Macroec Curs

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Departamentul ID-IFR
Facultatea Ştiinţe Economice
Specializarea Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor
Forma de învăţământ ID
Anul de studiu I
Semestrul I
Valabil începând cu anul universitar 2009-2010
Caiet de Studiu Individual

pentru
Macroeconomie
Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. POPOVICI VERONICA

Introducere
Macroeconomie
INTRODUCERE
Stimate student,
Acest caiet de studiu individual, realizat în spiritul reformei învăţământului

universitar economic din România, este destinat studenţilor de la facultăţile
economice, forma de învăţământ la distanţă.

El este astfel structurat încât să permită clarificarea şi însuşirea unitară a
sistemului de noţiuni, concepte, principii şi legi care esenţializează viaţa
economică la nivel macro.
Macroeconomia studiază comportamentul economic privit în ansamblu, cu

perioade de boom şi perioade de recesiune, factorii care deternină producţia de
bunuri materiale şi servicii şi ocuparea forţei de muncă pe plan naţional, nivelul
general al preţurilor şi inflaţia, consumul total şi economiile, importurile şi
exporturile totale dintr-o economie precum şi cererea şi oferta de monedă şi alte
active financiare. Macroeconomia operează atât cu creşterea economică pe
termen lung cât şi cu fluctuaţiile pe termen scurt. Ea se concentrează atât asupra
aspectelor pozitive ( ne arată cum funcţionează macroeconomia) cât şi asupra
aspectelor normative care permit ajustarea statală, reglarea şi elaborarea de
politici economice bazate pe decizii macroeconomice.
Constituind, în esenţă, un instrument de lucru pentru studenţii de la

forma de învaţământ ID , caietul de studiu individual cuprinde atât
prezentarea temelor concretizate în ce 21 de unităţi de învăţare cât si
teste şi aplicaţii care oferă posibilitatea evaluării cunoştinţelor dobâdite,
pe parcursul parcurgerii disciplinei.
Spor la învăţat şi succes!
Macroeconomie 1
Introducere
Se recomandă, pe cât posibil, ca în text să se utilizeze vorbirea directă prin

utilizarea verbelor active, care adaugă un grad sporit de umanizare a textelor.

Macroeconomie 2
Piaţa monetară
Unitatea de învăţare Nr. 1
PIAŢA MONETARĂ
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 4
1.1 Creditul: concept, funcţii, tipuri 4
1.2 Sistemul financiar-bancar şi funcţiile sale 8
1.3 Masa monetară şi structurile ei. Agregatele monetare 15
1.4 Cererea şi oferta de monedă 20
1.5 Echilibrul pieţei monetare 27
1.6 Teorii cu privire la cantitatea de bani 33
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
Macroeconomie 3
Piaţa monetară
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 Definirea pieţei monetare
 Evidenţierea rolului pieţei monetare
 Definirea creditului şi a funcţiilor acestuia
 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de credit după diverse criterii
 Definirea sistemului bancar-financiar
 Sublinierea funcţiilor caracteristice agenţilor economici care formează
sistemul financiar - bancar
 Definirea masei monetare şi a structurilor acesteia
 Definirea cererii de monedă
 Evidenţierea factorilor obiectivi si subiectivi ai cererii de monedă
 Definierea ofertei de monedă
 Crearea banilor de cont
 Echilibrul pieţei monetare
 Dinamica pieţei moentare
 Prezentarea teoriilor cu privire la cantitatatea de bani
1.1 Creditul: concept, funcţii, tipuri
creditul Pentru înţelegerea rolului monedei în funcţionarea producţiei, a repartiţiei şi în

folosirea venitului este necesar să cunoaştem creditul, operaţiune necesară pentru a
pune în mişcare, a dezvolta şi a duce la bun sfârşit procesele economice.
creditori si Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare, cu
debitori scopul de a susţine o afacere prezentă, de a asigura consumul actual. Spre deosebire
de celelalte schimburi, în cadrul creditului, prestaţia şi contraprestaţia sunt separate
în timp şi spaţiu; el implică două categorii de persoane: creditorii şi debitorii.
Creditul constă în transmiterea de bunuri, pe un timp limitat, fixat dinainte,

dobânda numit scadenţă, contra unei sume de bani – dobânda. Acest act de încredere a
creditorului în debitor se referă la schimbarea unui bun în natură sau în bani,
contra unei promisiuni de rambursare a acestui bun, la un termen dinainte
convenit, împreună cu o dobândă.
Creditul este un mijloc de corelare a posibilităţilor de finanţare existente în societate,

cu nevoile producţiei şi ale consumului. Apariţia relaţiei dintre creditor şi debitor
este legată de existenţa concomitentă a unor agenţi economici care dispun de resurse
băneşti temporar disponibile, şi a altora care au nevoi suplimentare de astfel de
resurse. Apare astfel o piaţă a creditului, în cadrul căreia se confruntă oferta şi
cererea de credit, îndeosebi de credite sub formă de bani.
Macroeconomie 4
Piaţa monetară
Instuţiile de Instituţiile de credit joacă un rol intermediar între creditori şi debitori. Ele primesc
credit – plasamentele agenţilor economici şi acordă credite altor agenţi – celor care au
intermediar nevoie de resurse băneşti. Este de reţinut faptul că, dacă o categorie de agenţi
economici este global deficitară în disponibilităţi băneşti (întreprinderile), o alta este
între creditori
global excedentară (menajele). Un agent economic luat individual poate avea, la un
şi debitori moment dat, fie excedent, fie deficit de resurse băneşti.
Prin însăşi natura lui, creditul îndeplineşte o serie de funcţii social economice
Funcţiile pozitive:
creditului a) Acesta înlesneşte sporirea capitalului real, favorizând o mai bună utilizare
a factorilor de producţie existenţi. În fond, o sumă economisită de agentul A, pe care
acesta nu o poate întrebuinţa cu folos, este transmisă lui B, care, având nevoie de
aceasta sumă, la momentul dat, o utilizează, direct sau indirect, în activităţi
economice. Astfel, prin intermediul creditului, resursele băneşti existente pot fi
valorificate în sensul sporirii producţiei naţionale, din pasive devin active.
b) Contribuie la concentrarea activităţii economice în unităţi mari. El
facilitează distribuirea şi redistribuirea resurselor băneşti între diferite întreprinderi
şi ramuri economice, orientându–le spre unităţi mai bine situate pe piaţă, sporind şi
mai mult forţa concurenţială, profitul încasat şi forţa de care dispun.
c) Accelerează tranzacţiile comerciale. Creditul uşurează desfacerea
mărfurilor pe scară mare. Comerciantul detailist obţine mărfuri pe credit în schimbul
unui efect comercial (o poliţă, de pildă), pe care comerciantul angrosist o poate
sconta la bancă, dacă nu poate aştepta restituirea sumei de către debitorul său.
d) Sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la dimensionarea ei.
Banii de credit contribuie la sporirea cantităţii mijloacelor de plată în economia
naţională, influenţând şi în sensul modificării structurii lor.
e) Exercită o influenţă benefică asupra consumului, prin şansa cumpărării pe
credit şi a plăţii în rate a unor bunuri de folosinţă îndelungată.
Tipurile de credit practicate în economie se diferenţiază după mai multe criterii:

Tipurile de 1. După forma de proprietate a debitorului, creditul poate fi a) privat (când
credit se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private – persoane fizice şi/sau
juridice); b) public (se acordă administraţiilor publice şi de stat şi societăţilor de
drept public).
2. În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, acesta poate fi: la
vedere şi pe termen. Acesta din urmă poate fi pe termen scurt (până la un an), pe
termen mediu ( între trei şi cinci ani) şi pe termen lung (peste cinci ani).
3. Din punctul de vedere al modalităţii de garantare a creditului, acesta
poate fi: a) personal (se acordă pe bază de încredere personală) şi b) real (debitorul
primindu–l pe bază de garanţii, prin angajarea patrimoniului său). Garanţiile sunt de
mai multe feluri, în funcţie de substanţa lor existând: credit pe amanet (garanţia
constă dintr–un bun mobiliar); credit lombard (hârtiile de valoare, respectiv efectele
private sau publice se constituie în garanţie); credit pe ipotecă (acesta fiind garantat
cu bunuri imobiliare – terenuri, construcţii, clădiri).
4. După scopul urmărit de debitori, există credit de consum, acordat
gospodăriilor familiale pentru susţinerea cheltuielilor de consum curente pe seama
Macroeconomie 5
Piaţa monetară
veniturilor viitoare şi credit de producţie, solicitat pentru susţinerea, modernizarea şi

potenţarea activităţii economice.
 Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioadă
în alta; venituri viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal.
În cazul creditului de producţie, împrumutul înseamnă transmiterea de capital, suma
fiind utilizată pentru sporirea capitalului propriu al întreprinderii (finanţare externă) .
 Creditul de producţie cunoaşte următoarele forme: credit de
exploatare, solicitat şi acordat pe termen scurt pentru procurarea seminţelor, a
materiilor prime, pentru plata salariilor etc.; credit de modernizare, care serveşte la
înzestrarea întreprinderii cu maşini, unelte, la realizarea unor obiective de
îmbunătaţiri funciare; credit de investire, adică acele sume împrumutate pe termen
lung pentru cumpărarea de terenuri, construirea de noi unităţi economice şi
dezvoltarea celor existente.
Test de autoevaluare 1.1.
1) Sursa principală a acordării creditelor de către băncile comerciale o constituie:

a) rezervele de numerar;
b) împrumuturile acordate clienţilor;
c) acţiunile deţinute de către bancă;
d) depozitele clienţilor;
e) moneda metalică aflată în circulaţie.
2) În funcţie de scopul urmarit de debitori există urmatoarele tipuri de credit:

a) credit de consum;
b) credit de producţie;
c) credit lombard;
d) credit pe amanet;
e) credit personal.
Alegeti răspunsul corect:

A(a+b); B(a+b+c); C(a+b+c+d); D(a+e); E(a+b+e)
3) Din punctul de vedere a modalitaţii de garantare, creditul poate îmbraca

urmatoarele forme:
b) credit de producţie;
c) credit public;
d) credit real;
e) credit personal.

A(a+b); B(a+b+c); C(a+b+c+d); D(a+e); E(d+e)
Macroeconomie 6
Piaţa monetară
4) Prin natura lui, creditul îndeplineste urmatoarele funcţii:

a) înlesneste sporirea capitalului real;
b) sporeşte viteza de rotaţie a monedei;
c) contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi mari;
d) favorizează o mai bună utilizare a factorilor de producţie existenţi;
e) exercită o influenţă benefică asupra consumului.

A(a+b); B(a+b+c); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(d+e)
5) Creditul îndeplineste urmatoarele funcţii social-economice pozitive:

a) înlesneste sporirea capitalului productiv;
b) diminuează viteza de rotaţie a monedei;
c) contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi economice mici;
d) favorizează o mai bună utilizare a factorilor de productie existenţi;
e) determină scăderea consumului.

A(a+d); B(a+b+c); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(d+e)
6) Creditul îndeplineşte urmatoarele funcţii social-economice:

a) contribuie la dimensionarea masei monetare;
b) determină creşterea vitezei de rotaţie a monedei;
c) contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi economice mari;
d) favorizează o mai bună utilizare a factorilor de producţie existenţi;
e) determină diminuarea consumului.

A(a+d); B(a+b+c+d); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(d+e)
7) Care din urmatoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) creditul este un mijloc de corelare a posibilitaţilor de finanţare existente
în societate cu nevoile producţiei şi ale consumului;
b) creditul implică două categorii de persoane: debitorii şi creditorii;
c) instituţiile de credit joacă un rol de intermediar între creditori şi debitori;
d) un agent economic poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit
de resurse bănesti;
e) creditul determină sporirea vitezei de rotaţie a monedei.

A(a+b+c+d+e); B(a+b+c+d); C(a+b+c); D(a+e); E(d+e)
8) Care din urmatoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a) creditul determină diminuarea vitezei de rotaţie a monedei;
b) creditul implică două categorii de persoane: debitorii şi creditorii;
c) instituţiile de credit joacă un rol de intermediar între creditori şi debitori;
Macroeconomie 7
Piaţa monetară
d) creditul contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi

economice mari;
e) creditul exercită o influenţă benefică asupra consumului.

A(b+c+d+e); B(a+b+c+d); C(a+b+c); D(a+d); E(d+e)
9) În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, există urmatoarele tipuri de

credit:
b) credit real;
c) credit pe termen scurt;
d) credit pe termen mediu;
e) credit pe termen lung.

A(b+c+d+e); B(a+b+c); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(c+d+e)

a) creditul este un mijloc de corelare a posibilitaţilor de finanţare existente
în societate cu nevoile producţiei şi ale consumului;
b) creditul accelerează tranzacţiile comerciale;
c) creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri
viitoare, cu scopul de a susţine o afacere prezentă, de a asigura consumul
actual;
de resurse băneşti;
e) creditul determină scăderea vitezei de rotaţie a monedei.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 42.
1.2 Sistemul financiar-bancar şi funcţiile sale
Băncile Băncile, instituţiile financiare, societăţile de asigurări – private, publice, mixte –

reprezintă acel agent economic agregat care îndeplineşte rolul de intermediar
financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionează instrumetele monetare şi
pârghiile financiare ale unei ţări.
Băncile au îndeplinit şi îndeplinesc două categorii de funcţii: active şi pasive.
Macroeconomie 8
Piaţa monetară
Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii financiare, constă în

Funcţia activă acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate
financiară, adică au capacitatea economică de a restitui la scadenţă creditele
contractate, împreună cu dobânzile aferente.
Alte servicii bancare active, mai puţin importante sunt: gestionarea conturilor
deponenţilor, adică supravegherea mişcării banilor în conturile acelor unităţi care
solicită acest lucru; organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea
titlurilor de valoare ale acestora.
Funcţia pasivă
Principala funcţie pasivă a organizaţiilor bancar – financiare, se referă la primirea
spre păstrare a economiilor populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari. Printre
funcţiile bancare pasive se mai înscriu: primirea de depuneri ale unor clienţi pentru
a executa din ele diferite plăţi la ordinele acestora, conducerea operaţiunilor de casă
ale întreprinderilor şi instituţiilor care solicită acest lucru.
În condiţiile actuale, în ţările cu economie de piaţă consolidată, sistemul bancar-
financiar exercită, pe lângă funcţiile tradiţionale, şi o serie de funcţii noi, prioritar
macroeconomice:
1. Coordonează plăţile (şi încasările) ce se efectuează în întreaga economie
naţională. Ele au misiunea de a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de
monedă şi retragerii acesteia. Deci, băncile gestionează moneda naţională şi
supraveghează relaţiile ei cu celelalte monede naţionale.
2. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurare îndeplinesc, de
asemenea, rolul de intermediere financiară la nivelul economiei naţionale. Ele
drenează economiile agenţilor economici, ale întregii populaţii spre domenii de mare
interes pentru ţară.
3. Sistemul bancar are rolul de a restricţiona creditul. În anumite condiţii şi
pe baza unor criterii speciale, băncile limitează riscul neacoperit al unor
împrumutători prea entuziaşti, punându – le anumite condiţii restrictive. Mai mult,
prin diverse prevederi, se produce ceea ce se numeşte transformarea riscului
individual în risc colectiv, adică repartizarea lui relativ egală asupra tuturor
debitorilor.
4. Agentul bancar – financiar are posibilitatea de a creea putere de
cumpărare adiţională, posibilitate ce decurge din mecanismul transformării
maturităţii depozitelor agenţilor economici nonfinanciari, în credite pe termen lung
pentru investiţii.
5. Transformând depunerile la vedere ale clienţilor în surse de creditare,
băncile selecţionează proiectele de afaceri pe care urmează să le susţină prin credite.
6. Dispunând de mecanisme şi tehnici prin care pot suplimenta instrumentele
monetare, cunoscând situaţia economică a întreprinderilor şi chiar a guvernului,
băncile şi societăţile financiare îndeplinesc un rol strategic în ţările cu economie de
piaţă.
Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti date cu împrumut,

inclusiv pentru servicii active, băncile pretind şi încasează dobândă sau comision.
Pentru sumele păstrate în depozit, ca şi pentru celelalte servicii pasive, acestea
Macroeconomie 9
Piaţa monetară
plătesc dobândă clienţilor lor creditori.
Profitul băncii Diferenţa dintre dobânzile încasate de bănci şi cele plătite de ele constituie profitul
bancar brut. Dacă din acesta se scad cheltuielile de administraţie şi de întreţinere
ale băncii, ca şi impozitele legale, ceea ce rămâne se numeşte profitul net al băncii.
1.2.1. Tipuri de bănci.
Cea mai generală grupare a băncilor le delimitează în bănci de emisiune (una în

fiecare ţară) şi bănci comerciale.
Banca de
Banca de emisiune (banca centrală), deţine o poziţie specială în cadrul sistemului
emisiune
bancar al fiecărei ţări. Rolul deosebit al acestei bănci decurge din operaţiunile pe
care le efectuează, operaţiuni care îi revin din mandatul naţional ce i-a fost atribuit.
Aceste atribuţiuni se reduc la următoarele:
– emiterea biletelor de bancă;
– crearea şi gestionarea puterii de plată în ţară;
– supravegherea societăţilor bancare şi a altor instituţii de credit în sensul
regularizării volumului şi costului creditului;
– conlucrarea cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al
guvernului;
– conduce politica monetară şi valutară a ţării;
– caută căile economice de menţinere a stabilităţii monetare şi de asigurare a
funcţionalităţii sistemului bancar, ş.a.
Funcţia principală din totdeauna a băncilor centrale este cea de emisiune monetară,
de punere în circulaţie a bancnotelor şi a monedei divizionare deţinute de agenţii
nonfinanciari. Fiind instituţie de emisiune, respectiva bancă pune în circulaţie
cantităţi de bani care, de regulă, corespund nevoilor de lichiditate ale econorniei în
ansamblul ei şi care se încadrează în obiectivele de politică monetară şi bugetară a
ţării. În acest sens, Banca Centrală joacă un rol indirect, dar important, în crearea de
monedă.
Bănci Băncile comerciale reprezintă un tip de întreprindere lucrativă specializată, care

furnizează bani – capital celorlalţi agenţi economici – persoane fizice şi/sau
comerciale
juridice. Această activitate se realizează, mai ales pe baza resurselor băneşti atrase,
dar şi a capitalului lor propriu. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi
bănci ipotecare.
a) Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care
au nevoie de pe piaţă, prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor. La rândul lor,
acestea pot fi: bănci de depozit propriu – zise, care primesc depuneri la vedere şi
pe termen şi care acordă credite pe termen scurt; bănci de afaceri, care dispun de
capitaluri proprii însemnate sau îşi procură mijloacele necesare prin emisiunea de
obligaţiuni sau acţiuni, ele putând acorda credite pe termen lung.
b) Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procură mijloacele necesare prin
emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
Macroeconomie 10
Piaţa monetară
În cadrul sistemului bancar – financiar, un loc tot mai însemnat ocupă

diferitele societăţi financiare şi de asigurări.
1.2.2. Instituţiile bancar - financiare şi de asigurări din România
1. Banca Naţională a României este concepută ca un organism al statului,

funcţionarea sa fiind supravegheată de Parlament. Prin lege, BNR este mandatată să
conducă politica monetară şi de credit, să caute căile de menţinere a puterii de
cumpărare a monedei naţionale (leul). Capitalul BNR este public.
BNR
Banca Naţională a României are de îndeplinit mai multe funcţii principale.
a) Aceasta este singură instituţie de emisiune monetară. De aceea, numerarul
emis de B.N.R. trebuie acceptat de către toate persoanele fizice şi/sau juridice la
valoarea nominală a acestuia, pentru stingerea obligaţiilor publice sau private.
b) Fiind bancă a băncilor, ea îndeplineşte rolul de împrumutator ultim,
intervenind în cazul în care o societate bancară întâmpină dificultăţi temporare,
respectiv nu dispune de numerarul necesar pentru a face faţă retragerilor
neanticipate ce depăşesc rezervele sale. BNR furnizează numerar băncii respective
în limita maximă de 75% din fondurile proprii ale băncii în cauză.
c) Banca Naţională conduce politica monetară şi valutară a ţării. Prima
operaţiune o realizează prin influenţarea nivelului ratei dobânzii şi a evoluţiei masei
monetare. Cea de a doua, prin cumpărarea şi vânzarea de valută (în limita rezervelor
ei valutare).
d) BNR derulează operaţiuni cu Trezoreria statului, (reprezentanta statului ca
agent financiar, în calitatea sa de debitor şi creditor). Deoarece între cheltuielile
publice (cu ritmuri uniforme de efectuare) şi încasarea impozitelor şi taxelor (având
caracter periodic) există neconcordanţe în timp, statul se împrumută la BNR pentru
ajustarea acestui decalaj şi susţinerea ritmică a cheltuielilor sale. Funcţia de gestiune
a politicii de trezorerie, încredinţată prin lege BNR, a fost delegată de aceasta din
urmă Băncii Comerciale Române, care dispune de o reţea de ghişee în măsură să
exercite atribuţiile delegate, cu bune rezultate.
Garanţia îndeplinirii obiectivului central al BNR (menţinerea puterii de cumpărare a

leului) constă în asigurarea autonomiei sale. Aceasta vizează două laturi:
– una funcţională, ceea ce înseamnă că ea trebuie să se concentreze asupra
obiectivelor proprii, să se manifeste ca autoritate monetară naţională supremă, să-şi
aleagă în mod liber mijloacele de acţiune etc.;
– alta organică, care se referă la competenţele de numire a membrilor
Consiliului de administraţie, la durata mandatelor, la modul de funcţionare şi
deliberare a acestuia.
2. Băncile comerciale au ca funcţii principale atragerea de fonduri de la persoane

fizice sau juridice, sub formă de depozite restituibile la vedere sau la termen, şi
acordarea de împrumuturi celor interesaţi.
Pentru a putea funcţiona, băncile comerciale trebuie să obţină autorizaţia de rigoare
Macroeconomie 11
Piaţa monetară
de la Banca Naţională. Ele au obligaţia să aibă conturi la BNR şi să se supună

reglementărilor generale ale acesteia.
3. Casele de economii sunt intermediari financiari care efectuează operaţiuni de

colectare a economiilor populaţiei, în special a depunerilor cu amănuntul la vedere şi
pe termen scurt. Soldurile active ale sumelor colectate, sunt plasate la băncile
comerciale, în conturi purtătoare de dobânzi.
4. Casele de ajutor reciproc sunt organizate pe bază de adeziune sub formă

fondurilor mutuale. Calitatea de membru obligă la plata unor rate lunare şi dă
dreptul la obţinerea de credite, plafonate în funcţie de depozitul constituit. Ratele
dobânzii sunt, de regulă, sub cele practicate pe piaţa financiară.
5. Cooperativele de credit se caracterizează prin aceea că ele colectează sume de la

membrii cooperatori şi acordă împrumuturi acestora.
6. Casele de pensii colectează sume sub formă de cotizaţii, de la persoane
pensionate şi le distribuie celor ce cotizează, cu perceperea de dobânzi.
7. Societăţile de asigurări garantează asiguratului, în schimbul unei prime lunare de

asigurare, despăgubirea parţială sau totală în cazul în care are loc evenimentul
pentru care el s–a asigurat. Până la producerea evenimentului, soldul activ al
sumelor colectate este plasat la băncile comerciale în conturi purtătoare de dobânzi.
8. Trezoreria, reprezintă statul în calitatea lui de debitor şi creditor. Ea colectează

taxele şi impozitele de la contribuabili şi plăteşte în contul cheltuielilor
administraţiei publice. În prezent, colectarea taxelor şi impozitelor cuvenite
Administraţiei Centrale a fost delegată Băncii Comerciale Române. Fondurile
colectate sunt transferate fără dobânda la BNR care la rândul ei, nu percepe
comisioane pentru operaţiile efectuate cu aceste sume.
1) Marcaţi care din afirmaţiile de mai jos reprezintă funcţii pe care le îndeplinesc
băncile comerciale:
a) acordarea de împrumuturi;
b) vânzarea-cumpărarea de bunuri economice;
c) atragerea de fonduri de la persoane fizice sau juridice sub formă de
depozite restituibile la vedere sau la termen;
d) vânzarea-cumpărarea de valori imobiliare;
e) emisiunea de monedă sub formă de numerar.
Alegeţi răspunsul corect:

A (a); B (a + b); C (a + b + c); D (a + c); E (a + e)
Macroeconomie 12
Piaţa monetară
2) Prima bancă din lume a fost înfiinţată la:

a) Amsterdam;
b) Londra;
c) Anvers;
d) New York;
e) Tokio.
3) Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice cât şi funcţii moderne. Printre funcţiile
clasice active se numără:
a) gestionarea conturilor clienţilor;
b) mobilizarea disponibilităţilor monetare temporar disponibile din
economie;
c) crearea de active financiare proprii;
d) acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice care dovedesc
bonitare financiară;
e) reglarea creditului sub diversele sale forme.

A (a + d); B (a + e); C (a + d + e); D (a + c); E (b + c + d + e).
moderne se numără:
a) fondarea de societăţi comerciale pe acţiuni;
b) crearea de putere de cumpărare suplimentară prin transformarea
depunerilor la vedere în credite pe termen lung;
c) reglarea creditului sub diversele sale forme;
d) coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională;
e) acordarea de credite.

A (a + b + c + d + e); B (b + c); C (b + c + d); D (e); E (b + c + d + e).
clasice pasive se numără:
a) acordarea de credite agenţilor economici cu bonitate financiară;
c) mobilizarea şi păstrarea disponibilităţilor monetare temporar
disponibile din economie;
d) reglarea creditului din economie.
6) Băncile de Emisiune:
a) mai poartă numele de bancă centrală sau bancă naţională;
b) este denumită şi bancă de primă importanţă sau banca bancherilor;
c) este, de regulă, o instituţie publică care realizează funcţii la nivel
macroeconomic;
Macroeconomie 13
Piaţa monetară
d) conduce politica monetară şi valutară a ţării;

e) emite sau retrage din circulaţie, după caz, monedă.
A (a + b + c + d + e); B (a + c + e); C (a + d + e); D (a + e); E (a + c + d + e).
7) Băncile comerciale:
a) sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate;
b) pot fi grupate în bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare;
c) acordă credite pe baza resurselor băneşti atrase şi a capitalului propriu;
d) asigură autorizarea şi supravegherea agenţilor care operează pe piaţa
monetar-financiară;
e) asigură prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea mecanismului
bancar.

A (a + b + c + d); B (c + d + e); C (b + c); D (a + b + c); E (a + d + e).
8) În economia de piaţă concurenţială pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară

şi alte instituţii, cum sunt:
a) cooperativele de credit;
b) fondurile de pensii;
c) societăţile de asigurări;
d) societăţile de investiţii;
e) bursele de valori.

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + c + d + e); D (a + d + e); E (a + c +d + e).
a) nu dispun de capacitatea de a emite numerar care revine exclusiv
Băncii Centrale sau de emisiune;
b) deţin locul principal, ca pondere, în sistemul bancar;
c) îşi constituie resursele de creditare numai din propriul capital social;
d) acordă împrumuturi celor interesaţi;
e) au obligaţia să se supună reglementărilor în domeniu elaborate de
Banca Naţională;

A (a + b + c + d + e); B (b + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d); E (a + e).
10) Societaţile de asigurări:

a) colectează sume sub formă de cotizaţii de la pensionari şi le distribuie
celor ce cotizează, percepând dobânzi;
b) garantează asiguratului, în schimbul unei prime lunare de asigurare,
despagubirea totală sau parţială în cazul în care are loc evenimentul
pentru care el s-a asigurat;
Macroeconomie 14
Piaţa monetară
c) colectează sume de la membrii cooperatori şi acordă împrumuturi

acestora;
d) asigură emisiunea monetară;
e) acordă credite prefenţiale cu dobânzi foarte mici.

A (a + b + c + d); B (b); C (a + b + c + d + e); D (a + d + e); E (c + e).
1. 3. Masa monetară şi structurile ei. Agregatele monetare
Moneda Moneda este o categorie macroeconomică, la care toţi agenţii economici dintr–o ţară
se raportează ca la un dat social.
1.3.1. Atributele monedei naţionale, din care rezultă facilităţile ei se reduc la

următoarele:
l. Acceptabilitatea (pentru ca moneda să fie un mijloc general de schimb, ea trebuie
să fie acceptată de toţi ca mijloc de plată);
2. Durabilitatea (să aibă o viaţă naturală acceptabilă, să nu se deterioreze sub
privirile subiecţilor economici);
3. Divizibilitatea (să poată sluji la mijlocirea oricărei tranzacţii, oricât de mare sau
de mică ar fi aceasta);
4. Uniformitatea (fiecare din instrumentele monetare acceptate, să fie de aceiaşi
calitate, să poată îndeplini aceleaşi funcţii);
5. Greutatea falsificării (adică luarea în considerare de către emitent a unor
elemente tehnice, care să facă dificilă sau chiar imposibilă reproducerea lor de către
indivizi);
6. Stabilitatea valorii ei (menţinerea puterii de cumpărare o perioadă cât mai mare
de timp).
Pe baza acestor atribute, moneda face posibilă derularea de tranzacţii economice,

oricare ar fi ele, la momentul oportun şi în locul cel mai potrivit pentru toate părţile
interesate.
De asemenea, moneda este instrumentul prin care se conservă averea, ca expresie

abstractă a bunurilor economice. Ea este deci, unitatea de economisire şi, totodată,
de măsurare a economiilor efectuate. Moneda facilitează atât economisirea prin
tezaurizare, cât şi prin acumularea de capitaluri.
Moneda înlesneşte transmiterea de averi de la un individ la altul, de la o unitate

economică la alta. Din această posibilitate, decurge în mod firesc şi operaţiunea de
transmitere de capital, care se derulează în interiorul ţării ca şi între agenţii
economici din ţări diferite.
Macroeconomie 15
Piaţa monetară
Masa monetară 1.3.2. Componentele (structurile) masei monetare. Pentru ca funcţiile şi facilităţile
monedei să poată fi îndeplinite, este necesar ca aceasta să existe într–un anumit
volum şi într–o structură anume. Problemele referitoare la raportul de mărime dintre
activităţile economice şi cantitatea de monedă în societate sunt abordate şi analizate,
mai întâi, cu conceptele de masă monetară şi de viteza de rotaţie a monedei.
...ca stoc Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de
care dispune sectorul nonfinanciar într–o economie naţională la un moment
dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii
economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente.
Instrumentele băneşti îmbracă o diversitate de forme de existenţă:
bancnote şi monede divizionare; cecuri la purtător; librete de economii; cecuri cu
depozite bancare la termen şi la vedere, etc.
...ca flux
Ca flux, masa monetară reprezintă cantitatea medie de bani care circulă într–o
anumită perioadă de timp, într–o economie naţională.
În timp s–au conturat două componente ale masei monetare, care se deosebesc
calitativ între ele:
1. Disponibilităţile băneşti propriu-zise sau banii numerar, constau din
acele instrumente monetare, care se caracterizează prin lichiditate perfectă, fiind în
măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială,
fără ca deţinătorul lor să cheltuiască timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti.
2. Disponibilităţile semimonetare sau moneda scripturală sunt formate
din acele instrumente monetare care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca
posesorul lor să ajungă la banii lichizi, ceea ce presupune consum de timp pentru
efectuarea operaţiunilor, fără a exista însă riscul dirninuării cantităţii de monedă
deţinută de el.
Analiza masei monetare şi a structurii acesteia poate fi aprofundata cu

conceptul de agregat monetar.
Agregate
monetare Agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi
semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii
specializaţi care emit instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar – financiare
care le gestionează şi prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Departajarea instrumentelor de plată ce fac parte din fiecare agregat monetar, se face
după criteriul asigurării lichidităţii băneşti. În funcţie de usurinţa sau dificultatea, de
rapiditatea sau încetineala, cu care diversele instrumente băneşti – gestionate de
bănci sau de alte instituţii financiar bancare – pot fi transformate în bani lichizi,
acestea se află mai aproape sau mai departe de disponibilităţile băneşti propriu –
zise, care formează primul agregat monetar.
Structural, agregatul monetar se prezintă astfel:

Agregatul monetar desemnat prin M 1 , reprezintă masa monetară în sens
Macroeconomie 16
Piaţa monetară
restrâns, aceasta fiind formată din:

- numerarul în circulaţie (bani de hârtie şi monedă divizionară);
- conturile bancare operabile prin cecuri, aparţinând rezidenţilor
nonfinanciari;
- cecurile la purtător.
Al doilea agregat monetar (M 2 ), reprezintă masa monetară în sens larg, el
cuprinzând în plus faţă de M 1 următoarele:
– depozitele de economii la vedere, aflate în conturile bancare, neoperabile
prin cecuri;
– depunerile la casele de economii;
– depunerile pe termen scurt la bănci;
Al treilea agregat monetar (M 3 ), cuprinde, în plus, faţă de M 2 :
- depunerile pe termen nelimitat şi bonurile de economii;
– depunerile şi titlurile de comerţ în devize (în monede străine);
- bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat;
– bonuri negociabile.
Al patrulea agregat monetar (L) cuprinde în plus faţă de M 3 :
– economii contractuale depuse pe termen;
– alte plasamente negociabile;
– titlurile de valoare emise de agentii nonbancari.
În ţara noastră, în agregatul monetar M 1 se includ: numerarul în circulaţie (biletele

de bancă şi monedă divizionară) şi depozitele la vedere (soldul conturilor cu
depuneri la vedere).
Agregatul monetar M 2 cuprinde în plus faţă de M 1 , disponibilităţile

semimonetare, respectiv: depozitele la termen (în lei sau valută) şi depozitele pentru
investiţii.
Agregatul monetar M 3 cuprinde în plus faţă de M 2 , bonurile de tezaur şI depozitele

în valoare mare şi pe termen lung, cum sunt: disponibilităţile bugetului de stat;
soldul bugetului asigurărilor sociale; şi disponibilul de fonduri extrabugetare:
(diferenţele pozitive din reevaluarea stocurilor de materiale, fondul pentru pensia
suplimentară).
1) Masa monetară din circulaţie depinde de următorii factori:

a) viteza de rotaţie a banilor;
b) soldul balanţei de plăţi;
c) amploarea creditului;
d) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă.

A (a + c + d); B (a + b + c + d); C ( a + d); D (a + b + d); E (b + c + d).
Macroeconomie 17
Piaţa monetară
2) Agregatul monetar reprezintă:

a) masa monetară;
b) acea parte a masei monetare ce constă în înscrierile în conturile bancare
pe numele diverşilor agenţi economici;
c) acea parte a masei monetare alcătuită din bancnote şi moneda scripturală;
d) o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte
autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi ce emit
instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar-financiare care le
gestionează şi prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc;
e) acele instrumente monetare care se caracterizează prin lichiditate perfectă.
3) Pentru ca funcţiile şi facilitaţile monedei sa poată fi îndeplinite, este necesar ca

aceasta:
a) să fie formată din numerar şi scriptural;
b) să existe din abundenţă;
c) să existe într-un anumit volum şi într-o anumită structură;
d) să se poată multiplica funcţie de nevoile statului;
e) nici o variantă nu este corectă.
4) În timp s-au conturat două componente ale masei monetare care se deosebesc
calitativ între ele. Acestea sunt:
a) disponibilităţile bănesti propriu- zise:
b) moneda scripturală;
c) agregatele monetare;
d) cererea de bani;
e) oferta de bani.

A (a + c ); B ( c + d); C ( a + b); D (a + d); E (d+e).
5) Pentru ca funcţiile şi facilitaţile monedei să poată fi îndeplinite, este necesar ca

aceasta:
a) să existe din abundenţă;
b) sa se poată subdivide în moneda metalică şi bilete de bancă;
c) să se poată multiplica funcţie de nevoile agenţilor economici;
d) să existe într-un anumit volum şi într-o anumită structură;
6) Al doilea agregat monetar – M 2 – cuprinde printre altele:

a) masa monetară în sens restrâns;
b) bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat;
c) depunerile pe termen scurt la bănci;
d) disponibilităţile de rezervă;
e) banii de cont.
Macroeconomie 18
Piaţa monetară

A (a + c); B (b + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d); E (a + e).
7) Al treilea agregat monetar – M 3 – cuprinde printre altele:

a) titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari;
b) biletele de bancă;
c) bonurile de tezaur;
d) moneda divizionară;
e) certificatele de subscriere la împrumuturile de stat.

A (b + c + d + e); B (a + b + c + d + e); C (a + b + d + e); D (a + c + d + e); E (a).
8) Piaţa monetară:
a) are ca obiect al tranzacţiei moneda numerar şi/sau moneda scripturală;
b) este o piaţă specifică;
c) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu monedă între purtătorii cererii de
monedă şi purtătorii ofertei de monedă;
d) înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie;
e) constă în confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă,
funcţie de un anumit preţ exprimat prin rata dobânzii.

A (a + b + c + d + e); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + e); E (a + b + c + e).
9) Departajarea instrumentelor de plată ce fac parte din fiecare agregat monetar, se

face după criteriul:
a) acceptabilitaţii;
b) asigurării lichidităţii băneşti;
c) divizibilitaţii monedei;
d) nici o variantă nu este corectă.
10) . În funcţie de usurinţa sau dificultatea, de rapiditatea sau încetineala, cu care

diversele instrumente băneşti – gestionate de bănci sau de alte instituţii financiar
bancare – pot fi transformate în bani lichizi, acestea se află mai aproape sau mai
departe de disponibilităţile băneşti propriu – zise, care formează:
a) agregatul monetar M 2;
b) agegatul monetar M 3;
c) primul agregat monetar;
Macroeconomie 19
Piaţa monetară
1.4. Cererea şi oferta de monedă
Piaţa monetară este o piaţă specifică. Obiectul tranzacţiei pe o asemenea piaţă îl

formează moneda – numerar, a cărei producere cade în sarcina Băncii Centrale,
şi/sau banii de cont, crearea cărora este asigurată de băncile comerciale.
Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, prin confruntarea

specifică dintre cererea şi oferta de monedă, în funcţie de preţul ei exprimat prin rata
dobânzii.
Cererea de 1.4.1. Cererea de monedă. Motivaţiile cererii de monedă.

monedă
Populaţia doreşte moneda pentru funcţiile pe care aceasta poate să le îndeplinească,
şi nu pentru calităţile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare, fie ele chiar de
aur. Mărimea cererii de monedă în economie depinde de utilităţile acesteia, care sunt
exprimate de facilităţile pe care le pot asigura disponibilităţile băneşti.
Atunci când moneda a îndeplinit mai ales funcţii pasive – de mijlocire a

schimburilor de bunuri economice, când circulaţia bănească reprezenta un reflex al
fluxurilor economice reale – masa monetară era condiţionată mai ales de nevoile
agenţilor economici de a achiziţiona bunurile materiale şi de a plăti serviciile
necesare. Acesta este motivul tranzacţional al cererii de monedă.
Factori Cererea generală de monedă, ca şi cererea pentru fiecare agregat monetar sunt
obiectivi si condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi:
subiectivi În primul rând, masa monetară în circulaţie depinde de volumul total al
schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia. Aceasta
înseamnă că masa monetară (M) se află în raport direct proporţional cu volumul
bănesc al bunurilor economice schimbate, rezultat din potenţarea volumului fizic al
bunurilor şi serviciilor vândute – cumpărate (T) cu nivelul preţurilor (P). În acelaşi
timp, ea evoluează în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V),
adică numărul de acte de sehimb pe care le facilitează o unitate monetară în
orizontul de timp pentru care se calculează masa monetară.
Mărimea masei Mărimea masei monetare în circulaţie, la acest nivel de analiză se deduce din ecuaţia
monetare cantitativă a schimbului (Fisher):
MV = PT, de unde rezultă M = TP/V
În al doilea rând, masa monetară depinde de amploarea creditului,

respectiv, de raportul între vânzările pe datorie, şi plăţile făcute în contul creditelor
ajunse la scadenţă în perioada de referinţă, luându-se în considerare şi cealaltă
componentă a masei monetare - banii scripturali.
Macroeconomie 20
Piaţa monetară
Pornind de la influenţele acestor elemente, masa monetară necesară circulaţiei

mărfurilor (M), este egală cu valoarea mărfurilor aflate în circulaţie (PT), minus
valoarea mărfurilor vândute pe credit (C), plus cantitatea de bani necesară plăţilor
scadente (S) minus suma plăţilor care se compensează reciproc (P c ), totul raportat la
numărul mediu de rotaţii al unei unităţi monetare (V):
PT  C  S  Pc
M .
V
Lichiditate
În al treilea rând, masa sumelor băneşti este influenţată şi de
comportamentul agenţiilor economici faţă de monedă, sintetizat prin expresia:
intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.
Preferinţa pentru lichiditate, ca factor contemporan al cererii de monedă, se

bazează pe mai multe mobiluri concrete:
1. mobilul venitului, adică tendinţa oricărui agent economic de a păstra banii
lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor.
2. mobilul afacerilor, păstrarea unui volum de bani în aşteptarea unor
plasamente mai avantajoase în viitor;
3. mobilul prudenţei, dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a
face faţă situaţiilor neprevăzute sau pentru a valorifica eventualele situaţii
avantajoase;
4. mobilul speculaţiei, constând în aceea că, în anumite condiţii, banii lichizi
sunt un bun financiar superior faţă de diferitele titluri de valoare, ceea ce îi
determină pe deţinătorii de economii să le păstreze în bani lichizi şi nu în titluri de
Rata lichiditaţii credit.
Stocul de monedă existent în societate, moneda existentă la agenţii economici,

ca şi cea folosită într-un orizont de timp, se măsoară prin lichiditatea monetară,
care se exprimă în mărime relativă, prin rata lichidităţii (Rl).
Rata lichidităţii (Rl) reprezintă raportul între nivelul mediu anual al sumei
agregatelor monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă.
Viteza de
circulaţie a Rl = M/TP.
monedei
Intensitatea utilizării masei monetare este măsurată prin viteza de circulaţie a
monedei. Aceasta se exprimă printr–un raport care evidenţiază rapiditatea sau
încetineala tranzacţiilor, ca şi viteza cu care circulă veniturile.
V = TP/M = 1/R1.
Oferta de Viteza de circulaţie fiind inversul ratei lichidităţii, sporirea ei determină reducerea
monedă lichidităţii masei monetare, iar scăderea ei relevă simptomul formării de stocuri
monetare inactive.
1.4.2. Oferta de monedă. Multiplicarea banilor de cont
Macroeconomie 21
Piaţa monetară
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie.

Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi ale altor
instituţii emitente, şi îşi încetează existenţa când revine la emitent. Punerea monedei
în circulaţie, deci oferta de monedă, reprezintă transformarea, prin cumpărare, a
activelor nonmonetare (imobile, terenuri, acţiuni, efecte de comerţ) în active
monetare.
Într-o economie de piaţă, diferitele componente monetare sunt create şi puse în

circulaţie de: băncile comerciale, Trezorerie şi Banca Centrală.
Băncile comerciale crează moneda de cont (scripturală) prin acordarea de credite

agenţilor economici.
Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul băncilor
comerciale şi al Băncii Centrale. În mod direct, Trezoreria oferă moneda, prin
împrumuturile pe care le contractează la diferite băci comerciale sub forma
obligaţunilor emise şi negociate (subscrise).
Oferta de monedă este suplimentată de Banca Naţională de emisiune în mai multe

situaţii:
În primul rând, biletele Băncii Centrale intră în circulaţie pentru
alirnentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. Operaţiunea are loc în felul
următor: dacă bugetul de stat este întocmit cu deficit, trezoreria emite bonuri pentru
a acoperi cheltuielile administraţiei de stat. Băncile comerciale subscriu bonurile
Trezoreriei. Dar ele pot să revândă Băncii Centrale toate sau o parte a bonurilor de
trezorerie subscrise. Suma obţinută de bănci din revânzarea bonurilor respective
reprezintă oferta de bilete de bancă pentru circulaţie.
În al doilea rând, Banca Centrală modifică masa monetară naţională în
funcţie de nevoile de valută. Banca Centrală sporeşte masa monetară de fiecare dată
când cumpără devizele străine obţinute prin exporturile de mărfuri şi diminuează
această masă cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa importurile pe care le fac
agenţii economici.
În al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie în situaţia în care
băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor
mai mari decât depunerile clientelei sale. Banca de emisiune oferă bani celorlalte
bănci în mai multe situaţii, respectiv atunci când: compensaţiile dintre băncile
comerciale nu pot fi reduse la zero; deţinătorii de depozite doresc să păstreze
moneda sub formă de bilete ale Băncii Centrale; autorităţile monetare obligă băncile
comerciale să suplimenteze sumele depuse în contul Băncii Centrale.
Crearea banilor de cont

Multiplicatorul
Multiplicatorul banilor. Prin operaţiunile specifice pe care le efectuează pe piaţa
banilor
monetară, băncile comerciale crează banii de cont potenţând masa monetară.
Procesul respectiv este cunoscut sub denumirea de "expansiunea depozitelor la
Macroeconomie 22
Piaţa monetară
vedere", de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditului.
Pentru a explica şi caracteriza mecanismul multiplicării banilor, se presupun

următoarele ipoteze:
Exemplu:
 toate băncile comerciale au convenit ca nivelul rezervelor lor să fie 10%
din volumul depozitelor la vedere;
 banii numerar intraţi în sistemul bancar nu sunt expuşi scurgerilor în
afara sistemului;
 toate plăţile sunt efectuate de bănci, prin operarea în conturile deschise
de acestea clienţilor lor.
Să presupunem că o persoană care păstrează, de regulă, pentru nevoile ei curente

10.000 u.m., hotărăşte să diminueze această rezervă la 9.000 u.m., diferenţa de 1.000
u.m. depunând–o la o bancă comercială.
Operaţiunea a avut următoarele efecte: transformarea a 1.000 u.m. numerar aflat în

circulaţie în depozite bancare; crearea, concomitent, a unei mase monetare
scripturale de 1.000 u.m. Dacă banca ar fi obligată să păstreze în rezervă întreaga
surnă depusă, atunci nu s-ar produce decât o modificare de structură a masei
monetare. Dar, banca ţine efectiv ca rezervă doar 10% din depunere, restul de bani îi
împrumută solicitanţilor de credit. Persoana care contractează creditul la Banca în
cauză dispune depunerea sumei la o altă Bancă comercială care, la rândul ei, deţine
ca rezervă doar 10% din depunere, restul sumei împrumutând-o altui solicitant de
credit. Prima bancă nu mai poate acorda credit deoarece rezervele sale sunt la
nivelul de 10 % din depozit.
Împrumutul de 900 u.m. apare însă sub formă de depozit la a doua bancă ceea ce
înseamnă că masa monetară în cont a sporit la 1.900 u.m. Activitatea primei bănci a
dus la crearea de noi cantităţi de bani în cont. Cealaltă bancă poate proceda în
acelaşi fel cu suma de 900 u.m., depusă de clientul ei, adică să păstreze ca rezervă
90 u.m. şi dă cu împumut solicitanţilor suma de 810 u.m. Procesul de depunere a
numerarului la bănci şi crearea de către acestea a excedentului de bani în cont poate
fi redat sub formă schematică:
A 900 B 810 C 729

“Injectia” 1000 împrumut 900 Împrumut 810 Împrumut 729
initiala de ------------ ------------ ------------
numerar lei rezerve lei rezerve lei rezerve lei
100 lei 90 lei 81
Procesul de expansiune a depozitelor în cont se va opri atunci când întreg numerarul

intrat este păstrat în băncile comerciale sub forma rezervelor obligatorii. Cum
rezervele obligatorii au reprezentat a zecea parte din depozitele la vedere, procesul
va avea ca efect înlocuirea a 1.000 u.m. numerar cu 10.000 u.m. depozite la vedere
Macroeconomie 23
Piaţa monetară
(monedă de cont).
 Multiplicatorul ofertei de bani. Pe baza rezervelor fracţionare, injecţiile

de numerar determină o expansiune a ofertei de bani. Pentru fiecare u.m. numerar
introdusă în sistemul bancar, băncile vor crea 10 u.m. depozite la vedere, deci 10
u.m. monedă de cont.
În general, multiplicatorul monedei de cont este definit ca raportul dintre volumul

noilor depozite ( D ) şi noile rezerve ( R ), adică:
D 1000
MM  ; MM   10 ori
R 100
iar
R 100
r  100; r   100  10%,
D 1000
de unde rezulta:
1 1
MM  MM   10 ori .
r 0.1
M M – multiplicatorul monedei de cont;
D – depozit la vedere;
R – rezervele băncilor;
r – rata rezervelor (obligatorii).
 Contracţia ofertei de bani. Procesul de multiplicare a banilor de cont

poate funcţiona şi în sens invers, în cazul în care avem o scurgere de numerar din
sistemul bancar. Scurgerea numerarului va antrena o distrugere a monedei de cont,
de 1/r ori mai mare.
În cazul în care, un client al băncii decide să păstreze sub forma numerarului un plus
de 1.000 u.m,, retragând această sumă din contul său curent, rezervele băncii sale se
diminuează cu 1.000 u.m. Pentru a se restabili echilibrul, depozitele la vedere
trebuie diminuate cu 10.000 u.m., iar împrumuturile băncii vor scădea cu suma de
9.000 u.m.; atunci când aceste împrumuturi ajung la scadenţă, banca nu le va mai
reînnoi.

1) Multiplicatorul ofertei de bani:
a) este raportul dintre volumul noilor depozite şi noile rezerve;
b) este rata rezervelor obligatorii;
c) este egal cu 1/r, unde r = rata rezervelor obligatorii impusă de Banca
Naţională;
d) este raportul dintre nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi
volumul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă;
Macroeconomie 24
Piaţa monetară
e) este operaţiunea prin care Banca Centrală crează bani numerar.

A (a + b + c); B (a + e); C (a + c); D (a + d + e); E (a + e).
2) Când rata rezervelor obligatorii este 0,20 şi Banca Naţională achiziţionează hârtii
de valoare guvernamentale evaluate la 100.000 u.m., oferta de bani M 1 :
a) rămâne nemodificată;
b) creşte cu 100.000 u.m.;
c) creşte cu 1.000.000 u.m.;
d) scade cu 500.000 u.m.;
e) creşte cu o mărime determinată de multiplicatorul monetar.
3) Mobilul speculaţiei se referă la:

a) dorinţa agenţilor economici de a păstra sume de bani în vederea unor
b) tendinţa agenţilor economici de a păstra bani lichizi şi de a nu-i cheltui pe
măsura încasării lor;
c) tendinţa agenţilor economici de a păstra bani pentru a face faţă unor
situaţii neprevăzute în viitor;
d) faptul că, de multe ori, banii lichizi sunt un bun financiar superior faţă de
alte titluri de valoare, ceea ce îi determină pe deţinătorii de economii să le
păstreze în bani lichizi şi nu în titluri de credit.
4) Mobilul afacerilor se referă la:

a) dorinţa agenţilor economici de a păstra sume de bani în vederea unor
b) tendinţa agenţilor economici de a păstra bani lichizi şi de a nu-i cheltui pe
măsura încasării lor;
c) tendinţa agenţilor economici de a păstra bani pentru a face faţă unor
situaţii neprevăzute în viitor;
d) faptul că, de multe ori, banii lichizi sunt un bun financiar superior faţă de
alte titluri de valoare, ceea ce îi determină pe deţinătorii de economii să le
păstreze în bani lichizi şi nu în titluri de credit.
5) Prin operatiunile specifice pe care le efectuează pe piaţa monetară, băncile

comerciale creează banii de cont. Acest proces este cunoscut sub denumirea de:
a) multiplicator al banilor;
b) expansiunea depozitelor la vedere;
c) multiplicator monetar;
d) multiplicaror al creditului;
e) accelerator monetar.

A (a ,b,c ); B (a,e); C (a,c); D (a,b,c,d); E (a,b,e).
Macroeconomie 25
Piaţa monetară
Aplicaţia nr. 1
Se dau următoarele date cu privire la o ţară, în perioadele t 0 şi t 1 :
t0 t1
Păstrările de bani nominali M 1 100 142,5
Păstrările de bani nominali M 3 100 176
Produsul intern brut 100 127,5
Deflatorul PIB 100 130,0
Rata nominală a dobânzii la depunerile 30% 16,65%
pe termen de până la 3 luni
a) Determinaţi ritmul de creştere a PIB în perioada t 1 faţă de perioada t 2 .

b) Ca urmare a evoluţiei PIB –ului, preţurilor şi a ratei dobânzii în t 1 faţă de
t 2 , cum vă aşteptaţi să se modifice păstrările de bani?
c) Calculaţi un indice M 1 real şi M 3 real în perioada t 1 faţă de t 0 şi arătaţi
dacă răspunsul dat este în concordanţă cu aşteptările indicate la punctul
b).
d) Banca Naţională controlează mai greu cererea reală de bani decât cererea
nominală de bani. De ce?
Aplicaţia nr. 2
Pe baza datelor din tabelul următor determinaţi oferta de bani M 1 , M 2 şi M 3 :
1. Bani din afara băncilor (numerar în circulaţie) 50

2. Bani din conturile curente (operabile prin cecuri) 310
3. Bani din conturile pentru călătorii 5
4. Depuneri pe termen scurt la bănci 623
5. Depuneri la casele de economii 55
6. Acorduri de răscumpărare peste noapte la băncile comerciale 165
7. Depozite denominalizate pe termen lung 405
8. Bonuri de tezaur şi certificate de subscriere la împrumuturile de 125
stat
9. Acorduri de răscumpărare la termen la băncile comerciale 10
Aplicaţia nr. 3
Oferta nominală de bani este de 30 milioane u.m., nivelul general al preţurilor este
de 3000 u.m., venitul real este de 100000 u.m., iar sectorul privat doreşte să păstreze
10% din venitul său real ca rezervă monetară (stocuri de bani).
a) Care este stocul real de bani deţinut de sectorul privat?
b) Dacă oferta nominală de bani creşte de la 30 la 60 milioane u.m., iar
Macroeconomie 26
Piaţa monetară
nivelul preţurilor nu se modifică, care este stocul real de bani deţinut de

sectorul privat?
Aplicaţia nr. 4
Să se calculeze inflaţia anuală în cazul în care oferta de bani creşte cu 30%

anual, viteza de circulaţie a monedei scade cu 2%, iar PIB-ul în termeni reali creşte
cu 5% ?
Răspunsul la test şi rezolvările la aplicaţii se găsesc la paginile 43 - 44.
1.5. Echilibrul pieţei monetare
Marfa monedă este omogenă. Cu toate acestea, preţul tranzacţiei cu monedă (d’),
diferă în funcţie de numeroşi factori: termenul scadenţei; gradul de risc asumat de
creditor; sumele tranzacţionate etc. În plus, ajustarea ratei dobânzii (d’) se face
foarte greoi, piaţa monetară fiind o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă.
La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelalte condiţii fiind date – evoluţiile cererii
În echililibru: şi ale ofertei de monedă converg spre realizarea echilibrului pe piaţa monetară.
Cererea de
monedă=Oferta Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel al ratei dobânzii
de monedă (d’) cantitatea de monedă oferită (M 0 ) este egală cu cea cerută (L) (fig. 1.1.).
Macroeconomie 27
Piaţa monetară
d’% L
M
d’ e
E
L
Figura 1.1. Echilibrul pieţei monetare
Creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect sporirea atât a cantităţii de
monedă pe piaţă, cât şi creşterea ratei dobânzii. Dacă angajamentele de plată se fac
cu o frecvenţă mai mică (încetinirea vitezei de rotaţie), atunci cererea de monedă va
creşte, ca şi oferta de altfel (fig. 1.2.).
d’% L2
L1 MO
d’2 E2
d’1 E1
0 M1 M2 Mm
Figura1.2. Modificarea poziţiei de echilibru ca

urmare a sporirii cererii de monedă
0 scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect, o scădere a cantităţii de

monedă şi a ratei dobânzii (fig. 1.3.).
Macroeconomie 28
Piaţa monetară
d’% L1
L2 MO
d’1 E1
d’2 E2
0 M2 M1 Mm
Figura 1.3. Modificarea poziţiei de echilibru ca

urmare a reducerii cererii de monedă
Creşterea ofertei de monedă la o cerere dată conduce la scăderea ratei dobânzii şi

la creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit nu
va putea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii, aceasta din urmă stimulând
cererea de monedă (fig. 1.4.)
d’% MO0
E0 MO1
d’0
d’1 E1
L0
M0 M1 Mm
Figura nr. 1.4. Modificarea poziţiei de echilibru

ca urmare a creterii ofertei de monedă
Scăderea ofertei de monedă la o cerere dată, conduce la sporirea ratei dobânzii şi

la diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată. Cauza creşterii ratei dobânzii este
existenţa unei penurii de monedă la o rată scăzută a dobânzii, penurie ce exercită
Macroeconomie 29
Piaţa monetară
presiuni în sensul majorării ratei dobânzii.
d’% MO1
E1 MO0
d’1
d’0 E0
M1 M0 Mm
Figura 1.5. Modificarea poziţiei de echilibru

ca urmare a scăderii ofertei de monedă
Mecanismele pieţei monetare sunt însă mult mai complicate şi mai concrete. De
exemplu, băncile care dispun de resurse pe care doresc să le dea cu împrumut la
nivelul curent al ratei dobânzii se pot confrunta cu scăderea cererii de monedă.
Mecanismul pieţei monetare se desfăşoară relativ lent, prin modificarea treptată a
ratei dobânzii, în aşa fel încât să se echilibreze cererea de monedă cu oferta de
asemenea active. De asemenea, o bancă coboară rata dobânzii la creditele acordate,
concomitent cu scăderea ratei dobânzii la depozite. Dar, reducerea ratei dobânzii la
depozite trebuie făcută în consens, decizia unui singur agent bancar în direcţia
arătată putând duce la pierderea clienţilor, care se vor orienta spre acele instituţii
care le oferă rate mai mari de dobândă.

a) la un anumit nivel al ratei dobânzii, celelalte condiţii nemodificându-se,
evoluţiile cererii şi ofertei de monedă converg spre realizarea echilibrului
pe piaţa monetară;
b) piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel al
ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cea cerută;
c) o scădere a cererii de monedă la o oferta dată are ca efect o creştere a
cantitaţii de monedă şi a ratei dobânzii;
d) creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect sporirea cantităţii
de monedă pe piată, cât şi creşterea ratei dobânzii;
e) o scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect o scădere a
cantitaţii de monedă şi a ratei dobănzii.
Macroeconomie 30
Piaţa monetară

A (a + b + e); B (a + e); C (a + c); D (a + d + e); E (a + e).
2) Care din urmatoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a) o scăderea a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect o creştere a
cantitătii de monedă şi a ratei dobânzii;
b) creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect sporirea cantitătii
de monedă pe piată, cât şi creşterea ratei dobânzii;
c) la un anumit nivel al ratei dobânzii, celelalte condiţii nemodificându-se,
evoluţiile cererii şi ofertei de monedă converg spre realizarea echilibrului
pe piaţa monetară;
d) piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel al
ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cea cerută;
e) o scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect o scădere a
cantităţii de monedă şi a ratei dobânzii.

A (a + b); B (a + e); C (a + c); D (a + d + e); E (a + e).
3) Scăderea ofertei de monedă la o cerere datţ, conduce la:

a) sporirea ratei dobânzii;
b) scăderea ratei dobânzii;
c) diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată;
d) creşterea cantităţii de monedă tranzacţionată;
e) menţinerea la acelaşi nivel a ratei dobânzii.

A (a + b); B (a + e); C (a + c); D (a + d + e); E (a +d+e).
4) Ajustarea ratei dobânzii se face foarte greoi, piaţa monetară fiind o piaţă de:
a) monopol;
b) concurenţa perfectă;
c) monopson;
d) oligopol;
e) oligopson.
5) Preţul tranzacţiei cu monedă, diferă în funcţie de numeroşi factori, printre care se

numără:
a) gradul de risc asumat de creditor;
b) termenul scadenţei;
c) sumele tranzacţionate;
d) mărimea capitalului social al creditorului;
e) mărimea capitalului social al debitorului.
A (a + b+c+d); B (a + e); C (a + b+c); D (a + d + e); E (a + b+c+d+e).
Macroeconomie 31
Piaţa monetară
6) Creşterea ofertei de monedă la o cerere dată, conduce la:

a) sporirea ratei dobânzii;
b) scăderea ratei dobănzii;
c) diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată;
d) creşterea cantităţii de monedă tranzacţionată;
e) menţinerea la acelaşi nivel a ratei dobânzii.

A (a + b); B (b + d); C (a + c); D (a + d + e); E (a +d+e).
7) Creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect:

a) scăderea ratei dobânzii;
b) scăderea cantitaţii de monedă;
c) creşterea cantităţii de monedă tranzacţionată;
d) menţinerea la acelaşi nivel a ratei dobănzii.
e) creşterea ratei dobânzii.

A (a + b); B (a + e); C (a +c); D (c + e); E ( b+d).
Aplicaţie
Se cunosc următoarele corelaţii între indicatorii monetari şi variabilele

independente:
- cererea de bani pentru mobilul tranzacţional şi prudenţial este L 1 = 0,6Y +
20 u.m., unde Y reprezintă venitul naţional;
- cererea de bani pentru mobilul speculativ este L 2 = 80 – 80d’, unde d’
reprezintă rata dobânzii;
- oferta de monedă este inelastică în raport cu rata dobânzii, la nivelul de 140
u.m.
Se cere:
a) să se determine nivelul ratei dobânzii care asigură echilibrul pieţei
monetare în cazul în care Y = 200 u.m.;
b) să se reprezinte grafic printr-o diagramă cerere-ofertă echilibrul de la
punctul a);
c) care va fi efectul creşterii cu 50% a lui Y asupra cererii de monedă. Care
va fi nivelul ratei dobânzii care va echilibra piaţa monetară?
d) să se determine acomodarea monetară pe care Banca Naţională trebuie să
o întreprindă pentru a reduce rata dobânzii la nivelul său anterior.
Răspunsul la test şi rezolvarea la aplicaţie se găsesc la paginile 44 - 45.
Macroeconomie 32
Piaţa monetară
1. 6. Teorii cu privire la cantitatea de bani
Problema cantităţii de bani necesară desfăşurării normale a fluxurilor economice

reale din economie a fost abordată şi soluţionată în mod diferit în timp, în strânsă
dependenţă de formele concrete de existenţă ale banilor în circulaţie.
Când circulaţia monetară se limita la metalele preţioase – respectiv la banii - aur sau
Teoria argint – şi la semnele băneşti deplin convertibile în metale preţioase, relaţia bani –
metalistă a preţ a fost abordată prin prisma teoriei metaliste a cantităţii de bani în circulaţie.
banilor
Potrivit acestei teorii, valoarea monedei era dată de cantitatea de aur pe care o
conţinea şi de preţul mărfii-aur. Ca urmare, mărimea preţului mărfurilor supuse
vânzării-cumpărării depindea de cantitatea de metal preţios monetar şi de valoarea
lui, pe de o parte, şi de suma valorii bunurilor schimbate, pe de altă parte.
Ulterior, pe măsura extinderii în circulaţie a banilor de hârtie, a fost lansată teoria

nominalistă a banilor, potrivit căreia valoarea monedei este legată doar de puterea
Teoria care i-a fost legal atribuită de emitent, emitentul având rolul determinant în
nominalistă dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie.
Odată cu trecerea definitivă la exprimarea preţurilor doar în monedă, s-a impus

teoria cantitativă a banilor. Această teorie exprimă relaţia dintre cantitatea de
semne băneşti în circulaţie pe de o parte, şi nivelul general al preţurilor, pe de altă
Teoria parte.
cantitativă
Toate celelalte condiţii fiind neschimbate, nivelul preţurilor este dat de cantitatea
totală a banilor în circulaţie, mărimea acestei cantităţi fiind de competenţa agenţilor
monetari. Ocupându–se de relaţia dintre preţuri şi monedă, Irving Fisher a exprimat-
o prin ecuaţia care îi poartă numele;
MV = PT , unde:
M – Cantitatea medie de monedă existentă într–un interval de timp;

V – viteza de circulaţie a banilor;
P – nivelul general al preţurilor;
T – volumul tranzacţiilor (cantitatea de bunuri şi servicii schimbate şi
intermediate de monedă).
Conform acestei ecuaţii, cantitatea de monedă multiplicată cu viteza medie de

circulaţie a monedelor, este egală cu volumul bunurilor şi serviciilor cumpărate în
perioada de referinţă, potenţat cu nivelul general al preţurilor.
Din aceeaşi ecuaţie, rezultă cantitatea de bani necesară în circulaţie într-o perioadă
de referinţă:
Macroeconomie 33
Piaţa monetară
M=PT/V.
De menţionat că produsul PT, reflectă soldul acelor tranzacţii de piaţă care presupun
prezenţa efectivă a monedei ca mijlocitoare a schimbului (banii numerar), neluându-
se în considerare cealaltă componentă a masei monetare - banii scriptuali.
Unele aspecte ale teoriei cantitative a banilor au fost supuse unei analize critice de
Teoria fondatorii teoriei calitative a banilor.
calitativă
Încă de la început, ei atrăgeau atenţia asupra faptului că autorii teoriei cantitative a
banilor identificau, nejustificat, cantitatea de monedă disponibilă cu cea efectiv
cheltuită, iar cantitatea de mărfuri destinate vânzării cu cea efectiv vândută. Pentru
adepţii teoriei calitative a banilor, factorul predominant nu mai este masa monetară
totală, ci doar acele sume băneşti pe care deţinătorii lor le consideră venituri ce pot fi
cheltuite într–o perioadă dată.
Prin urmare, ecuaţia schimburilor îmbracă forma:
R = PQ , în care:
R – venitul total în bani, disponibil a fi cheltuit pe bunuri;

Q – cantităţi de produse supuse schimbului (vândute);
P – preţul mediu de vânzare.
Raportul dintre cantitatea de monedă în circulaţie şi mărimea preţurilor a fost

abordat şi de şcoala de la Cambridge, prin exponentul ei, lordul J.M.Keynes.
Acesta a formulat o ecuaţie proprie a schimburilor, luând în considerare ambele

componente ale masei monetare, respectiv banii numerar şi banii scripturali.
Această ecuaţie se prezintă astfel:

n = y (k + rk'), în care:
n - volumul însumat al monedei numerar şi al celei scripturale;

y – nivelul general al preţurilor, respectiv indicele costului vieţii;
k – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda numerar;
k' – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda scripturală;
r – rata rezervei monetare.
Pornind de la această ecuaţie, economistul englez explică anumite fluxuri

macroeconomice reale. O dată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină,
orice încercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere
nelimitată a preţurilor curente, adică ne vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică.
În ultimele decenii, s-au făcut eforturi deosebite pentru explicarea cantităţii de
Macroeconomie 34
Piaţa monetară
monedă în circulaţie, creându-se o teorie modernă, integratoare şi dinamică

despre bani şi rolul lor în economia de piaţă.
Economistul american Milton Friedman susţine că mişcarea preţurilor şi evoluţia

venitului bănesc nominal sunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă. “Noi am
insistat întotdeauna, continuă el, asupra faptului că banii au o importanţă
considerabilă pentru înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor nominale, dar nu şi
pentru mărimile reale, privite într-o perspectivă mai îndelungată”. El a introdus
noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care provine din compararea, nu
totdeauna conştientă, între mărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibile
ale indicatorilor marfarobăneşti.
În prezent, se simte nevoia de a lega moneda de un lucru mai tangibil şi, mai ales, de
a cunoaşte elementele comportării ei viitoare. Nemaidispunănd de posibilităţile de a
compara direct moneda cu valorile mărfurilor schimbate sau cu metalul preţios,
Friedman admite că valoarea monedei este fixată prin lege, şi că aceasta depinde şi
de modalităţile de emisiune a banilor, de structurile masei monetare şi de
mecansimele circulaţiei acesteia, de nivelul activităţii economice şi orientarea
acesteia.
1) Problema cantităţii de bani necesară desfăşurării normale a fluxurilor economice

reale din economie a fost abordată şi soluţionată în mod diferit în timp, în strânsă
dependenţă de:
a) formele concrete de existenţă ale banilor în circulaţie;
b) formele de concurenta existente in societate;
c) tipurile concrete de economie de piata;
d) atributele monedei;
e) nici o varianta nu este corecta.
2) Conform teoriei metaliste a cantităţii de bani în circulaţie:

a) valoarea monedei era dată de cantitatea de aur pe care o conţinea şi
de preţul mărfii-aur;
b) mărimea preţului mărfurilor supuse vânzării-cumpărării depindea de
cantitatea de metal preţios monetar şi de valoarea lui, pe de-o parte, si
de suma valorii bunurilor schimbate, pe de alta parte;
c) valoarea monedei este legată doar de puterea care i-a fost legal
atribuită de emitent;
d) cantitatea de monedă multiplicată cu viteza medie de circulaţie a
monedelor, este egală cu volumul bunurilor şi serviciilor cumpărate
în perioada de referinţă, potenţat cu nivelul general al preţurilor;
e) cantitatea de semne băneşti în circulaţie pe de o parte, şi nivelul
general al preţurilor, pe de altă parte.
Macroeconomie 35
Piaţa monetară

A (a + b); B (a + e); C (a +c); D (c + e); E ( b+d).
3) . Ocupându–se de relaţia dintre preţuri şi monedă, Irving Fisher a exprimat-o

prin ecuaţia care îi poartă numele si are urmatoarea forma:
a) R = PQ , în care:
R – venitul total în bani, disponibil a fi cheltuit pe bunuri;
Q – cantităţi de produse supuse schimbului (vândute);
P – preţul mediu de vânzare.
b) n = y (k + rk'), în care:
n - volumul însumat al monedei numerar şi al celei scripturale;
y – nivelul general al preţurilor, respectiv indicele costului vieţii;
k – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda numerar;
k' – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda scripturală;
r – rata rezervei monetare.
c) MV = PT , unde:
M – cantitatea medie de monedă existentă într–un interval de timp;
V – viteza de circulaţie a banilor;
P – nivelul general al preţurilor;
T – volumul tranzacţiilor (cantitatea de bunuri şi servicii schimbate şi
intermediate de monedă).
4) Când circulaţia monetară se limita la metalele preţioase – respectiv la banii -

aur sau argint – şi la semnele băneşti deplin convertibile în metale preţioase,
relaţia bani – preţ a fost abordată prin prisma:
a) teoriei metaliste a cantităţii de bani în circulaţie;
b) teoriei calitative a banilor;
c) teoriei nominaliste a banilor;
d) teoriei cantitative a banilor;
e) nici o varianta nu este corecta;
5) Economistul american Milton Friedman, reprezentantul principal al Şcolii

din Chicago:
a) susţine că mişcarea preţurilor şi evoluţia venitului bănesc nominal
sunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă;
b) susţine că valoarea monedei era dată de cantitatea de aur pe care o
conţinea şi de preţul mărfii-aur;
c) a insistat întotdeauna asupra faptului că banii au o importanţă
considerabilă pentru înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor
nominale, dar nu şi pentru mărimile reale, privite într-o perspectivă
mai îndelungată;
d) a introdus noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care provine
din compararea, nu totdeauna conştientă, între mărimile disponibile
curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfarobăneşti;
e) admite că valoarea monedei este fixată prin lege, şi că aceasta
depinde şi de modalităţile de emisiune a banilor, de structurile masei
Macroeconomie 36
Piaţa monetară
monetare şi de mecansimele circulaţiei acesteia, de nivelul activitatii

economice si orientarea acesteia.

A (a + b+c); B (a + d+ e); C (a +c); D (a+c +d+ e); E ( b+d).
Răspunsul la test se găseste la pagina 46.

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1.
rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

Subiecte teoretice:
1. Masa monetară şi structurile ei;
Macroeconomie 37
Piaţa monetară
2. Cererea de monedă. Motivaţiile cererii de

monedă.
Macroeconomie 38
Piaţa monetară
Test grilă:
1) Creditul indeplineste urmatoarele functii social-economice:

a) contribuie la dimensionarea masei monetare;
b) determina cresterea viteza de rotatie a monedei;
c) contribuie la concentrarea activitatii economice in unitati economice mari;
d) favorizeaza o mai buna utilizare a factorilor de productie existenti;
e) determina diminuarea consumului.

A(a+d); B(a+b+c+d); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(d+e)
2) Care din urmatoarele afirmatii sunt adevarate:

a) creditul este un mijloc de corelare a posibilitatilor de finantare existente
in societate cu nevoile productiei si ale consumului;
b) creditul implica doua categorii de persoane: debitorii si creditorii;
c) institutiile de credit joaca un rol intermediar intre creditori si debitori;
de resurse banesti;
e) creditul determina sporirea vitezei de rotatie a monedei.
Alegeti raspunsul corect:

3) Care din urmatoarele afirmatii nu sunt adevarate:

a) creditul determina diminuarea vitezei de rotatie a monedei;
b) creditul implica doua categorii de persoane: debitorii si creditorii;
c) institutiile de credit joaca un rol intermediar intre creditori si debitori;
d) creditul contribuie la concentrarea activitatii economice in unitati
economice mici;
e) creditul exercita o influenta benefica asupra consumului.
moderne se numără:
a) fondarea de societăţi comerciale pe acţiuni;
c) reglarea creditului sub diversele sale forme;
d) coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională;
e) acordarea de credite.
A (a + b + c + d + e); B (b + c); C (b + c + d); D (e); E (b + c + d + e).
clasice pasive se numără:
Macroeconomie 39
Piaţa monetară
a) acordarea de credite agenţilor economici cu bonitate financiară;

c) mobilizarea şi păstrarea disponibilităţilor monetare temporar
disponibile din economie;
d) reglarea creditului din economie.
6) Băncile de Emisiune:
a) mai poartă numele de bancă centrală sau bancă naţională;
b) este denumită şi bancă de primă importanţă sau banca bancherilor;
c) este, de regulă, o instituţie publică care realizează funcţii la nivel
macroeconomic;
d) conduce politica monetară şi valutară a ţării;
e) emite sau retrage din circulaţie, după caz, monedă.
A (a + b + c + d + e); B (a + c + e); C (a + d + e); D (a + e); E (a + c + d + e).
a) sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate;
b) pot fi grupate în bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare;
c) acordă credite pe baza resurselor băneşti atrase şi a capitalului propriu;
d) asigură autorizarea şi supravegherea agenţilor care operează pe piaţa
monetar-financiară;
e) asigură prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea mecanismului
bancar.
A (a + b + c + d); B (c + d + e); C (b + c); D (a + b + c); E (a + d + e).
8) În economia de piaţă concurenţială pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară

şi alte şi alte instituţii, cum sunt:
a. cooperativele de credit;
b. fondurile de pensii;
c. societăţile de asigurări;
d. societăţile de investiţii;
e. bursele de valori.
A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + c + d + e); D (a + d + e); E (a + c +d + e).
9) Agregatul monetar reprezintă:

a) masa monetară;
b) acea parte a masei monetare ce constă în înscrierile în conturile bancare pe
numele diverşilor agenţi economici;
c) acea parte a masei monetare alcătuită din bancnote şi moneda scripturală;
d) o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată
prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi ce emit instrumentele de
plată, prin organizaţiile bancar-financiare care le gestionează şi prin
Macroeconomie 40
Piaţa monetară
fluxurile economice reale pe care le mijlocesc;

e) acele instrumente monetare care se caracterizează prin lichiditate perfectă.
10) Piaţa monetară:
a) are ca obiect al tranzacţiei moneda numerar şi/sau moneda scripturală;
b) este o piaţă specifică;
c) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu monedă între purtătorii cererii de
monedă şi purtătorii ofertei de monedă;
d) înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie;
e) constă în confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă, funcţie
de un anumit preţ exprimat prin rata dobânzii.
A (a + b + c + d + e); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + e); E (a + b + c + e).
Aplicaţie:
Se cunosc următoarele corelaţii între indicatorii monetari şi variabilele

independente:
- cererea de bani pentru mobilul tranzacţional şi prudenţial este L 1 = 0,6Y +
20 u.m., unde Y reprezintă venitul naţional;
- cererea de bani pentru mobilul speculativ este L 2 = 80 – 80d’, unde d’

reprezintă rata dobânzii;
- oferta de monedă este inelastică în raport cu rata dobânzii, la nivelul de 140

u.m.
Se cere:
a) să se determine nivelul ratei dobânzii care asigură echilibrul pieţei

monetare în cazul în care Y = 200 u.m.;
b) să se reprezinte grafic printr-o diagramă cerere-ofertă echilibrul de la

punctul a);
c) care va fi efectul creşterii cu 50% a lui Y asupra cererii de monedă. Care

va fi nivelul ratei dobânzii care va echilibra piaţa monetară?
d) să se determine acomodarea monetară pe care Banca Naţională trebuie să

o întreprindă pentru a reduce rata dobânzii la nivelul său anterior.
Macroeconomie 41
Piaţa monetară
Răspunsurile testelor de autoevaluare
Răspuns 1.1
Test grilă:
1. d;
2. A(a+b);
3. E(d+e);
4. C(a+b+c+d+e);
5. A(a+d);
6. B(a+b+c+d);
7. A(a+b+c+d+e);
8. A(b+c+d+e);
9. E(c+d+e);
10. B(a+b+c+d).
Răspuns 1.2.
Test grilă:
1. D(a+c);
2. a;
3. A(a+d);
4. C(b+c+d);
5. c;
6. A(a+b+c+d+e);
7. D(a+b+c);
8. A(a+b+c+d+e);
9. B(b+d+e);
10. B(b).
Răspuns 1.3.
Test grilă:
1. A(a+c+d);
2. d;
3. c;
4. C(a+b);
5. d;
6. A(a+c);
7. A(b+c+d+e);
8. E(a+b+c+e);
9. b;
10. c.
Macroeconomie 42
Piaţa monetară
Răspuns 1.4.
Test grilă:
1. C(a+c);
2. e;
3. d;
4. a;
5. D(a,b,c,d).
Rezolvare Aplicaţia nr. 1
a) Ritmul creşterii PIB în termeni nominali:

PIB2  PIB1 27,5
R C termeni no min ali  100  100  27,5 %
PIB1 100
Ritmul creşterii PIB în termeni reali:
PIBno min al
Deflatorul PIB  
PIBreal
PIBno min al
PIBreal 
Deflatorul PIB
127,5
PIBreal 1   98, 08%
130
98, 08  100
R C termeni reali  100  1,92%
100
b) Venitul real scade însă nu foarte mult, ceea ce va determina o tendinţă de

reducere a cererii de stocuri reale de bani (în special M 1 ).
Rata nominală a dobânzii, de asemenea, se va reduce, micşorând costul de
oportunitate al păstrării banilor, ceea ce va determina o creştere a cererii pentru
stocurile reale de bani (în special M 3 ).
Modificările preţurilor nu ar afecta cererea reală de bani, dar vor contribui la
o creştere substanţială a cererii pentru păstrările de bani nominale .
c) Indicele pentru M 1 real este:
142,5
I M 1 real  100  109, 62%
130
Indicele pentru M 3 real este:
176
I M 3 real  100  135,38%
130
Aceste rezultate sunt în concordanţă cu aşteptările specificate la punctul b),
reflectând în special modificările în rata dobânzii nominale.
Se observă că păstrările reale de bani M 3 cresc mai mult decât cele de bani
reali M 1 .
d) Autorităţile bancare nu au un control strict asupra preţurilor. Toate

instrumentele politicii monetare influenţează oferta nominală de bani, iar pentru
Macroeconomie 43
Piaţa monetară
comportamentul populaţiei relevantă este oferta reală de bani.
M 1 = (1) + (2) + (3)

M 1 = 50 + 310 + 5 = 365 u.m.
M 1 = 365 u.m.
M 2 = M 1 + (4) + (5) + (6)
M 2 = 365 + 623 + 55 + 165 = 1 208 u.m.
M 2 = 1 208 u.m.
M 3 = M 2 + (7) + (8) + (9)
M 3 = 1 208 + 405 + 125 + 10 = 1 748 u.m.
M 3 = 1 748 u.m.
a) Stocul real de bani deţinut de sectorul privat este:

0,10  100.000 = 10.000 u.m.
Oferta nominală de bani 30000
Oferta reală de bani=   10000 u.m.
Nivelul preţurilor 3
b) Stocul real de bani deţinut de sectorul privat se dublează şi va fi de 20.000

u.m.

M 0 = 1,3 Mo o  I Mo = 130%
v 1 = 0,98 v 0  I v = 98%
PIB real 1 = 1,05 PIB real 0  I PIB real = 105%
P PIBno min al
M y 
v v
I PIB no min al
IM 
Iv
PIB nominal = PIB real  Deflatorul PIB
I PIB nominal = I M  I v = 1,3  0,98 = 1,274 = 127,4%
I PIB nominal = I PIB real  I gp 
I 127, 4%
Igp  PIB nominal   1, 213  121,3%
I PIB real 105%
r i = I gp – 100% = 21,3%
Răspuns 1.5.
Test grila:
1. A(a+b+e);
2. A(a+b);
3. C(a+c);
Macroeconomie 44
Piaţa monetară
4. d;
5. C(a+b+c);
6. B(b+d);
7. D(c+e).
Rezolvare aplicaţie
a) Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia:

Mc = M0,
unde
M C – cererea de monedă;
M 0 – oferta de monedă.
Cererea de monedă:
Mc = L1 + L2
M c = 0,6Y + 20 u.m. + 80 – 80d’
M c = 0,6 x 200 + 20 + 80 – 80d’ = 220 – 80d’
220 – 80d’ = 140
80d’ = 80
d’ = 1 = 100%
b)
d’
Mo0
100%
Mc0
140 Qm
c)
Y 1 = 1,5 Y 0
Y 1 = 300 u.m.
M c1 = M O1
0,6 x 300 + 20 + 80 – 80d’ = 140
180 + 20 + 80 – 80d’ = 140
280 – 140 = 80d’
140 = 80d’
Macroeconomie 45
Piaţa monetară
140
i  1, 75  175%
80
d) Acomodarea monetară pe care trebuie să o întreprindă Banca Naţională
are în vedere modificarea ofertei de monedă (creşterea sau scăderea ei), în cazul
nostru creşterea ofertei de monedă la nivelul de 200 u.m.
0,6 x 300 + 20 + 80 – 80d’ = 180 + 20 + 80 – 80d’, unde
d’ = 100%
280 – 80 = 200 u.m.
Nivelul ofertei de monedă va trebui să fie egal cu 200 u.m.  o creştere a
ofertei de monedă de 200 – 140 = 60 u.m.
Răspuns 1.6.
1. a;
2. A(a+b);
3. c;
4. a;
5. D(a+c+d+e).
Bibliografie unitate de învăţare nr. 1
 Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969

 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996
 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici
macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988
 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,
1997
 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990
 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi
macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.
Bucureşti, 1995
 Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991
 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei
“Gh. Zane”, Iaşi, 1997
 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a
banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006
 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999.
 Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-
Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004.
 Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000
Macroeconomie 46
Piaţa monetară
Macroeconomie 47
Piaţa capitalurilor
PIAŢA CAPITALURILOR (FINANCIARĂ)
Cuprins Pagina
2.1 Obiectul pieţei de capital 49
2.2 Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori şi mecanismele ei 52
2.3 Rolul pieţei bursiere 57
2.4 Motivaţia economică a investiţiilor în active financiare 61
2.5 Cererea de hârtii de valoare pe termen lung. Factorii care o determină 66
2.6 Oferta de hârtii de valoare pe termen lung 71
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
47Macroeconomie 47

 Definirea pieţei de capital

 Delimitarea activelor financiare de activele fizice
 Definirea hârtiilor de valoare pe termen scurt şi a hârtiilor de valoare pe
termen lung
 Evidenţierea obiectului pieţei financiare – hârtiile de valoare pe termen lung
- acţiuni
- obligaţiuni
 Prezentarea pieţei financiare primare şi a pieţei financiare secundare
 Evidenţierea instituţiilor pieţei capitalurilor:
- Comisia hârtiilor de valoare;
- Casele de brokeraj;
- Bursele de valori.
 Prezentarea bursei de valori ca piaţă financiară organizată şi mecanismele de
funcţionare ale bursei
 Prezentarea activităţii agenţilor bursieri
 Stabilirea cursului de echilibru la bursa de valori
 Evidenţierea celor mai semnificativi factori care determină nivelul şi
evoluţia cursului
 Prezentarea indicatorului numar ani dividend
 Prezentarea diverselor operaţiuni bursiere: operaţiuni la vedere, operaţiuni la
termen
 Evidenţierea motivaţiei economice a investiţiilor în active financiare
 Definirea cererii de hârtii de valoare pe termen lung şi prezentarea factorilor
care o influenţează:
- randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung;
- câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare pe termen lung;
- riscurile invesţiilor în hârtii de valoare pe termen lung;
- lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung.
 Definirea şi prezentarea ofertei de hărtii de valoare pe termen lung
48Macroeconomie 48
2.1 Obiectul pieţei de capital
Active Într-un sens foarte general, obiectul pieţei capitalului îl constituie tranzacţiile
financiare cu activele financiare, al căror rol în economia de piaţă creşte şi se diversifică
continuu.
Pentru definirea şi caracterizarea obiectului pieţei capitalului este necesară

precizarea, în prealabil, a conceptului de active.
Într-o accepţiune generală, activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a

genera fluxuri de venituri în viitor.
Există două categorii principale de active: fizice şi financiare.
Activele fizice cuprind bunurile de capital fix (echipamente, clădiri, etc.),

suprafeţele de teren, bunurile constituite în stocuri şi rezerve, bunurile de
consum de folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele.
Veniturile generate de activele fizice diferă de la un gen de activ la altul. De pildă,

bunurile de capital fix contribuie la obţinerea producţiei şi, deci, la încasarea
profitului din vânzarea ei. Locuinţele şi suprafeţele de teren asigură proprietarului
acestora venituri sub forma chiriilor, respectiv a rentelor. Bunurile de folosinţă
îndelungată generează fluxuri de servicii de consum.
Activele financiare cuprind depozitele monetare şi semimonetare, hârtiile de

valoare pe termen scurt şi hârtiile de valoare pe termen lung.
Pentru unii agenţi economici (investitori) achiziţionarea hârtiilor de valoare
reprezintă una din multiplele alternative ale plasării economiilor băneşti, ca în
oricare alt plasament. Există mai multe posibilităţi de plasament: cumpărarea de
bunuri mobiliare; depunerea la casele de economii sau la bănci; folosirea lor într-o
afacere pe cont propriu, etc.
Pentru alţi agenţi economici (întreprinderi), hârtiile de valoare reprezintă

instrumente prin intermediul cărora se asigură acoperirea unor necesităţi de
finanţare, peste propriile lor resurse.
Hârtiile de valoare pot fi pe termen scurt şi pe termen lung.

Hârtiile de
valoare pe Hârtiile de valoare pe termen scurt facilitează finanţări, respectiv plasamente
termen scurt pe perioade mai mici de un an.
Între hârtiile de valoare care intră în sfera celor pe termen scurt mai importante
sunt: efectele de comerţ, bonurile de tezaur, certificatele de depozit. În mod
obişnuit, se considera că aceste hârtii de valoare fac obiectul pieţei monetare.
Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care
49Macroeconomie 49
Hârtiile de mijlocesc finanţări, respectiv plasamente pe perioade ce depşesc un an.

valoare pe
termen lung De regulă, sfera acestor hârtii de valoare pe termen lung se extinde la acţiuni şi
obligaţiuni. În funcţie de caracteristicile veniturilor generate, hârtiile de valoare se
clasifică în: hârtii de valoare cu venituri fixe (obigaţiunile şi acţiunile privilegiate)
şi hârtii de valoare cu venituri variabile (acţiunile ordinare).
Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung. Emitentul obligaţiunii este

Obligaţiunea debitorul, iar deţinătorul acesteia - creditorul.
Emitentul este obligat să plătească deţinătorului la un termen specificat numit

scadenţă - suma înscrisă pe obligaţiune - valoarea nominala a acesteia – şi,
periodic, de regulă anual, până la termenul de scadenţă, o anumită dobândă fixă
numită cuponul obligaţiunii. Valoarea nominală a obligaţiunii reprezintă, deci,
chiar suma cu care emitentul este creditat de către deţinător (obligatar).
Acţiunea este un titlu de proprietate, dovedind participarea deţinătorului la

Acţiunea capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni care a emis titlul.
In fapt valoarea înscrisă pe acţiune - valoarea nominală a acesteia - reprezintă o

parte a capitalului social. Deţinătorul acţiunii este îndreptăţit să primească anual o
cotă corespunzătoare, numită dividend, din profitul societăţii. Acţiunile pot fi:
privilegiate, dând dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului
realizat de societate în anul respectiv; ordinare, pentru care cota de dividend este
variabilă în funcţie de dimensiunile profitului.
Întrucât piaţa de capital se referă la achiziţiile şi vânzările de titluri de valoare cu o

scadenţă mai mare de un an, piaţa acţiunilor este considerată prima componentă a
acestei pieţe. Aceasta, deoarece acţiunile emise nu au precizată o scadenţă şi se
consideră că atâta vreme cât va exista societatea pe acţiuni, vor fi valabile şi
acţiunile în baza cărora ea funcţionează.
A doua componentă a pieţei capitalului este piaţa ipotecară. În schimbul ipotecării

locuinţelor sau a terenurilor, băncile specializate oferă, celor ce solicită acest lucru,
sumele de bani cu care ei îşi pot continua sau relansa afacerile. 0 altă componentă a
pieţei capitalului o formează piaţa obligaţiunilor corporaţiilor, principalii
posesori ai acestor titluri de valoare fiind companiile de asigurări. În sfârşit, în piaţa
capitalului se include şi piaţa obligaţiunilor administraţiei publice.
Cumpărarea şi vânzarea hârtiilor de valoare pe termen lung sunt facilitate, în cadrul

pieţei capitalului, de un ansamblu de instituţii specializate.
50Macroeconomie 50
1) Acţiunile ordinare conferă posesorilor dreptul de a primi un venit anual variabil,

numit:
a) rentă;
b) dobândă;
c) cupon;
d) dividend;
e) profit.
2) Titlurile de valoare pe termen lung sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care
dau posesorilor lor dreptul:
a) de a încasa anual, un venit variabil;
b) de a încasa anual un venit fix sau variabil;
c) dreptul de a încasa anual un venit fix;
d) dreptul de a primi la scadenţă un profit ferm.
3) Activele fizice cuprind:

a) echipamente de producţie;
b) suprafeţe de teren;
c) depozitele monetare şi semimonetare;
d) hârtiile de valoare pe termen scurt;
e) hârtiile de valoare pe termen lung.

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + c + e).
4) Obligaţiunea este un titlu de valoare pe termen lung la care:

a) emitentul este obligat să plătească deţinătorului la scadenţă suma
înscrisă pe obligaţiune;
b) emitentul obligaţiunii este creditorul iar deţinătorul acesteia este
debitorul;
c) emitentul obligaţiunii este debitorul iar deţinătorul acesteia creditorul;
d) emitentul este obligat să plătească periodic, de regulă, anual până la
termenul de scadenţă o anumită dobândă fixă numită cuponul
obligaţiunii;
e) deţinătorul este îndreptăţit să primească anual o cotă corespunzătoare.

A (a + d + e); B (a + b + c + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d);
E (a + c).
5) Venitul obţinut de posesorul de obligaţiuni se numeşte:

a) rentă;
b) salariu;
51Macroeconomie 51
c) cupon;
d) dividend;
e) profit.
. Răspunsul la test se găseşte la pagina 77.
2.2 Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori şi mecanismele ei
Piaţa În cadrul pieţei capitalului se disting piaţa primară şi piaţa secundară.

financiară
primară Piaţa primară este aceea în care se vând şi se cumpără hârtiile de valoare pe
termen lung, nou emise.
Instituţiile şi întreprinderile care au nevoie de fonduri băneşti oferă noi hârtii de

valoare pe termen lung care sunt achiziţionate de alte instituţii sau de publicul larg.
Marile societăţi comerciale pe acţiuni pot să vândă noi obligaţiuni sau acţiuni direct
publicului, la bursa de valori. Cele mai multe societăţi comerciale pe acţiuni
apelează, însă, la serviciile unor intermediari (casele de brokeraj) care subscriu
emisiunea în schimbul unui comision sau chiar achiziţionează noile hârtii de
valoare pentru a le vinde ulterior publicului.
Orice emisiune de hârtii de valoare este prezentată într-un prospect, alături de

situaţia curentă şi perspectivele societăţii emitente. Pentru a asigura succesul
vânzării este necesară desfăşurarea unei ample campanii publicitare. În cazul
emisiunilor de dimensiuni reduse, costurile ofertei publice pot fi evitate prin
vânzarea în bloc, de regulă către instituţii financiare (case de pensii, societăţi de
asigurări) a noilor hârtii de valoare. De asemenea, emisiunile societăţilor
comerciale consolidate pot fi oferite spre vânzare direct vechilor acţionari,
ocolindu-se astfel formalităţile ofertei publice.
Preţul de achiziţie al titlurilor de valoare pe piaţa primară este un preţ ferm,

reprezentat de valoarea lor nominală.
Piaţa Piaţa secundară este piaţa în care se negociază hârtii de valoare pe termen
financiară lung, emise anterior. Aceasta cuprinde bursele şi pieţele hârtiilor de valoare,
secundară anterior emise, care nu sunt listate la burse.
Instituţiile Instituţiile cu rol esenţial în funcţionarea pieţei capitalului sunt: Comisia hârtiilor
de valoare, Casele de brokeraj, Bursele de valori.
pieţei
Comisia hârtiilor de valoare este un organism guvernamental cu responsabilităţi
financiare în coordonarea pieţei capitalului. Principalele atribuţii ale comisiei sunt:
- înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare ce se emit pe piaţa primară şi
confirmarea prospectelor de emisiune;
- atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea activităţii
asociaţiilor de brokeri;
- controlul activităţii burselor de valori;
52Macroeconomie 52
- aprobarea, în consultare cu autoritatea guvernamentala, a înfiinţării unor

noi burse de valori.
Casele de brokeraj
Principalul actor al pieţei capitalului este brokerul. Din punct de vedere
instituţional brokerul este conceput la trei niveluri:
– persoana fizică ce practică profesiunea de broker;
– case de brokeraj ce operează ca intermediari între cumpărătorii şi
vânzătorii de hârtii de valoare;
– asociaţii de brokeri.
Casele de brokeraj au următoarele funcţii:

introducerea noilor emisiuni în piaţa primară;
tranzacţii în pieţele secundare;
tranzacţii pe cont propriu;
gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare;
consultanţă în probleme de investiţii financiare;
păstrarea în custodie a hârtiilor de valoare.
Bursa de valori este o piaţă organizată pentru tranzacţiile cu hârtii de valoare

Bursa de emise anterior de către cele mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precum
şi de către autoritatea guvernamentală.
valori
Particularitatea bursei de valori constă în faptul că hârtiile de valoare se vând şi se
cumpără la preţuri stabilite, pe baza cererii şi ofertei, în cadrul şedinţelor de
licitaţie. Preturile astfel formate sunt diferite de valoarea nominal.
Bursa de valori funcţionează după reguli clare şi obligatorii, întreaga sa activitate

fiind permanent controlată şi supravegheată. Asemenea reguli privesc: condiţiile de
înfiinţare şi organisrnele de conducere ale bursei; exigenţele care trebuie îndeplinite
de un titlu pentru a fi cotat şi tranzacţionat prin intermediul bursei; agenţii care au
acces la tranzacţii; modul de formare a preţului (cursului) titlurilor; natura
operaţiunilor etc.
Bursa de titluri, ca formă a pieţei financiare, se poate înfiinţa doar în măsura în care
există un număr mare de societăţi pe acţiuni şi de subiecţi abilitaţi să emită
obligaţiuni; este necesară o mare dispersie a titlurilor pentru ca oferta să fie cât mai
atomizată, să provină de la un număr mare de subiecţi.
Instituţia "bursa de titluri" este o societate comercială (de regulă, pe acţiuni) privat,
publică sau mixtă; dispune de o organizare internă extrem de riguroasă, având
responsabilităţi importante faţă de agenţii economici privind secretul operaţiunilor,
rigoarea, informarea şi siguranţa tranzacţiilor.
Organismul de conducere operativă este Consiliul bursei, împuternicit cu

reglementarea, în limita normelor legale, a întregii funcţionări a bursei. Este format
53Macroeconomie 53
din reprezentanţii aleşi ai acţionarilor, ai emitenţilor de titluri şi ai salariaţilor. El

are misiunea de a stabili regulamentul general, condiţiile pentru admiterea valorilor
mobiliare care se cotează şi fixează regulile generale de gestiune a fondurilor de
garanţie, constituite la nivelul bursei. Prin rolul cheie ce-l îndeplineşte bursa, în
cadrul economiei de piaţă, activitatea sa este strâns vegheată şi de către autoritatea
publică. Pentru serviciile prestate în favoare agenţilor economici, se percepe de la
aceştia un comision care permite ca această societate comercială să fie, în toate
ţările, foarte rentabilă.
Prin regulamentul bursei sunt prevăzute exigenţele care trebuie îndeplinite pentru
ca titlul unei firme să fie admis în tranzacţiile bursiere: numărul minim de titluri,
mărirnea capitalului propriu, nivelul de rentabilitate, obligaţia de a informa
publicul asupra situaţiei financiare şi obiectivele strategice etc.
Titlurile unui emitent sunt admise la o singură bursă: cele ale societăţilor de
importanţă naţională la bursa din capitală, iar cele ale societăţilor de importanţă
regională, la bursele din provincie; aceasta pentru a se putea stabili o cotaţie unică a
fiecărui titlu.
Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (jobberi,

brokeri), cererea de titluri (care porneşte de la deţinătorii de capital bănesc) cu
oferta de titluri (care provine de la deţinătorii acestora). Cererea şi oferta se
transmit prin ordinul de bursă în care se prevede: denumirea titlului, natura
operaţiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri, preferinţele de preţ (pret
minim de vânzare, pret maxim de cumprare, pretul zilei), termenul de efectuare a
tranzacţiilor. Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii
bursieri, care, pe baza dispoziţiilor ce le conţin, procedează la fixarea cursului,
pentru fiecare titlu, la un moment dat. Nivelul pretului fiecarui titlu de valoare se
determină astfel incât numărul ordinelor executate sa fie maxim. A cota sau a
stabili cursul de echilibru inseamna a cauta si a fixa pe baza ordinelor de
vânzare si cumprare, acel curs de schimb care permite satisfacerea celui mai
A cota mare volum al cererii si ofertei. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi
factori, a căror cuantificare este dificilă. Dintre aceştia cei mai semnificativi sunt:
mărimea anterioară a dividendului, dinamica preţurilor şi rata dobânzii.
Prin prisma mărimii dividendului asigurat în anii precedenţi şi perspectivele de

viitor, o anumită imagine pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni, oferă
indicatorul numărul ani dividend (N.a.d.).
N.a.d. = P/D, în care:
Numar ani P - cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea;

dividend D - dividendul anual care a fost asigurat în perioada precedentă (sau
dividendul anual previzibil).
El indică numărul de ani în care, prin dividendul previzibil, poate fi amortizat
54Macroeconomie 54
preţul plătit pentru achiziţionarea unei acţiuni. Pentru cumpărator, o operaţiune este
mai profitabilă decât alta în măsura în care nivelul indicatorului N.a.d. este mai
mic.
Un alt factor este dinamica preţurilor. Un proces inflaţionist intens, de pildă,

determină o tendinţă de creştere a cursului titlurilor. De altfel, în unele ţări,
veniturile pentru obligaţiuni sunt indexate cu rata inflaţiei sau a indicelui de
creştere a preţului unor bunuri materiale sau servicii.
Rata dobânzii influenţează, de asemenea, mărimea cursului. Teoretic, creşterea

ratei dobânzii reduce cererea pentru titluri şi poate determina micşorarea cursului
acestora pe piaţa bursieră şi invers. De exemplu, o obligaţiune cu venit anual fix de
2.000 lei are, în condiţiile unei rate a dobânzii de 10%, un curs (C s ) pe piaţa
bursieră de 20.000 lei.
D  100 2.000  100
CS    20.000
d' 10
în care:
C s - cursul de schimb;
D - venitul anual (fix sau variabil);
d’ - rata dobânzii pe piaţa monetară.
Indiferent de forma de organizare şi obiectul tranzacţiilor, operaţiunile bursiere se

împart în: operaţiuni la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere constau în livrarea imediată a titlurilor la cursul (preţul)

Operaţiuni
zilei, acceptat de agenţi, în schimbul sumei de bani corespunzătoare.
bursiere
Operaţiunile la termen sunt cele în care contractarea, respectiv înţelegerea
Operaţiuni la privitoare la numărul titlurilor şi la curs, sunt convenite la un moment dat (T 0 ), dar
vedere efectuarea tranzacţiei are loc ulterior, la o dată fixată (T 1 ) numită zi lichidare.
Operaţiuni la Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative, unul din agenţi câştigă, iar
celălalt pierde. Vânzătorul mizează pe faptul că până la termen cursul titlurilor va
termen
scădea, urmând să achiziţioneze titluri de pe piaţă la cursul existent mai mic şi să le
cedeze cumpărătorului la cel convenit (mai mare). El este un speculator "à la
baisse".
Din contră, cumpărătorul apreciază că până la scadenţă cursul titlurilor va creşte.

Ca atare, el le va primi de la vânzător la preţul convenit în tranzacţie (mai mic) şi le
va vinde imediat, realizând un câştig din această diferenţă. El este un speculator " à
la hausse". Cel care intuieşte evoluţia reală a cursului va câştiga, iar celălalt va
pierde.
Operaţiunile la termen sunt, în principiu, de două feluri: la termen fix şi cu premii.
55Macroeconomie 55
În cazul operaţiunilor la termen fix, unul din cei doi agenţi încasează, iar celalalt
plăteşte doar diferenţa dintre cursul "zilei" şi cel convenit. Ei sunt speculatori, nu
au intenţia reală de a-şi plasa capitalul bănesc de care dispun în titluri, ci de a-l
folosi ca mijloc de obţinere a unor câştiguri. În operaţiunile la termen cu premii,
unul din agenţi işi rezervă dreptul ca la scadenţă să opteze între a plăti un premiu
stabilit şi să renunţe la contract, ori, în raport de tipul premiului, să dubleze sau să
tripleze numărul titlurilor supuse tranzacţiei.
1) În cazul unei operaţiuni bursiere la termen, cumpărătorul câştigă atunci când:

a) cursul titlului scade;
b) cursul titlului creşte;
c) cursul titlului nu se modifică.
2)În cazul unei operaţiuni bursiere la termen, în urma scăderii cursului acţiunilor
câştigă:
a) cumpărătorul;
b) vânzătorul;
c) agentul de bursă.
3) Instituţia principală a pieţei financiare secundare este:

a) banca centrală;
b) bursa de valori;
c) casele de brokeraj;
d) comisia valorilor mobiliare;
e) orice bancă comercială.
4) Operaţiunile la termen:
a) sunt operaţiuni speculative;
b) sunt acele operaţiuni la care contractarea este survenită la un moment
iniţial, iar efectuarea tranzacţiei are loc ulterior;
c) se împart în două categorii;
- operaţiuni á là baisse;
- operaţiuni á là hausse.
d) sunt operaţiuni la care tranzacţia se efectuează la cursul afişat;
e) nu sunt operaţiuni speculative.
A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + d + e); D (a + c + d);
E (a + b + c + e).
5) Numărul ani dividend (N.a.d.) constituie un indicator care:

a) se calculează astfel:
N.a.d. = P/D, în care: P - cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea;
D - dividendul anual care a fost asigurat în perioada
56Macroeconomie 56
precedentă (sau dividendul anual previzibil).

b) indică numărul de ani în care, prin dividendul previzibil, poate fi
amortizat preţul plătit pentru achiziţionarea unei acţiuni;
c) cu cât este mai mic evidentiază o operaţiune mai profitabilă pentru
cumpărător;
d) cu cât este mai mare evidentiază o operaţiune mai profitabilă pentru
cumpărător;
e) indică numărul de ani în care se poate cumpăra o actiune aducătoare
de venit sub formă de dividend.

A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + d + e); D (a + c + d); E (a + b + c).
Aplicaţie:
Un investitor cumpără prin intermediul unui broker, cu o acoperire (marjă)

de 20%, la 01.06.2004, 1.000 de acţiuni la cursul de 15.000 lei/acţiune. Între
01.06.2004 şi ziua lichidării (30.06.2004) cursul acţiunilor evoluează conform
figurii:
Cursul
acţiunilor
18000
17000
16000
15000 1.06 10.06 15.06 20.06 25.06 30.06 30.07 timpul
14000
13000
a) Calculaţi masa profitului şi rata profitului în situaţia în care investitorul

decide să vândă cele 1.000 de acţiuni la 10.06.2004. Se modifică profitul său dacă
îşi deschide poziţia de vânzare la 15.06.2004?
b) Dacă investitorul îşi propune să „ridice titlurile” la scadenţă, câştigă sau
pierde din diferenţa de curs?
Răspunsul la test şi rezolvarea la aplicaţie se găsesc la pagina 77.
2.3 Rolul pieţei bursiere
1. Prin intermediul pieţei financiare este stimulat procesul investiţional,

concomitent cu crearea sentimentului de siguranţă economică şi de proprietar
pentru cei care subscriu sau cumpără active financiare.
Stimularea
57Macroeconomie 57
procesului Capacitatea pieţei financiare primare de a susţine efortul investiţional acţionează

investiţional pozitiv asupra pieţei muncii (măreşte gradul de ocupare), asupra pieţei bunurilor de
consum şi de capital. Prin intermediul titlurilor negociate pe piaţa financiară, sunt
mobilizate rezervele de lichiditate şi este favorizată asanarea circulaţiei monetare.
Oferind plasamente "atractive" pentru detinătorii de economii, acestea sunt sustrase
mecanismelor pieţei monetare, fiind atenuată cererea pentru anumite categorii de
bunuri.
2. Piaţa financiară permite, prin mecanismele bursiere, transformarea operativă,

Transformarea într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers, satisfăcând astfel
capitalului unul din dezideratele oricărui plasament: să fie cât mai lichid posibil, să aibă un
grad ridicat de lichiditate.
real în capital
bănesc 3. Prin intermediul bursei se asigură una din cerinţele pieţei cu concurenţa perfectă:
libera intrare pe piaţă şi perfecta mobilitate a capitalului. Graţie bursei are loc
transferarea operativă a capitalurilor individuale dintr-o întreprindere în alta sau
chiar pe plan internaţional.
4. Bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice, preluarea

controlului asupra unor societăţi pe acţiuni, asigurându-se prin pachetul acţiunilor
de control. Prin pachetul acţiunilor de control este desemnat numărul minim
Favorizarea de acţiuni care-i asigură deţinătorului posibilitatea de a dispune de
procesului de majoritatea voturilor în adunarea generală a acţionarilor şi deci, posibilitatea
concentrare a de a numi Consiliul de Administraţie. Acesta se realizează fie prin achiziţii
puterii treptate de către un agent economic a titlurilor unei anumite firme care sunt oferite
economice spre vânzare de către diferiţi deţinători sau, rapid, prin operaţiunea numită "Oferta
publică de cumpărare". Ea constă în aceea că societatea cumpărătoare îşi prezintă
oferta prin intermediul unei bănci, bursei de valori, indicând: nurnărul de titluri pe
care doreşte să le cumpere, preţul oferit (în general mai ridicat decât cursul
momentului) şi intervalul în care este dispusă să-şi atingă obiectivul. După
acceptarea ofertei de către conducerea bursei, aceasta încetează, până la expirarea
termenului, alte tranzacţii cu titlurile supuse Ofertei publice de cumpărare,
iniţiatorul ei fiind practic singurul beneficiar al titlurilor oferite spre vânzare.
Barometru al
5. Bursa este, totodată, un barometru extrem de sensibil al stării economiei,
stării
volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionând brusc, uneori cu anticipaţie,
economiei asupra modificării conjuncturii economice. Adeseori, scăderea bruscă a cursurilor
este semnalul declanşării unei crize sau recesiuni, după cum ridicarea lor constituie
semnalul unui reviriment.
58Macroeconomie 58
1) Prin pachetul acţiunilor de control se înţelege:

a) numărul maxim de acţiuni ce-i oferă deţinătorului posibilitatea de a alege
Consiliul de Administraţie;
b) procesul prin care se poate prelua controlul asupra unor societăţi pe
acţiuni;
c) numărul minim de acţiuni ce oferă deţinătorului posibilitatea de a dispune
de majoritatea voturilor în Adunarea Generală a Acţionarilor;
d) numărul total al acţiunilor unei societăţi pe acţiuni.
2) Rolul bursei de valori este pus în evidenţă de următoarele aspecte:

a) bursa este un barometru extrem de sensibil al stării economiei,
volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionând brusc, uneori
cu anticipaţie, asupra modificării conjuncturii economice.
b) bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice;
c) prin intermediul pieţei financiare este stimulat procesul investiţional;
d) prin intermediul bursei se asigură una din cerinţele pieţei cu
concurenţa perfectă: libera intrare pe piaţă şi perfecta mobilitate a
capitalului;
e) bursa permite transformarea operativă, într-un termen scurt, a
capitalului real în capital bănesc şi invers.

A (a + b + c); B (a + b + c + d+e); C (a + d + e); D (a + c + d+e); E (a + b + c).
3) Constituie elemente ce evidenţiază rolul bursei de valori:

a) asigură transferarea operativă a capitalurilor individuale dintr-o
întreprindere în alta sau chiar dintr-o ţară în alta;
b) permite transformarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real
în capital bănesc şi invers;
c) este un barometru extrem de sensibil al stării economiei;
d) favorizează procesul de concentrare a puterii economice;
e) permite transformarea rapidă a capitalului circulant în capital fix.

A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + d + e); D (a +b+ c + d+e); E (a + b + c).
4) Bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice, preluarea

controlului asupra unor societăţi pe acţiuni, asigurându-se prin pachetul acţiunilor
de control. Acesta se realizează:
a) treptat, prin achiziţii realizate de către un agent economic a titlurilor
unei anumite firme care sunt oferite spre vânzare de către diferiţi
deţinători;
b) prin intermediul societăţilor de asigurări;
59Macroeconomie 59
c) rapid, prin operaţiunea numită "Oferta publică de cumpărare";

d) imediat, prin participarea băncilor;
e) prin intermediul Băncii Naţionale.

A (a + c); B (a + b + c + d); C (a + d + e); D (a +b+ c + d+e); E (a + b + c).
5) Constituie elemente ce evidenţiază rolul bursei de valori:

a) asigură transformarea operativă a capitalurilor individuale dintr-o
întreprindere în alta sau chiar dintr-o ţară în alta;
b) permite transferarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real în
capital bănesc şi invers;
c) permite transformarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real
în capital bănesc şi invers;
d) este un barometru extrem de sensibil al stării economiei;
e) favorizează procesul de concentrare a puterii economice.

A (a + b + c); B ( c + d+e); C (a + d + e); D (a +b+ c + d+e); E (a + b + c).
Aplicaţie:
Presupunem că ne aflăm la începerea unei şedinţe de tranzacţionare. Agenţii

de bursă procedează la introducerea ordinelor de vânzare şi de cumpărare. Pentru
societate comercială Alterra acestea sunt:
SVM Capital: OCc = 375 acţiuni la preţul de 5.050 lei.

SVM Invest: OCp = 100 acţiuni la preţul de 5.040 lei.
SVM Cătălina: OCc = 100 acţiuni la preţul de 5.090 lei.
SMV Cătălina: OVc = 100 acţiuni la preţul de 5.070 lei.
SVM ActInvest: OCc = 310 acţiuni la preţul de 5.110 lei.
SVM Gelsor: OVc = 150 acţiuni la preţul de 5.040 lei.
SVM Radical: OVc = 150 acţiuni la preţul de 5.080 lei.
SVM Şansa: OCp = 125 acţiuni la preţul de 5.100 lei.
SVM Roxana: OVp = 425 acţiuni la preţul de 5.090 lei.
SVM Global: OVp = 100 acţiuni la preţul de 5.030 lei.
SVM Roxana: OVc = 25 acţiuni la preţul de 5.060 lei.
SVM Acţiuni: OCp = 75 acţiuni la preţul de 5.080 lei.
SVM Ring: OCc = 150 acţiuni la preţul de 5.070 lei.
SVM Risc: OVc = 400 acţiuni la preţul de 5.100 lei.
SVM Registru: OVp = 245 acţiuni la preţul de 5.050 lei.
unde:
OCc = ordin de cumpărare al unui client al societăţii de valori mobiliare;
Ocp = ordin de cumpărare dat de societatea de valori mobiliare pentru
portofoliul propriu;
60Macroeconomie 60
Ovc = ordin de vânzare dat de clientul societăţii de valori mobiliare;

OVp = ordin de vânzare dat de societatea de valori mobiliare pentru
portofoliul propriu.
La ora prestabilită încetează procesul de introducere a ordinelor şi se intră
în faza de deschidere a pieţei în care sistemul de tranzacţionare aranjează ordinele
de cumpărare şi de vânzare introduse de agenţii de bursă în raport de preţ.
Să se determine preţul pieţei la care se tranzacţionează titlurile acestei
societăţi la bursa de valori.
Cum se alocă ordinele de vânzare (în ce ordine vor merge la cumpărătorii
de titluri acţiunile care au fost vândute)?
2.4 Motivaţia economică a investiţiilor în active financiare
Motivaţia investiţiei în active este determinată de capacitatea acestora de a

genera venituri în viitor. Întrucât valoarea banilor se depreciază în timp, un venit
ce se realizează în viitor, valorează mai puţin decât un venit egal obţinut în prezent.
De aceea, evaluarea economică a unui activ implică actualizarea veniturilor viitoare
pe care acesta le generează.
Procesul de
actualizare Procesul de actualizare constă în estimarea valorii prezente a unui venit viitor.
Actualizarea se realizează pe baza unei rate de actualizare, care cel mai frecvent
Rata de este considerată rata dobânzilor bancare (în condiţii de capitalizare a dobânzii) -
actualizare singura care dă expresie dimensiunii temporare a valorii banilor.
Concret, valoarea prezenta (Vp ) a unui venit (V 1 ) care va fi obţinut peste un an

este dată de relaţia:
V1
VP 
1 d '
iar peste doi ani:

V2
VP 
(1  d ' ) 2
în care d' = rata dobânzii bancare.
Generalizând, valoarea prezentă a unui venit V n generat de un activ peste n ani,

rezultă din relaţia:
V n = Vp(1+d')n, de unde:
61Macroeconomie 61
Vn
VP  .
(1  d ' ) n
unde n = numărul de ani.
Întrucât un activ financiar generează un flux de venituri, pe întreaga sa perioadă de

viaţă, valoarea economică a activului respectiv rezultă din însumarea valorilor
prezente ale tuturor veniturilor obţinute în viitor. Dacă durata de viaţă a unui activ
este de n ani, iar fluxul de venituri generat pe parcursul acestei perioade este de V 1 ,
V 2 ..., V n , atunci valoarea economică V e a activului este:
Valoarea V V V
economică a Ve  1  2 2 ... n n
1d' (1d') (1d')
unui activ
Deci, valoarea economică a unui activ financiar sau fizic reprezintă depozitul
monetar la care se renunţă, în favoarea achiziţionării activului respectiv, depozit
care aduce venituri în viitor egale cu cele generate de activ. Exemplu:
- un echipament cu durata de funcionare de 3 ani
- profit anticipat 10.000 u.m./an
- valoare rezidual 500 u.m.
- d’ = 10%:
10.000 10.000 10.500
Ve     25.244
1  0.1 (1  0.1) 2
(1  0.1) 3
Decizia de a investi într-un activ are ca suport, în primul rând, comparaţia dintre
valoarea economică a activului şi preţul său de achiziţionare, mai precis pe
diferenţa dintre ele. Această diferenţă reprezintă valoarea economică netă a
activului (V en ):
Deci:
V en = V e – P act ;
Din comparaţia valorii economice a activului cu preţul său de achiziţie rezultă 3

situaţii:
1). Dacă P act > V e , rezultă că V en este negativă, iar achizitionarea activului nu este
avantajoasă. Aceasta deoarece crearea unui depozit monetar de mărime egală cu
preţul activului, aduce în viitor un venit mai mare decât cel generat de activ.
2). Dacă P act < V e  V en este pozitivă, iar achiziţionare activului este avantajoasă,
întrucât veniturile generate de acesta în viitor sunt superioare celor corespunzătoare
unui depozit monetar de mărirne egală cu preţul activului.
3). Dacă P act = V e , atunci V en este nulă, iar achiziţionarea activului sau crearea unui
depozit monetar de mărime egală cu preţul activului sunt indiferente investitorului.
62Macroeconomie 62
Compararea valorii economice a activului cu preţul său de achiziţie stă şi la baza

estimării randamentului activului respectiv.
Prin randamentul unui activ se înţelege acea rată de actualizare (r), pentru care
Randamentul preţul activului este egal cu valoarea sa economică, sau pentru care valoarea
unui activ economică netă este nulă.
Prin urmare, randamentul r al activului se obţine din relaţia:
V1 V2 Vn
Pact    ... 
1  r (1  r ) 2 (1  r ) n
sau
V1 V2 Vn
  ...   Pact  0
1  r (1  r ) 2 (1  r ) n
adică V e – P act = 0
Fundamentarea deciziei de a investi într-un activ în funcţie de randamentul

acestuia, poate fi reformulată astfel:
- dacă r > d', atunci investiţia în activului respectiv este avantajoasă;
- dacă r < d', atunci investiţia nu este avantajoasă.
De exemplu: un activ cu o durată de folosire de 3 ani, aduce venituri anuale de

1000 u.m., cu un randament de 15%; rata dobânzii bancare este de 10%, iar
valoarea reziduală a activului este de 500 u.m. Atunci:
1000 1000 1500

Pact     2612 iar:
1  0.15 (1  0.15) 2
(1  0.15) 3
1000 1000 1500
Ve     2862
1  0.1 (1  0.1) 2
(1  0.1) 3
Deoarece randamentul activului este mai mare decât rata dobânzii (r>d’), pretul
activului este mai mic decât valoarea economică a acestuia si deci investitia în activ
este avantajoasă.
Riscul
Un alt parametru important care trebuie luat în considerare la fundamentarea
investiţiei deciziei de a investi în active financiare este riscul investiţiei. Prin definţie, riscul
este opus noţiunii de siguranţă.
Starea de siguranţă desemnează cazurile în care anticipările sunt unice sau
cuprinse între limite foarte apropiate. De regulă, agenţii economici realizează
63Macroeconomie 63
anticipări care acoperă marje foarte largi de mărime. Unele dintre acestea sunt mai
probabile, altele mai puţin probabile.
Termenul de risc desemnează tocmai asemenea situaţii în care anticipările nu sunt

unice, dar pot fi apreciate probabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile.
În teoria economică, abordarea riscului are ca punct de plecare agregarea valorilor

posibile, într-o mărime medie, pe baza distribuţiei corespunzătoare de probabilităţi.
Dacă se presupun următoarele două anticipări ale valorii economice unui activ
(3000; 2500), fiecare având probabilitatea de 0,8, respectiv 0,2, atunci valoarea
economică medie se calculează astfel:
V.e.m = 3.000x0,8+2.500x0,2 = 2.900 u.m
Stiindu-se valoarea economică medie, se pune problema nivelului preţului activului

pentru care va opta agentul economic în realizarea investiţiei. Opţiunea depinde de
atitudinea agentului economic faţă de risc:
– cel adversar al riscului optează pentru realizarea plasamentului numai
dacă preţul activului este mai mic decât valoarea economică medie, adic: (P<2.900
u.m. şi tinde spre 2.500 u.m.);
- agentul economic iubitor al riscului acceptă investiţii chiar dacă preţul
activului este mai mare decât valoarea econornică medie, dar nu mai mare decât
cea mai optimistă anticipare a valorii economice: (P>2.900; P<3.000 u.m.);
- cel indiferent la risc realizează plasamentele în active în situaţia în care
preţul activului este egal cu valoarea economică medie adic, P=2.900. Se pare că
majoritatea agenţilor economici manifestă aversiune faţă de risc. Analizele
statistice ale deciziilor privind investiţiile demonstrează acest comportament,
concretizat în achiziţionarea unui activ dacă preţul este inferior valorii economice
medii.
Diferenţa dintre valoarea economică medie şi preţul la care investiţia este acceptată
se numeşte premiu pentru risc (Pr.r = V.e.m. - P). În fond, premiul pentru risc
reprezintă recompensa asumării acestuia. Frecvent, riscul este luat în consideraţie la
exprimarea valorii economice, prin utilizarea unor rate de actualizare superioare
ratei dobânzii.
Indicatorii arătaţi: valoarea economică, valoarea economică netă, preţul,

randamentul şi riscul, constituie bazele dimensionării cererii şi ofertei de hârtii de
valoare pe termen lung.
64Macroeconomie 64
1) Alegeţi răspunsul corect:

a) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai
mare cu cât rata dobânzii este mai ridicată;
b) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai
mică cu cât rata dobânzii este mai ridicată;
c) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai
mare cu cât durata de viaţă a proiectului este mai lungă;
d) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai
mică cu cât rata dobânzii este mai mică;
e) valoarea economică netă a unui activ este mai mare decât valoarea
economică a activului.
2) Atunci când rata dobânzii scade de la 40% la 25% posesorul unei obligaţiuni de
100.000 u.m. pe 10 ani este în situaţia:
a) unei pierderi de 150.000 u.m.;
b) unui câştig de 150.000 u.m.;
c) unui câştig de capital de 1.500 u.m.;
d) unei pierderi de 1.500 u.m.;
e) nici de a câştiga nici de a pierde.
3) Care este valoarea prezentă a sumei de 550.000 u.m. disponibilă peste un an

dacă rata dobânzii pe piaţă este de 10%?
a) 150.000;
b) 550.000;
c) 500.000;
d) 100.000;
e) 605.000.
4) Procesul de actualizare constă în:

a) estimarea valorii viitoare a unui venit viitor;
b) valoarea economică a activului;
c) estimarea valorii prezente a unui venit viitor;
d) estimarea valorii economice nete a unui venit viitor;
e) estimarea valorii economice a unui activ.
5) Un agent economic posedă o obligaţiune care aduce un venit anual fix de 75

u.m.. Ce rată a dobânzii practică băncile dacă titlul se vinde la bursă cu 250
u.m.:
a) 33,33%;
b) 0,3%;
c) 30%;
d) 35%;
e) 2,5%.
65Macroeconomie 65
2.5 Cererea de hârtii de valoare pe termen lung. Factorii care o determină
Cererea de hârtii de valoare pe termen lung este susţinută, în principal, de

gospodăriile populaţiei şi de unele instituţii financiare, cum ar fi casele de pensii,
societăţile de asigurări etc.
Dimensiunile cererii de hârtii de valoare, pe termen lung, sunt condiţionate de

următorii factori:
 randamentele hârtiilor de valoare pe termen lung;
 câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare pe termen lung;
 riscurile investiţiilor în hârtii de valoare pe termen lung;
 lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung
1) Randamentul hârtiilor de valoare
a) Randamentul unei obligaţiuni se determină ţinând seama că venitul generat,

cuponul, rămâne fix până la termenul de scadenţă. În plus, trebuie avut în vedere
faptul că răscumpărarea obligaţiunii şi deci, stingerea relaţiei de creditare, implică
plata, la termenul de scadenţă, a unei sume egale cu valoarea nominală.
În aceste condiţii randamentul unei obligaţiuni se deduce din relaţia:
Randamentul
unei
obligaţiuni C C C V
Pact    ...  ,
1  r (1  r ) 2
(1  r ) n
în care C reprezintă cuponul obligaţiunii, P, preţul acesteia, V, valoarea

nominală, n, termenul de scadenţă, iar r, randamentul.
În situaţia în care termenul de scadenţă este foarte mare, atunci valoarea nominală,
în determinarea mărimii randamentului, este nesemnificativă, astfel că randamentul
se deduce din relaţia:
C C C
Pact    ... 
1  r (1  r ) 2 (1  r ) n
sau, prin restrângerea seriei infinite:
66Macroeconomie 66
C
 P act 
r
de unde:
C
r 
Pact
Randarnentul unei obligaţiuni poate fi, deci, aproximat prin raportul dintre cupon şi
Randamentul preţ.
unei acţiuni
b) Randamentul unei acţiuni se determină analog, ţinând, însă, seama de faptul că,
cel puţin din punct de vedere teoretic, durata de viaţă a acţiunii este infinită, astfel
că randamentul se determină din relaţia:
D1 D2 Dn
Pact    ...   ...
1  r (1  r ) 2 (1  r ) n
în care P reprezintă preţul acţiunii, r reprezintă randamentul acesteia, iar D 1 , D 2 ,

D 3 ,..., D n ,... fluxul de dividende, în timp.
Admiţând constanţa fluxului de dividende în timp, respectiv:

D 1 = D 2 = D 3 = ….. = D n = D = constant, atunci randamentul se determină din
relaţia:
D D D
Pact    ...   ...
1 r (1  r ) 2 (1  r ) n
sau prin restrângerea seriei infinite =>:
D
 Pac 
r
de unde:
D
r 
P ac
67Macroeconomie 67
Prin urmare, randamentul unei acţiuni este egal cu raportul dintre dividend şi preţ.
Concluzii:
când r > d’  creşte cererea de titluri iar P > V n ;
când r < d’  scade cererea de titluri iar P < V n ;
când r = d’  cererea nu se modific iar P = V n .
2) Câştigul potenţial. Investiţia în hârtii de valoare pe termen lung este motivată

nu numai de fluxul veniturilor generate, ci şi de câştigurile ce ar putea apare ca
urmare a creşterii preţurilor acestor hârtii de valoare. Asemenea câştiguri sunt
potenţiale, întrucât devin efective numai în momentul vânzării hârtiilor de valoare,
ale căror preţuri au înregistrat creşteri.
Câştigul
potenţial al a) În cazul unei obligaţiuni, câştigul potenţial total este dat de relaţia:
unei
obligaţiuni C  ( P1  P 0 )
C p   100
P0
în care C P , reprezintă câştigul potenţial; C reprezintă cuponul obligaţiunii, iar P-

preţul obligaţiunii (P 0 de cumpare - iniţial, P 1 de vânzare - nou).
Câştigul
potenţial al b) Similar, pentru o acţiune, formula de calcul a câştigului total potenţial este:
unei acţiuni
D  ( P1  P 0 )
C p   100
P0
unde D este dividendul acţiunii. Cu cât Cp este mai mare cu atât cererea de titluri
este mai mare
Riscul
investiţiei 3) Riscul investiţiei în active financiare. Hârtiile de valoare pe termen lung
prezintă grade diferite de risc. În principiu, obligaţiunile sunt mai puţin riscante
decât acţiunile, deoarece societăţile comerciale emitente pot să plătească
dividendele numai după achitarea dobânzilor la obligaţiuni. Între obligaţiuni, cele
mai puţin riscante sunt obligaţiunile guvernamentale. De asemenea, cu cât termenul
de scadenţă al unei obligaţiuni este mai îndepărtat, cu atât riscul acesteia este mai
ridicat.
Pe de altă parte, acţiunile privilegiate, fiind - în ceea ce priveşte venitul - similare

cu obligaţiunile, prezintă un grad mai redus de risc decât acţiunile ordinare.
Deoarece cumpărătorii pun în balanţă riscul, cu randamentul şi cu câştigul

potenţial, este necesar ca hârtiile de valoare pe termen lung, cu grad înalt de risc, să
asigure venituri ridicate; în caz contrar, nimeni nu ar realiza investiţii în astfel de
hârtii de valoare.
68Macroeconomie 68
Lichiditatea
hârtiilor de 4) Lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung, reflectă posibilitatea vânzării
valoare pe rapide şi cu costuri minime a acestora. Lichiditatea hârtiilor de valoare depinde
esenţial de gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului. În general, hârtiile
termen lung
de valoare listate la bursă au un grad ridicat de lichiditate.
De regulă, obiectivele cumpărătorilor potenţiali vizează un echilibru între

randament, risc şi lichiditate; preferinţele se îndreaptă, cum este şi firesc, spre
hârtiile de valoare cu randamente înalte, riscuri reduse şi lichiditate ridicată.
1) De regulă este mai riscantă:

a) emisiunea de acţiuni;
b) emisiunea de obligaţiuni;
c) nu există riscuri în cazul emiterii de acţiuni şi obligaţiuni;
d) riscurile sunt aceleaşi atât în cazul emiterii de acţiuni cât şi în cazul
emiterii de obligaţiuni.
2) Randamentul şi câştigul potenţial al unei acţiuni pentru care se anticipează un

dividend de 5.000 u.m. şi o creştere a cursului de la 20.000 u.m. la 30.000 u.m.
sunt:
a) 25% şi 50%;
b) 20% şi 55%;
c) 15% şi 75%;
d) 25% şi 75%;
e) 75% şi 20%.
3) Lichiditatea unui instrument financiar exprimă:

a) dependenţa dintre preţul curent al acestuia şi capacitatea lui de a genera
venituri în viitor;
b) posibilitatea acestuia de a fi schimbat contra unui bun sau un serviciu
nefinanciar sau contra unui al instrument financiar;
c) capacitatea acestuia de a genera fluxuri de venituri în viitor;
d) posibilitatea acestuia de a se transforma la scadenţă în fluxuri de
venituri.
4) Când randamentul unei acţiuni este mai mare decât rata dobânzii:
a) scade cererea de titluri;
b) creşte cererea de titluri;
c) cererea de titluri nu se modifică.
5) Cuponul unei obligaţiuni este de 10.000 u.m.. Să se determine cu cât se

modifică preţul unei obligaţiuni când rata dobânzii creşte de la 20% la 25%:
a) scade cu 15%;
69Macroeconomie 69
b) scade cu 10.000 u.m.;

c) scade cu 10%;
d) creşte cu 10.000 u.m.;
e) creşte cu 10%.
6) Câştigul potenţial al unei obligaţiuni depinde:

a) atât de mărimea cuponului cât şi de preţurile de vânzare şi cumpărare ale
obligaţiunii;
b) numai de mărimea cuponului generat;
c) de mărimea cuponului şi de preţul de vânzare al obligaţiunii;
d) atât de preţul de vânzare cât şi de preţul de cumpărare al obligaţiunii dar
nu de cuponul obligaţiunii care este un venit ferm, ce nu se modifică;
e) de fluxurile de venituri generate care nu sunt constante deoarece
obligaţiunile aduc venituri fixe.
7) Constituie factori care determină cererea de hârtii de valoare pe termen lung:

a) randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung;
b) câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare pe termen
lung;
c) riscurile invesţiilor în hârtii de valoare pe termen lung;
d) lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung.

A (a + c); B (a + b + c ); C (a + d + e); D (a +b+ c + d).
8) Lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung:

a) reflectă posibilitatea vânzării rapide şi cu costuri minime a
acestora;
b) constituie câştigul potenţial ce poate fi adus de hârtiile de valoare
pe termen lung;
c) depinde de gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului;
d) este mai mare în cazul hârtiilor de valoare listate la bursă;
e) este mai mică în cazul hârtiilor de valoare care nu sunt listate la
bursă.

A (a + c); B (a + b + c ); C (a + d + e); D (a +b+ c + d); E(a+c+d+e).
9) Cu cât termenul de scadenţă al unei obligaţiuni este mai îndepărtat:

a) cu atât riscul acesteia este mai mic;
b) cu atât riscul acesteia este mai ridicat;
c) cu atât lichiditatea ei este mai mare;
d) cu atât kichiditatea ei este mai mică.
10) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) hârtiile de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc;
70Macroeconomie 70
b) obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile, deoarece societăţile

comerciale emitente pot să plătească dividendele numai după achitarea
dobânzilor la obligaţiuni;
c) între obligaţiuni, cele mai puţin riscante sunt obligaţiunile guvernamentale;
d) cu cât termenul de scadenţă al unei obligaţiuni este mai îndepărtat, cu atât
riscul acesteia este mai ridicat;
e) acţiunile privilegiate prezintă un grad mai redus de risc decât acţiunile
ordinare.

A (a + c); B (a + b + c+d+e ); C (a + d + e); D (a +b+ c + d); E(a+c+d+e).
2.6 Oferta de hârtii de valoare pe termen lung
În ansamblul economiei naţionale, întreprinderile şi autoritatea guvernamentală

reprezintă principalii agenţi care, fiind permanent în căutare de surse de finanţare
Emisiunea de pentru materializarea intenţiilor de investiţii fizice, influenţează decisiv oferta de
hârtii de valoare pe termen lung. Astfel, în scopul finanţării unor investiţii fizice de
obligaţiuni
interes general, autoritatea guvernamentală apelează frecvent la emisiunea de
obligaţiuni. Obligaţiunile guvernamentale se adaugă celor emise de societăţile
comerciale pe acţiuni.
Spre deosebire de nevoile curente ale producţiei care pot fi satisfăcute prin
intermediul unor surse de finanţare pe termen scurt, investiţiile fizice, generând
venituri în decursul unei perioade mai mari decât un an, se pot realiza, în principiu,
numai din surse de finanţare pe termen lung.
În general, finanţarea pe termen lung se asigură din surse interne (proprii) sau
externe. Sursele interne sunt reprezentate de rezervele constituite prin acumularea
amortizării şi a profiturilor nedistribuite proprietarilor. Sursele externe includ
credite bancare pe termen lung şi în cazul întreprinderilor organizate ca societăţi
comerciale pe acţiuni, emisiunea hârtiilor de valoare pe termen lung.
Este evident că oferta de hârtii de valoare pe termen lung depinde nu numai de

valoarea investiţiilor fizice, ci şi de dimensiunile fondurilor asigurate din surse
proprii şi prin credite bancare. În plus, oferta fiecărui tip de hârtii de valoare este
condiţionată şi de structura finanţării, respectiv de proporţia în care fondurile sunt
mobilizate prin emisiunea de obligaţiuni, pe de o parte şi de acţiuni, pe de altă
parte.
După cum s-a menţionat, pentru un cumpărator potenţial, acţiunile sunt mai
riscante decât obligaţiunile. Din perspectiva societăţilor comerciale însă,
obligaţiunea reprezintă un risc mai mare decât acţiunile, întrucât dobânda la
obligaţiuni trebuie plătită indiferent de dimensiunile profitului. Prin urmare, în
71Macroeconomie 71
scopul diminuării riscului, societăţile comerciale ar trebui să apeleze cât mai puţin
la emisiunile de obligaţiuni.
În schimb, finanţarea prin emisiunea de acţiuni măreşte numărul proprietarilor fapt

care, în condiţiile constanţei profitului net total, determină reducerea profitului net
Emisiunea de ce revine pe o acţiune, făcându-le neatractive pentru investitori.
acţiuni
Raportul dintre finanţarea prin hârtii de valoare cu venit fix şi finanţarea prin hârtii
de valoare cu venit variabil reprezintă pârghia financiară a întreprinderii.
Din acest punct de vedere, societăţile comerciale pe acţiuni sunt confruntate cu

sarcina extrem de dificilă a identificării acelei mărimi a pârghiei financiare care
echilibrează obiectivul maximizării profitului net ce revine pe o acţiune, cu cerinţa
minimizării riscului finanţării.
Prin confruntarea, în cadrul pieţei capitalului, a cererii cu oferta de hârtii de valoare

pe termen lung, se determină preţul acestora. Fiind rezultanta anticipărilor
referitoare la valoarea economică şi la risc, preţul unei hârtii de valoare pe termen
lung nu coincide, decât ca excepţie, cu valoarea nominală a acesteia. În fapt,
valoarea nominală este semnificativă numai în mometul emisiunii pe piata
primara, (când, de regulă, nu sunt admise vânzări sub valoarea nominală).
1)Finanţarea prin emisiunea de acţiuni:

a) de regulă, măreşte numărul proprietarilor;
b) determină reducerea profitului net ce revine pe o acţiune, în
condiţiile în care profitul net total nu se modifică;
c) determină creşterea profitului net ce revine pe o acţiune, în
condiţiile în care profitul net total nu se modifică;
d) diminuează numărul proprietarilor.

A (a + b); B (a + b + c + d); C (a + d ); D (a +b+ d).
2) Raportul dintre finanţarea prin hârtii de valoare cu venit fix şi finanţarea prin
hârtii de valoare cu venit variabil reprezintă:
a) pârghia fiscală a întreprinderii;
b) raportul de forţe de pe piaţă;
c) pârghia financiară a întreprinderii;
d) raportul financiar al întreprinderii.
3) În general, finanţarea pe termen lung se asigură din surse interne (proprii) sau
externe. Sursele interne sunt reprezentate de rezervele constituite prin acumularea
amortizării şi a profiturilor nedistribuite proprietarilor. Sursele externe includ:
72Macroeconomie 72
a) credite bancare pe termen lung;

b) în cazul întreprinderilor organizate ca societăţi comerciale pe
acţiuni, emisiunea de acţiuni;
c) împrumuturi interne;
d) în cazul întreprinderilor mari, profitabile, emisiunea de obligaţiuni.

A (a + b); B (a + b + c + d); C (a + d ); D (a +b+ d).
4) Pentru un cumpărator potenţial,

a) acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile;
b) obligaţiunile sunt mai riscante decât acţiunile;
c) nici o variantă nu este corectă.
5) Din perspectiva societăţilor comerciale,

a) obligaţiunile reprezintă un risc mai mare decât acţiunile, întrucât
dobânda la obligaţiuni trebuie plătită indiferent de dimensiunile
profitului;
b) acţiunile reprezintă un risc mai mare decât obligaţiunile, deoarece
exista sansa de a obţine un dividend mai mare;


Subiecte teoretice:
1. Obiectul pieţei de capital.
73Macroeconomie 73
2. Cererea de hârtii de valoare pe termen lung şi factorii care o

influenţează.
74Macroeconomie 74
Test grilă:
1) Cuponul unei obligaţiuni este de 10.000 u.m.. Să se determine cu cât se

modifică preţul unei obligaţiuni când rata dobânzii creşte de la 20% la 25%:
a) scade cu 15%;
b) scade cu 10.000 u.m.;
c) scade cu 10%;
d) creşte cu 10.000 u.m.;
e) creşte cu 10%.
2) Câştigul potenţial al unei obligaţiuni depinde:

a) atât de mărimea cuponului cât şi de preţurile de vânzare şi cumpărare ale
obligaţiunii;
b) numai de mărimea cuponului generat;
c) de mărimea cuponului şi de preţul de vânzare al obligaţiunii;
d) atât de preţul de vânzare cât şi de preţul de cumpărare al obligaţiunii dar
nu de cuponul obligaţiunii care este un venit ferm, ce nu se modifică;
e) de fluxurile de venituri generate care nu sunt constante deoarece
obligaţiunile aduc venituri fixe.
3) Alegeţi răspunsul corect

a) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai
mare cu cât rata dobânzii este mai ridicată;
b) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai
mică cu cât rata dobânzii este mai ridicată;
c) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai
mare cu cât durata de viaţă a proiectului este mai lungă;
d) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai
mică cu cât rata dobânzii este mai mică;
e) valoarea economică netă a unui activ este mai mare decât valoarea
economică a activului.
4) Atunci când rata dobânzii scade de la 40% la 25% posesorul unei obligaţiuni
de 100.000 u.m. pe 10 ani este în situaţia:
a) unei pierderi de 150.000 u.m.;
b) unui câştig de 150.000 u.m.;
c) unui câştig de capital de 1.500 u.m.;
d) unei pierderi de 1.500 u.m.;
e) nici de a câştiga nici de a pierde.
5) Lichiditatea unui instrument financiar exprimă:

a) dependenţa dintre preţul curent al acestuia şi capacitatea lui de a genera
venituri în viitor;
b) posibilitatea acestuia de a fi schimbat contra unui bun sau un serviciu
nefinanciar sau contra unui al instrument financiar;
c) capacitatea acestuia de a genera fluxuri de venituri în viitor;
75Macroeconomie 75
d) posibilitatea acestuia de a se transforma la scadenţă în fluxuri de venituri.
6) Acţiunile ordinare conferă posesorilor dreptul de a primi un venit anual variabil,

numit:
a) rentă;
b) dobândă;
c) cupon;
d) dividend;
e) profit.
7) Titlurile de valoare pe termen lung sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care
dau posesorilor lor dreptul:
a) de a încasa anual, un venit variabil;
b) de a încasa anual un venit fix sau variabil;
c) dreptul de a încasa anual un venit fix;
d) dreptul de a primi la scadenţă un profit ferm.
8) Activele fizice cuprind:

a) echipamente de producţie;
b) suprafeţe de teren;
c) depozitele monetare şi semimonetare;
d) hârtiile de valoare pe termen scurt;
e) hârtiile de valoare pe termen lung.

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + c + e).
9) Obligaţiunea este un titlu de valoare pe termen lung la care:

a) emitentul este obligat să plătească deţinătorului la scadenţă
suma înscrisă pe obligaţiune;
b) emitentul obligaţiunii este creditorul iar deţinătorul acesteia
este debitorul;
c) emitentul obligaţiunii este debitorul iar deţinătorul acesteia
creditorul;
d) emitentul este obligat să plătească periodic, de regulă, anual
până la termenul de scadenţă o anumită dobândă fixă numită
cuponul obligaţiunii;
e) deţinătorul este îndreptăţit să primească anual o cotă
corespunzătoare.

A (a + d + e); B (a + b + c + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d); E (a + c).
10) Venitul obţinut de posesorul de obligaţiuni se numeşte:

a) rentă;
b) dobândă;
76Macroeconomie 76
c) cupon;
d) dividend;
e) profit.
Răspuns 2.1
Test grilă:
1. d;
2. b;
3. B(a+b);
4. C(a+c+d);
5. c.
Răspuns 2.2.
Test grilă:
1. b;
2. b;
3. b;
4. A(a+b+c);
5. A(a+b+c).
a) Suma pe care investitorul (cumpărător) trebuie să o plătească

vânzătorului de titluri la scadenţă este:
1.000 acţiuni × 15.000 lei/acţiune = 15.000.000 lei
Brokerul deschide un cont în marjă clientului său la casa de compensaţie.
Suma necesar a fi depusă în acest cont este:
20% × 15.000.000 = 3.000.000 lei
În primul rând, analizăm situaţia în care investitorul, în calitate de
cumpărător în cadrul operaţiunii la termen, decide să vândă la termen, păstrând data
scadenţei 30.06.2004, acţiunile la data de 10.06.2004:
1.000 acţiuni × 17.000 lei/acţiune = 17.000.000 lei
Astfel că la scadenţă investitorul respectiv având deschise o poziţie de
cumpărare (01.06.2004) şi o poziţie de vânzare (10.06.2004), care se compensează
reciproc, câştigă:
17.000.000 – 15.000.000 = 2.000.000 lei (masa profitului)
Întrucât singura sumă avansată de investitor pentru realizarea acestor
operaţiuni este marja de 3.000.000 lei, rata profitului va fi:
77Macroeconomie 77
2.000.000
 100  66,6%
3.000.000
Analog se procedează pentru deschiderea poziţiei de vânzare la termen, la
data de 15.06.2004.
b) Atunci când investitorul îşi propune să „ridice titlurile” urmăreşte ca, pe
baza marjei de 3.000.000 lei, să obţină un angajament ferm de livrare a titlurilor la
scadenţă, când va plăti contravaloarea integrală a acestora.
Aşadar, în calitate de cumpărător în cadrul contractului la termen va plăti la
30.06.2004 suma de 12.000.000 lei, în plus faţă de marja depusă iniţial.
Dacă investitorul nu ar fi semnat contractul la termen şi ar fi cumpărat
acţiunile la vedere la cursul din data de 30.06.2004, suma totală plătită ar fi fost
14.000.000 lei.
Răspuns 2.3.
Test grilă:
1. c;
2. B(a+b+c+d+e);
3. B(a+b+c+d);
4. A(a+c);
5. B(c+d+e).
Rezolvare aplicaţie:
Etape de calcul:
1) Aranjarea ordinelor de cumpărare şi de vânzare după preţ, în ordine
descrescătoare.
Ofertă de cumpărare (BID) Preţ Ofertă de vânzare (ASK) Minim

cantităţi
cumulate
Cantitate Cantitate Cantitate Cantitate
cumulată cumulată
310 OCc-310 5.110 - 1.595 310
435 OCp-125 5.100 400 OVc-1.595 435
535 OCc-100 5.090 425 OVp-1.195 535
610 OCp-75 5.080 150 OVc-770 610
760 OCc-150 5.070 100 OVc-620 620
760 - 5.060 25 OVc-520 520
1135 OCc-375 5.050 245 OVp-495 495
1235 OCp-100 5.040 150 OVc-250 250
- 5.030 100 OVp-100 100
2) Se cumulează cantităţile separat pe ordinele de cumpărare şi ordinele de

vânzare:
OC:
310 + 125 = 435
435 + 100 = 535
78Macroeconomie 78
535 + 75 = 610
610 + 150 = 760
760 + 375 = 1.135
1.135 + 100 = 1.235
OV:
100 + 150 = 250
250 + 245 = 495
495 + 25 = 520
520 + 100 = 620
620 + 150 = 770
770 + 425 = 1.195
1.195 + 400 = 1.595
Se observă că sumele se cumulează începând cu cel mai bun preţ – la

cumpărare de sus în jos iar la vânzare de jos în sus.
3) Se reţine cea mai mică valoare din cele două (cantităţi cumulate – la
cumpărare şi la vânzare).
4) Valoarea cea mai mare de pe coloana minimum cantităţii cumulate este
cea care corespunde preţului de piaţă – preţul la care cea mai mare cantitate de
valori mobiliare va putea fi tranzacţionată.
Odată stabilit preţul de piaţă, acesta va fi anunţat prin mesaj pe ecran.
Valoarea cea mai mare de cumpărare – 5.110, respectiv valoarea cea mai mică de
vânzare – 5.030 reprezintă cele mai bune preţuri de cumpărare, respectiv de vânzare
din piaţă la momentul fixingului.
5) Etapa de alocare:
Se vor aloca întâi ordinele de vânzare în următoarea ordine:
100 + 150 + 25 + 245 + 100 = 620 acţiuni
Aceste 620 acţiuni vor merge la cumpărători în următoarea ordine:
310 + 100 + 150 = 560 acţiuni
620 – 560 = 60 acţiuni
Din ordinul de 125 acţiuni, ordin ce are prioritate faţă de ordinul de 75
acţiuni (deoarece a fost introdus în sistem mai devreme) se alocă doar 60 acţiuni
deoarece numai pentru cele 60 acţiuni există ofertă de vânzare.
Rămân astfel nesatisfăcute două cereri:
- prima parţial – 125 acţiuni – 60 acţiuni = 65 acţiuni
- cea de-a doua – integral → 75 acţiuni
Acestea, deşi se încadrau în preţul de piaţă nu au fost satisfăcute deoarece nu
au mai existat oferte de vânzare spre a fi satisfăcute.
Răspuns 2.4.
Test grilă:
1. b;
2. a;
3. c;
4. c;
79Macroeconomie 79
5. c.
Răspuns 2.5.
Test grilă:
1. b;
2. d;
3. b;
4. b;
5. b;
6. a;
7. D(a+b+c+d);
8. E(a+c+d+e);
9. b
10. B(a+b+c+d+e).
Răspuns 2.6.
Test grilă:
1. A(a+b);
2. c;
3. D(a+b+d);
4. a;
5. a.

1997
 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
80Macroeconomie 80
81Macroeconomie 81
Piaţa muncii
PIAŢA MUNCII
Cuprins Pagina
3.1 Oferta şi cererea de muncă 83
3.2 Echilibrul pieţei muncii 97
3.3 Segmentarea pieţei muncii 100
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3 102

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 107
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3 108
Macroeconomie 81
Piaţa muncii

 Definirea pieţei muncii
 Înţelegerea noţiunilor de cerere şi ofertă de muncă
 Familiarizarea cu particularitaţile cererii şi ofertei de muncă
 Recunoaşterea factorilor care influentează oferta de muncă
 Evidenţierea faptului ca munca generează două dezutilităţi
- sacrificarea timpului liber;
- efortul şi neplăcerile aduse de muncă
 Prezentarea curbei atipice a ofertei de muncă
 Explicarea efectului de substituţie şi a efectului de venit
 Evidenţierea relativei rigidităţi a ofertei de muncă determinată de două
categorii de factori:
- factori economico-teritoriali;
- factori demo-ocupaţionali
 Definirea indicatorilor:
- produsul fizic marginal al muncii;
- venitul marginal al muncii;
- costul marginal al muncii
 Definirea productivitaţii marginale a muncii
 Evidenţierea relaţiei dintre salarii şi preţuri în condiţii de concurenţă perfectă
 Inţelegerea formării salariului în condiţii de concurenţă perfectă
 Prezentarea factorilor care influenţează elasticitatea cererii forţei de muncă
 Evidentierea echilibrului pe piaţa muncii
 Sublinierea caracterului segmentat al pieţei muncii
 Prezentarea criteriilor de grupare şi evidenţierea diferitelor genuri de pieţe
ale muncii funcţie de care delimităm segmentele reale ale pieţei muncii
Macroeconomie 82
Piaţa muncii
3.1 Oferta şi cererea de muncă
Două sunt premisele teoretice ale analizei pieţei muncii: a) munca şi rolul ei în
dezvoltarea social-economică; b) teoria pieţei şi a preţurilor în general.
Piaţa muncii Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care tranzacţionează în mod liber
utilizatorii de muncă în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă,
în calitate de vânzători, şi în care, prin mecanismul preţului muncii, al
concurenţei libere între agenţii economici, al altor mecanisme specifice, se
ajustează cererea şi oferta de muncă.
Oferta de muncă (cererea de locuri de muncă) se delimitează în cadrul potenţialului

demografic printr-o serie de criterii, de condiţii socio-demografice, de opţiuni ale
persoanelor cu vârsta legală de muncă şi apte de muncă.
Oferta de Oferta de muncă constituie acele resurse de muncă, care se încadrează în categoria
muncă de ofertă, pe baza criteriului salarizării (remunerării). Oferta de muncă se manifestă
prin cerere de locuri de muncă salariată, în angajarea ca salariaţi.
Cererea de muncă exprimă nevoia de servicii-muncă din partea utilizatorilor acesteia

Cererea de (întreprinderi, administraţii, bănci etc.). Condiţia generală a transformării nevoilor
muncă de muncă în cererea de muncă este remunerarea sau salarizarea; aceasta se
concretizează în oferta de locuri de muncă salariate.
Cererea de muncă şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente, pe de o

parte, de dezvoltarea economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor
economice ca sursă a cererii de muncă şi, pe de altă parte, de fenomenele şi
procesele social-demografice ca sursă a ofertei de muncă.
Prezentarea corelaţiei dezvoltare-populaţie ca raport cerere-ofertă de muncă, este,

însă reducţionistă, simplificatoare, întrucât mărimea şi dinamica populaţiei sunt
determinate nu numai de factori economici, ci şi biologici şi demografici.
Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în evidenţă prin următoarele aspecte:
(a) cererea de muncă este, pe termen scurt, practic, invariabilă; crearea de
noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activităţilor existente şi iniţierea altora
noi, probleme complexe care nu se pot realiza decât în timp;
(b) oferta de muncă, la rândul ei, se formează în decursul unui orizont de
timp îndelungat, timp în care noua generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se
instruieşte;
(c) oferta de muncă ( cu gradul ei de instrucţie, cu calificările ei) îşi pune
amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;
(d) mobilitatea redusă a forţei de muncă, a posesorului acesteia; oamenii sunt
ataşaţi mediului social-economic în care s-au format şi unde trăiesc; Avantajele
economice oferite de alte zone (localităţi) nu îşi exercită nelimitat rolul în ceea ce
priveşte deplasările oamenilor spre noi locuri de muncă;
Macroeconomie 83
Piaţa muncii
(e) oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici (vârsta,
starea sănătăţii, psihologia oamenilor);
(f) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă, neconcordanţa dintre
structurile acestora fac ca substituirea între diferitele ei componente să fie redusă.
Piaţa muncii (cererea şi oferta de muncă) se desfăşoară în trepte sau faze.
În prima fază se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor, se conturează

principiile care stau la baza stabilirii salariilor. Aici se manifestă tendinţa generală
de formare a salariilor la nivelul economiei naţionale sau la nivelul unor mari
segmente de piaţă a muncii.
În cea de-a doua fază – o continuare a primei – are loc întâlnirea în termeni reali a
cererii şi ofertei, întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi salariaţilor
(potenţiali).
Pe piaţa muncii se întâlnesc şi se confruntă două forţe, se manifestă două

comportamente:
- vânzătorul de muncă, respectiv, solicitantul de locuri de muncă care
aşteaptă maximum de avantaj net de pe urma vânzării, a închirierii muncii sale
(maximum de utilităţi şi minimum de dezutilităţi);
- cumpărătorul de forţă de muncă, utilizatorul (cel ce oferă locuri de
muncă), care, la rândul lui aşteaptă maximum de profit; teoria productivităţii
marginale a muncii ne arată dacă producătorul va fi bine sau prost răsplătit în raport
cu contribuţia pe care o aduce factorul muncă.
Fazele pieţei muncii se regăsesc atât în ceea ce priveşte oferta (individuală,

organizată în şi prin sindicate, agregată la nivelul unei ţări, zone), cât şi în cererea de
muncă, în ceea ce îi priveşte pe utilizatori (firme individuale, oligopoluri,
monopoluri, ramuri, organizaţii naţionale, societăţi multinaţionale).
3.1.1. Oferta de muncă - factorii de influenţă şi modul de manifestare
Dezutilităţile Pentru lucrătorul individual, munca prestată generează două dezutilităţi: sacrificarea
timpului liber cu toate funcţiile lui; eforturile şi eventualele neplăceri aduse de
muncii
muncă.
Ca urmare, fiecare oră de muncă prestată în plus înseamnă pentru lucrător o

dezutilitate adiţională. Această dezutilitatea marginală a muncii (DMM) tinde să
crească pe măsură ce programul de lucru se prelungeşte. Pentru ca salariaţii să fie
motivaţi să lucreze mai multe ore, salariul orar marginal (SOM) trebuie să fie mai
mare.
Grafic, aceste relaţii de mărime pot fi redate astfel (fig. 3.1.):
Macroeconomie 84
Piaţa muncii
DMM SOM
Dezutilitatea
Salarii orare
Orele lucrate Orele lucrate
Figura 3.1. Relatia utilitate – dezutilitate
Creşterea dezutilităţii marginale a muncii va imprima o pantă ascendentă curbei

ofertei pe oră a unui lucrător individual. Explicaţia constă în faptul că, cu cât
indivizii muncesc mai multe ore, cu atât salariul orar trebuie să fie mai mare pentru a
compensa dezutilitatea marginală crescândă a muncii. În aceastra constă explicaţia
tarifelor orare mai mari în cazul orelor suplimentare.
Trei sunt factorii principali care influenţează oferta de muncă la acest nivel de
analiză:
(a) mărimea salariului (nominal, real);
(b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii (respectiv, relaţia dintre
salariu şi efortul depus);
(c) nevoia de a subzista a salariatului şi a familiei sale.
Ţinând seama de influenţa acestor factori, curba ofertei de muncă este atipică.
Se ştie că atunci când preţul unui bun obişnuit urcă sau scade – toate celelalte
condiţii rămânând neschimbate, oferta acelui bun pe piaţă se modifică în acelaşi
sens. Această relaţie se prezintă printr-o curbă constant crescătoare.
Aceste reguli aplicabile pieţei bunurilor şi serviciilor nu se aplică în totalitate şi

pieţei muncii, timpul putând fi dedicat odihnei sau muncii, alternativă ce nu se poate
aplica ofertei celorlalte bunuri sau factori de producţie. În plus, în determinarea
mărimii ofertei de muncă intră în joc două comportamente ale posesorului forţei de
muncă care acţionează în direcţii opuse:
Efectul de Efectul de substituţie, care acţionează în sensul creşterii numărului de ore

substituţie oferite pe măsura sporirii salariului orar, în scopul obţinerii unor venituri salariale
mai mari. În acest caz, indivizii tind să substituie odihna prin muncă.
Efectul de
Efectul de venit, operează în sens contrar. Crescând salariul orar, individul
venit obţine un venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate. Dacă acest
Macroeconomie 85
Piaţa muncii
venit îi asigură standardul de viaţă dorit, el renunţă la timpul de muncă suplimentar

în favoarea timpului liber.
Ambele efecte acţionează în direcţii opuse iar rezultatul net determină

evoluţia curbei ofertei de muncă.
Pe piaţa muncii, modificarea salariului (creştere sau scădere), provoacă

reacţii mai puţin nete în oferta de muncă decât în cazul bunurilor economice
obişnuite.
Oferta de muncă începe la un nivel de salariu (S o ) care îi permite lucrătorului

să supravieţuiască. Dacă salariul orar creşte, cantitatea de ore de muncă oferită
creşte, obţinându-se o curbă a ofertei crescătoare. În acest caz efectul de substituţie
este mai puternic decât efectul de venit (fig. 3.2.).
Peste un nivel determinat al salariului orar care asigură lucrătorului un venit

suficient de mare, rezultatul este invers: crescând salariile se reduce cantitatea de
muncă oferită, iar curba ofertei capătă înclinaţie negativă. În acest caz efectul de
venit este mai puternic decât efectul de substituţie.
De asemenea, curba ofertei poate lua o alură descrescătoare şi atunci când la

o scădere a salariului orar (mai precis a salariului real), oferta de muncă va spori.
Lucrătorul va presta mai multe ore de muncă, cu scopul de a-şi asigura un venit
minim. Acest comportament este de asemenea rezultatul efectului de venit.
Atipicitatea Salariu
O’
curbei ofertei
de muncă
S1 B
S0 A
Cantitatea de munc
2 4 6 8 10 12 14 16
Figura 3.2. Curba atipică a ofertei de muncă
Mărimea relativă a acestor două efecte, determină forma atipică a curbei

ofertei individuale de muncă, care nu este altceva decât curba utilităţii venitului
salarial.
Elasticitatea ofertei de muncă, reprezentând intensitatea modificării ofertei la o

anumită modificare a salariului, prezintă o serie de trăsături.
Macroeconomie 86
Piaţa muncii
Oferta de muncă este inelastică (slab elastică); coeficientul de elasticitatea a acestei

oferte este subunitar.
Specialiştii au explicat relativa rigiditate a ofertei de muncă prin două tipuri de

factori: economico-teritoriali şi demo-ocupaţionali.
Grupa factorilor economici se referă la lipsa posibilităţii sau a dorinţei indivizilor

(familiilor) da a-şi schimba locul de muncă dintr-o localitate în alta, fără a-şi
schimba genul de activitate practicat.
Motivele concrete ale unei astfel de imobilităţi a ofertei de muncă pot fi: costurile
băneşti mari solicitate de schimbarea locuinţei; inconvenientele legate de mutarea
domiciliului (degradarea mobilierului, a altor aparate, efortul fizic şi psihic);
dificultatea de a se rupe de familie, de vecini, prieteni; disponibilitatea redusă de a
găsi facilităţile din localitatea de plecare; eventualul cost al vieţii mai ridicat în
localitatea de destinaţie; teama de necunoscut.
Cea de-a două grupă, factorii demografico-ocupaţionali şi profesionali, constă din

lipsa capacităţii sau a dorinţei indivizilor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de
muncă. Printre cauzele unui asemenea comportament figurează: lipsa sau
insuficienţa calificării; lipsa abilităţii necesare noilor profesii; condiţiile de lucru mai
proaste în noile profesii; avantajele nesalariale mai reduse; insuficienta informare cu
privire la slujbele disponibile etc.
Mobilitatea forţei de muncă este mare în situaţia în care există locuri de muncă
alternative, când acestea necesită aceeaşi pricepere şi îndemânare şi persoanele deţin
o informaţie bună despre acea muncă. Ea este de asemenea mare atunci când
populaţia are timp suficient să dobândească noile îndemânări sau când sistemul
educaţional are timp pentru a se adapta schimbărilor survenite în cerere.
3.1.2. Cererea de muncă. Teoria productivităţii marginale a muncii
După cum se ştie, pe piaţa bunurilor economice, o firmă îşi maximizează profitul
atunci când costul unei unităţi suplimentare din bunul vândut va egala venitul
marginal obţinut (C mg =V mg ). Pe piaţa muncii, firma va obţine profitul maxim la
acea cantitate de muncă angajată care presupune egalizarea costului marginal al
angajării unui salariat suplimentar cu venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei
marginale realizate de pe urma muncii lui (C mg /L=V mg /L).
Raţionamentul întreprinzătorului este următorul: dacă, prin angajarea unui lucrător

în plus firma realizează o producţie a cărei valoare de piaţă este mai mare decât
costul ocazionat de angajarea noului salariat, atunci profitul firmei va creşte.
Dar, pe măsură ce sunt angajaţi noi şi noi salariaţi (fără schimbarea tehnologiilor,
respectiv, ceilalţi factori rămânând constanţi), începe să funcţioneze principiul
Macroeconomie 87
Piaţa muncii
randamentului marginal descrescând. Venitul marginal al intreprinderii de pe urma

noilor angajaţi se va reduce până la nivelul costului marginal al angajării. În acest
moment, firma va înceta să mai angajeze noi lucrători, (să suplimenteze numărul
lor), deoarece ea nu ar mai realiza profit nici măcar la nivelul anterior. Mai mult,
orice nouă suplimentare a salariaţilor va diminua profitul, ducându-l spre zero.
Pentru evidenţierea acestei corelaţii, se impun câteva precizări asupra conţinutului

indicatorilor utilizaţi în analiza cererii de muncă a firmei.
- Produsul fizic marginal al muncii, reprezintă modificarea survenită în

volumul fizic al producţiei firmei ca urmare a modificării cu o unitate a cantităţii de
muncă utilizată în obţinerea producţiei.
- Venitul marginal al muncii (V mg L), reprezintă produsul fizic marginal al

muncii evaluat în preţurile pieţei. Ca urmare, venitul marginal al muncii semnifică
însăşi cererea pentru produsele firmei. Deci, cererea de muncă este o cerere derivată
din cererea pentru produsele firmei.
Creşterea sau reducerea venitului marginal al muncii va spori sau diminua cererea de
muncă a firmei, prezentându-se grafic ca o curbă cu pantă descrescătoare.
- Costul marginal al muncii (C mg L), este costul suplimentar ocazionat de

folosirea unui lucrător adiţional şi este reprezentat de însăşi nivelul salariului
nominal.
La un nivel dat al salariului nominal, curba ofertei de muncă către firmă va fi

identică cu curba costului marginal al muncii, prezentându-se grafic, ca o dreaptă
paralelă la abscisă.
Reluând raţionamentul precedent al întreprinzătorului în utilizarea factorului muncă

şi plasând o firmă oarecare în condiţii de concurenţă perfectă, vom constata că pe
măsura sporirii numărului de angajaţi (până la L 0 ), venitul marginal al muncii creşte
(până la punctul X), contribuind la sporirea încasărilor totale (fig. 3.3.).
La un anumit nivel al ocupării (L 0 ), în cazul în care condiţiile materiale ale

producţiei nu se modifică (noii angajaţi lucrând cu aceiaşi factori materiali ai
producţiei), începe să acţioneze legea randamentului descrescând. După acest punct
(X), venitul marginal începe să scadă, iar încasările totale se înscriu pe o pantă
descrescătoare.
Profitul va fi maxim la acel nivel al ocupării mâinii de lucru la care se realizează

egalitatea: C mg L=V mg L.
Macroeconomie 88
Piaţa muncii
Vmg X
Surplusul firmei
VmgL>CmgL
A
So
Cmg/L=So
CmgL>VmgL
Salarii Vmg/L
0 L0 Lb La Lc L
Figura 3.3. Relaţia dintre salarii şi preţuri

în condiţii de concurenţă perfectă
În grafic, acest nivel de ocupare este reprezentat de (L a ) şi semnifică nivelul cererii

de muncă, care maximizează profitul. Aceasta deoarece, la niveluri de ocupare mai
reduse (L b <L a ), venitul marginal provenind din muncă este mai mare decât costul
marginal al muncii.
La niveluri ale ocupării mai mari (L c >L a ), costul marginal al muncii este mai mare
decât venitul marginal corespunzător. În acest caz, firma poate spori profitul numai
prin reducerea numărului de salariaţi şi nu prin sporirea acestuia.
În condiţii de concurenţă perfectă, nivelul salariului de echilibru se determină la

intersecţia curbelor cererii şi ofertei de forţă de muncă pe piaţa muncii. Mărimea
salariului va fi egală cu valoarea producţiei realizate de ultima persoană angajată,
respectiv cu venitul marginal realizat de aceasta. Întrucât venitul marginal al muncii
se înscrie pe o curbă cu pantă descrescătoare, ultimul lucrător angajat va adăuga mai
puţin venit suplimentar firmei, decât cel precedent.
Cum toţi lucrătorii din cadrul firmei obţin un salariu egal cu venitul marginal al
muncii ultimului lucrător, atunci fiecare din lucrătorii precedenţi va primi un salariu
inferior venitului marginal al muncii corespunzător fiecăruia. Acest excedent al
V mg L peste salariul lucrătorului anterior, formează surplusul firmei sau
supraprofitul. Concurenţa dintre firme va determina ca acest supraprofit să se
diminueze până la nivelul profiturilor normale.
Firma în concurenţă perfectă nu poate controla nivelul salariului care se formează pe

piaţa muncii. În schimb ea poate ajusta cantitatea de muncă pe care o angajează,
corespunzător evoluţiei concrete a venitului marginal al muncii.
Oricare ar fi situaţia pe piaţa muncii firma, pentru a-şi maximiza profitul va trebui să
angajeze acea cantitate de muncă, la care V mg L=C mg L.
Macroeconomie 89
Piaţa muncii
CmgL(S)
VmgL
S1 CmL1
CmL0
S0
CmL2
S2
VmgL = Cererea pentru
produsele firmei
VmgL
L1 L0 L2 L
Figura 3.4. Curba cererii de muncă este derivată din curba

cererii pentru produsele întreprinderii
Dacă productivitatea muncii nu se modifică, iar preţurile bunurilor se menţin

constante, atunci creşterea sau scăderea salariilor se traduce în scăderea, respectiv
creşterea cererii de muncă. Firma se adaptează, prin deplasarea de-a lungul curbei
venitului marginal al muncii, ajustându-şi în mod corespunzător numărul de
lucrători pe care îi angajează L 1 , L 0 , L 2 etc (fig. 3.4.).
În timp ce modificarea nivelului salariului determină o deplasare de-a lungul curbei

cererii de muncă (aceeaşi cu cea a V mg L), o modificare în nivelul productivităţii
muncii ori în cererea de bunuri şi servicii (implicit în nivelul preţului acestora), va
produce o modificare a poziţiei curbei cererii de muncă (V mg L), care se va deplasa
spre dreapta (când creşte) sau spre stânga (când scade), faţă de poziţia iniţială.
Curba cererii pentru produsele firmelor se bazează pe un preţ constant şi pe venitul

marginal, neluând în considerare cantitatea de muncă angajată de firmă.
Când salariul scade de la S 1 la S 2 , firma va folosi mai mulţi lucrători pentru a-şi
spori oferta de bunuri, deplasându-se de la punctul “a” la punctul “b” de-a lungul
curbei venitului marginal al muncii (fig. 3.5.).
Cum reducerea salariului va afecta toţi lucrătorii, atunci toate firmele din ramură vor
proceda în aceeaşi manieră: sporesc oferta de bunuri pe seama sporirii numărului de
angajări. În consecinţă, sporeşte oferta de bunuri a ramurii, iar preţul şi venitul
marginal vor scădea. Se produce astfel o schimbare în poziţia curbei venitului
marginal al firmei care se va deplasa spre stânga (de la V mg L 1 la V mg L 2 ) iar nivelul
ocupării va ajunge în punctul “c”, inferior punctului “b” (L 2 <L 1 ).

Macroeconomie 90
Piaţa muncii
C mgL (S)
V mgL
a C m L 1
S 1 c b C m L 2
S 2 V mg L 2 V mg L 1
0
L2 L L L
Figura. 3.5. Folosirea curbelor cererii de muncă a firmei pentru derivarea curbelor
cererii de muncă a ramurii
Ţinând seama de efectul reducerii salariului şi al preţului bunurilor firmei, curba

cererii firmei pentru muncă va evolua dinspre punctul “a” spre punctul “c”. În
consecinţă, curba cererii pentru muncă a ramurii va fi reprezentată de suma curbelor
fiecărei firme şi va fi mai puţin elastică decât curba venitului marginal al firmei.
Elasticitatea cererii forţei de muncă este influenţată de mai mulţi factori:

1. Elasticitatea cererii pentru un anumit bun. Scăderea salariului va
determina o creştere a ocupării şi un volum al producţiei mai mare. Aceasta va
conduce la un preţ mai scăzut. Dacă cererea pentru acel bun este elastică, scăderea
preţului va conduce la mai multe vânzări şi din nou mai mulţi lucrători vor fi
ocupaţi.
2. Uşurinţa substituirii muncii prin alţi factori productivi şi invers. Dacă
munca poate fi substituită prin alţi factori, reducerea salariului va conduce la o
creştere a cererii de muncă ce se va folosi în locul altor factori.
3. Oferta factorilor complementari. Dacă salariile scad, mai multă muncă
va fi cerută şi mai mulţi factori complementari pot fi obţinuţi la un preţ mai mic.
4. Elasticitatea factorilor substituiţi. Dacă salariile se reduc şi mai multă
muncă este ocupată, atunci mai puţini factori substituiţi vor fi ceruţi, iar preţul lor va
fi în scădere. Dacă oferta lor este elastică, mai puţini factori vor fi oferiţi şi mai
multă muncă va fi folosită în locul lor.
5. Ponderea costului salarial în costul total. În cazul în care salariile au o
pondere mare în costul total, iar costul manifestă tendinţa de scădere, producţia va
creşte, ceea ce va antrena o sporire a cererii pentru muncă.
6. Durata perioadei de timp. Având suficient timp, firmele pot să răspundă
la scăderea salariilor prin reorganizarea proceselor de producţie bazate pe mai multă
forţă de muncă.
Macroeconomie 91
Piaţa muncii
1) Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care:

a) are loc întâlnirea cererii şi ofertei de muncă în termeni reali;
b) se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor;
c) prin mecanismul preţului muncii şi al concurenţei libere se ajustează
cererea şi oferta de muncă;
d) are loc întâlnirea cererii şi ofertei de locuri de muncă.

A (b+c+d); B (a+b); C (a+b+c+d); D (d).
2) Oferta de muncă se exprimă prin:

a) cererea de locuri de muncă salariată;
b) numărul populaţiei apte de muncă;
c) numărul şomerilor;
d) resursele de muncă remunerate (salarizate) pentru aportul la activitatea
economică.

A (d); B (a+b+d); C (c); D (a+d).
3) Cererea de muncă reprezintă:

a) numărul locurilor de muncă rămase neocupate la un moment dat;
b) nevoia de serviciul – muncă remunerată;
c) oferta de locuri de muncă;
d) numărul populaţiei apte de muncă şi în căutarea unui loc de muncă.

A (a+d); B (b+c); C (a+b+c+d); D (b).
4) Dacă cererea pentru bunurile realizate cu ajutorul factorului muncă va creşte,

atunci:
a) oferta de muncă creşte;
b) oferta de locuri de muncă creşte;
c) cererea de muncă va spori;
d) cererea de locuri de muncă va spori.

A (a+d); B (b+c); C (b); D (b).
5) Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în evidenţă prin următoarele

aspecte:
a) cererea de muncă este practic invariabilă;
b) oferta de muncă se formează în decursul unei perioade îndelungate;
Macroeconomie 92
Piaţa muncii
c) pe termen mediu, cererea şi oferta de muncă sunt invariabile;

d) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă şi neconcordanţele ce apar între
structurile acestora.
A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (b).
6) Mobilitatea redusă forţei de muncă este rezultatul faptului că:

a) sunt împotriva navetismului, ca modalitate de realizare a unei activităţi
salariate;
b) nu acceptă să părăsească mediul economico-social în care sunt integraţi;
c) sunt ataşaţi mediului social-economic în care sunt integraţi;
d) avantajele economice oferite de alte zone nu sunt suficiente pentru a
motiva deplasarea forţei de muncă în acest sens.

A (a+c+d); B (a+b+c+d); C (c+d); D (c).
7) O firmă îşi maximizează profitul pentru o cantitate de muncă la care:

a) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mic decât
venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizate de pe
urma muncii acestuia;
b) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mare decât
venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizate de pe
urma muncii acestuia;
c) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu venitul
marginal obţinut de firmă de pe urma muncii acestuia;
d) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu
produsului fizic marginal al muncii acestuia.
8) Venitul marginal al muncii (VmL) reprezintă:

a) produsul fizic marginal al muncii;
b) valoarea produsului fizic marginal al muncii;
c) variaţia venitului total determinată de creşterea cu o unitate a cantităţii de
muncă folosită;
d) pe grafic curba cererii de muncă.

A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (c+d).
9) În condiţii de concurenţă perfectă, surplusul sau supraprofitul firmei se formează

ca urmare a:
a) venitului marginal al muncii ultimului lucrător;
b) venitului marginal al muncii fiecărui lucrător;
c) salariului constant fixat pe piaţa muncii prin confruntarea cererii cu
oferta de muncă;
d) salariului practicat care este egal cu venitul marginal al ultimului lucrător
Macroeconomie 93
Piaţa muncii
şi mai mic decât venitul marginal realizat de firmă prin munca fiecărui
lucrător angajat anterior.
10) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa bunurilor

obţine un supraprofit maxim pentru acel nivel de angajare la care:
a) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mic decât
venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale
realizată prin munca acestuia;
b) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mare decât
c) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu venitul
marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizată prin
munca acestuia;
valoarea produsului fizic marginal al muncii acestuia.

A (b+d); B (c+d); C (b+c+d); D (b).
11) În condiţii de concurenţă imperfectă pe piaţa muncii şi concurenţă perfectă pe

piaţa bunurilor, surplusul sau supraprofitul firmei se formează ca urmare a :
a) VPmL ultimului angajat;
b) VPmL fiecărui angajat;
c) egalităţii dintre VPmL şi VmL;
d) fixării salariului de către firmă la nivelul venitului marginal al muncii
ultimului lucrător inferior veniturilor marginale ale muncii obţinute de
firmă prin folosirea angajaţilor anteriori.
12) Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui
ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt:
a) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
b) mărimea salariului;
c) efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă
localitate;
d) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa.

A (b+d); B (b+c); C (a+b+d); D (b).
13) Curba ofertei de muncă este atipică datorită:

a) manifestării efectului de venit;
b) manifestării efectului de substituţie;
c) caracterului relativ rigid alacesteia;
d) faptului că nu este altceva decât curba utilităţii venitului salarial.
Macroeconomie 94
Piaţa muncii

A (b+d); B (a+b+d); C (b+c+d); D (a+b+c+d).
14) Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia:

a) o persoană salariată înlocuieşte o parte din timpul său liber cu timp de
muncă suplimentar pentru a obţine un venit mai mare;
b) persoană salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când
salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii
de viaţă apropiate de aspiraţiile sale;
c) persoană consideră că utilitatea marginală a timpului liber este superioară
utilităţii marginale a bunurilor ce le poate obţine cu salariul suplimentar;
d) persoană consideră utilitatea marginală a salariului superioară celei a
timpului liber.

A (b+c); B (b+c); C (b+c+d); D (b).
15) Elasticitatea ofertei de muncă:

a) este subunitară;
b) reprezintă intensitatea modificării ofertei la o anumită modificare a
salariului;
c) este influenţată de o serie de factori economici;
d) se află sub incidenţa unor factori demografico-ocupaţionali şi
profesionali.

A (b+d); B (b+c); C (a+b+c+d); D (b+c+d).
16) Elasticitatea cererii de muncă în funcţie de salariu este influenţată de mai mulţi
factori:
a) cu cât elasticitatea cererii în funcţie de preţ a unui bun aste mai mare, cu
atât va fi mai mare şi elasticitatea cererii pentru munca folosită la
producerea bunului respectiv;
b) cu cât costul muncii are o pondere mai mare în costul total, cu atât mai
mare va fi şi elasticitatea cererii de muncă; dacă salariile reprezintă o
pondere mare în costul total, o creştere a acestora atrage creşterea
substanţială a costului total şi, ca efect, reducerea producţie şi a
numărului de angajaţi;
c) pe termen scurt, elasticitatea cererii de muncă va fi redusă dacă munca
este dificil de înlocuit cu alţi factori;
d) pe termen lung, cererea de muncă va fi elastică întrucât există
posibilitatea înlocuirii sale cu alt factor de producţie, de genul capitalului.

A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (a+b+c+d).
Macroeconomie 95
Piaţa muncii
17) Curba cererii de muncă la nivel de ramură:

a) este derivată din curba cererii pentru produsele ramurii respective;
b) se obţine prin însumarea pe orizontală a curbelor cererii de muncă
individuale ale tuturor firmelor din ramură;
c) are pantă negativă sau descrescătoare;
d) respectă legea generală a cererii, scăderea salariului (privit ca preţ al
pieţei muncii) determină creşterea cererii de muncă şi invers.

A (a+b+c+d); B (b+c); C (b+c+d); D (b).
18) Piaţa muncii cu concurenţă perfectă se caracterizează prin:

a) perfecta mobilitate a factorilor de producţie;
b) atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra preţurilor
la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă;
c) atomicitate perfectă a cererii şi ofertei de muncă;
d) nivelul salariului se fixează de către fiecare firmă prin negocieri directe
cu ofertanţii de forţă de muncă.

A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (a+b).
19) În condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii, salariul şi nivelul ocupării

forţei de muncă de echilibru se stabilesc:
a) ca proiecţii ale punctului de intersecţie între cererea şi oferta de muncă pe
cele două axe ale sistemului de coordonate;
b) ca proiecţii ale punctului în care se intersectează curba VmL cu cea a
salariului pe cele două axe;
c) ca proiecţii pe cele două axe ale punctului în care se intersectează curba
valorii productivităţii marginale a unui lucrător suplimentar intrat pe
piaţă cu cea a salariului;
d) ca proiecţii ale punctului în care nu există excedent de cerere şi ofertă de
muncă.

A (b+d); B (b+c); C (a+b+c+d); D (a+d).
20) Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia:

a) persoană salariată înlocuieşte o parte din timpul său liber cu timp de muncă
suplimentar pentru a obţine un venit mai mare;
b) o persoană salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când
salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de
viaţă apropiate de aspiraţiile sale;
c) o persoană consideră că utilitatea marginală a timpului liber este superioară
utilităţii marginale a bunurilor ce le poate obţine cu salariul suplimentar;
Macroeconomie 96
Piaţa muncii
d) o persoană consideră utilitatea marginală a salariului este inferioară celei a

timpului liber.
3.2 Echilibrul pieţei muncii
În analiza echilibrului pieţei muncii se porneşte de la premisa că această piaţă

prezintă caracteristicile pieţelor cu concurenţă perfectă, respectiv:
a) numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al vânzătorilor (gospodării
familiale) este suficient de mare pentru a nu exercita influenţe asupra preţului şi
volumului tranzacţiilor de muncă;
b) munca oferită de gospodăriile familiale prezintă aceleaşi caracteristici;
c) perfecta mobilitate a forţei de muncă;
d) toate locurile de muncă sunt la fel de atractive;
e) atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra preţurilor
la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă;
f) salariile sunt determinate în totalitate prin cerere şi ofertă.
Piaţa muncii Piaţa muncii, ca orice altă piaţă, se află în echilibru atunci când cererea este egală cu
în echilibru oferta de forţă de muncă.
Date fiind curbele cererii (CC) şi ofertei (OO) de muncă, salariul de echilibru şi
nivelul ocupării forţei de muncă se va stabili în punctul în care se intersectează cele
două curbe (E), respectiv punctul unde se întâlneşte dreapta imaginară a salariului de
echilibru (S e ) cu dreapta imaginară a nivelului ocupării de echilibru (L 0 ). (Fig. 3.6.)
C O
Salariul real pe ora
S1
Se E
S2 C
O
O L2 L
L1 L0
Cantitatea de munca
Figura 3.6. Echilibrul pieţei muncii în concurenţa perfectă
Dacă E este concomitent un punct de pe curba cererii de muncă (reprezentând curba

venitului marginal al muncii) şi de pe curba ofertei de muncă (reprezentând
nivelurile de ocupare la diferite niveluri ale salariului), putem concluziona că, în
echilibru, salariul este egal cu valoarea productivităţii marginale a muncii adică cu
Macroeconomie 97
Piaţa muncii
venitul marginal al muncii.
Dacă salariul real atinge un nivel superior celui de echilibru (S 1 ), cererea de muncă
va fi L 1 în timp ce oferta va fi L 2 , apărând pe piaţa muncii un exces de ofertă (L 2 -
L 1 ), ce dă naştere şomajului voluntar şi reducerii salariilor spre cel de echilibru.
Contrariul se întâmplă dacă salariul scade la un nivel inferior celui de echilibru (S 2 ),

reprezentând un excedent de cerere de muncă, sub presiunea căruia salariile vor
creşte până la nivelul celui de echilibru.
În cadrul unei economii nu există însă, un nivel unic al salariilor ci, din contră,
există diferenţe salariale între o muncă şi alta şi chiar în interiorul aceluiaşi gen de
muncă. Diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut şi cel mai ridicat pentru un
segment al economiei, poartă denumirea de ”evantai salarial”.
Un nivel unic de salarii pentru o economie se poate obţine pe baza a trei ipoteze
foarte restrictive:
a) munca oferită şi cerută este omogenă, aceasta semnificând faptul că
serviciile prestate de un lucrător pot fi executate de oricare altul, că întreprinderea a
cerut un tip unic de serviciu pentru muncă şi că toţi muncitorii vor putea furniza
acelaşi gen de serviciu;
b) informaţia privind nivelurile salariale este perfectă atât din partea
cumpărătorilor cât şi a vânzătorilor la nivelul întregii pieţe;
c) mobilitatea forţei de muncă este totală şi, în consecinţă, deplasările
geografice ale acesteia tind să egalizeze salariile în întreaga economie.
Este evident că aceste ipoteze nu se pot întâlni în realitate. Inegalităţile salariale apar
datorită schimbărilor continue în cererea şi oferta de muncă, unele ramuri tinzând să
plătească salarii mai ridicate decât altele. În general, aceste diferenţe se datorează
faptului că pieţele nu sunt perfect concurenţiale şi existenţei unor mari diferenţe
calitative între persoane, ce presupun implicit productivităţi marginale ale muncii
diferite.
1) Caracteristicile pieţei muncii cu concurenţă perfectă sunt:

a. numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al vânzătorilor (gospodării
familiale) este suficient de mare pentru a nu exercita influenţe asupra
preţului şi volumului tranzacţiilor de muncă;
b. munca oferită de gospodăriile familiale prezintă aceleaşi
caracteristici;
c. perfecta mobilitate a forţei de muncă;
d. toate locurile de muncă sunt la fel de atractive;
e. atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra
preţurilor la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă.
Macroeconomie 98
Piaţa muncii

A (a+d+e); B (b+c); C (a+b+c+d+e); D (b); E(a+b+c+d)
2) Nu reprezintă caracteristici ale pieţei muncii cu concurenţă perfectă:

a) numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al vânzătorilor (gospodării
familiale) este suficient de mare pentru a exercita influenţe asupra
preţului şi volumului tranzacţiilor de muncă;
b) munca oferită de gospodăriile familiale prezintă aceleaşi caracteristici;
c) imperperfecta mobilitate a forţei de muncă;
d) salariile sunt determinate în totalitate ca urmare a raportului dintre cerere
şi ofertă ;
e) atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra preţurilor
la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă.

A (a+d+e); B (b+c); C (a+b+c+d+e); D (a+c); E(a+b+c+d)
3) Diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut şi cel mai ridicat pentru un
segment al economiei, poartă denumirea de:
a) salariu nominal;
b) salariu real;
c) evantai salarial;
d) salariu marginal.
4) Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a) inegalităţile salariale apar datorită schimbărilor continue în cererea şi
oferta de muncă;
b) unele ramuri tind să plătească salarii mai ridicate decât altele;
c) inegalităţile salariale se datorează faptului că pieţele nu sunt perfect
concurenţiale şi existenţei unor mari diferenţe calitative între persoane,
ce presupun implicit productivităţi marginale ale muncii diferite;
d) în cadrul unei economii nu există un nivel unic al salariilor ci, din
contră, există diferenţe salariale între o muncă şi alta şi chiar în interiorul
aceluiaşi gen de muncă;
e) diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut şi cel mai ridicat pentru un
segment al economiei, poartă denumirea de salariu real.

A (a+d+e); B (b+e); C (a+b+c+d+e); D (a+e); E(e).
5) Piaţa muncii se află în echilibru atunci când:

a) cererea este egală cu oferta de forţă de muncă;
b) salariul este egal cu valoarea productivităţii marginale a muncii adică cu
venitul marginal al muncii;
c) cererea de muncă este egală cu numărul locurilor de muncă;
d) oferta de muncă este egală cu populaţia aptă de muncă disponibilă;
Macroeconomie 99
Piaţa muncii

A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (a+b).
3.3 Segmentarea pieţei muncii
În ultimele decenii, analiştii au ajuns la concluzia că nu există o piaţă a muncii unică

la scara economiei naţionale, ci că această piaţă este segmentată.
Teoria segmentării susţine că economiile dezvoltate se caracterizează prin două sau

mai multe segmente ale pieţii muncii, între care se interpun bariere ce împiedică
trecerea forţei de muncă dintr-unul în altul şi nu permite omogenizarea condiţiilor de
angajare şi remunerare. În consecinţă, mobilitatea forţei de muncă se manifestă doar,
sau mult mai intens, în cadrul fiecărei pieţe decât între ele, iar salariile se formează
sub influenţa unor factori specifici fiecărui segment.
Segmentarea pieţei muncii se întemeiază pe condiţiile generale de existenţă şi

manifestare a sistemelor economice reale contemporane. Astfel, sistemul economic
de piaţă real, structurat dual (privat şi public; marele business şi micile afaceri),
presupune o relaţie de dependenţă specifică a unuia din sectoarele arătate de celălalt.
Corespunzător, există şi o piaţă a muncii duală, fiecare având o anumită autonomie
şi fiind relativ izolată de celelalte segmente. Pe diferitele pieţe (segmente ale
acesteia), există condiţii inegale pentru salariaţi, în ceea ce priveşte condiţiile de
muncă şi nivelurile salariilor, în ce priveşte realizarea profesională etc.
Segmentele reale ale pieţii muncii sunt analizate prin folosirea mai multor criterii de
grupare, în funcţie de fiecare criteriu existând diferite genuri de pieţe ale muncii,
astfel:
a) după forma de proprietate – piaţa muncii a sectorului privat şi piaţa
sectorului public;
b) după dimensiunile utilizatorilor de muncă – piaţa muncii (a cererii de
muncă) din partea marilor firme şi piaţa muncii pentru micile
întreprinderi;
c) după gradul de organizare a ofertei de muncă – piaţa nestructurată, a
salariaţilor liberi şi piaţa salariaţilor sindicalizaţi.
În S.U.A. de exemplu, s-au conturat trei sectoare ale economiei cu manifestări

specifice ale pieţei muncii: economia de centru, întreprinderile periferice, economia
clandestină (fără reguli şi fără reglementări).
Unităţile economiei de centru, fiind puternice sub aspectul financiar, deţinând

adesea poziţii monopolistice şi oligopolistice, se caracterizează printr-un grad înalt
de sindicalizare, prin niveluri de salarii peste media naţională, corelate cu
productivitatea muncii superioară, de asemenea, peste productivitatea naţională.
Macroeconomie 100
Piaţa muncii
Întreprinderile periferice, sub raport economic sunt de talie mică şi mijlocie, fiind
angajate într-o concurenţă foarte dură. Produsele lor încorporează multă muncă, a
cărei productivitate este redusă. Sindicalizarea este aici ca şi inexistentă, iar salariile
sunt mai reduse decât media.
În economia clandestină, formele de salarizare nu sunt stabile, angajările se fac fără

contract de muncă, iar insecuritatea angajaţilor este totală. Aceasta este prin
excelenţă economia ghetourilor negre ale oraşelor americane.
Fiecare dintre aceste pieţe ale muncii funcţionează de o manieră specifică

confirmând însă, concluziile generale ale oricărei variante de segmentare şi anume:
demonstrează inegalităţile care există între diferitele moduri de folosire a forţei de
muncă şi diferitele categorii de salariaţi, accentuează importanţa cererii de muncă a
întreprinderilor, ca expresie a schimbărilor în cererea globală de bunuri economice,
şi atrage atenţia asupra autonomiei şi dependenţelor pieţei muncii de echilibrul
economic general.
1) Analizaţi veridicitatea următoarelor relaţii:

a) cererea de forţă de muncă influenţează nivelul preţului pe piaţa bunurilor;
b) cererea de bunuri determină cererea de forţă de muncă;
c) modificarea salariilor determină modificarea cererii de muncă şi de
bunuri;
d) oferta de bunuri influenţează nivelul ocupării forţei muncă.
2) Piaţa muncii:
a) nu este unică la scara economiei naţionale;
b) este segmentată;
c) nu este srgmentată;
d) se află în echilibru atunci când cererea este egală cu oferta de
forţă de muncă;
e) se caracterizează prin imperperfecta mobilitate a forţei de muncă
în condiţii de concurenţă perfectă.

A (a+c+d); B (b+e); C (a+b+c+d+e); D (a+b+d); E(c).
3) După dimensiunile utilizatorilor de muncă segmentarea pieţei muncii cuprinde:

a) piaţa muncii (a cererii de muncă) din partea marilor firme;
b) piaţa muncii pentru micile întreprinderi;
c) piaţa salariaţilor liberi;
d) piaţa nestructurată;
e) piaţa salariaţilor sindicalizaţi.
Macroeconomie 101
Piaţa muncii

A (a+c+d); B (b+e); C (a+b+c+d+e); D (a+b); E(d).
4) Economia clandestină nu se caracterizează prin:

a) formele de salarizare nu sunt stabile;
b) angajările se fac fără contract de muncă;
c) insecuritatea angajaţilor este parţială;
d) insecuritatea angajaţilor este totală.
5) Teoria segmentării pieţei muncii susţine că:

a) economiile dezvoltate se caracterizează prin două sau mai multe segmente
ale pieţii muncii;
b) între segmentele pieţei muncii se interpun bariere ce împiedică trecerea forţei
de muncă dintr-un segment în altul;
c) permite omogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare;
d) nu permite omogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare;
e) mobilitatea forţei de muncă se manifestă doar, sau mult mai intens, în cadrul
fiecărei pieţe decât între ele, iar salariile se formează sub influenţa unor
factori specifici fiecărui segment.

A (a+c+d); B (b+e); C (a+b+d+e); D (a+b); E(a+b+c+d).



Subiecte teoretice:
1. Oferta de muncă - factorii de influenţă şi modul de manifestare
Macroeconomie 102
Piaţa muncii
Macroeconomie 103
Piaţa muncii
2. Cererea de muncă. Teoria productivităţii marginale a muncii

Macroeconomie 104
Piaţa muncii
Test grilă:
1) Cererea de muncă reprezintă:

a) numărul locurilor de muncă rămase neocupate la un moment dat;
b) nevoia de serviciul – muncă remunerată;
c) oferta de locuri de muncă;
d) numărul populaţiei apte de muncă şi în căutarea unui loc de muncă.
A (a+d); B (b+c); C (a+b+c+d); D (b).
2) Dacă cererea pentru bunurile realizate cu ajutorul factorului muncă va creşte,

atunci:
a) oferta de muncă creşte;
b) oferta de locuri de muncă creşte;
c) cererea de muncă va spori;
d) cererea de locuri de muncă va spori.
A (a+d); B (b+c); C (b); D (b).
3) Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în evidenţă prin următoarele

aspecte:
a) oferta de muncă are o mobilitate redusă;
a) cererea de muncă este practic invariabilă;
b) oferta de muncă se formează în decursul unei perioade îndelungate;
c) pe termen mediu, cererea şi oferta de muncă sunt invariabile;
d) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă sunt neconcordanţele ce
apar între structurile acestora.
A (a+d); B (a+b+c+e); C (a+b+c+d); D (b+d); E((a+b+c+d+e).
4) Mobilitatea redusă forţei de muncă este rezultatul faptului că:

a)sunt împotriva navetismului, ca modalitate de realizare a unei activităţi
salariate;
b)nu acceptă să părăsească mediul economico-social în care sunt integraţi;
c)sunt ataşate mediului social-economic în care sunt integraţi;
d)avantajele economice oferite de alte zone nu sunt suficiente pentru a
motiva deplasarea forţei de muncă în acest sens.
5) O firmă îşi maximizează profitul pentru o cantitate de muncă la care:

a) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mic
decât venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale
realizate de pe urma muncii acestuia;
b) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mare
decât venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale
realizate de pe urma muncii acestuia;
Macroeconomie 105
Piaţa muncii
c) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu

venitul marginal obţinut de firmă de pe urma muncii acestuia;
6) Venitul marginal al muncii (VmL) reprezintă:

a) produsul fizic marginal al muncii;
e) valoarea produsului fizic marginal al muncii;
f) variaţia venitului total determinată de creşterea cu o unitate a cantităţii de
muncă folosită;
g) pe grafic curba cererii de muncă.
7) În condiţii de concurenţă perfectă, surplusul sau supraprofitul firmei se formează

ca urmare a:
a) venitului marginal al muncii ultimului lucrător;
b) venitului marginal al muncii fiecărui lucrător;
c) salariului constant fixat pe piaţa muncii prin confruntarea cererii cu
oferta de muncă;
d) salariului practicat care este egal cu venitul marginal al ultimului lucrător
şi mai mic decât venitul marginal realizat de firmă prin munca fiecărui
lucrător angajat anterior.
8) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa bunurilor

obţine un supraprofit maxim pentru acel nivel de angajare la care:
a) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mic
decât venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei
marginale realizată prin munca acestuia;
b) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mare
decât venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei
marginale realizată prin munca acestuia;
c) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu
9) Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui
ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt:
a) aportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
b) mărimea salariului;
c) efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în
altă localitate;
d) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa.
10) Curba ofertei de muncă este atipică datorită:

a) manifestării efectului de venit;
Macroeconomie 106
Piaţa muncii
b) manifestării efectului de substituţie;

c) caracterului relativ rigid;
d) faptului că nu este altceva decât curba utilităţii venitului salarial.
Răspuns 3.1
Test grilă:
1. C(a+b+c+d);
2. D(a+d);
3. B(b+c);
4. B(b+c);
5. A(b+d);
6. C(c+d);
7. c
8. D(c+d);
9. d
10. B(c+d);
11. d;
12. C(a+b+d);
13. B(a+b+d);
14. A(b+c);
15. C(a+b+c+d);
16. D(a+b+c+d);
17. A(a+b+c+d);
18. B(b+c);
19. C(a+b+c+d);
20. a.
Răspuns 3.2.
Test grilă:
1. C(a+b+c+d+e);
2. D(a+C) ;
3. c ;
4. E(e) ;
5. D(a+b) .
Macroeconomie 107
Piaţa muncii
Răspuns 3.3.
Test grilă:
1. b ;
2. D(a+b+d);
3. D(a+b) ;
4. c ;
5. C(a+b+d+e).

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 108
Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă
FORMAREA SALARIULUI PE PIAŢA MUNCII ÎN CONDIŢII DE

CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ
Cuprins Pagina
4.1 Formarea salariului pe pieţele imperfecte ale muncii. Sindicatele şi contractul colectiv 110
de muncă. Salariul negociat colectiv
4.2 Renta economică şi veniturile de transfer ale factorului muncă 118

Macroeconomie 109

 Înţelegerea formarii salariului pe pieţele imperfecte ale muncii
 Analizarea salariului negociat colectiv ca instrument modern de funcţionare
a pieţei muncii
 Recunoaşterea veniturilor obtinute din muncă şi delimitarea acestora în
venituri de transfer şi rente economice
4.1 Formarea salariului pe pieţele imperfecte ale muncii. Sindicatele şi contractul

colectiv de muncă. Salariul negociat colectiv
Datorită segmentării sale, piaţa muncii este una dintre cele mai complexe pieţe, scala
formelor ei de pieţe concurenţiale imperfecte fiind mai mare decât în cazul bunurilor
economice. Aceasta, pentru că atât firmele, cât şi lucrătorii dispun de putere pe piaţa
muncii, pentru a influenţa salariile şi nivelul ocupării, având posibilitatea să opereze
în condiţii de monopol, monopson, oligopol, oligopson, monopol bilateral etc.
Dacă o firmă este singura care foloseşte un tip oarecare de muncă, această situaţie
Monopson este denumită monopson. Monopsonul reprezintă deci, monopolul cererii, în care un
singur cumpărător fixează preţurile de cumpărare a factorului muncă, iar numărul
lucrătorilor este suficient de mare pentru a nu putea să contracareze situaţia.
Oligopson
Dacă există puţini ofertanţi de locuri de muncă, poziţia este denumită oligopson.
Atunci când pe piaţă se află un monopson al ofertei de locuri de muncă faţă în faţă
cu un sindicat, această situaţie este cunoscută sub denumirea de monopol bilateral.
Monopol Piaţa de monopol. În situaţia când firmele acţionează în condiţii de concurenţă

perfectă pe piaţa bunurilor economice, ele îşi realizează echilibrul (maximizează
profitul), atunci când venitul marginal al muncii este egal cu costul marginal, iar
venitul marginal este identic cu încasarea medie şi cu preţul de vânzare. În mod
asemănător, pe piaţa muncii, echilibrul se realizează la acel nivel de ocupare la care
salariul este egal cu venitul marginal al muncii, care la rândul său este egal cu
venitul mediu al muncii sau cu valoarea productivităţii medii a muncii. Altfel spus,
lucrătorii vor fi plătiţi la un salariu egal cu valoarea producţiei ultimului lucrător
angajat, aceeaşi pentru toţi lucrătorii.
Atunci când firmele se află în situaţie de monopol pe piaţa bunurilor, venitul

marginal (încasarea marginală) va fi mai mic decât încasarea medie (P v ) . În
consecinţă, venitul marginal al muncii este mai mic decât valoarea producţiei medii
a muncii (sau valoarea productivităţii medii a muncii), iar lucrătorii vor fi plătiţi cu
un salariu mai mic decât valoarea producţiei medii a muncii (VP M L) (figura3.7.).
Aşa cum rezultă din figura 4.1. firma monopolistă nu foloseşte cantitatea de muncă
Macroeconomie 110
L 2 unde nivelul salariului este egal cu valoarea producţiei medii a muncii (cum s-ar
întâmpla în condiţii de concurenţă perfectă), pentru că nu ar realiza decât profit
normal.
Pentru a obţine supraprofit şi mai ales pentru a-l maximiza, firma monopolistă
ajustează cantitatea de muncă folosită la nivelul de ocupare L 1 , unde salariul (S =
C m L) este egal cu venitul marginal al muncii dar inferior valorii producţiei medii a
muncii, obţinând un supraprofit reprezentat de aria haşurată în grafic
(VP M L 1 ,A,E,S).
VmL
VPML
CmL
A
VPML1
E CmL
S
VPML
VmL
L
0 L1 L2
Fig. 4.1. Firmă monopolistă pe piata bunurilor dar cu concurentă perfectă pe piata
muncii
În general firma monopolistă va produce mai puţin decât în condiţiile pieţei cu

concurenţă perfectă, scăzând în mod corespunzător cererea pentru muncă şi nivelul
salariului (exploatarea monopolistă a muncii).
Piaţa de monopson
În cazul în care o firmă sau un grup restrâns de firme folosesc un tip particular de
muncă, ele au posibilitatea să influenţeze salariile. Asemenea firme se confruntă cu
înclinaţii ascendente ale curbei ofertei de muncă care este crescătoare în funcţie de
salariu (figura 4.2.)
Macroeconomie 111
S
VmL CmL
A
VmL=Pv
CML = S
S2
S1 B VmL
Cantitatea de
O L1 L2 munc
Fig. 4.2. Monopsonul şi piaţa muncii
Monopsonul poate oferi nivelul de salariu pe care îl doreşte, iar lucrătorii pot opta
fie pentru acceptarea acestuia, fie pentru a rămâne, în continuare, inactivi. Curba
ofertei de muncă arată salariul care trebuie plătit pentru a contracta o cantitate
determinată din acest factor. Pentru monopson, curba ofertei de muncă este curba
costului mediu a acestui factor. După cum ştim, curba ofertei pentru un factor
productiv este crescătoare, ceea ce face ca şi curba costului marginal a factorului
muncă (C m L), pentru respectivul întreprinzător să fie crescătoare situându-se
deasupra curbei CML.
Costul marginal al folosirii unui lucrător suplimentar (C m L) va fi deasupra salariului

(CML). Acesta constituie motivul pentru a atrage muncitori suplimentari. Curba
costului marginal al muncii va reflecta noul salariu sporit plătit noilor lucrători, plus
creşterea survenită în totalul salariilor.
Dacă firma s-ar afla pe o piaţă a muncii cu concurenţă perfectă, nivelul ocupării ar fi
L 2 , la care salariul S 2 este egal cu venitul marginal al muncii. Firma n-ar obţine
decât profitul normal.
Dorind să obţină supraprofituri cât mai mari, monopsonul restrânge numărul

lucrătorilor folosiţi la L 1 , forţând scăderea salariului la S 1 , când costul marginal al
muncii (C m L) este egal cu venitul marginal al muncii (V m L). La acest nivel de
ocupare şi salarizare, monopsonul îşi maximizează profitul (aria haşurată în grafic).
Piaţa cu monopol bilateral deţine un rol semnificativ în rândul pieţelor imperfecte

ale muncii. Acest segment al pieţei muncii are o pondere mare în ţările dezvoltate.
Ea se identifică cu piaţa marilor întreprinderi private, sau, cum zic americanii,
reprezintă piaţa muncii în condiţiile economiei de centru.
Salariul negociat colectiv pe această piaţă este un instrument de analiză modernă a

modului de funcţionare a pieţei muncii. Acolo unde se practică acest salariu (există
şi ţări care nu-l folosesc), mecanismul negocierilor pe piaţa muncii cu monopol
Macroeconomie 112
bilateral, joacă un rol mai mare sau mai mic, în funcţie de:
a) gradul de sindicalizare a salariaţilor şi puterea sindicatelor pe piaţa
muncii;
b) gradul de încadrare a patronilor în organizaţii patronale specifice;
c) gradul de organizare a celor două forţe ale pieţei muncii.
Existenţa salariului negociat colectiv este un indiciu al funcţionării pieţei muncii, al

segmentării ei. În figura 4.3. este sugerat mecanismul funcţionării unei pieţe cu
monopol bilateral.
Semnificaţia salariului negociat colectiv (s.n.c.) este maximă atunci când nivelul
lui cade pe salariul de echilibru. Acest lucru este aproape imposibil, deoarece ar
veni în contradicţie cu realitatea segmentării pieţei muncii. Dacă s.n.c. are
niveluri diferite de acesta şi evoluţii proprii, semnificaţia acestei pârghii se
restrânge la un segment mai mare sau mai mic al pieţei muncii.
Salariu C’
C
O
S2 E’
S1 E’’
C’
SE E
O
+
O
L1 Le L2 L
Figura. nr. 4.3. Salariul negociat colectiv
Astfel, dacă s.n.c. ar fi egal cu cel de echilibru, atunci cererea de muncă ar fi

exprimată de curba CC, iar oferta de curba OO; punctul de echilibru E uneşte cele
două drepte imaginare care marchează salariul de echilibru S E şi numărul angajaţilor
de echilibru L e .
Să presupunem mai departe, că S E ar fi un salariu redus, impus de cumpărători, deci

un salariu de monopson.
Dacă se negociază salarii mari (S 1 ), dacă se impun aceste salarii de către sindicate,
atunci:
- cererea de muncă scade la L 1 , iar oferta de muncă creşte la L 2 ;
- se formează un excedent de ofertă de muncă în raport cu cererea (L 2 -L 1 ),
şi apare şomajul, deoarece fondul total de salarii se împarte la un salariu
Macroeconomie 113
orar mai mare.
Dacă cererea de muncă sporeşte şi se deplasează de la CC la C'C', iar salariaţii

sindicalizaţi rămân aceiaşi, oferta nu se schimbă (ea rămânând la punctul L e ), atunci
intersecţia cererii cu oferta are loc în punctul E', iar salariul mărit este S 2 (salariu de
monopol).
Pentru salariaţii din afara sindicatului negociator, echilibrul cererii cu oferta se

realizează în punctul E'', salariul S 1 este mai mic decât cel negociat colectiv (impus
de sindicate), dar mai mare decât cel de echilibru, deoarece oferta este mai mare
decât cererea de muncă.
1) Piaţa muncii este una dintre cele mai complexe pieţe datorită:
a) segmentării sale;
b) gradului de încadrare a patronilor în organizaţii patronale specifice;
c) formei de proprietate;
d) dimensiunilor utilizatorilor de muncă.
2) Un nivel unic al salariilor într-o economie este posibil dacă se întrunesc

următoarele ipoteze:
a) există diferenţe salariale între o muncă şi alta şi chiar în privinţa aceluiaşi
gen de muncă;
b) mobilitatea forţei de muncă este totală;
c) cererea şi oferta de muncă se caracterizează prin atomicitate perfectă;
d) informaţia privind nivelurile salariale este perfectă atât din partea
purtătorilor cererii, cât şi al ofertei de forţă de muncă la nivelul întregii
pieţe.

A(a+b+c); B(b+d); C(a+b+c+d); D(d).
3) Curba ofertei de muncă în condiţii de monopson pe piaţa muncii:

a) este crescătoare în raport cu salariul;
b) se identifică cu curba costului mediu al muncii;
c) arată salariul care trebuie plătit pentru a contracta o cantitate determinată
de muncă;
d) se situează sub curba costului marginal al muncii.

A(a+b+c); B(b+d); C(a+b+d); D(a+b+c+d).
Macroeconomie 114
4) În condiţii de monopson pe piaţa muncii, costul marginal al folosirii unui lucrător

suplimentar:
a) este crescător;
b) este egal cu salariul sporit plătit lucrătorului suplimentar, plus creşterea
survenită în totalul salariilor plătite lucrătorilor angajaţi anterior;
c) este egal cu salariul sau costul mediu al muncii;
d) se identifică, pe grafic, cu oferta de muncă.

A(a+b+c); B(a+b); C(a+b+c+d); D(d).
5) Supraprofitul obţinut de o firmă ce acţionează în condiţii de monopson pe piaţa

muncii:
a) se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu salariul;
b) se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu costul
marginal al muncii;
c) se calculează ca diferenţă între venitul marginal al muncii şi nivelul
salariului, pentru fiecare nivel de ocupare;
d) există atât timp cât venitul marginal al muncii este superior costului
marginal al muncii.

A(a+b+c); B(b+d); C(b+c+d); D(a+d).
6) În condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi monopol pe piaţa bunurilor,

supraprofitul obţinut de firmă se maximizează când:
a) valoarea productivităţii marginale a muncii este egală cu costul mediu al
muncii;
b) venitul marginal al muncii este egal cu costul mediu al muncii;
c) venitul marginal al muncii este egal cu costul marginal al muncii;
d) venitul marginal al muncii este egal cu salariul.

A(a+b+c); B(b+c+d); C(a+b+c+d); D(d).
7) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi

monopol pe piaţa bunurilor şi urmăreşte maximizarea profitului, plăteşte un salariu
egal cu:
a) costul marginal al muncii;
b) costul mediu al muncii;
c) venitul marginal al muncii;
d) valoarea productivităţii marginale a muncii.

A(a+b+c); B(b+d); C(a+b+c+d); D(a+c+d).
Macroeconomie 115
8) Piaţa muncii cu monopol bilateral:

a) deţine un rol semnificativ în rândul pieţelor imperfecte ale muncii;
b) are o pondere mare în ţările dezvoltate din punct de vedere economic;
c) se identifică cu piaţa marilor întreprinderi private;
d) reprezintă piaţa muncii în condiţiile economiei clandestine.
e) reprezintă piaţa muncii în condiţiile economiei de centru.

A (d); B (a+b+c+d); C (c); D (a+d); E(a+b+c+e).
9) Salariul negociat colectiv este un instrument de analiză modernă a modului de

funcţionare a pieţei muncii cu monopol bilateral şi el joacă un rol mai mare sau mai
mic pe această piaţă, în funcţie de:
muncii;
c) gradul de organizare a celor două forţe ale pieţei muncii;
d) toate variantele sunt corecte.

a) piaţa muncii cu monopol bilateral deţine un rol semnificativ în rândul
pieţelor imperfecte ale muncii;
b) salariul negociat colectiv este un instrument de analiză modernă a
modului de funcţionare a pieţei muncii;
c) datorită segmentării sale, piaţa muncii este una dintre cele mai
complexe pieţe;
d) dacă există puţini ofertanţi de locuri de muncă, poziţia este denumită
oligopson;
e) atunci când firmele se află în situaţie de monopol pe piaţa bunurilor,
venitul marginal va fi mai mic decât încasarea medie.

A (d); B (a+b+c+d+e); C (c); D (a+d); E(a+b+c+d).
Aplicaţia 1
Spitalul Speranţa este situat într-o zonă rurală, fiind singura unitate medicală
care furnizează servicii medicale de tip urgenţă. Tabelul următor conţine informaţii
despre ocuparea, produsul şi costul muncii
Personal Produsul total al muncii Preţul Salarii

medical (număr de ore de lucru (costul calculat pe (cost pe oră
specializat
în camera de urgenţe pe oră pentru serviciile corespunzător fiecărui
Macroeconomie 116
săptămână) de urgenţă) nivel de angajare)

0 0 - -
1 55 300 500
2 105 250 10000
3 150 200 15000
4 190 150 20000
5 225 100 25000
6 255 50 30000
a) Calculaţi valoarea produsului marginal al muncii (VPmL) şi venitul

marginal (VmL) al muncii.
b) Calculaţi costul marginal ocazionat de angajarea de personal suplimentar
(salariile sunt exprimate în u.m./oră/angajat).
c) Reprezentaţi pe acelaşi grafic valoarea produsului marginal al muncii,
venitul marginal al muncii şi costul marginal.
d) Dacă Spitalul Speranţa este singurul furnizor de servicii de tip urgenţă dar
concurează pe piaţa personalului medical cu cabinetele medicale private, ce se
întâmplă cu efectivul personalului angajat şi salariile orare plătite?
e) Dacă Spitalul Speranţa ar acţiona pe o piaţă concurenţială atât în ceea ce
priveşte serviciile de tip urgenţă, cât şi personalul angajat, ce s-ar întâmpla cu
numărul persoanelor angajate şi salariul orar plătit?
Aplicaţia 2
Fie o firmă care acţionează în condiţii de monopson pe piaţa muncii şi

concurenţă perfectă pe piaţa bunurilor (p = 20 u.m./produs). Se cunosc următoarele
date referitoare la:
Numărul de lucrători Producţia totală Salariul/săptămână
1 30 200
2 55 250
3 76 300
4 94 350
5 108 400
Macroeconomie 117
Să se determine:
a) Produsul marginal, valoarea produsului marginal şi venitul marginal al

muncii.
b) Costul salarial total şi costul marginal al firmei.
c) Câţi lucrători trebuie să angajeze firma pentru a-şi maximiza profitul?
4.2 Renta economică şi veniturile de transfer ale factorului muncă
Veniturile din muncă se împart în venituri de transfer şi în rente economice.
Venituri de Veniturile de transfer reprezintă câştigul necesar pentru a-l preveni pe purtătorul
muncii să emigreze dintr-o activitate în alta; deci, este vorba de salariul ce trebuie
transfer
plătit unei persoane pentru a o motiva să desfăşoare, în continuare, activitatea la care
s-a angajat.
Renta Renta economică reprezintă tot ceea ce câştigă un individ în plus faţă de veniturile
economică de transfer.
Mărimea relativă a acestor două elemente depinde de elasticitatea ofertei factorului

de producţie muncă.
Dacă oferta este mică, renta economică deţine în ansamblul salariului o pondere
mai mare şi invers.
Se
b
1 Rec
2. Rtransp.
a c
L
0 Le
Figura nr. 4.4. Renta economică pe piata muncii
Macroeconomie 118
Să luam exemplul pieţei muncii medicilor şi să o surprindem în fig. 4.4.

Plecând de la punctul a spre punctul b, pe măsură ce salariul creşte, tot mai
multe persoane sunt atrase de profesia respectivă. La fiecare nivel
superior al salariului, noii medici vor primi exact atât cât este necesar pentru a
fi convinşi să lucreze la nivelul acestui salariu. Pentru ultimii angajaţi,
salariul reprezintă numai venituri de transfer. Cei care se află deja pe piaţa muncii
vor obţine în plus şi rentă economică.
Renta economică a lucrătorului se calculează ca diferenţă între salariul fixat S e şi

punctul de pe curba ofertei de muncă la care acesta intră pe piaţă. Astfel, la nivelul
salariului S e , renta economică a tuturor lucrătorilor de pe piaţă este conturată prin
aria notată cu 1 (S e ba). Aria situată sub curba ofertei, arie notată cu 2 (OabL e )
reprezintă veniturile de transfer.
Deci, cu cât va fi mai puţin elastică curba ofertei de muncă, cu atât mai mare va fi
ponderea rentei economice. Aceasta deoarece, dacă salariul necesar pentru a atrage
pe piaţă noi lucrători va fi mai mare, atunci şi cei existenţi pe piaţa muncii vor
câştiga mai mult, încasând o rentă economică suplimentară.
1) Cu cât va fi mai puţin elastică curba ofertei de muncă:

a) cu atât mai mare va fi ponderea rentei economice;
b) cu atât mai mică va fi ponderea rentei economice;
c) ponderea rentei economice nu se va modifica;
2) Veniturile din muncă se împart în:

a) venituri de transfer;
b) rente diferenţiale;
c) salarii nete;
d) transfer de venituri;
e) rente economice.

A (d+e); B (a+b+c+d+e); C (c+e); D (a+e); E(a+b+c+d).
3)Veniturile de transfer reprezintă:

a) câştigul necesar pentru a-l preveni pe purtătorul muncii să
emigreze dintr-o activitate în alta;
b) salariul ce trebuie plătit unei persoane pentru a o motiva să
desfăşoare, în continuare, activitatea la care s-a angajat;
c) tot ceea ce câştigă un individ în plus faţă de salariu.
d) câştigul necesar pentru a susţine subzistenţa salariatului şi a
Macroeconomie 119
familiei sale.

A (d+c); B (a+b); C (a); D (a+e); E(a+b+c+d).
4) Mărimea relativă a veniturilor din muncă (ponderea veniturilor de transfer şi ponderea

rentei economice) depinde de:
a) elasticitatea ofertei factorului de producţie muncă;
b) elasticitatea cererii factorului de producţie muncă;
5) Dacă oferta de muncă este mică:

a) renta economică deţine în ansamblul salariului o pondere mai mare;
b) renta economică deţine în ansamblul salariului o pondere mai mică;
c) nici o variantă nu este corectă

Subiect teoretic:
1. Formarea salariului pe pieţele imperfecte ale muncii. Sindicatele şi contractul
colectiv de muncă. Salariul negociat colectiv
Macroeconomie 120
Test grilă:
1) Curba ofertei de muncă în condiţii de monopson pe piaţa muncii:

a) este crescătoare în raport cu salariul;
b) se identifică cu curba costului mediu al muncii;
c) arată salariul care trebuie plătit pentru a contracta o cantitate determinată
de muncă;
d) se situează sub curba costului marginal al muncii.

A(a+b+c); B(b+c); C(b+d); D(d).
2) În condiţii de monopson pe piaţa muncii, costul marginal al folosirii unui lucrător

suplimentar:
a) este crescător;
b) este egal cu salariul sporit plătit lucrătorului suplimentar, plus
creşterea survenită în totalul salariilor plătite lucrătorilor angajaţi
anterior;
c) este egal cu salariul sau costul mediu al muncii;
d) se identifică, pe grafic, cu oferta de muncă.

A(a+b+c); B(a+b); C(a+b+c+d); D(d).
3) Supraprofitul obţinut de o firmă ce acţionează în condiţii de monopson pe piaţa

muncii:
a) se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu salariul;
b) se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu costul
marginal al muncii;
c) se calculează ca diferenţă între venitul marginal al muncii şi nivelul
salariului, pentru fiecare nivel de ocupare;
d) există atât timp cât venitul marginal al muncii este superior costului
marginal al muncii.

A(a+b+c); B(b+d); C(b+c+d); D(a+d).
4) În condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi monopol pe piaţa bunurilor,

supraprofitul obţinut de firmă se maximizează când:
a) valoarea productivităţii marginale a muncii este egală cu costul
mediu al muncii;
b) venitul marginal al muncii este egal cu costul mediu al muncii;
c) venitul marginal al muncii este egal cu costul marginal al muncii;
d) venitul marginal al muncii este egal cu salariul.
Macroeconomie 121

A(a+b+c); B(b+c+d); C(a+b+c+d); D(d).
5) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi

monopol pe piaţa bunurilor şi urmăreşte maximizarea profitului, plăteşte un salariu
egal cu:
a) costul marginal al muncii;
b) costul mediu al muncii;
c) venitul marginal al muncii;
d) valoarea productivităţii marginale a muncii.

A(a+b+c); B(b+d); C(a+b+c+d); D(a+c+d).
6) Salariul negociat colectiv este un instrument de analiză modernă a modului de

funcţionare a pieţei muncii cu monopol bilateral şi el joacă un rol mai mare sau mai
mic pe această piaţă, în funcţie de:
muncii;
c) gradul de organizare a celor două forţe ale pieţei muncii;
7) Cu cât va fi mai puţin elastică curba ofertei de muncă:

a) cu atât mai mare va fi ponderea rentei economice;
b) cu atât mai mică va fi ponderea rentei economice;
c) ponderea rentei economice nu se va modifica;
8) Veniturile din muncă se împart în:

a) venituri de transfer;
b) rente diferenţiale;
c) salarii nete;
d) transfer de venituri;
e) rente economice.

A (d+e); B (a+b+c+d+e); C (c+e); D (a+e); E(a+b+c+d).
9) Veniturile de transfer reprezintă:

a) câştigul necesar pentru a-l preveni pe purtătorul
muncii să emigreze dintr-o activitate în alta;
b) salariul ce trebuie plătit unei persoane pentru a o
Macroeconomie 122
motiva să desfăşoare, în continuare, activitatea la care

s-a angajat;
c) tot ceea ce câştigă un individ în plus faţă de salariu.
d) câştigul necesar pentru a susţine subzistenţa
salariatului şi a familiei sale.

A (d+c); B (a+b); C (a); D (a+e); E(a+b+c+d).
10) Mărimea relativă a veniturilor din muncă (ponderea veniturilor de transfer şi ponderea
rentei economice) depinde de:
a) elasticitatea ofertei factorului de producţie muncă;
b) elasticitatea cererii factorului de producţie muncă;
Răspuns 4.1
Test grilă:
1. a;
2. C(b+d);
3. D(a+b+c+d);
4. B(a+b);
5. C(b+c+d);
6. B(b+c+d);
7. D(a+c+d);
8. E(a+b+c+d+e);
9. d
10. B(a+b+c+d+e).
Rezolvare aplicaţia 1:
a) şi b)
Personal Produsul
Produsul Venitul
medical total al Preţul VPmL VmL Salarii CmL
marginal total
specializat muncii
0 0 - - 0 - - - -
1 55 300 55 16500 16500 16500 5000 5000
2 105 250 50 26250 12500 9750 10000 5000
Macroeconomie 123
3 150 200 45 30000 9000 3750 15000 5000

4 190 150 40 28500 6000 -1500 20000 5000
5 225 100 35 22500 3500 -6000 25000 5000
6 255 50 30 12750 1500 -9750 30000 5000
c)
S, VPmL,
VmL, CmL
20000
15000
10000 B
S1
C S = CmL
S0 = 5000 A
VPmL
0
1 2 L0 3 4 L1 5 6 Numărul de
lucrători
-5000
VmL
-10000
Fig. 4.5. Curbele VPmL, VmL şi CmL pentru o firmă care acţionează în
condiţii de monopol pe piaţa bunurilor şi
concurenţă perfectă pe piaţa muncii
d) Dacă Spitalul Speranţa deţine monopolul pe piaţa serviciilor de tip

urgenţă şi acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii, va angaja
L 0 lucrători (CmL = VmL) pe care îi va plăti cu un salariu S 0 (S 0 = CmL).
e) În noile condiţii firma va mări numărul persoanelor angajate până la L 1 şi

va plăti acelaşi salariu S 0 .
Macroeconomie 124
Rezolvare aplicaţia 2
a) , b)
L Q PmL VPmL VmL S CT CmL
1 30 30 600 600 200 200 200
2 55 25 500 500 250 500 300
3 76 21 420 420 300 900 400
4 94 18 360 360 350 1400 500
5 108 14 280 280 400 2000 600
c) Firma va angaja noi lucrători atât timp cât VmL > CmL, respectiv 3
lucrători pe care îi va remunera cu salariul de 300 u.m./săptămână. Deci, în condiţii
de monopson salariul plătit şi cantitatea de muncă angajată sunt mai mici decât în
situaţia concurenţei perfecte pe piaţa muncii.
Răspuns 4.2.
Test grilă:
1. a;
2. D(a+e) ;
3. B(a+b) ;
4. a ;
5. a.

1997
Macroeconomie 125

Bucureşti, 1995
Macroeconomie 126
Piaţa valutară
PIAŢA VALUTARĂ
Cuprins Pagina
5.1 Obiectul şi trăsăturile pieţei valutare 128
5.2 Convertibilitatea internaţională a monedei 132
5.3 Cursul valutar 134
5.4 Operaţiunile pe piaţa valutară
137

148
Macroeconomie 127
Piaţa valutară

 Definirea pietei valutare, a cererii şi ofertei de valută

 Evidenţierea operatorilor care acţionează pe piaţa valutară
 Înţelegerea noţiunii de convertibilitate a monedei
 Recunoaşterea pricipalelor grade de convertibilitate a monedelor
 Definirea cursului valutar
 Sublinierea factorilor care influenţeaza cursul valutar
 Familiarizarea cu tipurile de operaţiuni de pe piaţa valutară
5.1 Obiectul şi trăsăturile pieţei valutare
Piaţa valutară este o expresie a amplificării relaţiilor economice între ţări, care
implică schimbarea sistematică a monedelor naţionale între ele, operaţiune
cunoscută sub numele de schimb valutar.
Piaţa valutară
Piaţa valutară desemnează totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a
monedelor convertibile, ce aparţin diverselor ţări. Ea se manifestă oriunde se
întâlnesc cererea şi oferta de valute, având rolul să atragă mijloacele de plată
internaţionale sub formă de bancnote şi monedă divizionară, sau de instrumente
de plată şi de credit, emise în valută.
Deci pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu efecte de comerţ sau titluri
de valoare emise în valută, numite devize.
Valuta
Valuta, reprezintă moneda naţională a unei ţări privită şi folosită în raport cu
monedele altor ţări şi utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale.
Devizele
Devizele, constituie totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de credit
internaţionale, exprimate în valută, având rolul de mijloc pentru stingerea
obligaţiilor rezultate din comerţul internaţional, pentru efectuarea de investiţii la
nivel internaţional (în active fizice sau în active financiare) şi pentru acordarea şi
rambursarea de credite. Devizele sunt de fapt creanţe ale agenţilor economici
autohtoni asupra unor agenţi din exterior, existente sub forma unor înscrisuri,
exprimate în valută, şi îmbracă următoarele forme: trate, bilete la ordin, cecuri,
acţiuni, obligaţiuni şi bonuri de tezaur, care pot fi preschimbate în valută.
Pe piaţa valutară acţionează următoarele categorii de subiecţi:

Operatorii de pe a) operatorii principali, reprezentaţi de bănci. Majoritatea operaţiunilor
piaţa valutară pe piaţa valutară se realizează prin intermediul băncilor. Sumele utilizate pe
această piaţă se află sub forma depozitelor bancare, a banilor de cont, aparţinând
Macroeconomie 128
Piaţa valutară
persoanelor fizice şi juridice. Operaţiunile cu bani numerar ocupă o pondere

foarte mică pe această piaţă. Finalizarea operaţiunilor de schimb valutar se face
prin transferul telegrafic al depozitelor bancare între cumpărători şi vânzători, pe
baza ordinelor emise de clienţii băncii sau de băncile respective.
b) operatorii comercianţi, reprezentaţi de agenţii economici ce
realizează activităţi de comerţ internaţional. Ei vin pe piaţa valutară ca vânzători
de valută şi cumpărători de monedă naţională în cazul exportului, iar în situaţia
importului, ei cumpără valută în schimbul monedei naţionale.
c) operatorii intermediari, acţionează pe piaţa valutară în calitate de
comisionari sau reprezentanţi ai diferitelor agenţii economice din comerţul
internaţional.
d) operatorii speculatori, sunt peroane fizice sau juridice care au acces
la piaţa valutară în conformitate cu reglementările în acest sens din fiecare ţară.
Cererea şi oferta de valută ce se manifestă pe piaţa valutară, se constituie pe baza

unor procese specifice, determinate, pe de o parte de evoluţia economiilor
naţionale iar pe de altă parte de evoluţia relaţiilor economice internaţionale.
Cererea de Cererea de valută, decurge din operaţiunile de import, din prestările de servicii
realizate în ţară de agenţi economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional.
valută
Ea provine din partea agenţilor economici pentru extinderea activităţilor
economice, pentru interese speculative de profit şi pentru scopuri de protejare a
monedei naţionale în raporturile de schimb cu alte monede.
Oferta de valută, provine îndeosebi de la exportatorii de bunuri, de la agenţii

Oferta de valută economici care prestează servicii în altă ţară şi din intrările în ţară sub diverse
forme a capitalurilor străine. Ea se formează în special, pe baza depozitelor
bancare constituite de agenţii economici şi doar în mică măsură pe baza
disponibilităţilor de numerar, care au un rol nesemnificativ în procesul de
formare a ofertei valutare.
1) Piaţa valutară desemnează:

a) totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a monedelor naţionale
calificate drept valute;
b) locul de întâlnire al cererii şi ofertei de monedă;
c) ansamblul tranzacţiilor cu active financiare pe termen lung, emise în
monedă naţională;
d) piaţa pe care se vând şi se cumpără devize, în mod liber, în funcţie de
raportul cerere-ofertă.

A (b); B (c); C (a + b); D (a + d).
Macroeconomie 129
Piaţa valutară
2) Piaţa valutară este:

a) piaţa pe care se vând şi se cumpără în mod liber valute convertibile, în
funcţie de raportul cerere-ofertă;
b) piaţa pe care se vinde şi se cumpără moneda naţională în schimbul
altor valute, în funcţie de raportul cerere-ofertă;
c) totalitatea relaţiilor dintre vânzătorii şi cumpărătorii de valute
convertibile;
d) piaţa unde se vinde şi se cumpără moneda naţională contra active non-
monetare (acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ etc.) în funcţie de
raportul cerere-ofertă.

A (a + d); B (a + b); C (a + b + c); D (b + c).
3) Valuta reprezintă:
a) orice monedă naţională;
b) moneda naţională care poate constitui un mijlocitor al schimburilor,
instrument de măsură a activităţii economice şi care poate fi utilizată la
constituirea de rezerve şi în alte ţări decât cea emitentă;
c) moneda naţională care are capacitatea de a stinge imediat obligaţiile de
plată din relaţiile economice internaţionale;
d) moneda naţională care îndeplineşte funcţia de bani universali.

A (a + b); B (b + c + d); C (b + c); D (c + d).
4) Devizele constituie:
a) documente, având formă şi conţinut standardizat, care certifică
obligaţia unor persoane (debitori) de a plăti, la o scadenţă determinată,
o sumă de bani exprimată în valută, împreună cu dobânda aferentă,
unui beneficiar;
b) mijloace şi instrumente de plată şi de credit internaţionale exprimate în
valută;
c) moneda naţională a unei ţări folosită la realizarea unor operaţiuni şi
tranzacţii internaţionale;
d) creanţe ale agenţilor economici autohtoni asupra unor agenţi din
exterior, existente sub forma unor înscrisuri, exprimate în valută.

A (a + b + d); B (a + b); C (b + d); D (b + c + d).
5) Cererea de valută decurge din:

a) operaţiunile de export;
b) operaţiunile de import;
c) prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini;
d) prestările de servicii ale agenţilor economici autohtoni în străinătate.
Macroeconomie 130
Piaţa valutară

A (a + d); B (a + b + d); C (b + c); D (a + d).
6) Oferta de valută se formează:

a) pentru scopuri de protejare a monedei naţionale în raporturile de
schimb cu alte monede;
b) pe baza disponibilităţilor de numerar de monedă naţională;
c) pe baza depozitelor bancare constituite în valută de agenţii economici;
d) în urma operaţiunilor de export.

A (c + d); B (a + c + d); C (a + c); D (a + b + c + d).
7) Stabiliţi corespondenţa corectă:

a) operatorii principali;
b) operatorii comercianţi;
c) operatorii intermediari;
d) operatorii speculatori.
1) acţionează pe piaţa valutară în calitate de comisionari sau reprezentanţi

ai diferiţilor agenţi economici din comerţul internaţional;
2) sunt agenţi economici ce realizează activităţi de comerţ internaţional;
3) sunt reprezentaţi de bănci;
4) sunt persoane fizice sau juridice care au acces la piaţa valutară în
conformitate cu reglementările în acest sens din fiecare ţară.
8) Operatorii principali de pe piaţa valutară sunt:

a) importatorii şi exportatorii de mărfuri;
b) comisionarii sau brokerii;
c) băncile;
d) bursele de valori.
9) Cererea de valută provine din partea agenţiloe economici pentru:

a) extinderea activităţilor economice;
b) interese speculative;
c) scopuri de protejare a monedei naţionale în raporturile de
schimb cu alte monede;
d) operaţiunile de export;
A (a+b+c); B (a + c + d); C (a + c); D (a + b + c + d).
10) Devizele constituie totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de

credit internaţionale, exprimate în valută, având rolul de:
a) mijloc pentru stingerea obligaţiilor rezultate din comerţul
internaţional;
Macroeconomie 131
Piaţa valutară
b) mijloc pentru efectuarea de investiţii la nivel internaţional (în

active fizice sau în active financiare);
c) mijloc pentru acordarea şi rambursarea de credite.
5.2 Convertibilitatea internaţională a monedei
Convertibilitatea Funcţionarea pieţei valutare presupune convertibilitatea monedei naţionale ca o

condiţie esenţială. Conceptul de convertibilitate a evoluat în decursul timpului
începând cu convertibilitatea metalică, care constă în schimbarea liberă a
monedei pe o cantitate determinată de metal preţios, până la convertibilitatea
valutară de astăzi.
În prezent, în accepţiunea FMI convertibilitatea monedei reprezintă dreptul

rezidenţilor şi nerezidenţilor dintr-o ţară de a schimba moneda naţională cu altă
monedă străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o
restricţie privind cantitatea schimbului sau scopul schimbului.
Convertibilitatea implică însă un ansamblu de cerinţe economice, juridice,

monetare şi organizatorice, care trebuie realizat de fiecare ţară pentru propria
monedă, astfel încât aceasta să fie acceptată pe piaţa valutară internaţională.
Dobândirea regimului de monedă convertibilă, necesită îndeplinirea mai multor

criterii economico-financiare şi anume:
- stabilizarea într-o primă perioadă şi apoi creşterea puterii de
cumpărare a monedei naţionale;
- crearea de bunuri economice competitive pe piaţa externă sub aspectul
calităţii structurii şi preţului;
- echilibrarea balanţei externe pe termen lung;
- crearea unor rezerve valutare pentru asigurarea importurilor pe o
perioadă scurtă de timp;
- existenţa unui curs valutar unic şi relativ stabil;
- lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţi
sau nerezidenţi;
- liberalizarea preţurilor, respectiv alinierea preţurilor naţionale la cele
de pe piaţa mondială.
Ţinând seama de măsura îndeplinirii în prezent a condiţiilor stabilite de Fondul

Convertibilitate Monetar Internaţional, convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade: a)
limitată convertibilitatea limitată doar pentru anumite categorii de operaţiuni; b)
convertibilitatea limitată internă, care se referă la capacitatea monedelor
Convertibilitate naţionale de a se schimba în interiorul unei ţări pe valuta intrată în ţara respectivă
deplină şi de a servi la formarea unei părţi din cota de subscriere la Fondul Monetar
Internaţional; c) convertibilitatea deplină sau oficială, care înseamnă
Macroeconomie 132
Piaţa valutară
schimbarea monedei naţionale pe alte monede naţionale în situaţia eliminării

relativ totale a restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea monedelor respective;
d) monede liber utilizabile, care au convertibilitate totală, fiind utilizate în
proporţii mari la decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţi însemnate
pe cele mai importante pieţe valutare. La începutul anului 1991 din cele peste 70
de monede naţionale convertibile, numai 5 îndeplineau, după aprecierea Fondului
Monetar Internaţional condiţiile de monede liber utilizabile adică: dolarul SUA,
marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul japonez.
1) Convertibilitatea reprezintă:
a) măsura în care o valută străină sau valutele străine deţinute de
guverne pot fi schimbate pe alte valute străine;
b) posibilitatea de a schimba între ele diferite valute;
c) posibilitatea deţinătorului unei monede de a o schimba în mod legal,
pe aur sau contra oricăror altor valute;
d) situaţia în care proprietatea asupra unei monede poate să fie
transferată către un terţ care domiciliază în altă ţară, beneficiarul
acestui transfer putând să o utilizeze, la rândul său, pentru a plăti o
datorie exprimată în respectiva monedă.

A (b + c); B (a + b + c + d); C (b + d); D (a + b + d).
2) Convertibilitatea deplină reprezintă situaţia în care:

a) schimbul valutar se face cu restricţii privind mărimea sumei, scopul
tranzacţiei şi calitatea solicitantului;
b) schimbul valutar se efectuează fără restricţii la paritatea legală sau la
cursul de schimb valutar;
c) moneda naţională poate fi schimbată în interiorul ţării pe valuta
intrată în ţara respectivă;
d) moneda respectivă poate să fie utilizată în proporţii mari la
decontările internaţionale şi este tranzacţionată în cantităţi însemnate
pe cele mai importante pieţe valutare.
3) Convertibilitatea valutară, în accepţiunea FMI, reprezintă:

a) schimbarea liberă a monedei pe o cantitate de metal preţios;
b) schimbarea liberă a monedei naţionale pe o altă monedă străină, prin
vânzare-cumpărare pe piaţă;
c) schimbarea principalelor atribute ale monedei naţionale;
d) schimbarea monedei naţionale în altă monedă străină, prin vânzare-
cumpărare pe piaţă, cu respectarea unor restricţii privind cantitatea
sau scopul schimbului.
Macroeconomie 133
Piaţa valutară
4)Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor

criterii economico-financiare, respectiv:
a) existenţa unui curs valutar unic şi relativ stabil, la care se fac toate
tranzacţiile;
b) existenţa unui excedent al balanţei de plăţi pe termen lung;
c) lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către
rezidenţi şi nerezidenţi;
d) crearea unor rezerve de monedă naţională pentru asigurarea
exporturilor pe o perioadă scurtă de timp.
5)Convertibilitatea monedelor naţionale prezintă diferite grade în funcţie de

măsura îndeplinirii criteriilor economico-financiare stabilite de FMI:
a) convertibilitate totală;
b) convertibilitate deplină sau oficială;
c) convertibilitate limitată internă;
d) convertibilitate limitată la anumite operaţiuni.

A (a + b + c + d); B (a + b); C (a + d); D (a + c + d).
5.3 Cursul valutar
Operaţiunile valutare, indiferent că sunt de vânzare-cumpărare a valutelor sau se

referă la transferuri valutare, pun faţă în faţă diferite monede naţionale, implicând
stabilirea unor raporturi de valoare între ele, raporturi cunoscute sub numele de
curs valutar.
Curs valutar Cursul valutar reprezintă preţul unei unităţi monetare, naţionale sau
internaţionale, exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric,
în anumite condiţii de loc şi timp.
În condiţiile demonetizării aurului, la baza determinării raporturilor valorice

dintre valute se află în prezent, paritatea puterii lor de cumpărare.
Pentru înţelegerea procesului de stabilire a valorii paritare, pe baza puterii de

cumpărare a două monede care se schimbă, presupunem că la un moment dat, pe
piaţa americană, cu 1 dolar se cumpără o cantitate de bunuri de consum personal
curent, care evaluată în franci francezi, ar costa 5 franci. Pe piaţa franceză, cu 1
dolar se cumpără aceeaşi cantitate de bunuri de consum personal curent, care
evaluată în franci costă 6 franci. Prin urmare, pe cele două pieţe cu 1 dolar se
cumpără bunuri de consum personal curent pentru care este necesar să se
plătească în medie 5,5 franci francezi. Această medie reiese din influenţa
preţurilor aceloraşi bunuri pe cele două pieţe, rezultând un curs valutar economic,
sau de piaţa, de 1 dolar egal 5,5 franci francezi. Rezultă deci, că paritatea
Macroeconomie 134
Piaţa valutară
puterilor de cumpărare, înseamnă un asemenea curs între două monede naţionale

care să permită consumatorilor din cele două ţări care fac schimbul, să
beneficieze de o putere de cumpărare aproximativ egală. Cursul valutar se
determină deci, prin luarea în calcul a preţurilor la care se vând produsele de bază
din cadrul schimburilor reciproce ale ţărilor a căror monede se compară, şi a
ponderii acestor produse în comerţul reciproc. Pe această bază se determină ce
cantitate de bunuri se cumpără cu o unitate monetară pe pieţele celor două ţări,
făcându-se media ponderată dintre preţuri, şi ponderea produselor care fac
obiectul comerţului reciproc.
Paritatea puterii de cumpărare este doar o primă aproximare a cursului valutar,

întrucât acesta suportă influenţa mai multor factori:
1. Raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare. Dacă
oferta monedei naţionale este slabă, iar resursele dintr-o valută sunt abundente,
cursul monedei naţionale în raport cu valuta respectivă creşte şi invers.
2. Nivelul şi evoluţia inflaţiei interne. Deprecierea internă a monedei
naţionale datorită inflaţiei, generează pe termen lung deprecierea generalizată
externă a acesteia în raport cu alte monede.
3. Competitivitatea comerţului exterior şi situaţia balanţei
comerciale, pot modifica aşteptările şi anticipările agenţilor economici cu privire
la puterea de cumpărare a monedei naţionale, exercitând o influenţă directă in
evoluţia cursului de schimb valutar. Astfel, un sold pozitiv al balanţei comerciale
determină o creştere a cursului monedei naţionale (datorită creşterii ofertei de
valută), în timp ce un sold negativ al balanţei comerciale va determina o scădere
a cursului valutar, datorită creşterii cererii de valută, pe fondul existenţei unei
penurii de valute pe piaţa naţională.
1) Cursul valutar se defineşte astfel:

a) preţul fix de vânzare sau cumpărare al monedei naţionale asigurat pe
baza rezervelor de monedă străină deţinută de Banca Centrală;
b) cantitatea de monedă străină oferită pe o unitate de monedă naţională,
în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta celor două monede şi de
puterea lor de cumpărare, la un moment dat;
c) preţ de vânzare sau cumpărare al monedei naţionale, care se ajustează
în scopul egalizării ofertei şi cererii de valută, practicat în condiţiile în
care Banca Centrală nu dispune de rezerva de valută străină necesară
finanţării dezechilibrelor balanţei de plăţi;
d) preţul în baza căruia o valută se schimbă cu alta sau raportul dintre o
monedă naţională şi una străină.

A (a + c); B (a + b + c + d); C (b + d); D (b).
Macroeconomie 135
Piaţa valutară
2) Cursul valutar reprezintă:

a) cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi de
monedă naţională, în condiţiile asupra cărora s-a convenit,
exprimându-se astfel valoarea monedelor respective;
b) preţul unei unităţi monetare naţionale, exprimat într-o altă monedă
naţională cu care se compară valoric, în anumite condiţii de timp şi
loc;
c) cantitatea de bunuri autohtone ce se cumpără cu o unitate monetară
străină;
d) cantitatea de bunuri ce se cumpără de pe piaţa externă cu o unitate
monetară naţională.

A (a + b); B (a + b + c + d); C (a); D (b).
3) Cursul valutar este influenţat de următorii factori:

a) paritatea puterii de cumpărare a celor două monede care se
schimbă;
b) raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare;
c) nivelul şi evoluţia inflaţiei interne;
d) competitivitatea comerţului exterior;
e) situaţia balanţei comerciale.

A (a + b); B (a + b + c + d+e); C (a+b+c); D (b+d+e); E(a + b + c + d).

a) dacă oferta monedei naţionale este redusă, iar resursele dintr-o
valută sunt abundente, cursul monedei naţionale în raport cu
valuta respectivă creşte şi invers;
b) deprecierea internă a monedei naţionale datorită inflaţiei,
generează pe termen lung deprecierea generalizată externă a
acesteia în raport cu alte monede;
c) un sold pozitiv al balanţei comerciale determină o creştere a
cursului monedei naţionale (datorită creşterii ofertei de
valută);
d) un sold negativ al balanţei comerciale va determina o scădere a
cursului valutar, datorită creşterii cererii de valută, pe fondul
existenţei unei penurii de valute pe piaţa naţională;
e) cursul valutar reprezintă preţul unei unităţi monetare, naţionale
sau internaţionale, exprimat într-o altă monedă naţională cu
care se compară valoric, în anumite condiţii de loc şi timp.

A (a + b); B (a + b + c + d); C (a+b+c); D (b+d+e);E(a + b + c + d+e).
Macroeconomie 136
Piaţa valutară
5) Constituie factori care determină cursul valutar:

a) nivelul şi evoluţia inflaţiei interne;
b) competitivitatea comerţului exterior;
c) situaţia balanţei comerciale;
d) raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare;
e) toate variantele sunt corecte.
Aplicaţie
Fie două ţări A şi B şi monedele lor naţionale x şi y. În cele ce urmează,

piaţa valutară este analizată din punctul de vedere al ţării A, toate tranzacţiile
desfăşurându-se pe piaţa acestei ţării.
Un grup de experţi a determinat funcţiile cererii şi ofertei de monedă y în
ţara A sunt:
Cererea → Cy = 12 – 2t
Oferta → Oy = 2t – 2
Cy şi Oy – cererea şi oferta de monedă y exprimate în milioane pe an;
t = x / y – cursul de schimb valutar între monedele x şi y, respectiv
cantitatea de monedă străină (y) oferită pe o unitate de monedă naţională (x).
Se cere:
a) Reprezentaţi grafic cererea şi oferta de monedă y în ţara A;
b) Determinaţi cursul valutar de echilibru (t e ) şi cantităţile de monedă
tranzacţionate în condiţii de echilibru. Evidenţiaţi pe grafic punctul de echilibru
(se va nota cu E), cursul şi cantităţile de monedă în condiţii de echilibru şi
interpretaţi semnificaţia echilibrului pieţei;
c) Daţi exemple de tranzacţii economice care pot genera cerere şi ofertă
de monedă y în ţara A;
d) Argumentaţi de ce curba cererii de monedă y are pantă negativă şi
curba ofertei pentru aceeaşi monedă are pantă pozitivă.
5.4 Operaţiunile pe piaţa valutară
În economia contemporană, operaţiunile pe piaţa valutară se fac aproape în

exclusivitate prin intermediul băncilor, prin transferul telegrafic al depozitelor
bancare, pe baza ordinelor de vânzare-cumpărare ale clienţilor lor.
Curs de vânzare
În scopul efectuării operaţiunilor cu monede convertibile, băncile determină
Curs de cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională, pe care le
cumpărare comunică zilnic publicului larg sau clienţilor interesaţi. Banca manevrează cursul
valutar de la o zi la alta sau chiar în cursul aceleiaşi zi, pentru a stimula după caz,
vânzarea sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de
vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare, mai redus.
Macroeconomie 137
Piaţa valutară
Operaţiuni la
vedere Operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni la vedere şi
Operaţiuni la operaţiuni la termen.
termen
Operaţiunile valutare la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de valută, ce
trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare
din momentul încheierii tranzacţiei.
Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul
schimburilor de valută în cont.
Operaţiunile la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece fiecare

agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să
vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-o afacere de
import sau de export.
Operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se

tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării, şi se finalizează prin
livrarea valutei şi plata ei la un termen (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare,
fixat atunci când s-a încheiat contractul.
Asemenea operaţiuni, sunt în esenţa lor speculative, deoarece operatorii,

vânzători sau cumpărători, mizează fiecare pe o evoluţie avantajoasă a cursului
valutar la termen, determinată la rândul său de evoluţia asincronă dintre cererea şi
oferta de valute. Operaţiunile valutare la termen sunt utilizate frecvent de marile
firme importatoare, care tranzacţionează volumul şi valoarea mărfii în prezent
urmând să o plătească furnizorului în moneda sa naţională, după o perioadă de
timp, când acesta îi livrează marfa. Pentru a evita eventualele pierderi care ar
rezulta din deprecierea monedei naţionale faţă de valuta ţării exportatoare,
importatorul cumpără imediat pe piaţa la termen valuta respectivă, la cursul
existent, şi cu termen de predare în ziua în care va fi folosită direct pentru
achitarea datoriei către furnizor.
În general, cursul la termen este mai ridicat decât cursul la vedere cel puţin din
două motive: perspectiva de a creşte sau reduce raportul de schimb existent între
diferite monede, pe de o parte, şi dobânda practicată pe piaţa monetară pe care şi-
o însuşeşte cumpărătorul valutei, pe perioada cât acesta devine disponibilă pentru
împrumuturi pe termen scurt.
1) Cursul valutar al leului este:

a) preţul unui leu exprimat în orice monedă naţională;
b) preţul unui leu exprimat într-o valută;
c) preţul unei unităţi de valută exprimat în lei;
Macroeconomie 138
Piaţa valutară
d) preţul unei monede naţionale exprimat în valută.
2) Operaţiunile pe piaţa valutară se fac aproape în exclusivitate prin intermediul:

a) băncilor;
b) agenţilor economici producători;
c) societăţilor de asigurări;
d) administraţiilor publice;
3)Operaţiunile valutare la termen:

a) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se
tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se
finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un anumit termen
(scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-
a încheiat contractul;
b) sunt opraţiuni speculative;
c) sunt utilizate frecvent de marile firme importatoare, care
tranzacţionează volumul şi valoarea mărfii în prezent urmând
să o plătească furnizorului în moneda sa naţională, după o
perioadă de timp, când acesta îi livrează marfa;
d) sunt acele operaţiuni în care operatorii, vânzători sau
cumpărători, mizează fiecare pe o evoluţie avantajoasă a
cursului valutar la termen;
e) se mai numesc şi operaţiuni curente.

4) Operaţiunile valutare la vedere:

a) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută, ce trebuie
schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore
lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei;
b) se mai numesc şi operaţiuni curente;
c) sunt operaţiuni speculative;
d) se realizează la cursul afişat;
e) facilitează relaţiile de export-import;

A (a + b); B (a + b + d + e); C (a+b+d); D (b+d+e);E(a + b + c + d+e).
5) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate

a) în general, cursul la termen este mai ridicat decât cursul la
vedere;
b) operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor, sunt:
operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen;
c) banca manevrează cursul valutar de la o zi la alta sau chiar
Macroeconomie 139
Piaţa valutară
în cursul aceleiaşi zi, pentru a stimula după caz, vânzarea

sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa
dintre cursul de vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare,
mai redus;
d) operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit
în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea
valutei şi plata ei la un termen (scadenţă), mai mare de 48
ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul;


Subiecte teoretice:
1. Cursul valutar
Macroeconomie 140
Piaţa valutară
2. Operaţiuni pe piaţa valutară
Macroeconomie 141
Piaţa valutară
Test grilă:
1) Convertibilitatea reprezintă:
a) măsura în care o valută străină sau valutele străine deţinute de
guverne pot fi schimbate pe alte valute străine;
b) posibilitatea de a schimba între ele diferite valute;
c) posibilitatea deţinătorului unei monede de a o schimba în mod
legal, pe aur sau contra oricăror altor valute;
d) situaţia în care proprietatea asupra unei monede poate să fie
transferată către un terţ care domiciliază în altă ţară,
beneficiarul acestui transfer putând să o utilizeze, la rândul
său, pentru a plăti o datorie exprimată în respectiva monedă.

A (b + c); B (a + b + c + d); C (b + d); D (a + b + d).
2) Convertibilitatea deplină reprezintă situaţia în care:

a) schimbul valutar se face cu restricţii privind mărimea
sumei, scopul tranzacţiei şi calitatea solicitantului;
b) schimbul valutar se efectuează fără restricţii la
paritatea legală sau la cursul de schimb valutar;
c) moneda naţională poate fi schimbată în interiorul ţării
pe valuta intrată în ţara respectivă;
d) moneda respectivă poate să fie utilizată în proporţii
mari la decontările internaţionale şi este tranzacţionată
în cantităţi însemnate pe cele mai importante pieţe
valutare.
3) Convertibilitatea valutară, în accepţiunea FMI, reprezintă:

a) schimbarea liberă a monedei pe o cantitate de metal preţios;
b) schimbarea liberă a monedei naţionale pe o altă monedă străină, prin
vânzare-cumpărare pe piaţă;
c) schimbarea principalelor atribute ale monedei naţionale;
d) schimbarea monedei naţionale în altă monedă străină, prin vânzare-
cumpărare pe piaţă, cu respectarea unor restricţii privind cantitatea sau
scopul schimbului.
4) Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor

criterii economico-financiare, respectiv:
a) existenţa unui curs valutar unic şi relativ stabil, la care se fac
toate tranzacţiile;
b) existenţa unui excedent al balanţei de plăţi pe termen lung;
c) lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către
rezidenţi şi nerezidenţi;
Macroeconomie 142
Piaţa valutară
d) crearea unor rezerve de monedă naţională pentru asigurarea

exporturilor pe o perioadă scurtă de timp.
5). Convertibilitatea monedelor naţionale prezintă diferite grade în funcţie de

măsura îndeplinirii criteriilor economico-financiare stabilite de FMI:
a) convertibilitate totală;
b) convertibilitate deplină sau oficială;
c) convertibilitate limitată externă;
d) convertibilitate limitată la anumite operaţiuni.

A (a + b + c + d); B (a + b); C (a + d); D (a + c + d).
6) Operaţiunile pe piaţa valutară se fac aproape în exclusivitate prin intermediul:

a) băncilor;
b) agenţiloe economici producători;
c) societăţilor de asigurări;
d) administraţiilor publice;
7) Operaţiunile valutare la termen:

a) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se
tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării, şi se
finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen
(scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a
încheiat contractul;
b) sunt opraţiuni speculative;
c) sunt utilizate frecvent de marile firme importatoare, care
tranzacţionează volumul şi valoarea mărfii în prezent urmând
să o plătească furnizorului în moneda sa naţională, după o
perioadă de timp, când acesta îi livrează marfa;
d) operatorii, vânzători sau cumpărători, mizează fiecare pe o
evoluţie avantajoasă a cursului valutar la termen;
e) se mai numesc şi operaţiuni curente.

8) Operaţiunile valutare la vedere:

a) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută, ce trebuie
schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore
lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei;
b) se mai numesc şi operaţiuni curente;
c) sunt opraţiuni speculative;
d) se realizează la cursul afişat;
e) facilitează relaţiile de export-import;
Macroeconomie 143
Piaţa valutară

A (a + b); B (a + b + b + e); C (a+b+d); D (b+d+e);E(a + b + c + d+e).

a) în general, cursul la termen este mai ridicat decât cursul la
vedere;
b) operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor, sunt:
operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen;
c) banca manevrează cursul valutar de la o zi la alta sau chiar în
cursul aceleiaşi zi, pentru a stimula după caz, vânzarea sau
cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre
cursul de vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare, mai redus;
d) operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în
momentul contractării, şi se finalizează prin livrarea valutei şi
plata ei la un termen (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare,
fixat atunci când s-a încheiat contractul;
10) Cursul valutar reprezintă:

a) cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei
unităţi de monedă naţională, în condiţiile asupra cărora s-a
convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective;
b) preţul unei unităţi monetare naţionale, exprimat într-o altă
monedă naţională cu care se compară valoric, în anumite
condiţii de timp şi loc;
c) cantitatea de bunuri autohtone ce se cumpără cu o unitate
monetară străină;
d) cantitatea de bunuri ce se cumpără de pe piaţa externă cu o
unitate monetară naţională.

A (a + b); B (a + b + c + d); C (a); D (b).
Răspuns 5.1
Test grilă:
1. D(a+d);
2. C(a+b+c);
3. B(b+c+d);
Macroeconomie 144
Piaţa valutară
4. A(a+b+d);
5. C(b+c);
6. B(a+c+d);
7. a-3; b-2; c-1; d-4;
8. c;
9. A(a+b+c);
10. d.
Răspuns 5.2.
Test grilă:
1. B(a+b+c+d);
2. b;
3. b;
4. c;
5. A(a+b+c+d).
Răspuns 5.3.
Test grilă:
1. C(b+d);
2. A(a+b);
3. B(a+b+c+d+e);
4. E(a+b+c+d+e);
5. e.
a) Funcţiile cererii C y şi O y de monedă y sunt reprezentate în graficul din
fig. 5.1.
Macroeconomie 145
Piaţa valutară
t = x/y
7 Cy1 Cy2
6,5 Oy
6 Oy1
Cy
5,5 t” E’2
5 tf
E’1
4,5
t1 A E1 E2
4 O’y
te E A’ B’
3,5 t
3 E”
2,5 B
C’y
2 Oy
1,5
1 Oy1
Cy Cy1 Cy2
0,5
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
Qe Q1 Qo1 Qc1 Qc2 Milioane y pe an
Q’e
Fig. 5.1. Cererea şi oferta de monedă y. Echilibrul pieţei monetare
C y = 12 – 2t
„∩OY”: C y = 0  t = 6
„∩OX”: t = 0  C y = 12
O y = 2t – 2
„∩OY”: O y = 0  t = 1
„∩OX”: t = 0  O y = -2
b) Cursul valutar de echilibru este cel la care cererea şi oferta de monedă y

se egalizează:
12 – 2t = 2t – 2  t e = 3,5
Cy = Oy = 5 milioane u.m. y
Punctul E de pe grafic relevă echilibrul pieţei valutare. În acest punct, există

o concordanţă perfectă între necesităţile cumpărătorilor şi cele ale vânzătorilor de
monedă y.
În situaţia în care cursul valutar ar fi 1y = 4x, cumpărătorii nu ar fi dispuşi să
Macroeconomie 146
Piaţa valutară
achiziţioneze decât 4 milioane u.m. y, datorită unui preţ considerat prea mare. Din
contră, vânzătorii oferă 6 milioane de u.m. y motivaţi fiind de creşterea cursului de
la 3,5x la 4x pentru 1y. Prin urmare, în aceste condiţii piaţa ar fi în dezechilibru.
Dimpotrivă, pentru un curs afişat de 1y = 3x, cererea de monedă y va fi 6

milioane superioară cantităţii oferite de 4 milioane u.m. y, piaţa valutară fiind în
dezechilibru.
c) Purtătorul cererii de monedă y este ţara A. Tranzacţiile economice

constituie premisa principală a manifestării cererii de monedă y, după cum urmează:
- achiziţiile de bunuri şi servicii din ţara B importate de rezidenţii din ţara

A;
- realizarea de investiţii şi plasamente financiare în ţara B, respectiv
importul de titluri de creanţă de ţara A, import deseori calificat ca export
de capital datorită faptului că antrenează ieşirea de devize din ţară.
Aşadar, cererea de monedă y este reprezentativă pentru importurile ţării A şi
exporturile ţării B, în măsura în care schimburile internaţionale se limitează la cele
două ţări.
Purtătorul ofertei de monedă y este ţara B. Factorii care determină apariţia

ofertei de monedă y şi tranzacţiile asociate acesteia sunt:
- cumpărarea de bunuri şi servicii din ţara A sau importurile ţării B de

produse din ţara A;
- investiţiile şi plasamentele financiare în ţara A. Oferta de monedă y
corespunde importurilor de titluri de creanţă realizate de ţara B, respectiv
reprezintă ieşirile de capitaluri exprimate în moneda y. De exemplu,
vânzarea de valori mobiliare din ţara A în ţara B determină intrarea de
capitaluri în ţara A.
În general, oferta de monedă y este rezultatul exporturilor ţării A şi
importurilor ţării B, în măsura în care schimburile internaţionale se limitează la cele
două ţări.
d) Panta curbei cererii de monedă y este negativă întrucât atunci când cursul
de schimb scade, cantitatea de monedă y cerută de ţara A creşte (produsele ţării B
devin mai puţin scumpe pentru rezidenţii ţării A).
În punctul E de pe grafic, un produs al ţării B care valorează 1 u.m. y este

plătit de rezidenţii ţării A cu 3,5 u.m. x. Dacă se înregistrează o scădere cu 10% a
cursului de schimb al monedei y în raport cu x (1y = 3,15x), moneda y se depreciază
(x se apreciază) şi pentru produsul al cărui preţ este 1 u.m. y se va plăti 3,15x.
Aşadar, produsele ţării B devin relativ mai ieftine ceea ce constituie un impuls
pentru importurile din ţara B şi pentru cererea de monedă y.
Macroeconomie 147
Piaţa valutară
Panta ofertei de monedă y este pozitivă: atunci când cursul de schimb scade,
ţara B oferă mai puţină monedă y întrucât produsele ţării A devin mai scumpe. La
cursul de schimb 1y = 3,5x, un produs al ţării A care valorează 1 u.m. x costă în
moneda y 0,286 u.m. y (1/3,5 = 0,286). După scăderea cursului cu 10%, acelaşi
produs valorează 1/3,15 = 0,317 u.m. y pentru rezidenţii ţării B. Prin urmare se vor
restrânge importurile din ţara A.
Se presupune că o diminuare cu 10% a importurilor din ţara A (efectuate de

ţara B) va determina o reducere în aceeaşi proporţie a ofertei totale de monedă y.
Răspuns 5.4.
Test grilă:
1. b;
2. a;
3. B(a+b+c+d);
4. B(a+b+d+e);
5. e.

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 148
Piaţa valutară
Macroeconomie 149
Balanţa de plăţi externe şi datoria externă
BALANŢA DE PLAŢI EXTERNE ŞI DATORIA EXTERNĂ
Cuprins Pagina
6.1 Balanţa de plăţi externe 150
6.2 Datoria externă 152

Macroeconomie 149

 Definirea balanţei de plaţi externe
 Înţelegerea operaţiunilor grupate pe capitole sau posturi în cadrul balanţei de
plăţi externe
 Recunoaşterea principalelor stări ale balanţei de plaţi externe
 Explicarea noţiunii de datorie externă a unei ţari
 Abordarea noţiunii de datorie externă pe diverse planuri
 Evidenţierea indicatorilor care exprimă gradul de îndatorare faţa de
străinatate şi efortul valutar ce îl implică aceasta îndatorare
 Explicarea noţiunii de amortizare a datoriei externe
6.1 Balanţa de plăţi externe
Un rol esenţial în analiza fluxurilor economice externe ale unei ţări şi în realizarea
echilibrului financiar-valutar revine balanţei de plăţi externe.
Balanţa de
Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se
plăţi externe
includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale
economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de
obicei un an.
În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Aşadar,

balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor
valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri, efectuate
între agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini. Aceste operaţiuni sunt
grupate pe următoarele capitole sau posturi:
Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent, care include: a) balanţa
comercială, care reprezintă în formă valorică, încasările din export şi plăţile pentru
importul de mărfuri corporale; b) balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi
plăţile pentru servicii internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism, tranzit,
asigurări şi expediţii, operaţiuni bancare, financiare-valutare, etc; c) balanţa
veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu caracter de venituri ca: dividende,
dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite
specialiştilor străini, etc; d) balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă
transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile,
transferurile în cadrul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene,
ajutoarele publice sau private, etc.
Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital care

include: a) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, care reflectă creditele
primite sau creditele acordate pe termen de până la un an, repatrierea activelor şi
Macroeconomie 150
altele; b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă fluxurile de

intrări şi de ieşiri ale capitalurilor, sub forma investiţiilor directe, investiţiilor de
portofoliu, cotizaţii, donaţii şi creditarea internaţională, exclusiv creditele Fondului
Monetar Internaţional; c) balanţa rezervelor valutare, care reprezintă formarea şi
utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar
Internaţional.
Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond, mărimea în

expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile
internaţionale:  activitatea comercială, adică import-export de bunuri şi servicii; 
activitatea financiară, adică mişcarea de capitaluri pe termen lung;  activitatea de
creditare, adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt;  activitatea monetară, adică
mişcarea de masă monetară.
Privită în totalitatea ei la un moment dat, balanţa de plăţi externe poate fi

caracterizată prin următoarele stări: echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu
plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de
referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale
sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora; deficitară sau pasivă,
atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate.
1) Balanţa de plăţi evidenţiază:

a) ansamblul operaţiunilor realizate în decursul unei perioade date de către o
ţară cu restul lumii;
b) situaţia comerţului unei ţări şi tranzacţiile financiare cu restul lumii pe o
perioadă determinată, de regulă un an;
c) totalitatea plăţilor şi încasărilor unei ţări cu alte ţări, pe o anumită
perioadă de timp;
d) totalitatea tranzacţiilor efectuate de cetăţenii unei ţări cu restul lumii.

A (a + b + c + d); B (c); C (a + b); D (a + b + c).
2) Balanţa comercială constituie:

a) relaţia dintre plăţile efectuate de o ţară pentru importul de mărfuri şi
încasările din exportul de mărfuri;
b) parte componentă a balanţei de plăţi curente;
c) instrumentul care reflectă importurile şi exporturile unei ţări, în decursul
unei perioade date, pentru a evidenţia soldul dintre acestea;
d) instrumentul ce reflectă, în formă materială, exportul şi importul de bunuri
economice efectuate de o anumită ţară, într-o anumită perioadă de timp.
Macroeconomie 151

A (d); B (a + b + c); C (b + c); D (b).
3)Balanţa de plăţi externe poate fi caracterizată prin următoarele stări:

a) echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din
relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă;
b) excedentară, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai
mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
c) deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât
plăţile către străinătate;
d) activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mici
decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
e) pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mari decât plăţile
către străinătate.
A (a + b + c + d); B (c); C (a + b); D (a + b + c); E(a+d+e).
4) Balanţa Curentă sau Contul curent include:

a) balanţa comercială;
b) balanţa serviciilor;
c) balanţa veniturilor;
d) balanţa transferurilor unilaterale;
e) toate variantele anterioare.
5) Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include:

a) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt;
b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung;
c) balanţa rezervelor valutare;
d) balanţa comercială;
e) balanţa veniturilor.

A (a + b + c + d); B (c); C (a + b+c); D (a + b); E(a+d+e).
6.2 Datoria externă
Datoria În corelaţie cu împrumuturile sau creditele primite de o ţară sau de agenţii

externă economici particulari, în cadrul relaţiilor internaţionale, precum şi cu alte obligaţii
financiare, rezultate din contextul integrării economice mondiale, se crează datoria
externă a ţării respective.
În relaţiile internaţionale se practică o diversitate de credite care pot fi grupate astfel:

1. după destinaţie – credite pentru mărfuri şi credite financiare; 2. după durată –
credite pe termen scurt (1-3 ani), credite pe termen mijlociu (3-5 ani), credite pe
Macroeconomie 152
termen lung (peste 5 ani); 3. după natura creditului - credite acordate de firme
furnizoare, numite credite comerciale sau de firmă, credite acordate de bănci sau alte
instituţii financiare, numite credite bancare, credite acordate de guverne, numite
credite guvernamentale, credite acordate de organisme financiare internaţionale
numite credite financiare, credite acordate de rentieri sau alte persoane fizice numite
împrumuturi de stat; 4. după natura beneficiarului – credite primite de firme
private, credite primite de bănci, credite primite de guverne, unităţi administrativ
teritoriale, firme de stat şi alte instituţii de drept public.
Toate aceste categorii de credite contractate în străinătate formează datoria publică

externă, care nu este identică cu datoria externă.
Noţiunea de datorie externă este mai cuprinzătoare şi poate fi abordată pe diverse

planuri, cum sunt:
a) datoria externă brută în sens larg, care include sumele băneşti
provenite din toate formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări
le datorează exteriorului
b) datoria externă brută în sens restrâns, care se determină prin
scăderea din totalul obligaţiilor băneşti faţă de exterior, a mai multor elemente:
credite pe termen scurt sub un an, investiţiile directe ale investitorilor străini fără
termene de restituire, ajutoarele cu caracter nerambursabil etc;
c) datoria externă în accepţiunea Băncii Internaţionale de
Reconstrucţie şi Dezvoltare include: sumele de rambursat unor creditori publici şi
particulari, în valută, în bunuri materiale sau servicii convenite, cu termen mai mare
de un an şi sumele băneşti datorate exteriorului de persoane particulare, dar
garantate de o autoritate publică din ţara debitoare;
d) datoria externă netă se determină ca diferenţă între creanţele şi
angajamentele externe ale unei ţări, adică prin scăderea din activele publice şi
particulare ale rezidenţilor unei ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii
externi în ţara debitoare. De obicei, datoria externă netă cuprinde doar creanţele
lichide.
Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care o exprimă:

gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi efortul valutar ce îl
implică această îndatorare.
Gradul de îndatorare faţă de străinătate al ţărilor debitoare se determină prin

următorii indicatori: dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor şi raportul
dintre datoria externă şi produsul intern brut.
Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin

mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor şi dobânzilor
aferente) şi prin raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de
bunuri şi servicii.
Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru ţările dezvoltate care au
Macroeconomie 153
moneda convertibilă, faţă de ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. De altfel,

în locul conceptului de datorie externă în ţările cu economie de piaţă dezvoltată şi cu
moneda convertibilă se utilizează acela de “dezechilibru valutar-financiar” sau de
“mişcare de capital”.
Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei în conformitate cu

Amortizarea condiţiile convenite.
datoriei
externe Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte rambursarea în aşa fel încât încasările
din export, să favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor corespunzătoare
lor, asigurându-se în continuare resursele pentru achitarea importului de bunuri
materiale şi servicii destinate creşterii economice şi satisfacerii cerinţelor sociale
într-o anumită perioadă.
Amortizarea trebuie apreciată şi în legătură cu faptul că datoria externă acumulată,

peste anumite limite considerate ca normale, are consecinţe nefavorabile pentru
ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Aceste ţări au realizat în timp, o
datorie externă de mari proporţii datorită mai multor factori endogeni şi exogeni ca:
 necesitatea înlăturării decalajelor faţă de ţările dezvoltate;  criza energetică;
 folosirea creditelor externe mai ales pentru acoperirea deficitului comercial şi mai
puţin pentru creşterea economică propriu-zisă;  declanşarea unor
transformări fundamentale politice, sociale şi economice în interiorul majorităţii
acestor ţări, în scopul tranziţiei spre economia de piaţă, concomitent cu realizarea
unor schimbări esenţiale în relaţiile economico-financiare internaţionale, etc.
Datoria externă a avut importante efecte benefice pentru ţările debitoare slab
dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Dincolo de un anumit punct însă, ea are
consecinţe negative, degenerând într-o veritabilă criză, datorită îndeosebi
imposibilităţii acestor ţări de a face faţă serviciului datoriei externe. Dintre
manifestările acestei crize subliniem:  creşterea nivelului dobânzilor percepute la
creditele externe;  folosirea, în anumite cazuri, a creditelor obţinute pentru acţiuni
economice cu eficienţă scăzută sau pentru finanţarea unor obiective cu caracter
neproductiv, acoperirea deficitelor bugetare, inclusiv importul de armament;
 fluctuaţiile preţurilor interne şi externe la diferite resurse materiale, energetice sau
la produse finite;  instabilitatea monetară şi valutară pe fondul inflaţiei; scurgerea
peste graniţă a unor cantităţi mari de monedă naţională în valută şi depunerea lor în
conturi personale la bănci în străinătate, etc.
Asemenea aspecte fac datoria externă nu numai o mare problemă economico-

financiară actuală, ci şi o problemă de politică internaţională a cărei rezolvare
presupune eforturi concertate interne şi externe ca:  transformarea creditelor
acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare, în ajutoare
nerambursabile;  reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte
instituţii financiare internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare; 
prelungirea termenelor de rambursare a creditelor şi a perioadei de graţie, etc.
Macroeconomie 154
1) Amortizarea datoriei externe înseamnă:

a) rambursarea ei în conformitate cu condiţiile convenite;
b) rambursarea ei în funcţie de disponibilităţi;
c) rambursarea ei pe parcursul unei perioade cât mai îndelungate de timp;
d) rambursarea ei într-un termen de un an.
2) Datoria externă netă se determină:

a) ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări;
b) prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei
ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara
debitoare;
c) prin scăderea din totalul obligaţiilor băneşti faţă de exterior, a mai
multor elemente: credite pe termen scurt sub un an, investiţiile directe
ale investitorilor străini fără termene de restituire, ajutoarele cu
caracter nerambursabil etc;
d) însumând sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum
şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului.

A (a + b + c + d); B (c+d); C (a + b+c); D (a + b).
3) Gradul de îndatorare faţă de străinătate al ţărilor debitoare se evaluează cu

ajutorul următorilor indicatori:
a) dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor;
b) raportul dintre datoria externă şi productivitatea muncii;
c) raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut;
d) raportul dintre datoria externă şi rata inflaţiei;

A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).
4) Datoria externă este nu numai o mare problemă economico-financiară actuală,

ci şi o problemă de politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi
concertate interne şi externe concretizate în:
a) transformarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut
de dezvoltare, în ajutoare nerambursabile;
b) reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii
financiare internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de
dezvoltare;
c) prelungirea termenelor de rambursare a creditelor;
d) prelungirea perioadei de graţie la rambursarea creditelor.
A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).
Macroeconomie 155
5) Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin:

a) mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor
şi dobânzilor aferente);
b) raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut;
c) raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de
bunuri şi servicii;
d) raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din importul de

A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).

Subiecte teoretice:
1. Balanţa de plăţi externe
2. Datoria externă
Macroeconomie 156
Test grilă:
3) Balanţa de plăţi evidenţiază:
a) ansamblul operaţiunilor realizate în decursul unei perioade date de către
o ţară cu restul lumii;
b) situaţia comerţului unei ţări şi tranzacţiile financiare cu restul lumii pe o
perioadă determinată, de regulă un an;
c) totalitatea plăţilor şi încasărilor unei ţări cu alte ţări, pe o anumită
perioadă de timp;
d) totalitatea tranzacţiilor efectuate de cetăţenii unei ţări cu restul lumii.

A (a + b + c + d); B (c); C (a + b); D (a + b + c).
2) Balanţa comercială constituie:

a) relaţia dintre plăţile efectuate de o ţară pentru importul de mărfuri şi
încasările din exportul de mărfuri;
b) parte componentă a balanţei de plăţi curente;
c) instrumentul care reflectă importurile şi exporturile unei ţări, în decursul
unei perioade date, pentru a evidenţia soldul dintre acestea;
d) instrumentul ce reflectă, în formă materială, exportul şi importul de
bunuri economice efectuate de o anumită ţară, într-o anumită perioadă
de timp.

A (d); B (a + b + c); C (b + c); D (b).
3)Balanţa de plăţi externe poate fi caracterizată prin următoarele stări:

a) echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din
relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă;
b) excedentară, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt
mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
c) deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât
plăţile către străinătate;
d) activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mici
decât plăţile efectuate în cadrul acestora;
e) pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mari decât
plăţile către străinătate.
A (a + b + c + d); B (c); C (a + b); D (a + b + c); E(a+d+e).
4) Balanţa Curentă sau Contul curent include:

a) balanţa comercială;
b) balanţa serviciilor;
c) balanţa veniturilor;
d) balanţa transferurilor unilaterale;
Macroeconomie 157
5) Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include:

a) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt;
b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung;
c) balanţa rezervelor valutare;
d) balanţa comercială;
e) balanţa veniturilor.

A (a + b + c + d); B (c); C (a + b+c); D (a + b); E(a+d+e).
6) Amortizarea datoriei externe înseamnă:

a) rambursarea ei în conformitate cu condiţiile convenite;
b) rambursarea ei în funcţie de disponibilităţi;
c) rambursarea ei pe parcursul unei perioade cât mai îndelungate de timp;
d) rambursarea ei într-un termen de un an.
7) Datoria externă netă se determină:

a) ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări;
b) prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei
ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara
debitoare;
c) prin scăderea din totalul obligaţiilor băneşti faţă de exterior, a mai
multor elemente: credite pe termen scurt sub un an, investiţiile directe
ale investitorilor străini fără termene de restituire, ajutoarele cu
caracter nerambursabil etc;
d) însumând sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum
şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului.

A (a + b + c + d); B (c+d); C (a + b+c); D (a + b).
8) Gradul de îndatorare faţă de străinătate al ţărilor debitoare se evaluează cu

ajutorul următorilor indicatori:
a) dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor;
b) raportul dintre datoria externă şi productivitatea muncii;
c) raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut;
d) raportul dintre datoria externă şi rata inflaţiei;

A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).
9) Datoria externă este nu numai o mare problemă economico-financiară actuală,

ci şi o problemă de politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi
concertate interne şi externe concretizate în:
Macroeconomie 158
a) transformarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut

de dezvoltare, în ajutoare nerambursabile;
b) reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii
financiare internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de
dezvoltare;
c) prelungirea termenelor de rambursare a creditelor;
d) prelungirea perioadei de graţie la rambursarea creditelor.

A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).
10) Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin:
a) mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor
şi dobânzilor aferente);
b) raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut;
c) raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de
d) raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din importul de

A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).
Răspuns 6.1.
Test grilă:
1. A(a+b+c+d+e);
2. B(a+b+c);
3. D(a+b+c);
4. e;
5. C(a+b+c).
Răspuns 6.2.
Test grilă:
1. a;
2. D(a+b);
3. C(a+c);
4. A(a+b+c+d+e);
5. C(a+c).
Macroeconomie 159

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 160
Venitul si consumul
VENITUL ŞI CONSUMUL
Cuprins Pagina
7.1 Producerea, repartizarea şi utilizarea venitului naţional 162
7.2 Consumul 165
173
Macroeconomie 161
Venitul si consumul

 Prezentarea venitului naţional ca indicator de rezultate şi metodele de
determinare a acestuia
 Înţelegerea noţiunilor de distribuire şi redistribuire a venitului national
 Delimitarea conceptelor de venit personal, venit personal disponibil şi venit
naţional
 Definirea consumului şi evidenţierea legităţilor evoluţiei acestuia
 Familiarizarea cu legea psihologică a lui Keynes şi explicarea acesteia
7.1 Producerea, repartizarea şi utilizarea venitului naţional
Venitul Venitul naţional se crează în toate sferele şi domeniile de activitate economică ale
naţional societăţii. Se consideră ca producători de venit naţional orice individ, firmă sau
organ guvernamental care produce bunuri sau servicii de orice fel, din orice
domeniu de activitate: industrie, agricultură, silvicultură, pescuit, construcţii,
servicii de electricitate, gaze, apă şi salubritate, transporturi, depozitare,
comunicaţii, comerţ, asigurări, bănci, administraţie publică, învăţământ-educaţie,
etc.

Venitul naţional se poate determina prin următoarele metode:

a) însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilor produse într-un an de
către toţi agenţii economici naţionali, atât în interiorul cât şi în afara
ţării;
b) ca sumă a veniturilor obţinute de toţi proprietarii naţionali ai factorilor
de producţie, indiferent dacă factorii se utilizează în interiorul sau în
afara ţării;
c) ca sumă a cheltuielilor pentru consum şi pentru sporirea bogăţiei
(investiţii nete şi variaţia stocurilor) efectuate de către consumatorii şi
agenţii economici naţionali.
Cele trei metode de calcul reflectă stadiile mişcării PNN (venit naţional) în sferele
producţiei (a), repartiţiei (b) şi utilizării finale (c).
Venitul naţional este supus procesului de repartiţie, care se înfăptuieşte în două

Distribuirea etape: distribuirea şi redistribuirea veniturilor.
venitului
naţional Distribuirea venitului naţional constă în procesul de împărţire a venitului naţional
între factorii care au participat direct la producerea lui, iar veniturile care se obţin
poartă numele de venituri primare. Acestea sunt: salariul pentru muncă, renta pentru
pământ, profitul pentru întreprinzători şi dobânda pentru capital. Veniturile primare
nu sunt întotdeauna separate între ele. Separarea sau combinarea veniturilor depinde
de situaţia subiectului – proprietar – faţă de factorii utilizaţi. Astfel:
Macroeconomie 162
Venitul si consumul
a) dacă o persoană este simultan posesor de capital şi întreprinzător,

venitul său primar va însuma dobânda şi profitul la capitalul investit;
b) dacă este numai întreprinzător, venitul său va fi format numai din profit;
c) venitul meseriaşului cuprinde însumat salariul, profitul şi dobânda la
capitalul investit;
d) venitul ţăranului, care îşi desfăşoară activitatea pe cont propriu,
cuprinde toate formele de venituri primare.
Distribuirea venitului naţional nu asigură venituri pentru toţi membrii societăţii şi

pentru susţinerea tuturor activităţilor necesare din punct de vedere social. În
consecinţă, are loc o redistribuire a venitului şi constituirea veniturilor derivate
(secundare).
Redistribuirea
venitului Redistribuirea venitului naţional este procesul de trecere fără echivalent a unei părţi
naţional din veniturile primare de la un sector la altul şi de la o formă de proprietate la alta.
De regulă de la proprietatea privată spre proprietatea publică (bugetul de stat) şi
invers. Obiectivul principal al redistribuirii veniturilor îl constituie crearea de
venituri pentru lucrătorii din activităţile ce nu au caracter marfar, respectiv
instituţiile social-culturale, administraţia publică şi protecţia socială a categoriilor
defavorizate.
Redistribuirea venitului naţional are loc prin mecanisme specifice, în mod deosebit
prin sistemul de impozitare a veniturilor (impozitare directă) şi prin taxarea
consumului (impozitare indirectă). Partea redistribuită a venitului naţional este
preluată de către puterea publică şi transformată în resurse bugetare destinate
acoperirii cheltuielilor pentru învăţământ, apărare, protecţie socială, etc.
În procesul de distribuire şi redistribuire a venitului naţional se constituie veniturile

societăţilor nefinanciare, ale instituţiilor de credit şi de asigurări, ale administraţiilor
publice şi private, precum şi ale familiilor, denumite şi venituri personale.
Venitul Venitul personal (VP) reprezintă veniturile brute ale persoanelor obţinute ca urmare
personal a desfăşurării unor activităţi, la care se adaugă transferuri de la guvern şi de la
întreprinderi (sporuri, compensaţii, ajutoare, dobânzi, dividende), inclusiv
cuantumul impozitelor aferente lor.
Venitul personal disponibil (VPD) reprezintă suma veniturilor de care dispun toate
Venitul persoanele (inclusiv în calitate de agenţi economici) pentru procurarea de bunuri şi
personal servicii şi pentru economisire. Se determină prin diminuarea venitului personal cu
disponibil impozitele directe şi alte plăţi neimpozabile (taxe).
Venitul naţional (VN), reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau
se scad următoarele elemente:
a) se adaugă profiturile obţinute de firme şi cotizaţiile pentru asigurări
sociale;
b) din rezultatul obţinut se scad: transferurile efectuate de întreprinderi şi de
Macroeconomie 163
Venitul si consumul
stat, dobânzile încasate şi dividendele.
VN = VP + P + CAS – Tr – D – Dv
VN – venit naţional
VP – venit personal
P – profiturile firmelor
CAS – contribuţii la asigurări sociale
Tr – încasări din transferuri de la întreprinderi şi stat
D – venituri din dobânzi
Dv – dividende
În final, diferitele categorii de venituri, ce se constituie în procesul de repartiţie

primară şi secundară, sunt destinate consumului şi economisirii:
V=C+S
Aplicaţia nr. 1
Consumul planificat este dat de relaţia:

C = 50 + 0,8 Vd
a) Să se determine consumul planificat când venitul disponibil este 500
u.m., 700 u.m. şi 1.500 u.m.;
b) Trasaţi această funcţie a consumului pe grafic.
Aplicaţia nr. 2
Consumul planificat este C 0 + c’· Vd iar I 0 = I iar Vd = V unde:

C 0 = consumul autonom
c’ = înclinaţia marginală spre consum
Vd = venitul disponibil
I 0 = investiţia autonomă
I = investiţiile
V = venitul
Se cere:
a) Găsiţi o expresie pentru nivelul de echilibru al venitului;
b) Să se determine venitul de echilibru atunci când
C 0 = 100 u.m.; c’ = 0,8 iar I 0 = 200.
Macroeconomie 164
Venitul si consumul
Aplicaţia nr. 3
Consumul planificat este dat de relaţia:
C = 50 + 0,8 Vd
a) Să se determine consumul planificat când venitul disponibil este 500
u.m., 700 u.m. şi 1.500 u.m.;
b) Trasaţi această funcţie a consumului pe grafic.
Rezolvările la aplicaţii se găsesc la pagina 178.
7.2 Consumul
O parte din veniturile deţinute de persoanele fizice şi juridice, inclusiv de stat, este
utilizată pentru cumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea de servicii
personale sau colective. Deci, orice consum se bazează pe un anumit venit care, de
regulă, se concretizează într-o anumită sumă de bani.
Consumul Folosirea acestor bunuri economice de către populaţie şi administraţie, în scopul

satisfacerii trebuinţelor lor personale şi colective reprezintă consumul. Ca act final
al activităţii economice, pe seama acestuia se asigură existenţa oamenilor,
satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii, dezvoltarea personalităţii umane.
Consumul personal constituie o componentă principală a calităţii vieţii, respectiv a

Consumul nivelului de trai. Volumul, structura, calitatea şi dinamica acestuia, reliefează gradul
personal de satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice, spirituale şi sociale ale populaţiei.
Consumul pe Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii,
este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea consumului
locuitor
total, pe grupe de produse şi produse principale, dintr-o anumită perioadă, la
numărul mediu al populaţiei unei ţări.
Cu ajutorul acestuia, se apreciază capacitatea pieţei de a satisface cerinţele de

consum ale populaţiei, precum şi modificările structurale ce survin în cadrul
consumului respectiv.
Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe

Costul vieţii totalul populaţiei se exprimă prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de
mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă
un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii, necesare
consumului populaţiei. Mărimea cheltuielilor curente depinde de: cantităţile de
bunuri materiale şi de servicii achiziţionate şi incluse într-un “coş” de bunuri şi
servicii şi de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri
economice.
Macroeconomie 165
Venitul si consumul
Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii (I CW ) sau indicele
general (sintetic) al preţurilor, care evidenţiază modificarea medie a preţurilor
bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de populaţie, într-o perioadă de
timp.
Acest indice se determină prin relaţia:
p q i0  p i1
I cw  q i  i1  100 sau I gp  i 1
n
 100, unde p i1 şi p i0 reprezintă
p i0
q
i 1
i0  p i0
preţurile bunurilor şi serviciilor din perioada curentă şi respectiv de referinţă, care

fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei (q i0 ).
Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc a creştere a
nivelului de trai şi invers.
Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului

de trai se utilizează, de către organisme specializate, bugetele de familie.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează

sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor
(din muncă, din surse bugetare etc.) iar cheltuielile de consum, după destinaţia lor:
hrană, locuinţă, învăţământ, transport etc.
Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de

familii reprezentative, selectate de organisme specializate, după anumite reguli
convenite oficial.
Legităţile evoluţiei consumului
Corelaţiile dintre venituri şi cheltuielile pentru consum au fost analizate de

numeroşi specialişti, acestea fiind sintetizate în aşa-zisele legităţi ale consumului.
Printre acestea s-a impus legea psihologică fundamentală, al cărei conţinut este
exprimat de J.M. Keynes astfel: “cu creşterea sau scăderea venitului oamenii
înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar
într-o proporţie mai redusă”. Dacă, de pildă, venitul va creşte cu 10%, consumul va
spori cu 5% şi, invers, dacă venitul se reduce cu 10% consumul se va diminua cu
5%.

Având în vedere faptul că veniturile sunt limitate, fiecare individ (familie) este
preocupat să-şi procure bunurile de consum personal care să-i dea maximum de
satisfacţie. De regulă, doleanţele consumatorului depăşesc posibilităţile de
satisfacere a lor (în condiţiile unor disponibilităţi băneşti limitate). De aceea, el îşi
Macroeconomie 166
Venitul si consumul
poate satisface anumite trebuinţe numai renunţând la altele.
Corespunzător legii specifice a distribuirii cheltuielilor de consum, atingerea

satisfacţiei maxime de consum are loc în condiţiile în care sunt egale utilităţile
finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare grupă, respectiv din fiecare
categorie de cheltuieli destinate consumului. Altfel spus, consumatorului îi este
indiferent pe ce cheltuieşte ultima sumă de bani de care dispune.
Corelaţiile dintre creşterea veniturilor şi creşterile diferitelor capitole de cheltuieli

de consum au fost analizate de economistul-statistician E. Engel. El a ajuns la
concluzia că, pornind de la un anumit nivel al venitului şi pe baza unei anumite
creşteri a acestuia (să zicem o creştere cu 15%), modificările diferitelor articole de
cheltuieli de consum vor înregistra următoarele ritmuri şi sensuri:
a. cele destinate achiziţionării produselor alimentare sporesc într-o măsură
mai mică (de pildă, cu 10%) ceea ce înseamnă că-şi reduc ponderea în
totalul cheltuielilor de consum;
b. cheltuielile destinate cumpărării articolelor de îmbrăcăminte şi de
încălţăminte cresc în aceeaşi proporţie cu venitul (cu 15%) deci îşi
menţin ponderea anterioară;
c. idem, cheltuielile cu locuinţa (15%);
d. în schimb, cheltuielile pentru asigurarea confortului şi pentru recreere
cresc într-o măsură mai mare decât creşte venitul (cu 20%), sporindu-şi
ponderea în totalul cheltuielile de consum.
În ultimele decenii, în ţările dezvoltate economic, pe fondul unui venit relativ ridicat
şi al sporirii lui continue s-au conturat alte tendinţe în dinamica articolelor de
cheltuieli de consum. Cele mai semnificative relaţii de mărime între venituri şi
cheltuielile de consum sunt:
a. în contextul creşterii consumului de alimente, al diversificării structurii
şi al îmbunătăţirii calităţii lor, cheltuielile pentru acest articol în bugetul
de familie au sporit într-o măsură mai mică, comparativ cu sporul
venitului; ca urmare, aceste cheltuieli şi-au redus ponderea (de la peste
40% până la circa 20%);
b. în ceea ce priveşte cheltuielile cu îmbrăcămintea, încălţămintea şi
accesoriile, acestea şi-au redus, de asemenea, ponderea în bugetul de
familie de la aproape 20% la mai puţin de 10%;
c. cheltuieli cu serviciile – inclusiv cele ce se referă la locuinţă şi confort –
au înregistrat o creştere mult mai mare decât cea a veniturilor; în cazul
transporturilor şi comunicaţiilor, ponderea cheltuielilor făcute cu acest
articol (indiferent dacă este vorba de transportul în comun sau cu
mijloace proprietate privată) a crescut până la aproape 17%.
În ţările mai puţin dezvoltate economic, dinamica şi structurile cheltuielilor de

consum înregistrează ritmuri şi sensuri atipice, care se abat de la legităţile surprinse
mai înainte. De pildă, în cele mai multe dintre aceste ţări, ponderea cheltuielilor
pentru hrană a sporit considerabil, ajungând la peste 60% din bugetul mediu de
Macroeconomie 167
Venitul si consumul
Înclinaţia familie.
medie spre
consum Înclinaţia spre consum şi factorii care o determină. Raportul procentual dintre
consum şi venit, este pus în evidenţă de rata consumului ( c ) sau înclinaţia medie
spre consum, care exprimă ponderea consumului (C) în totalul venitului (V), adică:
C c
c   100 ; de unde C  V  .
V 100
Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers
proporţională cu mărimea venitului. Mărimea consumului depinde obiectiv de
dimensiunile venitului, iar subiectiv, de trebuinţele indivizilor.
Înclinaţia medie spre consum reprezintă relaţia fundamentală dintre un anumit nivel
al venitului exprimat în salariu şi cheltuielile de consum la acest nivel al venitului.
Mărimea cheltuielilor destinate consumului personal depinde de o serie de factori

obiectivi şi subiectivi. Printre factorii obiectivi se înscriu:
a. nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor în general. Consumul
personal depinde într-o mare măsură de venitul real, de cel nominal şi
de mărimea venitului disponibil. Decizia de consum este luată în raport
cu evoluţia venitului personal disponibil;
b. modificările neprevăzute care afectează preţul diferitelor elemente de
capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală şi/sau
accentuarea restricţiilor la unele resurse naturale. Pe perioade scurte,
acest factor are o influenţă majoră asupra înclinaţiei spre consum;
c. modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de
consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de
cumpărare a banilor sau de unele riscuri. Acest factor se identifică cu
evoluţia ratei dobânzii. De regulă, se consideră că mărimea cheltuielilor
de consum se modifică în raport invers proporţional cu evoluţia mărimii
ratei dobânzii. Riscurile privesc şi ele anumite aspecte: incertitudinea
duratei de viaţă, care influenţează asupra posibilităţilor de a beneficia de
bunurile viitoare plata unor impozite exagerat de mari, având caracter
confiscator; incertitudini externe privind viitorul etc.;
d. modificarea politicii fiscale care creşte sau scade cererea globală. Când
este utilizată ca instrument pentru o repartiţie mai echilibrată a
veniturilor, politica fiscală accentuează înclinaţia spre consum; când o
parte importantă a fondurilor bugetare este destinată achitării datoriei
publice, sporesc impozitele de la populaţie, înclinaţia spre consum
diminuându-se.
Factorii subiectivi se referă la înclinaţii psihologice, la obiceiurile indivizilor.

Printre aceştia se înscriu următoarele mobiluri:
a. dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii
neprevăzute; drept urmare, cheltuielile pentru consumul curent se
diminuează în favoarea unui consum viitor, pentru cazuri neprevăzute;
b. constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea
Macroeconomie 168
Venitul si consumul
anumitor persoane;
c. dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele
acţiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor proiecte de afaceri;
d. instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea
treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate
în timp;
e. senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama
existenţei unei sume băneşti economisite;
f. dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
g. manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea
cheltuielilor de consum curent.
În raport cu factorii obiectivi şi subiectivi care determină mărimea cheltuielilor de

consum, evoluează şi înclinaţia spre consum. Din ansamblul lor, impactul cele mai
puternic îl are modificarea venitului, acesta constituind variabila principală de care
depinde cererea de consum. Pe termen scurt, un venit în creştere este însoţit adesea
de economii sporite, în timp ce un venit în descreştere este însoţit de economii
micşorate. Un nivel absolut mai ridicat al venitului tinde, de regulă, să mărească
decalajul dintre venit şi consum, deoarece satisfacerea trebuinţelor curente, de bază,
constituie un impuls mai puternic decât o incitaţie spre economisire, dar care începe
să se afirme doar din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de bunăstare.
După J.M.Keynes, relaţia dintre venit şi consum se află sub incidenţa legii
psihologice fundamentale, potrivit căreia, de regulă, şi în medie, o dată cu creşterea
sau reducerea venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi diminueze
consumul, dar într-o proporţie mai redusă.
Deci, la o creştere a venitului (V) are loc şi o sporire a consumului (C), dar
creşterea venitului devansând creşterea consumului, adică: V > C.
Înclinaţia
marginală Legătura funcţională dintre creşterea veniturilor şi creşterea cheltuielilor pentru
spre consum consum este relevată de înclinaţia marginală spre consum (c’).
Aceasta exprimă raportul dintre creşterea consumului şi creşterea cu o unitate a
venitului, adică:
c’ = C/V, şi se prezintă ca o mărime pozitivă, dar
subunitară, fiind un număr cuprins între 0 şi 1.
0 < c’ < 1
În condiţii normale, înclinaţia marginală spre consum nu poate lua nici valoarea 0 şi
nici valoarea 1, mărimea ei fiind plasată mai aproape de 1 decât de 0. În perioadele
de boom, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6 – 0,7, în timp ce în
perioadele de recesiune este mai mare.
Legătura funcţională dinte venit, consum şi economii este pusă în evidenţă de

următoarele date ipotetice:
Macroeconomie 169
Venitul si consumul
V C S c s c’ s’
(mil. lei) (mil. lei) (mil. lei)
0 16 -16 - - - -
20 32 -12 1,6 -0,6 0,8 0,2
40 48 -8 1,2 -0,2 0,8 0,2
60 64 -4 1,06 -0,06 0,8 0,2
80 80 0 1 0 0,8 0,2
100 96 4 0,96 0,04 0,8 0,2
120 112 8 0,93 0,07 0,8 0,2
Din situaţia prezentată se pot desprinde o serie de concluzii, care au un caracter

general:
a) în situaţia în care consumul este mai mare decât venitul disponibil,
diferenţa dintre C şi V poartă denumirea de consum autonom. Acesta
poate fi acoperit din împrumuturi sau din economii;
b) dacă notăm consumul autonom cu a, atunci C = a + Vc’, iar
S = -a + V s’;
c) consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil numai pe o perioadă
scurtă de timp. Pe o perioadă îndelungată de timp, consumul autonom
este egal cu zero;
d) economiile sunt negative sau pozitive, în funcţie de nivelul înclinaţiei
medii spre consum ( c ). Când c >1, economiile sunt negative, iar când
c <1, economiile sunt pozitive;
a  V  c
e) întotdeauna c >c’ deoarece c  ;
V
f) pe măsură ce venitul disponibil (V) creşte, c se reduce şi tinde să se
apropie de c’, care rămâne relativ constantă;
g) pe o perioadă îndelungată de timp, c’ este mai mare decât pe o perioadă
scurtă de timp.
C+S
V
120
S(+) C
100
80
60 C=16+0,8V
40
S=0,2V-16
20
16 S(-) S
O V
20 40 60 80 100 120
-16
-20
Figura nr. 7.1. Relaţiile dintre venit, consum şi economii
Macroeconomie 170
Venitul si consumul
1) Consumul autonom reprezintă:

a) acel consum ce depăşeşte venitul disponibil, ce se acoperă prin
împrumuturi sau economii deja constituite;
b) consumul realizat din venitul personal disponibil;
c) consumul inferior venitului ce creează economiile pozitive;
d) consumul care este egal cu venitul şi la care economisirea nu poate avea
loc.
2) Atunci când venitul creşte consumul şi economiile:

a) vor creşte în proporţii diferite;
b) vor creşte în aceiaşi proporţie;
c) se vor diminua în proporţii diferite;
d) se vor diminua în aceiaşi proporţie;
e) vor creşte într-o proporţie mai mică decât creşterea venitului.
3) Reprezintă factori subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum:

a) nivelul şi dinamica salariului;
b) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte sporuri de valoare;
c) dorinţa oamenilor de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
d) modificarea politicii fiscale;
e) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor.

A (a + b + c + d + e); B (b + c + e); C (a + b + c); D (a + d); E (a + d + e).
4) Într-o economie:
- Consumul populaţiei = 750.000 mld. u.m.
- Consumul public = 200.000 mld. u.m.
- Investiţiile = 100.000 mld. u.m.
- Exporturi = 90.000 mld. u.m.
- Importuri = 105.000 mld. u.m.
Nivelul producţiei potenţiale este estimat la 1.000.000 mld. u.m.. Cu cât trebuie să
se modifice nivelul cheltuielilor guvernamentale pentru a anula diferenţa între
nivelul producţiei potenţiale şi nivelul de echilibru al venitului naţional?
a) să sporească cu 35.00 mld. u.m.;
b) să sporească cu 25.000 mld. u.m.;
c) să scadă cu 25.000 mld. u.m.;
d) să scadă cu 35.000 mld. u.m.;
e) să scadă cu 50.000 mld. u.m..
5) Înclinaţia marginală spre consum:

a) se mai numeşte rata consumului;
Macroeconomie 171
Venitul si consumul
b) ne arată creşterea consumului la o creştere cu o unitate a venitului;

c) ne arată creşterea venitului la o creştere cu o unitate a consumului;
d) ne arată proporţia consumului în total venit.
6) Dacă venitul este nul iar consumul de bază este pozitiv înseamnă că:
a) are loc un proces de economisire;
b) are loc un proces de dezeconomisire;
c) economisirea este negativă;
d) economisirea este nulă;
e) apar economii pozitive.

A (b + c); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (c + d + e).
7) Atunci când consumul este mai mare decât venitul diferenţa se acoperă
din:
a) împrumuturi;
b) venitul viitor;
c) economii deja constituite;
d) înclinaţia marginală spre economii.

A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + d); D (c + d).
8) Constituie factori subiectivi care determină mărimea heltuielilor de

consum:
a) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru
situaţii neprevăzute;
b) constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii
sau protejarea anumitor persoane;
c) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin
participarea la unele acţiuni pe baza cărora urmează să
realizeze în viitor proiecte de afaceri;
d) instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă,
prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza
unor rezerve băneşti formate în timp;
e) senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a
indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti
economisite.

A (a + b + c + d); B (a + b+c+d+e); C (a + b + d); D (c + d); E(a+b).
9) Printre factorii subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de

consum se numără:
a) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
Macroeconomie 172
Venitul si consumul
b) manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în

diminuarea cheltuielilor de consum current;
c) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru
situaţii neprevăzute;
d) senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a
indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti
economisite;
10) Constituie factori obiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum:

b) modificările neprevăzute care afectează preţul diferitelor elemente de
capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală şi/sau accentuarea
restricţiilor la unele resurse naturale;
c) modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de
consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de
cumpărare a banilor sau de unele riscuri;
d) evoluţia ratei dobânzii;
e) modificarea politicii fiscale.


Subiecte teoretice:
1. Venitul naţional
Macroeconomie 173
Venitul si consumul
2. Legităţile evoluţiei consumului
Macroeconomie 174
Venitul si consumul
Aplicaţia nr.1:
Care este înclinaţia marginală spre consum când:
a) C = 60 + 0,8 Vd
b) C = 80 + 0,75 Vd
c) C = 40 + 0,9 Vd
Aplicaţia nr. 2:
Fie funcţia de consum:

C = C 0 + c’ · Vd
în care:
C – consumul;
Vd – venitul disponibil;
C 0 – consumul autonom;
c’ – înclinaţia marginală spre consum.
Determinaţi şi reprezentaţi grafic funcţiile înclinaţiilor medii şi marginale
spre consum şi economii, pentru C 0 = 100 şi c’ = 0,75.
Test grilă:
1) Consumul autonom reprezintă:
a) consumul realizat din venitul personal disponibil;
b) acel consum ce depăşeşte venitul disponibil, ce se acoperă prin
împrumuturi sau economii deja constituite;
c) consumul inferior venitului ce creează economiile pozitive;
d) consumul care este egal cu venitul şi la care economisirea nu
poate avea loc.
2) Atunci când venitul creşte consumul şi economiile:

a) vor creşte în proporţii diferite;
b) vor creşte în aceiaşi proporţie;
c) se vor diminua în proporţii diferite;
d) se vor diminua în aceiaşi proporţie;
e) vor creşte într-o proporţie mai mică decât creşterea venitului.
3) Reprezintă factori subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de

consum:
a) dorinţa oamenilor de a crea rezerve pentru situaţii
neprevăzute;
b) nivelul şi dinamica salariului;
c) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte sporuri de valoare;
Macroeconomie 175
Venitul si consumul
d) modificarea politicii fiscale;

e) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor.

A (a + b + c + d + e); B (a + c + e); C (a + b + c); D (a + d); E (a + d + e).
4) Într-o economie:
- Consumul populaţiei = 750.000 mld. u.m.
- Consumul public = 200.000 mld. u.m.
- Investiţiile = 100.000 mld. u.m.
- Exporturi = 90.000 mld. u.m.
- Importuri = 105.000 mld. u.m.
Nivelul producţiei potenţiale este estimat la 1.000.000 mld. u.m.. Cu cât trebuie să
se modifice nivelul cheltuielilor guvernamentale pentru a anula diferenţa între
nivelul producţiei potenţiale şi nivelul de echilibru al venitului naţional?
a) să sporească cu 35.00 mld. u.m.;
b) să sporească cu 25.000 mld. u.m.;
c) să scadă cu 25.000 mld. u.m.;
d) să scadă cu 35.000 mld. u.m.;
e) să scadă cu 50.000 mld. u.m..
5) Înclinaţia medie spre consum:

a) se mai numeşte rata consumului;
b) ne arată creşterea consumului la o creştere cu o unitate a
venitului;
c) ne arată creşterea venitului la o creştere cu o unitate a
consumului;
d) ne arată proporţia consumului în total venit.

A (b + c); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (a+ d).
6) Dacă venitul este nul iar consumul de bază este pozitiv înseamnă că:
a) are loc un proces de economisire;
b) are loc un proces de dezeconomisire;
c) economisirea este negativă;
d) economisirea este nulă;
e) apar economii pozitive.

A (b + c); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (c + d + e).
7) Atunci când consumul este mai mare decât venitul diferenţa se acoperă
din:
a) împrumuturi;
b) venitul viitor;
Macroeconomie 176
Venitul si consumul
c) economii deja constituite;

d) înclinaţia marginală spre economii.

A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + d); D (c + d).
8) Constituie factori subiectivi care determină mărimea heltuielilor de

consum:
a) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la
unele acţiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor
proiecte de afaceri;
b) instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin
majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor
rezerve băneşti formate în timp;
c) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii
neprevăzute;
d) constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau
protejarea anumitor persoane;
e) senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor
pe seama existenţei unei sume băneşti economisite.

A (a + b + c + d+e); B (a + b+c+d); C (a + b + d); D (c + d); E(a+b).
9) Printre factorii subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de

consum se numără:
a) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
b) manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în
diminuarea cheltuielilor de consum current;
c) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii
neprevăzute;
d) senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor
pe seama existenţei unei sume băneşti economisite;
10) Constituie factori obiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum:

b) modificările neprevăzute care afectează preţul
diferitelor elemente de capital fix şi capital circulant,
cauzate de uzura morală şi/sau accentuarea restricţiilor
la unele resurse naturale;
c) modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul
dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor,
determinate de schimbările în puterea de cumpărare a
banilor sau de unele riscuri;
d) evoluţia ratei dobânzii;
Macroeconomie 177
Venitul si consumul

Răspuns 7.1
Rezolvare aplicaţia nr. 1
a)
Vd = C + S
C = 60 + 0,75 Vd
S = Vd – C
S = Vd – (60 + 0,75 Vd)
S = - 60 + 0,25 Vd
b) Condiţia de echilibru este determinată de egalitatea economiei
planificate şi investiţiei planificate.
S=I
- 60 + 0,25 Vd = 80
0,25 Vd = 140
140
Vd = = 560 u.m.
0,25

a) Condiţia de echilibru este dată de relaţia:
V=C+I
V = C 0 + c’ · V + I 0
V – c’ · V = C 0 + I 0
V(1 – c’) = C 0 + I 0
C0  I 0
V 
1  c'
b)
C 0  I 0 100  200 300
V     1.500 u.m.
1  c' 1  0,8 0,2
Macroeconomie 178
Venitul si consumul
V = 1.500 u.m. reprezintă nivelul de echilibru al venitului

C = 50 + 0,8 Vd
Când venitul disponibil este 500:
C = 50 + 0,8 · 500
C = 50 + 400 = 450 u.m.
Când venitul disponibil este 1.000 u.m.:
C = 50 + 0,8 · 1.000
C = 50 + 800 = 850 u.m.
Când venitul disponibil este 1.500 u.m.
C = 50 + 0,8 · 1.500
C = 50 + 1.200
C = 1.250 u.m.
b) Reprezentarea grafică a funcţiei consumului:
C
C
1.250
850
450
50
500 1.000 1.500 Vd
Figura 7.2. Funcţia de consum

Când Vd = 0 => C = 50
Macroeconomie 179
Venitul si consumul
Răspuns 7.2.
Test grilă:
1. a;
2. a;
3. B(b+c+e);
4. d;
5. b;
6. A(b+c);
7. B(a+c);
8. B(a+b+c+d+e);
9. e;
10. B(a+b+c+d+e).

1997
Bucureşti, 1995
Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000
Macroeconomie 180
Investiţiile
INVESTIŢIILE
Cuprins Pagina
8.1 Economiile şi investiţiile 182
8.2 Raportul dintre consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul 189

Macroeconomie 181
Investiţiile

 Evidenţierea relaţiei dintre economii şi investiţii
 Definirea investiţiilor in sens restrâns şi în sens larg
 Evidenţierea factorilor care influentează mărimea investiţiei
 Prezentarea şi explicarea indicatorilor economici pe care se fundamentează
luarea unei decizii de investiţii
 Sublinierea raportului dintre consum şi investiţii
 Familiarizarea cu principiul multiplicatorului investiţiilor şi principiul
acceleratorului
8.1 Economiile şi investiţiile
In procesul repartiţiei venitului, se are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor

prezente cât şi a celor viitoare, adică o anumită proporţie între consum şi economii.
Trebuie făcută distincţia între economisire şi economii:

Economisire
- economisirea se realizează în decursul unei perioade de timp,
reprezentând un flux;
Economii - economiile reprezintă valoarea acumulată la sfârşitul unei perioade de
timp, prezentându-se ca stoc.
Economiile (S), reprezintă surplusul de venit (V) peste cheltuielile de consum (C),
adică S = V – C.
Sumele economisite apar deci ca un reziduu, respectiv ca acea parte a venitului

care nu este consumată, formând economiile nete.
Ca parte componentă a venitului, proporţia dintre economiile nete şi venit, ca şi

tendinţa acestora, se exprimă prin înclinaţiile spre economii, medie şi marginală.
Înclinaţia
medie spre Înclinaţia medie spre economii (s) se defineşte prin raportul dintre suma
economii economisită şi venit, şi mai este cunoscută sub numele de rata economisirilor:
S
s   100 .
V
Înclinaţia Înclinaţia marginală spre economii (s’) reflectă raportul dintre creşterea
economiilor şi cea a venitului, reflectând cu cât sporesc economiile la o creştere cu
marginală spre
o unitate a sporului de venituri, adică:
economii S
s  ;
V
De regulă, modificarea relativă a economiilor (S), devansează modificarea
Macroeconomie 182
Investiţiile
S V
relativă a venitului (V), adică: S% > V% sau  100   100 .
S0 V0
Deoarece V = C + S, rezultă că înclinaţia marginală spre economii este un

număr pozitiv dar subunitar. În condiţii normale acesta nu poate lua valori de 0 şi
1, deoarece suma înclinaţiei marginale spre consum şi a înclinaţiei marginale spre
economii este egală cu 1.
c’ + s’ = 1;
c’ = 1 –s’;
s’ = 1 – c’.
Funcţia de economisire se deduce prin scăderea funcţiei de consum din funcţia

venitului:
C = C 0 + c’V,
S = V – C şi  S = V – (C 0 + c’V) = (1 – c’)V – C 0 .
Cum 1 – c’ = s’  S = - C 0 + s’V.
Funcţia economisirii pune în evidenţă faptul că economiile sunt crescătoare în

funcţie de nivelul venitului. Cum înclinaţia marginală spre economii este
constantă, în mod evident înclinaţia medie spre economii este variabilă, urmând
nivelul venitului.
Această ipoteză presupune că nu se poate economisi decât pornindu-se de la un

anumit nivel de venituri.
Pentru un nivel de venit nul (V = 0) economiile vor fi negative. În aceste caz, dacă
consumul este pozitiv, pentru un nivel de venit nul, va avea loc o “dezeconomie”,
adică o economie negativă, prelevată din ceea ce se deţinea anterior şi care ar fi
permis finanţarea consumului. Pentru un nivel al venitului V = C, nu se
economiseşte. Acest nivel al venitului egal cu consumul, este “pragul economiei”.
Economia nu devine pozitivă decât dincolo de un anumit nivel al venitului, numit
“prag de ruptură”, prag dincolo de care colectivitatea încetează de a mai
“dezeconomisi”.
Economiile, odată realizate, pentru a nu rămâne o simplă tezaurizare, trebuie

transformate într-un plasament, adică într-un capital adiţional la capitalul existent
în societate, care să aducă, în viitor, un venit naţional sporit. Pe ansamblul
economiei naţionale, datorită sistemului bancar-financiar care colectează şi
plasează economiile băneşti, sporul de capital realizat prin investiţii este
aproximativ egal cu excedentul de venit peste cheltuielile de consum, deci I = S.
Această egalitate se explică prin aceea că cele două mărimi reprezintă pentru o
colectivitate două faţete ale aceluiaşi proces. Economiile exprimă comportamentul
colectiv al consumatorului individual (S = V – C), în timp ce investiţiile reflectă
comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual (I = V – C).
Macroeconomie 183
Investiţiile
Deci, economiile se transformă în investiţii, al căror rezultat se concretizează în

mărirea dimensiunilor capitalului fix şi ale stocurilor de capital circulant.
Investiţiile
Investiţiile, în sens restrâns, reprezintă adaosul la capitalul agenţilor economici
sau la patrimoniul personal, ca rezultat al cheltuirii (folosirii) economiilor obţinute
într-o anumită perioadă la formarea brută a capitalului din economie. Investiţiile
care măresc volumul capitalului fix şi pe cel al stocurilor materiale poartă numele
de investiţii nete; ele contribuie la formarea netă a capitalului. Dacă la investiţia
netă se adaugă amortizarea cu ajutorul căreia se înlocuieşte capitalul fix uzat, se
obţine investiţia brută, respectiv formarea brută a capitalului.
Contribuind la formarea brută a capitalului, investiţiile antrenează sporirea

veniturilor, din care va decurge o nouă creştere atât a consumului cât şi a
economiilor.
În sens larg, investiţiile desemnează procesul de plasare a economiilor deţinute de

persoane fizice şi juridice în vederea menţinerii şi creşterii stocului de capital din
economie şi al stocului de bunuri, pentru achiziţionarea unor bunuri imobiliare
(suprafeţe de teren şi locuinţe), precum şi pentru achiziţionarea de titluri de
valoare. După destinaţia lor, investiţiile se împart în patru categorii:
a) investiţii pentru afaceri, care constau în cheltuielile pentru maşini,
utilaje, instalaţii, fabrici, etc;
b) investiţii imobiliare, pentru terenuri-construcţii;
c) investiţii în stocuri, respectiv în diferite mărfuri obţinute de firme şi
stocate în vederea vânzării;
d) investiţii în titluri de valoare.
Noţiunea de investiţie este strâns legată de cea de economii. Ca mărime, cele două
categorii pot fi identice, dar ca procese, ele se deosebesc fundamental. Economiile
reprezintă procesul de constituire a resurselor băneşti necesare pentru reproducerea
şi extinderea capitalului real al agenţilor economici. Investiţiile constau în procesul
de cheltuire a economiilor pentru realizarea fizică a lucrărilor şi obiectivelor din
economie, respectiv reprezintă procesul de materializare a economiilor în capitaluri
reale sau tehnice.
Investiţiile, ca premisă reală a expansiunii economice, sunt influenţate de mai mulţi

factori: cererea de investiţii; randamentul viitor al bunurilor capital; fluctuaţiile
profitului la investiţiile existente; politica statului în domeniul investiţiilor; starea
generală a economiei naţionale, conjunctura economiei mondiale, etc.
a) cererea de investiţii depinde preponderent de mărimea ratei dobânzii.

Pentru ca un proiect de investiţii să fie rentabil este necesar ca venitul obţinut să
depăşească cheltuielile făcute pentru acesta. Întrucât rata dobânzii măsoară
valoarea finanţării proiectelor de investiţii, sporirea acestei rate conduce la
reducerea cantităţii de proiecte investiţionale profitabile. În acest fel, se reduce
Macroeconomie 184
Investiţiile
cererea de bunuri investiţionale. De exemplu, o firmă poate să achiziţioneze un

capital tehnic de 1 milion de dolari, care îi va aduce un venit net anual de 80.000
de dolari (adică 8% pe an). Acest proiect este rentabil numai dacă rata reală a
dobânzii este mai mică de 8%.
Legătura dintre rata reală a dobânzii (r) şi investiţii (I) poate fi exprimată prin
funcţia I = I(r), a cărei curbă este descrescătoare, în sensul că pe măsură ce creşte
rata dobânzii va avea loc scăderea investiţiilor şi invers (fig. 5.2.).
Rata reala a dobanzii r1 I = I(r)
r2
I1 I2 I
Volumul investitiilor
Figura nr. 8.1. Relaţia dintre investiţii şi rata dobânzii
b) costul de întrebuinţare. Utilizarea bunurilor de capital realizate prin

investiţie presupune anumite cheltuieli ocazionate de întreţinerea şi funcţionarea
acestora, cheltuieli cu energia, combustibilul, salariile, etc. Între nivelul acestor
cheltuieli şi volumul investiţiilor există o relaţie negativă.
c) progresul tehnic. Introducerea unor tehnologii moderne, descoperirea de

noi metode de producţie, de ridicare a calităţii bunurilor, de management,
introducerea în fabricaţie de noi bunuri etc. determină o creştere a investiţiilor.
Intre ritmul inovaţiilor şi investiţiilor, pe de o parte şi investiţii, pe de altă parte
există o relaţie directă;
d) stocul bunurilor de capital. Stocul bunurilor de capital poate fi mai

mare sau mai mic în raport cu producţia cerută pe piaţă. În situaţia în care, în
majoritatea industriilor, există capacităţi de producţie excedentare, investiţiile se
vor reduce şi invers.
e) fluctuaţiile profitului la investiţiile existente influenţează imboldul

spre investiţii. Aceste oscilaţii sunt mai evidente în cazul întreprinderilor
producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea acţiunilor lor, deci şi mărimea
profitului oscilează de la o perioadă la alta.
f) politica statului în domeniul investiţiilor. Accentuarea investiţiilor în

domeniul public antrenează creşterea cererii de bunuri investiţionale, în timp ce
Macroeconomie 185
Investiţiile
diminuarea lor are drept efect reducerea acestei cereri.
g) conjunctura economiei mondiale. În funcţie de variaţia fazelor

ciclurilor economice, favorizează sau nu înclinaţia spre investiţii. Dacă pe piaţa
mondială se manifestă o tendinţă de stagnare a cererii de bunuri economice,
întreprinzătorii naţionali nu mai sunt interesaţi de a investi şi invers.
Ansamblul acestor factori care influenţează procesul investiţional, acţionează în

strânsă interdependenţă, se intercondiţionează.
În general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai puţin stabilă decât cea a
cheltuielilor pentru consum, deoarece este mai uşor să se amâne cumpărarea de
bunuri capital decât să se amâne cumpărările de bunuri de consum. Când se
produce un declin în mărimea cheltuielilor de investiţii, cererea de împrumuturi se
reduce, ceea ce determină şi scăderea ratei dobânzii. Dar, diminuarea ratei dobânzii
stimulează investiţiile, astfel că proiectele de investiţii amânate se reiau, investiţiile
încep să crească.
Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se fundamentează pe studii

privind oportunitatea financiară, care presupun determinarea unor indicatori
economici, cum sunt: rata rentabilităţii investiţiilor, rata rentabilităţii minime a
investiţiilor, perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei.
Rata rentabilităţii investiţiei se determină pe baza principiului dobânzii compuse,

potrivit căreia o anumită sumă de bani disponibilă la un moment dat (S 0 ), plasată
cu dobânda compusă exprimată într-o anumită rată (r), va deveni, după o perioadă
de timp, o sumă mai mare (S n ), adică:
S n = S 0  (1+r)n
Rata rentabilităţii minime exprimă pragul minim stabilit, de regulă, la un nivel

mai ridicat, peste care întreprinzătorul se aşteaptă să fie depăşit de rata profitului ce
va fi obţinută, motivându-se astfel investiţia.
Perioada de rambursare reprezintă durata (în ani) în care costul iniţial al

investiţiei va fi rambursat întreprinzătorului investitor, acesta acceptând durata cea
mai scurtă de rambursare.
Se determină raportând volumul investiţiei (I) la profitul anual aferent investiţiei

(Pa):
I
Tr  ;
Pa
T r – termenul de recuperare al investiţiei în număr de ani.
Macroeconomie 186
Investiţiile
1) În situaţia când înclinaţia marginală spre consum este 0,75, creşterea

investiţiilor pentru a asigura o sporire a venitului este cu 200 mld. u.m. va fi:
a) 20 mld. u.m.;
b) 50 mld. u.m.;
c) 25 mld. u.m.;
d) 25 mld. u.m.;
e) 125 mld u.m..
2) La o funcţie a consumului egală cu C = 100 + 0,8 Vd, funcţia de economisire

va fi egală cu:
a) 0,2 Vd + 100;
b) 0,2 Vd – 80;
c) 0,2 Vd – 100;
d) 100 + 0,3 Vd;
e) 80 – 0,25 Vd.
3) Investiţia brută:
a) este mai mică decât investiţia netă;
b) este mai mare decât investiţia netă;
c) este egală cu investiţia netă;
d) nu se poate aprecia.
4) Decizia de a investi are la bază efectuarea unor calcule economice ce constau în

calcularea şi analizarea unor indicatori economici, şi anume:
a) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a
dobânzii;
b) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează a fi
obţinut din investiţie şi costul investiţiei;
c) raportul dintre investiţia brută şi investiţia netă;
d) raportul dintre investiţiile de înlocuire şi cele pentru
dezvoltare.

A (a + c + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d).
5) Reprezintă mobiluri psihologice ale economisirii:

a) dorinţa de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
b) zgârcenia;
c) prudenţa;
d) spiritul de afaceri;
Alegeţi răspunsul corect;
Macroeconomie 187
Investiţiile
A (a + d + e); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (b + c); E (a + b + c + d).
6) Constituie factori care influenţează investiţiile (ca premisă reală a

expansiunii economice):
a) cererea de investiţii;
b) starea generală a economiei naţionale;
c) randamentul viitor al bunurilor capital;
d) fluctuaţiile profitului la investiţiile existente;
e) politica statului în domeniul investiţiilor.

A (a + c + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e).
7) Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea cu ajutorul căreia se

înlocuieşte capitalul fix uzat, se obţine:
a) investiţia brută;
b) investiia de înlocuire;
c) capitalul fix consumat;
d) rata rentabilităţii investiţiei.
8) Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se

fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară a investiţiei
ceea ce presupune determinarea unor indicatori economici, cum sunt:
a) rata rentabilităţii investiţiilor;
b) rata rentabilităţii minime a investiţiilor;
c) volumul investiţiilor;
d) perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei;
e) valoarea investiţiilor.

A (a + b + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e); E(a+d).

a) în general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai
puţin stabilă decât cea a cheltuielilor pentru consum;
b) perioada de rambursare a investiţiei reprezintă durata (în
ani) în care costul iniţial al investiţiei va fi rambursat
întreprinzătorului investitor;
c) luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se
fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară a
investiţiei;
d) înclinaţia marginală spre economii (s’) reprezintă raportul
dintre creşterea economiilor şi cea a venitului;
e) înclinaţia marginală spre economii (s’) reprezintă raportul
dintre economii şi venit.
Macroeconomie 188
Investiţiile
A (a + b + c+d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e); E(a+d).
10) După destinaţia lor, investiţiile se împart în:

a) investiţii pentru afaceri;
c) investiţii în stocuri, respectiv în diferite mărfuri obţinute de
firme şi stocate în vederea vânzării;
d) investiţii în titluri de valoare;
e) investiţii brute.

A (a + b + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d); E(a+d).
8.2 Raportul dintre consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiilor şi

acceleratorul
Multiplicatorul Principiul multiplicatorului. Decizia de a face investiţii influenţează producţia şi

investiţiilor ocuparea, deci şi veniturile, şi prin acestea consumul şi investiţia. Acestea din urmă
asigură o creştere mai mare a venitului. La rândul său, un venit mai mare va
însemna o premisă a sporirii consumului şi economiilor, ş.a.m.d.
Dependenţa sporului de venit de sporul de investiţii este exprimată de principiul

multiplicatorului, care evidenţiază de câte ori se cuprinde sporul de investiţii (I)
în sporul de venituri (V), respectiv de câte ori sporeşte venitul în raport de sporul
cu o unitate a investiţiilor, adică:
V
K , de unde V = K I, în care K>1
I
Valoarea multiplicatorului este strâns legată de înclinaţia spre consum. El este

ridicat sau scăzut după cum înclinaţia spre consum înregistrează creşteri sau
diminuări. Această dependenţă poate fi evidenţiată, înlocuind în relaţia
multiplicatorului pe I = V - C şi împărţind raportul prin V.
V 1 C
Vom obţine: K  : V şi rezultă K  ; cum reprezintă
V  C C V
1
V
1
înclinaţia marginală spre consum (c’), obţinem: K  , de unde rezultă că
1  c
multiplicatorul este direct proporţional cu înclinaţia marginală spre consum. Cum
1
1-c’ = s’, obţinem: K  . În consecinţă, multiplicatorul se află în raport invers
s
proporţional cu înclinaţia marginală spre economii.
Macroeconomie 189
Investiţiile
Astfel, valoarea multiplicatorului investiţiilor este cu atât mai mare cu cât

înclinaţia marginală spre consum este mai ridicată sau cu cât înclinaţia marginală
spre economisire este mai scăzută.
Pentru a înţelege mai bine sensul multiplicatorului investiţiei, vom porni de la un

exemplu simplu.
Să presupunem că o persoană mobilizează factorii de producţie neutilizaţi, pentru a

construi un garaj în valoare de 1000 dolari.
Această investiţie va avea drept rezultat, pe lângă investiţia iniţială, şi o expansiune

secundară a producţiei naţionale şi a venitului naţional.
Producătorii de materiale de construcţii vor obţine un venit suplimentar de 1000$.

Dacă înclinaţia marginală de a consuma a acestora este de 3/4 (respectiv 0,75),
atunci ei vor cheltui 750 $ în noi bunuri de consum şi vor economisi 1000 (1 –
0,75) = 250$.
Producătorii de bunuri de consum vor primi la rândul lor un venit suplimentar de

750$. Dacă înclinaţia lor marginală spre economie este tot de 3/4 , atunci ei vor
cheltui suplimentar, la rândul lor, suma de 562,5$, adică, 3/4 din 750$ sau 3/4 din
3/4 din 1000$ (sau 1000  0,752 ). Restul de 187,5$ îl vor economisi.
În felul acesta, cheltuiala iniţială de investiţii de 1000$, declanşează în lanţ, o serie

de cheltuieli secundare de consum.
Dar, acest lanţ se subţiază şi adunarea tuturor cheltuielilor, iniţiale şi derivate, dă o

sumă finită.
Dacă vom face apel la calculul aritmetic simplu, sau la formula progresiei
geometrice infinite: 1 + r + r2 + r3 +…..+ rn = 1/1-r, pentru r<1, obţinem
următoarele rezultat ipotetice:
Economii Cheltuieli Venit

- 1000 -
1000(1-0,75) = 250 10000,75 = 750 1000 = 10001
2
1000(1-0,75)0,75 = 187,5 10000,75 = 562,5 750 = 10000,75
2 3
1000(1-0,75)0,75 = 140,6 10000,75 = 421,9 562,5 = 10000,752
…………………………... ………………………... ………………………….
1000(1-0,75) 0,75n = 10000,75n+1 = 10000,75n =
1000 3000 4000
Datele prezentate relevă că venitul suplimentar generat de o investiţie adiţională de

1000$ este egală cu suma seriei infinite:
1000 + 10000,75 + 10000,752 + …. + 10000,75n =
Macroeconomie 190
Investiţiile
= 1000 (1 + 0,75 + 0,752 + …..0,75n) = 1000/1-0,75=

1
= 1000/0,25 = 4000=  1000,
0,25
1 1
sau, generalizând, rezultă că multiplicatorul K   ;
1  c  s
Se observă deci că, pentru o înclinaţie marginală spre consum de 3/4,
multiplicatorul este 4, compus dintr-o unitate din investiţia iniţială, plus 3 unităţi
adiţionale din cheltuielile secundare de consum.
Principiul Principiul acceleratorului. În procesul luării deciziei cu privire la împărţirea
acceleratorului veniturilor între cheltuieli de consum şi economii (investiţii) se ia în consideraţie şi
principiul acceleratorului, abordat pentru prima dată de A. Aftalion, într-o lucrare
despre crizele economice. După el, creşterea cererii de bunuri de consum începe
prin a provoca o creştere mai mult decât proporţională a producţiei de bunuri
capital: cantitatea suplimentară de bunuri de consum cerute, nu se produce decât
după aceasta şi, câteodată în cantităţi excesive.
Dacă toate capacităţile de producţie sunt utilizate iar cererea de consum sporeşte,
firmele sunt tentate să mărească producţia pentru a veni în întâmpinarea
consumatorilor, a cererii lor solvabile. Apare deci o cerere suplimentară de
investiţii, ştiut fiind că sporirea capacităţii de producţie nu este posibilă fără
investiţii. Dar modificările survenite în cererea de bunuri şi servicii tind să
determine variaţii mai accentuate ale cererii de bunuri de capital (investiţii) care le
creează.
Noile resurse investiţionale atrase, poartă numele de investiţii induse, a căror

mărime depinde de modificarea venitului naţional şi de un coeficient (a), care arată
măsura în care investiţia indusă este influenţată de modificarea venitului naţional.
În consecinţă, principiul acceleratorului se exprimă într-o formă simplificată prin
relaţia:
I t = a  V, cu “a” pozitiv şi subunitar,
I
de unde: a  t ,
V
în care :
a – coeficientul acceleratorului;
I t – investiţiile nete în anul t;
V – variaţia venitului în anul t faţă de anul t-1;
Dacă luăm în calcul şi investiţia de înlocuire a capitalului fix uzat, pe seama

amortizării, atunci principiul acceleratorului se exprimă prin relaţia I t = a V + b,
în care b este investiţia de înlocuire sau de reamplasare făcută pe seama
amortizării.
Deoarece o modificare (sporire) relativ modestă a venitului naţional şi a

consumului vor genera o creştere procentuală mai mare a investiţiilor, coeficientul
Macroeconomie 191
Investiţiile
“a” poartă numele de accelerator.
Intensitatea şi sensul efectului accelerator al venitului şi consumului asupra

investiţiilor sunt:
a) investiţiile vor spori atunci când sporul venitului naţional creşte de la o
perioadă la alta (V t+1 > V t );
b) investiţiile vor rămâne la acelaşi nivel dacă sporul venitului naţional nu
se modifică faţă de perioada anterioară (V t+1 = V t );
c) investiţiile se vor reduce dacă ritmul de creştere a venitului naţional este
mai mic decât în anul precedent (V t+1 < V t );
d) dacă venitul naţional rămâne la nivelul celui din anul anterior (creştere
zero), atunci se fac doar investiţii de înlocuire (din amortizare);
e) dacă se reduce venitul naţional (creşterea negativă), cererea de investiţii
se reduce sub nivelul celor de înlocuire.
Se poate spune că o sporire iniţială a cererii de consum va avea ca rezultat o

creştere procentual mult mai mare a cererii de investiţii. Dar, pe măsură ce sporul
cererii de consum începe să se reducă, nivelul cererii de investiţii va scădea. Chiar
şi o reducere uşoară a cererii de consum poate reduce investiţiile la zero.
Intensitatea şi sensul efectului accelerator al venitului şi consumului asupra

investiţiilor au fost astfel exemplificate de P.A. Samuelson în lucrarea Economics.
Să presupunem că o întreprindere textilă are un echipament industrial, care este

menţinut în mod constant la de 2 ori cifra anuală de afaceri. Presupunem că cifra
de afaceri s-a stabilizat pentru un anumit timp la 30 milioane dolari, iar balanţa sa
va arăta 60 milioane de dolari în bunuri de capital, care constau în 20 de maşini de
vechime diferită, din care una ajunge să fie uzată şi înlocuită anual. Întrucât
înlocuirile compensează exact amortismentul, întreprinderea nu realizează nici un
fel de economie şi nici o investiţie netă. Investiţia netă corespunde unei înlocuiri
anuale de 3 milioane dolari care reprezintă contravaloarea unei maşini. Putem
presupune că celelalte 27 milioane din cifra de afaceri sunt salarii şi dividende.
Aceste aspecte sunt reflectate de prima fază a tabelului următor:
- în mulioane $ -
Timpul Vânzările Stocul de Investiţia Investiţia brută
anuale capital netă (IN) (IN + reânlocuire)
Prima fază
Primul an 30 20/60 0 o maşină a 3$ = 3$
Al doilea an 30 20/60 0 o maşină a 3$ = 3$
Al treilea an 30 20/60 0 o maşină a 3$ = 3$
A doua fază
Al patrulea an 45 30/90 10/30 (10 + 1) maşini a 3$ = 33$
Al cincilea an 60 40/120 10/30 (10 + 1) maşini a 3$ = 33$
Al şaselea an 75 50/150 10/30 (10 + 1) maşini a 3$ = 33$
A treia fază
Al şaptelea an 75 50/150 0 o maşină a 3$ = 3$
Macroeconomie 192
Investiţiile
A patra fază
Al optulea an 73,5 49/147 0 -o maşină a 3$ = -3$
Considerăm că în al patrulea an vânzările întreprinderii au crescut cu 50%, trecând

de la 30 la 45 milioane $. Pentru a menţine raportul de 2 între capital şi producţie,
numărul de maşini trebuie să crească cu 50% adică de la 20 la 30. În acest an, în
care a avut loc expansiunea vor trebuie achiziţionate 11 maşini, din care una va
înlocui maşina uzată, iar 10 se vor adăuga la cele 20 existente.
Se observă, deci, că vânzările de textile au crescut cu 50%. Se naşte întrebarea: dar
producţia de maşini textile cu cât a crescut? Răspunsul este: cu 1000% (1 maşină
se produce pentru înlocuire, iar 10 se produc în plus pentru a se adăuga la cele
existente). Principiul acceleratorului datorează numele său acestui efect multiplicat
asupra nivelului investiţiilor pe care îl provoacă o variaţie a consumului.
Dacă vânzările urmează să crească la 15 milioane dolari atât în al cincilea an cât şi

în al şaselea an, vom continua să avem nevoie de 11 maşini noi (10+1) pentru
fiecare an.
Până în prezent principiul acceleratorului nu a creat nici un fel de dificultăţi.

Dimpotrivă, el se traduce printr-o sporire impresionantă a cheltuielilor de investiţii
incitate de o creştere moderată a vânzărilor la consumatorii de textile. După
principiul acceleratorului, pentru ca investiţia actuală să se menţină stabilă,
vânzările trebuie să continue cu aceeaşi viteză, cu acelaşi ritm.
Dacă consumul nu mai înregistrează un ritm de creştere destul de rapid sau dacă se
va stabiliza la un anumit nivel, de exemplu în al şaptelea an la 75 milioane dolari,
atunci investiţia netă va cădea brusc la zero, iar investiţia brută va scădea la o
maşină.
In al optulea an, datorită scăderii cifrei de afaceri la 73,5 milioane dolari, cererea
de investiţii se reduce sub nivelul celor de înlocuire.
Samuelson consideră principiul acceleratorului ca un puternic factor de instabilitate

economică. Dacă vânzările întreprinderilor cresc şi apoi scad, principiul
acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile lor. El provoacă investiţii nete în
perioadele de avânt, dar incită la dezinvestiţii nete, de mărimi analoge, în
perioadele de criză.
In realitate, efectul acceleratorului nu va fi atât de amplu cum se pare. In acelaşi

timp, mărimea acestuia va fi dificil de anticipat cel puţin din următoarele
considerente:
a) multe firme au capacităţi neutilizate sau păstrează stocuri de mărfuri, ceea
ce le permite satisfacerea cererii suplimentare fără să facă investiţii;
b) hotărârea de a investi depinde de anticipările firmelor privind creşterea
viitoare a cererii de consum;
c) întreprinderile îşi programează investiţiile cu mult timp înainte de a începe
Macroeconomie 193
Investiţiile
producţia şi nu sunt suficient de abile de a face ajustări pe termen scurt;

d) producătorii de bunuri investiţionale nu reuşesc, în toate cazurile, să ofere
aceste bunuri pe termen scurt;
e) maşinile uzate scriptic, a căror valoare a fost recuperată prin amortizare,
pot fi utilizate în continuare, dacă nu sunt uzate complet sub aspect fizic.
Interacţiunea multiplicatorului si acceleratorului. In conformitate cu principiul

de accelerare, se consideră că sporurile de venituri generează o cerere nouă de
bunuri de consum iar întreprinderile care beneficiază de această cerere adiţională
sunt impulsionate să-şi dezvolte capacităţile de producţie, adică să efectueze noi
investiţii.
Dat fiind faptul că acceleratorul reflectă relaţia existentă între investiţii (I) şi
variaţia venitului (V), expresia originală a acestuia este:
I = a  V
Din acest principiu al acceleratorului se desprinde concluzia conform căreia

capitalul de care are nevoie societatea depinde, în principal, de nevoile producţiei.
Adăugările la stocul de capital vor creşte când venitul creşte. Aşa cum am văzut, o
perioadă de prosperitate poate lua sfârşit nu pentru că producţia a scăzut, ci pentru
că s-a stabilit la un nivel ridicat sau pentru că va continua să crească, dar într-un
ritm mai lent. Cum deja s-a semnalat, funcţionarea acceleratorului tinde să
amplifice procesul de multiplicare şi, prin urmare, face mai intense fluctuaţiile
economice.
Variaţiile nivelului producţiei în ramurile producătoare de bunuri de capital,

influenţează asupra venitului şi a cheltuielilor indivizilor, ce vor produce noi
schimbări, “multiplicate” în cheltuieli. Acest gen de procese pot determina un ciclu
vicios în care principiul de accelerare şi multiplicare se intercondiţionează dând
naştere la o spirală cumulativă inflaţionistă sau deflaţionistă.
Deci, incidenţa asupra consumului, a unei modificări a venitului, se poate exprima

în maniera următoare:
1
C  c   V sau V   C;
c
Dacă substituim valoarea variaţiei producţiei (V) din expresia originară a

acceleratorului cu expresia sa anterioară, rezultă:
a
I   C .
c
Această expresie arată că investiţia “indusă” este proporţională cu variaţia

consumului.
Macroeconomie 194
Investiţiile
1) Care din următoarele relaţii sunt adevărate?

a) V = C – S;
b) c’ + s’ = 1;
1
c) K = ;
c'
d) C = V + S.
2) Dacă funcţia consumului este: C = 100 + 0,75 Vd iar funcţia economiilor S =

0,25 Vd – 100, multiplicatorul investiţiilor este:
a) 5;
4
b) ;
3
c) 4;
3
d) ;
4
e) 2.
3) Care din relaţiile următoare nu sunt adevărate:

a) C = V + S;
1
b) K  ;
s'
c) c’ + s’ = 1;
1
d) K  ;
1  c'
I
e) a  .
C

A (a + b + c + d + e); B (a + c + d + e); C (c + d + e); D (a + e); E (d + e).
4) Atunci când multiplicatorul investiţiilor este 5 iar investiţiile cresc cu o unitate:

a) consumul creşte cu 4 unităţi;
b) consumul creşte cu o unitate;
c) consumul creşte cu trei unităţi;
d) economiile cresc cu două unităţi;
e) nu se poate aprecia.
5) Cu cât înclinaţia marginală spre consum va fi mai mare, cu atât multiplicatorul

investiţiilor va fi:
a) mai mic;
b) constant;
c) mai mare;
Macroeconomie 195
Investiţiile
6) Corelaţia dintre investiţii şi modificarea producţiei, respectiv a venitului se

poate exprima cu ajutorul:
a) coeficientul capitalului;
b) multiplicatorul de cheltuială publică;
c) acceleratorului;
d) multiplicatorului fiscal.

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + c); D (b + d).
Aplicaţia nr. 1
Funcţia macroeconomică de consum este:

C = 6.000 + 0,8Y
iar investiţia autonomă I 0 = 5.000. Factorii exogeni modifică funcţia
macroeconomică de consum astfel încât
C = 5.000 + 0,8 Y iar I 0 = 6.500
Se cere:
a) Determinaţi modificarea venitului naţional de echilibru în aceste
condiţii;
b) Cu cât ar trebui să se modifice investiţia autonomă astfel încât venitul
naţional să fi rămas neschimbat.
Aplicaţia nr. 2
O întreprindere producătoare de automobile deţine un echipament

industrial a cărui valoare este menţinută la de 3 ori cifra de afaceri anuală.
Iniţial echipamentul industrial este format din 10 linii de producţie
complete, iar CA este de 20 mil. u.m. În fiecare an o linie de producţie este
înlocuită cu una nouă.
Să se completeze tabelul următor.
Timp Cifra de afaceri Stoc de capital Investiţia netă Investiţia brută

(mil. u.m.) (fizic/valoric)
I 20 10/60 0 1 linie ·
6 mil. =
6 mil.
u.m.
II creşte cu
50%
III rămâne
constantă
IV scade cu
20%
faţă de III
Macroeconomie 196
Investiţiile
Răspunsul la test şi rezolvările la aplicaţii se găsesc la pagina 201.

Subiecte teoretice:
1. Economiile şi investiţiile
2. Principiul multiplicatorului investiţiilor
Macroeconomie 197
Investiţiile
Test grilă:
1) Atunci când multiplicatorul investiţiilor este 5 iar investiţiile cresc cu o unitate:

a) consumul creşte cu 4 unităţi;
b) consumul creşte cu o unitate;
c) consumul creşte cu trei unităţi;
d) economiile cresc cu două unităţi;
e) nu se poate aprecia.
2) Cu cât înclinaţia marginală spre consum va fi mai mare, cu atât multiplicatorul

investiţiilor va fi:
a) mai mic;
b) constant;
c) mai mare;
3) Corelaţia dintre investiţii şi modificarea producţiei, respectiv a venitului se poate

exprima cu ajutorul:
a) coeficientul capitalului;
b) multiplicatorul de cheltuială publică;
c) acceleratorului;
d) multiplicatorului fiscal.

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + c); D (b + d).
4) Decizia de a investi are la bază efectuarea unor calcule economice ce constau în

calcularea şi analizarea unor indicatori economici, şi anume:
a) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a
dobânzii;
b) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează a fi
obţinut din investiţie şi costul investiţiei;
Macroeconomie 198
Investiţiile
c) raportul dintre investiţia brută şi investiţia netă;

d) raportul dintre investiţiile de înlocuire şi cele pentru
dezvoltare.

A (a + c + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d).
5) Reprezintă mobiluri psihologice ale economisirii:

a) dorinţa de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
b) zgârcenia;
c) prudenţa;
d) spiritul de afaceri;
Alegeţi răspunsul corect;

A (a + d + e); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (b + c); E (a + b + c + d).
6) Constituie factori care influenţează investiţiile (ca premisă reală a expansiunii

economice):
a) cererea de investiţii;
b) starea generală a economiei naţionale;
c) randamentul viitor al bunurilor capital;
d) fluctuaţiile profitului la investiţiile existente;
e) politica statului în domeniul investiţiilor.

A (a + c + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e).
7) Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea cu ajutorul căreia se înlocuieşte

capitalul fix uzat, se obţine:
a) investiţia brută;
b) investiia de înlocuire;
c) capitalul fix consumat;
d) rata rentabilităţii investiţiei.
8) Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se fundamentează pe

studii privind oportunitatea financiară a investiţiei ceea ce presupune
determinarea unor indicatori economici, cum sunt:
a) rata rentabilităţii investiţiilor;
b) rata rentabilităţii minime a investiţiilor;
c) volumul investiţiilor;
d) perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei;
e) valoarea investiţiilor.
A (a + b + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e); E(a+d).
Macroeconomie 199
Investiţiile

a) în general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai
puţin stabilă decât cea a cheltuielilor pentru consum;
b) perioada de rambursare a investiţiei reprezintă durata (în ani)
în care costul iniţial al investiţiei va fi rambursat
întreprinzătorului investitor;
c) luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se
fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară a
investiţiei;
d) înclinaţia marginală spre economii (s’) reprezintă raportul
dintre creşterea economiilor şi cea a venitului;
e) înclinaţia marginală spre economii (s’) reprezintă raportul
dintre economii şi venit.
A (a + b + c+d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e); E(a+d).
10) După destinaţia lor, investiţiile se împart în:

a) investiţii pentru afaceri;
c) investiţii în stocuri, respectiv în diferite mărfuri obţinute de
firme şi stocate în vederea vânzării;
d) investiţii în titluri de valoare;
e) investiţii brute.

A (a + b + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d); E(a+d).
Răspuns 8.1
Test grilă:
1. b;
2. c;
3. b;
4. C(a+b);
5. E(a+b+c+d);
6. D(a+b+c+d+e);
7. a;
8. A(a+b+d);
9. A(a+b+c+d);
10. D(a+b+c+d).
Macroeconomie 200
Investiţiile
Răspuns 8.2
Test grilă:
1. b;
2. c;
3. D(a+e);
4. a;
5. c;
6. C(a+c).
Rezolvare aplicaţia nr.1:
a) Atunci când
C  C0  c'Y 

I  I0 
Y C  I 

1
V  C 0  c'V  V *  (C 0  I 0 )
1  c'
Modificarea venitului naţional de echilibru la variaţii în nivelul
consumului autonom şi a investiţiei autonome este:
1
V  ( C 0  I 0 ) 
1  c'
1
 V  (1.000  1.500)  5  500  2.500 u.m.
1  0,8
1
V *1  (6.000  5.000)  55.000
1  0,8
1
V2  (5.000  6.500)  57.500
1  0,8
V *2 V *1  57.500  55.000  2.500 u.m.
b)
1
V  (C 0  I 0 )
1  0,8
V  5(C 0  I 0 )
Pentru ca venitul naţional de echilibru să rămână neschimbat, variaţia
investiţiei autonome trebuie să fie de aceiaşi mărime dar în sens invers cu
variaţia consumului autonom.
Deoarece,
C 0  5.000  6.000  1.000
investiţia autonomă va trebui să se majoreze cu 1.000.
Macroeconomie 201
Investiţiile
Rezolvare aplicaţia nr.2:
It
a
Vt  Vt 1
Timp CA Stoc K IN IB = IN + I
reînlocuire
I 20 10/60 0 1 linie × 6 mil. =
6 mil.
II 30 15/90 5 6 × 6 mil. = 36
mil.
III 30 15/90 0 1 × 6 mil. = 6 mil.
IV 24 12/72 0 - 3 × 6 mil. = - 18
mil.

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 202
Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice
CONTABILITATEA NATIONALĂ ŞI INDICATORII DE

REZULTATE MACROECONOMICE
Cuprins Pagina
9.1 Contabilitatea naţională şi sistemul conturilor naţionale 204
9.2 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatori macroeconomici sintetici 208

Macroeconomie 203

 Prezentarea contabilitaţii nationale ca principal sistem de evidenţa şi analiză
macroeconomică utilizat în stistica internatională
 Familiarizarea cu sistemul contabilitaţii nationale
 Evidenţierea structurii celor nouă conturi nationale
 Sublinierea modului de măsurare a rezultatelor macroeconomice
 Prezentarea şi explicarea indicatorilor macroeconomici sintetici calculaţi în
Sistemul Conturilor Naţionale
9.1 Contabilitatea naţională şi sistemul conturilor naţionale
Abordarea macroeconomică presupune determinarea unor mărimi care să permită

obţinerea unei viziuni globale a economiei, a rezultatelor din economia naţională în
ansamblul său. Aceasta se efectuează, în special, prin contabilitatea naţională.
Contabilitea În prezent contabilitatea naţională reprezintă principalul sistem de evidenţă şi

naţională analiză macroeconomică utilizat în statistica internaţională, de majoritatea ţărilor
lumii, mai ales cele cu economie de piaţă.
Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de

venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici. Ea
prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor
privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale
producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării. Pentru a da o imagine clară a
economiei naţionale, ea trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice,
obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi prezentate
în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei
naţionale. Cu ajutorul lor se poate evalua rata de creştere economică, se pot urmări
în timp perioadele de expansiune sau recesiune, de inflaţie sau de stabilitate a
preţurilor, se realizează comparaţii ale structurilor şi evoluţiei economiilor diferitelor
ţări.
Informaţiile furnizate de contabilitatea naţională stau la baza calculării principalilor

indicatori macroeconomici, ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi analiză a
economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, precum şi pentru
efectuarea de comparaţii internaţionale, în vederea aprecierii locului ţării respective
în economia mondială.
Fluxurile materiale, de venituri sau financiare, precum şi stocurile de bunuri şi valori

financiare grupate pe subiecţi economici, pe categorii de bunuri, servicii, venituri şi
cheltuieli, sunt prezentate într-un tablou economic de ansamblu. Acesta este
format din conturi, elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări. Fiecare
cont înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pe de altă parte, utilizarea lor.
Macroeconomie 204
Sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 9 conturi macroeconomice. Fiecare

operaţiune economică înscrisă în conturile sintetice şi analitice se înregistrează de
două ori – în debit şi în credit.
Conturi Structura celor 9 conturi naţionale este următoarea:

naţionale 1. Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaborează numai pentru întreaga
economie şi arată provenienţa bunurilor economice şi utilizarea lor;
2. Contul 1 – Producţie – se elaborează la nivelul fiecărui sector
instituţional (categorie de agenţi economici) şi pe ansamblul economiei.
Prin el se sintetizează tranzacţiile ce caracterizează activitatea de
producţie a tuturor agenţilor economici interni şi reflectă legătura între
producţia de bunuri şi servicii şi consumul intermediar necesar pentru a
obţine această producţie. Soldul său este valoarea adăugată brută, ce
măsoară contribuţia fiecărui sector instituţional la crearea PIB;
3. Contul 2 – Crearea veniturilor – arată pentru fiecare sector şi pentru
întreaga economie, formarea venitului din activităţi economice şi din
patrimoniu;
4. Contul 3 – Repartiţia veniturilor – reflectă repartiţia primară a valorii
adăugate, respectiv, distribuirea veniturilor generate de procesul de
producţie. Sintetizează pe lângă veniturile factorilor, create în interiorul
ţării, şi pe cele primite, respectiv plătite străinătăţii, realizând trecerea de
la calculul după conceptul de ”intern” la calculul după conceptul de
”naţional”;
5. Contul 4 – Redistribuirea veniturilor – descrie repartiţia secundară a
venitului şi realizează trecerea de la venitul naţional la venitul disponibil,
care se realizează prin intermediul soldului transferurilor curente în
raport cu străinătatea, prin impozite directe, prin contribuţii la asigurări
sociale etc.
6. Contul 5 – Utilizarea venitului – este axat pe funcţia de consum şi arată
modul în care fiecare sector instituţional îşi repartizează venitul
disponibil între consum final (privat şi public) şi economisire;
7. Contul 6 – Modificarea patrimoniului (acumulare) – sintetizează, pe de
o parte, economiile brute şi transferurile de patrimoniu din străinătate, iar
pe de altă parte, componentele în care s-au concretizat aceste surse şi
soldul finanţării;
8. Contul 7 – Finanţarea – evidenţiază, pe ansamblul ţării, modificările
intervenite în nivelul şi structura creanţelor, atât global cât şi pe
componente;
9. Contul 8 – Străinătatea (Restul lumii) – în care se reflectă toate
tranzacţiile agenţilor economici interni cu străinătatea, respectiv
veniturile provenite din străinătate şi plăţile către străinătate.
Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile

factorilor de producţie (când nu se includ impozitele indirecte) şi la preţurile pieţei
(când includ impozitele indirecte).
Macroeconomie 205
Preţurile pieţei sunt deci, mai mari decât preţurile factorilor de productie.
Impozite Impozitele indirecte cuprind: impozite pe vânzări, accize, TVA, impozitul pe

indirecte proprietate, impozitul pe licenţe, taxe vamale etc.
Pentru firme aceste impozite sunt costuri care se adaugă la preţul de vânzare,
mărindu-l. In acelaşi timp, ele sunt fluxuri de venituri bugetare.
Subventii de Subvenţiile de exploatare, sunt alocatii de la bugetul de stat fără echivalent pentru
exploatare firmele private, în vederea stimulării producţiei sau menţinerii preţurilor de consum.
Impozite Prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin

indirecte nete impozitele indirecte nete: I in = I i – S sx .
1) Precizaţi care din elementele de mai jos reprezintă conturi macroeconomice din
sistemul conturilor naţionale:
a) acumularea (modificarea) patrimoniului;
b) circulaţia;
c) crearea veniturilor;
d) producţia;
e) consumul;
f) redistribuirea veniturilor;
g) repartiţia;
h) străinătatea (restul lumii);
i) familiile (menajele, gospodăriile familiale).

A (b+d+e); B (h+i); C (a+c+d+f+g+h); D (a+c+d+f+h).
2) Impozitele indirecte reprezintă:

a) fluxuri de venituri bugetare;
b) alocaţii de la bugetul de stat fără echivalent pentru firmele private pentru a
stimula producţia sau a menţine preţurile de consum;
c) impozitele plătite pe cifra de afaceri (valoarea vânzărilor), pe valoarea
adăugată, pe valoarea activelor, pe proprietate sau pe valoarea unor
produse (ţigări, băuturi etc.) şi care intră în componenţa preţului pieţei,
fiind suportate de cumpărători;
d) impozitele plătite asupra veniturilor (salarii, dobânzi, dividende, chirii,
profit etc.) şi care intră în costul de producţie.
b – subvenţie de stat
d – impozitele directe

A (b); B (a+d); C (a+c); D (c).
Macroeconomie 206
3) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate?

a) preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor de productie;
b) prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin
impozitele indirecte nete;
c) sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 5 conturi macroeconomice;
d) contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile
materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi
agenţi economici.
e) contabilitatea naţională prezintă sintetic, conform unui cadru contabil
riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei
naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei,
repartiţiei şi acumulării.

A (a+b+c+d+e); B (a+d); C (a+b+d+e); D (c).
4) Contabilitatea naţională:
a) reprezintă principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică
utilizat în statistica internaţională, de majoritatea ţărilor lumii, mai ales
cele cu economie de piaţă;
b) descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de venituri şi
financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici;
c) prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul
informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind
fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi
acumulării;
d) trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând în acest
fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi prezentate în
tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei
naţionale;
e) oferă informaţii care permit calcularea indicatorilor de rezultate
macroeconomice ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi analiză a
economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, precum şi
pentru efectuarea de comparaţii internaţionale, în vederea aprecierii locului
ţării respective în economia mondială.

A (a+b+c+d+e); B (a+d); C (a+b+d+e); D (a+c+d+e).
5) Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate?

a) preţurile pieţei sunt mai mici decât preţurile factorilor de productie;
Macroeconomie 207

agenţi economici.

A (a+b+c+d+e); B (a+c); C (a+b+d+e); D (c); E(a+b+c).
9.2 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatori macroeconomici

sintetici
9.2.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode
Rezultatele activităţii obţinute pe ansamblul economiei naţionale dintr-o perioadă de

timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie de

funcţii esenţiale:
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin
care se sintetizează informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie
naţională, într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său economic;
b) Pentru agenţii economici, ei constituie punctul de plecare în
luarea deciziilor privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de
bunuri economice viitoare, şi pe baza acestora, atragerea şi utilizarea factorilor de
producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun
mai bine în evidenţă valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de
dezvoltare economică atins de o ţară şi locul ei în economia mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită

teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme:
sistemul conturilor naţionale (SCN), specific ţărilor cu economie de piaţă şi sistemul
producţiei materiale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat-planificată.
a) Primul sistem, SCN, se fundamentează pe teoria factorilor de
producţie elaborată de către Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este
recompensat în funcţie de contribuţia sa la activitatea economică. Prin urmare, în
calculul indicatorilor macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de
producţie.
b) Cel de-al doilea sistem, SPM, are la bază teoria muncii
productive, conform căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv
în domeniul serviciilor de producţie, crează bunuri economice, deci este
Macroeconomie 208
productivă. Deşi, între timp, această teorie a evoluat, în sensul lărgirii sferei de
cuprindere a muncii productive, totuşi, cele mai multe dintre activităţile din
domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.), sunt
considerate în continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici calculaţi în
cadrul acestui sistem (SPM) au o sferă de cuprindere mai mică faţă de cei
calculaţi prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost
caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la economia de piaţă
este înlocuit cu sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea
evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilor obţinute în activitatea
economică, într-o perioadă dată (de regulă un an).
Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se

bazează pe o serie de principii:
a) se evaluează ansamblul activităţii economice, activitatea productivă
fiind extinsă şi asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi de
administraţia de stat;
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi seriviciile
care sunt vândute pe piaţă. Drept urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse
de menaje şi care nu sunt destinate vânzării, respectiv serviciile membrilor de
familie pentru întreţinerea gospodăriei;
c) produsele şi serviciile se include în calcul, numai în condiţiile în care
sunt urmarea activităţii în intervalul de timp pentru care se determină respectivii
indicatori. Nu sunt luate în calcul bunurile şi serviciile care reprezintă revânzări,
când tranzacţiile sunt doar o schimbare a titlului de proprietate (terenuri, locuinţe);
d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi
serviciilor pentru uz final, (cu excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita
înregistrările repetate, nu se includ în calcul consumurile intermediare – adică
bunurile materiale şi serviciile produse şi consumate în perioada respectivă în
vederea producerii altor bunuri materiale şi servicii;
e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de
producţie antrenaţi în activitatea economică, nu include transferurile băneşti care
au loc între agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de şomaj, burse,
alocaţii de la guvern etc. care nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri materiale
şi servicii;
f) delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care îşi desfăşoară
activitatea agenţii economici. Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor
economici din interiorul ţării conduce la obţinerea produsului sau venitului intern.
Dacă se elimină rezultatele agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru
care se face calculul şi se adaugă rezultatele agenţilor naţionali care îşi desfăşoară
activitatea în afara ţării, rezultă indicatori care evidenţiază produsul sau venitul
naţional.
g) în funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurarea utilizat, rezultatele
macroeconomice se exprimă prin indicatori economici în formă brută (se includ
alocaţiile pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ alocaţiile pentru
consumul capitalului fix).
Macroeconomie 209
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul

conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode :
a) metoda de producţie – prin care are loc agregarea produselor şi
serviciilor finale obţinute de agenţii economici în perioada de calcul, (de regulă un
an). Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină consumul
intermediar, iar în cazul indicatorilor în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru
consumul capitalului fix;
b) metoda utilizării producţiei finale – constă în agregarea cheltuielilor
totale ale agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii, ce compun producţia
finală. Se însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de
consum, cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuielile pentru
bunuri de investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate – prin care se însumează
elementele care reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit,
dobândă, rentă etc.), alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a
indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia venitului naţional).
9.2.2. Indicatorii macroeconomici calculaţi în S.C.N.
Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează următorii

indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
Produsul
global brut Produsul global brut (PGB) – exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi
serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă
a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele
economiei naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de
regulă un an).
n n n
PGB   PG i   PFi   C i ,
i 1 i 1 i 1
unde: PGB – produsul global brut

PG – produsul global realizat în fiecare sector de activitate;
PF – produsul final realizat în fiecare sector de activitate;
C i – consumul intermediar din fiecare sector de activitate;
i = numărul de sectoare economice.
PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor

materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de
noi bunuri economice (consumul intermediar – respectiv materii prime, materiale,
energie, semifabricate etc.).
Produsul Produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor
intern brut economice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă,
un an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui
indicator o constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau
Macroeconomie 210
cheltuielile efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de

la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea).
Sunt avute în vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul
acelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se
determină pornind de la PGB din care se scade consumul intermediar.
PIB  PGB  C i ,
unde: - PIB – produsul intern brut în preţurile pieţei;

- C i - consumul intermediar.
-
Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate
consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi
creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:
PIB  C per  C pub  FBCF  (E  I) ,
unde: - C per – consum personal privat;

- C pub – consum public (guvernamental);
- FBCF – formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor;
- E – expertul ;
- I – importul.
Produsul
Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor
intern net
materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în
interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină
prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):
PIN  PIB  CCF ,
unde: PIN – produsul intern net;

CCF – consumul capitalului fix.
Produsul Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută de piaţă a tuturor
naţional brut bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni
care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în afara teritoriului naţional, într-o
perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea
PIB la preţurile pieţei, la care se adaugă valoarea adăugată brută a agenţilor
economici autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea
adăugată brută a agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile pieţei
(Vasi):
PNB  PIB  Vaas  Vasi .
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la
restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la
restul lumii – remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi
ale întreprinderilor primite de la restul lumii – veniturile proprietăţii şi ale
Macroeconomie 211
întreprinderilor vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de soldul
(pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în străinătate
şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării. Dacă soldul este
pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă
între PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare
supuse fenomenului de migraţie a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor
multinaţionale care repatriază profitul în ţările lor de origine.
Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă îşi
desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este
indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin
urmare, cel mai folosit în comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an, este denumit PNB nominal, iar pe
baza preţurilor comparabile (ale unui an de bază dat) este denumit PNB real. Prin
raportarea PNB nominal/ PNB real se obţine deflatorul PNB ce reliefează
modificările intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.
PNB no min al PNB no min al

Deflatorul PNB  ; PNB real   100 .
PNB real Igp
Produsul Produsul naţional net (PNN), exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale
naţional net şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în afara
teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se
determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.
PNN  PNB  CCF
Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el
reflectă venitul naţional.
Venitul
Venitul naţional (VN), reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către
naţional
proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la
producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă
(salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii
etc.). Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB
evaluat la preţurile pieţei din care se scade consumul de capital fix.
VN pp  PNB pp  CCF  PNN pp

unde:VN pp – venitul naţional la preţurile pieţei;
PNB pp – produsul naţional brut la preţurile pieţei.
Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind

de la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte
Macroeconomie 212
nete.
VN pf  VN pp  Iin sau VN pf  PNN pp  Iin .
unde:VN pf – venitul naţional la preţurile factorilor de producţie;
I in – impozitele indirecte nete – care cuprind: impozitele pe vânzări, accize,
TVA, impozitul pe proprietate, impozitul pe licenţe etc. Pentru firme aceste
impozite sunt costuri şi se adaugă la preţul de vânzare. In acelaşi timp, ele sunt
fluxuri de venituri bugetare.
Subvenţiile de exploatare sunt alocaţiile de la bugetul statului, fără echivalent pentru

firmele private, pentru a stimula producţia sau a menţine preţurile de consum.
Prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin

impozitele indirecte nete.
Iin  I i  S ex .
Deci,
VN pf  PNB pp  CCE  I i  S ex sau VN pf  PNN pp  Ii  S ex .
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii

finale de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de
investiţii.
Dacă la venitul naţional se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine
venitul naţional disponibil:
VN d  VN  Tnr ,
unde:VN d – venitul naţional disponibil;
T nr – transferurile nete ale restului lumii.
Venitul Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a
personal face faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional,
din care se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile
nedistribuite de societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care
societăţile comerciale le plătesc pentru asigurări sociale etc.) şi se adaugă
transferurile statului spre menaje, sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj,
ajutoare, burse etc.
Vp  VN  Prnd  Iprnd  CAS  Ts ,
unde: V p - venitul personal;
P rnd – profituri nedistribuite de societăţile comerciale;
I prnd - impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale;
CAS – cotizaţii pentru asigurările sociale plătite de societăţile comerciale;
T s – transferuri ale statului spre menaje.
Macroeconomie 213
Venitul Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal, din care se
personal scad impozitele directe asupra veniturilor personale:
disponibil Vpd  Vp  I d ,
unde: V pd – venitul personal disponibil;
I d – impozitele directe asupra veniturilor personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru
procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi
funcţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.

1) Produsul global brut (PGB) exprimă:

a) valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice finale produse în
interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă, de către agenţii economici
autohtoni şi străini;
b) valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice finale produse de
agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării cât şi
în afara teritoriului naţional, într-o anumită perioadă de timp;
c) valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumită
perioadă de timp, de regulă 1 an;
d) valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate
sectoarele economiei naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o
perioadă de timp.

A (c+d); B (a); C (b); D (a+c).
2) Venitul naţional reprezintă:

a) produsul naţional net calculat în preţurile factorilor de producţie;
b) mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de
producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor
şi serviciilor;
c) produsul naţional brut în preţurile pieţei plus subvenţiile de exploatare
minus impozite indirecte şi consumul de capital fix;
d) totalitatea veniturilor curente ale persoanelor, provenite din activitatea
productivă şi din transferuri de la guvern şi întreprinderi.

A (b); B (a+c); C (a+b+c+d); D (a+b+c).
3) Explicaţi diferenţa între PNB nominal şi PNB real.
4) PNB real creşte:

a) când există o creştere în nivelul preţurilor;
Macroeconomie 214
b) când există o creştere în output-ul de bunuri şi servicii;

c) când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul de bunuri şi
servicii;
d) în toate cazurile de mai sus.
5) PNB nominal creşte:

c) când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul de bunuri şi
servicii;

Subiecte teoretice:
1. Prezentaţi metodele prin care pot fi calculaţi indicatorii de rezultate
macroeconomice din Sistemul Conturilor Nationale
Macroeconomie 215
2. Caracterizaţi indicatorii de rezultate macroeconomice: produsul intern brut si

produsul intern net
Test grila:
1) Venitul naţional reprezintă:
a) produsul naţional net în preţurile factorilor de productie;
b) mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii
factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul
acestora la producerea bunurilor şi serviciilor;
c) produsul naţional brut în preţurile pieţei minus subvenţiile
de exploatare minus impozite indirecte şi consumul de
Macroeconomie 216
capital fix;
d) totalitatea veniturilor curente ale persoanelor, provenite din
activitatea productivă şi din transferuri de la guvern şi
întreprinderi.

A (b); B (a+c); C (a+b+c+d); D (a+b+c).
2) Explicaţi diferenţa între PNB nominal şi PNB real.
3) PNB real creşte:

c) când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul
de bunuri şi servicii;
4) PNB nominal creşte:

c) când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul
de bunuri şi servicii;
5) Produsul intern brut (PIB) exprimă:

a) valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice
finale produse în interiorul unei ţări, într-o anumită
perioadă, de către agenţii economici autohtoni şi străini;
b) valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice
finale produse de agenţii economici autohtoni care
acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului
naţional, într-o anumită perioadă de timp;
c) valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute
într-o anumită perioadă de timp, de regulă 1 an;
d) valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi servicii
realizate de toate sectoarele economiei naţionale, cu sau fără
caracter de marfă, într-o perioadă de timp.
6) Contabilitatea naţională:
a) reprezintă principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică
utilizat în statistica internaţională, de majoritatea ţărilor lumii, mai ales
cele cu economie de piaţă;
b) descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de venituri şi
financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici;
c) prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul
Macroeconomie 217
informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind

fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi
acumulării;
d) trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând în acest
fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi prezentate în
tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei
naţionale;
e) oferă informaţii care permit calcularea indicatorilor de rezultate
macroeconomice ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi analiză a
economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, precum şi
pentru efectuarea de comparaţii internaţionale, în vederea aprecierii locului
ţării respective în economia mondială.
A (a+b+c+d+e); B (a+d); C (a+b+d+e); D (a+c+d+e).
7). Precizaţi care din elementele de mai jos reprezintă conturi

macroeconomice din sistemul conturilor naţionale:
1. acumularea (modificarea) patrimoniului;
2. circulaţia;
3. crearea veniturilor;
4. producţia;
5. consumul;
6. redistribuirea veniturilor;
7. repartiţia;
8. străinătatea (restul lumii);
9. familiile (menajele, gospodăriile familiale).

A (b+d+e); B (h+i); C (a+c+d+f+g+h); D (a+c+d+f+h).
8) Impozitele indirecte reprezintă:

a. fluxuri de venituri bugetare;
b. alocaţii de la bugetul de stat fără echivalent pentru firmele
private pentru a stimula producţia sau a menţine preţurile de
consum;
c. impozitele plătite pe cifra de afaceri (valoarea vânzărilor), pe
valoarea adăugată, pe valoarea activelor, pe proprietate sau pe
valoarea unor produse (ţigări, băuturi etc.) şi care intră în
componenţa preţului pieţei, fiind suportate de cumpărători;
d. impozitele plătite asupra veniturilor (salarii, dobânzi, dividende,
chirii, profit etc.) şi care intră în costul de producţie.
b – subvenţie de stat
d – impozitele directe

A (b); B (a+d); C (a+c); D (c).
Macroeconomie 218
9) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate?

a) preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor de productie;
agenţi economici.
A (a+b+c+d+e); B (a+d); C (a+b+d+e); D (c).
10) Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate?

a) preţurile pieţei sunt mai mici decât preţurile factorilor de productie;
agenţi economici.
A (a+b+c+d+e); B (a+c); C (a+b+d+e); D (c); E(a+b+c)
Răspuns 9.1
1. C(a+c+d+f+g+h);
2. C(a+c);
3. C(a+b+d+e);
4. A(a+b+c+d+e);
5. B(a+c)
Răspuns 9.2.
1. A(c+d);
Macroeconomie 219
2. D(a+b+c);
3. P.N.B calculat pe baza preţurilor curente ale fiecǎrui an este denumit P.N.B
nominal; P.N.B calculat pe baza unor preţuri comparabile este denumit P.N.B real.
Raportul dintre P.N.B nominal şi P.N.B real reprezintă deflatorul P.N.B şi reflectă
modificǎrile intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpǎrare a banilor.;
4. b;
5. d.

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 220
Creşterea şi dezvoltarea economică
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Cuprins Pagina
10.1 Creşterea economică şi dezvoltarea economică - delimitări conceptuale 222
10.2 Factorii şi tipurile creşterii economice 227
10.3 Beneficiile şi costurile creşterii economice 231

Macroeconomie 221

 Delimitarea conceptelor de creştere economică, dezvoltare economică şi
progres economic
 Recunoaşterea factorilor şi tipurilor creşterii economice
 Sublinierea beneficiilor şi a costurilor creşterii economice
10.1 Creşterea economică şi dezvoltarea economică. Delimitări conceptuale
Creşterea Creşterea economică este un proces complex, care vizează sistemul economic în
economică ansamblul său şi în dinamica sa.
În problema conţinutului creşterii economice s-au conturat opinii diferite.
Economistul american S. Kuznets concepe creşterea economică ca o sporire a

capacităţii unei ţări de a furniza în măsură crescândă diferite bunuri economice,
capacitate bazată pe tehnologii de vârf şi pe adaptări instituţionale şi ideologice. În
opinia celor mai mulţi economişti, creşterea economică este o sporire a venitului
naţional pe total sau pe locuitor. Creşterea economică, în concepţia economistului
francez Fr. Perroux, înseamnă ”sporirea dimensiunilor economiei naţionale,
exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei perioade de
timp, inclusiv ale amortismentului. Dacă sporul cantitativ se obţine pe termen scurt,
acesta constituie o expansiune; dacă se obţine pe termen lung, atunci constituie o
creştere economică.”
Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal. În timp,

rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect cantitativ, creştereri, stagnări
şi chiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuie înţeleasă ca fiind un proces
liniar.
Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă,

ascendentă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale,
chiar şi regrese economice temporare. Aprecierea că o economie naţională
înregistrează o creştere economică se bazează pe existenţa tendinţei creşterii
pozitive reale.
Utilizarea conceptelor de creştere economică zero şi de creştere economică

negativă, corespund unor raţiuni de politică economică şi nu unor elaborări
teoretice.
Creşterea Creşterea economică zero, semnifică situaţia în care rezultatele economice
economică zero absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor
rămânând constant.
Macroeconomie 222
Pe planul politicii economice, o asemenea rată de creştere era argumentată de

promotorii ei ca singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv
al resurselor naturale şi de destabilizare tot mai pronunţată a echilibrului ecologic.
În consecinţă, societatea ar trebui să limiteze voluntar ritmul creşterii economice. O
astfel de opţiune este discutabilă. Dacă pentru ţările puternic industrializate ea pare
acceptabilă, pentru ţările cu nivel economic redus ar însemna accentuarea
decalajelor în raport cu ţările dezvoltate economic.
Creşterea Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care rezultatele

economică macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub
negativă control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune
compromisuri rezonabile, acceptabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării
sociale.
Creşterea economică negativă exprimă intenţia de legitimare sau justificare a unei

situaţii de fapt, sau a unei perspective nefavorabile.
Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de

timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor rezultatelor
macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.
Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici

semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări. Din multitudinea
acestor indicatori, o semnificaţie relevantă o au produsul intern brut, produsul
naţional brut şi venitul naţional, în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.
Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în

considerare a următoarelor elemente:
a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică,
determinată de factori specifici şi de dinamica demografică, determinată de
factori biologici şi sociali;
b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă
suficient de lungă, pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe termen
scurt din cadrul ciclului de afaceri, de creşterea economică propriu-zisă, ce se
manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp;
c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, cele
corectate cu mărimea deflatorului;
d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este
ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor.
Esenţa creşterii economice poate fi conturată şi mai bine printr-o analiză

comparativă a acesteia cu alte procese ce exprimă dinamica macroeconomică şi cu
care se intercondiţionează, cum sunt: dezvoltarea economică, progresul economic,
progresul social, reproducţia lărgită.
Astfel, creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde modificările
Macroeconomie 223
calitative din fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul de trai,

aspecte ce sunt puse în evidenţă prin conceptul de dezvoltare economică.
Dezvoltare
Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor
economică
cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-
tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în
comportamentul economic al oamenilor.
Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp şi spaţiu, procesul creşterii

economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea
economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune
şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o
dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creştere
economică care este asociată şi cu o modificare structural-calitativă în economia
naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. Deci, în timp ce creşterea economică este
un concept pur economic, dezvoltarea prezintă interferenţe interdisciplinare,
situându-se în zona de contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul,
ecologicul, fiind un concept macrosocial polivalent.
Progres
Progresul economic reprezintă procesul istoric de înaintare a unei economii
economic
naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea
productivităţii muncii şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării
structurii pe ramuri a economiei naţionale. El este un proces complex cu intensităţi
diferite în evoluţia economică a societăţii.
Progresul economic este influenţat de o multitudine de factori, printre care mai

importanţi sunt:
 bogăţiile naturale şi posibilitatea atragerii lor în circuitul economic;
 cantitatea şi calitatea potenţialului uman;
 structura pe ramuri a producţiei;
 nivelul dezvoltării cercetării tehnico-ştiinţifice şi gradul aplicării
cuceririlor ei în activitatea economică;
 intensitatea şi eficienţa participării economiei naţionale la diviziunea
mondială a muncii etc.
Progres social Progresul social exprimă evoluţia progresivă a societăţii, ce implică îmbunătăţirea
condiţiei umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a omului. El
are la bază progresul economic cu care se împleteşte organic şi se apreciază nu
numai în raport cu starea iniţială, ci şi cu cea finală.
Conceptul de progres economic, în optica lui Fr.Perroux, nu se rezumă numai la o

simplă sporire a produsului naţional real pe locuitor însoţită de o îmbunătăţire a
repartiţiei. După el, schimbările în repartiţie nu atestă, în şi prin ele însele, că
economia devine ”progresivă”. De aceea, Perroux consideră că ”nici un progres
economic nu ar fi calificat astfel dacă nu era şi un progres social; nici un progres nu
ar merita să fie numit economic dacă ar diminua şansele înfloririi fiinţelor umane;
Macroeconomie 224
invers, nici un progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut

uman de viaţă”. Ca atare, teoria sa cu privire la progresul economic este, în acelaşi
timp şi o teorie a progresului social.
Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei

Reproducţia lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia
largită lărgită evidenţiază doar reluarea activităţii pe o scară mai mare, prin acumulare de
capital, în timp ce creşterea economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop,
combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
Creşterea, dezvoltarea, progresul şi expansiunea economică, ca de altfel şi

reproducţia, au un conţinut concret istoric specific, în funcţie de stadiul şi
particularităţile complexului economic naţional în care se desfăşoară.
În etapa contemporană, procesul creşterii economice prezintă unele caracteristici:

 Procesul creşterii economice se desfăşoară pe baza unui amplu proces
de formare a unui nou mod tehnic de producţie. Prin folosirea unor
tehnici şi tehnologii specifice, noul mod tehnic de producţie va asigura
obţinerea de producţii mari, prin preluarea din mediul natural a acelor
resurse ce sunt reproduse pe scară largă şi au caracter nepoluant,
impulsionând creşterea economică.
 Se conturează un tip de creştere preponderent intensiv, laturile calitative
ale factorilor de producţie şi, în primul rând, ale neofactorilor,
contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice.
 Creşterea economică se caracterizează printr-o legătură intrinsecă cu
finalitatea socială, cu calitatea vieţii. Pe baza accentuării procesului
creşterii economice se asigură sporirea veniturilor tuturor categoriilor
de populaţie, sporeşte consumul de bunuri materiale şi servicii pe
locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă, problemele privind
securitatea socială a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie
dezavantajată - şomeri, pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi etc.
 Creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează
prin formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui
comportament propriu integrării individului în exigenţele economico-
sociale ale economiei de piaţă.
1) Creşterea economică semnifică:

a) sporirea durabilă a produsului intern brut pe locuitor al unei ţări, exprimat
în termeni reali (preţuri constante);
b) creşterea output-ului real pe locuitor într-o economie, într-o perioadă de
timp;
c) evoluţia pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, care nu exclude
oscilaţii conjuncturale şi regrese economice temporare;
Macroeconomie 225
d) proces complex de evoluţie de lungă durată, care se manifestă printr-o

mărire a dimensiunilor caracteristice ale economiei şi printr-o
transformare a structurilor societăţii.

A (a+b); B (b); C (a+b+c+d); D (a+b+d).
2) Creşterea economică şi reproducţia lărgită:

a) reprezintă unul şi acelaşi lucru deoarece ambele presupun creşterea
producţiei;
b) nu se suprapun decât în parte, în sensul că prima se referă la creşterea
producţiei, pe seama utilizării mai eficiente a factorilor, în timp ce a doua
se referă la creşterea producţiei prin acumulare de capital;
c) se referă la creşterea producţiei din punct de vedere cantitativ şi calitativ;
d) sunt concepte complet diferite.
3) Stabiliţi corespondenţa corectă între conceptele şi definiţiile următoare:

a) creştere economică;
b) dezvoltare economică;
c) progres economic;
d) reproducţie lărgită;
1. proces multidimensional ce implică schimbări majore în structura socială,

atitudini populare şi instituţii naţionale, ca şi accelerarea creşterii
economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei;
2. proces complex de sporire a dimensiunilor produsului intern brut sau a
venitului naţional pe locuitor, pe baza combinării şi folosirii din ce în ce
mai eficiente a factorilor de producţie;
3. reluarea activităţii economice pe o scară mai mare prin acumulare de
capital;
4. proces istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la
superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii muncii
şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii
pe ramuri a economiei naţionale.
4) Progresul social:
a) exprimă evoluţia progresivă a societăţii, ce implică îmbunătăţirea
condiţiei umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a
omului;
b) are la bază progresul economic;
c) are la baza acumularea primitiva de capital;
d) se apreciază nu numai în raport cu starea initială, ci şi cu cea finală;
e) se împleteşte organic cu progresul economic;

A (a+b); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e)
Macroeconomie 226
5) Dezvoltarea economica a unei ţări evidenţiază:

a) evoluţia progresivă a societăţii, ce implică îmbunătăţirea condiţiei umane,
ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a omului;
b) acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de
scădere, mentinându-se corelaţiile economice fundamentale;
c) ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile
economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în
modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor
d) procesul istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior,
care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii muncii şi a produsului
naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economiei
naţionale;
e) reluarea activităţii pe o scară mai mare, prin acumulare de capital.
10.2 Factorii şi tipurile creşterii economice
Creşterea economică este condiţionată de potenţialul de resurse existent.

Factorii Intensitatea creşterii economice, ca şi calitatea acesteia depind de mai mulţi factori.
direcţi ai
Aceştia sunt, în primul rând, factorii direcţi: munca, natura, capitalul; acestora li se
creşterii
alătură neofactorii: progresul tehnic, inovarea, cercetarea ştiinţifică, informaţia etc.
economice
Pe lângă factorii respectivi, un rol deosebit deţin şi factorii indirecţi, cu acţiune
Factorii mediată, cum sunt:
indirecţi  cererea agregată, respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
 sistemul financiar-bancar, adică rolul activ al creditului;
 rata economiilor şi rata investiţiilor, respectiv înclinaţia marginală spre
economii şi spre investiţii;
 mediul internaţional;
 înclinaţia marginală spre a exporta în comparaţie cu cea spre a importa;
 migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc.
Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional:

cantitativ, calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare

fiecărui factor. Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor la creşterea
economică este de natură pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea,
de la o perioadă la alta, a unui volum sporit de resurse, presupunând constant
randamentul lor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor. Aportul acestei

dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur intensivă şi rezultă
Macroeconomie 227
prin ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective,

subsumante sporirii eficienţei economice generale a activităţii productive.
Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în

funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care
acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grupe de
produse din cadrul acestora). Drept urmare, aportul dimensiunilor cantitative şi
calitative ale factorilor creşterii economice depinde de intensitatea acţiunii acestora,
dar şi de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic naţional.
Rezultă, deci, că influenţele structurale pot fi , în raport cu rezultatele creşterii
economice, favorabile sau nefavorabile.
În cazul unui anumit factor, există o interacţiune compensatoare între latura

cantitativă şi calitativă, mediată de latura structurală. Astfel deficitul cantitativ al
unui factor poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.
De pildă, factorul uman intervine în creşterea economică prin sporirea volumului

muncii prestate la scară macro, precum şi prin ridicarea calităţii folosirii lui
(creşterea productivităţii). Cantitativ, acest factor se concretizează în volumul de
manoperă prestată de populaţia ocupată în timpul efectiv de muncă. Creşterea ratei
ocupării stimulează creşterea economică.
Din punct de vedere calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii

economice se exprimă prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de calificare
şi motivaţie în muncă şi prin productivitatea muncii, influenţată şi de înzestrarea
tehnică a muncii. Asemenea evoluţii sunt, în general, subsumate ideii de progres
calitativ al factorului uman, sub influenţa progresului tehnic, a motivaţiei în muncă
şi a cadrului organizaţional. Importanţa acestei dimensiuni decurge din existenţa, la
nivelul ei, a unor rezerve teoretic nelimitate, ce pot fi mobilizate prin decizii
adecvate, fără eforturi investiţionale.
Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii economice

este relevată de conceptul de ”capital uman”, care sintetizează totalitatea
Capital uman cunoştinţelor şi competenţelor profesionale rezultate din procesul educaţional
şi consolidate prin acumulare de experienţă la locul de muncă.
Legătura dintre cele două laturi arătate se face prin intermediul structurilor specifice
de pregătire a forţei de muncă, de ocupare (ramuri, sectoare), orientarea investiţiilor
de dezvoltare (creştere) etc.
Factorul
informaţional- Factorul informaţional-tehnologic, în calitatea sa de neofactor, are în prezent un rol
tehnologic decisiv în procesul creşterii economice. Potenţialul inovării de a induce progres şi
eficienţă este practic nelimitat. Aceasta justifică tratarea potenţialului de inovare
drept o resursă de importanţă strategică.
Cantitativ, acest factor se concretizează în proporţia investiţiilor pentru cercetare-
Macroeconomie 228
dezvoltare în PNB. Calitativ, el se referă la eficienţa directă, la rentabilitatea

sistemului (sectorului) cercetării, ca şi la cea indirectă, adică la maximizarea
avantajului competitiv, rezultat din aplicarea noilor soluţii tehnico-ştiinţifice (deci,
este vorba de o eficienţă propagată). Mecanismul propagării efectelor este
interpretat prin două ipoteze:
a) Ipoteza progresului tehnic încorporat priveşte diferenţierea tehnologică
internă a fiecărui factor de producţie, eficienţa folosirii acestuia fiind cu
atât mai mare cu cât generaţia tehnologică este mai avansată.
b) Ipoteza progresului tehnic autonom neîncorporat, constă în
îmbunătăţirile vizibile ale performanţelor sistemelor de producţie prin
acumulare de experienţă.
Progresul tehnologic indus prin inovare determină efecte multiple cum sunt:
 ameliorarea randamentelor sistemelor de producţie;
 apariţia economiilor de scară, prin reducerea costurilor medii totale şi,
deci, prin sporirea profitului;
 limitarea şi reducerea costurilor ecologice ale creşterii;
 schimbarea continuă a gamei destinaţiilor de utilizare a diferitelor
categorii de resurse naturale;
 restructurarea treptată a economiilor naţionale (sectoare, ramuri).
În funcţie de modul în care se conjugă factorii de producţie, de contribuţiile relative

ale laturilor lor (cantitative, calitative) la sporurile de producţie sau de venit
naţional, pot exista mai multe tipuri de creştere economică: extensiv, intensiv şi
intermediar.
Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contribuţia

preponderentă (peste 55%) a laturilor cantitative ale factorilor (direcţi) la
modificarea (sporirea) PNB, respectiv a altui indicator macroeconomic.
Un asemenea tip caracterizează ţările care, în trecut sau în prezent, înregistrează un

nivel economic relativ mai scăzut, incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate
a pieţei şi să valorifice superior, într-o structură complexă, resursele naţionale.
Creşterea extensivă mizează prioritar pe acumulări susţinute, pe un amplu efort
investiţional, susţinut prin atragerea de capital din surse interne sau externe.
Alte condiţionări decurg din limitarea numărului populaţiei disponibile şi din inerţia
sistemului economic, care necesită un efort ridicat de susţinere a creşterii. În acelaşi
timp, sistemul economic aflat în creştere extensivă nu este capabil decât treptat, pe
Creşterea termen lung, să mobilizeze laturile intensive ale acţiunii resurselor cu care este
economică înzestrat.
extensivă
Creşterea economică de tip extensiv determină, în principiu, costuri economice,
ecologice şi sociale ridicate. Dar, de regulă, reprezintă o etapă ce trebuie parcursă,
deoarece creşterea de tip intensiv presupune acumularea prealabilă a unei anumite
infrastructuri, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor într-un
Macroeconomie 229
sistem economic mai integrat.
Creşterea Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare
parte (peste 55%) a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor
economică
calitative ale factorilor de creştere.
intensivă
Această creştere este specifică ţărilor avansate economic, cu structuri diversificate,
capabile de a genera şi absorbi progres tehnologic şi cultural. Creşterea de tip
intensiv este în măsură să se autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efecte de
conexiune inversă pozitivă. De regulă, tipul intensiv de creştere economică succede
celui extensiv.
Creşterea
Tipul intermediar de creştere economică se află la graniţa celor două tipuri
economică arătate şi presupune contribuţii aproximativ egale ale celor două categorii de laturi
intermediară ale factorilor, la sporirea producţiei naţionale. Un asemenea tip de creştere
economică poate să predomine într-o ţară o perioadă relativ lungă de timp, şi se
întâlneşte în ţările care au păşit mai târziu pe calea industrializării, înfăptuind acest
proces la un alt nivel al dezvoltării tehnice, comparativ cu alte ţări mai dezvoltate.
1) Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin:

a) contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor calitative ale factorilor
de creştere la sporirea PNB;
b) contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor cantitative ale
factorilor la sporirea PNB;
c) contribuţii aproximativ egale ale laturilor cantitative şi calitative ale
factorilor de creştere la sporirea PNB;
d) creşterea volumului de factori de producţie atraşi în producţia de bunuri
şi servicii.
2) Tipul intensiv de creştere economică se caracterizează prin:

a) contribuţii aproximativ egale ale laturilor cantitative şi calitative ale
factorilor de creştere la sporirea PNB;
b) creşterea volumului de factori de producţie atraşi în producţia de bunuri
şi servicii.
c) contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor calitative ale factorilor
de creştere la sporirea PNB;
d) contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor cantitative ale
factorilor la sporirea PNB;
3) Progresul tehnologic indus prin inovare determină efecte multiple cum sunt:
a) ameliorarea randamentelor sistemelor de producţie;
b) apariţia economiilor de scară, prin reducerea costurilor medii totale şi,
deci, prin sporirea profitului;
Macroeconomie 230
c) limitarea şi reducerea costurilor ecologice ale creşterii;

d) schimbarea continuă a gamei destinaţiilor de utilizare a diferitelor
categorii de resurse naturale;
e) restructurarea treptată a economiilor naţionale (sectoare, ramuri).

A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e)
4) Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii economice este

relevată de conceptul de:
a) capital real;
b) capital uman;
c) capital nominal;
d) capital fictiv.
5) Constituie factori direcţi ai creşterii economice:

a) natura;
b) capitalul
c) munca:
d) progresul tehnic;
e) abilitatea intreprinzătorului.

10.3 Beneficiile şi costurile creşterii economice
Creşterea economică, în accepţiunea cea mai generală, se referă la sporirea

venitului naţional pe total sau pe cap de locuitor. Autorităţile economice sunt
preocupate în permanenţă de realizarea unor rate înalte de creştere economică.
Există mai multe raţionamente care justifică această atitudine:
1. Creşterea economică constituie factorul determinant al unui standard de
viaţă ridicat. Totuşi, ea duce la ridicarea standardelor de viaţă atât timp cât continuă
să sporească cu o rată mai mare decât rata creşterii populaţiei. Sporurile înregistrate
în productivitatea muncii permit ca societatea să poată beneficia de un volum sporit
de bunuri materiale şi servicii şi de mai mult timp liber. După unele calcule, chiar şi
cea mai modestă rată de creştere a venitului naţional, cu 2% pe an şi pe locuitor,
înseamnă cel puţin cinci ani pentru a creşte venitul personal la 10% şi mai mult de
nouă ani pentru a spori standardele de viaţă ale fiecăruia cu 20%.
2. Când venitul naţional creşte în termeni reali, autorităţile economice pot
să obţină încasări mai mari prin intermediul impozitelor, fără a recurge la majorarea
cotelor de impunere. Impozitele şi taxele sunt cele care finanţează serviciile publice
şi prestaţiile sociale dorite de cetăţeni.
3. Politicile care urmăresc o distribuire mai echitabilă a venitului pot fi
Macroeconomie 231
realizate mai uşor atunci când se înregistrează o creştere reală a economiei. Dacă
venitul naţional nu creşte, numai anumite grupuri sociale îşi pot îmbunătăţii situaţia
lor, dar în detrimentul altor grupuri sociale. Desigur, când venitul real este în
creştere, un procent mai mare din sporul de venit real poate fi canalizat spre
grupurile sociale mai defavorizate.
4. Alt element pozitiv al creşterii economice îl constituie ridicarea gradului
de ocupare a forţei de muncă. În general, atunci când nivelul producţiei creşte,
ocuparea mâinii de lucru creşte.
Beneficiile aduse de creşterea economică au determinat pe unii specialişti să

considere acest fenomen o adevărată binecuvântare. Dar unele din consecinţele
acestui proces se dovedesc a fi un “blestem”.
În primul rând, cu toate că investiţia reprezintă un factor important al creşterii,

aceasta presupune ca oamenii să fie dispuşi să îşi sacrifice în prezent nivelul de
viaţă. Dacă economia se află într-o situaţie de ocupare deplină a resurselor,
producţia de bunuri de capital va putea creşte numai dacă se vor deplasa factorii de
producţie de la producţia bunurilor de consum spre producţia bunurilor de capital.
În această situaţie, creşterea investiţiilor presupune reducerea consumului. Aşadar,
un prim inconvenient al creşterii economice derivă din faptul că sporirea stocului de
capital, care duce la diversificarea creşterii posibilităţilor de producţie a bunurilor
de consum în viitor, presupune ca indivizii să-şi sacrifice sau să-şi reducă consumul
în prezent.
Externalităţi În al doilea rând, costurile creşterii economice trebuiesc puse în relaţie directă cu
negative efectele asupra calităţii vieţii. În literatura de specialitate se vorbeşte de “efectele de
debordare” sau de externalităţi negative cum ar fi contaminarea mediului ambiant.
Externalităţile privesc acele bunuri despre care se spune că au efecte răspândite.

Adică, producerea sau consumarea lor afectează indirect şi alte persoane decât cele
care le produc sau le consumă.
Externalităţile sunt situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă unele dintre

costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului. Costurile sau
beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei au un caracter extern întrucât
nu sunt asociate vânzătorului sau cumpărătorului, ci unei terţe părţi.
De regulă, externalităţile apar datorită faptului că drepturile de proprietate asupra

unor bunuri sau resurse economice sunt insuficient definite.
Externalităţile pot fi pozitive sau negative. Externalităţile negative apar în cazul

Externalităţi activităţilor de producţie sau de consum ce generează costuri pentru terţe părţi.
Externalităţile pozitive corespund unor activităţi ce aduc beneficii pentru terţe
pozitive
părţi.
Cazul cel mai frecvent invocat de externalitate negativă este poluarea. Spre
Macroeconomie 232
exemplu, o întreprindere producătoare de oţel achiziţionează factori de producţie

ale căror costuri determinate de consumul productiv sunt încorporate în preţul
oţelului. Pe lângă factorii de producţie ce sunt reflectaţi în costuri, întreprinderea
mai utilizează aerul curat şi produce poluare. Cu toate acestea, întreprinderea nu
compensează persoanele afectate de poluarea aerului. Ca urmare, costul aferent
utilizării aerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiind încorporat în preţul
acestuia.
În cazul activităţilor care generează externalităţi negative, costurile private sunt mai
reduse decât costurile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângă costurile private, şi
costurile externe ce sunt suportate de terţe părţi – persoane fizice sau juridice.
Exemplul clasic de externalitate pozitivă este cel cu privire la raporturile dintre un

apicultor şi un proprietar de livezi: albinele apicultorului produc mierea prin
polenizarea florilor de arbori fructiferi, iar arborii proprietarului de livezi îşi sporesc
randamentul datorită polenizării.
Un alt exemplu celebru de externalitate pozitivă se referă la efectele vaccinării:

vaccinul aduce beneficii nu numai pentru persoana vaccinată, ci, prin prevenirea
epidemiilor, şi pentru întreaga societate. Oricum, efectele benefice asupra societăţii
nu sunt luate în considerare de persoana care se decide să suporte costul vaccinării.
Clasificarea externalităţilor în pozitive si negative este relativă deoarece o
externalitate negativa dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitiva dintr-un alt
punct de vedere.
Astfel, o întreprindere poate genera efecte externe negative, prin poluare, cât şi
efecte externe pozitive, prin mărirea gradului de ocupare a mâinii de lucru.
În cazul activitţilor care generează externalităţi pozitive, beneficiile private sunt

mai reduse decât beneficiile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângă beneficiile
private şi beneficiile externe ce revin unor terţe părţi.
Externalităţile reprezintă un caz de eşec al pieţelor întrucât, în absenţa intervenţiei

corectoare, concurenţa liberă ar genera nivele de producţie sau de consum ce nu
corespund alocării eficiente a resurselor.
Contaminarea mediului ambiant s-a transformat într-o componentă a vieţii zilnice.

Apărarea mediului natural presupune un cost care va trebui să fie plătit de către
consumatorii direcţi sau de către unii producători. În condiţiile epocii
contemporane, limitarea degradării mediului înconjurător presupune cheltuieli
importante. Cu toate că nu este posibilă eliminarea degradării mediului, problema
care se pune este cea a reducerii acesteia şi a costurilor generate de lupta împotriva
acestui fenomen dăunător. Oricare ar fi sursa sau metoda de finanţare aleasă pentru
a acoperi cheltuielile ocazionate de încercarea de a elimina contaminarea mediului
ambiant, în final cetăţenii vor suporta, într-o manieră sau alta, această povară, prin
tripla lor calitate:
Macroeconomie 233
 în calitate de consumatori. Dacă autorităţile obligă întreprinderile

care contribuie la degradarea mediului să instaleze echipamente speciale pentru
epurarea reziduurilor, acest aspect va determina o creştere a preţurilor bunurilor
fabricate, deoarece ele sunt obligate să treacă pe costuri amortizarea aferentă
acestor instalaţii;
 în calitate de contribuabili. Dacă se stabileşte acordarea de
subvenţii de la bugetul de stat pentru întreprinderile care instalează echipamente în
vederea eliminării contaminării, aceasta presupune o sporire a impozitelor
percepute de la populaţie, în vederea finanţării acţiunilor respective;
 ca ofertanţi de forţă de muncă. În unele cazuri întreprinderile
poluante sunt obligate să-şi reducă sau să-şi înceteze activitatea şi în mod implicit
apare şomajul.
Se poate afirma că lupta împotriva contaminării mediului înconjurător constituie o

sarcină complexă, iar costul său afectează, într-o măsură sau alta, întreaga societate.
O politică de creştere economică susţinută îi face pe oameni să-şi părăsească viaţa

simplă de la ţară sau din micile oraşe pentru zonele urbane unde ritmul vieţii este
infernal. Declinul agriculturii, migraţia spre oraş au costurile lor, iar ritmul acestora
aduce bucurie unora, pentru alţii constituind o adevărată tragedie. Bolile,
accidentele, o rată a criminalităţii ridicată, sinuciderile, divorţurile şi crimele sunt
foarte des întâlnite atunci când este vorba de o creştere economică accelerată.
Astăzi, multe ţări care nu s-au confruntat cu o perioadă de creştere economică

susţinută caută să le copie pe celelalte pentru a obţine beneficiile creşterii, în pofida
costurilor acesteia.
Dezvoltarea economică realizată în contextul unei creşteri economice bazată pe

protecţia mediului înconjurător si menţinerea durabilă a echilibrului ecologic, a fost
surprinsă prin conceptul de dezvoltare economică durabilă.
1) Care din elementele de mai jos reprezintă beneficii sau costuri ale creşterii
economice:
a) ridicarea standardelor de viaţă cu un ritm mai rapid decât rata
creşterii populaţiei;
b) sporirea gradului de ocupare a forţei de muncă;
c) sacrificarea consumului prezent pentru creşterea posibilităţilor de
producţie viitoare;
d) „efectele de debordare” sau externalităţile negative, cum ar fi
poluarea mediului înconjurător.
2) Arătaţi care din următoarele afirmaţii sunt adevarate şi care sunt false:
a) creşterea în volumul de bunuri şi servicii pe care economia, în
Macroeconomie 234
ansamblul ei, o poate oferi pentru a fi achiziţionată, este cunoscută ca

fiind creştere economică;
b) făcând o măsurare completă şi exactă, putem să avem aceeaşi
estimare a activităţii totale din economie dacă măsurăm valoarea
output-ului (producţiei) sau nivelul veniturilor factorilor sau
cheltuielilor pentru bunuri şi servicii;
c) calculul valorii adăugate este o cale de măsurare a output-ului fără a
avea duble înregistrări;
d) PIB în preţurile factorilor este egal cu PIB în preţurile pieţei plus
e) dezvoltarea economică realizată în contextul unei creşteri economice
bazată pe protecţia mediului înconjurător şi menţinerea durabilă a
echilibrului ecologic reflecta dezvoltarea economică durabilă.
3) Constituie beneficii ale creşterii economice:

a) ridicarea gradului de ocupare a forţei de muncă;
b) distribuirea mai echitabilă a venitului în economie;
c) externalităţile negative;
d) îmbunătăţirea serviciilor publice;
e) sporirea standardelor de viaţă.

A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e).
4) Alegeţi din următoarele, elementele care constituie costuri ale creşterii

economice:
a) poluarea mediului înconjurător;
b) marirea gradului de ocupare a forţei de muncă;
c) distribuirea mai echitabilă a venitului în economie;
d) sacrificarea consumului prezent prin creşterea ratei economiilor şi
investiţiilor;
e) îmbunătăţirea serviciilor publice.

A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+d); E(a+e)
5) Care din următoarele afirmaţii sunt adevarate:

a) creşterea economică, în accepţiunea cea mai generală, se referă la
sporirea venitului naţional pe total sau pe cap de locuitor;
b) beneficiile aduse de creşterea economică au determinat pe unii
specialişti să considere acest fenomen o adevărată binecuvântare;
c) clasificarea externalităţilor în pozitive si negative este relativă
deoarece o externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere,
poate fi pozitivă dintr-un alt punct de vedere;
d) externalităţile reprezintă un caz de eşec al pieţelor;
e) de regulă, externalităţile apar datorită faptului că drepturile de
proprietate asupra unor bunuri sau resurse economice sunt insuficient
Macroeconomie 235
definite.

A (a+b+c+d); B (b+c+d); C (a+b+d+e); D (a+d); E(a+b+c+d+e)

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 10.
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
Subiecte teoretice:
1. Definiţi conceptele de creştere economică, dezvoltare
economică şi progres economic.
Macroeconomie 236
2. Factorii şi tipurile creşterii economice.
Macroeconomie 237
Test grilă:
1) Constituie factori direcţi ai creşterii economice:

a) natura;
b) capitalul
c) munca:
d) progresul tehnic;
e) abilitatea intreprinzătorului.

2) Constituie beneficii ale creşterii economice:

a) ridicarea gradului de ocupare a forţei de munca:
b) distribuirea mai echitabilă a venitului în economie;
c) externalităţile negative;
d) îmbunătăţirea serviciilor publice;
e) sporirea standardelor de viaţă.

3) Alegeţi din următoarele, elementele care constituie costuri ale creşterii

economice:
a) poluarea mediului înconjurător;
b) marirea gradului de ocupare a forţei de muncă;
c) distribuirea mai echitabilă a venitului în economie;
d) sacrificarea consumului prezent prin creşterea ratei economiilor şi
investiţiilor;
e) îmbunătăţirea serviciilor publice.

A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+d); E(a+e)
4) Care din următoarele afirmaţii sunt adevarate:

a) creşterea economică, în accepţiunea cea mai generală, se referă la sporirea
venitului naţional pe total sau pe cap de locuitor;
b) beneficiile aduse de creşterea economică au determinat pe unii specialişti să
considere acest fenomen o adevărată binecuvântare;
c) clasificarea externalităţilor în pozitive si negative este relativă deoarece o
externalitate negativa dintr-un anumit punct de vedere, poate fi pozitiva
dintr-un alt punct de vedere;
d) externalităţile reprezintă un caz de eşec al pieţelor;
e) de regulă, externalităţile apar datorită faptului că drepturile de proprietate
asupra unor bunuri sau resurse economice sunt insuficient definite.
Macroeconomie 238

A (a+b+c+d); B (b+c+d); C (a+b+d+e); D (a+d); E(a+b+c+d+e)
6) Creşterea economică semnifică:

a) sporirea durabilă a produsului intern brut pe locuitor al unei
ţări, exprimat în termeni reali (preţuri constante);
b) creşterea output-ului real pe locuitor într-o economie, într-o
perioadă de timp;
c) evoluţia pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, care nu
exclude oscilaţii conjuncturale şi regrese economice temporare;
d) proces complex de evoluţie de lungă durată, care se manifestă
printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale economiei şi
printr-o transformare a structurilor societăţii.

A (a+b); B (b); C (a+b+c+d); D (a+b+d).
7) Creşterea economică şi reproducţia lărgită:

a) reprezintă unul şi acelaşi lucru deoarece ambele presupun
creşterea producţiei;
b) nu se suprapun decât în parte, în sensul că prima se referă la
creşterea producţiei, pe seama utilizării mai eficiente a
factorilor, în timp ce a doua se referă la creşterea producţiei
prin acumulare de capital;
c) se referă la creşterea producţiei din punct de vedere cantitativ şi
calitativ;
d) sunt concepte complet diferite.
8) Stabiliţi corespondenţa corectă între conceptele şi definiţiile următoare:

a) creştere economică;
b) dezvoltare economică;
c) progres economic;
d) reproducţie lărgită;
1. proces multidimensional ce implică schimbări majore în structura socială,
atitudini populare şi instituţii naţionale, ca şi accelerarea creşterii
economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei;
2. proces complex de sporire a dimensiunilor produsului intern brut sau a
venitului naţional pe locuitor, pe baza combinării şi folosirii din ce în ce
mai eficiente a factorilor de producţie;
3. reluarea activităţii economice pe o scară mai mare prin acumulare de
capital;
4. proces istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la
superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii muncii
şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii pe
ramuri a economiei naţionale.
Macroeconomie 239
9) Progresul social:
a) exprimă evoluţia progresivă a societăţii, ce implică
îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea pe o treaptă superioară
a modului de viaţă a omului;
b) are la bază progresul economic;
c) are la baza acumularea primitiva de capital;
d) se apreciază nu numai în raport cu starea initială, ci şi cu cea
finală;
e) se împleteşte organic cu progresul economic.

A (a+b); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e)
10) Dezvoltarea economica a unei ţări evidenţiază:

a) evoluţia progresivă a societăţii, ce implică îmbunătăţirea condiţiei
umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a
omului;
b) acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o
tendinţă de scădere; mentinandu-se corelaţiile economice
fundamentale;
c) ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în
structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele
economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul
economic al oamenilor
d) procesul istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior
la superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii
muncii şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării
structurii pe ramuri a economiei naţionale;
e) reluarea activităţii pe o scară mai mare, prin acumulare de
capital
Răspuns 10.1
1. C(a+b+c+d);
2. b;
3. a-2;b-1; c-4;d-3;
4.C(a+b+d+e);
5. c.
Răspuns 10.2.
1. b;
2. c;
Macroeconomie 240
3. A(a+b+c+d+e);
4. b;
5. A(a+b+c+d+e).
Răspuns 10.3.
1. beneficii: a+b; costuri: c+d;
2. a,b,c,e – adev.; d – falsă;
3. C(a+b+d+e);
4. D(a+d);
5. E(a+b+c+d+e).
 Barre R. Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969

 Brown L.R. Starea lumii 1989-1990, Bucureşti, Editura
(coord.), Tehnică, 1992
 Brown L.R. Probleme globale ale omenirii. Starea lumii,
(coord.), Bucureşti, Editura Tehnică, 1994
 Bădeanu M., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996

Pârvu Gh.
 Băcescu M., Macroeconomie şi politici macroeconomice, Ed.
Băcescu All Educational, Bucureşti, 1988
Cărbunaru A.
 Cămăşoiu Economia şi sfidarea naturii, Bucureşti, Editura
C.(coord.), Economică, 1994
 Cornescu V. Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

coordonator 1997
 Debreu G. Theorie de la valeur, Dunod, Paris, 1956
 Didier M. Economia: Regulile jocului, Ediţia a II-a, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994
 Dobrotă N. Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti,
1997
 Frois G.A. Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1994
 Gabo D., Să ieşim din epoca risipei, Bucureşti, Editura
Colombo U., Tehnică, 1983.
King A.,
Galii,
 Genereaux J. Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990
Macroeconomie 241
 Gogoneaţă Economia politică – teorie micro şi

C., macroeconomică, politici economice, Ed.
Gogoneaţă A. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995
 Gore Al. Earth in the Balance, Ecology and the Human
Spirit, Plume Publishing Group, New York, 1993.
 Greffe X. Politique Economique: programmes instruments,

perspectives, Economica, Paris, 1991
 Guitton H. Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991
 Henderson Principles of Economics, D.C. Heath and
J.V., Company, USA, 1991
Poole W.
 Hyman D.N. Economics, Second Edition, Richard D. Irwin,
USA, 1992
 Ignat I., Economie Politică, Ed. Fundaţiei “Gh. Zane”, Iaşi,
Pohoaţă I., 1997
Clipa N.,
Luţac Gh.
 Keynes J.M. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzilor şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970
 Moldovanu Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006
D.
 Page A. Economie politique, Dalloz, Paris, 1979
Parkin M., King D. Economics – second edition, Addison – Wesley
Publishers Limited, 1995
 Parkin M., Economics, Third Edition, Addison-Wesley
Powell M., Longman Limited, England, 1997
Matthews K.
 Ploae V. Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex
Ponto, 1999.
 Ploae V, Economie politică – Macroeconomie- Elemente de
Popovici V., teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia,
Bunda R.N. 2004.
 Samuelson Macroeconomie, 14eme Edition, Les Edition
A., d‛Organisation, Paris, 1995
Nordhaus W.D.
 Samuelson Economie politică, Ed. Teora, 2000
A.,
Nordhaus W.D.
 Sloman Jh. Economics, Second Edition, Prentice Hall/-
Harvester Wheatshea, New York, Munich, 1995
 Sloman Jh. Economics, prentice Hall, Harvester Wheatshea,
London, 1995
Macroeconomie 242
Macroeconomie 243
Echilibrul economic
ECHILIBRUL ECONOMIC
Cuprins Pagina
11.1 Cererea globală şi oferta globală 243
11.2 Echilibrul economic. Concepte şi corelaţii fundamentale 247
253
Macroeconomie 243
Echilibrul economic

 Definirea noţiunilor de cerere globală şi oferta globală
 Familiarizarea cu teoria echilibrului macroeconomic
 Prezentarea diverselor forme ale echilibrului economic
 Sublinierea corelaţiilor fundamentale ale echilibrului economic pe ansamblul
economiei şi pe diverse pieţe
11.1 Cererea globală şi oferta globală
Teoria echilibrelor şi dezechilibrelor macroeconomice operează cu mărimi

agregate, dintre care cererea globală şi oferta globală sunt concepte de referinţă şi
analiză.
În economia de piaţă modernă, deschisă spre exterior, comportamentele agenţilor

economici agregaţi se concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii agregate
şi sub forma ofertei agregate.
Cererea globală Cererea globală ( agregată ) constă din totalitatea cheltuielilor efectuate într-o
economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii, indiferent de
destinaţia acestora.
Structura cererii agregate ( globale ) este următoarea:

- cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri, făcute de către consumatorii
finali;
- veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile
brute făcute de acestea;
- achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum personal şi de bunuri
investiţionale pe seama veniturilor bugetare;
- cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-
o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări.
Oferta globală Oferta globală (agregată) constă din producţia totală (internă sau naţională) adusă
la piaţă, de către unităţile economice producătoare - vânzătoare. In funcţie de
optica asupra ofertei globale, aceasta poate fi determinată prin însumarea
(agregarea) producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale tuturor agenţilor
economici dintr-o ţară, respectiv prin însumarea valorilor adăugate de aceştia.
Îndiferent de sfera de cuprindere avută în vedere, structura ofertei globale poate fi

redată fie prin producţiile ramurilor şi sectoarelor care susţin oferta, fie prin
resursele consumate, prin costurile plătite şi şansele sacrificate pentru acestea.
Cererea agregată şi oferta agregată se află una faţă de alta într-un anumit raport de
mărime şi ambele sunt analizate în legăturile lor multiple cu indicele general al
preţurilor.
Macroeconomie 244
Echilibrul economic
Comparându-se cererea agregată cu oferta agregată (în timp şi spaţiu), s-a putut
constata şi o anumită situaţie atipică, atunci când cererea agregată este mai mare
decât oferta agregată.
Această situaţie de piaţă este cunoscută sub denumirea de cerere agregată

nominală sau inflaţionistă. Ea se corelează cu deficit bugetar, cu împrumuturi de
stat şi cu balanţe de plăţi externe pasive. Aducerea economiei naţionale în stare de
echilibru se poate face prin aşa-numita politică a cererii agregate, constând în:
controlul cheltuielilor totale în economie, inclusiv al celor guvernamentale;
influenţarea corespunzătoare a producţiei, preţurilor şi ocupării (în sensul punerii
celor doi factori ai pieţei în echilibru).
In alte circumstanţe de loc şi de timp, oferta agregată este mai mică decât cererea
nominală (scade oferta, cererea rămânând neschimbată). Se produce inflaţie, adică
are loc creşterea indicelui general al preţurilor prin sporirea costurilor de
producţie unitare şi scăderea corespunzătoare a producţiei.
Un asemenea dezechilibru de piaţă poate fi tratat printr-o politică adecvată a

ofertei agregate, respectiv prin stimulente pentru creşterea producţiei, acordate
atât întreprinzătorilor, cât şi salariaţilor.
1) Cererea globală reprezintă:

a) totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru
achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii, indiferent de
destinaţia acestora;
b) producţia naţională totală;
c) încasările totale însumate la nivelul tuturor agenţilor
economici dintr-o ţară;
d) valoarea adăugată obţinută de agenţii economici dintr-o
ţară;
e) o mărime agregată.

A (a + b + c ); B (a + b + d); C (a + e); D (a + d + e).
2) Oferta globală reprezintă:

b) producţia totală (internă sau naţională) adusă la piaţă, de
către unităţile economice producătoare - vânzătoare;
c) încasările totale însumate la nivelul tuturor agenţilor
Macroeconomie 245
Echilibrul economic
economici dintr-o ţară;

d) valoarea adăugată obţinută de agenţii economici dintr-o ţară;

A (b+c+d+e); B (a + b + d); C (a + e); D (a + d + e).
3) Cererea agregată (globală) cuprinde:

a) cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri, făcute de către
consumatorii finali;
b) veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru
investiţiile brute realizate de acestea;
c) achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum personal şi
de bunuri investiţionale pe seama veniturilor bugetare;
d) cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a
importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti
exporturile acelei ţări;
e) toate variantele anterioare sunt corecte.
4) Politica cererii agregate constă în aducerea economiei naţionale în stare de

echilibru prin:
a) controlul cheltuielilor totale în economie, inclusiv al celor
guvernamentale;
b) influenţarea corespunzătoare a producţiei, preţurilor şi
ocupării (în sensul punerii celor doi factori ai pieţei în
echilibru);
c) stimulente pentru creşterea producţiei acordate
întreprinzătorilor;
d) stimulente pentru creşterea producţiei acordate salariaţilor.

A (b+c+e); B (a + b + d); C (a + e); D (a + b).
5) Atunci când oferta agregată este mai mică decât cererea nominală:
a) se produce inflaţie;
b) cresc costurile unitare de producţie;
c) scad costurile medii de producţie;
d) există un dezechilibru care poate fi tratat printr-o politică
adecvată a ofertei agregate;
e) există un dezechilibru care poate fi tratat prin acordarea de
stimulente atât pentru întreprinzători cât si pentru salariaţi în
vederea creşterii producţiei.

A (a+b+d+e); B (a + c + d); C (a + c+d+e); D (a + b).
Macroeconomie 246
Echilibrul economic
11.2 Echilibrul economic. Concepte şi corelaţii fundamentale
În condiţiile economiei de piaţă concurenţială, echilibrul economic se manifestă

sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în
calitatea lor de producători şi de consumatori. Agenţii economici producători
urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori,
satisfacerea trebuinţelor lor. Din modul de acţiune şi de comportare al acestor
agenţi economici pe piaţă, în funcţie de propriile lor interese, echilibrul economic
concurenţial apare sub forma raportului dintre cererea şi oferta ce se manifestă pe
Echilibrul pieţele bunurilor economice, monetare, de capitaluri şi de muncă, care în unitatea
şi interdependenţa lor reprezintă forme de existenţă a echilibrului macroeconomic.
macroeconomic
Deci, echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tinde piaţa bunurilor
economice, monetare, capitalului, muncii şi piaţa naţională în ansamblul ei,
caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele lor
segmente, abaterile dintre ele încadrându-se în limite considerate normale, fiind
nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre.
Adepţii teoriei echilibrului economic consideră că acesta se manifestă sub o

multitudine de forme, care se clasifică după anumite criterii:
a) După modul de manifestare în timp, echilibrul economic este privit

static şi dinamic.
Echilibrul economic static este considerat doar o ipoteză, neexistând practic în

realitate. Un astfel de echilibru s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbări
nesemnificative între diferite procese economice sau subsisteme ale economiei
naţionale, care nu modifică tendinţa sa dominantă.
Acţiunea factorilor creşterii economice şi mutaţiile pe care le generează în

raportul dintre oferta şi cererea de pe diferitele pieţe imprimă, însă, echilibrului
economic un caracter dinamic, ce se manifestă în timp ca o tendinţă dominantă.
Această formă a echilibrului economic se poate realiza pe termen scurt sau pe
termen lung.
Echilibrul economic dinamic pe termen scurt se realizează în condiţiile unor

modificări în restricţiile procesului creşterii economice, presupunând însă
alinierea imediată a acestuia la evoluţia celui mai deficitar factor de producţie,
ceilalţi rămânând insuficient utilizaţi. Drept urmare, creşterea economică este
lentă.
Depăşirea limitelor impuse de factorul restrictiv, presupune manifestarea unor

dezechilibre temporare ce pot fi înlăturate prin utilizarea unor elemente de
compensare, existente în economie sau atrase din afara ei. In această situaţie,
Macroeconomie 247
Echilibrul economic
creşterea economică se desfăşoară pe fondul echilibrului dinamic pe termen lung.
b) In raport cu nivelurile agregării economiei naţionale, echilibrul

economic se manifestă la nivel micro, mezo şi macroeconomic.
c) In funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare

a rezultatelor economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme:
material, valoric şi al resurselor de muncă.
Echilibrul economic material exprimă acea stare de concordanţă relativă între

volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală), pe de o parte şi nevoile
de consum final şi de producţie (cererea globală), sub aspect cantitativ, structural
şi calitativ, pe de altă parte.
De pildă, pentru a asigura o anumită cantitate de energie electrică este necesară o

cantitate determinată de combustibili, într-o anumită structură şi putere calorică.
Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între diferitele structuri

valorice ale rezultatelor economice şi eforturile depuse. In cadrul acestuia se
disting forme speciale, cum sunt: echilibrul bănesc (monetar), echilibrul financiar,
echilibrul bugetar şi echilibrul valutar.
Echilibrul bănesc se exprimă în concordanţa relativă dintre expresia bănească a

fondului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani în circulaţie;
echilibrul financiar, reliefează concordanţa relativă între sursele financiare şi
necesităţile de plată ale agenţilor economici; echilibrul bugetar reflectă
concordanţa relativă între veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul valutar
evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile în valută.
Echilibrul resurselor de muncă exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea,

structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de
muncă ale utilizatorilor, respectiv, ale unităţilor economice.
In unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic

asigură desfăşurarea procesului creşterii economice, concretizat în sporirea
dimensiunilor rezultatelor macroeconomice.
Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a concordanţei

relative a deciziilor luate de agenţii economici producători şi respectiv
consumatori, aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de timp, până în
momentul în care intervin factori perturbatori.
Echilibrul economic trebuie abordat atât pe ansamblul economiei, cât şi pe fiecare

piaţă în parte.
1. Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesară
Macroeconomie 248
Echilibrul economic
Condiţii de respectarea condiţiei ca oferta globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D),
echilibru adică:
Y = D.
In aceste condiţii cererea excedentară (De) este nulă.
Mărimea produsului naţional brut sau a venitului naţional care reprezintă oferta
globală (Y) se repartizează pentru consum (C) şi pentru economii (S), fiind deci
egală cu C + S.
Cererea globală (D) se concretizează în mărimea cererii de bunuri de consum (C)

şi respectiv de bunuri investiţionale (I), fiind deci egală cu C + I.
Cererea excedentară (De) este diferenţa dintre cantităţile de bunuri materiale şi

servicii cerute de consumatori (D) şi producţia curentă (Qc), la care se adaugă
rezervele necesare (Rn):
De = D – ( Qc + Rn )
Condiţia de echilibru pe piaţa unui bun economic este dată de relaţia:

p i  De i = 0 ,
p i - preţul bunului;
De i – cererea excedentară a bunului.
De i  0 şi p i  0 .
Rezultă că economia naţională se află în stare de echilibru atunci când pe toate

pieţele este îndeplinită condiţia de echilibru, adică deciziile agenţilor economici
corespund regulilor relevante ale economiei de piaţă. De pildă, preţurile existente
să asigure maximizarea utilităţii sau a profitului.
In procesul dinamic al confruntării cererii cu oferta, fiecare agent economic

acţionează ca şi cum preţurile existente ar fi preţuri de echilibru, efectuând
vânzarea şi cumpărarea de bunuri pe această bază, chiar dacă acesta nu participă
efectiv la toate actele de vânzare-cumpărare. Acest comportament al agenţilor
economici denumit şi de tatonare şi care constituie substanţa proceselor dinamice
ce se manifestă pe piaţă, acţionează ca o lege de conservare, contribuind la
stabilizarea pieţei.
Deoarece cererea globală (D) este formată din cererea pentru bunuri de consum
(C) şi pentru bunuri investiţionale (I), iar oferta (Y) este destinată consumului (C)
şi economiilor (S), rezultă:
D = C+ I şi Y = C + S.
Pe baza relaţiei echilibrului general Y = D  : C + S = C + I sau

S = I, relevând situaţia de echilibru într-o economie închisă.
2. Luându-se în considerare şi importul (H) şi exportul (E) de bunuri
Macroeconomie 249
Echilibrul economic
economice, relaţia de echilibru pe piaţa producătorilor devine:

Y + H = D + E sau
C + S + H = C + I + E, adică
S + H = I + E sau S – I = E – H,
ceea ce reprezintă o condiţie de echilibru.
3. Deoarece actele de comerţ au loc prin intermediul banilor, mărimea şi

dinamica acestora fiind legate de cererea şi oferta bunurilor economice, starea de
echilibru economic general depinde şi de situaţia pieţei monetare. Echilibrul pieţei
monetare este dat de relaţia:
Ym = Dm, unde:
Ym – oferta de monedă;
Dm – cererea de monedă.
Cum cererea şi oferta de monedă sunt influenţate, în principal, de masa monetară

(M), viteza de rotaţie a banilor (V), de volumul global al tranzacţiilor de pe piaţă
(T) şi de nivelul general al preţurilor (P), condiţia de echilibru este dată de relaţia:
MV = PT, unde
MV – oferta reală de monedă;
PT – cererea reală de monedă.
4. Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub forma egalităţii cererii (D L ) cu

oferta de locuri de muncă (Y L ), adică:
YL = DL
1) Care din următoarele relaţii exprimă condiţii de echilibru:

a) numărul locurilor de muncă = populaţia aptă de muncă disponibilă;
b) consum = economii;
c) oferta de muncă = numărul de locuri de muncă;
d) M · V = P · T;
e) numărul titlurilor de valoare cotate la bursă = numărul
întreprinderilor existente în economie.

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + c + d); D (a + b + c); E (a + b + c + e).
2) Piaţa muncii se află în situaţia de echilibru atunci când:

a) M · V = P · T;
b) numărul de locuri de muncă este egal cu cererea de muncă;
c) numărul de locuri de muncă este egal cu populaţia aptă de muncă
disponibilă;
d) numărul celor care solicită locuri de muncă este egal cu al celor
care oferă locuri de muncă.
Macroeconomie 250
Echilibrul economic
3) Există echilibru pe piaţa monetară atunci când:

PT
a) M  ;
V
b) Y m = M · V;
c) D m = P · T;
d) C + H = Y + E;
e) C + S = H + E.
unde:
M = masa monetară;
V = viteza de rotaţie a banilor;
T = volumul tranzacţiilor;
P = preţurile;
C = consum;
H = import;
Y = venit;
E = export;
S = economii.

A (a + b + d); B (a + c + d); C (a + b + c + e); D (a + b + c).
4) Condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor într-o economie închisă

este:
a) M · V = P · T;
b) C + S = C + I;
c) S < I;
d) S > I;
e) S = I.

A (b + e); B (a + b + c); C (a + b + c + e); D (a + d + e).
5) Dupa modul de manifestare in timp, echilibrul economic poate fi:

a) static;
b) dinamic;
c) material;
d) banesc;
e) financiar.

A (b + e); B (a + b); C (a + b + c + e); D (a + d + e).
Macroeconomie 251
Echilibrul economic
Aplicaţie:
Fie modelul simplu al unei economii în care cererea agregată (D) este
reprezentată de suma cheltuielilor pentru consum şi investiţii.
Oferta
Cererea Modificări Ocuparea
globală = Investiţii
Consum globală neplanificate forţei de
PNB planificate
(D) în stocuri muncă
(Y)
0 400 600 0
1000 1200 600 50
2000 2000 600 100
3000 2800 600 150
4000 3600 600 200
5000 4400 600 250
6000 5200 600 300
7000 6000 600 350
8000 6800 600 400
Datele din tabel sunt ipotetice şi sunt exprimate în miliarde u.m..

a) Să se calculeze cererea agregată şi modificările (investiţiile)
neplanificate în stocuri pentru fiecare nivel al PNB.
b) Să se reprezinte grafic cererea şi oferta agregată şi să se identifice pe
grafic nivelul de echilibru al PNB. Interpretaţi situaţiile in care D > Y şi D < Y.
c) Să se reprezinte grafic economiile (S) şi investiţiile planificate (Ip) şi
să se interpreteze echilibrul pe acest grafic.
d) Să se analizeze cum influenţează echilibrul modificarea investiţiilor
planificate de la nivelul de 600 la 400.

Macroeconomie 252
Echilibrul economic
Subiecte teoretice:
1. Definiţi echilibrul economic şi formele acestuia;
Macroeconomie 253
Echilibrul economic
2. Delimitaţi condiţiile de echilibru pe diverse pieţe.
Aplicaţie:
Fie modelul simplu al unei economii în care cererea agregată (D) este
reprezentată de suma cheltuielilor pentru consum şi investiţii.
Oferta
PNB planificate
(Y)
0 400 500 0
1500 1200 500 50
2500 2000 500 100
3500 2800 500 150
4500 3600 500 200
5500 4400 500 250
6500 5200 500 300
7500 6000 500 350
8500 6800 500 400
Macroeconomie 254
Echilibrul economic
Datele din tabel sunt ipotetice şi sunt exprimate în milioane u.m..

a) Să se calculeze cererea agregată şi modificările (investiţiile) neplanificate în
stocuri pentru fiecare nivel al PNB.
b) Să se reprezinte grafic cererea şi oferta agregată şi să se identifice pe grafic
nivelul de echilibru al PNB. Interpretaţi situaţiile in care D > Y şi D < Y.
c) Să se reprezinte grafic economiile (S) şi investiţiile planificate (Ip) şi să se
interpreteze echilibrul pe acest grafic.
d) Să se analizeze cum influenţează echilibrul modificarea investiţiilor
planificate de la nivelul de 500 la 400.
Test grilă:
1) Condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor într-o economie

închisă este:
a) M · V = P · T;
b) C + S = C + I;
c) S < I;
d) S > I;
e) S = I.

A (b + e); B (a + b + c); C (a + b + c + e); D (a + d + e).
2) Cererea globală reprezintă:

b) producţia naţională totală;
c) încasările totale însumate la nivelul tuturor agenţilor economici
dintr-o ţară;
d) suma de valoare adăugată obţinută de agenţii economici dintr-o
ţară;

A (a + b + c ); B (a + b + d); C (a + e); D (a + d + e).
3) Piaţa muncii se află în situaţia de echilibru atunci când:

a) numărul de locuri de muncă este egal cu populaţia aptă de
muncă disponibilă;
b) M · V = P · T;
c) numărul de locuri de muncă este egal cu cererea de muncă;
d) numărul celor care solicită locuri de muncă este egal cu al celor
Macroeconomie 255
Echilibrul economic
care oferă locuri de muncă.
4) Există echilibru pe piaţa monetară atunci când:

PT
a) M  ;
V
b) Y m = M · V;
c) C + H = Y + E;
d) C + S = H + E.
e) D m = P · T;
unde:
M = masa monetară;
V = viteza de rotaţie a banilor;
T = volumul tranzacţiilor;
P = preţurile;
C = consum;
H = import;
Y = venit;
E = export;
S = economii.

A (a + b + e); B (a + c + d); C (a + b + c + e); D (a + b + c).
5) Care din următoarele relaţii exprimă condiţii de echilibru:

a) numărul locurilor de muncă = populaţia aptă de muncă
disponibilă;
b) consum = economii;
c) oferta de muncă = numărul de locuri de muncă;
d) M · V = P · T;
e) numărul titlurilor de valoare cotate la bursă = numărul
întreprinderilor existente în economie.

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + c + d); D (a + b + c);
Răspuns 11.1
1. C(a+e);
2. A(b+c+d+e);
3. e;
Macroeconomie 256
Echilibrul economic
4. D(a+b);
5. A(a+b+d+e).
Răspuns 11.2.
1.C(a+c+d);
2. c;
3. D(a+b+c);
4. A(b+e);
5. B(a+b).
Cererea agregată este egală cu suma dintre consumul privat,

cheltuielile guvernamentale şi investiţiile planificate de către firme pentru anul
respectiv:
D = C + G + Ip
Oferta
PNB real planificate
(Y)
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
0 400 600 1000 -1000 0
1000 1200 600 1800 -800 50
2000 2000 600 2600 -600 100
3000 2800 600 3400 -400 150
4000 3600 600 4200 -200 200
5000 4400 600 5000 0 250
6000 5200 600 5800 200 300
7000 6000 600 6600 400 350
8000 6800 600 7400 600 400
Nivelul de echilibru al PNB este acela la care D =Y.

Din datele tabelului remarcăm că oferta agregată creşte cu rate mai mari
decât cererea agregată. Acest lucru este datorat faptului că o parte din venitul
câştigat din vânzarea producţiei realizate într-un an este economisită.
Distingem următoarele situaţii:

- PNB real < 5000 mld. u.m., cererea agregată depăşeşte oferta agregată.
Firmele vor vinde mai mult decât produc în anul respectiv, ceea ce înseamnă că
stocurile se vor reduce (a se vedea coloana 5 din tabel). Prin urmare, firmele îşi vor
mări producţia, angajând mai multă forţă de muncă (coloana 6), pentru a răspunde
cererii sporite.
Macroeconomie 257
Echilibrul economic
- PNB real > 5000 mld. u.m., oferta agregată depăşeşte cererea agregată.
Firmele nu vor putea să vândă întreaga producţie la nivelul preţurilor curente.
Mărfurile nevândute se constituie în stocuri neplanificate (coloana 5). În consecinţă,
firmele îşi reduc producţia şi cererea de forţă de muncă.
- PNB real = 5000 mld. u.m., producţia oferită la preţurile curente este
egală cu cantitatea de bunuri pe care consumatorii doresc să o cumpere la preţurile
respective. Odată atins echilibrul, nu va mai exista nici o tendinţă de creştere sau
scădere a PNB sau gradului de ocupare a forţei de muncă.
b) Dreapta cererii agregate este obţinută prin însumarea consumului şi

investiţiilor planificate corespunzătoare fiecărui nivel al PNB real. Deoarece
investiţiile planificate sunt 600 mld. u.m., indiferent de mărimea PNB real, panta
crescătoare a cererii agregate se datorează creşterii consumului odată cu mărirea
venitului.
Oferta agregată se reprezintă ca o dreaptă la 450. Proiecţiile punctelor de pe
această dreaptă pe axa orizontală reflectă venitul (consumul plus economiile), iar pe
axa verticală indică PNB real.
Diferenţa pe verticală între dreapta cererii agregate şi dreapta la 450
reprezintă modificările neprevăzute în stocuri. De exemplu, dacă PNB real este 4000
mld. u.m. pe an, cererea agregată va fi 4200 mld. u.m, respectiv stocurile se vor
reduce cu 200 mld. u.m.(segmentul AB de pe grafic). Existenţa unei cereri
excedentare va exercita o presiune în sensul creşterii PNB real. Analog, dacă PNB
real este 6000 mld. u.m. pe an, stocurile vor creşte cu 200 mld. u.m. ( segmentul CD
de pe grafic). Oferta excedentară va exercita o presiune în sensul reducerii PNB real.
Doar în punctul E, de pe grafic, cererea agregată egalează oferta agregată.
Macroeconomie 258
Echilibrul economic
Figura 11.1. PNB de echilibru
c) Echilibrul macroeconomic este atins atunci când investiţiile neplanificate

în stocuri sunt zero.
Este uşor de demonstrat că, odată atins echilibrul macroeconomic,
economiile (privite ca parte a venitului neutilizată pentru cumpărarea de bunuri
finale) egalează investiţiile planificate.
În primul rând, PNB real este egal cu venitul real:
PNB real = venitul = C + S.
În condiţii de echilibru, PNB real este egal cu suma cheltuielilor pentru
consum şi investiţii planificate:
PNB real = Cererea agregată = C + Ip.
Rezultă că, în situaţia de echilibru macroeconomic:
PNB real = C + S = C + Ip = Cererea agregată, repectiv S = Ip.
Presupunând că taxele sunt zero în acest model economic simplu, tot ce nu
se cheltuieşte se transformă în economii. Economiile reprezintă fonduri din care se
fac cheltuieli de investiţii. Aşadar, când economiile depăşesc investiţiile planificate
de către firme, o parte din PNB real nu va fi vândută (economiile reprezintă partea
din venit care nu este folosită pentru cumpărarea de bunuri). Dacă economiile nu
egalează investiţiile planificate, oferta nu va coincide cu cererea agregată iar
economia nu se va afla în echilibru.
Raportul de mărime dintre economii şi investiţii planificate este ilustrat de
graficul următor. Deoarece investiţiile planificate sunt egale cu 600 mld. u.m.,
echilibrul se va atinge când şi economiile vor avea această valoare. Dacă economiile
depăşesc nivelul de 600 mld. u.m., oferta agregată va fi excedentară în raport cu
cererea, exercitând o presiune în sensul reducerii PNB datorită formării neplanificate
(nedorite) de stocuri. Similar, dacă economiile nu ating nivelul de 600 mld. u.m.,
cererea va fi excedentară în raport cu ofertaşi stocurile de mărfuri se vor reduce.
Macroeconomie 259
Echilibrul economic
Economii şi investiţii
(mld. u.m.) investiţii planificate
600
0
1.000 2.000 3.000 4.000 5.000 6.000
PNB real = venit real
(mld. u.m.)
Figura 11.2. Economiile, investiţiile şi echilibrul macroeconomic
d)
Oferta
PNB real planificate
(Y)
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
0 400 400 800 -800 0
1000 1200 400 1600 -600 50
2000 2000 400 2400 -400 100
3000 2800 400 3200 -200 150
4000 3600 400 4000 0 200
5000 4400 400 4800 200 250
6000 5200 400 5600 400 300
7000 6000 400 6400 600 350
8000 6800 400 7200 800 400
Macroeconomie 260
Echilibrul economic
Figura 11.3. Declinul cererii agregate antrenează reducerea PNB real
O reducere a investiţiilor planificate determină deplasarea dreptei cererii

agregate spre dreapta jos. Noul nivel de echilibru al PNB real este de 4000 mld., cu
1000 mld. u.m. mai mic decât PNB potenţial.

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 261
Echilibrul economic

Macroeconomie 262
Dezechilibrul economic
DEZECHILIBRUL ECONOMIC
Cuprins Pagina
12.1 Dezechilibrul economic : concepte şi forme de manifestare 264
12.2 Teoria dezechilibrelor economice 270

Macroeconomie 263

 Definirea dezechilibrului economic
 Înţelegerea mecanismelor care conduc la dezechilibrul economic
 Familiarizarea cu formele dezechilibrului economic
 Evidenţierea indicatorilor care determină întelegerea modului de manifestare
a presiunii şi absorbţiei pe piaţă
 Explicarea implicaţiilor presiunii şi absorbţiei asupra desfăşurării activitaţii
economice
 Prezentarea formelor de manifestare a dezechilibrelor economice
12.1 Dezechilibrul economic. Concepte şi forme de manifestare
Mărimile măsurabile, care se comportă şi care evidenţiază egalitatea sau

inegalitatea dintre ele, sunt rezultatul acţiunii conjugate a unor forţe opuse. In cazul
echilibrului ele se anulează reciproc, în timp ce în situaţia de dezechilibru unele
devin preponderente în raport cu altele. Cum acţiunea acestor forţe contradictorii
este permanentă, unii economişti consideră echilibrul economic ca o stare de
moment, vremelnică, în timp ce dezechilibrul se manifestă permanent, cu
intensităţi diferite de la o perioadă la alta.
Dezechilibrul
De aceea, dezechilibrul economic se poate interpreta fie ca o stare normală a
economic
dezvoltării economice, fie ca o stare anormală, rezultată din încălcarea regulilor
fundamentale ale economiei de piaţă. In funcţie de preponderenţa acestor stări, în
economie se poate manifesta starea de echilibru sau starea de dezechilibru. In
consecinţă, în condiţiile mişcării reale a vieţii economice, echilibrul, indiferent de
formele de manifestare şi de nivelele de referinţă ale acestuia, se interpretează nu
ca ceva absolut, ci ca o tendinţă. Dinamica economiei naţionale conferă
dezechilibrelor economice un caracter permanent, manifestându-se în forme dorite
sau acceptate ca normale sau în forme nedorite, anormale. Când primele forme de
manifestare sunt preponderente, economia se caracterizează printr-o stare normală
de dezvoltare, fiind suportul progresului economic şi social. De pildă, într-o
activitate economică, depăşirea mărimii cheltuielilor de către venituri reprezintă o
formă a dezechilibrului normal. Această situaţie, dominantă în majoritatea
activităţilor agenţilor economici, stă la baza înviorării ofertei de bunuri economice
şi a satisfacerii corespunzătoare a cererii.
În situaţia în care predomină dezechilibrele anormale, în economie apare criza, cu

toate consecinţele sale asupra dezvoltării economico-sociale. In această situaţie,
necesitatea echilibrării dezvoltării economice înseamnă luarea de măsuri pentru
aducerea dezechilibrelor anormale în limitele celor normale, care acţionează
pozitiv asupra progresului economic şi social.
Macroeconomie 264
In literatura de specialitate, dezechilibrele normale sunt desemnate prin noţiunea de

presiune, iar cele anormale prin noţiunea de absorbţie.
Presiunea corespunde cu situaţia de “ofertă excedentară” sau de “piaţă a

Presiunea
cumpărătorului”. Dacă pe piaţa unui anumit produs, vânzătorul “ stă la rând”
pentru cumpărător, spunem că domină presiunea, iar la vânzător apare o intensitate
de aspiraţie pozitivă care nu e pe deplin satisfăcută.
Absorbţia Absorbţia corespunde cu situaţia în care pe piaţă se află “cerere excedentară”,

adică piaţa este a vânzătorilor, cumpărătorul fiind cel care “stă la rând”,
manifestându-se o tensiune de aspiraţie pozitivă nesatisfăcută a consumatorului.
Când se creează o egalitate între nivelul aspiraţiei vânzătorului şi cel al

consumatorului, pe piaţă se manifestă starea de echilibru.
Inţelegerea modului de manifestare a presiunii şi absorbţiei pe piaţă - ca forme

fundamentale ale dezechilibrului economic, necesită clarificarea conţinutului
următoarelor noţiuni:
a) Nivelul aspiraţiei vânzătorului ( Nv a ) şi cumpărătorului (Nc a ) este un
element al mulţimii alternativelor de decizie posibile, care apare la începutul
procesului de decizie elementar. Spre exemplu, aspiraţia de cumpărare nu este
acelaşi lucru cu cumpărarea efectivă şi nici aspiraţia de a produce cu producţia
efectivă etc.
b) Etapa necesară de aşteptare pentru vânzare (Ev a ) şi pentru cumpărare
(Ec a ), reprezintă timpul minim care trebuie să treacă de la apariţia nivelului de
aspiraţie de vânzare sau de cumpărare, până la prima împlinire a actelor de vânzare
sau de cumpărare efective.
c) Etapa de perimare a aspiraţiei de cumpărare (Ec p ) sau de vânzare (Ev p ),
reprezintă perioada de timp după trecerea căreia, toţi agenţii economici şi-au sistat
aspiraţia iniţială, fie pentru că intenţia lor de cumpărare sau de vânzare s-a realizat,
fie pentru că şi-au corectat intenţia iniţială.
d) Tensiunea aspiraţiei (T a ) reprezintă diferenţa dintre nivelul aspiraţiei la
vânzare sau la cumpărare şi rezultatul obţinut în urma executării deciziei de a
cumpăra (Rc a ) sau de a vinde (Rv a ).
Tc a = Nc a - Rc a sau
Tv a = Nv a - Rv a .
Raportul dintre nivelul aspiraţiei la vânzare sau la cumpărare şi rezultatul obţinut la

vânzare (Rv) sau la cumpărare (Rc) reprezintă gradul de tensiune a aspiraţiei la
vânzare (Gv T ) sau la cumpărare ( Gc T ):
N av N ca
G T  v sau G T  c .
v c
R R
Diferenţa între aspiraţia de vânzare (A v ) şi vânzarea efectivă (V e ) sau între

aspiraţia de cumpărare (A c ) şi cumpărarea efectivă (C e ), reprezintă tensiunea
aspiraţiei de vânzare (Tv a ) sau de cumpărare (Tc a ):
Macroeconomie 265
Tv a = A v – V e şi
Tc a = A c - C e .
Prin raportarea nivelului de aspiraţie al vânzătorilor la nivelul de aspiraţie al

cumpărătorilor, se relevă raportul de forţe pe piaţă (Rp F ):
Nv
R PF  ac .
Na
Dacă Rp F > 1, atunci pe piaţă este mai tare cumpărătorul, iar dacă Rp F <1, atunci pe
piaţă este mai puternic vânzătorul.
Concluzii generale privind impactul presiunii şi absorbţiei asupra activităţii

economice
Implicaţiile presiunii şi absorbţiei asupra desfăşurării activităţii economice sunt

multiple şi complexe, ele trebuind privite atât pe termen scurt, cât şi pe termen
lung.
1. Absorbţia, pe termen scurt, favorizează desfăşurarea activităţii

economice, creşterea dimensiunilor ei atât prin utilizarea mai bună a capitalului fix
existent, cât şi prin sporirea volumului capitalului fix prin investiţii. Investiţiile
contribuie rapid şi direct la lărgirea pe cale extensivă a producţiei, resursele fiind
utilizate la maximum. Pe termen lung, absorbţia constituie un stimulent puternic şi
durabil pentru creşterea volumului producţiei, dar generează locuri înguste de
producţie, ceea ce nu stimulează în măsură suficientă progresul tehnic.
In schimb, în perioada de presiune, pe termen scurt, volumul producţiei poate să

crească, dar numai în situaţia în care într-un numr însemnat de unităţi economice
producătoare, o parte a capacităţilor de producţie este neutilizată, stocurile fiind
inutile. In acest caz, investiţiile nu mai contribuie rapid şi direct la creşterea
dimensiunilor producţiei pe cale extensivă, deoarece există rezerve neutilizabile. Pe
termen lung însă, neutilizarea unei părţi a resurselor şi rezervelor, duce la o
însemnată risipă.
2. Privite într-un orizont de timp mai mare, starea de absorbţie frânează

dezvoltarea şi perfecţionarea bunurilor economice, deoarece existenţa pieţei
vânzătorilor exclude motivaţia pentru apariţia produselor noi. In schimb, în cazul
presiunii are loc o stimulare a apariţiei de produse noi. Deci, presiunea accelerează,
iar absorbţia frânează dezvoltarea calitativă a produselor.
3. In condiţiile presiunii, concurenţa există numai între vânzători. In această

situaţie vânzarea efectivă poate să se apropie de aspiraţia vânzătorului, dacă un alt
vânzător sau mai mulţi rămân şi mai mult în urmă faţă de propriile lor aspiraţii.
In schimb, în condiţiile absorbţiei, concurenţa se manifestă numai între
Macroeconomie 266
cumpărători. In această situaţie, creşterea vânzărilor depinde numai de producţie,

producătorul găsind cumpărător pentru fiecare produs şi deci nu trebuie să
concureze. Deoarece în starea de absorbţie producţia se îndepărtează de aspiraţiile
consumatorului, acesta va fi obligat să facă înlocuiri forţate de bunuri sau să facă
economii forţate.
4. Sub aspectul adaptării producţiei la nevoile consumatorilor, în situaţia

absorbţiei, aceasta se realizează anevoie, în timp ce în situaţia de presiune,
adaptarea este rapidă şi elastică. In presiune, influenţa producţiei asupra
consumului este mult mai activă decât în perioada de absorbţie. In perioada de
presiune are loc modificarea cerinţelor şi intenţiilor de cumpărare în mod
permanent.
5. In perioada presiunii, povara incertitudinii cade asupra vânzătorului,

cumpărătorul găseşte ceea ce caută şi se simte în siguranţă. In perioada de
absorbţie situaţia se inversează, vânzătorul se simte în siguranţă, în timp ce
cumpărătorul cumpără atunci când găseşte bunul respectiv, nu în momentul în care
s-a conturat intenţia de cumpărare. In consecinţă, la consumator poate să apară
acumularea de stocuri.
6. In perioada de presiune, cumpărătorul este cel ce face selecţia, care are

drept rezultat îmbunătăţirea calităţii, reducerea costurilor, diferenţierea producţiei
şi concentrarea producţiei. In situaţia de absorbţie, efectele pozitive ale selecţiei
sunt aproape anulate.
7. Cele două forme ale dezechilibrului economic îşi pun amprenta şi asupra
fluxului de mesaje, asupra relaţiilor informaţionale între masa vânzătorilor şi cea a
cumpărătorilor. In timpul presiunii, cea mai mare parte a sarcinilor informative
cade asupra vânzătorului, în timpul absorbţiei, invers, ele cad în seama
cumpărătorilor.
Comparând cele două forme fundamentale ale dezechilibrului, apare evident că

presiunea are mai multe avantaje decât absorbţia. Aceste avantaje pot fi evidente
dacă politica economică generală realizează presiunea în următoarele condiţii:
 existenţa unei tensiuni nu prea mari între aspiraţia de vânzare şi
vânzarea efectivă, astfel încât să provoace suficiente griji vânzătorului,
dar să nu ducă la un volum prea mare de resurse neutilizate;
 intensitatea aspiraţiei de vânzare să fie puternică, astfel încât vânzătorii
să fie interesaţi în mare măsură în reuşita vânzării;să existe suficiente
forţe şi procese contrare care să neutralizeze sau cel puţin să atenueze
efectele negative ale presiunii, cum sunt: speculaţia, necruţarea
adversarului, dezorientarea cumpărătorului, excesul de reclame etc.
Macroeconomie 267
1) Tensiunea aspiraţiei la vânzare se poate exprima astfel:

a) diferenţa dintre rezultatul obţinut în urma vânzării şi nivelul
aspiraţiei la vânzare;
b) raportul dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi rezultatul obţinut
în urma vânzării;
c) diferenţa dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi rezultatul
obţinut în urma executării deciziei de a vinde;
d) inversul aspiraţiei la vânzare.
2) Nivelul aspiraţiei vânzătorului N a v este:

a) un element al mulţimii alternativelor de decizie posibile, care
apare la începutul procesului de decizie elementar;
b) diferenţa între aspiraţia de cumpărare şi rezultatul obţinut în
urma deciziei de a cumpăra;
c) un indicator ce ajută la înţelegerea modului de manifestare a
absorbţiei şi presiunii pe piaţă;
d) acea situaţie de piaţă în care există ofertă excedentară iar piaţa
este a cumpărătorului.

A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + d).
3) Într-un orizont lung de timp, starea de absorbţie:

a) stimulează apariţia de produse noi;
b) volumul producţiei poate să crească;
c) frânează dezvoltarea calitativă a produselor;
d) determină risipă de resurse.

a) presiunea accelerează iar absorbţia frânează dezvoltarea
calitativă a produselor;
b) în condiţiile de presiune există concurenţă între vânzători;
c) presiunea frânează iar absorbţia accelerează dezvoltarea
d) în condiţii de presiune, cumpărătorul este cel care face
selecţia;
e) în cazul absorbţiei adaptarea producţiei la nevoile
consumatorilor se realizează rapid.
A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + c + e); D (a + d); E (a + b + d).
5) Atunci când cererea este mai mare decât oferta, pe piaţă există:
a) stare de absorbţie;
Macroeconomie 268
b) concurenţă între vânzători;

c) stare de presiune;
d) produse de calitate superioară.
6) În condiţii de absorbţie pe piaţă:

a) cererea este mai mică decât oferta;
b) există concurenţă între cumpărători;
c) are loc rapid adaptarea producţiei la nevoile consumatorilor;
d) concurenţa se manifestă între vânzători.
7) Atunci când economia se află în situaţia de trecere de la presiune la absorbţie

are loc:
a) scăderea creşterii economice;
b) o accelerare temporară a creşterii economice;
c) scăderea bruscă a intenţiei de vânzare;
d) o creştere bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect este
utilizarea capacităţilor de producţie nefolosite anterior.

A (b + d); B (a + c + d); C (a + b + c + d); D (a + d); E (a + c).
8) În situaţia când economia se află în situaţia de trecere de la presiune la

absorbţie:
a) sporirea producţiei are loc numai prin creşterea volumului
capitalului fix;
b) are loc scăderea bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect
este utilizarea capacităţilor de producţie nefolosite anterior;
c) are loc accelerarea ritmului creşterii economice;
d) are loc diminuarea ritmului creşterii economice;
e) sporirea producţiei are loc doar prin creşterea productivităţii.
9) În perioada de trecere de la absorbţie la presiune are loc:

a) diminuarea ritmului creşterii economice;
b) accelerarea ritmului creşterii economice;
c) creşterea bruscă a intenţiei de vânzare;
d) utilizarea capacităţilor de producţie nefolosite anterior.
10) În condiţii de absorbţie pe piaţă:

a) agenţii economici sunt preocupaţi de îmbunătăţirea calităţii;
b) cererea este bine satisfăcută;
c) există concurenţă între vânzători;
d) se cumpără tot ceea se produce.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 277.
Macroeconomie 269
12.2 Teoria dezechilibrelor economice
Conform acestei teorii, în economie predomină, cu o anumită intensitate, diferitele

forme ale dezechilibrului economic.
Pe piaţă există în orice moment surplusuri din partea cererii şi/sau ofertei, iar la
agenţii economici, stocuri de bunuri şi rezerve de factori de producţie. In aceste
condiţii, nu exist bunuri şi nici resurse cu preţuri zero. Drept urmare, economia
este dominată de dezechilibre, aceasta neputându-se afla în nici un moment în stare
Forme ale de echilibru. Dezechilibrele economice sunt expresia modificărilor limitelor
resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de
dezechilibrului
bunuri şi servicii, inclusiv a unor greşeli de politică economică generală pe termen
lung.
Principalele dezechilibre se manifestă sub următoarele forme:

a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii;
b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii;
c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, monedei şi muncii.
a) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii se concretizează

în nerealizarea unei părţi a ofertei şi în apariţia şomajului.
Excesul de ofertă de pe piaţa bunurilor economice, adică presiunea, este un proces

generat de o multitudine de cauze:
1. creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor, inflaţia având rol
precumpănitor. Prin reducerea puterii de cumpărare a populaţiei, masa de bunuri
din circulaţie nu poate fi absorbită, apărând astfel “excesul de ofertă”. Pentru a
frâna procesul inflaţionist, în perioada de presiune, administraţia publică centrală
acţionează prioritar asupra creşterii salariilor, în timp ce în perioada de absorbţie
acţionează preponderent asupra formării preţurilor;
2. dominaţia incertitudinii pe piaţă determină pe fiecare producător să
formeze rezerve de capacităţi de producţie pentru siguranţa sa personală, pentru a
nu pierde cumpărătorii potenţiali. La nivelul economiei naţionale, aceste rezerve
depăşesc cu mult necesităţile unei aprovizionări normale;
3. formarea surplusului de capacităţi duce la dezvoltarea cererii, care
determină apariţia de noi bunuri sau îmbunătăţirea calităţii celor existente. La acei
producători care nu reuşesc să utilizeze noile realizări tehnice apar capacităţi
neutilizate, în timp ce la producătorii cu forţă concurenţială puternică, şi care sunt
preocupaţi de inovare, se creează o rezervă de capacitate complementară, destinată
noilor investiţii, acestea din urmă determinând apariţia unui nou bun economic;
4. intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de
investiţie. Această situaţie se explică prin: reducerea economiilor populaţiei ce sunt
destinate investiţiilor; prudenţa producătorilor investitori; politica restrictivă de
credite pentru investiţii; diminuarea investiţiilor publice etc. O asemenea situaţie
este inversă absorbţiei, unde intenţia de a investi este mai mare decât posibilităţile
reale de realizare a investiţiilor.
Macroeconomie 270
Corelaţia între ritmul de creştere şi presiune se concretizează în aceea că o creştere

lentă este, de regulă, însoţită de o puternică presiune. Prin sporirea ritmului
creşterii economice, presiunea se diminuează. Prin forţarea acestui ritm, starea de
presiune se transformă în absorbţie. Deci, trecerea de la presiune la absorbţie este
însoţită de o accelerare temporară a creşterii economice. O asemenea situaţie a
caracterizat economia ţărilor dezvoltate în perioada de trecere de la economia de
pace la cea de război.
In perioada de trecere de la presiune la absorbţie, ca urmare a creşterii producţiei,

are loc o creştere bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect este utilizarea
capacităţilor nefolosite anterior.
b) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa

muncii. Excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă şomaj, în timp ce excesul de
cerere pe piaţa bunurilor înseamnă diminuarea producţiei, o criză alimentară.
Cauzele directe care determină starea de absorbţie pe piaţă sunt: satisfacerea

insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor, care sunt nevoiţi să recurgă la substituiri
forţate, inclusiv la economii silite; disproporţiile dintre ramurile de producţie,
concretizate în aceea că volumul producţiei agenţilor economici este mai mic în
raport cu intenţiile de cumpărare de factori de producţie şi bunuri de consum;
neconcordanţa între intenţiile de investiţii, pe de o parte şi condiţiile tehnice
materiale reale ale efectuării investiţiilor, adică potenţialul de investiţii, pe de altă
parte.
In condiţiile în care sistemul economic se află în perioada de trecere de la absorbţie

la presiune, are loc diminuarea ritmului creşterii economice, conversiunea fiind
însoţită de o încetinire temporară a creşterii economice.
c) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, a monedei şi pe piaţa

muncii. Un asemenea dezechilibru afectează grav toate categoriile de pieţe, el fiind
deja rezultatul unei economii aflate în criză structurală profundă. In termeni
economici, aceste dezechilibre înseamnă hiperinflaţie, şomaj cronic şi înrăutăţirea
gravă a condiţiilor de viaţă. In economie nu mai acţionează, în limite normale, nici
absorbţia şi nici presiunea, fiind necesară o lungă perioadă de tranziţie pentru a
restructura întregul aparat tehnico-productiv, pe alte criterii de raţionalitate.
Această restructurare de fond implică costuri sociale mari, stabilirea corectă a
priorităţilor, refacerea şi dezvoltarea treptată a funcţiei productive a agenţilor
economici, a sistemului economic în ansamblul său.
Macroeconomie 271
1) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa monetară şi pe piaţa

muncii:
a) implică costuri sociale mici;
b) afectează grav toate categoriile de pieţe;
c) economia se află în criză structurală profundă;
d) necesită o lungă perioadă de tranziţie pentru a restructura
aparatul tehnico-productiv;
e) se caracterizează prin şomaj pe piaţa muncii şi presiune pe
piaţa bunurilor şi serviciilor.

A (a + b + c); B (c + d + e); C (a + b + d + e); D (b + c + d).
2) În cazul dezechilibrelor economice sunt esenţiale următoarele:

a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii;
b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa monetară şi
pe piaţa muncii;
c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa
muncii.

A (a); B (a + b + c); C (b); D (a + b); E (a + c).
3) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice este un proces generat de:

a) creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor;
b) creşterea inflaţiei;
c) scăderea inflaţiei;
d) existenţa incertitudinii pe piaţă;
e) intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real
de investiţie.

A (a + b + c); B (a + c + e); C (a+b + d + e); D (a + d + e) E (a + e).
4) Presiunea este un proces generat de multiple cauze. Printre acestea se numară:

b) intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de
investiţie;
c) scăderea inflaţiei;
d) existenţa incertitudinii pe piaţă;
e) intenţia de a face investiţii este mai mare decât potenţialul real de
investiţie.
Macroeconomie 272

A (a + b + d); B (a + c + e); C (a+b + c); D (a + d + e) E (a + e).
5) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii

constituie un dezechilibru care existenţa şomajului implică:
a) existenţa şomajului;
b) diminuarea producţiei;
c) satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor;
d) disproporţii între ramurile de producţie;
e) creşterea producţiei.

A (a + b + d); B (a + c + e); C (a+b + c+d); D (a + d + e) E (a + e).

. Subiecte teoretice:
1. Definirea echilibrului economic;
Macroeconomie 273
2. Teoria dezechilibrelor economice.
Macroeconomie 274
Test grilă:
1) Excesul de ofertă de pe piaţa bunurilor economice este generată de:

b) intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real
de a investi;
c) neconcordanţe dintre intenţiile de a investi şi condiţiile tehnice
materiale reale ale efectuării investiţiilor;
d) crearea de rezerve de capacităţi de producţie în vederea
menţinerii clienţilor potenţiali;
e) satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor.
A (a + d + e); B (a + b + c + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d);
E (a + b + d).
2) Prin raportarea nivelului de aspiraţie al vânzătorilor la nivelul de

aspiraţie al cumpărătorilor se relevă:
a) raportul de forţe pe piaţă;
b) gradul de tensiune al aspiraţiei;
c) tensiunea aspiraţiei.
3) Tensiunea aspiraţiei la vânzare se poate exprima astfel:

a) diferenţa dintre rezultatul obţinut în urma vânzării şi
nivelul aspiraţiei la vânzare;
b) raportul dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi rezultatul
obţinut în urma vânzării;
c) diferenţa dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi
rezultatul obţinut în urma executării deciziei de a
vinde;
d) inversul aspiraţiei la vânzare.
4) Nivelul aspiraţiei vânzătorului N a v este:

a) un element al mulţimii alternativelor de decizie
posibile, care apare la începutul procesului de decizie
elementar;
b) diferenţa între aspiraţia de cumpărare şi rezultatul
obţinut în urma deciziei de a cumpăra;
c) un indicator ce ajută la înţelegerea modului de
manifestare a absorbţiei şi presiunii pe piaţă;
d) acea situaţie de piaţă în care există ofertă excedentară
iar piaţa este a cumpărătorului.
A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + d).
5) Într-un orizont lung de timp, starea de absorbţie:
Macroeconomie 275
a. stimulează apariţia de produse noi;

b. volumul producţiei poate să crească;
c. frânează dezvoltarea calitativă a produselor;
d. determină risipă de resurse.

a. presiunea accelerează iar absorbţia frânează dezvoltarea
b. în condiţiile de presiune există concurenţă între vânzători;
c. presiunea frânează iar absorbţia accelerează dezvoltarea
d. în condiţii de presiune, cumpărătorul este cel care face selecţia;
e. în cazul absorbţiei adaptarea producţiei la nevoile
consumatorilor se realizează rapid.
A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + c + e); D (a + d); E (a + b + d).
7) Atunci când cererea este mai mare decât oferta, pe piaţă există:
a. stare de presiune;
b. concurenţă între vânzători;
c. stare de absorbţie;
d. produse de calitate superioară.
8) Atunci când oferta este mai mare decât cererea, pe piaţă există:
a) stare de presiune;
b) concurenţă între cunpărători;
c) stare de absorbţie;
d) produse de calitate superioară.
9) Presiunea este un proces generat de multiple cauze. Printre acestea se

numară:
a. creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor;
b. intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de
investiţie;
c. scăderea inflaţiei;
d. existenţa incertitudinii pe piaţă;
e. intenţia de a face investiţii este mai mare decât potenţialul real
de investiţie.
A (a + b + d); B (a + c + e); C (a+b + c); D (a + d + e) E (a + e).
10) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa

muncii constituie un dezechilibru care existenţa şomajului implică:
a. existenţa şomajului;
b. diminuarea producţiei;
c. satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor;
Macroeconomie 276
d. disproporţii între ramurile de producţie;

e. creşterea producţiei.
A (a + b + d); B (a + c + e); C (a+b + c+d); D (a + d + e) E (a + e).
Răspuns 12.1
1. c;
2. B(a+c)
3. c;
4. E(a+b+d);
5. a;
6. b;
7. A(b+d);
8. c;
9. a;
10. d.
Răspuns 12.2
1. D(b+c+d);
2. B(a+b+c);
3. C(a+b+d+e);
4. A(a+b+d);
5. C(a+b+c+d).

1997
Macroeconomie 277
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 278
Fluctuaţiile activitaţii economice
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
Cuprins Pagina
13.1 Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice 280
13.2 Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi. Ciclul decenal şi fazele sale 282

Macroeconomie 279

 Delimitarea fluctuaţiilor sezoniere de cele accidentale şi cele ciclice
 Înţelegerea cauzelor evoluţiei ciclice a activitaţii economice
 Prezentarea diverselor cicluri economice (ciclul lung, ciclul decenal şi ciclul
scurt)
13.1 Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice
Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi

economie naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile, consumul,
ocuparea forţei de muncă etc) permite constatarea că în unele perioade se
înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea
economică de ansamblu sau de ramură, pentru cunoaşterea stării de criză. Aceasta
înseamnă că, în timp, activitatea eonomică nu are o evoluţie uniformă, lineară, ci
Evoluţie este fluctuantă. Se pot delimita fluctuaţii sezoniere accidentale (întâmplătoare) şi
fluctuantă ciclice.
a) Fluctuaţiile sezoniere, se derulează, de regulă, pe parcursul unui an, ca

urmare a influentei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general
explicabile şi previzibile.
Astfel, sub incidenţa unor factori natural-climaterici, volumul producţiei, al ocupării,

al activităţii economice în general, cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în
agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. Variaţiile
sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri
şi tradiţii, sărbători religioase sau laice ş.a.).
b) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori

sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi
politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită
stare de spirit a populaţiei etc.
Fluctuaţii c) Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea

ciclice activităţii economice, de interdependenţe dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii
agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în
termene riguroase, exacte.
Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului XIX, iar

prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi
contracţie a afacerilor, a activităţii economice în general, se derulează cu o anumită
regularitate în timp. Evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, se
derulează sub formă ondulatorie, are un caracter ciclic.
Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze,
Macroeconomie 280
Fazele fiecare cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune.

mişcării
ciclice În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte
de la o succesiune şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, care seamănă
în linii generale de la un ciclu la altul, în fiecare fază, starea şi performanţele
agregate ale economiei au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc

premisele care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi
progres. De aceea, teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă
forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice.
Pentru cercetători, evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor
statistice, în special, a celor care exprimă activitatea la nivel macroeconomic. Cum
acestea, în marea lor majoritate, sunt sub formă monetară, devine necesară
asigurarea comparabilităţii prin eliminarea influenţelor generate de modificarea
preţurilor.
De aceea, indicatorii valorici nominali – calculaţi pe baza preţurilor curente ale

fiecărui an – trebuie transformaţi în indicatori reali – mărimi exprimate în preţuri
constante, comparabile.
O asemenea transformare se realizează cu ajutorul deflatorului, indicator care

reliefează în mod sintetic modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea
de cumpărare a banilor.
1) Fluctuaţiile sezoniere:
a) sunt determinate de factori aleatori;
b) sunt determinate de factori naturali sau sociali;
c) sunt previzibile;
d) sunt explicabile;
e) sunt determinate de decizii neaşteptate ale unor agenţi
economici.
A (a + c + d); B (a + b + d ); C (b + c + d); D (a + d + e);
E (a + b + c + d + e).
2) Un ciclu economic poate fi reprezentat sub formă grafică astfel:

a) pe ordonată este surprins timpul iar pe abscisă nivelul
productivităţii globale;
b) pe ordonată este surprins timpul iar pe abscisă mărimea
profitului la nivelul de întreprindere;
c) pe ordonată este surprins ritmul PNB, iar pe abscisă timpul;
Macroeconomie 281
d) pe ordonată este surprins ritmul venitului naţional iar pe abscisă

timpul.
A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b); D (c + d); E (a + b + c + d).

a) evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor statistice, în
special, a celor care exprimă activitatea la nivel macroeconomic;
b) fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea
activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale;
c) fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc
premisele care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi
progres;
d) ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice;
e) evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, se derulează sub
formă ondulatorie, are un caracter ciclic.
A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b); D (c + d); E (a + b + c + d+e).
4)Fluctuaţiile sezoniere:
a) se derulează, de regulă, pe parcursul unui an;
b) apar ca urmare a influentei unor factori naturali;
c) se datorează şi unor împrejurări sociale;
d) sunt în general explicabile şi previzibile;
5) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale:

b) sunt determinate de evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente
sociale şi politice deosebite;
c) sunt determinate de deciziile neaşteptate ale unor agenţi economici;
d) sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice;
e) se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene
riguroase, exacte.
A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b+c); D (c + d); E (a + b + c + d+e).
13.2 Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi. Ciclul decenal şi fazele sale
Pe baza datelor statistice acumulate pentru diferite economii, au fost identificate mai
multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund. Se detaşează
prin importanţa lor: cicluri lungi sau “seculare “, cicluri propriu zise, numite
decenale cu o durată care variază de la 4-5 ani la 10-12 ani şi cicluri scurte, cu o
durată de la 6 luni la 3 ani, din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi cel al
Macroeconomie 282
variaţiei stocurilor.
Ciclurile a) Ciclurile lungi sau seculare

lungi Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei factorilor de
producţie demonstrează că aceasta se desfaşoară sub forma unor unde lungi cu o
durată de 40-60 ani. In acest interval de timp, în economie este dominant un anumit
mod tehnic de producţie. O perioadă de timp reprezentând circa 20-30 ani modul
tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie capacităţile
de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După aceasta, el intră în conflict cu
posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost
edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii
economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice,
mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor.
Începe o perioadă de tranziţie spre un nou mod tehnic de producţie apt să ridice
eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi modalităţi de
combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi
accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de
producţie sunt pregnante, dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali,
paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie.
Generalizarea noului mod tehnic de producţie şi restructurarea profundă a
economiei, încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou
stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă “ undă “ de dezvoltare
economică. Corespunzător acestei logici, în evoluţia oricărei economii mature, se
disting două mari faze de evoluţie: una ascendentă, alta descendentă, fiecare cu o
durată de 20-30 ani.
Faza Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate

economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor,
ascendentă producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai.
Faza In faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei,

descendentă investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc; ani de recesiune
economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie
(inflaţie, şomaj) se accentuează.

In prezent, capătă o tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a
ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei
tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor din economie. Sub influenţa
acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de
producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului lung, inovaţiile care stau la baza
noului mod tehnic de producţie se generalizeaă în economie prin intermediul unui
proces investiţional susţinut, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului
naţional şi eficienţei economice. După o anumită perioadă, apar semne de epuizare a
potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent, concretizate în
diverse dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie, ceea ce marchează începutul
Macroeconomie 283
fazei descendente a ciclului lung. In faţa dificultăţilor economice se intensifică

cercetarea ştiinţifică şi inovaţia tehnologică, generând un puternic avânt inovaţional.
Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi
inovaţiile tehnologice s-au plasat între 1830 – 1840, 1890 – 1900, 1930 – 1940,
inclusiv după 1975, care se încadrează în fazele descendente ale ciclurilor lungi. In
aceste intervale, sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza
cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care prin mecanismul investiţiilor
scot economia din faza stagnării şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă mai
lungă. Este de remarcat că, în faza ascendentă a ciclului lung, nu se ridică nevoi
deosebit de presante în faţa cercetării ştiinţifice, ceea ce determină un recul al
marilor descoperiri şi invenţii.

Perioda de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată
printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei
descendente. Caracteristic crizei structurale este, pe lângă durata sa, şi faptul că
reprezintă cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de
fabricaţie.
Are loc “sancţionarea “ prin declin a unor subramuri şi produse legate de vechiul
mod tehnic de producţie şi propulsarea unor subramuri de viitor.
Ciclul b) Ciclul decenal şi fazele sale
decenal Cercetarea ştiinţifică, privind evoluţiile ciclice în economiile de piaţă, este
concentrată, în primul rând, asupra ciclului decenal, căruia îi este dedicată o bogată
literatură, conţinând o mare varietate de puncte de vedere. In tratarea ciclului
economic decenal, deşi se recunoaşte, în principiu, existenţa aceloraşi faze, diferiţi
autori folosesc termeni diferiţi. Unii autori vorbesc de criză şi depresiune, respectiv
înviorare şi avânt. Samuelson foloseşte termenii: restrângere (contracţie), înviorare,
expansiune şi apogeu. Alţi autori consideră că cele 4 faze ale ciclului decenal sunt:
expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), depresiunea şi punctul de cotitură
inferior (de începere a refacerii, respectiv a expansiunii).
Indiferent de denumirea fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în mod

ideal sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau
indice) al activităţii economice, iar pe abscisă este surprinsă variabila timp (fig.
13.1.).
Macroeconomie 284
VN
E
B
D
F
C
A
A B C D E F Timp
Figura nr. 13.1. Ciclul decenal şi fazele sale
În cadrul unui ciclu decenal, se remarcă mai întâi faza de expansiune (perioada de
Expansiune
timp A-B şi C-E) în care conjunctura economică este favorabilă. În ansamblu,
afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum este dinamică, cu
perspective de consolidare, optimismul domină starea de spirit a agenţilor
economici.
Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un

proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente
şi crearea altora noi. Anticipările privind mărirea cererii de bunuri de consum, sunt
factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă,
fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin efectul de antrenare a
investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei
agregate şi a venitului viitor (conform teoriei multiplicatorului investiţiilor).
În această fază, în care optimismul agenţilor economici este robust, are lor
stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea stocurilor în
persepectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. Totodată, băncile acordă credite
cu o oarecare uşurinţă, gradul de îndebitare a întreprinderilor cu scop lucrativ
depăşind limitele prudenţei, iar creditul de consum se extinde. Cererea agregată în
creştere, stimulată artificial şi prin mărirea masei monetare şi vitezei de rotaţie a
monedei, determină o tendinţă de creştere lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi
a celor cu ridicata, iar apoi a celor cu amănuntul, declanşând procesul inflaţionist.
În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile

altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce
determină o frânare a investiţiilor. Ea se accentuează atunci când întreprinzătorii
constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărei capacitate
depăşeşte cererea solvabilă , ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile
investiţii să fie mai mică decât cea anticipată. O primă reacţie o reprezintă o
Macroeconomie 285
anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. Pe acest

fond are loc intrarea economiei într-o nouă fază, cea de cotitură superioară, cu
Punctul de manifestări de criză ciclică. Premiza acestei faze constă în faptul că în economie
apar fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de
cotitură
unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau partenerii externi), fie de
superior epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este de menţionat în acest sens
tendinţa de reducere a ratei profitului ca urmare a numeroase cauze ca: sporirea
costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai
scumpi sau având un nivel calitativ mai redus; mărirea stocurilor generate de o serie
de împrejurări (disproporţii între diferite ramuri şi subramuri, nonconcordanţe
structurale între cererea şi oferta de satisfactori, creşterea mai rapidă a producţiei în
raport cu veniturile pe care agenţii economici le cheltuiesc, reducerea relativă a
investiţiilor faţă de evoluţia economiilor) etc. In faţa noilor fenomene, băncile tind
să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare sau
reducere a investiţiilor.
Recesiunea Aceste fenomene cumulative pot marca trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice –
recesiunea (în grafic de la punctul B la C; de la E la F). Recesiunea reprezintă
încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale ritmului creşterii economice.
Astfel, elementele de neîncredere deja afirmate în faza de inversare a conjuncturii

(punctul de cotituă superior B respectiv E) se difuzează în sistemul economic;
întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi încetinesc activitatea. Altele întâmpină
dificultăţi datorită diminuării cererii şi (sau) creşterii costurilor ceea ce conduce la
reducerea autofinanţării. Cererea, care alimentează faza de expansiune, tinde să se
contracte mai întâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi apoi a unor
prodfactori (datorită încetinirii sau chiar reducerii procesului investiţional) dar şi a
bunurilor de consum curent, generată de creşterea şomajului. Dinamica producţiei se
încetineşte ori poate deveni negativă în unele ramuri sau pe ansamblu, ca urmare a
reducerii comenzilor. Ea se corelează cu restrângerea masei monetare, cu stagnarea
sau reducerea cursului titlurilor. Prin efectul acceleratorului, o atenuare sau reducere
a cererii agregate, şi în primul rând de bunuri de capital, poate accentua cumulativ
tendinţa de reducere a producţiei, conducând la eliminarea treptată a excesului de
ofertă şi a stocurilor. În faţa acestor dificultăţi, agenţii economici sunt obligaţi să
adopte măsuri drastice de reducere a costurilor şi promovarea vânzărilor, apelând
masiv la reînnoirea capitalului fix, la îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori.
Realizarea unor asemenea obiective se asigură printr-o impulsionare a procesului

Punctul de investiţional, care generează un nou moment de cotitură în evoluţia economiei
cotitură (interval C – D) şi, apoi, o nouă fază de expansiune a ciclului decenal. Revigorarea
inferior procesului investiţional, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reînnoirea capitalului
fix activ, stimulează cererea de prodfactori şi gradul de ocupare a forţei de muncă,
mai întâi în sectoarele care-l produc. Pe baza creşterii veniturilor, creşte cererea de
satisfactori, care la rândul său impulsionează procesul investiţional şi producţia de
prodfactori, iniţiindu-se astfel o nouă fază de expansiune (interval D – E).
Macroeconomie 286
Ciclul economic “decenal“ cuprinde intervalul B-E, cu momentul B (punctul de

cotitură superior) şi intervalele de inflexiune B-C, C-D, D-E. Într-un ciclu clasic, se
disting manifestările de criză şi recesiune în care sunt pregnante fenomene negative
şi căutări, uneori dureroase, pentru noi echilibre şi restructurări necesare şi
momentul de cotitură inferior (începerea unei înviorări) care, împreună cu
expansiunea, definesc o evoluţie favorabilă pe ansamblul economiei – boom-ul.
Fiecare fază a ciclului caracterizează o anumită stare a economiei, îndeplineşte o

anumită funcţie în evoluţia de ansamblu. Dacă rolul expansiunii în înfăptuirea
aspiraţiilor de progres ale fiecărui popor este evident, nu mai puţin necesare şi
importante sunt funcţiile pe care le îndeplineşte recesiunea (şi manifestările de criză
economică). Ele au rolul de a restabili temporar, cu preţul unei risipe de resurse
economice, sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie. Amintim dintre acestea
corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată, dintre economii şi investiţii,
dintre masa monetară aflată în circulaţie şi cea necesară acesteia etc.
Aşa cum s-a subliniat, ciclurile decenale se derulează pe fondul celor seculare, iar
experienţa istorică a evidenţiat că în ţările dezvoltate, o fază a ciclului lung a
cuprins, de regulă, 2-3 cicluri decenale. Din perspectiva istorică, apare relevant
faptul că în faza ascendentă a ciclului lung, se observă la ciclurile decenale,
preponderenţa fazelor de expansiune. Manifestările de criză şi recesiune sunt, de
regulă, reduse în timp şi de mică profunzime. Din contră, în faza descendentă a
ciclului lung, fazele de expansiune ale ciclului decenal manifestă o anumită
slăbiciune. Nesiguranţa fenomenelor caracteristice acestor faze se împleteşte cu un
şomaj persistent şi o inflaţie “viguroasă”, numeroase ramuri şi domenii de activitate
se află într-un proces de redimensionare şi restructurare de lungă durată. În general,
pe fondul crizei structurale, fenomenele negative şi depresiunile pregătesc în
înlănţuirea a 2-3 cicluri decenale, mai întâi, bazele şi, apoi, generalizarea în
economie a unui nou mod tehnic de producţie.
1) Funcţiile pe care le îndeplineşte recesiunea (şi manifestările de criză economică)

au rolul:
a) de a restabili corelaţia dintre venit şi economii;
b) de a restabili temporar, cu preţul unei risipe de resurse
economice, sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie;
c) de arestabili temporar corelaţia dintre un “şomaj persistent şi o
inflaţie viguroasă”;
d) de a înfăptui aspiraţiile de progres ale fiecărui popor.
2) În faza de expansiune a ciclului economic, se constată o creştere semnificativă a

următorilor indicatori:
a) producţia şi venitul naţional;
b) gradul de ocupare a forţei de muncă;
Macroeconomie 287
c) numărul şomerilor şi al falimentelor;

d) profiturile şi vânzările.

A (a + b + d); B (a + c + d); C (a + b + c); D (a + d); E (b + c + d).
3) Recesiunea se manifestă prin:

a) reducerea producţiei şi a gradului de ocupare;
b) scăderea stocurilor din economie;
c) înfiinţarea unui număr mare de firme;
d) scăderea consumului şi creşterea economiilor;
e) creşterea numărului falimentelor, şomerilor şi a stocurilor.

A (a + b + c + d); B (a + e); C (b + d + e); D (c + d); E (a + c + d).
4) Ciclurile decenale se mai numesc:

a) sezoniere;
b) ale afacerilor;
c) scurte;
d) Juglar;
e) Kondratieff.

A (a + b + c); B (d + e); C (b + d); D (a + c + e); E (a + b + d + e).
5)Constituie faze ale ciclului decenal:

a) expansiunea;
b) punctul de cotitură superior (criza);
c) depresiunea;
d) punctul de cotitură inferior (de începere a refacerii, respectiv a
expansiunii);
Subiecte teoretice
1. Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice
Macroeconomie 288
2. Ciclul decenal si fazele sale
Test grila:
1)Funcţiile pe care le îndeplineşte recesiunea (şi manifestările de criză economică)

au rolul:
a) de a restabili corelaţia dintre venit şi economii;
b) de a restabili temporar, cu preţul unei risipe de resurse economice,
sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie;
c) de arestabili temporar corelaţia dintre un “şomaj persistent şi o
inflaţie viguroasă”;
d) de a înfăptui aspiraţiile de progres ale fiecărui popor.
2) În faza de expansiune a ciclului economic, se constată o creştere semnificativă a

următorilor indicatori:
a) producţia şi venitul naţional;
b) gradul de ocupare a forţei de muncă;
c) numărul şomerilor şi al falimentelor;
d) profiturile şi vânzările.

A (a + b + d); B (a + c + d); C (a + b + c); D (a + d); E (b + c + d).
Macroeconomie 289
3) Recesiunea se manifestă prin:

a) reducerea producţiei şi a gradului de ocupare;
b) scăderea stocurilor din economie;
c) creşterea numărului falimentelor, şomerilor şi a stocurilor.
d)înfiinţarea unui număr mare de firme;
e)scăderea consumului şi creşterea economiilor;
A (a + b + c + d); B (a + e); C (b + d + e); D (c + d); E (a + c + d).
4) Ciclurile decenale se mai numesc:

a) sezoniere;
b) ale afacerilor;
c) scurte;
d) Juglar;
e)Kondratieff.

A (a + b + c); B (d + e); C (b + d); D (a + c + e); E (a + b + d + e).
5) Constituie faze ale ciclului decenal:

a) expansiunea;
b) punctul de cotitură superior (criza);
c) depresiunea;
d) punctul de cotitură inferior (de începere a refacerii, respectiv a
expansiunii);
b) sunt determinate de factori naturali sau sociali;
c) sunt previzibile;
d) sunt explicabile;
e) sunt determinate de decizii neaşteptate ale unor agenţi
economici.
A (a + c + d); B (a + b + d ); C (b + c + d); D (a + d + e);
E (a + b + c + d + e).
7) Un ciclu economic poate fi reprezentat sub formă grafică astfel:

a) pe ordonată este surprins timpul iar pe abscisă nivelul
productivităţii globale;
b) pe ordonată este surprins timpul iar pe abscisă mărimea
profitului la nivelul de întreprindere;
c) pe ordonată este surprins ritmul PNB, iar pe abscisă
timpul;
d) pe ordonată este surprins ritmul venitului naţional iar pe
Macroeconomie 290
abscisă timpul.
A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b); D (c + d); E (a + b + c + d).

a) evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor
statistice, în special, a celor care exprimă activitatea la nivel
macroeconomic;
b) fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea
activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale;
c) fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor,
pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate,
schimbări calitative şi progres;
d) ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii
economice;
e) evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, se derulează
sub formă ondulatorie, are un caracter ciclic.
A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b); D (c + d); E (a + b + c + d+e).
a) se derulează, de regulă, pe parcursul unui an;
b) apar ca urmare a influentei unor factori naturali;
c) se datorează şi unor împrejurări sociale;
d) sunt în general explicabile şi previzibile;
10) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale:

b) sunt determinate de evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente
sociale şi politice deosebite;
c) sunt determinate de deciziile neaşteptate ale unor agenţi economici;
d) sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice;
e) se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene
riguroase, exacte.
A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b+c); D (c + d); E (a + b + c + d+e).
Macroeconomie 291
Răspuns 13.1 – Test grilă:

1. C(b+c+d);
2. D(c+d) ;
3. E(a+b+c+d+e);
4. e ;
5. C(a+b+c).
Răspuns 13.2 – Test grilă:
1. b ;
2. A(a+b+d) ;
3. B(a+e) ;
4. C(b+d);
5. e.

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 292
Macroeconomie 293
Politici anticiclice
POLITICI ANTICICLICE
Cuprins Pagina
14.1 Politici anticiclice de influentare a cererii, respectiv a ofertei 294

Macroeconomie 293

 Familiarizarea cu politicile anticiclice - componente ale politicii economice
pe termen scurt
 Sublinierea celor trei tipuri ce politici anticiclice (politica cheltuielilor
publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală)
 Explicarea stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate şi a stabilizatorilor
discreţionali ai cererii
 Evidenţierea politicilor bazate pe ofertă
Politici economice de influentare a cererii agregate, respectiv a ofertei
Politici a) Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe
anticiclice mijloace şi instrumente de politică economică având ca obiectiv influenţarea
cererii agregate, cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, rata dobânzii şi
masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată
de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat, ele fiind integrate în
măsuri (politici) anticriză (anticiclice), care au devenit componente ale politicii
economice pe termen scurt.
Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica
cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală.
Politica Politica cheltuielilor publice se bazează pe majoritatea cheltuielilor bugetului

cheltuielilor administraţiei centrale în faza de recesiune – chiar cu preţul unui deficit bugetar – cu
publice scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în
vederea trecerii la faza de expansiune).
Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat,

investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public. O importanţă majoră
prezintă majoritatea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj,
alocaţii familiale, de reciclare profesională etc), care permit ca, în faza de recesiune
să fie atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase
categorii ale populaţiei.
Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi

masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice.
Politica
monetară Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei
altor dezechilibre în economie sunt majore, se procedează de regulă la sporirea ratei
dobânzii şi la promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite;
controlul asupra masei monetare este mai riguros. Aceste măsuri au ca efect frânarea
cererii de satisfactori şi a investiţiilor, şi pe această bază, a activităţii economice, cu
preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. În
Macroeconomie 294
faza de recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii, facilităţi
pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului
rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către
autorităţile monetare a titlurilor de stat, amânarea (prelungirea) scadenţelor unor
credite etc. Prin asemenea măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor
şi pe această bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.
Politica Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice.
fiscală Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de
impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând o cotă procentuală
mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea să
încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale.
Acest fapt este favorizat de sistemul cotelor progresive de impozit care permit ca
plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor.
În condiţii de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a
frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile, chiar inflaţia, impozitele
sporind, mai rapid decât veniturile în expansiune. Sunt perioade şi măsuri care
permit, printre altele, şi încasări suplimentare la buget menite să acopere, sau să
antenueze deficitele acumulate în faza de recesiune.
Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca oblectiv,

influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile
şi interdependenţe din economie; în raport de acestea, accentul este pus pe un tip de
politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia, se apelează la instrumente şi
pârghii specifice. De exemplu, politicile monetariste, - cele mai des utilizate în
perioada postbelică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, şi mai recent în cele
aflate în tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect starea reală a
economiei. De pildă, intenţia de a stimula sau reduce cererea - în raport de starea
conjuncturii - trebuie să pornească de la premisa că mărimea cererii de satisfactori şi
prodfactori sunt influenţate de numeroase împrejurări; venitul curent, evoluţia
previzibilă a preţurilor, structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de
venituri, mărimea patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active
reale, active financiare, active monetare), marimea şi ponderea venitului permanent
în cadrul venitului mediu total etc. În acest sens, politica cheltuielilor publice şi cea
fiscală sunt promovate în strânsă legatură cu nivelul efectiv şi previzibil al ratei
nominale şi reale a dobânzii, de dimensiunile “paradoxului economisirii" şi gradul
de ocupare a forţei de munca ş.a. Un efect scontat asupra conjuncturii economice se
poate obţine printr-o politică monetară restrictivă completată cu o politică relaxată a
cheltuielilor publice şi fiscale şi invers.
De aceea, nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip

keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens.
Politicile anticiclice bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate în mod coerent

pentru prima dată în S.U.A. prin programul administraţiei Roosvelt pentru a depăşi
Macroeconomie 295
marea depresiune din anii '30, cunoscut sub numele de New Deal. După al doilea
razboi mondial, cu accente şi priorităţi concrete, asemenea măsuri au devenit jaloane
curente de politica economică în toate ţările din Europa Occidentală, Canada şi
Japonia. Evoluţiile din perioada 1950-1970 au marcat lipsa unor recesiuni profunde
sau de durată, caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale
activităţii economice între două perioade de expansiune. O asemenea situaţie s-a
datorat atât valenţelor politicilor keynesiste, dar şi unor schimbări profunde în
mecanismul de funcţionare a economiei din ţările dezvoltate, care au favorizat
atenuarea fluctuaţiilor cererii agregate, conferindu-i o mai mare stabilitate faţă de
stabilizatori evoluţia veniturilor curente. Aceste realităţi, cunoscute sub numele de stabilizatori
automaţi ai automaţi ai cererii agregate, reprezintă mecanisme instituţionalizate care
împiedică sau atenuează fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura
cererii
economică.
agregate
Din rândul stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate sunt de reţinut:
- sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care atenuează scăderea
cererii şi consumului agregat în perioadele de recesiune şi limitează creşterea
cheltuielilor pentru consum în perioadele de expansiune; şi într-un caz şi în altul,
sistemul fiscal progresiv stabilizează relativ cererea globală;
- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite
categorii ale populaţiei. Ele permit evoluţia divergentă a cotizaţiilor (salariaţilor şi
patronatului) respectiv a prestaţiilor şi alocaţiilor în raport cu starea conjuncturii;
astfel cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi asigurare socială ale salariaţilori şi
firmelor se diminuează când se reduce nivelul veniturilor şi gradul de folosire a
factorilor de producţie (în condiţii de conjunctură nefavorabilă) în timp ce volumul
prestaţiilor şi alocaţiilor sociale cunosc creşteri în condiţii de recesiune. Din contră,
în condiţii de boom, cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi asigurare socială
cresc, în timp ce prestaţiile şi alocaţiile sociale stagnează sau se reduc. In felul
acesta, venitul disponibil pentru achiziţionarea bunurilor de consum şi de investiţii
îşi mareşte gradul de stabilitate;
- relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de venituri în
raport de evoluţia conjuncturii economice. Astfel, forţa contractuală a sindicatelor,
politica de susţinere (subvenţionare) a preţurilor produselor agricole,
“administrarea" preţurilor, de către firmele oligopoliste, crează condiţii pentru ca
preţurile, salariile şi alte categorii de venituri nominale să fie menţinute, în anumite
limite, independent de marja fluctuaţiilor ciclice, fapt ce favorizează, de asemenea,
stabilitatea cererii agregate;
- creşterea rolului firmelor mari, puternice care prin politica de gestiune a
stocurilor şi a programelor de investiţii pe termen lung, a importantelor resurse de
autofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabil investiţiilor, independent de faza
ciclului decenal.
Pe fondul persistenţei şi sporirii rolului stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate s-

stabilizatori
au grefat şi “stabilizatori discreţionali al cererii" care au constat din intervenţii
discreţionali politice deliberate prin folosirea unor pârghii adecvate în funcţie de faza ciclului
al cererii economic.
Macroeconomie 296
Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor
de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă.
O asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări care inevitabil incită la

reflecţii. Astfel, de-a lungul intregii perioade, preţurile nu numai că nu au scazut, ci
din contră au înregistrat o tendinţă generală de creştere - corelată de regulă cu ritmul
creşterii economice; începând cu anul 1973 - 1974, are loc o creştere spectaculoasă a
preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus măsuri pentru reducerea cererii
agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor). Efectul a fost o sporire
substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea creşterii economice, dar rezultatele
obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost modeste. A apărut fenomenul stagflatiei sau
slumpflatiei iar şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural, cu
ample implicaţii social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 1970-1973,
pentru “încălzirea" conjuncturii, prin politici de susţinere (investiţii publice, ajutoare
bugetare, alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi, comenzi
publice, etc.) au determinat creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare
fără o reducere semnificativă a şomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doar
elemente artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturi. În fond, statul nu se
poate substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el, să facă aceste
iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în forme noi,
politicile conjuncturale bazate pe stimularea-ofertei: (supply-side-economics).
Politici b) Politicile bazate pe ofertă pornesc de la filosofia că pentru a influenţa

bazate pe conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este
ofertă esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească
oferta agregată. În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin doua mari
categorii de măsuri (politici):
- efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi
preţurilor libere, prin atenuarea rolulul centrelor de forţă economică (oligopoluri,
centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituri stabile relativ
independent de evoluţia ofertei. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a
ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei
libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii
ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a
veghea la buna funcţionare a pieţei libere şi a mecanismelor sale".
- folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de
profit ale producătorilor stimulându-i astfel să-şi menţină şi după caz, să sporească
oferta de bunuri. In acest sens se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va
încuraja să producă mai mult, iar volumul total al veniturilor şi cheituielilor statului,
ale altor categorii de agenţi economici va creşte, atrăgând după sine, evoluţia
corespunzătoare şi a cererii agregate.
Macroeconomie 297
Test de autoevaluare
1) În perioada de recesiune, în general, are o tendinţă de stagnare sau de reducere:

a) rata dobânzii;
b) rata falimentelor;
c) rata ocupării populaţiei active.
2) În condiţii de expansiune economică, are tendinţă de creştere:

a) rata şomajului;
b) rata de creştere economică;
c) rata falimentelor.
3) În condiţii de recesiune se recomandă ca instrumente ale politicii economice

(anticiclice):
a) reducerea ratei dobânzi;
b) creşterea cheltuielilor publice;
c) reducerea fiscalităţii;
d) restricţii suplimentare la acordarea de credite;
e) reducerea cheltuielilor guvernamentale.

A (a + b + c); B (b + c + e); C (a + d + e); D ( d + e ); E (b + e)
4) În cadrul măsurilor anticiclice compatibile cu faza de recesiune se includ:

a) creşterea ratei dobânzii;
b) diminuarea ratei dobânzii;
c) sporirea fiscalităţii;
d) mărirea cheltuielilor guvernamentale;
e) creşterea masei monetare.

A (a + b + c); B (b + d); C (b + d + e); D (c + d + e); E (d + e).
5) Măsurile anticiclice urmăresc:

a) reducerea şomajului;
b) accelerarea expansiunii economice;
c) atenuarea recesiunii şi a efectelor negative pe care acesta le
generează;
d) satisfacerea unor aspiraţii de progres economic;
e) eliminarea manifestărilor specifice crizei economice.
6) În faza de recesiune, fiscalitatea:

a) se reduce;
b) creşte;
c) nu se modifică.
Macroeconomie 298
7) Politica fiscală foloseşte ca elemente:

a) rata dobânzii;
b) balanţa de plăţi;
c) masa monetară;
d) impozitele;
e) bugetul de stat.
8) Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente:

a) sistemul de impozite şi taxe;
b) rata dobânzii;
c) creditul;
d) masa monetară;
e) rata inflaţiei.

A (b + c + d); B (a + b + d); C (c + d + e); D (a + c + e); E (a + c).
9) Stabilizatorii automaţi ai cererii agregate reprezintă:

a) mecanisme instituţionalizate care împiedică sau antrenează
fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura economică;
b) măsurile luate de întreprinderi în vederea asigurării unui venit
nefluctuant;
c) efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea
concurenţei;
d) relativa stabilitate a ratei şomajului în vederea susţinerii cererii
agregate.
10) Care din următoarele elemente reprezintă stabilizatori automaţi ai cererii

agregate:
a) impozitele progresive asupra veniturilor;
b) generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru
anumite categorii ale populaţiei;
c) atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopol,
centrale sindicale);
d) relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de
venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice;
e) creşterea rolului firmelor mari ce menţin un trend relativ stabil
investiţiilor, independent de faza ciclului economic.

A (a + c + d); B (a + b + d + e); C (a + b + d); D (a + d + e); E (a + b + d + e).
11) Cheltuielile guvernamentale cresc în perioadele de recesiune pentru:

a) a micşora oferta pe piaţa monetară;
b) a echilibra bugetul excedentar;
Macroeconomie 299
c) a majora cererea globală;

d) a micşora cererea globală.
12) În faza de recesiune:

a) politica monetară şi de credit este reductivă cu cea din perioada
de boom;
b) politica fiscală promovată are menirea de a încuraja consumul
şi investiţiile;
c) rata dobânzii creşte;
d) se reduc cheltuielile guvernamentale.
13) Expansiunea este frânată de:

b) apariţia unor dezechilibre economice;
c) creşterea productivităţii muncii;
d) creşterea ratei profitului;
e) creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.
14) Politica cheltuielilor publice şi politica fiscală abordate în legătura lor

reciprocă, formează:
a) politica economică;
b) politica bugetară;
c) politica monetară şi de credit;
d) politica impozitelor;
15) Constituie stabilizatori automaţi ai cererii agregate:

a) sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care atenuează scăderea cererii şi
consumului agregat în perioadele de recesiune şi limitează creşterea
cheltuielilor pentru consum în perioadele de expansiune;
b) generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite
categorii ale populaţiei;
c) relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de venituri în raport
de evoluţia conjuncturii economice care favorizează stabilitatea cererii
agregate;
d) creşterea rolului firmelor mari, puternice care prin politica de gestiune a
stocurilor şi a programelor de investiţii pe termen lung, a importantelor
resurse de autofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabil investiţiilor,
independent de faza ciclului decenal.
e)
A (a + c + d); B (a + b + c + d); C (a + b + d); D (a + d); E (a + b + c ).
Macroeconomie 300

Subiect teoretic:
1. Politici anticiclice de influenţare a cererii agregate
Test grilă:
1)Măsurile anticiclice urmăresc:

a) reducerea şomajului;
b) accelerarea expansiunii economice;
c) atenuarea recesiunii şi a efectelor negative pe care acesta
le generează;
d) satisfacerea unor aspiraţii de progres economic;
e) eliminarea manifestărilor specifice crizei economice.
Macroeconomie 301
2)În faza de recesiune, fiscalitatea:

a) se reduce;
b) creşte;
c) nu se modifică.
3)Politica fiscală foloseşte ca elemente:

a) rata dobânzii;
b) balanţa de plăţi;
c) masa monetară;
d) impozitele;
e) bugetul de stat.
4)Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente:

a) sistemul de impozite şi taxe;
b) rata dobânzii;
c) creditul;
d) masa monetară;
e) rata inflaţiei.

A (b + c + d); B (a + b + d); C (c + d + e); D (a + c + e); E (a + c).
5)Stabilizatorii automaţi ai cererii agregate reprezintă:

a) mecanisme instituţionalizate care împiedică sau antrenează
fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura
economică;
b) măsurile luate de întreprinderi în vederea asigurării unui venit
nefluctuant;
c) efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea
concurenţei;
d) relativa stabilitate a ratei şomajului în vederea susţinerii cererii
agregate.
6)Care din următoarele elemente reprezintă stabilizatori automaţi ai cererii agregate:

a) impozitele progresive asupra veniturilor;
b) generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru
anumite categorii ale populaţiei;
c) atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopol,
centrale sindicale);
d) relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de
venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice;
e) creşterea rolului firmelor mari ce menţin un trend relativ stabil
investiţiilor, independent de faza ciclului economic.

A (a + c + d); B (a + b + d + e); C (a + b + d); D (a + d + e); E (a + b + d + e).
Macroeconomie 302
7)Cheltuielile guvernamentale cresc în perioadele de recesiune pentru:

a) a micşora oferta pe piaţa monetară;
b) a echilibra bugetul excedentar;
c) a majora cererea globală;
d) a micşora cererea globală.
8)În faza de recesiune:

a) politica monetară şi de credit este reductivă cu cea din
perioada de boom;
b) politica fiscală promovată are menirea de a încuraja consumul
şi investiţiile;
c) rata dobânzii creşte;
d) se reduc cheltuielile guvernamentale.
9)Expansiunea este frânată de:

b) apariţia unor dezechilibre economice;
c) creşterea productivităţii muncii;
d) creşterea ratei profitului;
e) creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.
10)Politica cheltuielilor publice şi politica fiscală abordate în legătura lor reciprocă,

formează:
a) politica economică;
b) politica bugetară;
c) politica monetară şi de credit;
d) politica impozitelor;
Răspuns
Test grilă:
1. c ;
2. b ;
3. A(a+b+c);
4. C(b+d+e) ;
5. c ;
6. a ;
7. d ;
8. A(b+c+d) ;
Macroeconomie 303
9. a ;
10. E(a+b+d+e);
11. c ;
12. b ;
13. b ;
14. b ;
15. B(a+b+c+d).

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 304
Inflaţia
INFLAŢIA
Cuprins Pagina
15.1 Definire şi măsurare 306
15.2 Cauze şi mecanisme inflaţioniste 311
15.3 Consecinţele inflaţiei 318

Macroeconomie 305
Inflaţia

 Definirea şi măsurarea inflaţiei
 Recunoaşterea tipurilor de inflaţie
 Evidenţierea cauzelor şi mecanismelor inflaţioniste
 Prezentarea consecinţelor inflaţiei
15.1 Definire şi măsurare
Inflaţie Etimologic cuvântul inflaţie provine din latinescul “inflare” care are semnificaţia de
a se umfla în mod exagerat. Preluarea şi folosirea termenului în vocabularul
specializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate. De la începuturile
manifestării sale şi până în zilele noastre, fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub
raportul conţinutului şi al formei de manifestare, prin această trăsătură esenţială - de
creştere exagerată a preţurilor.
Deşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul din fenomenele complexe foarte greu
de definit şi prins în tuşe sigure. Opiniile ca şi încercările de definire a inflaţiei se
înscriu pe o gamă foarte variată, fiecare încercând să surprindă ceea ce se crede a fi
esenţial în conţinutul sau manifestarea procesului.
Prin ceea ce au în comun aceste opinii, reţinem că inflaţia reprezintă un dezechilibru

macroeconomic monetaro-real, reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie
peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetară şi la creşterea
anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.
Din această încercare de definire, rezultă că nu orice creştere a preţurilor este

sinonimă cu inflaţia.
Este vorba mai întâi de o creştere anormală, foarte puternică a preţurilor. Aceasta
înseamnă, implicit, că raportăm creşterea la un sistem de referinţă, la un prag
admisibil, socotit normal, caracteristic stării de stabilitate monetară. Astfel, pentru
secolul trecut se putea emite pretenţia stabilităţii monetare gândite în condiţiile unei
creşteri zero a preţurilor. Inceputul de secol XX lăsa în urmă triunghiul magic
clasic: creştere economică susţinută, ocuparea deplină a forţei de muncă şi stabilitate
monetară. Starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economiei şi lumea se
obişnuieşte cu ideea că echilibrul este o întâmplare. La nivelul anilor 50 se acceptă
o creştere anual a preţurilor cuprinsă între 1-2% pentru ca în perioada anilor 60 -
70 să fie socotită normală o creştere a preţurilor de 3-4%. In prezent acest prag se
ridică până la 5%.
În al doilea rând, creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă spre a putea vorbi de
inflaţie. Nu intră în discuţie o creştere conjuncturală, determinată de factori aleatori,
întâmplători, sezonieri.
Macroeconomie 306
Inflaţia
Creşterea preţurilor se produce, în al treilea rând, neuniform; nu afectează în aceeaşi

măsură toate bunurile şi serviciile. Cu toate acestea se poate calcula un indice
general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe întreaga economie,
prin raportarea PIB socotit în preţurile perioadei curente (p 1 ) la acelaşi indicator
calculat în preţurile perioadei de bază (p 0 ) după formula deflatorului PIB:
PIBp1
I PIB = x 100.
PIBp 0
Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori şi inflaţia este percepută

în primul rând de aceştia, şi cum preţurile factorilor de producţie se reflectă în
ultimă instanţă în preţul bunurilor şi serviciilor de consum, s-a instituit obişnuinţa de
Indicele a se determina inflaţia prin indicele general (sintetic) al preţurilor sau cum i se mai
general al spune, indicele preţurilor de consum.
n
preţurilor
q i0  p i1
I gp  i 1
n
 100,
q
i 1
i0  p i0
unde p i1 şi p i0 reprezintă preţurile bunurilor şi serviciilor din perioada curentă şi,

Rata inflaţiei respectiv, de referinţă, care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei (q i0 ). Dacă
se scade din indicele preţurilor, exprimat procentual, baza de comparaţie care este de
100, se obţine rata inflaţiei (R i ):
R i = I gp – 100%.
În strânsă legătură cu indicele preţurilor se află indicele puterii de cumpărare a

populaţiei (I pc ), respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitate
monetară. Puterea de cumpărare, deci valoarea relativă a monedei se află în relaţie
invers proporţională cu indicele preţurilor:
Mm I
PCMM = ; iar: Ipc  MM  100 ;
Igp MM I gp
1
sau Ipc   100
MM Igp
Mai adăugăm, în al patrulea rând, că inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul că

o creştere prezentă a preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituindu-se, în
acelaşi timp, într-un nou punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria
bulgărului de zăpadă).
Încercând o clasificare a inflaţiei, reţinem din multitudinea de criterii cu care

operează teoria economică, pe cele ale locului şi modului de manifestare şi al
ordinului de mărime.
Macroeconomie 307
Inflaţia
După primul criteriu avem:
a) o inflaţie a abundenţei, prezentă în ţările dezvoltate. Are la origini,

îndeosebi, cauze monetare; cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o
cantitate mare de bunuri şi servicii;
b) o inflaţie a penuriei, caracteristică ţărilor slab dezvoltate. Se explică, deci,

printr-o insuficienţă a ofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o cantitate mică
de bunuri şi servicii.
Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poate măsura la modul absolut sau relativ.
La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în

volumul de semne monetare în circulaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare şi
dorite de populaţie.
La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă rata inflaţiei. Amplitudinea ei
exprimă intensitatea inflaţiei.
Ţinând seama de valorile pe care le au principalii indicatori de măsurare a inflaţiei şi

Inflaţie în principal de cele ale indicelui mediu anual de creştere a preţurilor, literatura de
Târâtoare, specialitate departajează inflaţia în:
Deschisă,  inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită, care presupune o creştere
Galopantă, a preţurilor în prporţie de 3-4% anual;
Megainflaţie  inflaţie deschisă (open inflation) sau moderată, caracterizată printr-o
Hiperinflaţie creştere generală a preţurilor de 5-10% anual;
 inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci când creşterea preţurilor
depăşeşte 15% anual;
 megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţia depăşeşte pragul formei
galopante, preţurile crescând cu 15% lunar:
 hiperinflaţia, cea mai acută formă de creştere necontrolată a preţurilor,
înregistrând cote de 200-300% anual.
Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în textura
întregului organism economic şi social. Intensitatea sa se măsoară şi prin raportare la
acei indicatori ai dinamicii macroeconomice strânşi legaţi de procesul inflaţionist
după cum urmează:
 Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o creştere economică cu rate
pozitive considerabile, dobândită, printre altele, şi ca urmare a efectului de
antrenare pe care creditul facil şi ieftin, în condiţii de inflaţie, îl are asupra
dezvoltării. Este o creştere obţinută în perioada postbelică, până în deceniile şase
şi şapte, în baza unor reţete de politică economică keynesistă, când rata de
creştere (4-6%) a fost superioară celei a inflaţiei (3%);
 Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de creştere economică se obţine
cu preţul unei inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a creşterii
economice;
Macroeconomie 308
Inflaţia
Stagflaţie  Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se produc

următoarele fenomene: inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică zero);
Slumpflaţie  Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin
scăderea producţiei naţionale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.
1) Inflaţia reprezintă:
a) un dezechilibru macroeconomic monetaro-real;
b) creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile
economiei;
c) depreciere monetară;
d) creştere oarecare a preţurilor.

A (a + b + c); B (a + c + d); C (a + b + c + d); D (a + d).
2) Nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia, întrucât este vorba de:
a) creştere anormală a preţurilor;
b) creştere permanentă a preţurilor;
c) creştere neuniformă a preţurilor;
d) un fenomen cumulativ.

A (b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + c); D (b + c + d).
3) Inflaţie a penuriei:
a) este caracteristică ţărilor dezvoltate;
b) este caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare;
c) se caracterizează printr-o cantitate prea mare de bani în raport
cu o cantitate mare de bunuri şi servicii;
d) se caracterizează printr-o insuficienţă a ofertei, surplusul de
bani manifestându-se în raport cu o cantitate mică de bunuri şi
servicii.
4) Inflaţia galopantă se caracterizează printr-o creştere generalizată a preţurilor de:

a) 3-4% anual;
b) 5-10% anual;
Macroeconomie 309
Inflaţia
c) peste 15% anual;

d) 200-300% anual.
5) Stagflaţia desemnează acea stare a economiei caracterizată prin:

a) inflaţie galopantă, şomaj masiv şi scăderea producţiei naţionale;
b) inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică;
c) inflaţie ridicată şi creştere economică;
d) inflaţie deschisă, şomaj, „creştere economică zero”.
6) Deflaţia:
a) constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau diminuarea
acordării creditelor bancare;
b) are ca scop blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum
şi majorarea puterii de cumpărare a monedei;
c) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei
naţionale la cursul iniţial avut, mai mare;
d) constă în restrângerea masei monetare în circulaţie prin
anularea mijloacelor de plată sau convertirii acestora într-un
anumit raport.

A (a + b + c); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + d).
7) Puterea de cumpărare a banilor a scăzut cu 20%, indicele preţurilor este:

a) 120%;
b) 80%;
c) 125%;
d) 20%;
e) 180%.
8) Situaţia în care economia se află în declin, producţia naţională scade iar inflaţia
este galopantă, corespunde:
a) stagflaţiei;
b) deflaţiei;
c) inflaţiei;
d) slumpflaţiei;
e) inflaţiei rapide.
9) Un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de până la 3% corespunde:

a) inflaţiei rapide;
b) inflaţiei târâtoare;
c) inflaţiei prin structuri;
d) hiperinflaţiei.
10) Stagflaţia este:

a) producerea simultană a recesiunii (cu o rată înaltă a şomajului)
Macroeconomie 310
Inflaţia
şi a inflaţiei;
b) o stare economică caracterizată prin persistenţa şomajului şi
inflaţiei;
c) acea stare a economiei în care producţia stagnează fără ca masa
monetară să se micşoreze determinând apariţia şomajului şi
inflaţiei;
d) situaţia în care economia se află în declin, producţia naţională
scade şi inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată;
e) scăderea nivelului general al preţurilor.

A (a + b); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b + c); E (a + e).
15.2 Cauze şi mecanisme inflaţioniste
Inflaţia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi explicate printr-o analiză obişnuită
de genul cauză-efect. Faptul că se află la confluenţa unor procese de natură diversă
şi contradictorie îngreuiază raţionamentul. Cu toate acestea analiştii problemei au
sintetizat cauzele generatoare de inflaţie:
 inflaţia prin cerere şi ofertă;
 inflaţia prin costuri;
 inflaţia prin monedă.
Inflaţia prin 1. Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul “legii lui Say” şi a
cerere şi legii cererii şi ofertei. Potrivit “legii lui Say” orice ofertă îşi crează propria cerere
ofertă sau, altfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi
care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri,
deci o cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care
aparatul de producţie nu răspunde corespunzător. In condiţiile unei oferte rigide,
deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri.
Când această situaţie se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale,
în proporţii suficiente, puseul inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă
într-o veritabilă inflaţie.
Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem:

 scăderea înclinaţiei spre economisire;
 detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică;
 intrarea de devize străine suplimentare, care se adaugă la mijloacele de plată
interne, mărind masa acestora;
 cheltuielile cu efecte productive întârziate;
 sporirea cheltuielilor neproductive şi , în principal, al celor militare. Veniturilor
obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe măsură, bunurile
Macroeconomie 311
Inflaţia
militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;

 “posibilitatea de a trăi din dezeconomii” prin dezvoltarea excesivă a creditului
de consum;
 o creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
 o creştere demografică susţinută.
Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica
menţionăm:
 situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea pentru
anumite sectoare de a procura mâna de lucru necesară lărgirii producţiei;
 modificări rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a
reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia
efectivă şi directă a cererii;
 nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui
mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului;
 slaba mobilitate a factorilor de producţie;
 condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe)
nefavorabile;
 nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor.
Necorelarea cerere - ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prin

figura 15.1.:
P
C3 Of
C2
C1
P3
P2
P1
0 Q1 Q2 Q3 Q
Figura 15.1. Inflatia prin cerere
Unei creşteri a cererii globale de la C 1 la C2 şi respectiv C3 firmele îi răspund,

parţial prin creşterea ofertei de la Q 1 la Q 2 şi respectiv la Q 3 şi parţial prin creşterea
preţurilor de la P 1 la P 2 şi P 3 . Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât curba
ofertei este mai inelastică (mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai rigidă. O
asemenea situaţie se întâlneşte îndeosebi în faza superioară a unui boom prelungit,
când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei s-au consumat. Atunci, unei
creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a preţurilor.
Macroeconomie 312
Inflaţia
Figura prezintă doar o creştere şoc a cererii, în două reprize. Pentru a putea vorbi de
inflaţie este necesară o creştere continuă a cererii şi, în mod corespunzător, a
preturilor.
Inflaţia prin
2) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor,
costuri prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri şi deci, preţurile imputurilor se
regăsesc în cele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţie
mărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea factorilor de
producţie creşte într-o cadenţă superioară sporirii productivităţii lor.
Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe criterii

economice; salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, crează cel mai adesea
tensiuni inflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are acelaşi
efect. Atunci când materiile prime se importă la preţuri ridicate care se repercutează
asupra preţurilor produselor finite indigene, vorbim de o inflaţie importată.
Fenomenul se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Cu efecte
similare se soldează o politică de amortismente accelerate determinate de teama unei
uzuri morale premature. Mai reţinem, spre a completa tablourile factorilor cauzatori
ai unor costuri ridicate efectele pe care le produc în această direcţie presiunea fiscală
şi costul datoriei publice. Dacă impozitele directe subţiază veniturile şi reduc, în
consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşi lucru se poate spune despre
impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale preţurilor şi deci orice creştere a
lor afectează în mod proporţional nivelul acestora.
Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin fig. 15.2., care evidenţiază diminuarea
ofertei pe măsură ce cresc costurile de producţie.
P O3
C
O2
P3 O1
P2
P1
0 Q3 Q2 Q1 Q
Figura 15.2. Inflaţia prin costuri
Se observă că unei creşteri a costurilor, firmele răspund, în parte, prin reducerea

producţiei de la Q 1 la Q 3 prin Q 2 , în parte prin creşterea preţurilor de la P 1 la P 3 prin
P 2 . Măsura în care firmele vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de
Macroeconomie 313
Inflaţia
înclinaţia pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât
producţia se va reduce mai puţin, povara consturilor mai mari fiind transferată
asupra consumatorilor prin preţuri mai mari.
Si aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi
creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă, pentru ca respectiva
creştere de preţuri să capete atributul de inflaţionistă.
Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce
la o creştere economică inflaţionistă, asigurând un înalt grad de ocupare a forţei de
muncă, inflaţia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a gradului
de ocupare. Cuvântul stagflaţie a fost inventat tocmai pentru a caracteriza această
din urmă stare a economiei, specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie şi
stagnarea creşterii economice.
Spirala Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala
inflaţionistă inflaţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflaţia prin costuri se manifestă
concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea şomajului indus de o
reducere a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii
guvernamentale se lansează un program de creştere a cererii globale. In această
situaţie, oferta globală se va deplasa mereu spre stânga în timp ce cererea globală se
va deplasa constant către dreapta, sporind.
P O3
O2
O1
P3
C3
P2
C2
P1
C1
0 Q1 Q2 Q3 Q
Figura 15.3. Spirala inflationistă
Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o

diminuare a şomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari (fig. 15.3.).
3) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia cantitativă a schimbului a

Inflaţia lui Irving Fischer: MV = PT. In baza acestei relaţii s-a susţinut că pentru o viteză de
monetară circulaţie a banilor dată, şi în condiţiile în care orice surplus de bani se transformă
automat în cerere de bunuri şi servicii, orice excedent al masei monetare peste
valoarea producţiei, conduce la inflaţie. Desigur, este expicaţia cea mai simplistă a
Macroeconomie 314
Inflaţia
relaţie bani-inflaţie, dar ea a fost şi a rămas încă punct de plecare pentru toţi cei care
consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar. Depăşind dihotomia
economia reală - economia nominală (universul banilor), monetariştii de astăzi, în
frunte cu Milton Friedman rămân la convingerea că “inflaţia este întotdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar” de care răspunzătoare este politica statului. După
opinia acestui autor, pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să procedeze la o
emisiune monetară moderată în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii PIB, singura de
natură să stabilizeze anticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibrul stabil pe
toate pieţele.
Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea

monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzătoare de
creşterea preţurilor. Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un
supliment corespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a
populaţiei spre economisire poate “amâna” cererea. Apoi, transformarea cererii
potenţiale în cerere efectivă se face în timp, printr-o succesiune de cheltuieli. Mai
reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani
se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea
tensiunii cererii asupra preţurilor interne. Cu alte cuvinte, suplimentul în bani din
circulaţie nu este în totalitate răspunzător în creşterea preţurilor, şi în măsura în care
este, doar în anumite condiţii.
In situaţia în care excedentul de monedă rămâne totuşi prin natura sa inflaţionist, de

o manieră directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor acestuia, în
afara emisiunii propriu-zise de monedă.
Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

reţinem ca esenţiale:
1) Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. In
situaţia în care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se
acoperă prin împrumutul la banca de emisiune. Răul inflaţionist provine din
împrejurarea că statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii
suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul
ofertei;
2) Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o
supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor
produse de banii numerar. Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un credit
facil şi ieftin, se concretizeză într-o investiţie nouă, dar nepusă la timp în funcţiune;
masa monetară suplimentară va conduce la sporirea imediată a cererii de consum, în
timp ce noua investiţie întârzie cu oferta “promisă”;
3) Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute
în rezervă de posesorii lor;
4) Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor
curente care se adaugă mijloacelor de plată interne, sporindu-le;
5) Creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
6) O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele
Macroeconomie 315
Inflaţia
circulaţiei cu bani fără acoperire etc.
Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte

inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului, nu
acelaşi lucru se poate spune despre constituirea ca atare a acestui excedent. Din
această din urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul de
povara inflaţiei; o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul
monetar sugerează implicarea sau, după caz, lipsa vinovăţiei implicării politicii
statale; oricum judecăm lucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie.
4) Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un război
sau o revoluţie, de pildă, se pot sonda cu un puseu speculativ al preţurilor la anumite
materii prime, sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. Tot aici se încadrează şi
migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.
1) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin cerere reţinem:

a) detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică
şi politică;
b) creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
c) politică de amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri
morale premature;
d) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor.

A (a + c + d); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b).
2) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem:

a) cheltuielile cu efecte productive întârziate;
b) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se repercutează
asupra preţurilor produselor indigene;
c) creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
d) nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile
unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului.
3) Inflaţia prin costuri se explică prin:

a) mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile
se produc din mărfuri;
b) politică salarială nefondată pe criterii economice;
c) politică de creştere a impozitelor directe;
d) politică de creştere a impozitelor indirecte.

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c).
Macroeconomie 316
Inflaţia
4) Spirala inflaţionistă se produce atunci când:

a) inflaţia monetară se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere;
b) inflaţia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere;
c) inflaţia se manifestă concomitent cu şomajul;
d) creşterea şomajului indus de o reducere a producţiei este combătută
prin promovarea unei politici guvernamentale de sporire a cererii
globale.
5) Emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat

răspunzătoare de creşterea preţurilor întrucât:
a) poate spori înclinaţia populaţiei spre economisire;
b) poate spori înclinaţia populaţiei spre consum, cererea potenţială
transformându-se în cerere efectivă;
c) emisiunea se poate face în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii
PIB;
d) suplimentul de bani se poate folosi pentru importul de bunuri.
6) Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

putem reţine:
a) politică salarială nefondată pe criterii economice;
b) politică de creştere a impozitelor directe;
c) scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
d) intrarea masivă de devize ca urmare a unui deficit al balanţei
plăţilor curente.

a) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se repercutează
asupra preţurilor produselor indigene;
b) slaba mobilitate a factorilor de producţie;
c) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor;
d) condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe)
nefavorabile;
e) modificări rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a
reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia
efectivă şi directă a cererii.

A (a + b + c + d); B (b + c + d+e); C (a + b + d); D (a + b + c).
8) Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

reţinem ca esenţiale:
a) intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au
fost ţinute în rezervă de posesorii lor;
b) intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei
plăţilor curente care se adaugă mijloacelor de plată interne,
Macroeconomie 317
Inflaţia
sporindu-le;
c) scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
d) o politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple
canalele circulaţiei cu bani fără acoperire;
e) dezvoltarea exagerată a creditului bancar.

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d+e); D (a + b + c).
9) Ecuaţia cantitativă a schimbului a lui Irving Fischer:

a) este pusă în evidenţă de relaţia: MV = PT;
b) susţine că pentru o viteză de circulaţie a banilor dată, şi în
condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în
cerere de bunuri şi servicii, orice excedent al masei monetare
peste valoarea producţiei, conduce la inflaţie;
c) este expicaţia cea mai simplistă a relaţie bani-inflaţie;
d) a fost şi a rămas încă punct de plecare pentru toţi cei care
consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar;
e) toate variantele anterioare sunt corecte.
10) Constituie cauze esenţiale care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în
circulaţie:
a) împrejurarea în care statul nu se împrumută spre a produce bunuri
şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără
corespondent în planul ofertei;
b) dezvoltarea exagerată a creditului bancar;
c) intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au
fost ţinute în rezervă de posesorii lor;
d) ieşirea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei
plăţilor curente care se adaugă mijloacelor de plată interne,
sporindu-le;
e) reducerea vitezei de rotaţie a banilor.

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c). E(a+b).
15.3 Consecinţele inflaţiei
Fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social în structurile sale

cele mai intime, inflaţia are şi consecinţe pe măsură. Ne vom opri, doar la cele mai
semnificative.
1. Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor
Macroeconomie 318
Inflaţia
Depreciind moneda, inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de

consum cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori, pentru a
atenua efectele deprecierii monetare, agenţii economici accelerează ritmul
cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil în bunuri de folosinţă îndelungată sau
în “valori refugiu” cum ar fi aur, opere de artă etc.
Procesul de economisire suferă, la rându-i, de pe urma deprecierii monetare, nu atât

ca nivel, cât mai ales ca structură. In general, inflaţia descurajează economisirea,
incitând subiecţii economici să cheltuiască, nu să economisească. Pe fondul unei
creşteri rapide şi generalizate a preţurilor, indivizii preferă satisfacţiile prezente
celor viitoare nefiind siguri că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le
va aduce aceeaşi satisfacţie. Acest gen de arbitraj conduce la mutaţii în structura
economisirii. Capătă pondere economisirea pe termen scurt şi cu caracter speculativ
în detrimentul celei pe termen lung. Sunt preferate investiţiile pe termen scurt, în
defavoarea celor costisitoare, dar destinate formării şi reformării moderne a
ramurilor economice, unde perspectiva obţinerii de profit se profilează la un orizont
mult mai îndepărtat. Urmarea este apariţia unui sector terţiar amplificat, unde
investitorii ajung la profit în timpi relativi scurţi.
Nu se poate nega faptul că istoria a înregistrat şi înregistrează fenomene de creştere

economică inflaţionistă. Faptul este posibil şi explicabil prin preţurile mari, incitante
pentru producători şi prin rata dobânzii mică în astfel de circumstanţe permisibilă
amorsării afacerilor. Autoîntreţinerea unui atare proces se loveşte însă de multiple
limite. Economisirea forţată prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari şi
transformarea ei în sursă de investiţii nu are loc în orice condiţii. In primul rând nu
se poate întâmpla aşa ceva decât în ţările dezvoltate unde veniturile populaţiei sunt
suficient de mari încât să poată fi diminuate nominal şi real pentru a stimula
investiţiile prin renunţare la consum . In al doilea rând, este posibil ca celelalte
efecte negative ale inflaţiei să fie mult prea mari pentru a putea fi acoperite prin
pozitivul efect al creşterii. Acesta este motivul pentru care, cel puţin teoretic, inflaţia
nu este acceptată ca factor al creşterii economice.
2. Consecinţe asupra gestiunii întreprinderii
Deprecierea monetară indusă de inflaţie, conduce al devalorizarea capitalurilor şi la

deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv.
Erodarea capitalurilor, incită la rate de amortizare accelerată, ceea ce încarcă

costurile şi, implicit, preţurile. Pe de altă parte, inflaţia favorizează debitorii; Ei îşi
vor plăti aceeaşi datorie cu bani din ce în ce mai “mici”. Ca atare, întreprinderea este
tentată să se îndatoreze. Cel puţin două consecinţe negative rezultă de aici: întâi, o
datorie masivă, comportă riscuri mari, şi acest lucru antrenează o reducere a
cursului acţiunilor firmei respective; al doilea, se dezvoltă excesiv creditul bancar
care autoîntreţine inflaţia.
Macroeconomie 319
Inflaţia
3. Inflaţia şi repartiţia veniturilor
In termeni biblici vorbind, inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei
deja săraci. Ea operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri. In
general, afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe, veniturile mari
acoperind mai uşor creşterea preţurilor. De asemenea, în cazul unor venituri
variabile, capacitatea de cumpărare creşte sau, în cel mai rău caz rămâne constantă,
din moment ce veniturile acestui grup social, cresc odată cu creşterea generală a
preţurilor.
Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul lanţului
procesului economic – consumatorul. Intermediarii se pot apăra transferând sarcina
inflaţionistă care li se adresează, asupra preţurilor pe care le practică. Consumatorul
nu are de partea sa această armă.
4. Folosirea forţei de muncă în condiţii de inflaţie
Cunoscuta dilema inflaţie - şomaj desprinsă din analizele lui J.M. Keynes şi
A.W.Philips sugera, la nivelul anilor ’60 – ’70 că inflaţia este preţul plătit pentru
“fericirea” de a ocupa un loc de muncă; sau, invers, menţinerea la un nivel redus a
preţurilor pentru a face, de pildă, produsele competitive la export presupunea a
accepta un anumit grad de neocupare. Realitatea, mai “încăpăţânată” decât teoria, s-
a confruntat, începând cu anii ’70, cu fatidicul fenomen al stagflaţiei. Nici ingrata şi
amintita dilemă nu mai stă în picioare; economia era confruntată, concomitent, cu
trei rele: inflaţie, şomaj , stagnare economică; una nu mai constituia soluţie pentru
cealaltă. Cercetările economice au demonstrat cu suficiente argumente că inflaţia
conţine în sine suficienţi factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. Nu
reţinem aici decât împrejurarea că inflaţia bulversează gestiunea întreprinderii şi-i
afectează serios capacitatea de a investi. De asemenea, pe fondul unei creşteri
generale şi accelerate a preţurilor şi a unor sarcini salariale tot mai sufocante,
întreprinderile nu au la îndemână altă cale de rentabilizare a activităţii decât
reducerea numărului celor ocupaţi.
5. Balanţa de plăţi şi inflaţia
Degradarea raporturilor valorice ca urmare a inflaţiei, face ca preţurile să nu mai

joace rolul lor de indicatori orientativi în economia de piaţă. Pe de altă parte,
moneda naţională depreciată, deşi în aparenţa ar trebui să încurajeze exporturile, nu
reuşeşte să realizeze acest lucru din cauza ofertei naţionale insuficiente. Inflaţia
antrenează, mai degrabă , importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de
dimensiunea redusă a producţiei naţionale. Pe acest temei, ţările afectate de inflaţie
recurg la împrumuturi internaţionale de devize. Efectul este o degradare continuă şi
accelerată a balanţei de plăţi, care constrânge guvernele la măsuri drastice.
Macroeconomie 320
Inflaţia
6. Consecinţe în plan social
Dincolo de mecanismele economice, pe care le afectează şi le bulversează, inflaţia

generează incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Cei care reuşesc să se
organizeze în sindicate puternice încearcă şi adesea reuşesc, prin indexarea
salariilor, să contracareze efectele nefaste ale fenomenului . Aţii dobândesc statutul
unor grupuri de presiune în relaţia cu patronatul şi guvernul. Se conturează şi
declanşează atunci o acţiune de revendicare, periculoasă şi păgubitoare pentru
ambele părţi. Guvernele şi forţa publică, în general, îşi pierd credibilitatea. Măsurile
luate în pripă conduc la o si mai mare diferenţiere socială. Climatul social se
degradează.
1) Consecinţele inflaţiei se concretizează în:

a) încurajarea economisirii pe termen scurt în detrimentul celei pe
termen lung;
b) incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei şi o intensificare a
luptelor sindicale;
c) erodarea capitalurilor, ceea ce incită la rate de amortizare
accelerată care măresc costurile şi, implicit, preţurile;
d) antrenarea şi extinderea şomajului.

A (b + c + d); B (a + b + c); C (c + d); D (a + b + d).
2) În cazul creditelor acordate anterior:

a) inflaţia avantajează pe creditori, deoarece va creşte costul real
al creditului acordat;
b) inflaţia avantajează pe debitori, deoarece creditele luate anterior
au reprezentat o putere de cumpărare mult mai mare decât
sumele rambursate care au o putere de cumpărare mai mică;
c) sunt avantajaţi datorită inflaţiei atât debitorii cât şi creditorii;
d) inflaţia avantajează creditorii, care acordă credite cu o putere de
cumpărare mai mare;
e) nu sunt avantajaţi nici debitorii, nici creditorii, în condiţiile
creşterii inflaţiei.
3) Antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare:

a) inflaţia prin cerere;
b) inflaţia prin costuri;
c) inflaţia prin monedă.
4) Inflaţia, fiind un fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social în
Macroeconomie 321
Inflaţia
structurile sale cele mai intime, are şi consecinţe pe măsură. Cele mai semnificative
se referă la:
a) influenţe asupra consumului, economisirii şi investiţiilor;
b) consecinţe în plan social;
c) antrenează importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de
dimensiunea redusă a producţiei naţionale;
d) inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei deja săraci;
e) determină devalorizarea capitalurilor.

A (b + c + d); B (a + b + c+d+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).
5) Constituie consecinţe ale inflaţiei:

a) inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de
consum cât şi în cel al economisirii – consumatorii pentru a
atenua efectele deprecierii monetare accelerează ritmul
cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil în bunuri de
folosinţă îndelungată sau în “valori refugiu” cum ar fi aur,
opere de artă etc.;
b) determină devalorizarea capitalurilor şi deformarea
semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv;
c) antrenează scăderea gradului de ocupare;
d) operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri -
afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe;
e) generează incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei.

A (a+b + c + d+e); B (a + b + c+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

Subiecte teoretice:
1. Inflaţia prin costuri. Spirala inflaţionistă;
Macroeconomie 322
Inflaţia
2. Consecinţele inflaţiei
Macroeconomie 323
Inflaţia
Test grilă:
1) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin cerere reţinem:

a) detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o
instabilitate economică şi politică;
b) creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi
servicii;
c) politică de amortismente accelerate determinate de
teama unei uzuri morale premature;
d) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a
investiţiilor.

A (a + c + d); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b).

a) cheltuielile cu efecte productive întârziate;
b) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se
repercutează asupra preţurilor produselor indigene;
c) creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
d) nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în
condiţiile unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari
a capitalului.
3) Inflaţia prin costuri se explică prin:

a) mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin
faptul că mărfurile se produc din mărfuri;
b) politică salarială nefondată pe criterii economice;
c) politică de creştere a impozitelor directe;
d) politică de creştere a impozitelor indirecte.
Macroeconomie 324
Inflaţia

A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c).
4) Spirala inflaţionistă se produce atunci când:

a) inflaţia monetară se manifestă concomitent cu inflaţia
prin cerere;
b) inflaţia prin costuri se manifestă concomitent cu
inflaţia prin cerere;
c) inflaţia se manifestă concomitent cu şomajul;
d) creşterea şomajului indus de o reducere a producţiei
este combătută prin promovarea unei politici
guvernamentale de sporire a cererii globale.
5) Emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat

răspunzătoare de creşterea preţurilor întrucât:
a) poate spori înclinaţia populaţiei spre economisire;
b) poate spori înclinaţia populaţiei spre consum, cererea
potenţială transformându-se în cerere efectivă;
c) emisiunea se poate face în aceeaşi cadenţă cu ritmul
creşterii PIB;
d)
6) Consecinţele inflaţiei se concretizează în:

a) încurajarea economisirii pe termen scurt în
detrimentul celei pe termen lung;
b) incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei şi o
intensificare a luptelor sindicale;
c) erodarea capitalurilor, ceea ce incită la rate de
amortizare accelerată care măresc costurile şi,
implicit, preţurile;
d) antrenarea şi extinderea şomajului.

A (b + c + d); B (a + b + c); C (c + d); D (a + b + d).
7) În cazul creditelor acordate anterior:

a) inflaţia avantajează pe creditori, deoarece va creşte
costul real al creditului acordat;
b) inflaţia avantajează pe debitori, deoarece creditele
luate anterior au reprezentat o putere de cumpărare
mult mai mare decât sumele rambursate care au o
putere de cumpărare mai mică;
c) sunt avantajaţi datorită inflaţiei atât debitorii cât şi
creditorii;
d) inflaţia avantajează creditorii, care acordă credite cu o
Macroeconomie 325
Inflaţia
putere de cumpărare mai mare;

e) nu sunt avantajaţi nici debitorii, nici creditorii, în
condiţiile creşterii inflaţiei.
8) Antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare:

a) inflaţia prin cerere;
b) inflaţia prin costuri;
c) inflaţia prin monedă.
9) Inflaţia, fiind un fenomen complex, ce afectează organismul economic

şi social în structurile sale cele mai intime, are şi consecinţe pe măsură.
Cele mai semnificative se referă la:
a) influenţe asupra consumului, economisirii şi
investiţiilor;
b) consecinţe în plan social;
c) antrenează importuri masive spre a acoperi golurile
lăsate de dimensiunea redusă a producţiei naţionale;
d) inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei
deja săraci;
e) determină devalorizarea capitalurilor.

A (b + c + d); B (a + b + c+d+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).
10) Constituie consecinţe ale inflaţiei:

a) inflaţia schimbă comportamentul individual atât în
actul de consum cât şi în cel al economisirii –
consumatorii pentru a atenua efectele deprecierii
monetare accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi
banii, pe cât posibil în bunuri de folosinţă îndelungată
sau în “valori refugiu” cum ar fi aur, opere de artă
etc.;
b) determină devalorizarea capitalurilor şi deformarea
semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi
pasiv;
c) antrenează scăderea gradului de ocupare;
d) operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de
venituri - afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri
mici şi fixe;
e) generează incertitudine şi nelinişte în rândul
populaţiei.

A (a+b + c + d+e); B (a + b + c+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).
Macroeconomie 326
Inflaţia
Răspuns 15.1
Test grilă:
1. A(a+b+c);
2. B(a+b+c+d);
3. d;
4. c;
5. d;
6. C(a+b+d);
7. c;
8. d;
9. d;
10. B(b+c).
Răspuns 15.2
Test grilă:
1. D(a+b);
2. d;
3. C(a+b+d) ;
4. b ;
5. c ;
6. a ;
7. B(b+c+d+e) ;
8. C(a+b+d+e);
9. e ;
10. D(a+b+c).
Răspuns 15.3
Test grilă:
1. A(b+c+d);
2. b ;
3. b ;
4. B(a+b+c+d+e) ;
5. A(a+b+c+d+e) ;
Macroeconomie 327
Inflaţia

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 328
Politici de combatere a inflaţiei
POLITICI DE COMBATERE A INFLAŢIEI
Cuprins Pagina
Politici antiinflaţioniste 330

Macroeconomie 329

 Evidenţierea faptului ca inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant
negativ
 Prezentarea măsurilor antiinflaţioniste – măsuri contra inflaţiei prin cerere şi
ofertă, măsuri contra inflaţiei prin costuri, măsuri de factură monetară şi
financiară
Politici antiinflaţioniste
Sfârşitul de secol XX a adus cu sine mutaţii semnificative în ceea ce priveşte

atitudinea faţă de inflaţie. Dacă până la Teoria generală a lui Keynes inflaţia a fost
văzută ca inamicul numărul unu şi ca un rău absolut pentru economie, treptat lumea
a început să se obişnuiască şi mai ales, să tolereze fenomenul. Doar pentru
categoriile sociale inactive care nu au posibilitatea să se solidarizeze în vederea
obţinerii indexărilor de salarii necesare a face faţă ritmurilor de creştere a preţurilor,
inflaţia a rămas un duşman de temut, o efectivă oprimare socială. Ceilalţi, în schimb,
activii ca şi guvernele s-au consolat cu gândul acceptării inflaţiei ca pe un însoţitor
permanent al dezvoltării economice. Aceasta deoarece aşa cum s-a văzut, inflaţia are
şi avantaje şi dezavantaje; mai mult guvernele au recurs adesea la inflaţie pentru a
putea realiza obiectivele economice propuse.
Inflaţia – un Cu toate acestea inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ.

fenomen Percepţia sa se produce şi azi sub această zodie, a unui fenomen negativ şi
predominant dezechilibrant. De aici şi preocuparea puterii publice de a găsi soluţii de combatere a
inflaţiei; de a o aduce la nivelul suportabil pentru societate.
negativ
Este logic ca măsurile antiinflaţioniste să meargă, de regulă, în sensul invers surselor
generatoare ale inflaţiei. Din această perspectivă avem:
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă
Restabilirea echilibrului cerere-ofertă reprezintă una din condiţiile esenţiale necesare

a se înfăptui, în lupta împotriva inflaţiei. Căile pot fi găsite fie prin a reduce excesul
de cerere, fie prin impulsionare ofertei.
Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la scăderea
producţiei:
 înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor organizatorice;
 crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a
celor existente;
 punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie;
 asigurarea unor reforme economice coerente;
 încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional etc.
Macroeconomie 330
O soluţie temporară poate fi aici, şi importul.

Excesul de cerere poate fi temperat prin:
 “amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate;
 “îngheţarea” salariilor;
 încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui
climat de stabilitate economică şi politică;
 creşterea impozitelor şi taxelor directe care “subţiază” veniturile;
 reducerea cheltuielilor publice;
 ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux care absorb
veniturile populaţiei;
 reducerea creditelor acordate firmelor;
 creşterea ratei dobânzii.
Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi înţeleasă în contextul cererii efective

globale, atât publice cât şi private.
2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri, vizează acele căi care pot contribui la
reducerea dimensiunii costurilor, ca parte componentă a preţurilor. Reţinem ca
semnificative:
 găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
 o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
 distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-
profesionale;
 o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile agenţilor
economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile
pentru ei, dar suportabile şi de către societate;
 blocarea preţurilor;
 etc.
2. Măsuri de factură monetară şi financiară
Cele mai multe păreri autorizate converg spre ideea că inflaţia este un fenomen
predominant monetar. Aşa se explică faptul că şi măsurile care vin dintr-o astfel de
direcţie sunt mai numeroase şi mai bogat argumentate.
Dintre măsurile monetaro-financiare care fac obiectul politicilor guvernamentale

antiinflaţioniste reţinem:
a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii

preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei, prin diminuarea
cantităţii de monedă în circulaţie.
Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt:

1. Monetară, care constă în restrângerea masei monetare în circulaţie,
proces care se desfăşoară prin anularea mijloacelor de plată, sau convertirea
Macroeconomie 331
acestora, într-un anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă monetară);

3. Financiară, care constă în achitarea datoriei statului la banca centrală sau
adoptarea de politici prin excedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilor
publice şi, respectiv, majorarea impozitelor;
4. De credit, care constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau în diminuarea
acordării creditelor bancare.
b) Revalorizarea este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea

monedei naţionale la cursul mai mare avut iniţial. Se constituie într-o măsură
antiinflaţionistă, în măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi efecte
negative prin aceea că scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii
procurării de valută, cu consecinţe negative asupra importurilor.
c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei

naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic. Are ca element pozitiv, faptul că
ieftineşte exportul. De asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor
criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică.
Devalorizarea poate însă semăna şi neîncredere în monedă, atunci când nu este
corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control
riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.
d) Manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii. Formă de existenţă a

dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei. Se ştie că
prin credit, se alimentează în mare măsură canalele circulaţiei monetare.
“Strangularea” acestei căi de acces nu este posibilă decât prin scumpirea
împrumutului. Cum preţul împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât rata
scontului sau cea a dobânzii, normal că se va proceda la ridicarea nivelului acestora.
e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Incepând cu anii ’80 măsura

a făcut, prin coroborare cu ridicarea ratei dobânzii şi o emisiune monetară moderată
în raport şi în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii economice , obiectul unei politici
economice oficiale cunoscută sub numele de de politica sau doctrina ofertei.
Promotorii acesteia şi în special A.Laffer pun accentul pe stimularea producţiei, a
ofertei. In deplin acord cu Legea lui Say, ei socotesc, întemeiat , că cererea este uşor
de creat în condiţiile în care emisiunea monetară este un monopol al statului; banii,
indiferent de formă, odată ajunşi în economie , înseamnă, cerere potenţială. Mai greu
realizabilă este producţia, oferta. Or, un mijloc de a stimula înseamnă, în această
viziune, reducerea fiscalităţii. In afară de faptul că impozitele şi taxele indirecte mari
devin componente ale unor preţuri, în mod logic mari, ele sufocă viaţa întreprinderii.
Partizanii doctrinei ofertei au demonstrat că tocmai prin degrevarea firmei de povara
unei fiscalităţi ridicate, statul are şansa să încaseze mai mult din această sursă; se are
în vedere o rată mică a impunerii, aplicabilă unor mase impozabile tot mai mari,
urmare şi ea a unei cifre de afaceri în creştere.
Macroeconomie 332
Test de autoevaluare
1) Printre măsurile contra inflaţiei prin cerere şi ofertă se numără:

a) susţinerea ofertei prin încadrarea suficientă în structurile
comerţului internaţional;
b) „îngheţarea” preţurilor;
c) temperarea excesului de cerere prin reducerea ratei dobânzii;
d) creşterea impozitelor şi taxelor indirecte.
2) Printre căile de reducere a dimensiunii costurilor, ca parte componentă a

preţurilor, reţinem ca semnificative:
a) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi
asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică;
b) substituirea materiilor prime scumpe cu înlocuitori mai ieftini;
c) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte;
d) politică de salarizare fondată pe criterii economice.

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d).
3) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:

a) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
b) o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile
agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi
profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;
c) o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
d) distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-
profesionale;
e) creşterea preţurilor.

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + e); E(a+e)
4) Constituie măsuri monetaro-financiare care fac obiectul politicilor

guvernamentale antiinflaţioniste:
a) revalorizarea;
b) devalorizarea;
c) deflaţia;
d) creşterea impozilelor şi taxelor indirecte;
e) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii.

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e)
5) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor,
Macroeconomie 333
precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei, prin diminuarea

cantităţii de monedă în circulaţie, îmbracă mai multe forme. Acestea sunt:
a) deflaţia monetară;
b) deflaţia financiară;
c) deflaţia de credit;
6) Devalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară:

a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale, mai
mare, la cel al pieţei mai mic;
b) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în monedă;
c) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;
d) conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din
adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică;
e) poate determina neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu
măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control
riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu
bunuri.
A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(a+e)
7) Revalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară:

a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale,
mai mare, la cel al pieţei mai mic;
b) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei
naţionale la cursul mai mare avut iniţial;
c) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în monedă;
d) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;
e) scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării de
valută.
A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).
8) În vederea restabilirii echilibrului cerere- ofertă, căile prin care excesul de

cerere poate fi temperat sunt:
a) “îngheţarea” salariilor;
b) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea
unui climat de stabilitate economică şi politică;
c) reducerea impozitelor şi taxelor directe;
d) creşterea cheltuielilor publice;

A (b + d); B (a + b + e); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).
Macroeconomie 334

a) blocarea preţurilor;
d) creşterea preţurilor;
e) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe

A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e).
10) Constituie măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă care au în vedere
impulsionarea ofertei:
a) asigurarea unor reforme economice coerente;
b) înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor organizatorice;
c) crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a
celor existente;
d) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional;
e) punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie.

A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d+e); E(a+e).

Subiecte teoretice:
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă;
Macroeconomie 335
2. Măsuri antiinflaţioniste de factură monetară şi financiară.
Macroeconomie 336
Test grilă:
1) Printre măsurile contra inflaţiei prin cerere şi ofertă se numără:

a) susţinerea ofertei prin încadrarea suficientă în structurile
comerţului internaţional;
b) „îngheţarea” preţurilor;
c) temperarea excesului de cerere prin reducerea ratei
dobânzii;
d) creşterea impozitelor şi taxelor indirecte.
2) Printre căile de reducere a dimensiunii costurilor, ca parte

componentă a preţurilor, reţinem ca semnificative:
a) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi
b) substituirea materiilor prime scumpe cu înlocuitori mai
ieftini;
c) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte;
d) politică de salarizare fondată pe criterii economice.

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d).

a) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
d) distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-
profesionale;
e) creşterea preţurilor.

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e)
4) Constituie măsuri monetaro-financiare care fac obiectul politicilor

guvernamentale antiinflaţioniste:
a) revalorizarea;
b) devalorizarea;
c) deflaţia;
d) creşterea impozilelor şi taxelor indirecte;
e) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii.

A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + e); E(a+e)
Macroeconomie 337
5) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii

preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei, prin
diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie, îmbracă mai multe
forme. Acestea sunt:
a) deflaţia monetară;
b) deflaţia financiară;
c) deflaţia de credit;
6) Devalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-

financiară:
a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei
naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic;
b) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în
monedă;
c) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;
d) conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care
rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de
realitatea practică;
e) poate determina şi neîncredere în monedă, atunci când nu
este corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea
echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor
monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.
A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(a+e)
7) Revalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-

financiară:
a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei
naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic;
b) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea
monedei naţionale la cursul mai mare avut iniţial;
c) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în
monedă;
d) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul;
e) scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii
procurării de valută.
A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).
8) În vederea restabilirii echilibrului cerere- ofertă, căile prin care

excesul de cerere poate fi temperat sunt:
a) “îngheţarea” salariilor;
b) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi
Macroeconomie 338

c) reducerea impozitelor şi taxelor directe;
d) creşterea cheltuielilor publice;

A (b + d); B (a + b + e); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

a) blocarea preţurilor;
b) politică de venituri rezonabilă, care să încadreze
câştigurile agenţilor economici ca şi veniturile statului
în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar
suportabile şi de către societate;
c) politică de salarizare fondată numai pe criterii
economice;
d) creşterea preţurilor;
e) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime
scumpe

A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e).
10) Constituie măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă care au în

vedere impulsionarea ofertei:
a) asigurarea unor reforme economice coerente;
b) înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor
organizatorice;
c) crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la
parametrii nominali a celor existente;
d) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional;
e) punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie.

A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d+e); E(a+e).
Răspuns
Test grila:
1. a;
2. A(b+d) ;
Macroeconomie 339
3. D(a+b+c+d) ;
4. D(a+b+c+e);
5. d ;
6. D(a+c+d+e);
7. E(b+c+e) ;
8. B(a+b+e);
9. B(a+b+c+e) ;
10. D(a+b+c+d+e).

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 340
Ocuparea şi şomajul
OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL
Cuprins Pagina
17.1 Somajul: concept, cauze şi forme 342
17.2 Caracteristicile şomajului 349
17.3 Aspecte metodologice ale analizei cauzelor şomajului 352
17.4 Efectele social-economice ale şomajului. Legea Okun 354
17.5 Dilema inflaţie - şomaj 355

Macroeconomie 341

 Definirea şomajului şi a şomerului
 Clarificarea termenilor de ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj
involuntar
 Prezentarea caracteristicilor şomajului
 Evidenţierea aspectelor metodologice ale analizei cauzelor şomajului
 Sublinierea efectelor social-economice ale şomajului
 Prezentarea legii Okun
 Reflectarea relaţiei dintre şomaj şi inflaţie. Curba Philips
17.1. Ocuparea şi şomajul
Şomajul În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe modalităţi de analiză a şomajului.

În plus, statisticile oficiale naţionale şi internaţională (Biroul Internaţional al
Muncii, Comisia de Statistică O.N.U.) foloseşte metode diferite de evidenţă şi de
măsurare a şomajului, ceea ce creează o imagine generatoare de confuzii atât în
planul definirii (conceptualizări) cât şi în cel al măsurării.
Mulţi economişti şi oameni politici se mulţumesc să constate că şomajul este una

dintre problemele macroeconomice de maximă actualitate şi complexitate. Ei se
raportează la datele oferite de statistica privind fenomenul şi caută să conceapă şi să
promoveze măsuri adecvate de soluţionare (ameliorare) a lui.
În teoria şi practica economică s-au conturat deci, mai multe modalităţi de a defini
şomajul şi în funcţie de ele, mai multe forme de comensurare. Prin ceea ce au în
comun aceste definiţii, putem caracteriza şomajul ca o stare negativă a
economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă, prin
negăsirea locurilor de muncă.
În termenii pieţei muncii şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea

de muncă. ªomerii sunt toţi acei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru şi
care pot fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumite momente ale
dezvoltării economice.
Ei formează suprapopulaţia relativă pentru că reprezintă un surplus de forţă de

muncă în raport cu numărul celor angajaţi în condiţii de rentabilitate impuse de
economia de piaţă.
Cu toate că oferă o imagine cuprinzătoare asupra fenomenului ca atare, abordarea

şomajului prin prisma definiţiei anterioare riscă excluderea din rândul şomerilor a
unor persoane apte de muncă, care, pe diferite perioade mai scurte sau mai lungi de
timp, nu au loc de muncă.
Macroeconomie 342
În consecinţă s-a conturat şi s-a răspândit o definiţie care consideră că sunt

şomeri toţi cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a
forţei de muncă sau toţi cei ale căror cereri n-au fost satisfăcute până la
sfârşitul fiecărei luni, indiferent dacă solicită locuri de muncă permanente sau
temporare, cu timp de muncă parţial sau deplin, dacă au loc de muncă dar
caută altul mai adecvat cu aspiraţiile proprii.
În această accepţiune, însă, şomajul apare ca rezultat exclusiv al ofertei de muncă

sau de forţă de muncă, cererea – cealaltă latură a pieţei muncii nefiind luată în
considerare. Or, numai corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite
aprecierea mai corectă asupra situaţiei de pe piaţa muncii, dacă există sau nu şomaj.
O creştere a ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a
situaţiei ocupării forţei de muncă. ªomajul, dacă n-a existat până la acest moment,
apare, iar dacă există, creşte. Dimpotrivă, creşterea cererii şi scăderea ofertei de
muncă se traduc printr-o diminuare a şomajului.
De asemenea, pe baza aceleaşi definiţii, şomajul este apreciat ca o mărime

Şomerul omogenă, nediferenţiată, ceea ce nu corespunde realităţii. De aceea, se impune
delimitarea sa pe domenii de activitate, alături de pregătire, specialităţi şi meserii
ale şomerilor etc.
Foarte cunoscută este şi definiţia şomajului dată de Biroul Internaţional al

Muncii, potrivit căreia este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte
concomitent următoarele condiţii:
- este apt de muncă;
- nu munceşte;
- este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
- caută un loc de muncă.
În România, Legea nr. 1/1991, republicată în urma modificărilor aduse prin Legea
nr. 86/1992, precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, ce nu
pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzăroare pregătirii lor. Deşi
nu se face nici o referinţă expresă cu privire la vârsta acestor persoane, din
conţinutul legii reiese clar că vârsta respectivă este de peste 16 ani.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii devine clar că măsurarea

şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de relaitate.
Aprecierea cu caracter estimativ a şomajului se poate susţine cu câteva argumente

practice-statistice:
 posibilitatea încadrării elevilor şi studenţilor în mai multe categorii
demo-economice;
 necesitatea separării militarilor în termen de cei încadraţi în armată ca
angajaţi;
 diferitele modalităţi de încadrare, în categoriile arătate, a femeilor de
serviciu şi a ajutoarelor de familii.
Macroeconomie 343
De asemenea, ridică anumite probleme de încadrarea într-o categorie demo-

economică sau alta şi persoane încadrate ilegal, cele care prestează aşa zisa muncă
la negru etc.
Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru (ocuparea

deplină), fie în cea de dezechilibru, adică de subocupare şi supraocupare. Cele două
forme ale dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi înţelese numai după ce vor fi
clarificaţi termenii de ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar.
Termenului de ocupare deplină i se dă, în primul rând, un sens concret – istoric şi

statistic. Ocuparea deplină sau lipsa de şomaj semnifică faptul că circa 97-96% din
populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv. Diferenţa de populaţie activă este
considerată a fi şomaj natural. Dar, mai important, este criteriul delimitativ între
ocuparea deplină şi subocuparea, respectiv supraocuparea, ca stări de dezechilibru.
Ocupare
deplină Ocuparea deplină reprezintă acel volum şi acea structură a ocupării, a utilizării
resurselor de muncă, care permit obţinerea maximului de bunuri pentru acoperirea
nevoilor oamenilor constituiţi în diverse colectivităţi.
Altfel spus, ocuparea deplină este compatibilă cu rata naturală a şomajului,

respectiv cu şomajul normal. Conceptele de şomaj voluntar şi de şomaj involuntar
concretizează şi aprofundează şomajul natural.
Şomaj
voluntar Somajul voluntar constă în acea neocupare, datorită refuzului sau imposibilităţii
unor persoane de a accepta retribuţia oferită, şi/sau condiţiile de muncă există.
Somajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor (nominale) la scădere. Aşa se

face că salariile practicate sunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru.
Revendicările salariaţilor şi ale sindicatelor împiedică ajustarea salariilor prin
scădere. În general, fonul de salarii are o determinare în condiţiile economico-
financiare ale utilizatorilor de muncă. Ca urmare, o parte din oferta de muncă
rămâne nerealizată, apare deci şomajul voluntar (fig. 17.1.).
Macroeconomie 344
Salariul
Somaj voluntar O
S1
S2 E
O
ND Ne N
N0
Gradul de
ocupare
Fig. 17.1. Situaţia de echilibru pe piaţa muncii

şi şomajul voluntar în concepţia clasică şi neoclasică
Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt:

a) persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea,
apreciind că ajutorul de şomaj le poate asigura o existenţă decentă;
b) şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de
întreprinderi şi instituţii, cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut;
c) persoanele apte dar inactive (femeile casnice) care intenţioneză să
lucreze în condiţii salariale, dar ezită încă să se încadreze în condiţiile
date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu, etc).
Somajul involuntar constă din acea parte a folosirii incomplete a forţei de muncă
Şomaj care decurge din rigiditatea salariului, respectiv din acele persoane neocupate care
involuntar ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că
atunci când cererea efectivă de forţă de muncă va creşte, va spori şi gradul de
ocupare.
Cel care s-a peocupat şi teoretizat fenomenul şomajului involunatr a fost J.M.
Keynes, fapt pentru care în teoria economică mai este denumit şomaj keynesian.
Iată cum a definit Keynes şomajul involuntar: “Există şomeri involuntari dacă, în
cazul unei uşoare creşteri a preţului bunurilor de consum pentru muncitori în raport
cu salariile nominale, oferta globală de mână de lucru dispusă să muncească în
condiţiile curente de salariu şi cererea globală de mână de lucru în aceleaşi condiţii
se stabilesc, amândouă, deasupra nivelului anterior al locurilor de muncă”.
Această definiţie greoaie şi complicată poate fi explicată prin următorul grafic (fig.
17.2.):
Macroeconomie 345
Salariul
real
S0/p0
S0/p’
ND1 ND2
Nivel de
N1 N2 N*2 N*1 ocupare
Somaj involuntar
Figura 17.2. Somajul involuntar
Trebuie remarcat că nu din poziţia iniţială a curbelor ofertei şi cererii de muncă

poate fi dedusă existenţa sau inexistenţa şomajului involuntar. Este necesar să fie
luată în considerare o schimbare, pusă în evidenţă de o creştere a cererii agregate în
economie.
Situaţia iniţială pe piaţa muncii este caracterizată de o cerere de muncă N D1 din

partea întreprinderilor şi un salariu nominal fixat în mod exogen S 0 .
Ţinând seama de condiţiile de producţie şi de cost, nivelul general al preţurilor se

situează în p 0 ; salariul real este atunci S 0 /p 0 . Să presupunem acum o relansare a
cererii globale; curba cererii de muncă (care nu este decât o cerere derivată) este
deplasată, datorită acestui fapt, către dreapta în N D2 ; dacă vor să producă mai mult,
întreprinderile sunt determinate să treacă în zone cu randamente descrescătoare;
costurile cresc şi nivelul general al preţurilor creşte şi el, trecând în p’.
Dacă admitem că salariul nominal rămâne neschimbat, poziţia dreptei

reprezentative a salariului real este în scădere (poziţia lui S 0 /p’); folosirea forţei de
muncă a crescut de la N 1 la N 2 , salariul real a scăzut deşi s-a menţinut salariul
nominal; în acest caz, există iniţial şomaj involuntar în sensul definiţiei date de
Keynes.
De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar. Aşa că
şomajul constă din acea neocupare, din acea folosire incompletă a mâinii de lucru,
din acel ansamblu de persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un
salariu real mai mic decât cel existent, astfel că, atunci când creşte cererea efectivă
de forţă de muncă, va spori şi gradul ei de ocupare.
Macroeconomie 346
Ca fenomen macroeconomic, şomajul reprezintă ansamblul persoanelor (stocul de

populaţie) active disponibile fără ocupaţie, care caută de lucru. Deci, el este format
din excesul de resurse de muncă în raport cu cei ce pot fi ocupaţi, în condiţiile de
rentabilitate impuse de piaţă.
1) Şomajul apare atunci când:

a) cererea de muncă este mai mare decât oferta de muncă;
b) oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă;
c) cererea de muncă este egală cu oferta de muncă;
d) oferta de muncă este mai mică decât cererea de muncă;
e) cererea de muncă este mai mică sau egală cu oferta de muncă.
2) Rata şomajului se determină ca un raport procentual între:

a) numărul de şomeri şi populaţia ocupată;
b) numărul de şomeri şi populaţia neocupată;
c) numărul de şomeri şi populaţia totală;
d) numărul de şomeri şi populaţia activă disponibilă;
e) populaţia activă şi numărul de şomeri.

A (a + b + c + d); B (a + d); C (a + c + e); D (e); E (a + e).
3) Ocuparea deplină reprezintă:

a) ocuparea tuturor oamenilor apţi de muncă;
b) acel volum şi acea structură a ocupării care permit obţinerea
de maximum de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor
constituiţi în diverse colectivităţi.
c) acea ocupare în care nu există şomaj;
d) acea ocupare ce este compatibilă cu rata naturală a şomajului;
e) un concept istoric şi statistic în care circa 97% din populaţia
activă disponibilă este utilizată efectiv.

A (a + b + c + d + e); B (a + b + e); C (a + d); D (b + d + e); E (a + e).
4) Din perspectiva intensităţii şomajului distingem:

a) şomaj total sau şomaj intermitent;
b) şomaj parţial şi şomaj de discontinuitate;
c) şomaj total, şomaj parţial şi şomaj deghizat;
d) şomaj tehnologic, şomaj structural şi şomaj ciclic.
Macroeconomie 347
5) Şomajul este:
a) un fenomen întâlnit în ţările cu o populaţie numeroasă;
b) un fenomen economic şi social complex determinat de cauze
naturale;
c) o stare negativă a economiei;
d) o stare normală pentru orice economie.
6) Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii, o persoană este considerată

şomer dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a) nu munceşte;
b) nu este disponibilă pentru muncă;
c) este aptă de muncă;
d) caută un loc de muncă;
e) munceşte dar caută un loc de muncă mai bine plătit.

A (a + c + d); B (a + b + d); C (b + d + e); D (c + d + e); E (b + c + d).
7) Când oferta de muncă creşte:

a) şomajul se diminuează;
b) scade şi şomajul deoarece creşte cererea de muncă;
c) creşte şomajul dacă economia nu asigură crearea de locuri de
muncă conform cu creşterea ofertei de muncă;
d) cererea de muncă întotdeauna creşte.
8) Cererea de muncă:
a) depinde de dezvoltarea economică;
b) mai este denumită şi cerere de locuri de muncă;
c) reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în
condiţiile salariale;
d) reprezintă nevoia de muncă salarială ce se manifestă într-o
economie la un anumit moment dat.

A (b + c + d); B (a + b + d); C (a + d); D (a + c + d); E (b + d).
9) Şomajul:
a) se poate măsura atât în mărimi absolute cât şi în mărimi
relative;
b) poate fi măsurat cu exactitate;
c) nu este decât o problemă de estimare;
d) nu poate fi măsurat.

A (a + b + d); B (c + d); C (a + b + c); D (a + c); E (b + c + d).
Macroeconomie 348
10) Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt:

a) persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea,
apreciind că ajutorul de şomaj le poate asigura o existenţă decentă;
b) şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de
întreprinderi şi instituţii, cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut;
c) populaţia activă disponibilă;
d) populaţia inactivă;
e) persoanele apte dar inactive (femeile casnice) care intenţioneză să
lucreze în condiţii salariale, dar ezită încă să se încadreze în
condiţiile date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu etc).

A (a + b + d); B (c + d); C (a + b + e); D (a + c); E (b + c + d).
17.2 Caracteristicile şomajului
Somajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:
a)Nivelul şomajului, se determină absolut ca masă a şomajului şi relativ, ca rată a

şomajului .
Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment dat întrunesc
condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor. Altfel spus, ea constă din
populaţia activă disponibilă, respectiv din acea forţă de muncă neocupată.
Dacă se are în vedere un anumit orizont de timp (lună, trimestru, an) şi numărul
şomerilor la începutul perioadei, atunci numărul şomerilor la şfârşitul perioadei
rezultă din creşterea (ajustarea) cifrei iniţiale cu intrările în rândul şomerilor şi cu
ieşirile din rândul acestora în acel orizont de timp.
Rata şomajului, ca mărime relativă a fenomenului, se calculează ca raport

procentual între masa şomajului (numărul mediu al şomerilor) şi unul din
parametrii de referinţă ai acestuia. Astfel de parametrii sunt: populaţia activă,
populaţia activă disponibilă, forţa de muncă (populaţia ocupată plus şomajul),
populaţia ocupată, populaţia ocupată ca salariaţi.
Se pare că cel mai concludent raport de exprimare a ratei şomajului este cel în care
se foloseşte ca numitor fie forţa de muncă, fie populaţia activă disponibilă.
b) Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. În funcţie

de aceasta, se poate distinge: şomajul total – care presupune pierderea locului de
muncă şi încetarea totală a activităţii; şomaj parţial – care constă în diminuarea
activităţii depuse de o persoană în special prin reducerea duratei săptămânii de
Macroeconomie 349
lucru sub cea legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat – este specific mai
ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate aparentă, cu
eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările est-europene, inclusiv în
România la nivel apreciabil.
c) Alt elemente este durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul

pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, a avut o tendinţă
generală de creştere. Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o durată a
şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există reglementări care precizează
durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj şi aceasta a avut tendinţe de
creştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni.
În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj
continuu de mai mult de 12 luni.
d) Structura şomajului sau componentele acestuia formate prin clasificarea

şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat,
categoria socio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de activitate din care provin,
sex, categorii de vârstă, rasă, etc.
În ultimul deceniu se acordă forte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe
şi categorii de vârstă. Se relevă astfel că femeile sunt mai afectate de şomaj decât
bărbaţii; de asemenea, tinerii (până la 25 ani) şi vârstnicii de peste 50 ani, în raport
cu restul populaţiei active.
1) Şomajul se caracterizează prin:

a) structură;
b) nivel;
c) intensitate;
d) neutralitate;
e) durată.

A (a + b + c + e); B (a + c + d); C (c + d + e); D (a + b + c).
2) Structura şomajului poate fi determinată în funcţie de:

a) domeniul de activitate;
b) timpul necesar găsirii unui loc de muncă;
c) vârsta populaţiei afectate de şomaj;
d) calificarea şomerilor;
e) intensitate.
Macroeconomie 350

A (a + b + c); B (b + c + e); C (b + c + e); D (a + c + d); E (a + d + e).
3) Şomajul este total atunci când:

a) toţi cei apţi de muncă sunt şomeri;
b) o persoană îşi pierde locul de muncă şi încetează total
activitatea;
c) ofertanţii de muncă au o activitate aparentă, cu productivitate
scăzută;
d) toate ramurile de activitate sunt afectate de şomaj.
4) Nivelul şomajului se poate determina:

a) în mod absolut, ca rată a şomajului;
b) în mod absolut, ca număr de şomeri;
c) în mod absolut, ca raport procentual între numărul de şomeri
şi populaţia unei ţări;
d) în mod relativ, ca raport procentual între populaţia neocupată
şi populaţia totală a unei ţări.
5) În funcţie de intensitate putem distinge mai multe forme de şomaj.

Acestea sunt:
a) şomaj total;
b) şomaj deghizat;
c) şomaj intermitent;
d) şomaj parţial;
e) şomaj sezonier.

A (a + b + d); B (b + c + e); C (b + c + e); D (a + c + d); E (a + d + e).
Aplicaţie:
Populaţia unei ţări este de 21 milioane. Dintre aceştia 11 milioane sunt

copii, pensionari şi inapţi de muncă, 1 milion au renunţat la căutarea unui loc de
muncă, 2 milioane sunt şomeri, dintre care 100.000 sunt în şomaj fricţional,
300.000 în şomaj structural iar 500000 emigrează.
PIB de ocupare deplină este calculat la un nivel de 3.000 miliarde u.m..
Se cere:
a) să se calculeze populaţia activă disponibilă, numărul şomerilor şi rata
şomajului din ţara respectivă;
b) să se calculeze PIB real realizat în perioada respectivă.
Macroeconomie 351
17.3 Aspecte metodologice ale analizei cauzelor şomajului
Somajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale:

a) pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
b) creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a
vârstei legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a
unor persoane apte de muncă dar inactive, în condiţiile uni cereri de
muncă inferioare acestei creşteri.
a) În cadrul primului proces, în funcţie de cauzele directe care îl determină, se

disting mai multe forme sau genuri de şomaj:
Şomaj ciclic 1. şomajul ciclic, denumit uneori şi conjunctural, cauzat de crizele

economice care au loc, de crizele parţiale sau de alte crize specifice unei
conjuncturi.
În general, şomajul ciclic poate fi resorbit total sau parţial în perioadele de avânt
economic.
Şomaj 2. şomajul structural, determinat de tendinţele de restructurare economică,

structural geografică, socială etc, care au loc în diferite ţări, mai ales, sub incidenţa crizei
energetice a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi evoluţiei nevoilor.
Reintegrarea acestei forţe de muncă poate avea loc numai printr-un proces lung şi
dificil, întrucât presupune creşterea investiţiilor, recalificarea celor afectaţi şi
reorientarea învăţământului.
Şomaj 3. şomajul tehnologic, determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii

cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice, cu
tehnologic
restrângerea locurilor de muncă.
Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificil întrucât presupune recalificarea

forţei de muncă în concordanţă cu noile nevoi ale capitalului şi unităţilor
economice, lărgirea activităţilor economice şi în special a producţiei pentru a putea
oferi locuri de muncă şi creşterea numărului întreprinderilor pentru a asimila
cadrele cu pregătire superioară afectate prin centralizare.
4. şomajul intermitent, apare ca urmare a practicării contractelor de angajare

Şomaj pe durată scurtă din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi
intermitent economice.
Această practică poate constitui un mijloc de presiune asupra angajaţilor pentru a

accepta anumite condiţii de muncă şi salarizare, dar şi o măsură de siguranţă din
partea unităţilor economice pentru a nu-şi asuma, vis-à-vis de forţa de muncă,
angajamente pentru care pot fi trase la răspundere. Perioada de şomaj, în acest caz,
Macroeconomie 352
începe la expirarea angajării şi se încheie la reînnoirea contractului sau la realizarea

unei angajări la o altă firmă. Unii autori denumesc acest şomaj fricţional.
5. şomajul de discontinuitate, care afectează în mod deosebit femeile şi este

Şomaj de
cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale şi de maternitate.
discontinuitate
6. şomajul sezonier, cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente
de factorii naturali, cum sunt, cele din agricultură, construcţii, lucrări publice.
b) Cel de al doilea proces generator de şomaj are două aspecte majore. Unul
priveşte noile generaţii care ajung pe piaţa muncii şi explică formarea şomajului
prin starea economiei (nivel structură, tehnică şi tehnologii aplicate), prin diferenţa
dintre ciclul reproducţiei forţei de muncă şi al diferitelor activităţi economice, prin
formarea noilor generaţii în cadrul mişcării populaţiei sub incidenţa factorilor
naturali-biologici demografici şi economici care deşi se influenţează reciproc nu au
unii asupra altora o determinare cauzală, directă şi exclusivă. Celălalt aspect se
referă la eşantioanele de populaţie activă disponibilă care n-au mai lucrat şi sunt
nevoite să se încadreze pe un loc de muncă, ceea ce explică formarea şomajului
prin intrarea lor pe piaţa muncii datorită unor cauze directe: diminuării
posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri considerate altă dată sigure şi
suficiente, dar care s-au erodat sub acţiunea inflaţiei şi altor procese din economie;
intensificării mişcării de emancipare a femeilor care nu se mai resemnează la o
viaţă pasivă; ruinării micilor producători, etc.
Dimensiunile şi dinamica şomajului pe ţări şi perioade sunt influenţate, mai ales

după al doilea război mondial, de migraţia internaţională a populaţiei, de
deplasarea populaţiei active disponibile dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de
muncă, ceea ce diminuează oferta de muncă în ţara de origine, dar o măreşte în ţara
unde ajunge, acţionând astfel în direcţia scăderii sau creşterii corespunzătoare a
şomajului.
Din punct de vedere economic, şomajul este apreciat ca expresie a dezechilibrelor

existente. Pe prim plan este situat dezechilibrul de pe piaţa muncii; şomajul se
iveşte când pe această piaţa, oferta este superioară cererii. În al doilea rând, este
amintit dezechilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor, şomajul fiind astfel considerat
consecinţa unei producţii de bunuri economice inferioare cererii. Raţiunea majoră a
acestei insuficienţe a ofertei ţine de inexistenţa sau insuficienţa capacităţilor de
producţie. În aceste context, şomajul decurge din insuficienţa resurselor destinate
capitalului ca factor de producţie în raport cu mâna de lucru disponibilă.
Macroeconomie 353
17.4 Efectele social-economice ale şomajului. Legea Okun

Efectele fenomenului şomaj sunt adesea tratate unilateral. Se pune accentul fie pe
efectele resimţite de şomer şi de familia sa, fie pe cele naţionale: sociale
economice, politice. Asemenea efecte trebuie privite şi apreciate în unitatea lor şi
într-o anume succesiune logică:
a) Irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de muncă este un efect

incontestabil al şomajului cronic de mare amploare. Dacă aceste efecte este corelat
cu rolul activ al factorului muncă şi cu caracter neconservabil al muncii, atunci el
apare în adevărata sa lumină, ca o adevărată pierdere de mare amploare.
b) somajul este un factor de scădere a intensităţii dezvoltării economice.

Există şi opinia opusă, conform căreia existenţa şomajului este un factor de
presiune asupra celor ce lucrează, aceştia muncind cu intensitate sporită şi
asigurând o creştere a producţiei naţionale mai mare decât dacă ar fi ocupaţi toţi cei
disponibili.
c) Un alt efecte al şomajului constă în sporirea costurilor pe care

economia ţării trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. În ţările cu
sisteme naţionale de ajutor de şomaj, fondurile cu destinaţia respectivă ajung să
deţină până la 3,5-4% din PNB şi până la 17-19% din bugetele ţărilor. În situaţia în
care numărul persoanelor ocupate scade, cotizaţiile suportate de acestea sporesc
absolut şi relativ. Nu întâmplător problema asigurării fondurilor necesare (din
cotizaţiile salariaţilor, din contribuţia întreprinderilor sau din alocaţiile bugetare) a
generat numeroase tensiuni şi chiar conflicte sociale şi politice.
d) Diminuarea veniturilor familiilor având şomeri este un alt factor,

adesea determinat al şomajului. Se ştie că în nici o ţară, ajutorul de şomaj nu
asigură acoperirea integrală a salariului avut anterior de şomaj şi nici nu se
raportează la salariile medii. De aceea, şomerii şi familiile lor trec prin dificultăţi
materiale deosebite, care sunt însoţite de apariţia unor stări psiho-sociale grave ce
afectează calitatea vieţii în general.
Toate acestea, spun unii analişti ai fenomenului, duc direct la apariţia unor
fenomene negative, ce afectează societatea în general şi realizarea personalităţii
umane (furturi, crime, sinucideri, comportamente anormale, adesea antiumane,
etc.).
Legea Okun
Care este relaţia de interdependenţă între şomaj şi PNB (în termeni reali)? Aceasta
este întrebarea pe care şi-a pus-o economistul Arthur M. Okun în anii 1960 şi la
care a dat un răspuns cunoscut în ştiinţa economică sub denumirea de legea lui
Okun.
Macroeconomie 354
Deoarece persoanele ocupate, participă la producerea bunurilor materiale şi

serviciilor, iar şomerii nu produc bunuri economice, se poate presupune că ridicarea
nivelului şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumului real al PNB.
Această interrelaţie negativă între nivelul şomajului şi volumul PNB este numită
legea lui Okun.
Existenţa interrelaţiei negative între aceste variabile se exprimă prin tendinţa

conform căreia sporirea şomajului este concomitentă cu scăderea volumului real al
PNB.
Se poate da o şi mai riguroasă expresie cantitativă legii lui Okun:

PNB = 3% - 2%  Rş
Astfel, dacă nivelul şomajului rămâne neschimbat, atunci se manifestă legitatea,

conform căreia ritmul de creştere al PNB (real) este de 3%. În plus, prin fiecare
sporire a nivelului şomajului cu un punct procentual, ritmul de creştere al PNB se
reduce cu 2%. Dacă, de pildă, creşte rata şomajului de la 6 la 8%, atunci
modificarea volumului real al PNB va fi 3 – 2  (8 – 6) = 3 – 4 = -1%. Deci,
corespunzător legii Okun, în acest caz, PNB scade cu 1%, arătând o pantă
descrescătoare în economia ţării.
17.5 Dilema inflaţie - şomaj
Până nu de mult, atât economiştii cât şi politicienii credeau că un şomaj ridicat este
acompaniat de o rată mică a inflaţiei şi invers. În timpul perioadei de şomaj ridicat,
presiunea asupra majorării salariilor scade şi deci preţurile se pot menţine la un
nivel mai scăzut. De asemenea, şomajul ridicat influenţând asupra veniturilor (în
sensul scăderii acestora), va influenţa, prin intermediul lor, asupra cererii de bunuri
şi servicii, în sensul scăderii acesteia. O cerere scăzută înseamnă reducerea
presiunii asupra preţurilor şi, deci, o rată redusă a inflaţiei.
Această prezumţie, privind relaţia dintre şomaj şi inflaţie, este reflectată de curba
Philips, denumită astfel după numele unui economist neozeelandez care a observat
aceste raporturi (fig. 17.3.).
Macroeconomie 355
Rata infla
iei ()
 = f (u)
Rate ale omajului compatibile

cu o infla
ie nul
Rata omajului (u)
Figura nr. 17.3. Curba lui Philips
Pornind de la prezumţia prezentată mai sus, după război, mai ales în timpul anilor
’60, politica economică a multor guverne din ţările dezvoltate se ghida după această
relaţie. Folosind pârghiile fiscale şi monetare, guvernele acţionau conform
corelaţiei stabilită de curba Philips. Singura problemă era ce combinaţie trebuie
aleasă între şomaj şi inflaţie.
Evenimentele anilor ’70 şi ’80 au infirmat corectitudinea acestei teze. In cele mai
multe cazuri şomajul şi inflaţia au avut acelaşi sens şi nu sens invers, respectiv rata
ridicată a şomajului era însoţită de rata ridicată a inflaţiei. Această concordanţă
între rata înaltă a şomajului şi a inflaţiei este cunoscută sub denumirea de stagflaţie.
Respectiv, stagflaţia este o stare economică caracterizată prin persistenţa unor rate
ridicate ale şomajului şi inflaţiei.
Test de autoevaluare 17.3 +17.4 + 17.5
1) Curba Philips exprimă relaţia dintre:

a) inflaţie şi creştere economică;
b) şomaj şi creştere economică;
c) inflaţie şi şomaj;
d) şomaj şi cerere solvabilă.
2) Legea Okun evidenţiază:

a) o relaţie pozitivă între nivelul şomajului şi volumul PNB;
b) relaţia de interdependenţă între şomaj şi PNB (în termeni reali);
a) relaţia de interdependentă între rata şomajului şi rata inflaţiei;
b) faptul că sporirea şomajului este concomitentă cu creşterea
volumului real al PNB;
c) o relaţie negativă între rata şomajului şi rata inflaţiei.
3) Şomajul intermitent apare ca urmare:
Macroeconomie 356
a) crizelor economice ce se succed la intervale de timp mai mari

sau mai mici;
b) a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă;
c) întreruperii activităţii puternic dependente de factori naturali;
d) înlocuirii vechilor tehnologii cu altele noi, mai performante;
e) restructurării activităţii economice.
4) Constituie efecte social-economice ale şomajului:

a) irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de muncă;
b) sporirea costurilor pe care economia ţării trebuie să le suporte sub forma
ajutoarelor de şomaj;
c) diminuarea veniturilor familiilor care au şomeri;
d) scăderea intensităţii dezvoltării economice;
5)Şomajul intermitent apare ca urmare a:

a) restructurării activităţii economice;
b) întreruperii activităţii din motive familiale;
c) practicării contractelor de angajare pe durată scurtă din cauza
incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi
economice;
d) practicării contractelor de muncă pe durată nedeterminată;
e) crizelor economice ce se succed la intervale de timp mai mari
sau mai mici;

Subiecte teoretice:
1. Caracterizarea şomajului
Macroeconomie 357
2. Relaţia dintre inflaţie şi şomaj. Curba Philips.
Test grilă:
1) Curba Philips exprimă relaţia dintre:
a) inflaţie şi creştere economică;
b) şomaj şi creştere economică;
c) inflaţie şi şomaj;
d) şomaj şi cerere solvabilă.
2) Legea Okun evidenţiază:

a) o relaţie pozitivă între nivelul şomajului şi volumul
PNB;
b) relaţia de interdependenţă între şomaj şi PNB (în
termeni reali);
c) relaţia de interdependentă între rata şomajului şi rata
inflaţiei;
d) faptul că sporirea şomajului este concomitentă cu
creşterea volumului real al PNB;
e) o relaţie negativă între rata şomajului şi rata inflaţiei.
3) Şomajul intermitent apare ca urmare:

a) crizelor economice ce se succed la intervale de timp
mai mari sau mai mici;
Macroeconomie 358
b) a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă;

c) întreruperii activităţii puternic dependente de factori
naturali;
d) înlocuirii vechilor tehnologii cu altele noi, mai
performante;
e) restructurării activităţii economice.
4) Constituie efecte social-economice ale şomajului:

a) irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de muncă;
b) sporirea costurilor pe care economia ţării trebuie să le
suporte sub forma ajutoarelor de şomaj;
c) diminuarea veniturilor familiilor care au şomeri;
d) scăderea intensităţii dezvoltării economice;
5) Ocuparea deplină reprezintă:

a) ocuparea tuturor oamenilor apţi de muncă;
b) acel volum şi acea structură a ocupării care permit
obţinerea de maximum de bunuri pentru acoperirea
nevoilor oamenilor constituiţi în diverse colectivităţi.
c) acea ocupare în care nu există şomaj;
d) acea ocupare ce este compatibilă cu rata naturală a
şomajului;
e) un concept istoric şi statistic în care circa 97% din
populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv.

A (a + b + c + d + e); B (a + b + e); C (a + d); D (b + d + e); E (a + e).
6) Din perspectiva intensităţii şomajului distingem:

a) şomaj total sau şomaj intermitent;
b) şomaj parţial şi şomaj de discontinuitate;
c) şomaj total, şomaj parţial şi şomaj deghizat;
d) şomaj tehnologic, şomaj structural şi şomaj ciclic.
7) Şomajul este:
a) un fenomen întâlnit în ţările cu o populaţie numeroasă;
b) un fenomen economic şi social complex determinat de cauze naturale;
c) o stare negativă a economiei;
d) o stare normală pentru orice economie.
8) Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii, o persoană este

considerată şomer dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a) nu munceşte;
b) nu este disponibilă pentru muncă;
c) este aptă de muncă;
Macroeconomie 359
d) caută un loc de muncă;

e) munceşte dar caută un loc de muncă mai bine plătit.

A (a + c + d); B (a + b + d); C (b + d + e); D (c + d + e); E (b + c + d).
9) Când oferta de muncă creşte:

a) şomajul se diminuează;
b) scade şi şomajul deoarece creşte cererea de muncă;
c) creşte şomajul dacă economia nu asigură crearea de locuri de muncă
conform cu creşterea ofertei de muncă;
d) cererea de muncă întotdeauna creşte.
10) Cererea de muncă:

a) depinde de dezvoltarea economică;
b) mai este denumită şi cerere de locuri de muncă;
c) reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţiile
salariale;
d) reprezintă nevoia de muncă salarială ce se manifestă într-o economie la
un anumit moment dat.

A (b + c + d); B (a + b + d); C (a + d); D (a + c + d); E (b + d).
Răspuns 17.1
Test grilă:
1. b;
2. B(a+d);
3. D(b+d+e);
4. c;
5. c;
6. A(a+c+d);
7. c;
8. C(a+d);
9. D(a+c);
10. C(a+b+e).
Macroeconomie 360
Răspuns 17.2.
Test grilă:
1. A(a+b+c+e);
2. D(a+c+d);
3. b;
4. b;
5. A(a+b+d).
a)
P ad = 21 mil. – 11 mil. – 1 mil. – 500.000 = 8,5 mil. locuitori
N S = 2.000.000 – 500.000 = 1.500.000 persoane
N S 1.500.000
RS    100  17,64%
Pad 8.500.000
b) PIB real se poate determina folosind legea Okun
PIBod  PIBreal
3 (R S – rata naturală a şomajului) =
PIBod
Rata naturală a şomajului poate fi calculată ca o medie ponderată.
Somaj frictional  Somaj structural

Rata naturală a şomajului =
Cererea de locuri de munca
100.000  300.000 400.000

Rata naturală a şomajului =   100  4,7%
8,5 mil 8.500.000
Înlocuind în legea lui Okun:
3000 mld  PIB real

3 (17,64 – 4,7) =  100 
3000 mld
3  12,94  3.000 mld

  3.000 mld  PIB real
100
1.164,6 = 3.000 mld – PIB real
PIB real = 3.000 mld. – 1.164,6 mld. = 1.835,4 mld.
Macroeconomie 361
Răspuns 17.3 + 17.4 + 17.5

Test grilă:
1. c;
2. b;
3. b;
4. e;
5. c

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 362
Politici antişomaj
POLITICI ANTIŞOMAJ
Cuprins Pagina
18.1 Indemnizaţia de şomaj şi problema folosirii forţei de muncă 364
18.2 Probleme ale ameliorării ocupării. Soluţii şi politici antişomaj 365

Macroeconomie 363
Politici antişomaj

 Recunoaşterea faptului că şomajul ridică două probleme importante –
asigurarea dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri spre
a le asigura un minim de existenţa
 Înţelegerea noţiunilor de ajutor (îndemnizatie) de şomaj şi alocaţie de sprijin
18.1 Îndemnizaţia de şomaj şi problema folosirii forţei de muncă
Somajul ridică în toate ţările două probleme forte actuale: asigurarea în fapt a dreptului la
muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri spre a le asigura un minim de existenţă
considerat sau admis oficial ca fiind “rezonabil.”
Dreptul la muncă este declarat în toate ţările, dar este garantat numai acolo unde economia
cunoaşte o asemenea evoluţie încât asigură locuri de muncă pentru toţi cei ce vor să
muncească.
Ajutorul În ceea ce priveşte garantarea unor venituri minime, una dintre modalităţile cele mai
(îndemnizaţia) utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea acesteia faţă de
salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări.
de şomaj
În România, reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o
perioadă de cel mult 272 zile într-un cuantum exprimat în patru variante în funcţie de
situaţia în care se află cel ce urmează s-o primească: 60% sau 70% din salariul de bază
minim pe ţară, brut, indexat, din care s-a dedus impozitul; 50% sau 55% din media
salariului de bază brut, avut în ultimele trei luni, indexat, din care s-a dedus impozitul.
Persoanele care au beneficiat de ajutor de şomaj, legal, fără a putea să se încadreze în
muncă, şi sunt lipsite de mijloace de întreţinere primesc în continuare o alocaţie de sprijin
– o sumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară, brut, indexat, din care se scade
impozitul. Alocaţia de sprijin se acordă pe o perioadă de 18 luni.
O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este “impozitul negativ”. Acesta
reprezintă, în esenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. Schema
după care el funcţionează prevede plata de către stat a unei alocaţii care variază după
nivelul veniturilor. Pentru cei fără nici un fel de venit, alocaţia reprezintă o sumă minimă
considerată absolut necesară. Pentru cei cu venituri sub aceste minim, alocaţia scade pe
măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se ridică la nivelul
minimului necesar.
Garantarea unui venit minim constituie o preocupare majoră a tuturor guvernelor,

organizaţiilor profesionale şi sindicale, uneori chiar şi ale unor partide politice. Aceasta
deoarece, realizarea sa în fapt se loveşte de limitarea resurselor. În plus, este necesară
practicarea unor sisteme de acordare cât mai echitabile, care să atenueze nemulţumirile
celor care contribuie la formarea resurselor respective şi să stabilească un asemenea nivel
al venitului minim, cât să nu genereze resemnare, suficienţă sau nemulţumire, ci să incite
permanent la încadrarea în muncă.
Macroeconomie 364
Politici antişomaj
1) Constituie modalităţi de asigurare a unor venituri garantate pentru şomeri:

a) ajutorul sau îndemnizaţia de şomaj;
b) impozitele directe;
c) impozitul negativ;
d) alocaţia de sprijin;
e) salariul colectiv.

A (a + c + e); B (b + d + e); C (a + b + c + e); D (b + c); E (a + c + d).
2) Ajutorul de şomaj se plăteşte:

a) tuturor şomerilor;
b) tuturor persoanelor fără loc de muncă;
c) şomerilor numai pe o anumită perioadă de timp de la pierderea
locului de muncă;
d) într-un cuantum egal cu ultimul salariu încasat.
3) Mărimea ajutorului de şomaj trebuie astfel stabilită încât:

a) să nu genereze resemnare, suficienţă sau nemulţumire;
b) să asigure un nivel de trai ridicat;
c) să permită şomerului atât subzistenţa sa şi a familiei sale cât şi
perfecţionarea sa;
d) să incite permanent la încadrarea în muncă.
A (a + d ); B (b + d ); C (a + b + c ); D (b + c).
18.2 Probleme ale ameliorării ocupării. Soluţii şi politici antişomaj
Desigur, mai buna ocupare a resurselor de muncă, reducerea şomajului, aducerea

lui în limite normale s-au pus în maniere diferite de la ţară la ţară, de la o etapă la
alta. O mare importanţă a prezentat, de asemenea, orizontul de timp avut în vedere,
atunci când au fost concepute şi promovate diferite măsuri în sensul atingerii
obiectivului arătat. Nu puţine au fost cazurile când anumite măsuri pe termen scurt
au antrenat dezechilibre pe termen lung, cu toate că temporar fuseseră rezolvate
unele aspecte sociale presante şi tensionate ce îşi aveau baza în dimensiunile şi
dinamica şomajului.
Prevenirea şi atenuarea şomajului au devenit preocupări majore ale tuturor forţelor

sociale ca şi ale puterii publice din toate ţările cu economie de piaţă. În acelaşi
Macroeconomie 365
Politici antişomaj
timp, luându-se în considerare existenţa cronică a unui şomaj de mare amploare, au

fost concepute, reglementate şi sunt promovate măsuri ample în vederea asigurării
unor condiţii de existenţă decentă pentru şomeri.
Gruparea măsurilor respective se face după orizontul de timp al extinderii
acestora; după trasnformările tehnice şi socioeconomice presupuse pentru ca o
măsură sau alta să fie implementată cu succes; după nivelul dezvoltării economice;
etc., rezultând 5 grupe de măsuri antişomaj:
Prima grupă de măsuri se referă la o mai bună repartiţie a fondului total de

muncă. Aceasta s-ar putea obţine prin: reducerea duratei săptămânale de lucru;
scăderea vârstei de intrare în pensie; prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii;
creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării; extinderea locurilor de
muncă cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă.
O a doua grupă de măsuri (conturată cu precădere după 1980) se referă la

îndepărtarea de pe pieţele muncii (naţionale) a unor grupe de ofertanţi cum sunt:
descurajarea muncii salariate feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini
imigraţi nenaturalizaţi încă; interzicerea imigrării sau restricţionarea ei la maximum
etc.
A treia grupă de măsuri se referă la inversarea procesului de substituire a

factorilor de producţie. Se ştie că procesul industrializării (Al Doilea Val) a
însemnat substituirea muncii prin capital. Mulţi specialişti mizează în prezent pe
inversarea acestui proces istoric în condiţiile extinderii sectorului prestator de
servicii şi, deci, pe încetarea substituirii muncii prin capital. Se aud şi voci care cer,
pur şi simplu, limitarea acelor investiţii care sporesc productivitatea muncii
(naţionale) şi reduc populaţia ocupată.
A patra grupă de măsuri vizează creşterea mobilităţii populaţie active. Un

asemenea proces de mare anvergură poate fi favorizat de: îmbunătăţirea
conţinutului învăţământului, asigurarea unei structuri adecvate acestuia; orientarea
profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţilor social-
economice, adoptarea de măsuri complexe – legislative şi executive – care să
faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă în zona sau oraşul care
urmează să fie dezvoltat cu prioritate.
A cincea grupă de măsuri, se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de

investiţii, îndeosebi în acele sectoare care au şanse să devină factori de antrenare a
noului mod tehnic, a acelor ramuri şi sectoare cu şanse de a se dezvolta în viitor.
Toate măsurile arătate mai sus presupun investiţii şi întâmpină numeroase piedici
economice, sociale, culturale în realizarea lor.
Dacă ar fi să se facă unele comparaţii între grupele de măsuri analizate, atunci s-ar
putea spune că măsurile din primele trei grupe sunt mai defensive şi provoacă o
Macroeconomie 366
Politici antişomaj
stare de spirit pesimistă; ele presupun o nouă segmentare a pieţei muncii şi o

diminuare relativă, în continuare, a celor ocupaţi. în acelaşi timp, ele sunt legate de
sporirea generală a productivităţii, pe seama efectelor căreia se vor putea acoperi
costurile (contribuţiile) întreprinderilor în contul salariaţilor lor. Sporirea
productivităţii riscă, pe de altă parte, să anihileze efectul creării de noi locuri de
muncă ca urmare a reducerii, în continuare, a duratei muncii.
Măsurile arătate la grupele 4 şi 5 sunt strategii ofensive şi, în consecinţă, preferabile

celorlalte. Ele corespund unei politici de mare anvergură de ajustare a numărului de
ocupaţi (locuri de muncă, slujbe) la populaţia activă, dar şi la dinamica ocupaţiilor.
1) Reprezintă măsuri antişomaj:

a) creşterea mobilităţii populaţiei active;
b) creşterea investiţiilor;
c) dezvoltarea serviciilor;
d) dezvoltarea activităţilor casnice;
e) substituirea factorului muncă primordial cu neofactorii de
producţie.

A (a + c + d + e); B (a + d + e); C (b + d + e); D (a + b + c).
2) Cea mai eficientă măsură pentru diminuarea şomajului este:

a) creşterea investiţiilor;
b) pregătirea salariaţilor;
c) emigraţia forţei de muncă;
d) creşterea populaţiei;
e) scăderea salariului nominal.
3) O mai bună repartiţie a fondului total de muncă, ca măsură antişomaj

se poate realiza prin:
a) reducerea duratei săptămânale de lucru;
b) extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp
parţial de muncă;
c) scăderea vârstei de ieşire la pensie;
d) prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii;
e) creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării;
extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp
parţial de muncă.

A (a + b+c + d + e); B (a + d + e); C (b + d + e); D (a + b + c).
Macroeconomie 367
Politici antişomaj
4) Creşterea mobilităţii populaţiei active, ca măsură antişomaj, poate fi

favorizată de:
a) îmbunătăţirea conţinutului învăţământului, asigurarea unei
structuri adecvate acestuia;
b) motivarea salariaţilor pentru asigurarea stabilităţii lor;
c) îngheţarea salariilor;
d) orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai
dinamice ale activităţilor social-economice;
e) adoptarea de măsuri complexe – legislative şi executive – care
să faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă;


a) scăderea mobilităţii populaţiei active;
d) o mai bună repartiţie a fondului de muncă;
e) încetarea substituirii muncii prin capital.

A (a + c + d + e); B (a + d + e); C (b + c + d+e); D (a + b + c).

Subiecte teoretice:
1. Îndemnizaţia de şomaj
Macroeconomie 368
Politici antişomaj
2. Politicile antişomaj
Macroeconomie 369
Politici antişomaj
Test grilă:
a) creşterea mobilităţii populaţiei active;
d) dezvoltarea activităţilor casnice;
e) substituirea factorului muncă primordial cu neofactorii
de producţie.

A (a + c + d + e); B (a + d + e); C (b + d + e); D (a + b + c).
2) Cea mai eficientă măsură pentru diminuarea şomajului este:

a) creşterea investiţiilor;
b) pregătirea salariaţilor;
c) emigraţia forţei de muncă;
d) creşterea populaţiei;
e) scăderea salariului nominal.
3) O mai bună repartiţie a fondului total de muncă, ca măsură antişomaj

se poate realiza prin:
a) reducerea duratei săptămânale de lucru;
b) extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau
cu timp parţial de muncă;
c) scăderea vârstei de ieşire la pensie;
d) prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii;
e) creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării;
extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau
cu timp parţial de muncă.

4) Constituie modalităţi de asigurare a unor venituri garantate pentru şomeri:

a) ajutorul sau îndemnizaţia de şomaj;
b) impozitele directe;
c) impozitul negativ;
d) alocaţia de sprijin;
e) salariul colectiv.

A (a + c + e); B (b + d + e); C (a + b + c + e); D (b + c); E (a + c + d).
5) Ajutorul de şomaj se plăteşte:

a) tuturor şomerilor;
Macroeconomie 370
Politici antişomaj
b) tuturor persoanelor fără loc de muncă;

c) şomerilor numai pe o anumită perioadă de timp de la pierderea
locului de muncă;
d) într-un cuantum egal cu ultimul salariu încasat.
Răspuns 18.1
Test grilă:
1. E(a+c+d);
2. c;
3. A(a+d).
Răspuns 18.2
Test grilă :
1. D(a+b+c) ;
2. b ;
3. A(a+b+c+d+e) ;
4. B(a+d+e) ;
5. C(b+c+d+e).

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 371
Politici antişomaj
Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000
Macroeconomie 372
Rolul statului în economie
ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE
Cuprins Pagina
19.1 Ameliorarea eficienţei alocării resurselor 374
19.2 Promovarea echităţii repartiţiei veniturilor 377
19.3 Asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii 377

Macroeconomie 373

 Prezentarea statului ca prezenţă incontestabilă în economiile moderne
contemporane
 Familiarizarea cu principalele moduri de intervenţie a statului în economie –
ameliorarea eficientei alocarii resurselor, promovarea echităţii repartiţiei
veniturilor, asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii
19.1 Ameliorarea eficienţei alocării resurselor
Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne contemporane, prin

Statul sistemul legal destinat îmbunătăţirii cadrului în care fiecare individ şi firmă se
angajează în interacţiuni economice, prin ansamblul acţiunilor guvernului ca
producător, regulator, susţinător al sectorului privat, prin rolul său pe piaţa monetară
şi a creditului, prin programele sale de securitate socială, prin calitatea sa de
consumator, prin funcţiile sale de redistribuire a bogăţiei, ca şi prin susţinerea
intereselor firmelor naţionale în relaţiile internaţionale.
În afară de faptul că determină cadrul juridic general, elaborând legile şi

constituindu-se garant al contractelor şi drepturilor esenţiale: intervenţia asupra
alocării resurselor pentru ameliorarea eficacităţii economice; fundamentarea unor
programe pentru ameliorarea repartiţiei veniturilor; stabilizarea economiei prin
intermediul politicii economice.
Intervenţia statului în domeniul alocării vizează corectarea aşa-numitelor ”slăbiciuni

ale pieţei”, cum sunt consecinţele concurenţei imperfecte şi în special ale
monopolului, externalităţile negative, cum este poluarea sub toate formele ei, şi
producerea ”bunurilor publice”, ca apărarea naţională sau reţeaua de şosele şi
autostrăzi.
În ceea ce priveşte mediul concurenţial, aproape în toate ramurile, unele mari

întreprinderi caută să-şi asigure poziţii privilegiate prin care, obţinând preţuri mai
mari la vânzarea propriilor produse sau preţuri mai mici la aprovizionări,
deteriorează mecanismul concurenţei, reducând eficienţa utilizării resurselor şi
prejudiciind pe consumatori. Situaţia extremă o reprezintă monopolul. De aceea,
guvernele pot interveni prin regularizarea preţurilor şi profiturilor monopolurilor sau
chiar prin adoptarea unor legi antitrust.
Externalităţile reprezintă efectele sub forma unor costuri (externalităţi negative) sau
Externalităţi beneficii (externalităţi pozitive) impuse de agenţi economici unor alţi subiecţi în
afara cadrului pieţei, fără contraprestaţie. Exemple notorii de externalităţi negative
constituie poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eşapament ale
autovehiculelor, din coşurile fabricilor din unele sectoare prelucrative, poluarea
fonică din jurul aeroporturilor, poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor
Macroeconomie 374
reziduuri etc. Există însă şi externalităţi pozitive. De exemplu, rezultatele activităţii

de cercetare-dezvoltare ale unor companii, concretizate în descoperiri care
revoluţionează producţia unor bunuri, pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care
vor beneficia astfel de nişte avantaje pentru care nu au plătit nimic.
Statul este preocupat mai ales de externalităţile negative, împotriva cărora au fost
adoptate măsuri de control şi limitare.
Bunuri Bunurile publice sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii folosirii
publice lor de către o persoană adiţională este zero, excluderea cuiva de la avantajele
folosirii lor fiind imposibilă. Samuelson arată că exemplul cel mai potrivit este
apărarea naţională: un stat când îşi apără libertăţile şi modul de viaţă, o face pentru
toţi cetăţenii săi, indiferent dacă aceştia doresc protecţie sau nu. Bunurile publice
sunt de fapt externalităţi pozitive, pentru care beneficiarii nu plătesc o
contraprestaţie, ele neputând fi vândute sau cumpărate pe piaţă. Alte exemple sunt
serviciile meteorologice şi hidrologice naţionale, sprijinirea cercetării ştiinţifice
fundamentale, măsurile pentru protejarea sănătăţii publice etc. Deoarece asigurarea
acestor bunuri de către iniţiativa privată pe baza mecanismelor stimulative ale pieţei
este insuficientă, statul are datoria de a interveni pentru a o încuraja sau chiar a
prelua producerea lor.
1) Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne prin:

a) rolul său în redistribuirea bogăţiei;
b) rolul său de regulator şi susţinător al sectorului privat;
c) rolul său de consumator;
d) rolul său de producător de bunuri materiale şi servicii;
e) rolul său pe piaţa bunurilor şi a serviciilor de a fixa nivelul
tuturor preţurilor.

A (a + c + d + e); B (a + b + c); C (a + b + c + d); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).
2) Intervenţia statului în domeniul alocării resurselor vizează:

a) externalităţile negative;
b) „slăbiciunile pieţei”;
c) producerea de bunuri de consum;
d) producerea de bunuri publice;
e) consecinţele concurenţei imperfecte şi în special al
monopolului.

A (a + b + c + d + e); B (a + b + c); C (a + b + e); D (a + b + d + e);
Macroeconomie 375
E (a + b + c + e).
3) Externalităţile reprezintă efectele:

a) sub forma unor costuri impuse de agenţii economici unor alţi
subiecţi în afara cadrului pieţei;
b) de tipul impozitului negativ redistribuit cetăţenilor;
c) de tipul plăţilor de transfer;
d) sub forma unor beneficii aduse de unii agenţi economici altor
subiecţi în afara cadrului pieţei;
e) sistemului progresiv de impozitare.

A (a + d); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + d).
4) Bunurile publice:
a) sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii
folosirii lor de către o persoană adiţională este zero, excluderea
cuiva de la avantajele folosirii lor fiind imposibilă;
b) sunt acele bunuri la care accesul este gratuit, consumul lor
realizându-se funcţie de nevoi;
c) sunt de fapt externalităţi pozitive, pentru care beneficiarii nu
plătesc o contraprestaţie, ele neputând fi vândute sau cumpărate
pe piaţă;
d) sunt, de exemplu, apărarea naţională, serviciile meteorologice
şi hidrologice naţionale, sprijinirea cercetării ştiinţifice
fundamentale, măsurile pentru protejarea sănătăţii publice etc. ;
e) sunt acele bunuri economice care fac obiectul schimbului prin
vânzare-cumpărare.

A (a + d); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + c + d).
5) Care din următoarele elemente constituie externalităţi pozitive?

a) rezultatele activităţii de cercetare-dezvoltare ale unor companii,
concretizate în descoperiri care revoluţionează producţia unor
bunuri, pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care vor
beneficia astfel de nişte avantaje pentru care nu au plătit nimic;
b) poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eşapament
ale autovehiculelor;
c) poluarea atmosferei de către gazele din coşurile fabricilor din
unele sectoare prelucrative;
d) poluarea fonică din jurul aeroporturilor;
e) poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor reziduuri.
Macroeconomie 376
19.2 Promovarea echităţii repartiţiei veniturilor
Chiar dacă rolul alocativ al pieţei ar fi pe deplin îndeplinit iar economia ar funcţiona
în condiţiile unei eficienţe complete, situându-se pe frontiera posibilităţilor de
producţie, deci dacă s-ar răspunde cel mai eficient la întrebarea ce? şi cum?, rămâne
încă o problemă deosebit de delicată: pentru cine? ”Mâna invizibilă” a pieţei nu
numai că nu garantează o repartiţie echitabilă a venitului obţinut în cadrul
economiei, dar poate provoca discrepanţe inacceptabile din punct de vedere politic
sau etic în nivelul veniturilor şi consumului diferitelor categorii de oameni. Atunci
când o societate democratică decide prin vot că este necesară reducerea inegalităţilor
existente în distribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia, are la dispoziţie
sistemul de impozite progresive asupra veniturilor, taxând cu o rată mai ridicată
veniturile mari şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe cele mici sau foarte mici.
De asemenea, statul mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor
sistemul de plăţi de transfer, numit şi ”impozit negativ”, pentru categoriile cele mai
defavorizate de cetăţeni, care poate cuprinde diverse ajutoare pentru persoanele
handicapate, pentru familiile sărace cu mulţi copii sau asigurarea de şomaj. Din
sistemul plăţilor de transfer mai fac parte şi subvenţiile de consum pentru categorii
de oameni cu venit scăzut, subvenţiile pentru îngrijirea medicală a acestora sau
chiar pentru chirii la locuinţe.
Toate aceste măsuri vizează în ultimă instanţă reducerea sărăciei care constituie o
plagă dureroasă în marea majoritate a ţărilor lumii, inclusiv în statele cele mai
dezvoltate din punct de vedere economic, desigur în proporţii şi grade de intensitate
diferite.
19.3 Asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii
După mai mult de un secol de funcţionare a economiei de piaţă pe baza

mecanismelor “mâinii invizibile” şi de susţinere de către teoria ortodoxă neoclasică
a virtuţilor laissez faire- ului, marea depresiune din 1929-1933, extinsă la scară
planetară, a demonstrat că autoreglarea economiei nu mai este posibilă. Soluţia
găsită în acea perioadă în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor
dramatice ale crizei economice a fost intervenţia masivă a statului, sub forma New
Deal- ului promovat de preşedintele Franklin Roosevelt în SUA sau a marilor
lucrări publice şi a controlului total al economiei în cel de-al treilea Reich, odată cu
accederea la putere a nazismului hitlerist.
Inspirat de realităţile economiilor occidentale ale anilor ’30, John Maynard Keynes,
prin lucrarea ”Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor”,
apărută în 1936, fundamentează necesitatea intervenţiei statului în economie pentru
depăşirea fazei de recesiune a ciclului economic. Orientată în esenţă pe stimularea
cererii globale (deoarece faza descendentă a ciclului economic era generată
îndeosebi de supraproducţie), politica economică de inspiraţie keynesistă folosea ca
Macroeconomie 377
principale componente, politicile fiscale şi monetare. Prin creşterea sau diminuarea

ratelor impunerii şi cheltuielilor publice, a masei monetare şi a ratei dobânzii,
guvernele urmăreau diminuarea amplitudinii oscilaţiilor ciclului economic, pentru
menţinerea unei creşteri economice temperate, cu un grad ridicat de ocupare a forţei
de muncă şi cu o stabilitate relativă a preţurilor. Altfel spus, cu un şomaj redus şi,
concomitent, o inflaţie controlabilă.
Pe baza acestor politici monetare şi fiscale expansioniste, economiile statelor

occidentale dezvoltate au cunoscut în sfertul de secol de după al doilea război
mondial o evoluţie fără precedent: creşterea economică susţinută, cu utilizarea
deplină a forţei de muncă (inclusiv a câtorva milioane de muncitori imigranţi) şi cu o
inflaţie care nu depăşea limitele normale. Desigur, în explicarea acestei evoluţii nu
putem pierde din vedere contextul refacerii economice postbelice şi climatul
investiţional favorabil.
În anii ’70, economiile occidentale, bulversate de şocurile petroliere şi criza

materiilor prime, obligate să opereze importante restructurări în aparatul tehnic de
producţie, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi inflaţiei. Recesiunea din anii
1974-1975, stagflaţia (inflaţie în condiţii de stagnare economică) şi chiar slumpflaţia
(inflaţie pe fondul recesiunii), şomajul şi încetinirea creşterii productivităţii
provoacă pierderea încrederii în capacitatea politicilor monetare şi fiscale incitative
ale cererii globale de a asigura stabilizarea economiei. Mai mult chiar, creşte
neîncrederea în eficacitatea intervenţiei guvernamentale în economie, acuzată de
lipsă de flexibilitate, generatoare de risipă şi de dezechilibre greu de resorbit.
Anii ’80 reprezintă perioada revoluţiei neoconservatoare, a afirmării reprezentanţilor

teoriei care revigorează paradigma neoclasică, liberală, militând pentru manifestarea
liberei iniţiative întemeiate pe proprietatea privată şi limitarea prezenţei statului în
economie. Dereglementarea, concretizată pentru început în Anglia guvernată de
Partidul Conservator al doamnei Margaret Thatcher şi în SUA sub administraţia
Reagan, a însemnat reintroducerea disciplinei bugetare, un val masiv de
reprivatizare, o reducere a fiscalităţii, pentru a crea condiţiile unei creşteri
economice pe termen lung, caracterizate prin stabilitate şi echilibru.
Este de subliniat însă că limitarea intervenţiei statului în economie nu poate fi

confundată cu înlăturarea sa totală. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul globalizării
proceselor economice şi creşterii concurenţei pe piaţa mondială, într-o serie de ţări
cu economie de piaţă statul a înţeles să se implice în formarea şi protejarea noilor
industrii. Miracolul japonez şi al ”dragonilor” est-asiatici (Hong Kong, Taiwan,
Singapore, Coreea de Sud) nu poate fi explicat fără luarea în considerare a rolului
intervenţionist al statului.
Chiar dacă se mai întâlnesc aprecieri de genul că economia mixtă ar fi o confuzie

intelectuală, nu putem să nu fim de acord cu profesorii americani Paul Samuelson şi
William Nordhaus, care, în ultima ediţie a celebrului manual ”Economics” afirmau:
”În toate economiile industriale avansate găsim o economie mixtă în care piaţa
Macroeconomie 378
determină producţia şi preţurile în majoritatea sectoarelor individuale, în timp ce

guvernul dirijează economia totală prin programe de impozitare, de cheltuieli şi prin
reglare monetară. Ambele jumătăţi – piaţa şi guvernul - sunt esenţiale pentru o
funcţionare sănătoasă a economiei.
Test de autoevaluare 19.2 + 19.3
1) Atunci când o societate democratică decide prin vot că este necesară

reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor, statul, ca
mandatar al acesteia, are la dispoziţie urmoarele instrumente:
a) sistemul de impozite progresive asupra veniturilor, taxând cu o rată
mai ridicată veniturile mari şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe
cele mici sau foarte mici;
b) sistemul de plăţi de transfer, numit şi ”impozit negativ”, pentru
categoriile cele mai defavorizate de cetăţeni;
c) acordarea de diverse ajutoare pentru persoanele handicapate, pentru
familiile sărace cu mulţi copii;
d) acordarea de subventii de consum pentru categorii de oameni cu
venit scăzut, subvenţii pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar
pentru chirii la locuinţe;
2) Soluţia găsită în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor

dramatice ale crizei economice din 1929-1933 a fost:
a) privatizarea marilor industrii;
b) intervenţia masivă a statului în economie;
c) reducerea gradului de implicare a statului în economie.
3) Dereglementarea a însemnat:
a) reintroducerea disciplinei bugetare;
b) reprivatizare;
c) creşterea fiscalităţii;
d) reducerea fiscalităţii.

A (a + d); B (a + b); C (a + b + d); D (a + b + c); E (a + c + d).
4) Sistemul de plăţi de transfer este numit şi:

a) impozit pozitiv;
b) impozit negativ;
c) inpozit indirect;
d) impozit direct.

a) ambele jumătăţi – piaţa şi guvernul - sunt esenţiale pentru o
Macroeconomie 379
funcţionare sănătoasă a economiei;

b) ”mâna invizibilă” a pieţei nu numai că nu garantează o repartiţie
echitabilă a venitului obţinut în cadrul economiei, dar poate provoca
discrepanţe inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în
nivelul veniturilor şi consumului diferitelor categorii de oameni;
c) sistemul de impozite progresive asupra veniturilor constituie o cale
pentru asigurarea echităţii repartiţiei veniturilor;
d) limitarea intervenţiei statului în economie nu poate fi confundată cu
înlăturarea sa totală;
e) statul mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor
sistemul de plăţi de transfer.

A (a + d); B (a + b); C (a + b + d); D (a + b + c); E (a+b+c+d+e).

Subiect teoretic:
1. Rolul statului în economie
Macroeconomie 380
Test grilă:
1) Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne prin:

a) rolul său în redistribuirea bogăţiei;
b) rolul său de regulator şi susţinător al sectorului privat;
c) rolul său de consumator;
d) rolul său de producător de bunuri materiale şi servicii;
e) rolul său pe piaţa bunurilor şi a serviciilor de a fixa nivelul tuturor
preţurilor.

A (a + c + d + e); B (a + b + c); C (a + b + c + d); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).
2) Intervenţia statului în domeniul alocării resurselor vizează:

a) externalităţile negative;
b) „slăbiciunile pieţei”;
c) producerea de bunuri de consum;
d) producerea de bunuri publice;
e) consecinţele concurenţei imperfecte şi în special al monopolului.

A (a + b + c + d + e); B (a + b + c); C (a + b + e); D (a + b + d + e);
E (a + b + c + e).
3) Externalităţile reprezintă efectele:

a) sub forma unor costuri impuse de agenţii economici unor alţi subiecţi
în afara cadrului pieţei;
b) de tipul impozitului negativ redistribuit cetăţenilor;
c) de tipul plăţilor de transfer;
d) sub forma unor beneficii aduse de unii agenţi economici altor subiecţi
în afara cadrului pieţei;
e) sistemului progresiv de impozitare.

A (a + d); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + d).
4) Bunurile publice:
a) sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii folosirii lor
de către o persoană adiţională este zero, excluderea cuiva de la
avantajele folosirii lor fiind imposibilă;
b) sunt acele bunuri la care accesul este gratuit, consumul lor realizându-
se funcţie de nevoi;
c) sunt de fapt externalităţi pozitive, pentru care beneficiarii nu plătesc o
contraprestaţie, ele neputând fi vândute sau cumpărate pe piaţă;
Macroeconomie 381
d) sunt, de exemplu, apărarea naţională, serviciile meteorologice şi

hidrologice naţionale, sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale,
măsurile pentru protejarea sănătăţii publice etc. ;
e) sunt acele bunuri economice care fac obiectul schimbului prin
vânzare-cumpărare.

A (a + d); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + c + d).
5) Care din următoarele elemente constituie externalităţi pozitive?

a) poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eşapament ale
autovehiculelor;
b) poluarea atmosferei de către gazele din coşurile fabricilor din unele
sectoare prelucrative;
c) poluarea fonică din jurul aeroporturilor;
d) rezultatele activităţii de cercetare-dezvoltare ale unor companii,
concretizate în descoperiri care revoluţionează producţia unor bunuri,
pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel de
nişte avantaje pentru care nu au plătit nimic;
e) poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor reziduuri.
6) Atunci când o societate democratică decide prin vot că este necesară

reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor, statul, ca
mandatar al acesteia, are la dispoziţie urmoarele instrumente:
a) sistemul de impozite progresive asupra veniturilor, taxând cu o rată
mai ridicată veniturile mari şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe
cele mici sau foarte mici;
b) sistemul de plăţi de transfer, numit şi ”impozit negativ”, pentru
categoriile cele mai defavorizate de cetăţeni;
c) acordarea de diverse ajutoare pentru persoanele handicapate, pentru
familiile sărace cu mulţi copii;
d) acordarea de subventii de consum pentru categorii de oameni cu venit
scăzut, subvenţii pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar pentru
chirii la locuinţe;
7) Soluţia găsită în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor

dramatice ale crizei economice din 1929-1933 a fost:
a) privatizarea marilor industrii;
b) intervenţia masivă a statului în economie;
c) reducerea gradului de implicare a statului în economie.
8) Dereglementarea a însemnat:
a) reintroducerea disciplinei bugetare;
b) reprivatizare;
c) creşterea fiscalităţii;
Macroeconomie 382
d) reducerea fiscalităţii.

A (a + d); B (a + b); C (a + b + d); D (a + b + c); E (a + c + d).
9) Sistemul de plăţi de transfer este numit şi:

a) impozit pozitiv;
b) inpozit indirect;
c) impozit negativ;
d) impozit direct.

a) limitarea intervenţiei statului în economie nu poate fi
confundată cu înlăturarea sa totală;
b) statul mai poate folosi ca instrument al redistribuirii
veniturilor sistemul de plăţi de transfer;
c) ambele jumătăţi – piaţa şi guvernul - sunt esenţiale
pentru o funcţionare sănătoasă a economiei;
d) ”mâna invizibilă” a pieţei nu numai că nu garantează o
repartiţie echitabilă a venitului obţinut în cadrul
economiei, dar poate provoca discrepanţe inacceptabile
din punct de vedere politic sau etic în nivelul
veniturilor şi consumului diferitelor categorii de
oameni;
e) sistemul de impozite progresive asupra veniturilor
constituie o cale pentru asigurarea echităţii repartiţiei
veniturilor.
A (a + d); B (a + b); C (a + b + d); D (a + b + c); E (a+b+c+d+e).
Răspuns 19.1
Test grilă:
1. C(a+b+c+d);
2. D(a+b+d+e);
3. A(a+d);
4. E(a+c+d);
5. a.
Macroeconomie 383
Răspuns 19.2 + 19.3

Test grilă :
1. e;
2. b;
3. C(a+b+d) ;
4. b;
5. E(a+b+c+d+e).

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 384
Politica economică şi politica monetară
POLITICA ECONOMICĂ ŞI POLITICA MONETARĂ
Cuprins Pagina
20.1 Conceptul de politică economică şi conţinutul său 386
20.2 Tipologia politicilor economice 390
20.3 Politica monetară 392

Macroeconomie 385

 Definirea conceptului de politica economica
 Familiarizarea cu obiectivele politicii economice
 Recunoaşterea instrumentelor politicii economice
 Evidentierea tipologiei politicilor economice
 Sublinierea obiectivelor si instrumentelor politicii monetare
20.1 Conceptul de politică economică şi conţinutul său

Politica Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor puterilor publice adoptate în
economică vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către
toţi. O definiţie mai scurtă a dat-o Jan Tinbergen: ”Politica economică constă în
reunirea unui anumit număr de mijloace pentru a atinge anumite scopuri”.
Pentru a-i fixa mai clar frontierele, este necesară delimitarea politicii economice
de planificarea imperativă şi de economia publică. Xavier Greffe subliniază că
politica economică nu se substituie deciziilor private aşa cum tinde s-o facă
planificarea, ci caută să le orienteze ex ante oferindu-le un sistem de informare, de
stimulare, evitând constrângerea. În acelaşi timp, politica economică nu se poate
confunda cu economia publică, al cărei domeniu cuprinde activităţile întreprinse
de către stat pe propria sa răspundere. Totuşi, deciziile luate de către stat în
sectorul public influenţează ansamblul activităţii economice, astfel încât R.A.
Musgrave le consideră instrumente permanente ale politicii economice.
Deci, în esenţă, politica economică constă în manipularea deliberată de către

stat a unui anumit număr de mijloace puse în aplicare – sau instrumente –
pentru a atinge anumite scopuri – sau obiective. Din această definiţie rezultă
principalele componente ale politicii economice: statul, obiectivele şi
instrumentele folosite pentru atingerea lor.
Statul, cel care pune în aplicare politica economică, este format dintr-un ansamblu
de instituţii care cuprinde puterea legislativă şi executivă la nivel naţional cât şi
autorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă şi unele organizaţii economice
supranaţionale care pot promova uneori o politică economică autonomă. Un
exemplu în acest sens îl constituie Uniunea Europeană.
Politica economică adoptată şi promovată pe plan central diferă de cea a organelor

departamentale şi locale, atât prin perspectiva avută în vedere, cât şi prin
instrumentele folosite. Astfel, de exemplu, autoritatea centrală - guvernul – poate
influenţa situaţia conjuncturală modificând nivelul şi structura cheltuielilor
publice, asupra cărora departamentul sau o autoritate locală nu poate acţiona. Pe
de altă parte, politica economică a puterii centrale poate fi înfăptuită prin
instrumente de care nu dispun administraţiile departamentale şi locale, cum ar fi
decretarea îngheţării preţurilor în scopul frânării inflaţiei.
Macroeconomie 386
Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate

Obiectivele în termeni economici, cum ar fi progresul economic şi social, securitatea naţională,
politicii bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se concretizează în niveluri dorite ale
unor mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului naţional,
economice
gradul de ocupare a forţei de muncă, rata inflaţiei, etc. Ele se prezintă în formă
numerică, dar pot îmbrăca şi aspecte calitative.
Obiectivele majore ale politicii economice sunt:

a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate
prin rata de creştere a PIB ;
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă
echilibrate, apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat
prin indicele de creştere a preţurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate,
apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţă de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta ar putea fi
încadrat în primul obiectiv, care presupune, printre altele, şi apărarea mediului prin
evitarea poluării solului, apelor şi aerului).
Primele patru obiective formează ceea ce în literatura occidentală este denumit

”careul magic”. Întrucât toate aceste obiective sunt greu de înfăptuit concomitent,
dovedindu-se puţin conciliabile, guvernele se văd adesea nevoite să privilegieze
unul sau altul dintre ele. În plus, înfăptuirea obiectivelor mai sus enunţate nu poate
fi delimitată cu precizie, conţinutul lor întrepătrunzându-se şi uneori chiar
contrapunându-se, cum ar fi, de exemplu, asigurarea utilizării cât mai depline a
braţelor de muncă şi lupta împotriva inflaţiei. La fel, măsurile restrictive de
stabilizare a creşterii preţurilor ar putea, pe calea unei politici de restrângere a
cheltuielilor, să afecteze nu numai echilibrul pieţei forţei de muncă, ci şi realizarea
creşterii economice şi chiar a balanţei de plăţi echilibrate.
Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii economice,

care sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau influenţabile direct de
către puterile publice pentru atingerea scopurilor propuse. Principalele instrumente
se referă la finanţele publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul direct
al preţurilor, veniturilor sau altor mărimi economice, reformele de structură, etc.
Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puţin dezirabile prin
ele însele, putând fi însă mai uşor şi mai imediat manipulabile de către
responsabilii politicii economice.
Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită circumstanţă

reprezintă o măsură de politică economică. Combinaţia mai multor măsuri de
politică economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective reprezintă o
strategie de politică economică, a cărei aplicare se întinde de regulă pe un anumit
Macroeconomie 387
interval de timp. De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern sau a
altuia.
Înţelegerea conţinutului politicilor economice nu poate fi realizată fără cunoaşterea

constrângerilor sau restricţiilor de ordin politic, social, militar etc. Mai acute sunt
însă cele legate mai direct de economie, cum ar fi: constrângerile geografice şi
naturale, demografice, instabilitatea pieţelor mondiale a produselor de bază sau o
serie de constrângeri constituţionale. Nu pot fi neglijate nici constrângerile
internaţionale. De aceea libertatea de iniţiativă a responsabililor politicii
economice este de multe ori restrânsă.
Politica economică apare astfel ca o opţiune economică realizată între obiective şi

instrumente complementare sau concurente de către un agent macroeconomic
deosebit – statul. Acţiunile acestuia nu vor avea însă eficacitatea necesară dacă nu
vor fi suficient de maleabile şi nu se vor desfăşura într-un cadru economic dominat
de comportamente descentralizate adecvate, capabile să reacţioneze la informaţiile
şi deciziile puterii publice. Pornind în ultimă instanţă de la problemele cetăţenilor
şi adresându-se nevoilor lor, fiind concepută şi pusă în aplicare de factori politici
şi tehnocraţi care au şi ei interese proprii, logica politicii economice nu poate fi pur
economică. Nu pot fi neglijate aspectele legate de ciclul electoral, în care
problemele economice se întrepătrund cu cele politice si nici dificultăţile legate de
reacţia pieţei la deciziile de politică economică. În acest sens, Paul Samuelson şi
William Nordhaus tratează teorema ineficienţei politice, bazându-se pe critica
făcută de Robert Lucas regulilor monetariste prin prisma teoriei expectativelor
raţionale. Potrivit acesteia, oamenii, anticipând efectele modificării politicii
economice, îşi pot schimba comportamentul care a fost luat în considerare la
adoptarea deciziei politice, anulând astfel efectele aşteptate de către decidenţi.
Rezultă deci că problematica politicii economice este deosebit de complexă, atât în

conceperea, cât şi în executarea ei.
1) Reprezintă obiective ale politicii economice:

a) realizarea echilibrului extern prin existenţa unei balanţe
externe echilibrate;
b) distribuirea echitabilă a veniturilor;
c) asigurarea protejării mediului înconjurător;
d) controlul şomajului şi inflaţiei;
e) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei.

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).
2) Principalele componente ale politicii economice sunt:
Macroeconomie 388
a) statul;
b) obiectivele;
c) întreprinderile;
d) menajele;
e) instrumentele.

A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d);
E (a + b + c + e).
3) Careul magic este un multiplu obiectiv al politicii economice definit în

literatura occidentală prin următoarele obiective:
a) creşterea echilibrată a economiei;
b) realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate;
c) reducerea şomajului;
d) reducerea inflaţiei;
e) creşterea productivităţii marginale a capitalului.

A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + e); D (a); E (a + b).
4) Constituie obiective majore ale politicii economice:

a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin
rata de creştere a PIB ;
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate,
apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin
indicele de creştere a preţurilor de consum;

E (a + b + c +d+ e).
5) Combinaţia mai multor măsuri de politică economică, pentru realizarea

unuia sau mai multor obiective reprezintă:
a) un program de politică economică;
b) o strategie de politică economică;
Macroeconomie 389
20.2 Tipologia politicilor economice

Politici În literatura consacrată acestui domeniu există mai multe clasificări ale politicilor
economice economice, după diverse criterii. Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-a
liberale încercat o delimitare a politicilor economice liberale de cele intervenţioniste; sau
clasificarea în funcţie de orizontul de timp al obiectivelor, în politici
intervenţioniste
conjuncturale şi politici structurale, primele considerate pe termen scurt, axate în
special pe influenţarea cererii, iar celelalte pe termen lung, acţionând îndeosebi
asupra ofertei. O asemenea delimitare însă ajunge la includerea în prima categorie
a unor politici cum ar fi cea monetară sau bugetară, iar în a doua categorie a unora
ca politica industrială sau cea agricolă. Or este cunoscut faptul că atât politica
monetară, cât şi cea bugetară au efecte şi asupra structurilor economiei. S-ar mai
putea face o clasificare, în politici globale şi politici sectoriale, dar şi aceasta este
criticabilă, deoarece politicile globale, cum ar fi politica monetară, poate fi folosită
şi pentru influenţarea unor sectoare ale economiei, în timp ce politici sectoriale,
cum ar fi politica industrială sau politica agricolă, au şi influenţe asupra
ansamblului economiei.
O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de obiectivele urmărite, grupează

politicile economice în trei mari categorii:
A. Politici de salvgardare, care cuprind:
1. Politici de orientare a natalităţii (sau politici demografice) şi de

control al migraţiilor internaţionale;
2. Politici de aprovizionare, în care sunt incluse:

a) politicile agricole;
b) politicile energetice;
c) politicile de aprovizionare cu materii prime industriale.
3. Politicile mediului înconjurător.
B. Politici de creştere economică, grupate, la rândul lor, în trei categorii:

1. Politici de incitare şi adaptare la progresul economic, din care fac
parte:
a) politicile de concurenţă;
b) politicile industriale;
c) politicile de cercetare-dezvoltare;
d) politicile de folosire a forţei de muncă.
2. Politici ale echilibrului teritorial, din care fac parte:

a) politicile regionale;
b) politicile transporturilor.
Macroeconomie 390
3. Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt, aspectul

economic al politicilor sociale, cuprinzând:
a) politicile educaţiei;
b) politicile de protecţie şi de transferuri sociale;
c) politicile care vizează participarea salariaţilor sub forma participării
financiare, la rezultatele financiare sau la capital, şi sub forma
participării la gestiunea întreprinderii.
C. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac parte:

1. Politicile monetare;
2. Politicile bugetare;
3. Politicile preţurilor;
4. Politicile veniturilor.
Din simpla prezentare enumerativă a acestor forme ale politicilor economice

rezultă arsenalul de care dispun puterile publice pentru a influenţa cursul vieţii
economice. Viaţa economică este însă cu mult mai complexă, desfăşurându-se prin
acţiunea a mii, sute de mii şi chiar milioane de subiecţi, cărora nu trebuie să li se
îngrădească libera iniţiativă. Alegerea şi aplicarea diferitelor măsuri de politică
economică trebuie realizate cu discernământ şi prudenţă avându-se în vedere
interferenţele politicilor şi dificultatea cuantificării impactului lor. Nu există
”reţete” universal valabile de politică economică şi nici nu este recomandabilă
transpunerea unor experienţe dintr-o ţară în alta sau dintr-o etapă în alta.
Realităţile lumii contemporane oferă suficiente exemple de succes sau eşec, iar
experienţa a scos în evidenţă o serie de învăţăminte: politica monetară, de
exemplu, pare mai eficace pentru temperarea decât pentru relansarea activităţii, în
timp ce politica bugetară pare a avea efecte mai vizibile în reanimare decât în
calmare. Eficacitatea uneia nu poate fi realizată în afara coordonării cu aplicarea
celeilalte. În contextul actualei tendinţe de globalizare a economiei, au crescut
interdependenţele dintre state, astfel că politicile economice interferează între ele,
nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. În plus, dinamismul vieţii economice
determină un proces continuu de metamorfozare a politicilor. Un exemplu al
ultimelor aproape două decenii îl constituie dereglementarea, demarată la sfârşitul
anilor 70 în SUA şi Canada, adoptată apoi de Anglia şi extinsă în continuare la
întreaga lume occidentală, după ce fusese dominată de politicile dirijiste,
intervenţioniste, iar planificarea generase atâtea iluzii.
Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt componentele bugetare,

cantitatea de monedă, cursul de schimb şi normele de fixare a preţurilor şi
salariilor, concretizate în politica preţurilor şi politica veniturilor. Pentru
coordonarea şi corelarea acestora un rol important îl are programarea economică.
Macroeconomie 391
Test de autoevaluare 20.2
1) Constituie politici de reglare conjuncturală:

a) politicile monetare;
b) politicile bugetare;
c) politicile preţurilor;
d) politicile veniturilor;
e) toate variantele de mai sus.
2) În funcţie de orientarea doctrinară politicile economice se delimitează în:

a) politici economice liberale;
b) politici economice intervenţioniste;
c) politici de salvgardare;
d) politici demografice;
e) politici bugetare.

A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).
3) Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt:

a) componentele bugetare;
b) cantitatea de monedă;
c) cursul de schimb;
d) normele de fixare a preţurilor şi salariilor, concretizate în politica
preţurilor şi politica veniturilor.

A (a + b + c); B (a + b + c+d); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).
. Răspunsul la test se găseşte la pagina 405.
20.3 Politica monetară
Ca principală componentă a politicii economice, alături de politica bugetară,

politica monetară urmăreşte prin modificarea deliberată a variabilelor sale aceleaşi
obiective generale: influenţarea producţiei, a cererii, a preţurilor şi a echilibrului
financiar extern. Se apreciază că prima sa manifestare ar data din 1837, când
Banca Angliei descoperea că variaţia ratei scontului practicată de ea putea avea
influenţă asupra economiei. De aceea, politica monetară este considerată ca una
dintre formele cele mai vechi ale politicii de reglare conjuncturală.
Politica monetară se poate defini ca fiind acţiunea exercitată de către

autorităţile monetare (Banca Centrală şi uneori Trezoreria) asupra masei
monetare şi a anumitor active financiare în vederea orientării economiei pe
Macroeconomie 392
termen scurt sau mediu.
Eficacitatea sa a constituit şi mai constituie încă subiectul unor controverse

oscilante între a-i atribui puteri miraculoase (cum o fac monetariştii) şi a o
considera prea puţin valabilă pentru a fi utilizată drept un remediu la probleme atât
de grave cum sunt inflaţia sau şomajul. Pentru neokeynesişti, politica monetară
este mai puţin eficace decât politica bugetară. Monetariştii consideră că politica
monetară are o incidenţă economică importantă pe termen scurt. În schimb,
economiştii promotori ai resurecţiei neoclasice susţin inutilitatea sa totală din
cauza posibilităţii pe care o au agenţii economici de a anticipa efectele sale.
Realitatea economică, mai nuanţată decât aceste poziţii teoretice, demonstrează că

politica monetară poate influenţa activitatea economică, temperându-i evoluţia sa
ciclică şi acţionând pentru restabilirea echilibrului macroeconomic. Condiţia
esenţială însă a unei politici monetare sănătoase o reprezintă asigurarea stabilităţii
puterii de cumpărare a banilor. În acest sens, mentorul şcolii monetariste de la
Chicago, Milton Friedman, considera că sursa tuturor dezechilibrelor economice
manifestate în ultimele decenii în lumea occidentală a constituit-o marele val
inflaţionist din anii ’60. Ministrul britanic al economiei afirma: ” Dacă mă veţi
întreba care este prioritatea majoră actuală şi pentru totdeauna, răspunsul va fi
salvagardarea stabilităţii”.
De altfel, şi în România, în primul articol al Legii nr. 34 din 29 martie 1991

privind Statutul Băncii Naţionale, se stipulează: ”Banca Naţională a României
stabileşte şi conduce politica monetară şi de credit, în cadrul politicii economice şi
financiare a statului, cu scopul de a menţine stabilitatea monedei naţionale”.
Vom face distincţia necesară între politica monetară şi politica bancară. Aceasta
din urmă vizează organizarea profesiunii bancare, funcţionarea sistemului bancar
astfel încât să se asigure protecţia depunătorilor, să se evite riscurile ce ar putea
surveni dintr-o gestionare necorespunzătoare a resurselor monetare şi a creditului,
care ar provoca efecte negative asupra întregii activităţi economice dacă avem în
vedere faptul că economiile contemporane sunt prin excelenţă economii monetare.
Între politica monetară şi cea bancară există o strânsă interdependenţă deoarece
prima este promovată şi aplicată îndeosebi prin intermediul sistemului bancar care
are în frunte banca centrală sau de emisiune, cea care, de regulă, fundamentează şi
conduce politica monetară.
20.3.1. Obiectivele politicii monetare
Pentru atingerea multiplului obiectiv denumit ”careul magic” şi rămas de referinţă

pentru politica economică generală – creştere economică, şomaj scăzut, stabilitatea
preţurilor (inflaţie redusă) şi echilibru extern – politicii monetare îi revine un rol
deosebit, poate cel mai important între toate celelalte componente ale angrenajului
implicării statului în economie. Cele patru vârfuri ale ”careului magic” sunt de fapt
şi obiective ale politicii monetare – primele trei pe plan intern, iar al patrulea cu
Macroeconomie 393
acţiune atât pe plan intern cât şi pe cel extern.
Realizarea acestor obiective este cu atât mai dificilă cu cât ele se află în conflict.
Astfel, urmărirea relansării economiei ar putea fi în detrimentul stabilităţii puterii
de cumpărare a monedei naţionale, depreciind-o. Pe de altă parte, revalorizarea
acesteia ar putea avea ca preţ creşterea şomajului sau scăderea competitivităţii
exporturilor şi sacrificarea echilibrului balanţei de plăţi externe. Iată de ce dozarea
atentă a intensităţii acţiunilor pe plan monetar, corelată cu fazele evoluţiei ciclice
a economiei şi cu anticiparea corectă a efectelor, a intervalelor de reacţie,
constituie o condiţie esenţială a succesului politicii monetare. În plus, ea nu poate
fi promovată decât în combinaţie cu alte politici economice şi în special cu cea
bugetară, cu care trebuie să fie perfect armonizată.
În esenţă, politică monetară se realizează prin acţiuni asupra a trei obiective

intermediare: masa monetară, rata dobânzii şi cursul de schimb.
În ceea ce priveşte primul obiectiv, politicile monetare promovate în diferite ţări

ale OCDE diferă în funcţie de agregatul monetar urmărit, considerat cel mai stabil,
şi constau în practica de a fixa în avans o rată de creştere anuală a masei monetare,
mai ales pe baza recomandărilor monetariştilor care o consideră drept singura
modalitate de intervenţie acceptabilă. Acest tip de politică a fost practicat după
1974 într-o serie de state occidentale lovite de primul şoc petrolier, dar, ca urmare
a unei instabilităţi neaşteptate a vitezei de rotaţie a agregatelor monetare, survenită
la începutul anilor 80, încrederea în utilitatea acestora pentru conduita politicii
monetare s-a diminuat.
Politicile de stabilizare a ratelor dobânzii la un nivel scăzut, dar variabil în

funcţie de conjunctură, sunt de inspiraţie keynesistă. Creşterea ratei dobânzii reale,
ajunse la nivelul maxim în anul 1984, a avut drept consecinţe agravarea problemei
îndatorării ţărilor în curs de dezvoltare neposesoare de petrol şi un recul important
pe planul investiţiilor. Tendinţa scăderii lor în toate ţările OCDE, mai ales după
1986, s-a datorat reducerii inflaţiei, asanării finanţelor publice, reducerii
fiscalităţii, care au determinat şi o anumită relaxare a politicilor monetare.
Politicile cursului de schimb vizează mai ales realizarea echilibrului balanţei de

plăţi, putându-se realiza fie prin admiterea variaţiei lui pe termen scurt, pentru a
încuraja intrările sau ieşirile de capitaluri străine, fie prin introducerea controlului
asupra schimburilor valutare, fie prin folosirea conjugată a ambelor căi.
Preocuparea pentru supravegherea cursului de schimb este cu atât mai importantă
cu cât economia este mai deschisă relaţiilor economice internaţionale. Este
evident, de exemplu, că un stat cu o largă deschidere spre piaţa mondială nu poate
rămâne indiferent la aprecierea cursului de schimb al monedei sale, care ar dăuna
economiei naţionale prin faptul că ar descuraja exporturile.
Toate cele trei obiective sunt într-o strânsă interdependenţă, determinându-se

reciproc. Împreună, ele trebuie să fie subordonate unui obiectiv principal:
Macroeconomie 394
asigurarea condiţiilor favorabile unei creşteri economice într-un cadru de

stabilitate a preţurilor.
20.3.2. Instrumentele politicii monetare.
Pentru dirijarea sistemului monetar în direcţia realizării obiectivelor politicii

monetare, Banca Centrală în economia contemporană are la dispoziţie trei
instrumente clasice: manevrarea ratei rescontului sau politica de rescont,
operaţiunile ”open market” şi variaţia cotelor rezervelor obligatorii. Alte
instrumente, ca încadrarea creditului bancar şi altor surse de finanţare, controalele
administrative asupra ratelor dobânzii, selectivitatea creditului şi controlul
operaţiunilor cu străinătatea, au început să fie abandonate în practica politicii
monetare a ţărilor occidentale începând cu anii 80.
Manevrarea taxei rescontului a fost considerată ca piesă dominantă a politicii

monetare datorită dublului său efect: asupra volumului creditului ce se putea
acorda în economie, deci asupra mărimii masei monetare dacă avem în vedere
funcţia de emisiune a creditului, şi asupra costului creditului, adică ratei dobânzii.
Scontarea reprezintă operaţiunea prin care o bancă varsă deţinătorului unui

efect de comerţ (trată, bilet la ordin etc.) valoarea acestuia înainte de scadenţă,
după ce a scăzut dobânda aferentă pentru perioada cuprinsă între momentul
preluării efectului de comerţ şi momentul scadenţei lui. Această dobândă scăzută
reprezintă taxa scontului, a cărei mărime se află sub influenţa taxei rescontului.
Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca de emisiune

achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ deja scontate de
acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de
rescont, calculate pentru durata creditării băncii comerciale, adică până la
scadenţa efectului de comerţ preluat (în general mai puţin de trei luni).
Taxa rescontului poate fi deci definită ca rată a dobânzii de bază a Băncii

Centrale aplicată la cumpărarea înainte de scadenţă a unui efect de comerţ de
la o bancă comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din
valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv.
Este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa
scontului, adică preţul la care băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de
efecte de comerţ. Acesta din urmă va fi mereu superior taxei de rescont. Banca
Centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte
să le imprime pieţei monetare şi, prin intermediul acesteia, economiei. Atunci
când intenţionează să relaxeze creditul, reduce rata de rescont, ieftinindu-l.
Dimpotrivă, atunci când doreşte să tempereze activitatea economică, măreşte
nivelul ratei de rescont, scumpind creditul.
Deşi prin efectele sale cantitative şi valorice politica rescontului pare a fi foarte
Macroeconomie 395
eficace, există o serie de factori care-i diminuează eficacitatea ei ca instrument de

control al lichidităţii bancare: în primul rând, Banca Centrală nu-l poate folosi
decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de refinanţare; în al doilea
rând, Banca Centrală nu are întotdeauna puterea de a stabili un nivel al taxei de
rescont care să descurajeze efectiv o cerere excesivă de credite, mai ales într-o
perioadă cu o inflaţie în creştere, când elasticitatea cererii de credite faţă de cost
(de rata dobânzii) este foarte redusă; în al treilea rând, în ţările occidentale, dacă
se măreşte costul creditului intern prin intermediul ratei de rescont, necesarul de
refinanţare al băncilor comerciale la Banca Centrală se poate diminua deoarece
dobânzile ridicate vor atrage capitalurile flotante internaţionale. Astfel băncile
comerciale nu vor fi obligate să apeleze la Banca Centrală, efectul ratei ridicate a
rescontului devenind foarte slab sau chiar nul.
Pentru a-i spori eficacitatea, în ţările dezvoltate politica de rescont se realizează

cu plafoane multiple şi elastice şi cu taxe diferenţiate.
Politica ”open – market” este de origine britanică. Ea reprezintă însă instrumentul

esenţial al politicii monetare americane.
Intervenţiile Băncii Centrale pe ”open-market” constau în vânzarea sau

cumpărarea pe piaţa monetară, către sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice
sau private, demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă
atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică permiţând
pătrunderea monedei Băncii Centrale în schimbul titlurilor, atunci când le
cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în
defavoarea sau favoarea lichidităţii.
Si politica de ”open-market” are un dublu efect-cantitativ şi de preţ: când Banca

Centrală vinde titluri reduce cantitatea de monedă legală pe piaţa monetară şi
provoacă scăderea preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, în timp ce atunci
când cumpără titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse (creşte cantitatea
de monedă legală şi se majorează cursul titlurilor). Supunându-se mecanismelor
pieţei, politica de ”open-market” este mai eficace decât manevrarea taxei de
rescont. Totuşi, funcţionarea sa presupune un anumit volum de titluri negociabile.
Combinată cu politica de rescont, politica de ”open-market” contribuie la

elasticizarea acesteia şi la potenţarea lor reciprocă. Tendinţa generală este de
creştere a volumului şi de diversificare a structurii de titluri negociabile, ceea ce
determină extinderea pieţei monetare şi creşterea volumului operaţiunilor de
”open-market”.
Variaţia cotei rezervelor obligatorii
Politica rezervelor obligatorii constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală

băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din
Macroeconomie 396
disponibilităţile atrase din economie. Această măsură are, pe de o parte, un

caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de
altă parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit,
capacitatea lor de a crea monedă prin credit. Introdusă pentru prima dată în SUA,
în anul 1913, această politică s-a generalizat după al doilea război mondial în
aproape toate ţările industrializate.
Variaţia cotei rezervelor obligatorii este foarte eficace deoarece afectează direct
multiplicatorul creditului, poate fi practicată sub forma cotelor diferenţiate în
funcţie de structura masei monetare, dând rezultate bune atât în economiile în care
există bilete de bancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină
moneda scripturală.
20.3.3. Instrumente de politică monetară utilizate în România
În România, aflată încă într-o fază incipientă a funcţionării mecanismelor

economiei de piaţă, sunt folosite ca principale instrumente de politică monetară
regimul creditelor de refinanţare acordate de Banca Naţională băncilor comerciale
şi politica rezervelor obligatorii. Într-o mult mai mică măsură se mai foloseşte
selectivitatea creditului, sub forma creditelor direcţionate spre unele activităţi, în
special agricultură sau construcţia de locuinţe, cu dobândă subvenţionată.
Prin regimul creditelor de refinanţare care îmbracă formele creditului structural, a

creditului de licitatie, a creditului special si a creditului lombard (overdraft), se
prefigurează folosirea instrumentelor de politică monetară caracteristice
economiilor de piaţă dezvoltate, cum sunt rata de rescont sau operaţiunile de
”open-market”. Astfel, în cazul creditului structural, banca comercială
beneficiară, autorizată să preleveze în mod succesiv, în limita unui plafon, sume
dintr-un cont deschis la Banca Naţională, garantează aceste credite cu efecte de
comerţ şi alte titluri acceptate de creditor; rata dobânzii în acest caz reprezintă de
fapt rata sau taxa oficială a rescontului. Creditul de licitaţie prefigurează politica
de ”open-market” deoarece, acordat pe o perioadă de maximum 15 zile, este
garantat cu titluri de stat şi alte hârtii de valoare acceptate de Banca Naţională.
Politica rezervelor obligatorii a fost instituită în ianuarie 1992, aplicându-se

nediscriminatoriu, tuturor băncilor, nu atât din motive prudenţiale, cât mai ales
pentru a o folosi în calitate de instrument de politică monetară. Ea vizează
limitarea capacităţii de creditare a băncilor comerciale şi, deci, posibilitatea lor de
a crea monedă. Iniţial, cota rezervelor obligatorii a fost fixată la 10%, iar apoi
aceasta a înregistrat o tendinţă de scădere.
Confruntată cu problemele marilor dezechilibre provocate de economia de

comandă, politica monetară românească, pe fondul restructurării sistemului
financiar – bancar, a urmărit ca obiectiv fundamental stabilizarea
macroeconomică. Prin politica dobânzilor real-pozitive, s-a reuşit în anul 1994 o
diminuare semnificativă a inflaţiei, ajungându-se la o relativă şi efemeră
Macroeconomie 397
stabilizare macroeconomică. Rămânerea în urmă a restructurării sectorului real al

economiei, tendinţele de folosire a instrumentelor monetare pentru compensarea
efectelor întârzierilor în reforma economică au provocat recrudescenţa inflaţiei în
prima parte a anului 1997 şi, în consecinţă, un nou salt al ratelor dobânzii pentru
temperarea şi recâştigarea încrederii în moneda naţională. Este de subliniat însă, că
şi politica monetară restrictivă are reversul său deoarece, pe fondul decapitalizării
agenţilor economici datorită inflaţiei şi deprecierii monedei naţionale, dobânzile
ridicate descurajează procesul investiţional, accentuând scăderea producţiei
afectată deja de diminuarea drastică a puterii de cumpărare a populaţiei care
restrânge cererea de pe piaţa internă.
Iată de ce politica monetară nu poate avea eficacitate pe termen lung în absenţa

unei coordonări cu toate celelalte componente ale politicii economice, orientate
strategic pe direcţia creşterii economice reale.
1) Prin politica open-market, atunci când Banca Centrală cumpără titluri de pe

piaţa financiară:
a) creşte cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
b) reduce cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
c) se majorează cursul titlurilor;
d) se micşorează cursul titlurilor.

A (a + c); B (a + b); C (a + d); D (a + b + c); E (a + b + d).
2) Instrumentele politicii monetare sunt:

a) manevrarea taxei rescontului;
b) politica open-market;
c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii;
d) masa monetară;
e) cursul de schimb.

E (a + b + c + e).
3) Taxa rescontului:
a) reprezintă operaţiunea prin care Banca de Emisiune achiziţionează
la vedere de la băncile comerciale efecte de comerţ deja scontate de
acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma
corespunzătoare taxei de rescont;
b) este rata dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la cumpărarea
înaintea de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă
Macroeconomie 398
comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din
valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv ;
c) influenţează în mod direct taxa scontului;
d) este mai mare decât taxa de scont.

A (a + b); B (b + c); C (a + b + c); D (a); E (a + c).
4) Variaţia cotei rezervelor obligatorii constituie un instrument al

politicii monetare care:
a) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor
comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din
disponibilităţile atrase din economie;
b) are un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor
comerciale;
c) oferă bune rezultate atât în economiile în care există bilete de bancă
într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda
scripturală.
d) diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale;
e) diminuează capacitatea băncilor comerciale de a crea monedă prin
credit.

E (a + b + c + e).
5) Politica ”open – market” este un instrument de politică monetară:

a) de origine britanică;
b) de origine americană;
c) care constă în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară, către
sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private,
demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă
atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică
permiţând pătrunderea monedei Băncii Centrale în schimbul
titlurilor, atunci când le cumpără;
d) care determină modificarea structurii masei monetare din
circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii;
e) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c+d);
E (a + b + c + e).
Macroeconomie 399

Subiecte teoretice:
1. Tipologia politicilor economice
Macroeconomie 400
2. Instrumentele politicii monetare
Macroeconomie 401
Test grilă:
1) Prin politica open-market, atunci când Banca Centrală cumpără titluri de
pe piaţa financiară:
a) creşte cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
b) reduce cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
c) se majorează cursul titlurilor;
d) se micşorează cursul titlurilor.

A (a + c); B (a + b); C (a + d); D (a + b + c); E (a + b + d).
2) Instrumentele politicii monetare sunt:

a) manevrarea taxei rescontului;
b) politica open-market;
c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii;
d) masa monetară;
e) cursul de schimb.

E (a + b + c + e).
3) Taxa rescontului:
a) reprezintă operaţiunea prin care Banca de Emisiune
achiziţionează la vedere de la băncile comerciale efecte de
comerţ deja scontate de acestea, monetizându-le la o valoare
diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont;
b) este rata dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la
cumpărarea înaintea de scadenţă a unui efect de comerţ de
la o bancă comercială (care l-a scontat deja clientului său),
ea fiind dedusă din valoarea nominală a efectului de comerţ
respectiv ;
c) influenţează în mod direct taxa scontului;
d) este mai mare decât taxa de scont.

A (a + b); B (b + c); C (a + b + c); D (a); E (a + c).
4) Variaţia cotei rezervelor obligatorii constituie un instrument al politicii

monetare care:
a. constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor
b. are un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor
comerciale;
Macroeconomie 402
c. oferă bune rezultate atât în economiile în care există bilete de bancă

într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda
scripturală.
d. diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale;
e. diminuează capacitatea băncilor comerciale de a crea monedă prin
credit.

E (a + b + c + e).
5) Politica ”open – market” este un instrument de politică monetară:

a) de origine britanică;
b) de origine americană;
c) care constă în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară,
către sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau
private, demonetizându-le, adică retrăgând o anumită
cantitate de monedă atunci când le vinde, sau, dimpotrivă,
monetizându-le, adică permiţând pătrunderea monedei
Băncii Centrale în schimbul titlurilor, atunci când le
cumpără;
d) care determină modificarea structurii masei monetare din
circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii;
e) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală
băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă
legală o parte din disponibilităţile atrase din economie;

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c+d);
E (a + b + c + e).
6) Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt:

a) componentele bugetare;
b) cantitatea de monedă;
c) cursul de schimb;
d) normele de fixare a preţurilor şi salariilor, concretizate în
politica preţurilor şi politica veniturilor.

A (a + b + c); B (a + b + c+d); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).
7) Reprezintă obiective ale politicii economice:

a) realizarea echilibrului extern prin existenţa unei balanţe
externe echilibrate;
b) distribuirea echitabilă a veniturilor;
Macroeconomie 403
c) asigurarea protejării mediului înconjurător;

d) controlul şomajului şi inflaţiei;
e) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei.

E (a + b + c + e).
8)Principalele componente ale politicii economice sunt:

a) statul;
b) obiectivele;
c) întreprinderile;
d) menajele;
e) instrumentele.

E (a + b + c + e).
9) Careul magic este un multiplu obiectiv al politicii economice definit

în literatura occidentală prin următoarele obiective:
a) creşterea echilibrată a economiei;
b) realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate;
c) reducerea şomajului;
d) reducerea inflaţiei;
e) creşterea productivităţii marginale a capitalului.

A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + e); D (a); E (a + b).
10) Constituie obiective majore ale politicii economice:

a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata
de creştere a PIB ;
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate,
apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin
indicele de creştere a preţurilor de consum;

E (a + b + c +d+ e).
Macroeconomie 404
Răspuns 20.1
Test grilă:
1. A(a+b+c+d+e);
2. B(a+b+c);
3. B(a+b+c+d);
4. E(a+b+c+d+e);
5. c.
Răspuns 20.2
Test grilă:
1. e;
2. E(a+b);
3. B(a+b+c+d).
Răspuns 20.3
Test grilă:
1. A(a+c);
2. D(a+b+c);
3. B(b+c);
4. A(a+b+c+d+e);
5. D(a+b+c+d).

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 405

Macroeconomie 406
Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice
BUGETUL DE STAT. POLITICA VENITURILOR ŞI

CHELTUIELILOR PUBLICE
Cuprins Pagina
21.1 Bugetul de stat 408
21.2 Politica bugetara 414
21.3 Politica fiscala 416
21.4 Politici fiscale si echilibrare bugetara 420
21.5 Eficacitatea politicilor bugetare si fiscale 424

Macroeconomie 407

 Definirea bugetului de stat
 Familiarizarea cu sursele de venituri la bugetul de stat (venituri fiscale şi
venituri nefiscale)
 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de cheltuieli publice
 Evidenţierea situaţiilor în care se poate prezenta execuţia bugetară –
echilibrată, excedentară sau deficitară
 Sublinierea modalitaţilor prin care se poate realiza finanţarea deficitului
bugetar
 Sublinierea obiectivelor şi instrumentelor politicii bugetare
21.1 Bugetul de stat
Bugetul de stat În general, bugetul este definit ca un plan al veniturilor şi cheltuielilor pentru o
perioadă viitoare, fiind considerat esenţial în orice aranjament în care veniturile şi
cheltuielile nu sunt simultane. Bugetul statului reprezintă un tablou sinoptic,
macroeconomic, sub forma unei balanţe în care sunt înscrise veniturile şi
cheltuielile publice autorizate. El este de fapt planul financiar al guvernului, prin
care sunt prezentate programele de cheltuieli şi costurile lor, veniturile obţinute
din impozite şi alte surse cât şi deficitul sau surplusul propus. Ansamblul
raporturilor economice, exprimate în bani, fără contraprestaţie directă şi imediată,
generate de constituirea veniturilor statului şi efectuarea cheltuielilor necesare
îndeplinirii funcţiilor puterilor publice, poartă denumirea de finanţe publice.
Finanţele publice sunt considerate ca singurul domeniu dintr-o economie de piaţă

în care este necesară o activitate planificată într-o manieră precisă, pentru a
prevedea pe o perioadă determinată, de obicei un an (care poate sau nu să coincidă
cu anul calendaristic), totalitatea cheltuielilor şi veniturilor statului, înscrise într-
un tablou detaliat cu caracter obligatoriu, denumit buget. Acesta este elaborat de
guvern şi aprobat anual de puterea legislativă – Parlamentul – pe baza anticipării
riguroase a cheltuielilor necesare pentru întreţinerea administraţiei publice şi
realizarea politicii economice, sociale şi cultural-educative a guvernului, în funcţie
de care sunt stabilite, prin legea de adoptare a bugetului, sursele de venituri
corespunzătoare.
Bugetul de stat se poate prezenta în realitate sub forma unui sistem de bugete
format din bugetul general sau ordinar al statului, care cuprinde veniturile şi
cheltuielile publice la nivel central, buget extraordinar, elaborat în perioada unor
dificultăţi financiare şi alimentat din venituri extraordinare, bugete anexe ale unor
instituţii şi întreprinderi de stat ce beneficiază de o anumită autonomie financiară,
înscrise în bugetul general numai prin excedentul veniturilor proprii peste
cheltuielile efectuate sau prin subvenţia necesară acoperirii deficitului, bugete
Macroeconomie 408
autonome ale unor organisme publice cu largă autonomie financiară care nu mai
au nevoie de aprobarea parlamentului şi bugetele unităţilor administrativ –
teritoriale.
Principalele surse ale veniturilor înscrise în bugetul de stat, pe exemplul

Venituri fiscale României, sunt veniturile fiscale şi cele nefiscale.
A. Veniturile fiscale sunt constituite din impozite directe şi indirecte.Impozitele

sunt principala sursă a veniturilor publice. Ele sunt o formă de prelevare la
dispoziţia statului, în mod obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu
nerambursabil, a unei părţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi juridice,
pentru acoperirea cheltuielilor publice. Atributele esenţiale ale impozitelor sunt:
obligativitatea, nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz de neplată.
Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor
indică nivelul general al fiscalităţii sau rata de presiune fiscală, care diferă de la
un stat la altul, de la circa 22% în Japonia până la peste 50% în Suedia, fiind mai
redus (sub 20%) în unele state în curs de dezvoltare ca Thailanda, Columbia sau
Filipine.Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii. Cea mai importantă
clasificare le grupează, după modul cum afectează veniturile din care
contribuabilii suportă plata lor, în impozite directe şi impozite indirecte.
După cum le arată şi numele, impozitele directe se stabilesc în mod direct asupra
venitului subiectului impozabil, identificat în atenţia legiuitorului cu suportatorul
acestor sarcini, deşi în practică există posibilitatea transferării lor asupra altor
persoane prin repercusiune. ªi impozitele directe se pot clasifica în mai multe
categorii, după diverse criterii, dar astăzi sunt practicate îndeosebi impozitele pe
venit, sub forma impozitelor pe veniturile persoanelor fizice şi a celor pe
veniturile persoanelor juridice. În ţara noastră, impozitele directe se prezintă ca
impozite pe profit şi impozite pe salarii, ponderea lor reprezentând circa 50% din
totalul veniturilor bugetare.
Impozitele indirecte sunt denumite aşa deoarece, fiind incluse în preţurile

mărfurilor şi în tarifele serviciilor, sunt plătite indirect: consumatorul plăteşte
vânzătorului impozitul, odată cu preţul pentru marfa cumpărată, iar vânzătorul, la
rândul său, îl plăteşte statului. Spre deosebire de impozitele directe, care vizau
existenţa venitului sau averii, impozitele indirecte vizează cheltuirea sau utilizarea
acestora. De aceea ele se mai numesc şi impozite sau taxe de consum sau de
cheltuială. Si impozitele indirecte pot cunoaşte mai multe forme, cele mai
practicate fiind taxa pe valoare adăugată, introdusă şi în România începând cu
anul 1993 (în locul impozitului pe circulaţia mărfurilor), diverse alte accize sau
taxe de consumaţie şi taxele vamale. Acestea din urmă au mai puţin scopuri
fiscale, fiind folosite îndeosebi pentru reglementarea comerţului exterior şi în
special a importurilor.
Modul de stabilire a mărimii impozitelor în funcţie de dimensiunea materiei
Macroeconomie 409
impozabile asupra căreia se percep defineşte sistemul de impunere, care cunoaşte

următoarele forme:
a) impunerea în cote fixe, practicată mai ales în perioada precapitalistă;
b) impunerea în cote procentuale, diferenţiată şi ea pe trei categorii:
- impunerea proporţională, în care cota de impozit este fixă, mărimea

impozitului fiind direct proporţională cu mărimea materiei impozabile, astfel
încât rata marginală a impunerii (i’), calculată ca raport între variaţia impozitului
plătit (T) şi variaţia venitului impozabil (Y), este egală cu rata medie a
impunerii (i), calculată ca raport între totalul impozitului plătit (T) şi totalul
venitului impozabil (Y):
T T
 ;
Y Y
- impunerea progresivă, în care cotele de impozit cresc odată cu creşterea
materiei impozabile, aplicându-se fie asupra cuantumului total al acesteia – în
cazul impunerii progresive simple – fie pe tranşe – în cazul impunerii progresive
T T
alunecătoare pe tranşe, astfel încât:  .
Y Y
În ţara noastră, impunerea în cazul impozitului pe salarii este progresivă

alunecătoare pe tranşe, răspunzând astfel principiului echităţii sau justiţiei sociale.
- impunerea regresivă, în care cotele de impozit se reduc în raport cu creşterea

materiei impozabile, astfel încât:
T T

Y Y
Întrucât, pe măsura creşterii veniturilor, partea destinată consumului este în

scădere relativă (conform a ceea ce J.M.Keynes numea ”legea psihologică
fundamentală”), impunerea în cazul impozitelor indirecte este regresivă. Deci, cu
cât veniturile sunt mai mari, cu atât sarcina fiscală suportată pe calea impozitelor
indirecte este relativ mai mică. De aceea, considerându-se că impozitele indirecte
nu respectă principiile echităţii, deoarece afectează mai mult persoanele cu
Venituri venituri mici şi fixe, sindicatele şi partidele de stânga militează pentru folosirea
nefiscale preponderentă a impozitelor directe, la stabilirea cărora se poate lua în considerare
situaţia plătitorului.
B. Veniturile nefiscale, reprezentate în bugetul de stat al României de venituri

din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale, de vărsăminte
din profitul net al regiilor autonome, de vărsăminte de la instituţiile publice şi de
diverse alte venituri, au o pondere foarte redusă în totalul veniturilor bugetului
Cheltuielile statului român. Sursa care putea asigura creşterea substanţială a acestei ponderi,
publice adică venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale,
a fost transferată Fondului Propiretăţii de Stat, care a gestionat cele 70 procente
din capitalul fostelor societăţi comerciale de stat.
Macroeconomie 410
Cheltuielile publice înregistrate în bugetul de stat central din România sunt

efectuate pentru:
a) acţiuni social culturale (învăţământ; sănătate; cultură şi artă; asistenţă

socială; alocaţii şi alte ajutoare pentru copii; pensii, ajutoare şi indemnizaţii),
pentru care sunt afectate circa 30% din totalul cheltuielilor;
b) gospodărie comunală şi locuinţe;
c) apărare naţională (circa 10%, până la 14,6%);
d) ordinea publică (între 3,6% şi 6,0%);
e) funcţionarea autorităţilor publice (preşedinţia ţării, autorităţile
legislative, judecătoreşti, executive şi alte autorităţi publice), pentru care s-au
efectuat cheltuieli reprezentând între 3% şi 4,6% din total;
f) acţiuni economice (pentru cercetare ştiinţifică; industrie, agricultură,
silvicultură, ape şi mediu înconjurător; transporturi şi comunicaţii), pentru
care sumele alocate reprezintă 30-40% din total, cu tendinţă însă de diminuare
a acestei ponderi spre 30%;
g) alte acţiuni, care au însă o pondere infimă în totalul cheltuielilor
(circa 1%);
h) transferuri din bugetul de stat spre bugetele locale (situate între 7,7 –
10,2% din totalul cheltuielilor înregistrate în bugetul central);
i) dobânzi aferente datoriei publice, care înregistrează o tendinţă de
creştere, odată cu majorarea datoriei publice.
Execuţia
bugetară Cheltuielile bugetului de stat enumerate mai sus pe destinaţii reprezintă structura
lor funcţională. Ele însă se pot clasifica şi după conţinutul lor economic,
rezultând astfel structura lor economică.
Execuţia bugetară într-o perioadă de timp se poate prezenta în una din

următoarele trei situatii: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu
veniturile; b) excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt
mai mari decât cheltuielile; c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăesc
veniturile sau încasările bugetare relaizate
.
In general execuţia bugetară echilibrată corescunde funcţionării echilibrate a
economiei naţionale, considerându-se c realizarea echilibrului finanţelor publice
constituie un criteriu de bună gestiune economică. In aceste sens se apreciază c
bugetul echilibrat exercită o influenţă negativă asupra economiei.
In ce priveste excedentul bugetar, se apreciază că peste un anumit nivel considerat

minim, acesta generează efecte negative în economie întrucât imobilizează
resursele financiare si le sustrage activităţii productive.
Relativ la deficitul bugetar, efectul acestuia asupra economiei diferă în funcţie de

mărime si durată. Când deficitul este redus si se manifestă pe termen scurt poate
avea efecte pozitive asupra economiei întrucât stimulează cererea globală si
sporeste efortul investiţional, cu efecte de antrenare în cresterea veniturilor
Macroeconomie 411
viitoare. Când deficitul este mare si se manifestă pe durată lungă, efectele

negative asupra economie sunt certe favorizând declansarea si acentuarea
proceselor inflaţioniste si a altor dezechilibre.
Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin:
- emisiune monetară suplimentară, care are consecinţe inflaţioniste sigure,

deoarece afectează echilibrul macroeconomic dintre cantitatea de monedă aflată în
circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor create şi aduse pe piaţă;
- împrumuturi publice (interne şi externe), care constituie surse

neinflaţioniste, dar nu pot fi folosite fără restricţii deoarece duc la creşterea
datoriei publice şi, implicit, a costurilor concretizate în dobânzile aferente
acesteia. În plus, o creştere a cererii de credite pentru finanţarea deficitului poate
determina dezechilibrarea pieţei monetare şi a capitalurilor, provocând astfel
majorarea ratei dobânzii cu efecte negative asupra creşterii economice;
- folosirea concomitentă a ambelor modalităţi.
Totalitatea sumelor împrumutate de stat, de unităţile administrative teritoriale, de

alte instituţii de drept public şi chiar de agenţii economici cu garanţia statului,
nerambursarea la un moment dat, indiferent de data exigibilităţii lor (când devin
scadente), formează datoria publică. Pentru aprecierea dimensiunilor ei se
folosesc indicatori cum ar fi mărimea absolută a acesteia sau mărimea relativă,
exprimată prin datoria publică internă, externă sau totală pe locuitor sau prin
raportul dintre datoria publică şi venitul naţional (sau produsul naţional brut).
Mărimea, structura şi evoluţia datoriei publice caracterizează situaţia financiară a

unei ţări. Este de subliniat că datoria externă nu este un rău în sine şi nu trebuie
evitată în orice condiţii. Dimpotrivă, dacă sunt contractate pentru scopuri
productive, pentru modernizarea infrastructurii şi restructurarea economiei
naţionale pe principii de eficienţă economică, împrumuturile externe pot deveni
sursă a dezvoltării economice.
Important este să se asigure o eşalonare corespunzătoare a rambursării ei în timp

şi o mărime suportabilă a serviciului datoriei externe, care să ţină seama de
capacitatea de plată a economiei naţionale. Serviciul datoriei externe reprezintă
suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor obligaţii în contul
datoriei externe exigibilă în cursul unei anumite perioade.
Tendinţele manifestate în ultimele aproape două decenii, reflectă preocuparea

guvernelor din ţările dezvoltate pentru limitarea şi diminuarea deficitelor
bugetare, consolidarea finanţelor publice şi reducerea efortului fiscal.
Macroeconomie 412
1) Excedentul bugetar:
a) corespunde situaţiei în care veniturile bugetare sunt mai mici
decât cheltuielile bugetare;
b) corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale;
c) reprezintă surplusul veniturilor peste cheltuielile bugetului
public;
d) peste un anumit nivel, considerat minim, generează efecte
negative în economie întrucât imobilizează resursele
financiare şi le sustrage activităţii productive;
e) pe termen lung, favorizează nerecurgerea la împrumuturi sau
diminuarea datoriei publice.

E (c + d + e).
2) Finanţarea deficitului bugetului de stat se poate realiza prin:

a) împrumuturi publice interne şi externe;
b) emisiunea monetară suplimentară;
c) împrumuturi publice interne şi externe şi emisiunea monetară
suplimentară.

A (a + b + c); B (a); C (b ).
3) Serviciul datoriei externe reprezintă:

a) suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor
obligaţii în contul datoriei publice, exigibile în cursul unei
perioade;
b) suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor
obligaţii în contul datoriei externe, exigibile în cursul unei
perioade;
c) ansamblul sumelor împrumutate de către stat şi de către
agenţii economici privaţi în vederea finanţării economiei;
d) o modalitate de limitare a capacităţii de creditare a băncilor.
4) Plăţile de transfer reprezintă:

a) un impozit direct;
b) un instrument al redistribuirii veniturilor;
c) un impozit negativ;
d) sume repartizate din bugetul de stat unor categorii
defavorizate ale populaţiei sub forma unor ajutoare sau
îndemnizaţii sociale;
Macroeconomie 413
e) o modalitate de compensare a salariilor persoanelor cu

venituri insuficiente.

A (a + b + c + e); B (a + b); C (b + c + d); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).
5) Impozitul pe salariu este:

a) un impozit direct;
b) un impozit indirect;
c) un venit nefiscal al statului;
d) o formă fundamentală de venit.
21.2 Politica bugetară
Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor şi veniturilor

publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării
dezvoltării economice în condiţii de stabilitate. Principalele instrumente folosite
sunt: modificarea dimensiunii şi destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimii şi
surselor prelevărilor efectuate asupra veniturilor agenţilor economici, cât şi
variaţia transferurilor financiare publice. În esenţă, politica bugetară are două
componente: politica cheltuielilor publice şi politica fiscală, care vizează mărimea
şi ritmul încasării impozitelor. La rândul lor, cheltuielile guvernamentale îmbracă
două forme:
Achiziţii
- achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile efectuate pentru
guvernamentale procurarea unor bunuri şi servicii (echipament pentru armată, construcţia
de şosele, edificii publice, salariile plătite funcţionarilor etc.);
Plăţi de transfer - plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul ”impozit negativ”, care
vizează asigurarea unor venituri minime necesare diferitelor categorii ale
populaţiei defavorizate (asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri).
Cheltuielile guvernamentale influenţează prin mărimea lor ponderea sectorului

public şi a celui privat. Prin variaţia mărimii lor, cheltuielile publice influenţează
mărimea produsului intern brut, aşa cum se va vedea în continuare.
Cealaltă componentă a politicii bugetare, impozitarea, afectează economia reală

pe două căi: pe de o parte, o creştere a impozitelor reduce venitul disponibil al
populaţiei, ceea ce va determina diminuarea sumelor cheltuite pentru cumpărarea
bunurilor şi serviciilor, adică va micşora cererea agregată şi, pe această cale, se va
diminua produsul intern brut. Pe de altă parte, creşterea impozitelor va afecta
preţul bunurilor şi factorilor de producţie, provocând modificarea sistemului
stimulentelor economice şi a comportamentelor întreprinzătorilor. Astfel, de
exemplu, o creştere a impozitului pe profit poate provoca descurajarea investiţiilor
pentru creşterea stocurilor de capital, cu efecte negative asupra nivelului
Macroeconomie 414
producţiei naţionale.
Gama de instrumente ale politicii bugetare este foarte largă întrucât bugetul de stat
regrupează o multitudine de resurse şi de cheltuieli posibile. Dar principalul
instrument îl reprezintă practicarea unui anumit deficit bugetar. Atunci când
deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de politică economică, el se
numeşte deficit structural, iar atunci când rezultă exclusiv din evoluţia
conjuncturii economice (de exemplu o activitate economică slabă reduce
veniturile fiscale aşteptate) acesta apare ca un deficit conjunctural. Esenţialul este
de a şti care va fi semnificaţia ex ante a unui sold bugetar, considerat sintetizator
al efectelor tuturor instrumentelor disponibile, ţinând cont de situaţia din
economie: un anumit sold bugetar nu poate constitui o realitate tangibilă, deoarece
semnificaţia sa va evolua o dată cu modificarea datelor activităţii economice. Ca
urmare, înţelegerea corectă a efectelor presupune nu numai simpla determinare
cantitativă a soldului bugetar. Astfel, existenţa deficitului sau excedentului nu
explică în mod automat efectele acesteia. Un deficit bugetar poate fi a priori atât
expansionist cât şi depresionist. Aşadar, efectele soldului sunt variabile ca urmare
a existenţei mai multor termeni de referinţă.
Politica bugetară constituie, totodată, obiectul a trei mari categorii de critici:

- prima este legată de deschiderea economiilor către schimburile
internaţionale. Astfel, o politică de relansare economică fondată pe un deficit
bugetar riscă să favorizeze întreprinderile străine;
- problema finanţării deficitului bugetar. Dacă acesta este finanţat prin
crearea de monedă, apare riscul inflaţionist. Dacă el este format prin împrumuturi
de la agenţi economici, se pune problema efectului de evicţiune. Astfel, în cazul
unui deficit bugetar, recursul la împrumut provoacă o deplasare a resurselor
economisite disponibile spre sectorul public şi deci în detrimentul altor categorii
de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o creştere a ratei dobânzii
deoarece cererea de capital creşte, iar puterile publice oferă o recompensă mai
bună pentru a atrage noi economii. Consecinţa acestui fenomen constă în frânarea
cheltuielilor agenţilor economici sensibili la rata dobânzii, adică a investiţiilor.
Efectul de evicţiune provoacă, în consecinţă, o temperare a activităţii economice;
- o altă critică se referă la problema datoriei. Înregistrarea deficitelor
bugetare pe parcursul a mai multor ani a condus la acumularea datoriei publice
(în caz de finanţare prin împrumut). În cazul acesta apare un risc important,
considerat ”effet boule de neige” ale datoriei. El antrenează următorul cerc vicios:
existenţa unei datorii publice importante implică plata de dobânzi considerabile
către creditorii statului; în acelaşi timp, aceste dobânzi mari grevează asupra
cheltuielilor bugetare, conducând la agravarea deficitului şi la o nouă îndatorare
publică care, la rândul său, conduce la noi dobânzi mai mari, ş.a.m.d.
Macroeconomie 415
21.3 Politica fiscală
Politica fiscală Conceptul de politică fiscală are înţelesuri diferite. Ea reprezintă ansamblul de
decizii luate pentru a institui, organiza şi aplica prelevările fiscale conform
obiectivelor puterilor publice. Sau, într-o altă definiţie, politica fiscală constituie
proporţia între diverse tipuri de fiscalitate directă şi indirectă, locul relativ al
impozitului şi influenţa sa asupra venitului şi proprietăţii, nivelul de presiune
fiscală.
În ciuda caracterului său voluntarist, politica fiscală a unui guvern este

fundamental condiţionată de datele sistemului socio-economic în care se aplică.
De asemenea, nivelul de dezvoltare economică dintr-o ţară sau presiunea fiscală
reprezintă raportul existent între suma prelevărilor obligatorii şi P.I.B. Acest
procentaj, numit de statisticieni coeficientul fiscal sau rata globală a prelevărilor
obligatorii, permite aprecierea nivelului de fiscalitate din fiecare ţară.
Între structurile economice şi cele fiscale se află o strânsă interdependenţă. Astfel,

în ţările industrializate structurile fiscale se caracterizează, în general, prin
Impozitele preponderenţa impozitelor pe venit (impozitul pe venitul persoanelor fizice şi
impozitul pe societăţi) care reprezintă în medie, circa 40% din prelevările din
ţările OCDE. Impozitele asupra consumului (30%) şi cotizaţiile sociale (25%)
constituie alte două mari surse de venituri. Ţările anglo-saxone şi scandinave au o
structură în care predomină veniturile din impozite asupra persoanelor fizice care
reprezintă 35% şi 50% din prelevări. În schimb, partea cotizaţiilor sociale, cu
excepţia ţărilor scandinave, rămâne limitată. Ţările latine recurg mai mult la
impozite pe cheltuieli şi la cotizaţii sociale.
În primul rând, politica fiscală se realizează cu ajutorul sistemului de impozite şi

taxe.
Impozitul este un fenomen complex. El este tributar unor imperative economice,

dar constituie, de asemenea, în calitate de act de putere publică, un element
esenţial al acesteia. În acelaşi timp, impozitul a devenit un instrument de
intervenţie în viaţa economică. Ca finalitate, problema fiscală trebuie să vizeze, în
primul rând, asigurarea unui maximum de eficienţă sistemului economic. În acest
sens, trebuie analizate raporturile dintre politica în domeniul impozitelor şi
elementele esenţiale ale creşterii reprezentate de procesele ocupării, investiţiilor şi
economisirii.
Un rol deosebit îl are, în acest context, cercetarea influenţelor reciproce ale

inflaţiei şi impozitelor. Inflaţia, care favorizează debitorii în raport cu creditorii,
vine în beneficiul contribuabililor. Astfel, în perioadele de inflaţie, mărimea
impozitelor în rata specifică tinde să se diminueze în absenţa unei revizuiri
frecvente a ratelor şi bazelor de impozitare care, fiind aşezate forfetar pentru mulţi
ani, se depreciază.
Macroeconomie 416
Impozitul poate fi folosit şi ca un mijloc de luptă împotriva inflaţiei. În măsura în

care el operează o puncţie monetară, impozitul este în principiu deflaţionist. În
acelaşi timp, dincolo de efectele automate ale impozitării, acesta trebuie să ţină
cont de fenomene psihologice, deoarece inflaţia decurge în mare parte din
comportamentele diferitelor grupuri sociale. Astfel, o majorare a impozitului pe
venit, care prin natura sa nu este inflaţionist, se poate transforma într-o cauză
indirectă de creştere a preţurilor în măsura în care salariaţii vor reclama o creştere
compensatorie a salariilor lor.
Politica fiscală poate fi utilizată în diferite ipostaze în care se află economia unei
ţări. Ea poate fi folosită, astfel pentru a creşte fie cererea agregată, fie oferta
agregată şi poartă denumirea de politică fiscală expansionistă. Atunci când este
folosită în scopul diminuării cererii sau ofertei, politica apare ca restrictivă. O
politică fiscală care este deliberat promovată prin acţiunea guvernului se numeşte
politică fiscală discreţionară (de exemplu, modificări deliberate ale impozitelor şi
taxelor pentru a atinge anumite obiective). Poate exista, aşadar, o politică fiscală
expansionistă discreţionară, cât şi o politică fiscală restrictivă discreţionară.
Pot exista însă situaţii în care apar modificări ale instrumentelor de intervenţie, în
afara unei acţiuni guvernamentale, de data aceasta existând o politică fiscală
automată.
În teoria sa generală, Keynes a propus utilizarea complementară a măsurilor de

politică bugetară şi fiscală în condiţiile intervenţionismului statal. Ca urmare, sunt
influenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci consumul şi investiţiile,
prin aceasta afectându-se nemijlocit gradul de folosire a forţei de muncă. Spre
ilustrare, prin creşterea sarcinii fiscale se restrânge cererea globală a populaţiei cu
efecte deflaţioniste şi deci de reducere a gradului de folosire a forţei de muncă.
Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii, constituind un mijloc
de combatere a şomajului.
În concepţia lui Keynes, inflaţia şi şomajul pot fi evitate prin intervenţia

nemijlocită a statului asupra cererii agregate care reprezintă totatilatea
cheltuielilor pentru consum, cererea de investiţii la care se adaugă achiziţiile
guvernului de bunuri şi servicii.
Modul în care statul foloseşte politica bugetară şi fiscală în sensul asigurării

echilibrului economic necesită analiza influenţelor modificării cheltuielilor
publice, a impozitelor şi taxelor asupra cererii globale.
În aprecierea rolului şi implicaţiilor politicii bugetare şi fiscale asupra sistemului

economic trebuie făcută distincţie între aspectele teoretice şi acţiunea acestora în
practică. Astfel, tot mai numeroşi sunt economiştii care recunosc faptul că nu
există formule magice de urmat pentru factorii de decizie bugetari şi fiscali.
Aşadar, nivelul cel mai deziderabil al impozitelor, cheltuielilor, excedentului sau
Macroeconomie 417
deficitului bugetar, dintr-o perspectivă macroeconomică, va depinde de

necesitatea stimulării sau contractării economiei, precum şi de rolul jucat de
politicile economice în aceste procese. În acest context, un rol deosebit îl joacă
atât consecinţele interne ale măsurilor de politică bugetară şi fiscală, dar şi cele
externe, precum şi relaţia dintre deficitul bugetar şi cel al balanţei de plăţi, relaţiile
cu activităţile de import şi export, cu fluxurile de capital, care se constituie într-
unul dintre cele mai controversate aspecte ale dezbaterii despre deficitul bugetar.
Spre ilustrare: intrările de capital net sunt adăugate la economiile interne, ceea ce
permite creşterea fondurilor necesare finanţării investiţiilor interne şi a deficitului
bugetar. De asemenea, în privinţa relaţiei dintre deficitul bugetar şi deficitul
balanţei de plăţi curente. Astfel, creşterea deficitului balanţei de plăţi, necesită
creşterea valorii monedei naţionale care, la rândul său, va conduce la supra-
aprecierea produselor naţionale pe piaţa externă, deci scumpirea exporturilor şi
ieftinirea importurilor.
Sunt recunoscute efectele importante ale politicilor bugetare şi fiscale asupra

economiei. Totuşi, analiza acestora, ca un instrument de realizare a obiectivelor
ocupării, stabilităţii preţurilor şi creşterii economice, a fost îndeaproape asociată
cu keynesiştii şi succesorii lor. Economiştii keynesişti au fost tentaţi să accentueze
rolul politicilor bugetare şi fiscale.
Aşa cum recunoaşte reputatul economist american P.Samuelson, laureat al

premiului Nobel pentru economie, numai un entuziast ar putea crede că în politica
fiscală s-a găsit piatra filosofală, răspunsul la tentativele de a asigura eliminarea
ciclurilor activităţii economice. De altfel, gândirea economică a ultimelor decenii
este dominată de confruntarea dintre keynesişti si monetarişti în problema
rolului politicii bugetare, fiscale şi monetare.
Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetară şi fiscală a constituit unul
dintre instrumentele principale de combatere a inflaţiei şi şomajului, ea este
supusă astăzi la numeroase critici, mai ales după criza din 1974, în urma căreia
asistăm la stoparea creşterii, inflaţie galopantă, şomaj, dezechilibre externe. În
aceste condiţii, utilizarea bugetului pentru relansarea economiei a fost obiectul a
numeroase atacuri din partea a tot mai multor curente ale ştiinţei economice.
Creşterea cheltuielilor bugetare este considerată tot mai puţin eficace, iar cea a
impozitelor tot mai mult contestată. Stagflaţia (coexistenţa inedită a inflaţiei cu
şomajul) a zdruncinat certitudinile asupra efectului binefăcător al politicii
bugetare. Persistenţa dificultăţilor economice, a pus în evidenţă, în concepţia
unora, lipsa de efect a terapiilor keynesiene, precum şi necesitatea îndepărtării de
relansarea bugetară. În mod firesc, se poate pune următoarea întrebare: de ce
politica bugetară a fost eficace înainte de 1973 şi s-a dovedit inadecvată după
această dată ? O primă cauză vizează faptul că multiplicatorul keynesian este
compromis în economiile tot mai deschise relaţiilor externe. Deja
necorespunzătoare pe planul eficacităţii, relansarea bugetară este, de asemenea,
viu atacată pe tema ”prea mult stat”. În teorie, utilizarea politicii bugetare nu
Macroeconomie 418
conduce obligatoriu la creşterea rolului statului. În definitiv, se poate realiza, de

asemenea, printr-o creştere a cheltuielilor, adică prin sporirea rolului statului, ca şi
prin reducerea impozitelor, ceea ce înseamnă un reflux al rolului statului. În
practică, majoritatea guvernelor au efectuat relansări prin intermediul cheltuielilor
bugetare. În cele din urmă, utilizarea politicii bugetare conduce la creşterea
continuă a cheltuielilor bugetare.
O altă lacună a politicii bugetare este dezvăluită de mecanismul relansării

bugetare. Tentativa de relansare a economiei nu-şi poate realiza efectul de
antrenare decât dacă suplimentul de venituri injectat în economie este efectiv
cheltuit.
Controversele dintre keynesişti şi monetarişti s-au cantonat în jurul problemei

referitoare la raporturile dintre bani-producţie-inflaţie, considerată una dintre cele
mai fascinante şi actuale probleme ale macroeconomiei.
Diferenţele dintre recomandările propuse de cele două curente de gândire

economică sunt consecinţa diferenţelor în ceea ce priveşte metoda de analiză. Într-
o anumită măsură, influenţează şi existenţa unor deosebiri din punct de vedere al
obiectivelor stabilite de politicile guvernamentale de exemplu, existenţa unor
diferenţe din punct de vedere al opţiunii pentru diferite combinaţii între şomaj şi
inflaţie. Astfel, guvernanţii pot folosi politicile fiscale şi monetare uneori pentru a
reduce şomajul, alteori pentru a reduce rata inflaţiei. Politicile utilizate până la
jumătatea anilor ’70 erau bazate pe concepţia keynesistă asupra efectelor politicii
fiscale şi monetare, ulterior predominant devenind monetarismul.
Analizele keynesiste ale politicii guvernului sunt bazate pe concepţia că politica

monetară este relativ neimportantă în comparaţie cu politica bugetară şi fiscală.
Politica monetară este considerată mai puţin eficace, mai puţin sigură şi
predictibilă decât politica fiscală. În replică, monetariştii susţin că modificări ale
venitului naţional sunt produse numai atunci când oferta de bani se modifică.
Diferenţa principală dintre cele două curente, keynesişti şi monetarişti, constă în
aceea că primii susţin intervenţia guvernului, iar ceilalţi nu. Keynesiştii consideră
că politica fiscală reprezintă un instrument superior de stabilizare. Însă, aceasta nu
înseamnă că ei exclud posibilitatea folosirii politicii monetare sau a altor
instrumente. În replică, monetariştii se pronunţă pentru modificarea cheltuielilor
guvernului şi a taxelor şi impozitelor pentru a schimba cantitatea de bunuri şi
servicii prevăzută de guvern.
Problema esenţială, însă, se referă la maniera în care autorităţile publice folosesc

politica bugetară, fiscală şi monetară pentru a dirija nivelul cererii agregate şi a
stabiliza economia în jurul nivelului ocupării depline. Practica a demonstrat că
între politica fiscală şi cea monetară se află o strânsă interdependenţă, în sensul că
nu este posibilă o politică monetară pură (adică, fără o modificare a cheltuielilor
publice sau a ratelor impozitelor) pentru că orice politică bugetară afectează
mărimea deficitului bugetar, ceea ce îi determină pe guvernanţi să opteze pentru
Macroeconomie 419
acea politică monetară care să asigure finanţarea deficitului bugetar. În practică

deci, cele două categorii de politici sunt interrelate, existând mixul fiscal-monetar.
Totuşi, politica monetară şi cea fiscală nu sunt interschimbabile. Ele afectează
cererea agregată prin căi diferite şi au implicaţii diferite asupra structurii acesteia.
Conceptul de politică monetar-fiscală mixtă explică faptul că acelaşi nivel al

producţiei poate fi atins utilizând diferite combinaţii ale celor două categorii de
politici, formulându-se pentru aceasta montaje de tipuri de politică economică sau
pachete de politici. Interacţiunea acestor categorii de politică economică trebuie să
conducă la combinarea modelului pieţei monetare cu oferta agregată şi modelul
cererii. Deci problema esenţială nu este aceea de a opta între politica monetară şi
cea fiscală, ci de a le coordona în scopul creşterii eficienţei folosirii lor.
21.4 Politici fiscale şi echilibrare bugetară
Până la Keynes, bugetul de stat trebuia să fie în echilibru, pârghiile fiscale având
un caracter neutru. Deficitul bugetar era considerat ca un fenomen negativ,
deoarece făcea necesară emiterea de hârtie monedă, cu influenţe asupra
funcţionării mecanismului economic.
Analiza keynesiană a condus la integrarea finanţelor publice în activitatea

economică generală. Bugetul de stat a devenit un instrument esenţial al politicii
economice, o pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic. Conform
doctrinei intervenţioniste se impune creşterea eficienţei măsurilor financiare,
politica fiscală acţionând în direcţia înfăptuirii obiectivelor de politică economică.
Frecvenţa şi amplificarea fenomenelor de criză, şomaj, inflaţia şi necesitatea
relansării economice a condus la intensificarea folosirii instrumentelor fiscale şi
monetare în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervine crescând sau
micşorând cererea de consum a populaţiei ori a investiţiilor. Prin măsuri de
politică bugetară, sunt influenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci
consumul şi investiţiile, prin acestea modificând nemijlocit gradul de folosire a
forţei de muncă. Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de
consum, constituind un mijloc de combatere a şomajului.
Obiectivul esenţial al măsurilor de politică bugetară şi monetară îl constituie

creşterea economică şi asigurarea ocupării resurselor de muncă, precum şi evitarea
proceselor inflaţioniste şi deflaţioniste.
Concepţiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care promovează

ideea obligativităţii acestuia şi cele care susţin folosirea deficitului ca instrument
al echilibrului economic, aflându-se o mare varietate de puncte de vedere.
Dezacordurile apărute în privinţa necesităţii, modalităţilor şi a oportunităţii

echilibrului bugetar au condus la conturarea mai multor strategii bugetare
alternative:
Macroeconomie 420
- bugetul echilibrat anual;

- bugetul echilibrat ciclic;
- bugetul folosirii integrale a resurselor.
Conform teoriei bugetului echilibrat anual, orice deficit trebuie compensat în

cursul aceluiaşi an prin crearea unor excedente. Acestei orientări, promovată cu
predilecţia în anii 1920-1930, i se reproşează faptul că politica fiscală ar contribui
la accentuarea tendinţelor negative din economie. Astfel, în condiţiile unui deficit
iniţial datorat taxelor reduse determinate de declinul venitului naţional, autoritatea
publică, în scopul echilibrării bugetului, va trebui să reducă cheltuielile publice
şi/sau să crească taxele, deci o politică de austeritate. Aceasta va avea ca efect
accentuarea declinului venitului naţional şi al activităţii economice. Efectele sunt
similare şi pentru situaţia de excedent bugetar, când statul va trebui să promoveze
o politică fiscală expansionistă.
Datorită limitelor sale această politică are astăzi forte puţini adepţi în lumea
economiştilor.
Bugetul echilibrat ciclic presupune compensarea deficitelor bugetare apărute în

timpul unor depresiuni economice cu excedentele caracteristice avântului
economic. În practică însă, utilizarea unui asemenea procedeu presupune
rezolvarea a cel puţin trei probleme:
1. deoarece perioadele de creştere economică şi recesiune nu coincid ca

durată, este posibil ca deficitele din timpul recesiunii să nu fie compensate de
excedentele apărute în timpul avântului. Dacă intervalul de timp caracteristic
depresiunii este mai lung decât cel al dezvoltării, guvernul va trebui să promoveze
o politică contracţionistă la un moment dat în timpul depresiunii (reducând
cheltuielile bugetare sau mărind taxele) sau politică mai puţin expansionistă în
timpul dezvoltării, pentru a asigura echilibrarea generală. Se va acţiona în sens
invers atunci când perioada de dezvoltare este mai lungă decât cea de depresiune.
Ca urmare, în anumite perioade, politica fiscală va fi prociclică, în altele
contraciclică sau neutră;
2. determinarea nivelului venitului la care poate fi considerat bugetul ca

fiind echilibrat;
3. asigurarea compatibilităţii dinte echilibrul caracteristic bugetului folosirii

integrale a resurselor cu cel al bugetului real, echilibrate ciclic.
În principiu, echilibrul bugetar este definit de egalitatea dintre economiile şi

taxele personale, pe de o parte, cu investiţiile nete la care se adaugă cheltuielile
publice, pe de altă parte. Rezultă relaţia de egalitate:
E + T = I + G, de unde
E = economii personale;
T = taxe personale;
Macroeconomie 421
I = investiţii nete;
G = cheltuieli guvernamentale.
În aceste condiţii, deficitul bugetar apare ca surplus al cheltuielilor

guvernamentale faţă de taxele (impozitele) percepute şi excedentul bugetar ca un
surplus al taxelor faţă de cheltuielile guvernamentale. Egalitatea anterioară
devine:
(T – G) = (I – E).
De aici rezultă că excedentul (deficitul) bugetar este complementar surplusului de

investiţii (economii) faţă de economiile efective (investiţiile).
Din raportarea cererii globale la oferta globală rezultă condiţia de echilibru a

venitului naţional. Dacă cererea globală este inferioară ofertei, este posibilă o
reducere a producţiei. În situaţia inversă, suma investiţiilor şi a cheltuielilor
publice va depăşi suma economiilor şi a taxelor, iar producţia va creşte. Nivelul de
echilibru al venitului va interveni atunci când se realizează egalitatea dintre
cererea şi oferta globală.
Autorităţile fiscale pot determina variaţii ale nivelului de activitate economică fie
prin modificarea cheltuielilor publice, fie prin modificarea taxelor şi impozitelor.
În caz de recesiune, politica fiscală poate stimula cererea globală.
O creştere a cheltuielilor publice va determina o creştere a nivelului de echilibru al

venitului naţional şi anume cu un multiplu din variaţie cheltuielilor. O parte din
creşterea venitului naţional va reveni bugetului sub forma taxelor şi impozitelor,
iar altă parte contribuie la creşterea venitului disponibil. Aceasta face posibilă
creşterea cheltuielilor efectuate de către consumatori şi în final o nouă creştere a
producţiei şi a venitului. Mai departe, din această creştere o parte revine bugetului
sub formă de taxe şi impozite şi restul va determina majorarea venitului disponibil
ş.a.m.d. În concluzie, multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea
venitului şi a producţiei care decurge din creşterea cheltuielilor publice în
condiţiile în care taxele şi impozitele rămân nemodificate. Are loc deci
crearea sau creşterea deficitului bugetar.
Matematic, se exprimă astfel: K = 1/1-c’ în care,

K = multiplicatorul cheltuielilor publice;
c’ = înclinaţia marginală spre consum (exprimă cu cât se modifică
cheltuielile de consum la fiecare creştere a venitului disponibil).
Dacă înclinaţia marginală spre consum scade, aceeaşi tendinţă o va înregistra şi

multiplicatorul de cheltuieli şi invers.
În concluzie, variaţia nivelului cheltuielilor guvernamentale va determina variaţii

ale nivelului venitului şi folosirii resurselor. Mai mult, amplificarea variaţiei
venitului determinată de modificarea cheltuielilor publice poate fi determinată cu
Macroeconomie 422
ajutorul multiplicatorului.
În vederea stimulării cererii globale, statul poate interveni şi prin reducerea

taxelor şi impozitelor.
O asemenea măsură contribuie la creşterea venitului disponibil care, la rândul său,

induce o creştere a cheltuielilor de consum. Pe această bază se realizează creşterea
venitului şi a producţiei, din care o parte revine bugetului, restul adăugându-se
venitului disponibil, determinând o nouă creştere a consumului, venitului şi
producţiei. Se stabilesc astfel o serie de runde de cheltuieli cunoscute ca un proces
de multiplicare. Multiplicatorul fiscal exprimă creşterea venitului şi a producţiei
determinată de reducerea taxelor şi impozitelor în condiţiile menţinerii
neschimbate a cheltuielilor publice. Variaţia nivelului producţiei va fi de sens
opus celei a taxelor şi impozitelor, o creştere a prelevărilor către buget va antrena
o scădere a nivelului veniturilor şi producţiei. Invers, scăderea prelevărilor
conduce la creşterea venitului.
Multiplicatorul fiscal este determinat astfel: -c’/(1-c’). Înclinaţia marginală de

consum având valoare pozitivă şi inferioară lui unu, rezultă că valoare absolută a
multiplicatorului fiscal este inferioară multiplicatorului bugetar. În consecinţă,
pentru a combate depresiunea este mai eficace creşterea cheltuielilor publice decât
scăderea taxelor şi impozitelor. Dacă o cheltuială publică suplimentară contribuie
direct la creşterea cererii globale, reducerea taxelor şi impozitelor determină o
creştere a venitului disponibil din care numai o parte este cheltuită, restul
economisindu-se.
Pentru a ilustra influenţa exercitată asupra nivelului producţiei printr-o modificare

egală şi simultană a cheltuielilor publice şi taxelor şi impozitelor se determină
multiplicatorul bugetului echilibrat.
Astfel, o creştere egală şi simultană a cheltuielilor publice şi taxelor conduce la o

creştere a venitului naţional deoarece tendinţa de majorare a venitului determinată
de creşterea cheltuielilor publice este mai accentuată decât tendinţa de reducere a
acestora imprimată de creşterea taxelor şi impozitelor. În mod corespunzător,
reducerea concomitenă şi cu aceeaşi mărime a cheltuielilor publice şi a taxelor va
determina scăderea nivelului venitului naţional.
Ca relaţie, variaţia finală a venitului naţional se determină prin înmulţirea

diferenţei dintre multiplicatorul de cheltuieli şi multiplicatorul de taxe cu variaţia
echilibrată. Diferenţa dintre aceşti doi multiplicatori reprezintă multiplicatorul
bugetului echilibrat.
Dacă se are în vedere situaţia de concordanţă dintre cererea şi oferta globală, va fi

determinat nivelul de echilibru al venitului naţional inferior celui care ar asigura
folosirea integrală a resurselor. Politica fiscală trebuie folosită pentru a elimina
decalajul dintre venitul naţional efectiv şi cel potenţial. Mărimea acestuia măsoară
Macroeconomie 423
variaţia cererii globale necesară pentru a se ajunge la nivelul ce caracterizează

folosirea integrală a resurselor. Acest decalaj deflaţionist poate fi resorbit prin
intermediul politicii bugetare, crescând cheltuielile publice sau micşorând
impozitele şi taxele.
În situaţia în care nivelul de echilibru al venitului naţional depăşeşte nivelul

potenţial al acestuia (posibil de obţinut în condiţiile folosirii integrale a resurselor)
există un decalaj inflaţionist. Acesta poate fi resorbit prin intermediul
excedentului bugetar creat prin scăderea cheltuielilor publice sau prin creşterea
impozitelor şi taxelor.
21.5 Eficacitatea politicilor bugetare şi fiscale

Între prezentarea didactică a mecanismelor politicii bugetare şi aplicarea practică
a acesteia există o distanţă apreciabilă. Responsabilii politicii economice, având în
vedere efectele complexe şi contradictorii ale folosirii instrumentelor bugetare,
analizează măsura în care această politică este capabilă să realizeze nivelul dorit al
venitului naţional, ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă (adică un şomaj cât
mai scăzut) în condiţiile unei inflaţii reduse, fiind preocupaţi de cunoaşterea
limitelor în care pot fi modificate impozitele sau cheltuielile guvernamentale
pentru atingerea scopurilor propuse.
Succesul politicii bugetare depinde de numeroşi factori, dintre care sunt

enumeraţi:
a) Exactitatea prognozei. Cu cât sunt mai sigure prognozele asupra

evoluţiei cererii agregate, cu atât guvernele sunt mai capabile să intervină rapid
pentru a preveni în cât mai scurt timp posibil orice exces sau deficit al acesteia;
b) Efectul total al modificării în cheltuielile guvernamentale şi în impozite

asupra evoluţiei sectorului real al economiei. Sunt predictibile creşterile sau
diminuările sectorului real induse de manipularea impozitelor şi cheltuielilor
guvernamentale? Altfel spus, poate fi prevăzută mărimea multiplicatorului sau
acceleratorului?
c) Timpul, sub forma a cel puţin cinci decalaje:

- timpul necesar pentru a recunoaşte că problemele cu care se
confruntă economia sunt serioase şi impun necesitatea intervenţiei
guvernului;
- timpul între momentul recunoaşterii acestei necesităţi şi momentul
trecerii la acţiune, care nu poate fi realizată decât prin intermediul
bugetului de stat. Ori întocmirea, eventual rectificarea bugetului
presupun o serie întreagă de operaţiuni greoaie legate de aprobarea de
către puterea legislativă, care înseamnă timp, uneori chiar săptămâni
Macroeconomie 424
sau luni;
- timpul între adoptarea deciziei de a acţiona prin intermediul politicii
bugetare, pe de o parte, şi folosirea efectivă a instrumentelor sale,
îndeosebi a nivelului ratei impozitelor, pe de altă parte. Astfel, dacă
modificarea ratei impunerii în cazul impozitelor indirecte poate avea
efect imediat după adoptarea acestei măsuri, nu se întâmplă la fel în
cazul impozitelor pe profitul societăţilor comerciale sau pe venitul
global al persoanelor fizice, deoarece acestea se plătesc la un anumit
interval, de o lună, un trimestru sau chiar un an. Efectul apare abia în
momentul plăţii;
- timpul între schimbările operate în nivelul cheltuielilor
guvernamentale şi al impozitelor, pe de o parte, şi efectele obţinute
sub forma modificărilor din mărimea venitului naţional, din nivelul
preţurilor şi al şomajului, pe de altă parte. Acest decalaj este
inevitabil deoarece modificările dorite sunt rezultatul mecanismelor
multiplicatorului şi acceleratorului care presupun timp;
- decalajul de timp între momentul modificării impozitelor, şi, implicit,
a venitului disponibil şi momentul schimbării dimensiunii
consumului, adică a cererii agregate. Consumul poate să nu
reacţioneze imediat la modificările survenite în impozitare.
În aceste ipostaze, timpul este un factor principal care reduce eficacitatea politicii
bugetare, posibilitatea acesteia de a diminua amplitudinea fluctuaţiilor ciclului
economic.
d) Măsura în care modificările induse în cererea agregată vor determina

efectele dorite asupra nivelului producţiei naţionale, a ocupării braţelor de muncă,
a inflaţiei şi asupra balanţei de plăţi;
e) Măsura în care politica fiscală poate avea efecte nedorite ca, de exemplu,
descurajarea investiţiilor şi a consumului provocată de rate înalte ale impozitelor.
În acest sens, odată cu începutul anilor ’80, în teoria economică occidentală
câştigă teren ideea necesităţii reducerii ratei impunerii pentru a descătuşa
energiile liberei iniţiative, a mări astfel producţia, oferta şi, implicit, baza
impozabilă, ceea ce va duce în final la creşterea veniturilor bugetare obţinute prin
impozite. Expresia acestei concepţii este ”curba lui Laffer”, după numele unui
reprezentant de marcă al teoriei ofertei, Arthur Laffer, fost consilier pe probleme
economice al preşedintelui Ronald Reagan. Profesorul A.Laffer îşi bazează
construcţia pe logica extrem de simplă că venitul obţinut din impozite creşte de la
zero, pentru o rată a impunerii de 0%, până la un volum maxim aferent unei rate
acceptabile a impunerii, pentru a scădea apoi până la zero dacă rata impunerii ar
continua să crească până la 100%. La această rată, evident, întregul venit obţinut
de agenţii economici ar fi preluat la bugetul statului, ar dispare sistemul incitativ
al activităţii economice şi, odată cu acesta, însăşi materia impozabilă: 100%
aplicat la zero are ca rezultat zero. ”Curba lui Laffer”, aşa cum se observă în
figura11.4. exprimă deci relaţia dintre rata medie a impunerii (înscrisă pe abscisă)
Macroeconomie 425
şi venitul public rezultat din colectarea impozitului (înscris pe ordonată):
m iliarde unit  
i
m onetare
50
inut din impozite 40
30
Venitul public ob
20
10
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 %
Rata m edie a im punerii
Figura 21.4. “ Curba lui Laffer”
Concluzia desprinsă de aici oferă posibilitatea fascinantă de a obţine, prin

reducerea ratei impozitării, un impozit mai mare în mărime absolută, ca rezultat
atât al creşterii incitaţiei de a munci (care duce la creşterea veniturilor
impozabile), cât şi al descreşterii fenomenelor evazioniste.
Cu toate că a fost aplicată în practică de către administraţia Reagan, reducerea

impozitelor a continuat să coexiste cu deficite bugetare în creştere. A fost
infirmată teoria lui Laffer ? Un răspuns precis nu poate fi dat deoarece nu pot fi
delimitate toate efectele. Comportamentul agenţilor economici nu este liniar; el
diferă de la caz la caz. Unii ar putea fi obligaţi de rate mai ridicate ale impozitării
să muncească mai mult, pentru a-şi menţine nivelul venitului net ameninţat de
impozite mai mari. În acest caz, asupra lor nu ar acţiona efectele deprimante ale
creşterii poverii fiscale.
f) Eficacitatea politicii bugetare depinde şi de tipul de politică promovată.

Este mult mai uşor pentru gestionarii politicii bugetare să crească cheltuielile
decât veniturile publice. În acelaşi timp, este mult mai uşor să reduci impozitele
decât cheltuielile bugetare. De aceea, o politică bugetară de relansare a economiei
este mai facil de pus în aplicare decât o politică de austeritate.
g) De asemenea, eficacitatea politicii bugetare este condiţionată şi de gradul

de realizare a coordonării sale cu politica monetară. Fără o dozare subtilă între o
politică monetară restrictivă, pentru a stăpâni creşterea preţurilor, şi o politică
bugetară de relansare, pentru a lupta contra şomajului, este dificilă obţinerea unor
rezultate pozitive în fazele de încetinire a creşterii economice, de stagnare sau
chiar de recesiune. Studiile econometrice efectuate în ţările OCDE evidenţiază
Macroeconomie 426
faptul că multiplicatorii bugetari sunt mai ridicaţi în cazurile în care politica

bugetară este acompaniată de o politică monetară concordantă, ajungând la circa
2,5 în loc de 1,5, când este promovată fără această acompaniere. Efectul
multiplicatorilor bugetari este obţinut după doi sau trei ani.
În România, politicii bugetare cât şi celei monetare li se atribuie un rol deosebit în

procesul tranziţiei la economia de piaţă. Componenta cheltuielilor bugetare a fost
folosită îndeosebi pentru subvenţionarea agriculturii, a diferitelor regii autonome
şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, pentru a le asigura
supravieţuirea, pe considerente preponderent sociale şi politice şi mai puţin
economice. Fără elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii coerente de
restructurare şi eficientizare a activităţilor economice, cheltuielile bugetare sub
formă de subvenţii au prelungit agonia multor întreprinderi falimentare, întârziind
de fapt declanşarea adevăratei reforme economice şi amplificând deficitul bugetar
şi corupţia.
Test de autoevaluare 21.2
1) Curba lui Laffer exprimă:

a) relaţia dintre rata medie a impunerii şi venitul public rezultat din
colectarea impozitului;
b) relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului;
c) relaţia dintre rata inflaţiei şi creşterea economică;
2) Deficitele bugetare acţionează ca:

a) stimulente ale cererii agregate;
b) elemente ce conduc la restrângerea cererii agregate;
3) Politica bugetară are ca instrumente:

a) veniturile publice;
b) cheltuielile publice;
c) multiplicatorul investiţiilor;
d) rata dobânzii;
e) masa monetară.

A (a + b + c + d + e); B (a + e); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b).
4)Multiplicatorul cheltuielilor publice:

a) exprimă creşterea venitului şi a producţiei care
decurge din creşterea cheltuielilor publice în
condiţiile în care taxele şi impozitele rămân
Macroeconomie 427
nemodificate;
1
b) se exprimă matematic astfel: K  ;
1  c'
c) are acelaşi sens de evoluţie ca şi înclinaţia marginală
spre consum;
 c'
d) se exprimă matematic astfel: .
1  c'

A (a + b + d); B (a + d); C (a + b + c); D (a + c + d).
5) Cheltuielile guvernamentale îmbracă următoarele forme:

a) achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile
efectuate pentru procurarea unor bunuri şi servicii
(echipament pentru armată, construcţia de şosele,
edificii publice, salariile plătite funcţionarilor etc.);
b) cheltuielile agenţilor economici pentru procurarea de
bunuri de capital;
c) plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul
”impozit negativ”), care vizează asigurarea unor
venituri minime necesare diferitelor categorii ale
populaţiei defavorizate (asistenţă pentru săraci sau
pentru şomeri);
d) cheltuieli pentru bunurile de consum ale menajelor.

A (a + b + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + c + d).
6) Obiectivul politicii bugetare îl constituie:

a) utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a
modifica echilibrul macroeconomic global în vederea
asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate;
b) realizarea unui buget excedentar;
c) realizarea unui buget echilibrat;
7) Atunci când deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de

politică economică, el se numeşte:
a) deficit conjunctural;
b) „effect boule de neige”;
c) deficit structural;
d) mentalitate ricardiană sau echivalenţă ricardiană.
Macroeconomie 428

Subiect teoretic:
Bugetul de stat. Politica bugetară
Test grilă:
1) Politica bugetară are ca instrumente:

a) veniturile publice;
b) cheltuielile publice;
c) multiplicatorul investiţiilor;
d) rata dobânzii;
e) masa monetară.

A (a + b + c + d + e); B (a + e); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b).
2) Multiplicatorul cheltuielilor publice:

a) exprimă creşterea venitului şi a producţiei care decurge din
creşterea cheltuielilor publice în condiţiile în care taxele şi
impozitele rămân nemodificate;
Macroeconomie 429
1
b) se exprimă matematic astfel: K  ;
1  c'
c) are acelaşi sens de evoluţie ca şi înclinaţia marginală spre
consum;
 c'
d) se exprimă matematic astfel: .
1  c'

A (a + b + d); B (a + d); C (a + b + c); D (a + c + d).
3) Cheltuielile guvernamentale îmbracă următoarele forme:

a) achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile efectuate pentru
procurarea unor bunuri şi servicii (echipament pentru armată,
construcţia de şosele, edificii publice, salariile plătite
funcţionarilor etc.);
b) cheltuielile agenţilor economici pentru procurarea de bunuri de
capital;
c) plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul ”impozit
negativ”), care vizează asigurarea unor venituri minime
necesare diferitelor categorii ale populaţiei defavorizate
(asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri);
d) cheltuieli pentru bunurile de consum ale menajelor.

A (a + b + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + c + d).
4) Obiectivul politicii bugetare îl constituie:

a) utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modifica
echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării
dezvoltării economice în condiţii de stabilitate;
b) realizarea unui buget excedentar;
c) realizarea unui buget echilibrat;
5) Atunci când deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de politică
economică, el se numeşte:
a) deficit conjunctural;
b) „effect boule de neige”;
c) deficit structural;
d) mentalitate ricardiană sau echivalenţă ricardiană.
Macroeconomie 430
Răspuns test 21.1

1. E(c+d+e);
2. A(a+b+c);
3. b;
4. C(b+c+d);
5. a.
Răspuns test 21.2

6. a;
7. a;
8. E(a+b);
9. C(a+b+c);
10. B(a+c);
11. a;
12. c.

1997
Bucureşti, 1995
Macroeconomie 431

Macroeconomie 432

Macroec Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Macroec Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Caiet de Studiu Individual

Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. POPOVICI VERONICA

Acest caiet de studiu individual, realizat în spiritul reformei învăţământului

Macroeconomia studiază comportamentul economic privit în ansamblu, cu

Constituind, în esenţă, un instrument de lucru pentru studenţii de la

Spor la învăţat şi succes!

Se recomandă, pe cât posibil, ca în text să se utilizeze vorbirea directă prin

Unitatea de învăţare Nr. 1

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

1.1 Creditul: concept, funcţii, tipuri

creditul Pentru înţelegerea rolului monedei în funcţionarea producţiei, a repartiţiei şi în

Creditul constă în transmiterea de bunuri, pe un timp limitat, fixat dinainte,

Creditul este un mijloc de corelare a posibilităţilor de finanţare existente în societate,

Tipurile de credit practicate în economie se diferenţiază după mai multe criterii:

veniturilor viitoare şi credit de producţie, solicitat pentru susţinerea, modernizarea şi

Test de autoevaluare 1.1.

1) Sursa principală a acordării creditelor de către băncile comerciale o constituie:

2) În funcţie de scopul urmarit de debitori există urmatoarele tipuri de credit:

Alegeti răspunsul corect:

3) Din punctul de vedere a modalitaţii de garantare, creditul poate îmbraca

Alegeti răspunsul corect:

4) Prin natura lui, creditul îndeplineste urmatoarele funcţii:

Alegeti răspunsul corect:

5) Creditul îndeplineste urmatoarele funcţii social-economice pozitive:

Alegeti răspunsul corect:

6) Creditul îndeplineşte urmatoarele funcţii social-economice:

Alegeti răspunsul corect:

7) Care din urmatoarele afirmaţii sunt adevărate:

Alegeti răspunsul corect:

8) Care din urmatoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

d) creditul contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi

Alegeti răspunsul corect:

9) În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, există urmatoarele tipuri de

Alegeti răspunsul corect:

10) Care din urmatoarele afirmaţii sunt adevărate:

Alegeti răspunsul corect:

Răspunsul la test se găseşte la pagina 42.

1.2 Sistemul financiar-bancar şi funcţiile sale

Băncile Băncile, instituţiile financiare, societăţile de asigurări – private, publice, mixte –

Băncile au îndeplinit şi îndeplinesc două categorii de funcţii: active şi pasive.

Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii financiare, constă în

Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti date cu împrumut,

plătesc dobândă clienţilor lor creditori.

1.2.1. Tipuri de bănci.

Cea mai generală grupare a băncilor le delimitează în bănci de emisiune (una în

Bănci Băncile comerciale reprezintă un tip de întreprindere lucrativă specializată, care

În cadrul sistemului bancar – financiar, un loc tot mai însemnat ocupă

1.2.2. Instituţiile bancar - financiare şi de asigurări din România

1. Banca Naţională a României este concepută ca un organism al statului,

Garanţia îndeplinirii obiectivului central al BNR (menţinerea puterii de cumpărare a

2. Băncile comerciale au ca funcţii principale atragerea de fonduri de la persoane

Pentru a putea funcţiona, băncile comerciale trebuie să obţină autorizaţia de rigoare

de la Banca Naţională. Ele au obligaţia să aibă conturi la BNR şi să se supună

3. Casele de economii sunt intermediari financiari care efectuează operaţiuni de

4. Casele de ajutor reciproc sunt organizate pe bază de adeziune sub formă

5. Cooperativele de credit se caracterizează prin aceea că ele colectează sume de la

7. Societăţile de asigurări garantează asiguratului, în schimbul unei prime lunare de

8. Trezoreria, reprezintă statul în calitatea lui de debitor şi creditor. Ea colectează

Test de autoevaluare 1.2.

Alegeţi răspunsul corect:

2) Prima bancă din lume a fost înfiinţată la: