Administrarea medicamentelor

1.Solutii izotopi,hipotonice,hipertonice

Soluții izotonice 
Izotonic – Mediile izotonice nu au nici un efect asupra celulelor.
Aceeași concentrație cu a organismului
ISO = egal
Celulele nu se micșorează si nu se măresc. Presiunea osmotică este aceeași în afara
și în interiorul celulei.
Soluțiile izotonice măresc volumul de lichid intravascular și înlocuiesc pierderile
de lichid.
Soluții hipotonice
Hipotonic – Mediile hipotonice determină umflarea celulelor.
Concentrație mai scăzută decât lichid organismului
O soluție hipotonică este o soluție cu o presiune osmotică mai scăzută.
Atunci când o celulă este expusă unui mediu hipotonic, cantitatea de apă din
interiorul celulei este mai mică decât cea a soluției hipotonice( în soluțiile
hipotonice, o cantitate mai mică de substanțe dizolvate este dizolvată într-o
cantitate mare de apa). Apoi, celula se umflă. Presiunea internă a celulei este
mărită, iar celulele pot chiar să explodeze.

Soluții hipertonice 
Hipertonic – Mediile hipertonice determină micșorarea celulelor.
Concentrație mai mare decât lichid organismului.
soluție care are o presiune osmotică mai mare. apa curge din celule în funcție de
gradientul de concentrație. Lipsa apei provoacă micșorarea celulei.
3. Prin branula

Administrarea medicamentelor prin branulă (cateter venos periferic) este o procedură care

implică introducerea dozei prescrise dintr-un medicament direct într-o linie venoasă existentă,
realizată prin intermediul unei canule (branule).
Materiale necesare
 Eticheta

 Ser fiziologic

 Heparină

 Medicamentul prescris

 Diluent/solvent dacă este necesar

 Seringi/ace sterile adecvate

 Tampoane

 Soluţie dezinfectantă

 Mănuşi sterile

 Recipiente de colectare a deşeurilor

Pregătirea pacientului
Pregătirea psihică pentru administrarea medicamentelor prin branulă
 se informeaza si explica pacientului procedura și despre introducerea medicamentului
prescris în bolus i.v., direct pe canulă/branulă şi despre potenţialele efecte adverse și
obţineţi consimţământul informat

Pregătirea fizică pentru administrarea medicamentelor prin branulă

 se asaza pacientul într-o poziţie relaxată cu zona pe care este montată branula
accesibilă.

Tehnica 
Introducerea medicamentului într-o linie venoasă existentă
(pacientul are deja branulă)
 

1. Verificarea
se identifică pacientul și se verifica prescripţia medicală privind medicamentul de
administrat, prin compararea etichetei cu prescripţia medicală din foaia de
observaţie a pacientului, doza şi timpul de administrare;
se verifică compatibilitatea medicamentului cu heparina (dacă se va folosi la
 permeabilizarea branulei).

2. Igienizarea
 asistentul medical se spală mâinile și se îmbracă mănuşi sterile.

3. Pregătirea medicamentului
dacă medicamentul de adăugat este o pulbere, aspiraţi corect în seringă cantitatea
de diluent/solvent şi injectaţi în flaconul cu medicamentul
rulaţi flaconul între mâini ca să se dizolve toate particulele;
aspiraţi soluţia medicamentoasă în seringă.

4. Pregătirea branulei
 dezinfectaţi căpăcelul de la branulă;

5. Permeabilizarea branulei (cu ser fiziologic sau cu heparină)

verificaţi permeabilitatea branulei folosind 2 -3 ml ser fiziologic, sau 1 ml
heparină (atenție! dacă heparina este compatibilă cu medicamentul ce trebuie
injectat), sau un amestec de ser fiziologic cu heparină, conform recomandării
medicale;
apăsaţi cu mâna nedominantă pe traiectul branulei şi fixaţi cu degetul arătător
exercitând presiune la 3cm deasupra locului puncţiei;
ataşaţi seringa cu ser fiziologic sau heparină la branulă;
aspiraţi şi observaţi dacă a apărut sânge în seringă, iar dacă nu a apărut aplicaţi un
garou deasupra locului de puncţie şi lăsaţi-l un minut după care aspiraţi din nou;
dacă sângele nu a apărut în seringă injectaţi încet serul fiziologic simplu, după
eliberarea garoului;
dacă simţiţi rezistentă, aceasta indică înfundarea branulei/canulei şi stopaţi
injectarea serului fiziologic; Dacă apare durerea, semnele de rezistenta la injectare
si se observa infiltrație, se va scoate branula si se va monta una noua;
 dacă nu simţiţi rezistenţă injectaţi încet serul fiziologic.

6. Injectarea soluției medicamenoase

detaşaţi seringa de ser fiziologic sau heparină de la branulă şi ataşaţi seringa cu
soluţia medicamentoasă;
injectaţi lent soluţia medicamentoasă;
 7. Finalizarea tehnicii
ataşaţi căpăcelul la branulă la sfârşitul injectării;
fixați branula cu plasturele adeziv.

4. Îngrijirea stomelor

Îngrijirea pacientului
 se evaluează semnele vitale
 se observă starea pacientului, eventuale reacţii adverse, alergii medicamentoase

 se verifică dacă au apărut semnele de infiltraţie/inflamaţie

 protejaţi branula cu o faşă de tifon

 notaţi în planul de îngrijire: administrarea medicamentului, ora, doza, tipul de

administrare, numele asistentei care a administrat medicamentul, eventualele reacţii
adverse, alergii, infiltraţii, inflamaţii.
Reorganizarea locului de muncă
 colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform p.u.

 îndepărtaţi mănuşile și spălaţi mâinile

Evaluarea procedurii
• administrarea medicamentului este corectă şi efectul terapeutic este rapid
• pacientul exprimă stare de confort şi nu acuză durere sau jenă la locul injectării
• linia venoasă rămâne accesibilă – se asigură perfuzarea soluţiei în spaţiul i. v. sau injectarea
• nu sunt semne de flebită locale
Accidente/Incidente
 flebită

 hematom;
  extravazarea medicamentului în ţesutul subcutanat;

 reacţii alergice, şoc anafilactic.

Observații
În cazul în care trebuie administrate atât perfuzie cat si medicament, compatibile sau nu, se
institui o linie venoasa secundara care se va atașa la cea primara. Astfel daca substanțele sunt
compatibile si se dorește sa meargă in paralel, cele doua soluții se vor situa la același nivel si
se va regla rata de curgere.

Daca pacientul are o linie venoasa continua care trebuie menținuta si trebuie administrata o
substanța care nu este compatibila cu respectiva perfuzie, se va institui linia venoasa
secundara cu respectiva substanța, situata mai sus decât cea principala si se va porni doar cea
secundara, la terminarea administrării repornindu-se perfuzia de întreținere
Chiar daca este funcțională, branula trebuie schimbata la 48-72 ore, schimbându-se locul
inserției.

4.INGRIJIREA STOMELOR

Îngrijirea stomelor (traheostomă, gastrostomă, colostomă, urostomă)

Stoma vine din grecescul “stoma” și înseamnă orificiu sau deschizătură.

Stomie înseamnă crearea prin intervenţie chirurgicală a unei deschizături,
comunicări (stomă) cu exteriorul sau realizarea unei comunicări între un organ
cavitar şi tegument.
Tipuri de stome
 traheostoma = orificiu creat la nivelul traheei prin care se poate asigura
respirația.
 gastrostoma = orificiu făcut la nivelul stomacului;
Vezi și: Nutriția enterală și nutriția parenterală.
 colostoma = regiune a colonului care este fixată la un orificiu de la
nivelul peretelui abdominal.

 urostoma = crearea unei comunicări între rinichi şi piele printr-o sondă,

în vederea derivării urinii spre exterior.

Îngrijirea stomelor – Scop

 menținerea permeabilității stomei prin aspirarea de secreţii care o pot
obstrua, menținerea integrității pielii din jur, prevenirea infecțiilor,
suport psihologic.
  îngrijirea stomelor se va face prin tehnici sterile pentru a preveni
infecțiile.

Materiale necesare 
➢ pentru îngrijirea traheostomei:
 recipiente sterile, canulă sterilă în cazul inlocuirii ei

 solutie normal salină (ser fiziologic), apa oxigenata

 comprese sterile, mănuşi sterile

 echipament pentru aspirare

 periuţă sterilă din nailon, curăţător steril de pipă pentru parte interioară a
canulei

 echipament pentru toaletarea gurii

 lubrifiant pe baza de apă, unguent cu antibiotic

 banda de fixare a canulei ( daca este nevoie să fie schimbata) şi foarfecă

sterilă

 dacă este necesar repoziţionarea canulei: dilatator de trahee steril, canulă

sterilă de mărime potrivită

Pregătirea pacientului
 fizică: se asigură intimitatea pacientului şi va fi ajutat să se aşeze într-o
poziţie confortabilă, poziţie semişezândă
 psihică: asistenta va discuta cu pacientul explicându-i practica de
îngrijire, stabilind un climat de încredere, uşurându-i adaptarea la noua
situaţie, acesta va fi educat să se poată îngriji singur şi să poată duce o
viaţă activă normală.

Administrarea anticoagulantelor

Tehnica
➢ îngrijirea traheostomei
  se stabilește un câmp de lucru steril lângă patul pacientului pe o măsuţă
de lucru pe care se vor aşeza materialele necesare,

 se va turna într-un recipient steril ser fiziologic şi în altul apă oxigenată,

într-un al treilea recipient steril se pun comprese sterile ce vor fi
 îmbibate cu ser fiziologic/ apă oxigenată pentru curăţarea interioară a
canulei;

 se pun mănuşi nesterile și se îndepărtează pansamentul din jurul stomei;

 se pun mănuşile sterile , se aspiră pacientul;

 dacă trebuie schimbată banda adezivă se va pregati acesta ca lungime
sau, daca este gata pregatita se va desface pachetul prin tehnica sterilă;

 cu mâna dreaptă se ia o compresă sterilă îmbibată în soluţie de curăţat

( apa oxigenata, ser fiziologic), se scurge de excesul de lichid , pentru a
preveni aspirarea sa şi se şterge pielea din jurul stomei, apoi cu alta
compresă se va şterge bordura canulei;

 se va repeta procedeul de fiecare data cu alta compresă, pana cand zona

va fi curată apoi se va usca zona curăţată cu comprese sterile şi se reface
pansamentul în mod steril;

 spălarea sau înlociurea canulelor interioare: se pun mănuşi sterile şi se

scoate canula care se introduce în recipientul cu apă oxigenată; se va
curăţa repede canula cu ajutorul periutei de nailon, folosind mana
dreaptă ; se clăteşte 10 secunde cu ser fiziologic, se verifică să nu mai
aibă secreţii pe ea , se scutura usor de marginea recipientului cu ser
fiziologic si fără a se usca, se reintroduce canula în traheostoma şi se
aplica un nou pansament steril;

 dacă trebuie înlocuită canula se va desface în mod steril pachetul cu

noua canulă;

Testul de toleranţă la glucoză oral (TTGO)

Observaţii
 se va schimba pansamentul steril din jurul stomei de câte ori va fi nevoie
şi se vor aspira secreţiile verificându-se aspectul şi culoarea secretiilor;

 se va ține la îndemână trusa de urgență;

 se va evita efectuarea excesivă a diverselor manevre până când stoma nu

este bine definită (primele 4 zile);

 dacă zona din jurul stomei prezintă excoriații sau semne de infecție, se
va aplica un unguent cu antibiotic, la indicația medicului;
  nu se vor folosi niciodată in jurul stomei medicamente sub forma de
pudra sau pe baza de ulei deoarece aspirarea lor poate produce infectii.

 un alt aspect important este umidifierea şi încălzirea gazelor respiratorii,

prin umidificatorul ventilatorului (la pacienţii ventilaţi mecanic) sau prin
nebulizator sau aparat de aerosoli (la pacientul care respira spontan)

 nici aspectele psihologice ale îngrijirii pacientului traheostomizat nu vor

fi neglijate. Internarea prelungită într-o secţie de terapie intensivă
(valabilă pentru majoritatea acestor bolnavi), cu tot ceea ce presupune
acest lucru potenţează anxietatea şi teama. Pacientul conştient va fi
informat asupra tuturor manevrelor ce i se vor efectua şi va fi încurajat
să se exprime (comunicare scrisă pentru bolnavul traheostomizat). Există
de asemenea un impact psihologic pe termen lung, legat de prezenţa
cicatricei de traheotomie într-o regiune vizibilă a corpului.

Complicații
Cele mai multe complicații pot să apară în primele 4 ore de la efectuare
traheotomiei:

o hemoragie la locul inciziei care poate determină aspirarea de sânge;

o sângerare sau edem traheal care poate cauza blocarea căilor aeriene;

o aspirarea secrețiilor; introducerea aerului în cavitatea pleurală

cauzând pneumotorax;
o hipoxie și acidoza, stop cardiac;
o emfizem subcutanat.
5.Administrare Cortizol

Cortizonul este un hormon secretat de stratul cortical al glandelor suprarenale sub acţiunea

stimulatoare a glandei hipofize → prin hormonul corticotrop sau adenocorticotrop (ACTH).
ACTH-ul (sau hormonul corticotrop sau adrenocorticotrop hipofizar) este secretat
de hipofiză şi stimulează secreţia cortizonului şi a altor hormoni suprarenali.
Acțiune
 antiinflamatorie – inhibă procesele inflamatorii exsudative, necrotice, proliefrative.

 antialergică.

Se administrează în diferite afecțiuni:

 reumatism articular acut
 astm bronșic
 șoc anafilactic
 edem glotic

 hipofuncție corticosuprarenală

 lupus eritematos sistemic

 scleroza multiplă

 stări edematoase (glomerulonefrita sau nefrita lupică)

 boli neoplazice în stadiul terminal pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi pentru profilaxia
stărilor de greaţă şi vărsături provocate de chimioterapia antineoplazică

 boli alergice.

Cortizonul nu vindecă, ci modifică reacțiile la agentul cauzal. Eficacitatea are caracter

simptomatic, paliativ.

Forme de prezentare
 tablete – prednison
 soluții în fiole – hemisuccinat de hidrocortizon
 flacoane – hidrocortizon acetat
 unguente
Medicamente utilizate 
CORTIZON
 Dexametazonul – soluţie injectabilă, fiole de 2 ml.
 Hidrocortisonum
Flebocortid – pulbere 100 mg + 1 fiolă de 2 ml solvent

HHC (Hidrocortizon hemisuccinat)

-soluţie injectabilă administrare strict i.v. 25 mg/5 ml – 1 fiolă HHC a 1 ml +1 fiolă solvent de
4 ml
-soluţie injectabilă administrat prin injecţii i.v , i.m. sau perfuzie i.v.: 1 flacon pulbere 100 mg
hidrocortizon succinat sodic + 1 fiolă solvent de 2 ml.
 Methylprednisolon
-Medrol comprimate (cp) de 16 mg, 32 mg, 4mg- se administrază per os sau oral
-Solu-Medrol pulbere sterila 40 mg: 1 flacon cu două compartimente;
-Solu-Medrol pulbere sterila 125 mg: 1 flacon compartimentat;
-Solu-Medrol pulbere sterila 250 mg: 1 flacon + 1 flacon;

Administrarea medicamentelor pe cale nazală

-Solu-Medrol pulbere sterila 500 mg: 1 flacon + 1 flacon;

-Solu-Medrol pulbere sterila 1000 mg: 1 flacon + 1 flacon;
-Solu-Medrol pulbere sterila 2000 mg: 1 flacon + 1 flacon.

PREDNISOLON
 Decortin – 5mg şi 20mg/cp

 Solu- decortin – pulbere pentru suspensie injectabiliă 50 sau 250 mg, flacon +1 fiolă de
5ml solvent

PREDNISON
 N. Prednison – comprimate 5 mg

 Prednison – comprimate 5 mg

Efecte adverse 
o Influenţează constantele hemogramei;

o Scad apărarea organismului la infecţii intârziind cicatrizarea;

o Cresc secreţia gastrică de HCl;

o Stimulează sistemul nervos central creând o stare de bine, dar pot declanşa reacţii
psihotice;

o Favorizează retenţia de sare şi apă;

o Perturbă metabolismul sodiului, apei, glucidelor si proteinelor.

Căi de administrare
 Administrare orală
 Administrare parenterală (injecții i.m., i.v.)
 Administrare locală – pe tegumente și mucoase
 Administrare respiratorie (aerosoli)
 Clisme terapeutice
Reguli de administrare a cortizonului
 Tratamentul se face numai în spital;

 Bolnavii necesită dietă specială:

o Dietă hiposodată. → 1-3 g clorură de potasiu pe zi.

o Dietă hipoglucidică.

o Dietă cu conţinut bogat în proteine.

 Se acordă îngrijiri speciale:

o Igienă perfectă a tegumentelor şi mucoaselor. Schimbarea zilnică a lenjeriei

de pat şi de corp.

o Asepsie perfectă în administrarea parenterală.

o Tratarea imediată şi corectă a infecţiilor de orice fel

o Cântărirea zilnică. Observarea apariţiei edemelor.

o Supravegherea funcţiilor vitale, a somnului.

o Măsurarea diurezei.

Observații
– Doza este strict individualizată de către medic;

– Se administrează 2/3 din doza zilniciă dimineaţa şi 1/3 după amiaza pentru a respecta
nivelul maximal al secreţiei fiziologice a cortizolului. Doza de întreţinere se administrează
dimineaţa;
– În boli reumatismale, lupus eritematos sistemic (LES), scleroza multiplă (SM) se face puls-
terapie 1g/zi timp de 3 zile în perfuzie cu glucoză 5% în cel puţin 30 minute;

Îngrijirea stomelor (traheostomă, gastrostomă, colostomă, urostomă)

– Dozele sub 250mg se pot administra i.v. lent în cel puţin 5′; cele peste 250 mg în PEV, în
cel puţin 30′;

– Doza se scade treptat conform recomandării medicale;

– Soluţia obţinută prin dizolvarea liofilizatului se păstrează maximum 48h.

Intervențiile asistentului medical 

 Respectă doza și ritmul de administrare

 Supravegheaza și notează zilnic în foaia de temperatură tensiunea arterială, greutatea

corporală, raportul ingestie-excreție
 Sesizează efectele secundare prezentate de pacient și informează medicul (insomnie,
anxietate, dureri, HTA, creștere în greutate)
 Se monitorizează TA, există risc de creştere prin retenţie hidrosalină. Se recomandă dietă
hiposodată.

 Se cântăreşte periodic în timpul tratamentului de lungă durată, există risc de obezitate

 Poate să apară pirozisul, se administrează la indicația medicului inhibitori ai secreţiei

gastrice şi regim alimentar de protecţie.

 Se supraveghează scaunul, există risc de acutizare a ulcerului gastroduodenal.

 Se monitorizează glicemia – creşte prin gluconeogeneză. Se recomandă regim
hipoglucidic, se supraveghează atent pacienţii cu diabet. Există risc de diabet cortizonic.
 Pacientul poate acuza slăbiciune musculară, se pierde potasiu în timpul tratamentului. Se
recomandă dieta hiperpotasică şi hiperproteică.

 Se supraveghează comportamentul pacientului; pot apare stări de agitaţie, insomnie,

tulburări psihotice.

 Se observă aspectul tegumentelor, poate să apară edem.

Educația pacientului
Pacientul trebuie instruit:

– Să ia medicamentele după masă sau împreună cu gustarea;

– Să respecte orarul de administrare: 2/3 din doză la ora 8 şi 1/3 din doză la ora 16°°;

– Să nu omită nici o doză de medicamente;

– Să aibă asupra lui şi la îndemână medicamentele pentru a putea fi folosite în caz de urgenţă;

– Să evite situaţiile de stres accentuate (febră, infecţiile, lucrări dentare, accidente, crize
personale sau familiale);
– Să nu modifice dozele fără acordul medicului;

– Să-şi monitorizeze semnele şi simptomele care pot să apară: anorexie, greaţă, vărsături,
slăbiciune, depresie, ameţeală, poliurie, pierdere în greutate şi să anunţe medicul;
– Să se cântărească periodic, să observe modificarea feţei (faţă în lună plină), prezenţa
edemelor, să-şi măsoare TA. În cazul creşterii ponderale să se adreseze medicului;
– Să consume o dietă hiposodată şi hiperproteică în timpul tratamentului şi să consume
moderat glucide;

– Să echilibreze efortul fizic cu repausul;

– Să evite activităţile suprasolicitante;

– Să nu facă vaccinări, există risc de complicaţii neurologice;

– Să nu întrerupă tratamentul brusc sau fără acordul medicului, scăderea dozelor se face
treptat;

– Se atenţionează pacientul să nu ia medicamente fără acordul medicului.

Administrarea anticoagulantelor

Anticoagulantele sunt medicamente care împiedică coagularea sângelui, fiind administrate

pentru prevenirea şi tratarea diferitelor forme ale maladiei tromboembolice. Ele acționează
asupra factorilor plasmatici ai coagulării.
Tratamentul se face sub control clinic și de laborator (timp Howell, Quick, INR) pentru a
preveni accidentele hemoragice.
Factori care favorizează boala tromboembolitică:
– Alterarea peretelui vascular

– Staza circulatorie din cauza imobilizării

– Hipercoagulabilitatea

Indicații
 după naştere sau avort
  în chirurgie pentru bolnavul imobilizat în aparat gipsat, intervenţii pelvine la femei cu
obezitate sau cu boli venoase; după intervenţii pentru proteză de şold sau genunchi

 bolnavilor cardiaci, cu flebite latente, în imobilizarea prelungită

  în embolie: pulmonară, periferică în membrele inferioare, în teritoriul mezenteric, în

cardiopatii embolice

 în tromboza coronariană: infarct miocardic acut

 în arterite şi tromboze arteriale ale membrelor inferioare
 în chirurgia cardiacă, a vaselor mari.
Medicamente utilizate – Forme de prezentare
Heparina
Forme de prezentare
 Heparin soluţie injectabilă, fiole de 1ml, 5ml – 5000ui/ml

 Heparin Sandoz 25000ui/5ml – soluţie injectabilă, fiole de 1ml, 5ml – 5000ui/ml

 Heparine sodique – soluţie injectabilă – flacoane de 5ml – 5000ui/ml.

Căi de administrare 
 Parenterală.

 Se administrează strict intravenos, în amestec cu soluţie salină izotonă urmată

de perfuzie continuă; Administrare continuă cu ajutorul unui aparat de injectare acţionat
electric;
 Acţionează prin blocarea ultimei faze a coagulării, inhibă trombina şi împiedică
transformarea fibrinogenului în fibrină

 Nu se amestecă în perfuzie cu preparate de calciu, papaverină, sau cu alte medicamente.

 Heparina este inactivată de sucurile digestive şi nu trece prin membrane.

Tipuri de fluide - Soluții izotonice, hipotonice, hipertonice

Intervențiile asistentului medical 

 Respectă indicațiile medicului cu privire la doză, cale și ritmul de administrare.

 Verifică produsele medicamentoase conform regulilor: termen de valabilitate, aspect,

culoare, integritate.
 Pregătește materialele necesare în funcție de tehnica de administrare, respectând
măsurile de asepsie.

Reviparinum, Enoxaparinum, Nadroparinum, Dalteparinum

Heparine fracționate (cu greutate molculară mica= HGMM).

Reviparinum prezentat sub formă de:

– Clivarin MULTI – soluţie injectabilă, flacoane de 6ml – 5726unit/ml
– Clivarin PEN – soluţie injectabilă 5726unit/ml, cartuş pen umplut cu 10 doze 0,25 ml,
0,25ml= 1432 ui
• Se administrează în pliul cutanat prin înţepătură perpendiculară.
– Clivarin 0,25 ml/1432 ui; 0,6 ml/3346 ui;
• se prezintă în seringi preumplute unidoză
• se administrează înaintea şedinţei de dializă în bolus intraarterial sau în pliu cutanat între
ombilic şi creasta iliacă, pe faţa anterioară a coapsei, perpendicular, fără aspiraţie.
Enoxaparinum prezentat sub formă de :
– Clexane – soluţie injectabilă – 100 mg enoxaparină sodică/ml, flacoane de 3 ml
– Clexane 10 000 ui/ml – soluţie injectabilă în seringi preumplute de 1 ml (100 mg/ml – 1 mg
enoxaparină sodică = 0.01 ml soluţie injectabilă)
– Clexane injectabil în seringi preumplute de 0,2 ml/ 2000 ui, 0,4 ml/4000 ui, 0,6 ml/6000 ui, 0,8
ml/8000 ui
• Nu se administrează i.m.
• Nu se elimină bula de aer înainte de injectare

Nadroparinum prezentat sub denumirea de Fraxiparine – 2850 u.i./0,3 ml – seringi

preumplute de 0,3 ml/2850u.i., 3800u.i./0,4 ml; 5700 u.i/0,6 ml; 7600u.i./0,8 ml
Deltaparinum prezentat sub denumirea de Fragmin, seringi preumplute (10000 ui/ml)
Fragmin : 0,2 ml/2500 ui, 0,2ml/5000 ui, 0,3ml/7500 ui, 0,6ml/1500ui
• Se administrează S.C. în peretele abdominal prin înţepătură perpendiculară.

Administrarea medicamentelor pe tegumente

Calciparina și Fraxiparine
Forme de prezentare
 Calciparina: seringi preumplute 0,2 ml – 5000 u, fiole de 1 ml – 25.000 u.

 Fraxiparine: soluție 9.500 u/ml, seringi preumplute negradate 0,3-0,4ml/ gradate 0,6-0,8
ml.

Căi de administrare 
 Injecție subcutanată. Locul de elecție este regiunea abdominală, anterolateral și
posterolateral, stânga-dreapta.
Tehnica 
 Se inspectează regiunea și se dezinfectează tegumentele;

 Se formează pliul cutanat între police și indexul mâinii stângi;

 Seringa preumplută cu acul atașat, se introduce perpendicular pe pliul cutanat, cu mâna

dreaptă. Se preferă introducerea verticală la 90° scăzând riscul lezării unor filete
nervoase şi vaselor de sânge, ceea ce face ca durerea să fie mai mică şi riscul de
hematom scăzut

 Se verifică poziția acului și se dezinfectează;

  În timpul injectării se menține pliul cutanat pentru a evita introducerea

soluţiei intramuscular;
 Se eliberează după scoaterea acului;
  După injectare se menţine acul în ţesut aproximativ 5 secunde pentru a evita refularea
medicamentului prin înţepătură;
 Nu se masează locul pentru a nu favoriza apariţia hematoamelor;

 Nu se amestecă în soluţie cu alte preparate;

 Administrarea se face conform indicaţiei medicale;

 Locul injectării nu influenţează rata de absorbţie.

Anticoagulante cumarinice (Antivitamine K) 

Acenocumarolum produs sub denumirea de:
– Acenocumarol – cp. – 2 mg
– Sintrom – cp. – 4 mg
– Trombostop – cp.- 2 mg;
Căi de administrare 
 administrare orală
Observații 
 Trebuie să se țină cont de medicamentele care influențează efectul produsului: aspirina,
paracetamol, fenilbutazonă – cresc efectul, pansamentele gastrice, carbunele medicinal
– scad efectul.

Hepathrombină
Căi de administrare 
 aplicații locale pe tegumente și mucoase
Observații
 Se aplică gelul sau unguentul de mai multe ori pe zi, conform indicațiilor, pe zonele cu
entorse, contuzii, hematoame, acțiuni venoase inflamatorii.

 Supraveghează pacientul și sesizează apariția complicațiilor (epistaxis, gingivoragii,

metroragii) și raportează medicului.

 Nu se fac masaje cu Hepathrombină în caz de tromboze sau tromboflebite.

 Nu se aplică gelul pe mucoase sau răni deschise.

Supravegherea pacientului
Înaintea tratamentului
-Se determină grupul sanguin şi Rh
-Medicul stabileşte bolnavii cu risc de hemoragie: ulcerul gastroduodenal, boli hemoragice,
insuficienţa hepatică şi renală, AVC recent; gravide, hipotensiunea arterială severă.
-Se determină timpul de protrombină înaintea tratamentului cu anticoagulante cumarinice
(este crescut în ciroză şi hepatită)
În timpul tratamentului
– Nu se fac injecţii i.m. şi s.c, există risc de hematom.
– Se supravegheză apariţia hemoragiilor
• gingivoragii, epistaxis
• hemoragii după ras
• hematuria – se colectează urina într-un borcan şi se examinează
• scaunul cu sânge (melena)
-Nu se fac endoscopii şi nici puncţii
-Se face controlul biologic al coagulării: timpul Howell, INR în heparinoterapie şi timpul de
protrombină în tratamentul cu anticoagulante orale
-În timpul perfuziei, recoltarea sângelui se face de la celălalt braţ
-În cazul administrării subcutanate recoltarea se face la 6-8 ore de la injecţie
-Se monitorizează starea generală întrucât pot să apară: frison, febră, vomă.
-Pacientul este informat să nu ia alte medicamente fără recomandarea medicului deoarece
unele potenţează efectul iar altele îl diminuează
-Atenţie deosebită se acordă pacientului tratat cu anticoagulante cumarinice, deoarece
tratamentul se face ambulator şi nu poate fi supravegheat permanent
-Medicamentele care cresc efectul anticoagulantelor: salicilaţi, paracetamol, j, laxative,
hormoni tiroidieni, unele antibiotice (tetraciclină, cloramfenicol), sulfamide, analgetice
-Medicamente care scad efectul anticoagulante lor: pansamentele gastrice, antiacide,
barbiturice, unele tranchilizante şi neuroleptice, diuretice mercuriale, digitalice, inhibitori
tiroidieni.
– bula din seringile preumplute nu se elimină înainte de injectare.

Educația pacientului
Se instruieşte pacientul:

 Să ia medicamentele după orarul stabilit de medic; administrarea se face mai ales seara
pentru ca medicul să poată corecta la nevoie doza după valoarea timpului de
protrombină determinat în timpul zilei

 Dacă omite o doză, o poate lua în interval de 8 ore, după care se sare peste priză şi se ia
doza la ora obişnuită în ziua următoare

 Să nu-şi modifice singur dozele

 Să nu întrerupă brusc tratamentul, există risc de hipercoagulabilitate şi tromboembolie

 Să se autosupravegheze şi să depisteze semnele de supradozare (hemoragii)

 Să se prezinte cu regularitate la medic pentru recoltarea probelor de coagulare

 Să anunţe stomatologul sau alt medic, dacă este cazul, că este în tratament cu
anticoagulante orale (ACO)

 Să nu practice sporturi violente care presupun lovituri, căderi sau muncă intensă

 Să continue autosupravegherea pe perioada întreruperii treptate a tratamentului (2-4

săptămâni) pentru că acţiunea se menţine între 2-5 zile după încetarea administrării, în
funcţie de anticoagulantul folosit

 Să evite expunerea la căldură, canicula creşte efectul

 Să consume o alimentaţie echilibrată şi să nu exagereze cu alimente bogate în vitamina

K: brocoli, spanac, varză, conopidă, sparanghel, mărar, mazăre verde, soia, tomate,
urzici, gălbenuş de ou, ficat (porc, vită), salată verde, suc de grape-fruit.
  Să nu consume alcool în exces, potenţează efectul ACO

 Să nu folosească plante medicinale care influenţează efectul ACO: scad timpul de

protrombină: sunătoarea, lucerna, ceaiul verde, gingseng, coacăze negre / cresc timpul
de protrombină sau riscul de hemoragie: usturoiul, ceaiul verde, ginko biloba

  Să evite fumatul, deoarece fumul de ţigară poate scădea efectul ACO

 Să informeze familia asupra tratamentului anticoagulant

 Să evite tăieturile; în caz de hemoragie să aplice un pansament compresiv şi să se

prezinte de urgenţă la spital

 Să poarte asupra lui cartea de identitate, un card cu grupa sanguină şi anticoagulantul

folosit; data începerii tratamentului şi durata probabilă, doza administrată, modul de
administrare (un comprimat seara, sau două administrări pe zi la 12 ore preferabil la
aceeaşi oră).

TESTAREA SENSIBILITĂȚII LA ANESTEZICE

Anestezia locală înseamnă injectarea unei soluții anestezice în zona plăgii unde urmează să se
intervină chirurgical.
Anestezicele sunt substanțe care, administrate în anumite concentrații, blochează
temporar sensibilitatea locală.
Testarea sensibilității la anestezie este obligatorie înaintea oricărei intervenții
chirurgicale.
Scop testării
 explorator

Acest test presupune expunerea persoanei la o doză redusă de anestezic local, pentru a se
identifica dacă există o reacție alergică la substanță.
Testarea sensibilității la anestezice se va realiza după tehnica injecţiei intradermice.

Efecte adverse ale anestezicelor

 hipotensiune arterială
 tulburări de ritm cardiac
 reacții alergice locale

 șoc anafilactic 
Toate aceste potențiale efecte adeverse, fac obligatorie testarea sensibilității la anestezice,
înainte de administrarea propriu-zisă.
Tipuri de anestezice locale 
 aplicații locale (spray, unguent)

 injectare subcutanată
 anestezia unui nerv periferic

 anestezia epidurală ( în spatiul epidural din jurul coloanei vertebrale)

 rahianestezia
 injectare intravenoasă într-o venă superficială.

Tehnica
 se identifică pacientul;

 se evalueaza starea pacientului: tensiune arterială, frecvenţă cardiacă, saturaţia

oxigenului periferic);
 asistentul medical se spală pe mâini, se dezinfectează și își pune mănușile de unică
folosință.
 se recomandă a se utiliza anestezicul de testat în diluţii de 1/10 şi 1/100 (vezi și testarea
sensibilității la antibiotice);
 se dezinfectează locul injectării prin ștergere cu alcool cu ajutorul unui tampon;
 testarea se va realiza prin injectarea intradermică a soluţiei soluţiei anestezice;
 se injectează intradermic 2 diviziuni din seringă cu diluție 1/100;

 se marchează zona cu marker;

 timp de așteptare: 15 – 20 minute;

 se masoară diametrul modificărilor cutanate (maculă) dacă acestea sunt prezente (niciun
semn sau edem, eritem)

 dacă nu există semne de alergie la injectare se poate administra anestezia locală.

  dacă apar papule de până la 1 cm, cu eritem minim sau fără eritem se poate continua
procedura;
 dacă apar papule de câtiva cm, cu eritem și tendința de extindere se oprește
procedura și se alege alt anestezic pentru testare. sensibil
 postoperator pacientul va fi monitorizat 1-2 ore după administarea anestezicului;

Testarea sensibilității la antibiotice

Testarea sensibilităţii la antibiotice reprezintă o testare cutanată utilizată pentru a se stabili

sensibilitatea la un anumit antibiotic a organismului, în scopul prevenirii șocului anafilactic.
Testarea sensibilității la antibiotice se va realiza după tehnica injecţiei intradermice.
Scop testării
 explorator.

Materiale necesare
– ac şi seringă sterilă
– alcool
– tampoane de vată
– mănuşi de unică folosință
– antibioticul ce urmează a fi testat şi administrat
– ser fiziologic pentru realizarea diluţiei

Realizarea procedurii de testare – raport de diluție 1/100

 se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă;
  se realizează diluarea unui gram de substanţă activă (a medicamentului) cu 10 ml ser
fiziologic (dacă flaconul are 1,5 grame, se diluează cu 15 ml ser fiziologic)
 din această diluție: 1+10=11, se aspiră 1ml, care, la rândul ei se diluează cu încă 9 ml ser
fiziologic.
 din soluţia obţinută 1+ 9=10ml, se aspiră 0,1ml soluţie ce se administrează pe faţa
anterioară a antebraţului, intradermic.
 Locul injectării va fi însemnat .
 după maxim 30 de minute se interpretează sensibilitatea în funcţie de reacţia locală.
 În cazul unei alergii: la locul injectării medicamentului (antibioticului),
apare eritem,eventual papulă puriginoasă (prurit=senzaţie de mâncărime), cu tendinţa
la extindere.
Citirea se face în maxim 30 de minute:
o rezultatul este negativ dacă diametrul este <10mm şi, deci, soluţia se poate administra;
o rezultatul este pozitiv dacă diametrul este >10mm şi, deci, soluţia nu se poate
administra.
Înainte de realizarea testării se va avea în vedere, o eventuală, posibilă reacţie alergică, de
aceea vor fi pregătite medicamentele necesare pentru a putea interveni – adrenalină,
hemisuccinat de hidrocortizon.

TESTUL DE TOLERANTA LA GLUCOZA

Testul de toleranţă la glucoză reprezintă testul ce evaluează capacitatea organismului de a

metaboliza administrarea unei doze măsurate de glucoză, cu determinarea nivelurilor
plasmatice şi urinare ale glicemiei la intervale regulate, utilizat în special pentru
diagnosticarea diabetului zaharat.
Scop
Determinarea toleranței la glucoză în vederea stabilirii diagnosticului de diabet zaharat la
persoane la care glicemia bazală (a jeun) este între 110-126 mg/dl.
Recomandări pentru efectuarea testului de toleranţă la glucoză
oral (TTGO)
o pacienţi cu glicemie bazală modificată;

o antecedente familiale de diabet zaharat;

o obezitate;

o istoric de infecții recurente (cutanate sau urinare);

o episoade inexplicabile de hipoglicemie;

o gravidă ( săptămâna 24-28) cu istoric familial de diabet zaharat sau paciente cu avorturi
spontane, nasteri premature, nasteri de feţi morţi sau macrosomi;

o glicozurie tranzitorie sau hiperglicemie în cursul sarcinii,

o după intervenții chirurgicale, traumatisme, stres, infarct miocardic sau administrare de

ACTH.
Contraindicaţiile testului
– testul nu trebuie efectuat la pacientii cu paralizie hipokaliemica periodică;
– testul nu este indicat in caz de: hiperglicemie bazala ≥ 126 mg/dL la doua determinari;
– valori ale glicemiei bazale constant normale;
– valori ale glicemiei postprandiale ≥200mg/dL la doua determinari;
– diabet zaharat clinic manifest;
– diabet secundar (ex. dupa administrare de hormoni).
Pregătirea pacientului
Pacientul este instruit să aibă o dietă normală în ultimele 72 ore (3 zile) fără restricție de
glucide (>150g glucide/zi și abstinență de la alcool).
Este interzis fumatul, cafeaua și consumul de alimente restricționat cu cel puțin 12 ore
înaintea efectuării testului. Pe durata efectuării testului este interzis fumatul și efortul fizic;
este permisă ingestia unor cantitati mici de apă.

Administrarea transdermală a medicamentelor

Materiale necesare
 materiale necesare puncției venoase pentru recoltarea glicemiei;

 75 gr. glucoză pulbere;

 cană de apă (200ml) cu apă.

Efectuarea testului
– identificarea pacientului și verificarea prescripției;
– se recoltează dimineață o probă de sânge prin puncție venoasă;
– se administrează apoi oral, într-un interval de 5-10 minute, 75 gr. de glucoză pulbere
dizolvate în 200 ml apă, (la copii cantitatea de glucoză este administrată funcție de greutatea
pacientului: 1.75g/kg corp – max. 75g);
– apoi pacientul va sta 2 ore liniștit la pat;
– după 2 ore se va recolta o altă probă de sânge. In anumite situații clinice, la solicitarea
medicului, se pot recolta mai multe probe la: 30, 60, 90, 120, 180 minute.
Reactii adverse
 unele persoane pot prezenta greață sau pot avea simptome vaso-vagale în cursul
efectuării testului.

Interpretarea rezultatelor 
Interpretarea valorilor glicemiei bazale și în cadrul testului de toleranța la glucoză se
efectueaza conform criteriilor ADA (American Diabetes Association):

Pentru diagnosticul de diabet zaharat sunt necesare cel putin doua valori anormale ale testului
de toleranta la glucoza.
Testul de toleranta la glucoză este util nu numai în diagnosticul diabetului zaharat, ci si in
identificarea pacienților cu intoleranță la glucoză.
Aceste persoane fac parte dintr-un grup intermediar (considerați prediabetici), care, deși nu
indeplineste criteriile de diagnostic ale diabetului zaharat, prezinta niveluri ale glucozei prea
mari pentru a fi considerate normale. Acestea persoane trebuie considerate categorii de risc
crescut pentru diabet si afectiuni cardiovasculare, pentru că se asociază cu obezitate
și hipertensiune arterială.
Alte condiții ce pot modifica toleranța la glucoză
-hiperlipidemie

-boala Cushing

-leziuni SNC

-boli hepatice

-tumori ale celulelor insulare pancreatice

-boala Addison

-hipoparatiroidism

-hipotiroidism
-fumatul

-dieta alterată

-boli infecțioase

-intervenții chirurgicale

-ulcer duodenal 
-anumite medicamente

Reacția la tuberculina

Intradermoreacția la tuberculină (I.D.R.) sau testul cutanat la

tuberculină stabilește dacă o persoană are în prezent tuberculoză (TBC), dacă a
fost expusă la acesta în trecut sau dacă a primit vaccinul BCG împotriva TBC.
Testul constã în injectarea strict intradermică de antigene (PPD), care provoacã o
reacţie de hipersensibilitate întârziată, ce duce la acumularea localã de celule
mononucleare (limfocite şi fagocite mononucleare) exprimatã macroscopic printr-
o zonă de induraţie la locul injectării.
Este folosită numai pentru diagnosticul infecţiei tuberculoase; nu poate face
diferenţa între prezenţa infecţiei latente şi prezenţa bolii tuberculoase active. PPD
este standardizată la nivel internaţional.
Infectia cu Mycobacterium tuberculosis produce un tip de reactie cutanată de
hipersensibilitate.
Reactia cutanata la tuberculină se produce în momentul în care celulele imunitare
specializate (celule T), sensibilizate printr-o infectie anterioară, sunt activate de
către sistemul imunitar și trimise catre locul injectiei procucând o indurație.
Testul cutanat la tuberculină mai e cunoscut și sub denumirea de testul Mantoux.
Wikipedia

Indicațiile testului I.D.R.

 copii contacți din focarele de tuberculoză, copii simptomatici la care se
ridică suspiciunea de tuberculoză

  Infectații HIV

  Colectivitatile de copii prescolari, la intrarea în colectivitate și cu ocazia

aparitiei unui focar de TB în aceasta colectivitate

 In scopul estimării riscului anual de infecție ( studii epidemiologice )

Contraindicaţiile testului I.D.R.

 Se recomandă amânarea efectuării testarii în caz de stări febrile, boli
eruptive în faza acută.
Materiale necesare
 Seringã de 1 ml gradatã din 0,01 sau 0,02 ml cu un ac intradermic
subtire (5/10) şi scurt (1cm)

 PPD standardizatã în concentratie de 20 U / ml (2 U / 0,1 ml)

 tampoane

 dezinfectant

 manusi de unica folosinta

Administrarea medicamentelor în conductul auditiv extern

Loc de electie: faţa anterioară a antebraţului stâng, la distanţa de leziuni cutanate

sau cicatrici.
Tehnica efectării testului I.D.R.
– spălarea pe mâini
– se dezinfectează locul de electie cu alcool sanitar
– se urmează aceeasi pași ca la injecția intradermică (se introduc de 0,1 ml din
soluţia de 20 U/ml)
– injectarea corectă este urmată de apariţia unei papule albe, în coajă de
portocală; lipsa papulei indică injectarea subcutanată şi impune reluarea manevrei
în altă zonă.
Interpretarea testului
La 72 de ore de la injectare
o Identificarea marginilor laterale ale indurației prin palpare, eventual
prin trecerea unui pix/creion peste margini cu presiune foarte uşoară;
o Mãsurarea cu precizie (cu rigla transparentă) a diametrului transversal al
indurației şi exprimarea în mm;

o Nu măsuraţi diametrul longitudinal şi Nu măsuraţi eritemul din jurul

induratiei!!
Wikipedia
În funcţie de diametrul reacţiei
o Reacţie tuberculinicã > /= 10 mm este considerată pozitivă;
diagnosticul este de infecţie tuberculoasă prezentă.
o Reacţie tuberculinicã < 10 mm este consideratã negativă; diagnosticul
este de infecţie tuberculoasă absentă.
o Reacţie tuberculinicã 5 mm este considerată pozitivă la cei cu risc
mare de progresie spre boală prin imunodepresie: infectaţi HIV,
transplant de organe, tratament imunosupresor (minim15 mg/zi de
prednison timp de minim o lunã)
Se măsoară doar indurația, nu și eritemul.Vectorstock
În funcţie de testări consecutive (la 2 luni interval)
 Viraj tuberculinic = trecerea de la o reacţie negativã (< 10 mm) la
una pozitivă ( 10 mm); este diagnostic pentru infecţie tuberculoasã
recentã.
 Salt tuberculinic = creşterea diametrului reacţiei tuberculinice cu peste
10 mm faţã de testarea anterioară; semnificaţie incertã.
Din anul 1982 se foloseste la citire si aspectul calitativ al reactiei dupa
scara Palmer:
– tip I – induratie ferma, lemnoasa la palpare sau/si flictene, necroza.
– tip II – induratie renitenta, elastica
– tip III – induratie depresibila
– tip IV – usoara impastare a tegumentului la nivelul reactiei ,sesizabila
la palpare superficială.

Administrarea antibioticelor
Antibioticele sunt agenţi antimicrobieni care exercită efecte toxice specifice faţă
de anumite microorganisme, paraziţi sau celule atipice, având efecte toxice mult
mai reduse sau absente faţă de celulele organismului gazdă.
Efecte și mod de acțiune
ANTIBIOTICE BACTERICIDE
 Produc distrugerea germenilor, sunt indicate în infecţii grave,
supraacute, sau când mecanismele imunitare sunt reduse (nou născuţi,
bătrâni, infecţii cronice), în urma administrării citotoxicelor,
corticoterapicelor, după radioterapie.

 Principalele antibiotice bactericide sunt: penicilinele, cefalosporinele,

aminoglicozidele, rifampicina, polimixinele şi bacitracina.
ANTIBIOTICE BACTERIOSTATICE
 Inhibă multiplicarea germenilor şi favorizează acţiunea forţelor de
apărare ale organismului.

 Principalele antibiotice bacteriostatice sunt: tertraciclina,

clofamfenicolul, eritromicina. Sunt recomandate în infecţii uşoare sau
medii.
Antibioticele pot avea:
1.Spectru îngust – asupra cocilor şi bacililor gram-pozitivi şi gram-negativi.
Permit terapia bine ţintită.
2.Spectru larg – tip tetraciclină şi cloramfenicol care acţionează asupra cocilor şi
bacililor gram-pozitivi şi gram-negativi, micoplasmelor, chlamidiilor etc.
3.Spectru limitat (antituberculoase) – active numai faţă de bacterii.
Eficacitatea depinde de  rezistenţa germenilor – care reprezintă insensibilitatea la
un anumit antibiotic, şi care poate fi naturală sau dobândită (urmare a unei
transformări genetice stabile transmise de la o generaţie la alta).
Realizarea concentraţiei active – la locul de acţiune care trebuie să se menţină un
timp suficient pentru a intoxica microorganismele, fiind condiţionată de absorbţia
antibioticului din tubul digestiv sau de la locul injectării.
Indicații
– prevenirea şi tratamentul infecţiilor.
Tratamentul poate fi prin

 terapia directă (împotriva unui organism specific identificat prin

cultură şi antibiogramă),
 empiric (împotriva agenţilor patogeni cel mai probabil până când
organismul specific este identificat).
În general sunt utilizate ca profilactice următoarele:
 Penicilina pentru prevenirea infecţilor streptococice din grupul A,
a gonoreei şi sifilisului imediat după expunere. Antibiotice pentru a
preveni endocarditele bacteriene la pacienţii cu boli cardiace valvulare.
  Antibiotice pentru prevenirea infecţiilor postoperatorii la pacienţii cu
rezistenţă scăzută datorită vârstei, nutriţiei deficitare, înaintea
intervenţiilor chirurgicale cu risc crescut (chirurgia cardiacă, chirurgia
gastrointestinală, proceduri chirurgicale în ortopedie).

Principiile terapiei medicamentoase antiinfecțioase

 Limitele utilizării
 Sunt indicate numai când o infecţie bacteriană semnificativă
este diagnosticată sau suspectată puternic, sau când există o indicaţie
stabilită pentru profilaxie.
 Nu trebuie utilizate pentru infecţiile virale. Sunt ineficiente în
infecţiile virale, permit creşterea rezistenţei.
 Recoltarea probelor biologice pentru cultură şi antibiogramă se
face înainte de a se administra prima doză de antibiotic.
 Alegerea antibioticului ar trebui să fie bazată pe rezultatul de la cultura
microbiană şi antibiogramă, pe studii privind sensibilitatea.
 Deoarece aceste teste cer 48 – 72 de ore, medicul poate prescrie imediat
administrarea unui medicament care să fie eficient din experienta.

 Calea de administrare
 Depinde mult de severitatea infecţiei

 Calea orală – este preferată pentru iniţierea terapiei numai în infecţiile

relative uşoare.
 Calea injectabilă (I.M., I.V., intrarahidiană) – în infecţiile serioase este
preferată ruta i.v.
 Aplicare locală (pe tegumente)
Durata terapiei
 Variază în funcție de afecțiune;

 În infecţiile acute durata medie este de 7-10 zile.

Utilizarea în insuficienţa renală
 Se cere precauţie extremă, deoarece multe medicamente sunt excretate
primar prin rinichi, unele fiind nefrotoxice. Totuşi în doze reduse sunt
necesare.
 Utilizarea în bolile hepatice
 În bolile severe ale ficatului medicamentele antiinfecţioase care sunt
excretate prin ficat ar trebui să fie reduse ca doză, unele
sunt hepatotoxice. Acestea includ eritromicina şi cloramfenicolul.
 Utilizarea la copii
– sub forma de siropuri in infectii usoare, parenteral in infectii grave.
Precauții speciale
– Se face o anamneză amănunţită privind funcţiile renală, hepatică, auditivă şi
eventuale antecedente alergice

– Se respectă medicamentul recomandat având în vedere efectele şi reacţiile

adverse

– Se respectă orarul, doza şi calea de administrare pentru a menţine o concentraţie

activă la locul de acţiune

– Se respectă durata tratamentului pentru prevenirea dezvoltării germenilor

rezistenţi

– Se vor urmări reacţiile adverse:

 Reacţii alergice mai frecvente la penicilină, apar în cadrul aceleiaşi

grupe de antibiotice sau apropiate ca structură. Între 5-10% din pacienţii
sensibili la penicilină pot prezenta alergie la cefalosporine.
 Reacţii toxice – interesează unele organe; aminoglicozidele sunt
ototoxice şi nefrotoxice, iar tetraciclinele, eritromicinele sunt
hepatotoxice, cloramfenicolul este toxic pentru hematopoeza,
penicilinele în doze mari şi polimixinele au efect neurotoxic.
 Reacţii idiosincrazice – ca urmare a unor enzimopatii genetice
(ex.hemoliza produsă de sulfamide sau manifestările polinevritice la
izoniazidă)
 Reacţii de ordin biologic:
o Reacţii de exacerbare  – rezultatul distrugerii masive de germeni cu eliberare de
endotoxine in tratamentul cu penicilină al luesului sau cu cloramfenicol în febra
tifoidă. Medicul prescrie la început doze mici.
o  Rezistenţa microbiană la un anumit antibiotic, favorizată de concentraţia
scăzuta la locul acţiunii, tratament de scurtă durată.
o  Fenomene de dismicrobism – distrugerea unor germeni concomitent cu
înmulţirea celor rezistenţi care pot fi sau pot deveni patogeni, pot produce
suprainfecţii grave mai frecvent la copii, bătrâni şi la antibiotice cu spectru larg.
Administrarea locală a antibioticelor trebuie limitată, există risc mare de
sensibilitate şi dezvoltare de tulpini rezistente. Se prescriu cele care nu se
administrează pe cale generală datorită toxicităţii mari, cu capacitate alergizantă
redusă, bine tolerată de ţesuturi.
Interacțiuni medicamentoase
– Cloramfenicolul reduce metabolismul anticoagulantelor şi anticonvulsivantelor

– Ototoxicitatea aminoglicozidelor este potenţată de diuretice (ex.furosemid)

– Combinarea substanţelor “in vitro” poate modifica starea fizico-chimică şi
activitatea antimicrobiană (amestecarea soluţiei de meticilină şi gentamicină sau
kanamicină).

– Soluţiile cu pH prea alcalin sau prea acid folosite pentru perfuzie inactivează
antibioticul (ex. benzilpenicilina). Heparina şi hidrocortizonul hemisuccinat
(HHC) sunt incompatibile cu: penicilina, meticilina, kanamicina, cloramfenicolul,
tetraciclina. Dacă nu se cunosc date suficiente cu privire la incompatibilitatea
antibioticelor cu aceste substanţe, este preferabil ca acestea să fie administrate pe
cale intravenoasă separat sau în perfuzii scurte, intermitente.

Îngrijirea stomelor (traheostomă, gastrostomă, colostomă, urostomă)

– Sulfamidele potenţează efectul sulfamidelor antidiabetice cu hipoglicemie

consecutivă, potenţează anticoagulantele cumarinice; substanţele acidifiante
favorizează precipitarea în căile urinare.

Acțiunile generale de nursing

– Administrarea cu acurateţe.

– Stabilirea orarului de administrare la intervale egale – pentru menţinerea

nivelului terapeutic în sânge. Se administrează pe stomacul gol (cu 1h înainte de
masă sau la 2h după masă) – pentru a preveni inactivarea de către secreţia gastrică
şi a favoriza absorbţia, in timpul meselor sau dupa masa.

– Se citesc recomandările de amestecare şi stocare din prospect.

– Medicamentele antimicrobiene ambalate sub formă de pulbere sunt instabile în

soluţii, se dizolvă înaintea administrării folosind o cantitate adecvată de solvent,
concentraţia fiind exprimată în mg/ml. Cele mai multe soluţii se păstrează la
frigider pentru perioade lungi de stabilitate.

– Nici o soluţie nu trebuie utilizată după termenul de expirare deoarece este

posibilă descompunerea.

– Parenteral soluţii cu antibiotice se administrează singure, nu se amestecă cu nici

un alt medicament în seringă sau soluţii i.v. – pentru a evita incompatibilităţile
chimice şi fizice care pot cauza precipitarea sau inactivarea medicamentelor
– Antibioticele se administrează i.m., profund în masa musculară şi se roteşte locul
de injecţie.
– Pentru administrarea i.v. a antibioticelor:
 Se utilizează soluţii pentru diluţie;
  Se administrează încet;

 După administrare se mai introduc i.v.cel puţin 10 ml de soluţie pentru a

nu rămâne o parte din doza de medicament în tubul perfuzorului (10%
din doza amestecată în 100ml poate rămâne pe tubul perfuzorului);

 Administrarea lentă şi intermitentă determină mai puţină iritaţie la

nivelul venelor, evită dezactivarea medicamentului şi asigură nivelul
terapeutic.

 Observarea efectelor terapeutice

 Se observă reducerea roşelii, edemului, căldurii şi durerii. Semnele şi
simptomele inflamaţiei şi infecţiei uzual se diminuează sau dispar în
aproximativ 48 de ore de la începerea terapiei cu antibiotice.

 În infecţiile sistemice se observă scăderea febrei şi a leucocitelor, creşte

apetitul şi pacientul se simte mai bine.

 În plăgile infectate se observă descreşterea semnelor locale de inflamaţie

şi scăderea drenajului. Lichidul de drenaj se poate schimba de la
purulent la seros.

 În infecţiile respiratorii se observă scăderea dispneei, tusei şi secreţiilor.

Secreţiile pot să se schimbe de la gros la subţire şi de la colorate la alb.

 În infecţiile tactului urinar se observă scăderea frecvenţei micţiunilor şi

dispariţia disuriei. Se verifică rezultatul examenului de urină, pentru a
observa scăderea bacteriilor şi leucocitelor.

Administrarea medicamentelor pe tegumente

Observarea interacţiuni medicamentelor – cele mai semnificative interacţiuni

sunt cele care alterează eficienţa antiinfecţioaselor sau cresc toxicitatea
medicamentelor
 Observarea efectelor adverse
Hipersensibilitatea – se poate produce după administrarea celor mai multe
antiinfecţioase, dar cea mai comună este penicilina.
Anafilaxia – hipotensiune, distress respirator, urticarie, angioedem, vărsaturi,
diaree. Anafilaxia uzual se produce în primele minute după administrarea
medicamente lor. Hipotensiunea se datorează vasodilataţiei şi colapsului
circulator. Distressul respirator se datorează bronhospasmului şi edemului
laringian.
Boala serului – febră, vasculită, limfadenopatie generalizată, edeme ale
articulaţiilor, bronhospasm, urticarie. Aceasta este o reacţie alergică întârziată,
care se produce la o săptămână sau mai mult după ce a început administrarea
medicamentului. Semnele şi simptomele sunt cauzate de inflamaţie.
Suprainfecţia este o infecţie nouă sau secundară care se produce pe durata terapiei
infecţiei primare. Suprainfecţiile sunt relativ comune şi potenţial grave deoarece
microorganismele responsabile stafilococii, germenii gram negativ (Proteus sau
Pseudomonas) sau fungi (Candida) sunt adesea rezistente la medicamente.
Infecţiile cu aceste microorganisme sunt greu de tratat.
Stomatitele – gura inflamată, pete de culoare albă pe mucoasa bucală.
Vaginita pustuloasă infecţioasă – iritaţie în zona perineală, mâncărime, scurgeri
vaginale
o Semne şi simptome noi localizate – roşeaţă, căldură, edem, durere, drenaj,
expectoraţie.

o Revenirea semnelor şi simptomelor sistemice – febră, indispoziţie.

Flebită la locul puncţiei venoase, durere la locul injecţiei i.m. Soluţiile parenterale
şi multe medicamente antiinfecţioase sunt iritante pentru ţesuturi.
Simptome gastrointestinale – greaţa, vărsătura, diareea
Educaţia pacientului              
– Se informează pacientul asupra riscurilor şi beneficiilor

– Se monitorizează starea pacientului

– Se instruieşte pacientul privind administrarea orală sau locală:

 respectarea dozei şi orarului (pentru a menţine nivelul eficient in sânge),

a căii de administrare

 evitarea asocierii cu alte medicamente

 respectarea administrării în raport cu mesele.

Administrarea medicamentelor pe cale rectală (supozitoare)

– Se explică pacientului să ia medicamentele cu un pahar plin cu apă, pentru a

scădea iritaţia gastrică şi a creşte ritmul dizolvării şi absorbţiei (tablete şi capsule).

– Se explică pacientului efectul medicamentului şi faptul că tratamentul nu trebuie

întrerupt chiar dacă manifestările au dispărut şi trebuie continuat pe toată perioada
indicată.

– Să respecte timpul de administrare chiar dacă simptomele au dispărut, pentru a

preveni revenirea infecţiei şi apariţia rezistenţei microorganismului la medicament.
– Se informează pacientul care sunt reacţiile adverse mai frecvente: tulburări
digestive (greţuri, vărsături, uneori sângerări intestinale), manifestări cutanate
(erupţii, urticarie), tulburări urinare (la sulfamide – oligurie, anurie), tulburări
nervoase (nevrite periferice, cefalee, insomnie),  tulburări respiratorii
(bronhospasm), reacţii anafilactice

– Se instruieşte pacientul să raporteze greaţa, vărsătura, diareea, erupţia cutanată,

revenirea simptomelor pentru care au fost prescrise antiinfecţioasele, sau semnele
unei infecţii noi (ex. febră, tuse, gură inflamată, drenaj). Aceste probleme pot
indica efecte adverse ale medicamentului, lipsa răspunsului therapeutic la
medicament, sau suprainfecţia. Unele din acestea cer evaluare şi pot indica
schimbări în terapia medicamentoasă.

Se instruieşte pacientul
 să anunţe medicul dacă este în tratament cu alte medicamente pentru a
evitaincompatibilităţile

 să păstreze medicamentele în condiţii recomandate de producător (în

prospect)

 să se adreseze medicului la apariţia primelor semne de intoleranţă

cunoscute sau a altor manifestări ieşite din comun

Administrarea insulinei

Insulina este un hormon secretat de insulele lui Langerhans din pancreas. Insulina

este cel mai important hormon care participă în metabolismul glucidelor.
Insulina scade concentrația glucozei din sânge. Antagonistul insulinei este
glucagonul.
Scopul tratamentului insulinic
 Tratarea diabetului zaharat.
 Normalizarea nivelului glucidic în sânge.

Calea de administrare
 Calea subcutanată.
Locul de elecţie pentru administrarea insulinei
 Flancurile peretelui abdominal.

 Regiunea externă a braţului.

 Regiunea anterioară a coapselor.

 Regiunea fesieră.
  Regiunea supra şi subspinoasă.

 
Locul de administrare trebuie alternate, dar vor respecta aceiaşi schemă:
o Dimineaţa → flancurile abdominale.

o Seara → coapsă.

Introducerea constantă în acelaşi loc, fără alternarea lui, suprasolicită regiunea

respectivă, tegumentele devin dure, se cicatrizează prin procese metabolice
modificate negativ.

Preparate de insulină
• Cu actiune rapida – incepe sa acționeze in aproximativ 15 minute.
• Cu actiune scurta – ajunge sa acționeze in aproximativ 30 de minute.
• Cu actiune intermediara – va ajunge in sange in 2 pana la 4 ore dupa injectare.
• Cu actiune lenta sau prelungita – dureaza cateva ore pentru a ajunge in
sistemul sanguin si are acțiune aproximativ 24 de ore.
Forme
 Insulina în flacon de sticla. Din el se poate scoate insulina cu o seringa
care aspira solutia.
 Insulina în seringi preumplute.

 Insulina sub forma de cartuse preumplute (numite si stilouri sau pen-

uri).
  Dispozitiv pompa (sau micropompa) –Dispozitivul care actioneaza ca
un pancreas sanatos și eliberează treptat, timp de 24 de ore pe zi, dozele
de insulină necesare organismului.

Administrarea medicamentelor pe mucoasa conjunctivală

Reguli de administrare
 Preparatul şi doza sunt stabilite de medic.

 Orice schimbare se va face cu multă prudenţă – strict supravegheat.

 Doza şi preparatul se schimbă doar la indicaţia medicului.

 Dozele de insulină se măsoară în unităţi.

 Există două tipuri de concentraţii pentru fiecare tip de insulină:

-Insulină cu 40 unităţi / mililitru insulină.

-Insulină cu 100 unităţi / mililitru insulină.

 Administrarea se face cu seringi de insulină cu gradaţii pentru 40 ,

respectiv 100 unităţi de insulină pe mililitru.

 Seringile se aruncă după utilizare – nu se refolosesc.

 Injecţie se face cu cca. 15 minute înainte de servirea mesei (funcţie de

preparatul de insulină folosit).

Caracteristicile insulinei, păstrare şi depozitare

 Insulina cristalină este limpede, clară, transparentă.

 Insulina în suspensie este tulbure şi trebuie rulată înaintea folosirii până

la uniformizarea lichidului.

 Păstrarea se face la frigider la 4C, ferită de căldură şi lumină.

 Se încălzeşte la temperatura corpului în momentul folosirii.

 Nu se utilizează după expirarea termenului de valabilitate.

Stabilirea dozei necesare

Se fixează o doză individualizată funcţie de:

-Tipul de insulină folosit.

-Numărul de injecţii pe zi.

-Intervalul dintre doze.

-Modificările din alimentaţie.

-Schimbarea programului de activitate.

-Medicaţie complementară.

-Exerciţii fizice, gimnastică.

-Conduită terapeutică postnatală.

Injectarea insulinei
Se dezinfectează locul şi zona înconjurătoare.

Se lasă să se evapore alcoolul → alcoolul inactivează insulina.

Se execută pliul cutanat şi se injectează insulina subcutanat (vezi injecția
subcutanată).
Nu se freacă şi nu se masează locul puncţiei.

Se păstrează o distanţă de minim 4 cm de injecţia precedentă.

Reacţii la insulină
Nivelul normal de  glucoză în sângele omului trebuie să se mențină între 70 și 110
mg/dl.

Administrarea medicamentelor prin branulă

Dacă concentrația de glucoză este mai mică de 70 mg/dl, atunci

este hipoglicemie.
Dacă concentrația se află între 110 – 180 mg/dl, limitele sunt normale și poate
însemna că persoana a consumat recent mese bogate in glucide.
O valoare de peste 180 mg/dl, reflectă hiperglicemie.
Hipoglicemie
→ nivel scăzut de insulină prin:

Doză prea mare de insulină.

Absenţa sau întârzierea meselor.

Exerciţii fizice şi activitate în exces.

Boală infecţioasă.

Tulburări de tranzit.

Schimbarea necesarului de insulină a pacientului.

Boli endocrine.

Interacţiuni cu alte medicamente hipoglicemiante.

Consum de alcool.

Semnele hipoglicemiei:
 apar brusc.

 Transpiraţii, tulburări de somn.

  Ameţeală.

 Palpitaţii.

 Vedere neclară – în ceaţă.

 Tremurături.

 Vorbire neclară.

 Agitaţie, iritabilitate.

 Senzaţie de furnicături în mâini.

 Modificări comportamentale.

Diabeticul trebuie să aibă asupra sa cuburi de zahăr sau bomboane sau tablete de
glucoză.

Pacienţii inconştienţi vor primi glucoză pe cale intravenoasă.

Hiperglicemie  şi  acidoză diabetică:

 Prin doză insuficientă de insulină

 Nivel crescut de glucoză în sânge.

 Aport alimentar mai bogat în glucide decât cel planificat.

 Febră.

 Infecţii.

Hiperglicemia prelungită poate determina acidoză diabetică) ameţeală, facies roşu,

sete, pierderea cunoştinţei, inapetenţă, halenă acetonică, glicozurie, respiraţie
Kussmaul, tahicardie, deces.
Lipodistrofia
Foarte rar, administrarea subcutanată a insulinei poate provoca lipoatrofie cu
depresiuni ale tegumentului şi ţesutului subcutanat, pierderea elasticităţii şi
îngroşarea ţesuturilor.

Alergia la insulină
Alergia locală → roşeaţă, edem, prurit.

Alergie generalizată → mai rară, dar mai gravă. Apar erupţii pe tot corpul,
respiraţie zgomotoasă, şuierătoare, hipotensiune, şoc anafilactic.
 
Administrarea pe cale parenterala

Administrarea medicamentelor pe cale parenterală înseamnă administrarea în afara

tubului digestiv (administrarea medicamentelor prin injecții).
Injecția reprezintă tehnica de introducere a unei substanțe în țesuturile organismului, pe
diferite căi (intravenoasă, intramusculară, intradermică etc), prin intermediul unui ac adaptat
la o seringă.

Avantajele injecţiilor
 Dozaj corect şi exact;

 Efect instalat rapid, absorbţie uşoară;

 Absorbţie independentă de starea tractului digestiv administrarea de substanţe care

sunt distruse de sucurile digestive);

 Asigură protecţia medicamentului la acţiunea sucurilor digestive. – hormoni,  vaccinuri,

seruri;
 Evită calea digestivă în caz de intoleranţă digestivă, tulburări de deglutiţie, hemoragii
digestive, intervenţii chirurgicale pe tub digestiv;

 Siguranţa administrării medicamentului la pacienţii inconştienţi;

 Se pot introduce şi substanţe în scop explorator sau diagnostic.

Calea de administrare
Locul de elecție al injectiilor îl constituie țesuturile în care se introduc medicamentele:
  grosimea dermului – injectia intradermică;
 sub piele, în țesutul celular subcutanat– injecția subcutanată;
 țesutul muscular – injectia intramusculară
 în vasele sanguine – injectia intravenoasă și injecția intraarterială ;
 în inima – injecția intracardiacă;
 în intervenția de urgență – în măduva roșie a oaselor – intraosos;
 în spatiul subarahnoidian– subarahnoidian.
Prezentare farmaceutică
 Soluţii injectabile – în fiole.

 Flacoane cu pulbere – însoţite de solvent.

 Soluţii încărcate în seringi – pentru unică folosinţă.

Reguli generale de administrare a vaccinurilor

Soluţiile injectabile pot fi:

 Soluţii apoase.

 Soluţii uleioase.

 Suspensii – pentru absorbţie întârziată.

În principiu, diferitele substanțe se administrează astfel:

 sarurile metalelor grele (bismut, mercur, iod, calciu, aur) se introduc intramuscular

 substanţele uleioase se injectează intramuscular profund
 soluţiile izotonice se pot injecta pe orice cale
 soluţiile hipotonice se administrează în circulaţia sanguină (intravenos, intraarterial)
 cantităţile mari de substanţe (soluţii perfuzabile, sânge, derivate de sânge) se
introduc intravenos sau intraarterial
 pentru explorarea funcţiei anumitor organe sau vizualizarea sistemului arteriovenos,
substanţele se introduc direct în circulaţia sanguină (intravenos, intraarterial)
Unele substanţe pot determina reacţii de hipersensibilitate din partea bolnavului, ceea ce
necesită testarea prealabilă a sensibilităţii.
Reguli generale de pregătire a injecţiilor
 Se verifică:

o medicamentul prescris.

o Doza – concentraţia – modul de administrare.

o Volum soluţiei de injectat pentru adaptarea seringii.

o Integritatea fiolei, a ambalajului.

o Modul de păstrare şi depozitare.

  Se verifică materialul şi instrumentarul necesar administrării.

 Se verifică soluţia injectabilă.

 Se dezinfectează locul ales pentru injecţie.

 Se încarcă corect seringa.

 Injectarea se face imediat după încărcarea în seringă.

Materiale necesare
 Seringă cu ac adaptate injecţiei.

 Acele au lungimi diferite şi culori convenţionale: galben, verde  (i.m.,

i.v.),  albastru,  mov  (s.c.),  portocaliu  (s.c.),  negru  (i.m., i.v.),  verde  (i.m.,
i.d.),  roz  (recoltare, dizolvare şi extragere soluţii).

Acele – au diferite dimensiuni, în funcţie de utilizare:

 pentru injecţii intradermice au lungime 10 – 25 mm, grosime 0,4 m şi bizou scurt

 pentru injecţii subcutanate au lungime 25 – 30 mm, grosime 0,6 – 0,8 mm şi bizou lung

 pentru injecţii intramusculare sunt lungi de 50 – 80 mm, grosime 0,7 – 0,8 mm şi bizou
lung

 pentru injecţii intravenoase au lungime 30 – 40 mm, grosime 0,8 – 1 mm şi bizou scurt

Testul de toleranţă la glucoză oral (TTGO)

Codul culorilor pentru acele de seringă

Diametrul
Culoare Marime
Exterior

Roz 18G 1.20mm

Crem 19G 1.10mm

Galben 20G 0.90mm

Verde 21G 0.80mm

Negru 22G 0.70mm

Albastru 23G 0.60mm

Mov 24G 0.55mm

Portocaliu 25G 0.50mm

 Maron 26G 0.45mm

Gri 27G 0.40mm

Alte materiale necesare

 Soluţie de injectat verificată.

 Tampoane cu alcool pentru dezinfecţia tegumentelor.

 Garou, leucoplast.

 Pile pentru tăierea gâtului fiolelor.

 Mănuşi de protecţie, mască de tifon.

 Material pentru protecţia patului.

 Tăviţă renală.

 Trusă cu medicaţie de urgenţă pentru eventualele accidente.

Pregătirea pacientului
 Se anunţă şi explică tehnica şi necesitatea ei.

 Se informează pacientul asupra durerii resimţite.

 Se aşează pacientul în poziţie comodă, atât pentru el, cât şi pentru asistenta care execută
tehnica.

 La nevoie se rade pilozitatea de pe locul ales.

 Se dezinfectează locul şi se lasă să se usuce.

Montarea și încărcarea seringii din fiole

 Se verifică integritatea ambalajului şi termenul de valabilitate.

 Se desface ambalajul de sus în jos.

 Se înşurubează acul de amboul seringii.

 Se îndepărtează protecţia acului.

 Se dezinfectează (cu tampon cu alcool) gâtul fiolei şi se deschide fiola (după ce lichidul
din gâtul fiolei revine în fiolă prin mişcări de rotaţie).

 Se aspiră soluţia în seringă

 Se golește lichidul din vârful fiolei prin mișcări de rotație

 Se dezinfectează gâtul fiolei prin ștergere cu tamponul îmbibat în alcool

  Se deschide fiola astfel: se ține cu mâna stângă, iar cu policele și indexul mâinii drepte
protejate cu o compresă sterilă se deschide partea subțiată a fiolei

 Se introduce acul în fiola deschisă, ținută între policele mâinii drepte și având grijă ca
bizoul acului să fie permanent acoperit cu soluția de aspirat;

 Fiola se înclină treptat;

 Se îndepărtează aerul din seringă, fiind în poziție verticală cu acul îndreptat în sus, prin
împingerea pistonului până la apariția primei picături de soluție prin ac;

 Se schimba acul de aspirat cu un alt ac steril potrivit pentru injecție;

 Nu se ating pereţii fiolei cu acul.

Administrarea medicamentelor prin branulă

Încărcarea seringii din flacoane cu dop de cauciuc

 Se îndepărtează apărătoarea metalică și se dezinfectează dopul;

 Se aspiră aer în seringă în cantitate egală cu lichidul ce trebuie aspirat din flacon;

 Se perforează flaconul și se răstoarnă;

 Se introduce aerul sub presiune în flacon – lichidul se golește singur în seringă;

 Acul cu care s-a perforat dopul de cauciuc se schimba cu acul pentru injecție;

 Se elimină aerul din seringă până apare o bulă de soluţie pe vârful acului;

 Se ataşează protecţia la ac.

Evaluarea procedurii
Rezultate aşteptate/dorite:
 Gâtul fiolei se rupe fără să se spargă

 Nu se produc leziuni ale mâinilor la deschiderea fiolei

 Pacientul nu are istoric de alergie medicamentoasă

Rezultate nedorite /Ce faceţi ?

 Soluţia este precipitată, decolorata sau expirata. Folosiţi altă fiolă

 Cioburile de sticlă cad în fiolă când gâtul fiolei; se sparge la deschidere. Aruncați fiola.
Folosiţi altă fiolă

 Pacientul are istoric de alergie la medicament și trebuie testat. Efectuați testul la

indicația și în prezența medicului
  Pacientul dezvoltă reacții de sensibilizare la testare. Interveniți conform prescripţiei
medicale

Dizolvarea pulberilor
 se aspiră solventul în seringă;

 se îndepărtează căpăcelul metalic al flaconului se dezinfectează capacul de cauciuc, se

așteaptă evaporarea alcoolului;

 se pătrunde cu acul prin capacul de cauciuc și se introduce cantitatea de solvent prescris;

 se scoate acul din flacon și se agită pentru a completa dizolvarea.

Principii de igienă în administrarea injecțiilor

 Se folosesc seringi și ace sterile – de unică întrebuințare. După folosire se aruncă în
recipientele speciale.

 Materialele sterile de unică folosință se depozitează în spații special destinate.

 Este obligatorie spălarea și dezinfectarea înainte și după executarea fiecărei injecții.

 Este obligatorie purtarea mănuşilor de protecţie în timpul executării tratamentelor
parenterale.

 Este obligatorie schimbarea acului după încărcarea seringii din flacon cu dop de cauciuc.

Administrarea cortizonului

Tehnica generală a injecțiilor

 Injectarea este întotdeauna lentă – pentru a preveni apariţia durerilor.

 Injectarea lentă sau foarte lentă la administrarea intravenoasă previne apariția

complicaţiilor.

 Locul puncţiei se acoperă cu tampon, iar acul se retrage brusc.

 După injectare se comprimă ușor locul.

 În cazul puncţiei arteriale, se aplică pansament compresiv – mai mult timp.

 Se desface garoul înaintea injectării soluției.

Observații
 Calea de administrare se alege în funcţie de:

o Hotărârea medicului.

o Scopul injecţiei.

o Rapiditatea asimilării medicamentului.

 o Resorbţia şi metabolizarea medicamentului.

o Interacţiuni medicamentoase.

o Compatibilitatea soluţiei medicamentoase cu ţesuturile.

 Fiola tăiată se administrează imediat.

 Fiolele neetichetate se aruncă.

 Emulsiile injectabile se agită înaintea administrării.

 În cazul tratamentelor de lungă durată este obligatorie alternarea locului injecţiei.

 Culoarea soluţiei injectabile diferă funcţie de concentraţie, diluant sau condiţii de

păstrare.

 Pentru fiecare injecţie se foloseşte seringă cu ac individual.

 Soluţiile uleioase ce se încarcă greu în seringă se încălzesc în apă caldă pentru a le

fluidifica.

 Substanţele precipitate se agită bine până dispare orice depozit de pe fundul fiolelor.

 Fiola în care cad cioburi de sticlă la deschidere se aruncă.  

Administrarea medicamentelor presupune pentru asistenta medicală o foarte mare

responsabilitate. Greșelile provenind din nerespectarea dozelor, a cailor de administrare,
administrarea unor medicamente alterate sau schimbările de medicamente pot da naștere
unor accidente grave, chiar fatale.
Din acest motiv la administrarea medicamentelor asistenta medicala va tine seama de anumite
reguli generale:
Respectarea întocmai a medicamentului prescris
Asistenta nu are voie sa schimbe (tratamentul) medicamentul prescris cu un alt medicament
cu efect asemănător, fără aprobarea prealabilă a medicului. Nu pot fi înlocuite intre ele nici
măcar preparatele identice, care circulă sub diferite denumiri.

Identificarea medicamentelor administrate

Asistenta medicală va verifica eticheta de pe medicamente la preluarea acestora, apoi înainte
de administrare la scoaterea sau vărsarea lor din ambalajul respectiv.
In afară de verificarea scriptică de pe etichete asistenta trebuie sa recunoască medicamentele
după ambalare, consistentă, mod de cristalizare, culoare, miros, fluiditate.
Orice greșeală poate fi înlăturată dacă asistenta cunoaște bine medicamentele cu care lucrează
și nu administrează nici un fel de medicament asupra căruia are cea mai mica îndoială.

Verificarea calității medicamentului administrat

Decolorarea sau supra colorarea, precipitate, sedimente sau flacoane în soluții, lichefierea
medicamentelor solide, tulburarea sau opalescenta lor denotă o alterare a lor.
Recoltarea materiilor fecale

Medicamentele alterate nu vor fi administrate bolnavilor.

Prin alterare unele medicamente își pierd din eficacitate, altele însă se transformă în produse
toxice, dăunătoare organismului.

Respectarea căilor de administrare

Efectul unor medicamente este legat de calea de administrare. Intensitatea efectului depinde
de calea prin care a fost administrat medicamentul.

Nerespectarea cailor de administrare duce la periclitarea efectului medicamentelor, la efecte

nedorite, contrarii precum și la complicații locale la locul injecțiilor.

Respectarea dozajului prescris

Odată cu identificarea medicamentelor se vor verifica și dozele prescrise. Dozele notate în foile de
observație trebuie sa corespundă cu cele din condicile de predare și cu adnotările asistentei de la
vizită.

Orice lipsă de concordantă va fi raportată medicului pentru a preciza doza reală necesară.

Respectarea orarului de administrare

Medicamentele vor fi administrate în ritmul prescris. Nerespectarea orarului poate duce la
fenomene cumulative și de intoxicații grave sau la ineficacitatea tratamentului.

Medicamentele se descompun sau se elimina în organism în anumite limite de timp.

Administrarea la intervale mai scurte decât timpul lor de eliminare duce la cumulare de la
doze terapeutice la doze toxice sau chiar letale.

Respectarea somnului bolnavului

Bolnavii nu vor fi desteptați din somnul fiziologic niciodată pentru administrarea
medicamentelor simptomatice, precum și pentru majoritatea celor patogenice.

Stabilirea orarului de administrare  a medicamentelor care necesita o concentrație continuă în

sânge, trebuie făcută astfel încât, după posibilități, să fie respectat somnul de noapte și de
după masa.

Evitarea incompatibilității dintre medicamente

Numeroase medicamente devin ineficace sau chiar dăunătoare prin degradare, precipitare
dacă se amesteca cu altele.
Administrarea imediată a medicamentelor deschise
Medicamentele injectabile nu se păstrează în stare deschisă. Fiolele, odată deschise, vor fi
injectate imediat.(medicamentele sunt sterile; contactul soluțiilor cu aerul poate să scadă
eficacitatea medicamentului).
Utilizarea echipamentelor de protecție - Precauții universale

Respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor

Asistenta va păstra o ordine precisa în administrarea diferitelor medicamente. Medicația va
începe cu administrarea tabletelor, soluțiilor și picăturilor, va continua cu injecțiile și la sfârșit
ovulele vaginale și supozitoarele.

Luarea medicamentelor în prezenta asistentei

La bolnav nu trebuie sa rămână nici un medicament, ele vor fi administrate personal de către
asistenta medicală.

Servirea bolnavului spitalizat cu doze unice de medicamente

Bolnavul va primi deodată numai o doză unică pe care o va lua în prezenta asistentei.

Prevenirea infecțiilor intraspitalicesti

La administrarea parenterală a medicamentelor se vor păstra condiții riguroase ale asepsiei.
Pentru medicamentele injectabile va utiliza seringi și ace sterile, separate pentru fiecare
injecție chiar la același bolnav.

Lămurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise

Asistenta medicală va explica bolnavului ce anume așteaptă medicul de la aceste
medicamente și în cât timp se va instala efectul lor. Va preveni bolnavul asupra eventualelor
manifestări secundare care se pot ivi în urma utilizării medicamentelor.

Raportarea imediata către medicul secției a greșelilor de

administrare a medicamentelor
Orice greșeală de administrare se raportează imediat medicului care luând cunoștință de
greșeala comisă, poate lua măsuri pentru a preveni complicațiile.

Neraportarea în timp a greșelilor poate atrage consecințe grave sau chiar fatale.

Prevenirea erorilor în administrarea medicației

Înaintea administrării oricărei medicații aceasta trebuie comparată cu medicația prescrisă de
medic din foaia de observație. Se va verifica mental regula celor cinci “P”:
 – pacientul potrivit;
 – medicamentul potrivit;
 – doza potrivită;
 – calea de administrare  potrivită;
 – timpul (ora) de administrare  potrivit.
Skip to content

Menu
 





Oxigenoterapia reprezintă administrarea de oxigen pe cale respiratorie pentru combaterea

stării de hipoxie.
Hipoxia este o condiție patologică și reprezintă scăderea cantității de oxigen în țesuturi. Poate
fi determinată de scăderea oxigenului alveolar, diminuarea hemoglobinei, tulburări în sistemul
circulator.
În condiții normale, saturația oxigenului în sângele periferic este de 96 – 98 mmHg. 
Oxigenoterapia este indicată în cazurile în care saturația oxigenului în sângele periferica, iar
pacientul păstrează automatismul mişcărilor respiratorii și nu necesită ventilație mecanică.

Atentie!
 Indicaţia de oxigenoterapie (concentrație, temperatură, umiditatea gazului) este dată
de către medic !
 Este necesară umidificarea amestecului inspirat pentru prevenirea uscării și implicit
lezării mucoaselor respiratorii.
 Administrarea de oxigen trebuie să fie monitorizată prin pulsoximetrie pentru evitarea
accidentelor.
 Pentru a monitoriza efectele administrării de oxigen, se va măsura saturația
pacientului la aproximativ 30 de minute după administrare.
 Nu se va administra niciodată mai mult de 2l/minut prin canulă nazală pentru un
pacient cu boli pulmonare cronice.
Scop
Terapeutic

Oxigenoterapia se efectuează cu scopul de a îmbogăți concentraţia de oxigen din sânge.

Tipuri
În funcție de condiții și perioada în care este necesară administrarea de oxigen, oxigenoterapia
poate fi:

 Oxigenoterapia administrată în condiții de ambulator

 Oxigenoterapia administrată în condiții speciale (în cadrul îngrijirilor paliative, pentru

reabilitare pulmonară, etc.)

 Oxigenoterapia administrată în cazul exacerbărilor bronhopneumopatiei cronice

obstructive

 Oxigenoterapia de scurtă durată în cazul afecțiunilor acute

 Oxigenoterapia de lungă durată în cazul bolilor cronice.

Clisma exploratoare și clisma alimentară

Indicații
 Hipoxii circulatorii: insuficiență cardiacă, edem pulmonar acut, infarct miocardic acut
 Insuficiență respiratorie acută şi cronică

 Afecţiunile respiratorii: astm bronșic , pneumonii, boli obstructive cronice

 Leziuni toracice

 Stări de șoc

 În anestezia generală

 Complicații post operatorii

 Pneumotorax
 Stări febrile
Materiale necesare 
 Sursa de oxigen – care poate sa fie un tub de oxigen medical sau un tub de la o reţea de
distribuire a oxigenului medical din spital (stație centrală, microstație sau butelie de
oxigen). Pentru racordare, se va folosi un debitmetru şi un umidificator.
  Materiale sterile pentru administrare: canule nazale (narine), sondă nazală de unică
folosință, mască de oxigen (când necesarul de oxigen este mare), ochelari de oxigen (!
cortul de oxigen sau izoletă pentru copii nu se mai utilizează din cauza riscului crescut de
incendiu). Pentru nou născuții hipoxici se utilizează incubatorul.
 Barbotor steril
 Apă distilată sterilă

 Leucoplast

 Foarfeca

 Tăviţa renală

 Materiale pentru spălarea mâinilor

 Recipient pentru colectarea deșeurilor

Precauții în utilizarea surselor de oxigen 

 Deoarece oxigenul favorizează combustia prezența sa trebuie atenționată

 Pacienții și aparținătorii vor fi atenționați asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări
în preajma sursei de oxigen

 Se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă

 Se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale

sintetice) și a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool)

 Aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen

 Transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul

transportului

 Buteliile de oxigen vor fi așezate în poziție verticală, pe un suport și fixate de perete cu

inele metalice, departe de calorifer sau altă sursă de căldură

 Cunoașterea de către personalul care manevrează oxigenul a locului de amplasare a

extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora.

Sondajul duodenal

Pregătirea mediului
 Salon cu instalaţie de oxigen şi barbotor

 Se vor lua toate măsurile de asepsie

Pregătirea pacientului
 Pregătirea psihică:
 o se informează pacientul cu privire la efectuarea procedurii: necesitate,
importanță, durată.

o Se obține consimțământul informat al pacientului.

o Se crează pacientului un climat de siguranță, pentru a asigura cooperarea la

tehnică și a diminua anxietatea.

 Pregătirea fizică:
o Înaintea efectuării tehnicii se verifică permeabilitatea căilor respiratorii, la
nevoie se dezobstruează căile respiratorii ale pacientului.

o Se verifică sursa de oxigen.

o Se pune apă distilată sterilă în barbotor.

Pregătirea asistentului medical 

 Se spală pe mâini

 Îmbracă mănuși sterile

Oxigenoterapia Tehnica
Administrarea oxigenului pe sondă nazală (canule nazale) este modalitatea prin care
pacientul primește oxigen prin două canule de plastic atașate la nările pacientului.
Avantajele oxigenoterapiei pe canule nazale:

 simplu de folosit;

 fără riscuri;

 confortabile, ușor de tolerat;

 eficiente pentru pacienții care necesita o adminstrarea de oxigen în concentrații scăzute;

 oferă libertate de mișcare, alimentare, comunicare;

 nu au costuri ridicate.

Dezavantajele oxigenoterapiei pe canule nazale:

 nu poate oferi o cantitate de oxigen cu concentrație mai mare de 40%

 nu pot fi folosite in obstrucțiile nazale complete,

 adminstrarea pe acesta cale poate produce dureri de cap și uscarea mucoasei nazale,

 pot aluneca ușor.

Administrarea oxigenului pe sondă – canule nazale

 Se verifică permeabilitatea căilor nazale, se dezobstruează şi se asigură o
ventilație eficientă
 Oxigenul se umidifică în barbotor, deoarece neumidificat este iritant pentru
căile respiratorii

 Se conectează tubul cu canulele nazale la sursa de oxigen

 Se agață prin spatele urechilor până sub bărbie, canulele fiind fiecare în
dreptul narinelor pacientului
 Se ajustează la mărimea potrivita securizând tubul sub bărbie
 Se fixează debitul de 4-6 litri/minut (la indicația medicului)
  Se va supraveghea debitul și reacțiile pacientul la administrarea de oxigen
 Se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor

Utilizarea echipamentelor de protecție - Precauții universale

Administrarea oxigenului prin mască simplă

La administrarea prin mască simplă, oxigenul intră printr-un port aflat în josul măștii și iese
printr-o deschizătură largă de partea cealaltă a măștii.

Avantajele oxigenoterapiei pe mască simplă:

 se poate administra oxigen cu concentrații cuprinse între 40% si 60%.

Dezavantajele oxigenoterapiei pe mască simplă:

 interferează cu nevoia de a mânca și a comunica a pacientului

 poate cauza disconfort.

Administrarea oxigenului pe mască simplă

 Se verifică scurgerea oxigenului din sursă

 Se pregăteşte barbotorul, introducându-se apă distilată sterilă

 Se selectează o mască potrivită ca mărime

 Se aşază masca la nivelul piramidei nazale, apoi pe cavitatea bucală şi se fixează cu o

curea în jurul capului

 În dreptul nasului, masca are o clema flexibilă de metal care se fixează la rădăcina
nasului. De o parte si de alta masca are atașată o bandă de elastic care va fi trecută în
jurul capului pacientului și va menține masca pe față
  Se reglează debitul de oxigen la 5-6 litri/minut. Este necesară o rata de administrare de
minim 5 l/min pentru a curăța dioxidul de carbon expirat de pacient si a preveni situația
ca pacientul să-l reinspire.

 Se supraveghează pacientul.

Masca de oxigen cu rezervor

Mai exista două tipuri de mască pe care se poate administra oxigenul: ambele au atașată în
partea de jos o pungă tip rezervor. Diferența dintre aceste două tipuri de mască constă în
faptul ca una din ele are o singură cale, adică o valvă care forțează aerul (oxigenul) doar să
iasă, nu să și intre.
Masca fără valvă funcționează după următorul principiu: pacientul inspira oxigen din
rezervorul atașat la mască cât și din masca cuplată la sursa de oxigen. Prima treime din
volumul de aer pe care pacientul îl expiră intră în rezervor, iar restul se pierde prin masca.
Deoarece aerul care este reintrodus in rezervor prin expirare provine din trahee si bronhii, nu
apar schimburi de gaze, deci pacientul va reinspira aerul oxigenat pe care tocmai l-a expirat.

Recoltare sânge pentru analizele de laborator

Masca cu valvă, are următorul principiu de funcționare: în inspir se deschide valva

rezervorului direcționând oxigenul din rezervor în mască. În expir aerul expirat părăsește
masca și astfel pacientul va inspira oxigen doar din rezervor.
Administrarea cu ochelarii de oxigen
 Se pregătește sursa de oxigen

 Se verifică barbotorul

 Se pregătesc ochelarii și se fixează după urechi

 Cele două sonde de plastic se introduc în narine

 Se reglează debitul de oxigen

 Se supraveghează pacientul, deoarece tehnică este indicată la copii și bolnavii agitați

Administrarea cu cortul de oxigen

 Se utilizează mai ales în pediatrie

 Se pregăteşte cortul de oxigen, fiind confecționat din bare ușoare de aluminiu de care
este fixat materialul impermeabil sub formă de cort

 Se aplică în regiunea capului

 Oxigenul este trecut prin instalație de răcire pentru că atmosfera de sub cort se
supraîncălzește prin respirație

 Pacientul inspiră oxigenul introdus sub cort

 Se supraveghează debitul de oxigen şi presiunea

Îngrijirea pacientului după tehnică
 Pacientul va fi așezat confortabil în pat, într-o poziție care să-i favorizeze respirația

 Se monitorizează respiraţia

 Se monitorizează concentrația de oxigen din sânge prin pulsoximetrie la aproximativ 30

de minute după administrare
 Se administrează medicaţia indicată de medic

Notarea tehnicii
 Se notează  în foaia de observație sau dosarul de îngrijire al pacientului  dată, numele
celei care a efectuat tehnică și rezultatele obținute.

Accidente – Incidente
Este important ca administrarea de oxigen să fie monitorizată pentru a evita accidentele care
se pot produce:

 Pătrunderea oxigenului prin esofag duce la distensia abdominală

 Se poate produce emfizem subcutanat

 Pericol de asfixie dacă recipientul pentru barbotare se răstoarnă, lichidul poate fi împins
de oxigen în căile respiratorii ale pacientului

 Iritarea locală a mucoasei

 Uscarea mucoaselor (necesită creşterea gradului de umidifiere)

 Mici hemoragii sau pierderi de substanţă cutanată ca urmare a compresiunii (trebuie

schimbată frecvent poziţia mășții/canulelor la cel puţin șase ore)

 Acumularea de mucus

 Traheobronșită – în condiții de administrare prelungită

 Agravarea unei insuficienţe respiratorii cronice

 Dispariţia stimulului centrilor respiratori cu apariţia hipoventilaţiei, accentuarea

hipercapniei

Cateterul venos central

Alte variante pentru oxigenoterapie

Oxigenarea hiperbară este utilizată pentru a crește cantitatea de oxigen dizolvat în plasmă.
Pacientul este plasat într-o cameră specială în care se administrează oxigen la o presiune de 3
atmosfere.
Nutriția enterală
Enteral vine din limba greaca: enteron = care înseamnă intestin, aşadar alimentaţia enterală
constă în orice formă de alimentaţie care foloseşte tractul gastrointestinal. 
Alimentația este o condiție de bază pentru ca organismul să funcționeze. Suportul nutritiv este vital,
reduce mortalitatea, riscul de infecție, iar plăgile se vindecă mai repede.

Nutriția enterală se efectuează pe sonda nazogastrică, orogastrică, nazoduodenală, sonda

nazojejunală (plasată intraoperator), jejunostomă sau pe gastrostomă (chirurgicală sau
percutană PEG – gastrostoma endoscopică percutană).

Necesarul nutrițional se calculează în funcţie de necesarul energetic de repaus, de consumul

legat de boală şi de starea pacientului.  Aportul nutritiv trebuie să fie format din: proteine,
glucide, lipide, apă, minerale, vitamine și oligoelemente.
La stabilirea planului nutrițional, trebuie să fie luate în calcul și factorii de stres (febră,
intervenție chirurgicală, politraumatism, sepsis, arsură) care pot mări necesarul energetic.
Indicații
 când există tub digestiv funcțional

 bolnavi malnutriţi cu un aport alimentar oral inadecvat

 bolnavi cu o stare nutritivă bună dar cu un aport alimentar oral inadecvat de 7-10 zile

Contraindicații
 șoc clinic

 ocluzie intestinală
 ischemia intestinală (infarct entero-mezenteric)

 după intervenții pe tubul digestiv

 hemoragii digestive
  în absența tranzitului intestinal

Căi de administrare pe sondă

 continuu – scade riscul de aspirație
 in bolusuri – se realizează cu produse oficinale (de bucătărie) măcinate şi dizolvate sau
suspendate în apă, pentru a putea fi administrate printr-un tub relativ subţire cu
diametru de 2 – 3 mm. Se poate realiza cu seringă Guyon. Se introduce în ritm lent de
maxim 20 ml/min pentru a evita distensia bruscă a stomacului și trebuie raportată la
greutatea pacientului.
 intermitent – Constă în administrarea nutrienţilor 16 ore/zi continuu cu ajutorul unei
nutripompe, întreruptă de 8 ore pauză (ex.: repaus nocturn).

Administrarea medicamentelor - Reguli

După alimentație sonda trebuie să fie spălată.

Ce se poate administra 
 formule polimerice care conțin carbohidrați, lipide, proteine, vitamine și săruri.
 produse de bucătărie: măcinate şi dizolvate sau suspendate în apă ( proteine: din lapte,
albuş de ou, carne măcinată, mazăre – lipide: uleiuri de măsline, soia, floarea soarelui,
porumb, gălbenuş – glucide: amidon, zaharoză, lactoză, fructoză, supă).
 Complicații 
 colmatarea sondei cu aliment.
-> în acest caz, se introduce apă calduță cu bicarbonat sau se extrage sonda și se introduce
alta. Nu amestecați medicamentele cu formula de alimentație enterală. Spălați tubul cu apă
calduță înainte și după fiecare bolus de alimentație.
 reflux gastroesofagian cu aspirația în căile respiratorii.
-> pentru prevenire, se ridică toracele la 35-40 grade.
 dezechilibru de minerale (sodiu, potasiu, zinc)
 diaree – din cauze medicamentoase, intoleranțe la grăsimi sau contaminarea formulei de
alimentație.
->inlocuirea formulei, administrarea de nutrienți cu nivel redus de găsimi, înlocuirea trusei de
alimentație sau a sondei respectând asepsia.
 grețuri și vărsături – din intoleranțe, supraincărcarea stomacului, obstrucții.
->înlocuirea formulei cu una fără lactoză și cu nivel scăzut de grăsimi, reducerea volumului și
a ritmului de administrare, poziționarea pacientului pe partea dreaptă – poziție care facilitează
golirea stomacului.
 constipație – din deshidratare, conținut scăzut de fibre.
-> administrare de lichide, fibre sau sistarea alimentației.
 complicații metabolice: hiperhidratare, deshidratare, hiperglicemie, hiperkalemie.
Monitorizare 
 verificarea poziției sondei și a permeabilității

 verificarea calităților produselor ce urmează a fi administrate (termen de valabilitate,

aspect)

 se respectă cantitatea și ritmul prescris de medic

  se semnalează anumite semne și simptome care intervin

 se observă semnele de alergie.

Tipuri de fluide - Soluții izotonice, hipotonice, hipertonice

Nutriția parenterală (IV)

Asigurarea aportului nutritiv pe cale intravenoasa astfel incat sa se asigure nevoile de principii
nutritive esentiale.

Se efectuează la pacientul care nu tolerează nutriția orală sau enterală.

Indicații
 pacienți cu aport alimentar oral imposibil (malnutriţie, disfuncţii gastrointestinale, stări
postoperatorii, fistule gastrointestinale, anomalii ale tractului digestiv)
 pacienți cu aport alimentar oral insuficient (obstrucții, diaree, vomă, arsuri)
Alimentația parenterală trebuie să fie făcuta pe o venă centrală (subclavie, jugulară).
Pentru realizarea unei nutriţii parenterale complete, abordul venos central este necesar. Venele
periferice pot fi încanulate cel mult 72 ore pe când venele centrale, o perioadă mult mai
lungă de timp.

Avantajele nutriției parenterale față de nutriția enterală

 certitudinea că substanțele nutritive ajung în celule

 existența unor formule prefabricate

 evitarea complicațiilor (diaree, aspirație etc)

Dezavantaje
 necesită reguli stricte de asepsie

 costuri mai ridicate

 risc de atrofie intestinală

 necesită echipament mai complex

Indicații formule de stres:

 în sepsis

 în IRA
 posttraumă

 stradii terminale de ciroză

Ce se poate administra 
 glucoză – cea mai frecvent administrată, proteine, aminoacizi

 lipide (pe cateter venos central – fiind necesară o venă groasă)

Complicații 
 deplasarea cateterului

 infecția de cateter

 complicații metabolice (hiper/hipoglicemii, hiperamoniemie, hiperlipidemie,

hiperpotasemie, hipocalcemie)
 atrofie intestinală

Intervenții
 monitorizarea glicemiei (oprirea bruscă a alimentației determină hipoglicemie de
rebound)
 măsurarea markerilor de malnutriție.