ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA OMULUI

Curs 11
1. Creșterea și dezvoltarea:
• Ontogeneza organismului uman, respectiv viabilitatea din momentul concepției până la
exitus, recunoaște trei perioade importante:
- perioada de creștere și dezvoltare (22-23 ani);
- perioada de maturitate și reproducere;
- perioada de involuție/senescența (termenul de senilitate indică o involuție timpurie).
- conform unor studii americane, durata totală a vieții este de 120-125 de ani (de 5 ori mai mare decât
perioada creșterii și dezvoltării);
- este mult redusă din cauza unor factori nocivi (alimentația excesivă, sedentarismul, stresul nervos ș.a.).
• Factori ce influențează creșterea și dezvoltarea fizică:
- factorul genetic: însușirile morfologice și funcționale ale individului se formează în
decursul evoluției lui și a speciei sub influența condițiilor mediului fizic, a biotipului, a
ecosistemului ș.a.;
- prin repetarea acelorași condiții unele caractere se întăresc și se transmit ereditar;
- factori endocrini: rolul factorilor hormonali asupra proceselor de creștere este esențial,
activitatea lor fiind coordonată de sistemul hipotalamo-hipofizar;
- factori patologici: anomalii cromozomiale, sindroame malformative;
- toate afecțiunile cronice cu evoluție prelungită pot opri sau încetini procesele normale
de dezvoltare: afecțiuni digestive și metabolice, cardiopatiile, hepatopatiile,
hemopatiile, bolile infecțioase cronice – TBC etc.;
- factori externi:
- starea de sănătate a mamei (pentru perioada intrauterină);
- factori de mediu: micro- și macroclimatul (dintre care foarte activi sunt apa, aerul,
soarele, căldura), condițiile de igienă permanentă, mediul urban;
- factorul alimentar: nevoi energetice și plastice crescute în perioada de creștere (pentru
procesul de creștere este necesar un plus de 10-22% din valoarea rației calorice).
• Procesele creșterii și dezvoltării se desfășoară în mod dinamic din momentul concepției
până la maturitate imprimând particularități pregnante prin care copilul se deosebește de
adult.
Organismul uman în această perioadă de viață este supus unor modificări continue de
ordin morfo-funcțional, psiho-intelectual care îl diferențiază în acel timp de el însăși în
decursul întregii lui copilării.
Aceste modificări cu caracter particular, permit împărțirea copilăriei în mai multe
perioade:
- prima copilărie (0-3 ani):
- perioada neonatală 0-1l;
- perioada sugar 1-12l;
- perioada copil mic 1-3 ani;
- a doua copilărie (3-6 ani) = perioada preșcolară;
- a treia copilărie (6-16 ani) = perioada școlară:
- perioada școlar mic: fete 6-10/11 ani, băieți 6-11/13 ani;
- perioada prepubertară: 11-13/14 ani (cu puseu de creștere în talie și greutate);
- perioada pubertară (maturizare sexuală): fete 13-15 ani, băieți 14-16 ani;
- adolescența propriu-zisă (adolescență juvenilă): 16-17/18 ani;
- tinerețea: 17-18 ani → 22-23 ani.
Se consideră că prepubertatea, pubertatea, adolescența și tinerețea formează vârsta de
tranziție între copilăria propriu-zisă și maturitate.

1
 Ritmul, intensitatea și succesiunea fenomenului de creștere și dezvoltare se diferențiază de
la o perioadă la alta de vârstă, de la un sistem, aparat sau organ la altul, diferențieri ce se
petrec atât în forma cât și-n structura lor.

2. Adaptarea organismului la factorii de mediu

• Factorii perturbatori ai echilibrului organismului:
- externi: temperatura, umiditatea, calitatea și cantitatea alimentelor, a apei, calitatea și
compoziția aerului și solului, microorganismele patogene și paraziții, drogurile etc.;
- interni – hipoxia, dezechilibre hidro-electrolitice, metabolice, endocrine, etc.
• Interrelațiile dintre funcțiile organismului uman – recapitulare.
• Mecanisme specifice de adaptare a organismului la variațiile mediului intern și extern:
- mecanisme de autoreglare complexe neuro-endocrine, de tip feed-back pozitiv și negativ
(rol esențial → hipotalamusul – recapitulare);
- ex: mecanismul de reglare a glicemiei;
- mecanisme de termoreglare pentru asigurarea echilibrului dinamic: termogeneză și
termoliză (recapitulare);
- mecanisme de menținere a homeostaziei prin secreția glandelor endocrine, reglată direct
(respectiv independent de controlul hipofizei, hipotalamusului sau a sistemului vegetativ)
sau indirect (umoral sau nervos, în funcție de concentrația sanguină a hormonului
respectiv).

3. Sistemul imunitar al organismului este reprezentat de totalitatea mecanismelor de apărare

împotriva acțiunii microorganismelor patogene și non self (= structuri străine care nu sunt
recunoscute de sistemul imunitar):
- format din celule speciale, proteine, țesuturi și organe;
- scop: de a proteja organismul de agenți patogeni (virusuri, bacterii, paraziți) care-i
amenință integritatea;
- rol: de a apăra organismul de infecții și boli.
Tipuri:
- sistem imunitar specific sau moștenit (de la naștere): protecție limitată și puțin durabilă;
- sistem imunitar nespecific sau dobândit (pe parcursul vieții): se consolidează și fortifică de-a lungul timpului;
- se formează în urma contactului direct al organismului cu agenții patogeni.
• Imunitatea poate fi:
- înnăscută nespecifică: naturală, formată din totalitatea structurilor și mecanismelor cu rol
protector (tegumente, mucoase, enzime ș.a.);
- înnăscută specifică: reprezentată de rezistența organismului (moștenită la naștere) față de
anumiți agenți patogeni;
- dobândită:
- natural în mod activ, prin care limfocitele dezvoltă o memorie imunologică (bolile
copilăriei);
- natural în mod pasiv (de la mamă la făt transplacentar sau prin laptele matern prin
pasajul Ig A);
- artificial în mod activ, prin vaccinare;
- artificial în mod pasiv, prin administrare de seruri imune (durează f puțin, 30 zile).
• Componentele sistemului imunitar se găsesc în tot organismul, fuzionează și asigură
protecția totală a organismului împotriva microbilor.
Organele sistemului imunitar = organe limfoide = sistem limfoid = suportul imunității:
Primare:
- timus (în zona medulară se maturează limfocitele T);

2
- măduva osoasă: conține plasmocite și o
cantitate mare de precursori ai
limfocitelor B (nu există limfocite T
mature – migrează în timus);
- ficatul embrionar (responsabil de
sinteza de limfocite numai intrauterin);
Secundare (periferice):
- splină (filtrează antigenele din sistemul
sanguin, conține macrofage;
- limfocite B și T și sintetizează anticorpi;
- ganglioni limfatici: conțin macrofage
care distrug antigenele și stochează
celule limfoide;
- formațiuni limfoide asociate sistemului:
- digestiv (reprezintă sediul de
desfășurare a răspunsului imun și
sunt responsabile de blocarea
antigenelor exogene): amigdale,
plăci Peyer (sunt foliculi limfoizi
dispuși pe suprafața intestinului);
- respirator: foliculi limfoizi,
neutrofile, macrofage alveolare;
- urogenital. Fig. 1: sistemul imunitar

Anticorpii: proteine speciale cu rol de a bloca

pătrunderea antigenilor în organism, numite
și imunoglobuline, cu ajutorul cărora sistemul
identifică și distruge microbii;
- antigenul = structură percepută ca non-self.
Leucocitele: sunt cele mai importante celule
implicate în imunitatea organismului. Se împart în
fagocite și limfocite și se combină pentru a neutraliza
agenții patogeni care vin în contact cu organismul:
- limfocite B: „creierul” sau inteligența sistemului
imunitar;
- sunt mereu în căutarea și recunoașterea
microbilor sau germenilor;
- creează anticorpii care, după ce sunt activați în
urma contactului cu agentul patogen, rămân în
corp și se activează de fiecare dată când
respectivul microb se apropie de organism,
ținându-l la distanță, fără a reuși însă să-l
distrugă de unii singuri; Fig. 2: „acțiunea” anticorpilor
- limfocite T: primesc semnal de la limfocitele B și au rolul de a distruge efectiv antigenii
identificați, se activează și neutralizează substanțele nocive care pătrund în organism.