Sunteți pe pagina 1din 66

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ FUNDENI

PROIECT DE ABSOLVIRE

BOLI AUTOIMUNE – LUPUSUL ERITEMATOS

Specializarea:
Asistent medical de laborator

Coordonator ştiinţific :

Prof.Dr.Olaru Irina

Absolvent:

Scutaru Georgeta

Bucureşti

2018
Motto:
,,Sănătatea este un cuvânt mare. Ea cuprinde nu
numai corpul, ci mintea şi spiritul, ci şi perspectiva
unui om.”
James H. West
CUPRINS

1. CUPRINS...................................................................................1
2. INTRODUCERE.......................................................................2
3. ARGUMENT.............................................................................3
4. SISTEMUL IMUNITAR..........................................................4
5. BOLILE AUTOIMUNE..........................................................11
6. LUPUS ERITEMATOS..........................................................16
7. PRINCIPALELE INVESTIGAŢII DE LABORATOR FOLOSITE
PENTRU DIAGNOSTICARE L.E.S.....................................26
8. STUDIU DE CAZ....................................................................59
9. CONCLUZII............................................................................63
10. BIBLIOGRAFIE....................................................................64

1
INTRODUCERE

,,Lupus eritematos sistemic“ este o afecţiune gravă, mult mai frecvent întîlnită decât
leucemia şi scleroza.

Este o afecţiune ce nu poate fi vindecată total, dar poate fi ţinută sub control cu
ajutorul tratamentului prescris de medic.

Ţesutul de baza al organelor este ţesutul cojunctiv, iar ,,Lupusul eritematos sistemic”
este cauzat de ţesutul conjunctiv. De altfel, este şi foarte bine reprezentat de elementele
aparatului locomotor şi de piele. În concluzie, mai multe simptome ale bolii ,,Lupus
eritematos sistemic“ sunt la nivelul acestora.

Stilul de viaţă, medicaţia, stresul zilnic sunt factori importanţi de care trebuie să ţina
seama persoanele diagnosticate cu ,,Lupus eritematos sistemic”.

,,Lupus eritematos sistemic“ este o dereglare a sistemului imunitar în care propriile


celule de aparare ale organismului devin atacatori.

,,Lupus eritematos sistemic“ este necontagios, apare in general la copii si la femei cu


varsta cuprinsa intre 20-30 de ani, si se presupune ca ar fi o afectiune genetica, declansata in
urma dereglarii hormonale majore.

,,Lupus eritematos sistemic“ apare pe piele ca o roşeaţă, fiind vizibilă, mai ales la
nivelul obrajilor, dar se poate manifesta la nivelul articulaţiilor, cu dureri şi tumefacţii.
Simptome ale bolii mai apar la nivelul cardiac şi respirator.

Deoarece afecţiunea se manifestă mai ales la nivelul pielii, pacienţii diagnosticaţi


cu ,,Lupus eritematos sistemic“ trebuie să evite expunerea la soare, deoarece boala se poate
agrava în urma acţiunii razelor ultraviolete.

Pacientii diagnosticati cu ,,Lupus eritematos sistemic“ trebuie să evite umezeala,


frigul şi stresul, deoarece boala se poate agrava.

Tratamentul administrat pacienţilor cu ,,Lupus eritematos sistemic“ trebuie


urmat cu stricteţe, dar şi recomandările specialistului.

Tratamentul constă în administrarea de imunosupresoare şi medicamente


cortizonice.

2
ARGUMENT

În copilarie am cunoscut o persoană care avea lupus, cu o formă necunoscută mie,


dar îmi amintesc că era dependentă de ajutorul celor din familie. Avea ameţeli şi se deplasa
încet, dar cu toate acestea era o persoană optimistă.

Acum am avut ocazia să abordez aceasta boală prin ochii acestui prieten, care cu
optimismul său a fost o inspiraţie în viaţa mea. Această boală nu este deloc uşoară, nici
pentru cel afectat de boala, dar nici pentru cei din familia sa, dar, dacă este diagnosticată
din timp şi dacă este urmat un tratament corespunzator, în mare parte se poate duce o viaţă
normală.

Sistemul imun este o maşinărie complexă, produs al evoluţiei de mii de ani.

Cheia eficienţei sistemului imunitar stă în modul în care reţeaua de constituienţi ai


acestuia comunică. Milioane de celule bine organizate işi transmit continuu informaţii şi în
cazul declanşării alarmei la depistarea unui intrus, acestea produc substanţe chimice
pentru a lupta eficient împotriva “inamicului”.

3
Cap.I. SISTEMUL IMUN

1.1. DEFINIȚIE

IMUNOLOGIA = știinţa care studiază funcția de apărare a organismului.

Sistemul imun este esențial pentru supraviețuirea organismelor datorită agresiunii


permanente a agenților infectioși (microorganisme și virusuri).

În mod normal, sistemul imun caută îndepărtarea sau distrugerea corpurilor străine
nesănătoase sau nefavorabile sanatății sale, pătrunse în organism (Agenti Patogeni), cât și
distrugerea unor structure proprii dăunătoare, alterate.

Un macrofag predă un Ag unui limfocit T mesager

Agenții patogeni care pot pătrunde în organism, generând reacții ale sistemului imunitar
pot fi: substanțe biologice (toxine, veninuri), organism infracelulare (virusuri), organism
monocelulare (bacteria, ciuperci microscopic, protozoare) sau organism pluricelulare (viermi
paraziți).

Structurile proprii cu modificării anormale care sunt recunoscute și distruse de sistemul


imunitar includ: celulele tumorale, celule cu defecte sau moarte.

Sistemul imunitar nespecific, înnăscut, este sistemul de apărare prezent în majoritatea


organismelor vii, înca de la începutul existenței organismelor (imunitate înnăscută, moștenită) nu
se modifică în decursul vieții.

Sistemul imunitar specific, dobândit: este dobândit în timpul vieții, dupace organismul a
venit deja in prealabil în contact cu agentul patogen.

1.2. STRUCTURA SISTEMULUI IMUN

Sistemul imun este o mașinărie complexa, produs al evoluției de mii de ani. Deși este
capabilă să ducă o luptă inepuizabilă împotriva agresorilor, nu este perfectă, iar eșecurile ne pot fi
fatale.

Sistemul imun este constituit dintr-o rețea de celule, țesuturi și organe care lucrează
împreună și care au ca principal scop protecția organismului împotriva atacurilor microbilor
(bacterii, viruși, paraziți sau organism din clasa fungus).

4
Cheia eficienţei sistemului imunitar stă în modul în care reţeaua de constituenţi ai acestuia
comunică. Milioane de celule bine organizate işi transmit continuu informaţii şi, în cazul
declanşării alarmei la depistarea unui intrus, acestea produc substanţe chimice pentru a lupta
eficient impotriva “inamicului”.
O trăsătură fundamentală a sistemului imunitar este capacitatea acestuia de a distinge între
celulele propriului organism şi celulele straine.
Celulele proprii conţin molecule ce marchează apartenenţa celulei, ce le identifică drept
prieten. Orice produce o reacţie de apărare a sistemului imunitar se numeşte antigen (Ag). Un Ag
poate fi un microb, dar şi un ţesut de la o altă persoană, ca în cazul transplantului de organe.
Deşi un organ străin nu este un atacator al organismului, întrucât sistemul imunitar nu
identifică marca propriului organism în celulele externe anexate, priveşte organul ca pe un
invadator şi răspunde în consecinţă. În medicina moderna există metode pentru a “domoli” reacţia
sistemului imunitar, dar înca nu sunt inventate metode suficient de bune pentru a fi siguri de
reuşita oricărui tip de transplant.
Componentele sistemului imunitar sunt răspândite în tot organismul, acestea se numesc
organe limfoide întrucât ele sunt sedii ale limfocitelor, celulele albe din sânge ce reprezintă
jucatori cheie în sistemul imunitar. Măduvă osoasă are ca funcţie esenţială furnizarea de celule
sângelui. Majoritatea celulelor produse sunt celule roşii.
Eritrocitele care sunt purtătoare ale oxigenului şi reponsabil pentru culoarea roşie a sângelui.

5
Al doilea tip de celule este cel al celulelor albe, leucocitele, soldații sistemului imunitar.
Cele doua tipuri de celule se dezvoltă din celulele stern hematopoietice rezidente în
măduvă.
LEUCOCITELE

Lucrul extraordinar și inexplicabil referitor la divizarea celulelor stern este acela ca


atunci când se multiplică, o celula stem produce o celula sora, identică și o celulă roșie ori albă, iar
nu doua celule identice. Aceste celule stem sunt esențiale atunci când se realizează un transplant
de măduvă.
TIMUSUL: este organul în care limfocitele T care se nasc in măduvă, se maturizează.
Tot aici, celulele T în viața să identifice celulele propriului organism și se specializează în lupta
împotriva microbilor. Celulele T suferă un radical process de selecție în timus, cel puțin 90%
dintre ele pierind în procesul maturizării. Ele nu produc anticorpi, dar sunt responsabile pentru
inflamațiile generate la depistarea microbilor.

LIMFOCITELE călătoresc prin organism atât prin vasele de sânge, cât și prin sistemul
de vase limfatice ce merg în paralel cu venele și arterele organismului. Sistemul limfatic
transportă limfa, un lichid transparent care scaldă țesuturile organismului. Sistemul limfatic
monitorizează organismul în căutarea atacatorilor, facând un schimb continuu de celule și fluide
intre vasele de sânge și cele limfatice.Splina are atât rolul de “punct de control”, cât și pe acela de
a curața sângele de celulele moarte.
CELULELE IMUNITARE (Limfocitele)
Celulele T (aproximativ 70% dintre limfocite) migrează către timus unde se înmulțesc si
se maturizează. Celulele T contribuie la apărarea organismului în doua

6
feluri: reglează mecanismele sistemului imunitar şi distruge celulele infecte (din prima
categorie sunt celulele T ajutătoare care activează celulele B).

Alt tip de celulele T suprimă reacţia sistemului imunitar când pericolul a fost eliminat.
Celulele T citotoxice elimină celulele infectate cu viruşi, precum şi pe acelea transformate de
cancer. Tot ele sunt cele care sunt responsabile de la respingerea organelor transplantate.

CELULELE B (aproximativ 10% dintre limfocite) se maturizează în măduva osoasă.


Aceste celule produc anticorpi (Ac), fiecare celulă B este programată să producă un anumit
anticorp. Când o celulă B intâlneşte tipul de Ag pentru care este pregătită, atunci produce celule
plasmă. Aceste celule plasmă sunt în fapt fabrica de anticorpi. Trebuie menţionat că Ac nu intră în
acţiune instantaneu după ce sistemul imunitar intră în coliziune cu un Ag, ci după aproximativ 3
zile sau 1,2 zile în cazul în care Ag este recunoscut.

7
CELULELE NATURAL KILLER (NK)
Călătoresc prin organism în căutarea invadatorilor și distrug celulele anormale cura soni
cele care dezvolte cancerul.

FAGOCITELE
Aceste celule acționează absorbind particule străine sau mircoorganisme, macro-fagiile
acționează în țesuturi, iar monocitele sunt răspândite prin sânge.
ANTICORPII sunt parte ai familiei de molecule numite imunoglobuline.
Aceștia joacă diferite roluri în organism.
-IgG au rolul de a “îmbraca” microbii, grăbindu-le distrugerea de către celule ale
sistemului imunitar
-IgM sunt eficiente în uciderea bacteriilor
-IgA se găsesc în fluidele organismului, lacrimi, salivă, etc.
-IgE au rolul de a ne proteja de infecții cu paraziți si sunt “reponsabili” pentru
alergii
-IgD rămân atașați de celulele B și au rolul de a iniția un răspuns rapid de către
acestea
COMPLEMENTUL este un sistem de 25 de proteine care lucrează împreună petru a
suplimenta forța de distrugere a sistemului imunitar în lupta împotriva bacteriilor. Aceste
proteinecontribuie la răspunsul inflamator al sistemului imunitar în prima fază a infecției,
caracterizat de roseață, căldură, tumeflere, durere și pierdere a funcționalității.

1.3. RĂSPUNSUL IMUN

Răspunsul imun este un process complex, indus de pătrunderea Ag, are Soc in organele
limfoide secundare și prevede implicarea mai multor celule (APC, limfocite T si B) s substanțe
solubile (cytokine).
Consecințele unui răspuns Imun:
-imunitatea (umorala, celulara)
-hipersensibilitatea (imediată, tardivă)
-memorie imunologică
-toleranță imunologică
-paralizie imunologică

8
RĂSPUNSUL IMUN UMORAL (RIU)
Poate fi de doua feluri:
* primar
* secundar
Răspunsul imun umoral primar:
-organismul vine în contact cu un anumit antigen pentru prima dată, LB se activează,
limfoblastele se vor divide intens și se diferențiază pe doua linii celulare.
1.linia limfoblaste - limfocite cu memorie
2.linia limfoblaste -plasmoblast -plamsocite
Plasmocitele vor sintetiza Ac, produc IgM, sunt cooperate LTH (linfocitul T helper) și
macrofagele.
Răspunsul imun umoral secundar
-recunoașterea directa a Ag de către IgE
-activarea și degranularea mastocitului
Caracteristicile RIU primar
RIU primar este declanșat de primul contact cu un anumit antigenșiare o serie de
carcateristice:
-latență de 4-5 zile de la contactul antigenic până 1a decelarea Ac specifici
-producție de IgM (cu o afinitate scăzută de legare a Ag), stimulare de IL-2
-titrurile de IgM sunt mici sau moderate, de aceea cantitatea de Ac produși este destul de
mică în comparația cu RIU secundar
Caracteristicile RIU secundar
Apare Sa ai doilea contact cu un anumit Ag și continuă la următoarele contacte.
După contactul cu Ag, RIU secundar începe mult mai rapid decât RIU primar (in 2,3
zile), iar panta de creștere a titrului de Ac este foarte mare și se formează limfocite B de memorie.
Anticorpii sunt IgC cu titru mare care persistă timp de mai mulțiani. Frecvent, aceștia conferă
protecție pentru toată viața față de Ag corespunzător, ca în cazul Ac antirujcolici, antirubeolici și
cei contra toxinei eritrogene a streptococului.
RĂSPUNSUL IMUN CELULAR (RIC)
Răspunsul imun celularare rol de apărare în trei condiții patologice:
-eliminarea celulelor infecțioase cu microorganism cu dezvoltare intracelulară (virusuri,
bacteroo, microbacterii);
-supravegherea și distrugerea celulelor canceroase;
-rejecția grefelor.

9
RIC este implicat în recunoaşterea şi distrugerea:

-celulelor singenice devenite Ag (celulele infectate sau neoplazice)

-celulelor alogenice apărute prin grefă sau transplant

Recunoaşterea şi distrugerea celulelor antigenice se face prin doua tipuri de celule LTC (LT
citotoxice) şi celulele NK (natural killer).

Acestea recunosc celulele non-self prin mecanisme diferite, dar le distrug printr-un
mecanism comun, numit citotoxicitate extracelulara sau citotoxicitate mediată celular.

La contactul cu celula ţintă, LTC si NK eliberează nişte mediatori care:

-lezează membranele celulelor non-self, ducând la liza osmotică a celulelor

-alterează nucleul celulelor ţintă, producând apoptoza lor.

NK (natural killer)

Celulele NK sunt o populaţie de celule identice, nedivizată în clone diferite.Ele fac o


recunoaştere imunologic nespecifică, MHC I independent.

Celulele NK recunosc celulele ţintă prin molecule şi receptori NK – specifici. Celulele NK


fac parte din grupul mai numeros al limfocitelor mari numite si non-B, non-T.

NK au rol în aşa numita imunitate înnăscută sau nespecifică.Ele intervin în primele momente
ale unei infecţii virale şi elimină o parte dintre celulele self infectate. În acest mod, ele oferă
organismului răgazul pentru proliferarea clonelor de LB si LT Ag – specific, care vor eradica
infecţia.

De asemenea, NK recunosc şi distrug celulele tumorale. Recunoaşterea celulei ţintă este


imunologie nespecifică.

10
CAP.II.BOLILE AUTOIMUNE
2.1. NOȚIUNI GENERALE - Definiție, factori declanșatori

Rolul sistemului imunitar este să protejeze organismul de defecțiuni cauzate de


bacteria, viruși, microbisau celule dezvoltate anormal.În cazul bolilor autoimune, sistemul
imunitar atacă și distruge în mod eronat țesuturile și organeleumane. Astfel pot fi afectate
globulele roșii, vasele sangvine, țesutul conjunctiv, sistemul endrocin, sistemul muscular,
articulațiile, centrii nervosa sau pielea.
De regulă, bolile autoimmune apar în rândul femeilor aflate la maturitate, mai exact la
vârsta fertilității. De asemenea, aceste afecțiuni sunt în special ereditare, dar există și factori de
mediu care conduc la slăbirea sistemului imunitar. Simptomele bolilor autoimunevariază de la un
individ la altul, fiecare afecțiune și manifestare fiind diferită.
Cauzele care declanșează o afecțiune autoimună nu au fost stabilite cu certitudine, se știe
clar că aceste afecțiuni apar când organismul atacă propriile țesuturi, afectând funcționarea
organelor si sistemului organismului.
FACTORII DE RISC CARE CONTRIBUIE LA DEZVOLTAREA BOLILOR
AUOTIMUNE
-toxinele din mediul înconjurător
-ereditatea sau moștenirea genetic
-viruși
-radiațiile solare- iodul
-stresul și anxietatea - sarcina
Dieta deficitară, lipsa exercițiului fizic, a odihnei, abuzul de alcool și tutun pot slăbi de
asemenea sistemul imunitar.
2.2. CLASIFICAREA BOLILOR AUTOIMUNE
Bolile autoimunesistemice sunt caracterizate prin faptul că afetează mai multe tipuri de
organe, dar și sisteme funcționale ale acestora.
Cele mai frecvente afecțiuni autoimunesistemice sunt:
-Artrita reumatoida și atrita juvenilă (afectează articulațiilor, mai rar pielea sau plămânii)
-Lupusul eritematos (afectează pielea, rinichii, articulațiile, creierul, globulele roșii, etc.)
-Selerodermia (afectează pielea, intestinul, rareori plămânii)
-Sindromul Goodpasteure (afectează rinichii și plămânii)
-Poliomialgia Guiliain - Barre(afectează sistemul nervos)

11
CLASIFICAREA BOLILOR AUTOIMUNE in funcție de locul unde se dezvoltă, de
organul, sistemul de organe sau țesuturilor lezate:
-Diabetul zaharat tip I (insulele pancreatice Langer bans)
-Tiroidita Hashimoto sau boala Graves (tiroida)
-Boala Celiacă, boala Chron (tractul gastro intestinal)
-Scleroza multiplă
-Boala Addison (glandele suprarenala)
-Ciroza biliară, hepatita autoimună (ficat)
-Anemie pernicioaca (stomac)
-Miastenia Gravis - Dermatomiozita
-Arterita Horton (arterele capului și ale gâtului)
HEPATITA AUTOIMUNA
Sistemul imunitar atacă și distruge celulele hepatice, conducând la cicatrizarea
țesuturilor și dereglarea funcției Beatului și, ulterior, la insuficiența hepatică.
BOALA CELIACĂ
Specifică acestei boli este intolerant la gluten (substanță care se găsește în compoziția
grâului, secarei, orzului, a unor produse alimentare si a unor medicamente).
Când oamenii suferă de aceasta boală consumă alimente care conțin gluten, sistemul
imunitar acționează prin deteriorarea mucoasei intestinului subțire.
DIABETULZAHARAT DE TIP I
Sistemul imunitar atacă celulele care hormoni necesari care controlează nivelul
zaharului din sânge, iar pancreasul nu mai poate produce cantitatea necesară de hormoni.

12
BOALA BASEDOW- GRAVES (hiperactivitate a tiroidei)

Această este o caracterizare hipersecreție de hormoni tiroidieini (hipertoridism).

SINDROMUL GUILLAIN –BARRE

Sistemul imunitar atacă nervii care conectează creierul și măduva spinării la restul corpului.
Deteriorarea nervilor face dificilă transmiterea de semnale, drept urmare mușchii nu mai răspund
la semnalele creierului.

ANEMIA HEMOLITICĂ

Sistemul imunitar distruge eritrocitele din sânge fără ca organismul să aibă timpul necesar să
refacă necesarul de globule roșii. Drept urmare, organismul nu este oxigenat pentru a funcționa
optim, iar inima este suprasolicitată pentru a compensa acest lucru.

PURPURA TROMBOCITOPENICA IMUNĂ

Sistemul imunitar distruge trombocitele implicate în coagularea sângelui.

13
SCLEROZA MULTIPLĂ

Este o boală autoimună caracterizată prin lezarea stratului protector din jurul nervilor, drept
urmare sunt afectate atât creierul, cât și măduva spinării.

ATRITA REUMATOIDĂ

Se caracterizează prin faptul că sistemul imunitar atacă mucoasă articulațiilor din înregul
organism.Provoacă o durere acută, rigiditatea articulațiilor și limitarea mișcărilor.

Artrita reumatoidă afectează, de regulă, articulațiile simetric (de ambele parți).Poate afecta
inițial doar o grupă de articulații ctual mai frecvent atacă articulațiile pumnului, mâinii, cotului,
umărului, genunchilor și gleznelor.

SCLERODERMIA

Este o afecțiune care provoacă o creștere anormală a țesutului conjunctiv la nivelul pielii și al
vaselor de sânge. Culoarea degetelor de la mâini și picioare se schimbă de la alb în roțu la albastru,
ca raspuns la caldura sau la frig.

VITILIGO

Sistemul imunitar distruge celulele care pigmentează pielea (melanocitele), astfel apar pete
albe pe zonele expuse la soare, organe și rectul. În scurt timp, părul devine cărunt.

14
2.3. SIMPTOMATOLOGIA, DIAGNOSTICAREA ŞI TRATAMENTUL BOLILOR
AUTOIMUNE
Simptomele bolilor autoimmune variază în funcţie de tipul bolii, dar şi de sistemul imunitar
al fiecarei persoane.
FAGOCITELE
Aceste celule acţionează absorbind particule străine sau microorganism, macrofagiile
acţionează în ţesuturi, iar monocitele sunt raspandite prin sange.
ANTICORPII sunt parte ai familiei de molecule numite imunoglobuline.Acestia joaca diferite
roluri in organism.
-IgG au rolul de a “imbraca” microbii, grabindu-le distrugerea de catre alte celule ale sistemului
imunitar
-IgM sunt eficiente la uciderea bacteriilor
-IgA se gasesc in fluidele organismului, lacrimi, saliva, etc.
-IgE au rolul de a ne proteja de infectii cu paraziti si sunt “responsabili” pentru alergii
-IgD raman atasati de celulele B si au roul de a initia un raspuns rapid de catre acestea
COMPLEMENTUL este un sistem de 25 de proteine care lucreaza impreuna pentru a
suplimenta forta de distrugere a sistemului imunitar in lupta impotriva bacteriilor. Aceste proteine
contribuie la raspunsul inflamator al sistemului imunitar in prima faza a infectiei, caracterizat prin
roseate, caldura, tumefiere, durere si pierdere a functionalitatii.
DIAGNOSTICARE
In fazele incipiente, bolile autoimune sunt dificil de diagnosticat, deoarece simptomele sunt vagi
si greu de descris. Diagnosticul este stabilit in urma unui examen fizic, in functie de simptomele
pacientului si istoricul medical complet (anamneza).
TESTELE PENTRU DIAGNOSTICAREA BOLILOR AUTOIMUNE
-testele de sange – teste specifice de anticorpi
-teste ale functiei tiroidiene (daca se suspicioneaza hipertiroidismul sau hipotiroidismul)
-testarea factorului rheumatoid
-testarea anticorpilor de acetilcolina penru diagnosticarea miasteniei gravis
TRATAMENTUL BOLILOR AUTOIMUNE
Majoritatea bolilor autoimmune nu pot fi vindecate, dar pot fi luate masuri pentru
ameliorarea simptomelor si imbunatatirea vietii pacientilor. Tratamentul depinde de manifestarile
implicate. Exista mai multe optiuni de tratament care ajuta la ameliorarea simptomelor: medicina
conventionala, terapie complementara, remedii naturiste.

15
CAPITOLUL III. LUPUS ERITEMATOS

3.1. NOȚIUNI GENERALE- ISTORIC, DEFINIȚIE


Lupusul este o boală critică autoimună care poate deteriora orice parte a organismului
(pielea, încheieturile și organele interne). Cronică înseamnă că simptomele și semnele tind să
dureze mai mult de șase săptămâni și uneori chiar ani. Lupus înseamnă că, în organismul
nostrusistemul imun nu mai funcționează corect. In mod normal, sistemul nostru produce proteine
numite anticorpi care protejează organismul de acești invadatori.
Autoimun inseamnă că organismul nu mai face diferența dintre acești invadatori externi
și țesutul sănătos al organismului nostruși creează “autoanticorpi” care atacă și distrug țesut
sănătos.Acești anticorpi cauzează inflamații, durere și distrugeri în diverse părțiale corpului.
Lupusul este și o boală cu perioade active (boala iși face apariția) și inactive (boala intră
în adormire). Lupusul poate să fie o boala ușoară sau una care să-ți pericliteze viața și trebuie
neapărat tratată de un doctor. Cu control medical, majoritatea bolnavilor se pot bucura de o
speranța de viață normală.
Lupusul nu este contagios, nu se transmite pe nicio cale, prin urmare nu poți “lua” de 1a
cineva lupus si nici nu poți “da” cuiva lupus, indiferent de calea de intrare în contact, habitat
comun sau relații.

ISTORIA LUPUSULUI
Se poate diviza în trei perioade:
* clasică
* neoclasică
* modernă
Perioada clasică începe în Evul Mediu când boala a fost recunoscută pentru prima dată și
au fost văzute manifestările dermatologice ale sale. Termenul LUPUS este atribuit doctorului
Rogerius din secolul al XH-lea care l-a folosit în descrierea clasicelor erupții ale malariei.
Perioada neoclasică a fost dominată de descoperirea implicațiilor sistemice ale bolii de
către doctoral Morse Kaposi, in 1872.
Perioada modernă a bolii a început în 1948, o dată cu descoperirea celulei lupice și a fost
caracterizată de avansarea în cunoașterea patofiziologiei și teste de laborator ale bolii, cât și de
progrese în tratament.
Istoricii medicine au emis teoria că oamenii cu prophyria ( boala care are multe
simptome în comun cu lupusul) au generat în folclor poveștile cu vampiri și oameni - lupi din
cauza fotosensibilității, leziunilor pielii, creșterea părului și culorii roșu-închis a dinților (în unele
cazuri severe de porfirie).
Primul tratament cu adevarat folosit a fost găsit o data cu apariția chininei în 1894. Patru
ani mai târziu, folosirea salicaților (o forma de aspirina),

16
împreuna cu chinina, a obținut rezultate mai bune în tratarea lupusului. Acest tratament a fost cel
mai bun tratament posibil până la mijlocul secolului XX, până când Hench a descoperit
eficacitatea folosirii cortizonului pentru bolnavii de lupus.

3.2. CLASIFICAREA LUPUSULUI ERITEMATOS


Există cinci tipuri de lupus eritematos:
-sistemic
-discoid/ cutanat
-subacut discoid
-indus medicamentos sistemic
-neonatal
LUPUSUL ERITEMATOS CUTANAT
Dermatoza cronică caracterizata printr-o eruptie cutanată sub forma unei măști pe față.
Lupusul eritematos cronic este flocalizarea cutanată a lupusului eritematos diseminat.
Sunt cunoscute ca erupții discoid cutanate deoarece zonele erupțiilor cutanate sunt modelate în
forma de disc sau cercuri. Un alt exemplu des întalnit de lupus cutanat este erupția de-a lungul
obrajilor, peste nas (la baza sa), cunoscut ca “erupția de tip future”. Alte erupții sau răni pot aparea
pe față, gât sau scalp unde pielea este expusă la soare sau la lumina fosforescenta) sau în gura, gât
sau vagin. Aproximativ 10% dintre persoanele afectate de Lupus Cutanat vor dezvolta Lupus
Sistemic.

LUPUS ERITEMATOS DISCOID


Lupus eritematos discoid sau lupusul eritematos cutanat (cunoscut și ca lupus eritematos
cronic, lupus eritematos localizat) este o dermatoză eritematos scuamoasă, cu acțiune atrofiată, cu
evoluție cronică și localizare la nivelul feței sau alte părțiale corpului. Boala este întâlnită mai des
în rândul femeilor, apare la vârsta adultă pe fondul unei predispoziții genetice.
Apare din cauza deficienței mecanismului endogen de aparare când organismul
sintetizează autoanticorpi.
Clasificare:
a) Lupusul eritematos centrifug
-placarde eritematoase, evoluție rapida, centrifugă, cu localizare la nivelul piramidei
nazale și al pomeților, cu aspect de “future”.Placardele sunt uneori acoperite de scuame
superficiale. Atrofia este scăzută sau absentă. Este forma care se poate vindeca, chiar și spontan.

17
-placarde eritematos, bine delimitat, mai proeminent la periferie, care este zona de extensie
-scuame keratozice aderente, uneori numai cu sediul follicular
-atrofie avansata, care poate provoca aspect inestetic, iar la nivelul regiunilor paroase realizeaza
alopecii definitive.
b) Lupus eritematos fix
c)Lupus eritematos cretaceu – scuamelor sunt groase stratificate si aderente
-se caracterizeaza prin nodozitati dermohipodermice cu localizare pe fata, care duc la atrofie
mutilanta.
e) Lupus eritematos tumidus
-este o forma atipica, care se prezinta sub aspectul unor plancarde rotunde sau ovalare, de culoare
rosie-violacee, papuloasa, de consistent moale, edematoase, acoperite sau nu de scuame, cu o
discreta hiperkeratoza foliculara. La centru apare atrofia alba- sidefie, in timp ce la periferie
persista un chenar rosu-violaceu.
f) Lupus eritematos diseminat cronic
-prezinta mai multe plancarde discoid eritematos scuamoase atrofice, raspandite pe tot corpul,
formand placi alopecice cicatriciale la nivelul regiunilor paroase.Este boala asemanatoare
lupusului cauzata de anumite medicamente. Simptomele acestui tip de lupus sunt similar cu cele
ale lupusului sistemice, dar doar ocazional pot afecta un organ major. Medicamentele cel mai des
associate cu lupusul medicamentos sunt hidralaziinele (folosite in tratarea hipertensiunii),
procainamidele (folosite in tratarea iregularitati de ritm cardiac) si isoniazidele (folosirea in
tratarea tuberculozei). Lupusul medicamentos este mai des intalnit la barbati deoarece ei, statistic
folosesc mai des aceste medicamente. Simptomele similar lupusului dispar in general la 6 luni de
la stoparea medicamentatie care le-a declansat.
LUPUSUL NEONATAL
Este o afectiune rara care afecteaza nou- nascutii a caror mame au lupus si sunt cauzati de
anticorpii mamei ce actioneaza impotriva fetusului de-a lungul sarcinii. La nastere nou-nascutul
poate avea o eruptive a pielii, probleme cu ficatul, numarul scazut de cellule ale sangelui, dar
aceste simptome dispar complet dupa cateva

18
cateva luni fara efecte de notat ulterior. Majoritatea copiilor cu mame bolnave de lupus se nasc
complet sanatosi.

3.3. FACTORII DETERMINANŢI AI LUPUSULUI ERITEMATOS MEDIUL


ÎNCONJURĂTOR

Deşi este necesar ca o persoana să aibă predispoziţie genetică pentru lupus, este nevoie de
un declanşator pentru activarea acesteia. Exemple:
-razele ultraviolete (expunerea îndelungată la soare)
-razele ultraviolete a tuburilor flourscente (saloanele de bronzat)
-medicamentele cu sulf care ridică sensibilitate la soare (Batrin si Septran, etc.)
-medicamentele din familia tetraciclinei ca minocycline (Minocin)
-o infecţie
-o gripă sau o viroză
-oboseală- o vătămare
-stresul emoţional (divorţ, boală, deces în famile alte complicaţii ale vieţii), orice stres la nivelul
organismului (operaţie, vătămare fizică, sarcina, naşterea).
HORMONII
Hormonii sunt “mesagerii” organismului şi pot controla numeroase funcţii ale sale. În
particular, estrogenul, hormonii sexuali, joacă un rol în lupus. Şi bărbaţii, dar şi femeile, produc
estrogenii este mult mai puternică la femei. Numeroase femei au mai multe simptome lupice
inaintea menstruaţiei şi/sau în timpul sarcinii, când producţia de estrogen este mare. Acest lucru
indică factorul de influenţă al estrogenului în severitatea lupusului.Oricum, acestea nu inseamnă
că estrogenul sau alţi hormone cauzeaza lupus.

3.4. SIMPTOMELE LUPUSULUI ERITEMATOS


Deoarece lupusul poate afecta atât de multe şi diferite organe, pot să apară o gamă
foarte largă de simptome. Aceste simptome pot să vina şi să dispară.
Cele mai frecvente simptome de Lupus, care sunt aceleaşi pentru femei şi bărbaţi, sunt:
-oboseală extremă – dureri de cap (migrene)
-articulaţii dureroase sau umflate
-febră
-anemie (număr scăzut de celule roşii sau al hemaglobinei sau volumul total de sânge redus)

19
-umflarea (edem) la picioare, mâini, în jurul ochilor
-dureri în piept pe respiraţie profundă (pleurozie)
-erupţii cutanate peste obraji şi sensibilitate la soare sau la lumina flourescenta (fotosensibilitate)
-căderea părului –coagularea sângelui anormală
- degetele devin albe sau albastre la temperaturi scăzute (fenomenul Raynaud)
-ulceraţii în gură sau în nas
Multe dintre aceste simptome apar şi în alte boli în afara de Lupus. De fapt, lupusul este
numit “marele imitator” deoarece simptomele lui sunt de mai multe ori ca simptomele de artrita
reumatoidă, anomalii de sânge, diabet, probleme tiroidiene, boala Lyme şi un număr de boli de
inimă, afecţiuni de inimă, afecţiuni musculare şi osoase.

3.5. LUPUSUL ERITEMATOS SISTEMIC


(NOTIUNI GENERALE)
Lupusul Sistemic este cea mai întâlnită formă de lupus şi este în general formă la care se
referă oamenii când spun “LUPUS”. Lupusul systemic poate să fie moderat sau sever. Câteva
dintre cele mai mari complicaţii în legatură cu actuale majore ale organismului sunt:
-inflamaţia rinichilor (nefrita lipică) afectează felul în care organismul filtrează toxinele din sânge
şi poate să fie severă încât să impună dializă sau transplantul de rinichi.
-creşterea în presiune a sangelui la nivelul plămînilor (hipertensiune pulmonara)
-inflamarea sistemului nervos şi a creierului, ce cauzează probleme de memorie, confuzie,
migrene şi atacuri cerebrale
-inflamarea vaselor de sânge ale creierului, care poate cauza febră, convulsii, schimbări de
comportament
-rigidizarea arterelor (boli coronariene) este o acumulare de material rigid pe arterele inimii care
poate duce la atac de cord.

20
3.5.1. EPIDEMIOLOGIA ŞI PREVALENŢA LUPUSULUI ERITEMATOS SISTEMIC

Datele privind răspândirea bolii în rândul populaţiei variază mai mult de la o zona geografică
la alta. Prevalenţa bolii este de 15-50 cazuri la 100 000 de locuitori.
S-a observat o influenţă a rasei, boala fiind mai frecventă la negri decât la albi. De asemenea,
este cunoscută predilecţia bolii pentru femeile tinere, în special pentru grupa de 15-45 ani, 90%
dintre pacientii cu LES fiind femei. Raportul femei/ bărbaţi variază dupa diferite statistici între
5/1 si 9/1.
În ultimele decenii s-a observant o creştere a frecvenţei bolii. Aceasta, pe de o parte datorită
cresterii acurateţii diagnosticului prin perfecţionarea tehnicilor de explorare şi, pe de altă parte,
probabil datorită unei creşteri reale a incidenţei, la care s-a adăugat apariţia lupusului indus
medicamentos.

3.5.2. ETIOLOGIA LUPUSULUI ERITEMATOS SISTEMIC


Cauza bolii este necunoscută, la declanşarea şi întreţinerea bolii contribuie întrepătrunderea
dintre factorii genetici, hormonali şi imunologici cu anumiţi factori de mediu.
Rolul factorilor genetici în producerea bolii este susţinut de analiza agregării familiale,
studii de gemeni monozigoţi, cercetarea unor markeri genetici şi studii pe modele experimentale.
La rudele de gradul I ale pacientilor cu LES şi la gemenii heterozigoti, boala apare de 6-8 ori
mai frecvent decât la persoanele neînrudite. La acestea se constată şi o creştere a incidenţei altor
boli autoimune sau numai a unor aberaţii imune.

21
Gemenii monozigoti au o incidecţă pentru boala de aprozimativ 50%. Anumiţi marker
genetici au fost identificaţi cu o frecvenţă mai mare la bolnavii cu LES, comparative incidental or
în populaţia normală.Dintre aceştia sunt de remarcat anumiţi produşi ai genelor complexului
major de histocompatibilitate.
Dintre factorii de mediu implicate în etiologia bolii sunt de menţionat razele ultraviolet,
virusurile, superantigenele microbiene şi medicamentele.
3.5.3. PATOGENIA LUPUSULUI ERITEMATOS SISTEMIC
Factorii de mediu care acţionează pe un teren genetic şi hormonal predispus tulbură balanţa
dintre imunitate şi tolerant cu dezvoltarea fenomenelor autoimune. Patogenia bolii recunoaşte o
primă etapă a producerii anomaliilor imune şi o a doua a producerii leziunilor imune.
Acestea au la bază hiper reactivitatea celulei B şi perturbarea echilibrului T helper.
Limfocitul B din sângele periferic al bolnavilor cu LES are o capacitate de proliferare spontană de
8 -9 ori mai mare decât cel de la subiectul sănătos. Această proprietate se exprimă indiferent de
faza de activitate a bolii. Hiperactivitatea limfocitului B este urmarea unei stimulări policlonale şi
a unei activări specifice la care contribuie şi dezechilibrul subpopulaţiilor.
Limfocitul T supresor (CD 8+) este deprimat. Defectul este mai eficient în grupul
pacienţilor cu boala activă comparativ cu cei cu boală inactivă .
Limfocitele T helper (CD 4+) au o importanţă deosebită în apariţia răspunsului autoimun.
Rolul lor a fost demonstrat pe modele experimentale. Depleţia limfocitelor T helper prin tratarea
şoarecilor lupici cu anticorpi monoclonali anti CD 4+ a anulat producerea de autoanticorpi şi
manifestările clinice de boala. Celulele NK au o activitate insuficientă care se corelează cu
susceptibilitatea crescută la infecţii a pacientilor cu LES.

3.5.4. SEMNELE ŞI PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE L.E.S.


ERUPŢIA- deşi afectează doar una din trei persoane cu lupus, problema pielii cel mai des
asociată cu boala este iritaţia sub forma de future care apare pe obraji ctua puntea nasului (malara).
Aceasta poate fi protuberentă sau plată şi poate fi pătată sau complet roşie în zonele afectate.
Unele persoane cu lupus dezvoltă leziuni ale pielii (leziuni cutanate subacute) care iniţial seamănă
cu mici pustule, dar care ulterior devin solzoase şi prezintă mâncărime, având zonele de centru
neafectate. Ambele tipuri de leziuni apar de regulă după expunerea la soare. O erupţie discoida
este de obicei groasă şi solzoasă. Poate dura zile sau ani şi adesea lasă cicatrice hipo sau
hiperpigmentate. Această erupţie este unicul simptom la persoane cu forma discoid de lupus.
Majoritatea persoanelor cu lupus dezvoltă în final dureri articulare, înţepenire şi inflamaţie, în
principal la degete, mâini, încheieturi ale mâinilor şi genunchilor.

22
ARTRITA – asociată lupusului, poate aparea si disparea repede. De obicei nu este
deformata, desi durerea poate fi severa in cadrul unui puseu.
PROBLEME RENALE – oamenii cu lupus sunt in mod special vulnerabili la afectiunile
renale. Lupusul poate cauza numeroase cazuri de glomerulonefrita, o boala care afecteaza
capacitatea rinichiului de a filtra toxine, conducand la blocajul renal.Unele persoane cu probleme
renale pot dezvolta o urina spumoasa si de culoarea ceaiului, umflarea gleznelor sau a partii
inferioare a piciorului sau tensiune arterial mare.Afectarea renala adesea poate aparea fara niciun
semn sau simptom de avertizare.
-SENSIBILITATEA la lumina soarelui (fotosensibilitatea), persoanele cu lupus sunt
adesea foarte sensibile la lumina soarelui, dezvoltand frecvent iritatii severe pe pielea expusa la
soare. Uneori, chiar lumina din interior, in special lumina fluorescenta, poate provoca acelasi
raspuns.
PROBLEME ALE CREIERULUI SAU ALE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL
-Lupusul poate cauza o serie de problem grave legate de creier sau sistemul nervos central,
inclusive dureri de cap, crize de pierdere a cunostintei, ameteala, problem de vedere, schimbari de
comportament sau accidente vasculare cerebrale.
PROBLEME CORONARIENE- Lupusul poate afecta toate partile inimii, inclusive
pericardul, muschiul inimii (miocardul) si endocardul.
PROBLEME PULMONARE – Lupusul poate cauza o serie de probleme pulmonare ,
dintre care cea mai frecventa este pleurezia, o inflamare a captuselii cutiei toracice, care produce o
durere ascutita, ca un cutit infipt in piept.
ULCERELE DE MUCOASA – aceste plagi in general nedureroase apar in gura, in mod
special pe cerul gurii si/ sau mai rar in nas. Este posibil sa nu observam ulcerele de mucoasa pana
nu mancam ceva condimentat sau pana nu apar sangerari nazale repetate.
TULBURARI LA NIVELUL VASELOR DE SANGE – vasele de sange inflamate pot
afecta circulatia sanguine. Inflamatia poate fi usoara.Tulburarile la nivelul vaselor de sange L.E.S.
nu necesita tratament sau pot fi foarte severe.
ALTE SEMNE SI SIMPTOME
Oboseala – care insoteste lupusul nu este aceeasi oboseala pe care o simtim dupa o noapte
de nesomn sau dupa munca fizica grea. In schimb, este ea este o epuizare extrema continua, care
de regula nu trece cu odihna.
Febra – o febra inexplicabila, in special o febra cronica peste 37,5⁰C , poate fi un semn timpuriu de
lupus.Sindromul Raynaud- in aceasta boala, degetele, calcaiele, nasul si urechile devin palide si
amortesc cand sunt expuse si amortesc cand sunt expuse la temperature scazute.
Inflamatia – ganglion inflamati sau inflamatii la picioare sau in jurul ochilor.
Probleme digestive – dureri abdominal, pierdere in greutate, greata si voma.

23
Pierderea părului – deoarece lupusul poate afecta pielea capului în anumite zone, părul
începe să cadă.
Depresia- persoanele cu lupus pot avea şi depresie sau dificultăţi de concentrare, fie din
cauza bolii propriu-zise, fie din pricina provocărilor de a trăi o suferinţă cronică.
3.5.5. DIAGNOSTICUL LUPUSULUI ERITEMATOS SISTEMIC
AMERICAN COLLEGE OF RHEUMATOLOGY a stabilit 11 criterii de diagnostic a L.E.S.,
diagnosticul pozitiv necesitând prezenţa a minimum patru dintre aceştia:
1. ERUPŢIA MALARA ÎN ARIPI DE FLUTURE
2. ERUPŢIA DE LUPUS DISCOID
3. FOTOSENSIBILITATEA
4. ULCERAŢII BUCALE SAU NAZO-FARINGIENE
5. POLIARTRITA NEEROZIVA
6 . PLEUREZIE SAU PERICARDITĂ
7. AFECTARE RENALĂ
8. AFECTAREA NEUROLOGICĂ
9. AFECTAREA HEMATOLOGICĂ
10. TULBURĂRI IMUNOLOGICE
11. ANTICORPI ANTINUCLEARI ÎN TITRU ANORMAL
Diagnosticul de L.E.S. este confirmat de prezenţa AAN, care reprezintă cel mai bun test de
screening.Un test AAN pozitiv nu este specific pentru L.E.S. deoarece AAN apare şi la indivizii
normali, de obicei în titru scăzut. Alte boliautoimune, infecţii virale, procese inflamatorii cornice
şi anumite medicamente pot include de asemenea AAN.
Astfel, un test pozitiv susţine diagnosticul de L.E.S., dar este nespecific. Un test negativ face
diagnosticul puţin probabil, dar nu imposibil. Anticorpii anti- AND dublu catenar şi anti-Sm sunt
relativ specifici pentru L.E.S. .
3.5.6. TRATAMENT LUPUS ERITEMATOS SISTEMIC
Tratamentul depinde de severitatea bolii, de organele afectate şi de cât de mult este afectată
acivitatea zilnică a bolnavului cu L.E.S. .
Tratamentul este individualizat şi poate suferi modificări de-a lungul timpului. Actualmente,
nu există un tratament care saă vindece lupusul. Medicamentele şi un regim adecvat de viatţă pot
controla simptomele. Regimul de viaţă include în primul rând cunoaşterea bolii. Medicamentele
folosite în tratamentul lupusului include antiinflamatoarele nesteroidiene, corticosteroizii,
antipaludice, imunosupresive şi terapii biologice.
-evitarea expunerii la soare
-aplicarea unei creme cu cortizon pentru nas

24
-administrarea de medicamente antiinflamatoare nesteroidiene şi repaus fizic pentru
durerile articulare şi febra
-administrarea medicaţiei antipaludice (medicamente folosite iniţial în tratarea malariei)
pentru tratarea oboselii durerilor articulare, rasului cutanat şi a inflamaţiei pulmonare.
-administrarea corticosteroizilor în doze mici, dacă antiinflamatoarele nesteroidiene nu sunt
eficiente în controlarea simptomtologiei.
PENTRU CAZURI MAI SEVERE DE LUPUS TRATAMENTUL INCLUDE:
-corticosteroizi în doze mari, administrate fie oral, fie injectabil;
-medicamente imunosupresive (care suprimă sistemul imunitar).
Un regim de viaţă adecvat este esenţial pentru tratarea lupusului, reducând frecvenţa şi
severitatea puseelor, contribuind astfel la o îmbunătăţire a calităţii vieţii.
Aceasta include:
-exerciţii fizice regulate
-cunoaşterea şi întelegerea bolii
-evitarea fumatului
-un regim alimentar echilibrat – suportat afectiv din partea anturajului.

25
CAPITOLUL IV:

PRINCIPALELE INVESTIGAŢII DE LABORATOR FOLOSITE PENTRU


DIAGNOSTICAREA L.E.S.

4.1. NOŢIUNI GENERALE

Investigaşiile de laborator pot ajunge la diagnosticarea L.E.S. si să se arate care dintre


organele interne sunt afectate. Testele periodice de sânge şi urină sunt importante pentru
monitorizarea activităţii şi severitatii bolii şi pentru a determina cât de bine sunt tolerate
medicamentele. Există mai multe teste de laborator care trebuie efectuare în L.E.S., teste care se
pot clasifica în:
1) TESTELE DE RUTINĂ care indică prezenţa unei boli sistemice active cu implicarea
mai multor organe, includ:
-viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) şi protein C reactivă (PCR), ambele fiind
crescute în inflamaţie; PCR poate fi normal în L.E.S., în timp ce VSH-ul este crescut; creşterea
PCR poate indica complicaţii infecţioase suplimentare.
-homeleucograma – care poate evidenţia anemia, numărul de trombocite sau leucocite
scăzute
-electroforeza proteinelor serice – care poate evidenţia un nivel crescut al gamaglobulinelor
serice (semnificând inflamaţia crescută) şi nivel scăzut al albuminei serice scăzute (semnificând
afectarea rinichiului)
-teste biochimice de rutină – care pot evidenţia afectarea renală, anomalii ale funcţiei
hepatice şi valori crescute ale enzimelor musculare în cazul în care este prezentă implicarea
musculară
-testele de urină sunt foarte importante la momentul diagnosticului şi în timpul acestuia,
pentru a determina atingerea renală
Este bine că aceste teste să fie realizate la intervale regulate de timp, chiar şi atunci când
boala pare a fi în remisie, analiza urinei poate arăta diverse semne de inflamare a rinichilor, cum ar
fi prezenţa în urină a hematiilor sau prezenţa unei cantităţi excesive de proteine.
Uneori, copiilor cu L.E.S.li se poate cere să colecteze urina timp de 24 de ore.
In acest fel, afectarea rinichilor poate fi descoperită precoce.

2) TESTELE IMUNOLOGICE
-Anticorpi antinucleari (AAN)
-Anticorpi anti-Sm – Testele de laborator măsoara nivelele de complement din sânge.
Complementul este un termen colectiv pentru un grup de proteine din sânge care distrug
bacteriile şi reglează răspunsurile inflamatorii şi imune . Anumite componente ale
complementului C3 si C4 pot fi consumate în reacţiile imune,iar nivelurile scăzute ale acestor
proteine semnfică prezenţa bolii active, în special la nivelul rinichilor.

26
Adesea este efectuată o biopsie renală (extragerea cu un ac a unui fragment mic de ţesut
renal). O biopsie renală oferă informaţii valoroase cu privire la tipul şi gradul leziunilor renale şi
este de foarte mare ajutor în alegerea tratamentului corect.
O biopsie de piele poate ajută la stabilirea diagnosticului de vasculită, lupus discoid sau
stabilirea naturii diferitelor alte leziuni cutanate.

4.2. INVESTIGAŢII HEMATOLOGICE ŞI DE HEMOSTAZĂ ÎN L.E.S.


PRINCIPALELE INVESTIGAŢII HEMATOLOGICE ŞI DE HEMOSTAZĂ NECESARE
DIAGNOSTICULUI ŞI URMĂRII EVOLUŢIEI ŞI TRATAMENTULUI ÎN L.E.S. SUNT:
1.Hemoleucograma
2.Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH)
3.Medulograma
4.Timpul de tromboplastina partial aciv (a PTT)
5.Determinarea anticoagulantului lupic (LA)
Hemoleucograma poate să indice disfuncţionalităţi în producerea ciclului de viaţă şi rata
distrugerii celulelor de sânge, precum şi infecţii acute sau cronice şi alergii. Celulele roşii (RBC)
transportă hemoglobina (HGB), care are rol în transportul oxigenului. Cantitatea de oxigen
recepţionată de ţesuturi depinde de numărul şi funcţionarea celulelor roşii si a hemoglobinei.
Valorile mediei volumului globulelor (MCV), a mediei globulară a hemoglobinei (MCH) şi
concentraţiei medie a hemoglobinei (MCHC) sunt folosite în diagnosticarea diferitelor tipuri de
anemie şi reflectă mărimea şi concentraţia de hemoglobina a celulelor. Celulele albe WBC sunt
mediatori ai inflamaţiilor şi ale răspunsului imun.
Există diferite tipuri de celule albe care apar în sânge în mod normal: eutrofile, monocite;
eozinofile, bazofile, limfocite.

27
Pregatire pacient
Hemograma se va recolta pe nemancate sau postprandial (trebuie totusi evitate mesele
bogate in lipide care pot interfera cu anumiti parametri ai hemogramei). Sexul, varsta pacientului
precum si conditii cum ar fi: starea de soc, varsaturi incoercibile, administrarea masiva de lichide
i.v. etc., care pot duce la deshidratarea, respective rehidratarea pacientului, precum si anumite
tratamente urmate de pacient, trebuie communicate laboratorului. Este de preferat evitarea pe cat
posibil a stresului in momentul recoltarii. In cazul monitorizarii regulate (zilnic sau la doua zile) a
anumitor parametric, proba de sange pentru efectuarea hemogramei trebuie obtinuta in acelasi
moment al zilei .

Specimen recoltat, recipient si cantitatea recoltata


Se recolteaza sange venos pe anticoagulant tripotasium/ dipotasium/ disodium – EDTA in
vacutainer cu capac miv/roz – K3 EDTA; la copiii mici se poate recolta sange capilar din deget/
calcai pe heparina intr-un microtainer. Imediat dupa recoltare se amesteca continutul prin
inversiunea usoara a tunului de circa 10 ori. Tubul trebuie sa fie umplut pana la semnul de pe
vacutainer pentru ca raportul sange / anticoagulant sa fie optim (concentratia recomandata EDTA
este de 1.2 -2.0 mg/ ml de sange ).
Cauze de respingere a probei pot fi: vacutainer incorect; specimen anticoagulant
specimen hemolizat; cantitate insuficienta.
Prelucrare necesara dupa recoltare – daca proba nu este trimisa imediata la laborator
trebuierefrigerata.
Stabilitate proba – 36- 48ore la temperature camerei (18 -26 grade Celsius), sau la
frigider (2 -8 grade Celsius) – pentru determinarea hemoglobinei si numaratorile de celule. Este
recomandat ca probele sa fie analizate in primele sase ore de la recoltare. Nu se recomanda
depasirea acestui interval pentru determinarea indicilor eritrocitari si hematocritului.Daca proba a
fost refrigerate , trebuie echilibrata la temperatura camerei inainte de a fi analizata.

Metode de efectuare a testului


I. Metoda automata
Analiza este procesata intr-un analizator automat Coulter LH 750 care are o noua tehnologie
Beckaman Coulter Accucount, care beneficiaza de un algoritm de procesare aleatoare a probelor
“random acces”, precum si de numaratoarea NRBC (eritoblasti), eliminand astfel presortarea
probelor, furnizeaza mai rapid rezultatele clinicienilor si imbunatateste simtitor eficienta
laboratorului. Softul permite programarea automata a efectuarii frotiului din probe cu rezultate
patologice.
II. Metoda clasica presupune numararea elementelor figurate in camera de numarat tip
TURCK sau THOMA, hemoglobina se determina fotometru, iar hematocritul se efectueaza
microtuburi heparinate care sunt centrifugate. Pentru metoda clasica se foloseste sangele recoltat
in vacutainer cu EDTA sau sange recoltat prin punctie capilara.

28
1. Numărarea hematiilor constă in diluţia sângelui recoltat în pipeta Potain
Se aspiră sânge în pipeta Potain pânî la diviziunea 0.5, apoi lichi de diluţie – Soluţia Hayem
–până la diviziunea 101, se agită lent.
Se numară hematiile din 80 pătrăţele mici ale careilajului de tip Tureck, adică 5 grupe de câte
16 pătrăţele delimitate prin linii triple, dintre care 4 situate pe o diagonală a câmpului celulei şi
una indiferent unde sau 4 coloane de 20 pătrăţele alese atfel încat să fie cuprinsă întreaga arie a
careiajului.
Suma eritrocitelor numărate pe 80 de pătrăţele se înmulteste cu 10.000 şi se raportează 1 mm
de sânge.

PARAMETRII BARBAŢI FEMEI PARAMETRII BARBAŢI FEMEI


Eritrocite RBC 4.70-6.10 4.2-5.4 Monocite 5.5-11.7% 5.5-11.7%
106/uL 106/uL

Leucocite WBC 4.0-10.8 4.0-10.8 Hematocrit 42.0-52.0% 37-47%


103/uL 103/uL HCT

Neutrofile 43.0-65.0% 43.0-65.0% Hemoglobina 14.0-18.0 12-16 g/dl


HGB g/dl

Eozinofile 0.9-4.0% 0.9-4.0% MCV 80.0-94.0 fl 80.0 -94.0


fl

Bazofile 0.3-1.0% 0.0-1.0% MCH 27- 31.0 pg 27-31.0


pg

Limfocite 20.5-45.5% 20.5-45.5% MCHC 32.0-36.0 32.0-36.0


g/dl g/dl

Trombocite 130-400 130-400 MPV 7.4-10.4 fl 7.4-010.4


103/uL 103/uL fl

Valori normale:
-la adulţi: bărbaţi– 4.9-5.6*10³/mm³, femei 4.39-4.9*10³/mm³;
-la sugari: 5.1-5.6*103/mm³,
-la copii: 4.5-4.8*103/mm3
2. Numărarea leucocitelor se efectuează asemănător numărătorii eritrocitelor. Se aspiră
sânge în pipeta Potain până la diviziunea 0.5, apoi lichid de diluţie Turck până la diviziunea 11.
Rezultă o diluţie de 1/20.Se numără patru câmpuri de 1 mm în cele

29
pareu câmpuri ale camerei.Suma leucocitelor numerate pe 4 câmpuri se înmulțește cu 100 si se
împarte la 2.
Valori normale:
-la adulți: 4000-8000/mm³
-la sugari: 8000± 12.000/mm³,
-la nou născuți: 12.000- 20.000/mm³
3.Hemoglobina
Culoarea roșie a sângelui, respectiv a globulelor roșii este dată de o substanță chimică în
care se află un pigment pe bază de fier, numit hemoglobină. Această substanță are capacitatea de a
fixa oxigenul din aer la nivelul plămânilor, pe care apoi îl transportî în tot organismul, la celule.
Metode de dozare ale hemoglobinei:
a.Dozarea hemoglobinei ca oxihemoglobină
Principiul metodei: Soluția diluată de ammoniac produce hemoliza sângelui și totodată
împiedică transformarea hemoglobinei în metemoglobină. Oxihemoglobina se dozează în funcție
de densitatea optică a soluției la 540 nm (filtru verde).
Tehnica: 0.02 sânge se omogenizează cu 5 ml soluție hidroxid de amoniu 0.1%. Se citește
extincția amestecului și se calculează concentrația hemoglobinei prin interpolare pe curbă de
calibrare.
b.Dozarea fotometricaă a hemoglobinei ca cianhemoglobină și cianmethe-moglobină
Principiul metodei: Fericianura de potasiu oxidează fierul feros din hemoglobină în fier
ferric, iar aceasta face ca toate felurile de hemoglobin să se transforme în metemoglobină sau
hemiglobină, care pe masură ce se formează, se transformă în cianmethemoglobină sau
cianhemoglobinaă, care se vor doza fotometric.
Tehnica: 0.02ml sânge venos sau capilar se amestecă cu 5 ml reactivi Kampen- Zylstra, se
omogenizeze și se lasă în repaus 30 minute. Extincția se va citi la 540nm. Concentrația
hemoglobinei se calculează prin interpolare pe curbe de calibrare.
c.Dozarea spectrofotometrică a hemoglobinei
Principiul metodei: Derivații hemoglobinei, fiind substanțe colorate (prin compoenta
porfirinică), pot fi ușor deosebite prin spectrul lor de absorbție. Derivații hemoglobinei sunt:
a) HbO2 (OXIHEMOGLOBINA): are douĂ spectre de absorbție în zona galben- verde
(570-545nm). Reprezintă 97% din hemoglobină în sângele arterial și 70-75% in
sângele venos.
b) HbH (hemoglobin redusa)
c) HbCO (CARBOXIHEMOGLOBINA) în mod normal reprezintă 0.5- 2% din
hemoglobin, iar la fumători în jur de 6.5%.
d) MetHb, în mod normal reprezintă 0.2- 1%

30
e) HbCO2 (carbhemoglobina), concentratia acestuia variaza in limite largi, este mai
mare in sangele venos si mai mic in sangele arterial.

d)Dozarea electroforetica a hemoglobinei


Principiul metodei: Hemoglobina si derivatii sai migreaza in camp electrostatic, datorita
componentei lor proteice.
In comparatie cu proteinograma efectuata din plasma, la proteinograma efectuata din ser
hemolizat apar benzi in plus fractiuni care migreaza diferitele tipuri de hemoglobin, in special 32.
Concentratia hemoglobinei se poate determina densitometric.
Tipuri de ctualel:
a)HbA1: migreaza in fractiunea a2, 32 si reprezinta 96-98% din hemoglobina
b)HbA2: migreaza in fractiunea a2, 52, reprezinta 1-3% din hemoglobina
c)HbF: migreaza in fractiunea a2, Y2 si reprezinta 0.5-0.8% din hemoglobina
Valori normale:
Barbati – 13-17g/100ml
Femei – 12-15g/100ml
4. Hematocritul reprezinta fractia elementelor figurate din volumul total de sange.
Permite aprecierea starii de anemie, respectiv poliglobulie.
Principiul metodei: Dupa centrifugarea sangelui pan ace hematiile ating un volum minim,
inaltimea coloanei celulelor este comparata cu inaltimea totala a coloanei de sange si fractia
celulelor exprimata in procente.
Tehnica: Sangele se recolteaza prin inteparea pulpei degetului sau a lobului urechii,
recoltat in vacutainer cu EDTA. Se astupa capacul cu plastilina sau in flacara. Se introduce in
centrifuga cu capatul liber spre ax, asezat simetric pentru echilibrare. Centrifugarea se face 3-4
minute la 10.000 rotatii /minut. Citirea rezultatului se face dupa o monograma.
Valori normale:
Barbati: 45-50%, femei – 40-45%.
Interpretarea rezultatelor in L.E.S.
Anemia, leucopenia +/-limfopenie si trombocitopenia sunt intalnite frecvent in L.E.S.,
fiind incluse in criteriile de diagnostic ale bolii si in cele de evaluare ale indicelui de activitate al
acestuia (SLEDAI).
Etiologia anemiei este variata, putand fi secundara bolii cronice inflamatorii, insuficientei
renale, pierderilor de sange, medicatiei, dar cea mai importanta in perioada de activitate a
lupusului este anemia hemolitica autoimuna.

31
Leucopenia cu limfopenie este secundară acţiunii anticorpilor limfocitotoxici şi se
corelează cu gradul de activitate cu gradul de activitate al bolii. Pe de altă parte, infecţiile şi terapia
imunosupresoare pot induce scăderea numărului de leucocite. Trombocitopenia este determinată
de prezenţa anticorpilor anti-trombocitari, infecţii sau medicaţie. Deşi anticorpii
anti-trombocitari sunt frecvent întâlniţi în L.E.S., prezenţa lor nu este mereu asociată cu
trombocitopenie. Când trombocitopenia este refreactară la tratament şi nu este însoţită de prezenţa
anticorpilor anti-trombocitari, se suspicionează prezenţa Sindromului antifosfolipidic secundar
(SAF).

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH)


Sedimentarea hematiilor apare atunci când eritrocitele agregă sub forma unei coloane. În
mod normal, hematiile dintr-o probă de sânge sedimentează lent datorită încărcăturii de suprafaţă
negative a acestora, care face ca celulele adiacente să se respingă când distant intracelulara scade
sub nivel minim. În anumite afecţiuni care determină creşterea proteinelor de fază acută (a-
globuline, fibrinogen) sau imunoglobulinelor, proteinele plasmatice se ataşează pe suprafaţa
hematiilor şi reduc potenţialul de suprafaţă, determinând agregarea hematiilor şi creşterea
sedimentarii acestora.

Pregătirea pacientului
Recoltarea sângelui pentru VSH se face pe nemâncate sau postprandial (trebuie evitate
mesele bogate în lipide, care pot determina alterări plasmatice).

Specimen recoltat, recipient şi cantitate recoltată


Se recoltează sânge venos într-un vacutainer cu citrate de sodium 3.8% tamponat sau
vacutainer cu EDTA K3 (pentru metoda microfotometrica capilară). Cantitatea recoltată trebuie
să fie cât permite vacuumul pentru menţinerea unui raport sânge/ anticoagulant de 4/1.
Cauzele de respingere a probei pot fi:
-vacutainer incorect;
-specimen coagulat;
-specimen hemolizat;
-cantitate insuficientă.

Stabilitate proba
-2 ore la temperatura camerei (18-26grade Celsius)
Este indicat ca testul să fie efectuat la cel mult 2 ore după recoltare. Dacă este ratată citirea la
o ora, sângele nu poate fi remixat şi refolosit pentru VSH. Testul trebuie efectuat la temperature
camerei.
-12 ore la 2-8 grade Celsius

32
În cazul în care, sângele a fost refrigerat, este necesară echilibrarea acestuia la temperatura
camerei.
-24 ore la 4- 8 grade Celsius pentru probele recoltate pe K3 EDTA
Și în acest caz, se impune echilibrarea sângelui la temperatura camerei.

Metode de efectuare a testului


1.METODA MANUALĂ WESTERGREEN: se repartizează 0.4ml soluție izotonică de
citrat trisodic 3.8%. Peste soluția de citrate se recoltează 1.6ml sânge venos proaspăt (până la
nivelul de 2 ml) și se amestecă.
Se aspira sângele citratat în pipeta Westergreen până la diviziunea 0 mm. Se așează tubul în
poziție verticală intr-un suport gradat milimetric și se citește nivelul de sedimentare a hematiilor în
mm după o ora. în unele teste rezultatul este citit și după un interval de 2 ore, însă acesta nu
furnizează informații suplimentare.
2.METODA AUTOMATA DE CITIRE VSH (cu ajutorul unui sistem de raze infraroșii)
Se recoltează sangele prin puncție venoasă folosind un vacutainer cu citrate, care este
compatibil cu cititorul automat.
În lipsa unui cititor automat de vacutainer pentru VSH, acestea se pot citi folosind un
stativ cu gradații care se ține pe masa de lucru, probele citindu-se la temperature camerei.
Valori normale:
Barbați: <50ani: <15mm/h
>50ani: <20mm/h
Femei: <50ani: <25mm/h
>50ani: <30mm/h
Interpretarea rezultatelor in L.E.S.
Cu cât hematiile sedimentează mai repede, cu atât VSH- este mai mare, fiind un indicator
de răspuns de faza acută. Un VSH mare poate indica un lupus active, dar poate aparea și din alte
motive. Unul din aceste motive este, de exemplu, existența unei infecții.
MEDULOGRAMA
Este metoda de examinare a măduvei osoase.
Pregatire pacient – recoltarea se face pe nemâncate sau postprandial.
Pacientului i se efectuează o anestezie locală până la periost la locul de puncționare,
eventual premedicație cu tranchilizante la pacienții sensibili.
Specimen recoltat – aspiratul medular este obținut de preferință, prin puncția osului iliac
(spina iliaca postero-superioară), care este lipsită de incidente majore și poate fi asociată cu
efectuare biopsiei osoase.

33
De asemenea, se poate efectua şi puncţia sternală la nivelul spaţiului II intercostal sau
puncţia spinei iliace antero –superioare.
La copii, măduva osoasă se poate obţine prin puncţia ariei tibiale antero-mediale.
Recipient recoltat –măduva este aspirată cu o seringă de plastic de 10- 20ml fără
anticoagulant.
Cantitate recoltată – 0.2 -2ml.
Cauze de respingere a probei – frotiuri incorect efectuate.
Prelucrarea necesară după recoltare – din materialul aspirat se efectuează rapid, înainte
ca proba să coaguleze, mai multe frotiuri. Se pot efectua frotiuri subţiri prin întindere, într-un mod
asemănător ca frotiurile de sânge şi/sau frotiuri cu grunji striviţi (se dispune pe o lamă de sticla o
porţiune din materialul medular care conţine grunji, iar deasupra lui se aşează o alta laăa/ lamelă
cu care aceasta este tras spre capătul lamei), acestea din urma fiind preferate pentru examenul
citologic al măduvei osoase, permiţând totodată o apreciere semnificativă a celularitaţii medulare.
Se recomandă efectuarea a minim 5 frotiuri de măduvă. Frotiurile se usucă în aer 30 de
minute pentru examinarea morfologică a elementelor celulare şi numărarea acestora se colorează
May- Grunwald- Giemsa. O parte din lame sunt păstrate necolorate pentru posibile coloraţii
speciale.
Stabilitate proba frotiurile fixate în metaol sunt stabile necolorate cel puţin 1 an fara
scăderea calităţii.
Metoda – examinarea microscopic iniţial la putere mică (obiectivul de 10x / 20x) pentru
aprecierea calităţii frotiului (prezenţa de grunji, calitatea coloraţiei, prezenţa de artefacte),
celularităţii.
Apoi frotiul se examinează cu obiectivul de 100x cu imersie, trebuie evaluate minim 500
celule nucleate intact, excluzându-se nucleii liberi. Numărătoarea se efectuează într-o arie unde
sunt prezenţi puţini nuclei liberi, celulele nu se suprapun, nu sunt grupate sau distorsionate.
Aceasta este de obicei situată în zona celulelor dispersate adiacentă zonei centrale. De notat că
grunjii pot fi absenţi în măduvele pediatrice şi măduva va apărea ca o dispersie uniformă de celule.
Valori de referinţa – valorile de referinţă pentru procentele diferitlor tipuri celulare
medulare diferă mult între laboratoare şi sunt utile orientativ pentru ceea ce se aşteaptă într-o
măduvă normală.

Interpretarea rezultatelor în L.E.S.

În lupusul eritematos sistemic medulograma pune în evidenţă o maduvă cu abundente


plasmocitare şi granulocitare.
Celulele sângelui sunt produse în măduva osoasa, dar cele mai multe dintre problemele
care apar cu aceste celule, în cazul lupusului au loc după ce celulele părăsesc măduva şi intră în
circuitul sanguin.
Uneori însă, analiza măduvei osoase oferă informaţii importante care ajută la stabilirea
unui tratament adecvat.

34
Determinarea tipului de tromboplastina partial activat (a PTT)
Determinarea timpului de tromboplastina partial activat este utila pentru detectarea
deficientelor congenital sau dobandite ale factorilor de coagulare; suspiciunea de hemofilie sau
boala von Willebrand; monitorizarea tratamentului cu heparina nefractionata si inhibitori
trombinici; evaluarea preoperatorie a riscului hemoragic; suspectarea prezentei de inhibitori
specifici sau nespecifici ai coagularii (ex. Anticoagulant lupic). Prezenta anticoagulantilor lupici
se asociaza cu tendinta clinica pre tromboza si nu cu hemoragie.
Pregatire pacient: recoltarea se face pe nemancate.
In heparinoterapie, proba se recolteaza cu o ora inainte de urmatoarea administrare. Nu se
recoltaza proba de pe un cateter heparinizat.
Heparina administata intravenous potenteaza efectul inhibitor al antitrombinei asupra
factorilor XII, XI, IX, X si II (efectul se exercita mai ales asupra factorilor Xa si a
trombinei).Efectul anticoagulant apare imediat.
Deoarece timpul de injumatatire al heparinei este de 3 ore, proba de sange pentru aPTT se
recoleaza la 3 ore dupa, sau cu o ora inainte de administrarea heparinei.
Specimen recoltat – se recolteaza sange prin punctie venoasa.
Recipient de recoltare – vacutainer cu citrat de Na 0.105M (raport citrat de sodium –
sange = 1/9). Presiunea realizata de garou trebuie sa fie intre valoarea presiunii sistolice si de cea a
presiunii diastolice si nu trebuie sa depaseasca un minut.
Daca punctia venoasa a esuat, o noua tentative pe aceeasi vena nu se poate face decat dupa 10
minute.
Cantitate recoltata – trebuie sa fie cat permite vacuumul, pentru a preveni coagularea
partial a probei se va asigura amestecul corect al sangelui cu anticoagulantul, prin 5-6 miscari
blande de inversiune a tubului.
Cauze de respingere a probei – vacutainer care nu este plin pana la semnul stabilit de
producator (cel putin 90%); proba intens hemolizata, coagulate sau recoltata in alt vacutainer
decat cel cu titrat.
Prelucrarea necesara dupa recoltare – proba va fi centrifugata 15 minute la 2500g.
Stabilitate proba – proba este stabile 4 ore la temperature camerei (stabilitatea se reduce
la 2 ore in cazul pacientilor aflati sub hepinoterapie); plasma separata este stabila trei saptamani la
minus 20 grade Celsius; mai mult de un an la minus 70 grade Celsius.

35
Metode de determinare
1.METODA COAGULOMETRICĂ AUTOMATĂ
Se măsoară viteza de formare a cheagului după ce plasma săracă în plachete este
preincubată cu un activator (cefalină/ kaolin), apoi se adaugă clorură de calciu și se determină
timpul de formare al cheagului, folosind un analizator coagulometru.

2.METODA COAGULOMETRICĂ MANUALĂ


Tehnica de lucru este la fel, numai cĂ se cronometrează manual formarea cheagului.
Cronometrul se pornește când se adaugă clorură de calciu. Se ține proba într-o baie de apa la
37grade Celsius și se urmărește formarea cheagului din 30 în 30 secunde.

Valori de referință:
-normal: 26- 40 s;
-interval terapeutic - în cursul heparinoterapiei; 1.5- 2.5 ori valoarea nivelului de control.
Valori critice- aPTT >70s (risc de sângerare spontană).

Interpretarea rezultatelor în L.E.S.


În L.E.S. timpul de tromboplastină parțial activat este prelungit.

DETERMINAREA ANTICOAGULANTULUI LUPIC (LA)

Testul pentru lupus anticoagulant este folosit pentru a ajuta la determinarea cauzelor care au
generat o tromboză inexplicabilă, avorturi spontane repetate sau un timp de protombină prelungit.
Anticoagulantul lupic aparține unei familii de anticorpi antifosfolipide.
Prezența lui este recunoscută după prelungirea timpului parțial de trombo-plastină și lipsa
de corectare a acestuia după adăugare de plasmă normal.
Testele cu sensibilitate mai mare include timpul Russell cu venin de vipera și testul
fosfolipidelor neuter cu creier de iepure. Se recomandă ca minimum doua teste să fie efectuate, în
scopul de a detecta lupusul anticoagulant.
Cele mai sensibile două teste sunt testul cu venin de vipera Russell diluat (dRVVT) și
aPTT LA – sensibil, care utilizează un volum scăzut de reactivi fosfolipidici. Penru confirmarea
prezenței LA se efectuează teste de urmărire. Acestea pot include:
-studiu cu amestecuri: un volum egal de plasmă recoltată de la pacient este amestecată cu
plasmă “normal” din donații și pe acest amestec se fac testele aPTT sau dRVVT.

36
-corectare/ neutralizare: in proba recoltata de la pacient se introduce fosfolipide in exces si
apoi, pe proba rezultata, se executa aPTT- LA sau dRVVT (un astfel de test este numit testul
pentru neutralizarea fosfolipidei in faza hexagonala).
Pentru a elimina suspiciunea de contaminare a probei cu heparina, se poate efectua testul
pentru timpul de trombina, iar pentru a elimina posibilitatea existentei de fibrinogen anormal sau
defect, se executa testul de fibrinogen. Aceste doua conditii pot induce intarzieri in obtinerea
rezultatelor testelor si interfera cu procesul de detectare a lupusului anticoagulant.
Algoritmul de testare in laborator pentru detectarea LA
Recoltarea probei: recoltarea se face pe nemancate.
Se recomanda ca recoltarea probelor sa fie efectuata inaintea initierii tratamentului
anticoagulant sau la suficient timp dupa intreruperea acestuia.
Sangele va fi recoltat pe citrat de sodiu 0.105M (1/9); proba va fi dulblu centrifugata 15
minute la 2500g (plasma trebuie sa fie foarte saraca in trombocite). Cantitatea recoltata trebuie
sa fie cat permite vacuumul; pentru a preveni coagularea partial a probei se va asigura amestecul
corect al sangelui cu anticoagulantul, prin 5-6 miscari blande de inversiune a tubului.
Daca testul nu se efectueaza imediat, plasma separate va fi rapid congelata; inaintea
efectuarii testului proba va fi decongelata prin imersia completa intr-o baie de apa la 37 grade
Celsius, timp de 5 minute. Plasma separate este stabile 4 ore la temperatura camerei si o luna la 20
grade Celsius.
Cauze de respingere a probei – vacutainer care nu este plin pana la semnul stabilit de
producator (cel putin 90%); proba intens hemolizata, coagulate sau recoltata in alt vacutainer
decat cel cu titrat.

Alegerea testelor:
1. Teste screening: se recomanda efectuarea a doua teste screening bazate pe principia
diferite:
- testul cu veninde vipera Russell diluat – dRVVT- testul cel mai robust pentru detectarea
LA
- un test aPTT ce foloseste silica drept activator si are un continut scazut de fosfolipide (al
doilea test ca sensibilitate dupa dRVVT);
Daca rezultatul este negative la ambele teste, LA va fi comunicat negative; daca se obtine
un rezultat pozitiv la unul sau la ambele teste, se va rercuge la “mixing test” si la testele de
confirmare.
2. “Mixing test” - amestec din plasma normala + plasma de pacient- se efectueaza una
mestec 1:1 de plasma normala + plasma pacient, fara preincubare, timp de 30 de minute.
Plasma normala se poate obtine “in house” de la donator sanatosi sau se poate utiliza
plasma comerciala liofilizata sau congelata.
Rezultatul testului este sugestiv pentru LA daca timpul de congelare al amestecului de
plasma este mai mare decat valoarea cut-off stabilita pentru plasma normala.

37
Amestecul corecteaza timpii de coagulare in cazul deficitului de factori plasmatici. Ideal
se va efectua si un timp de trombina pentru a identifica prezenta heparinei si inhibitorilor specifici
ai factorilor coagularii; testul nu va putea fi efectuat daca plasma este incoagulabila.
3.Testele de confirmare – utilizeaza reactivi cu un continut ridicat de fosfolipide
(fosfolipidele in bistrat sau in faza hexagonal)..
Se testeaza proba pacientului cu reactivul ce are concentratie ridicata de fosfolipide
(confirmare) si se compara rezultatul obtinut cu cel de la etapa de screening (in prezenta unui
reactive cu un continut scazut in fosfolipide). Se calculeaza corectia procentuala (screen- confirm/
screen)x 100, fie raportul LA (screen/confirm) si se interpreteaza in raport cu valorile cut – off
stabilite pentru plasma normala.
Raportarea rezultatelor –se va face cantitativ cu un comentariu care sa indice daca
rezultatele sunt compatibile cu un rezultat pozitiv sau negativ.
Valori de referinta – anticoagulant lupic negative

2.3.INVESTIGATIILE BIOCHIMICE IN L.E.S.

Analizele de rutina biochimice ale sangelui pot sa evidentieze modificari ale enzimelor
musculare: creatinofosfokinaza (CPK), lactatdehidrogenaza (LDH) si transminaza glutamica
oxaloacetica (TGO) sau aspartate aminotransferaza (AST), daca pacientul prezinta implicare
musculara.
Daca pacientul manifesta anomalii ale functii hepatice, analizele biochimice pot fi
modificate si in cazul transminazei glutamica piruviva (TGP), a fosfatazei alkaline si a
gama-glumiltranspeptidazei (GGT). In acest caz, una din cele mai importante analize este
electroforeza serica.
In cazul unei afectari renale importante sunt dozarea creatininei serice si examenul de
urina, atat examenul sumar cat si examenul de urina din 24 de ore.
Dozarea enzimelor TGO, TGP, GGT, CPK, LDH, Fosfataza alcalina si a creatininei
serice.
Pregatire pacient – recoltarea se face, de preferinta pe nemancate. Exista o serie de
medicamentesi substante care pot duce la cresterea nivelului de:
- CPK – exemplu: ampicilina, anumite anestezice, anticoagulante, aspirina, alcoolul si
ctual.
- TGP – exemplu: tratamentul cu heparina, saliciliati, opiacee, tetracycline.
- TGO – exemplu: medicamente si substante chimice hepatotoxice (tetraclorura de
carbon)
- LDH – exemplu: aspirina, cefalosporine, etanol, interferon, antiinflamatoare
nesteroidiene, sulfomide.
- GGT – exemplu: barbiturice, cefalosporine, estrogeni, contraceptive orale, acid
aminosalicilic, steroizi anabolizanti, androgeni

38
- Fosfatoza alcalină – exemplu: acid aminosalicic, steroizi anabolizanți, androgeni,
ciclosporină, estrogeni, contraceptive orale.
- Creatinina serică – exemplu: acid ascorbic, acyclovir, antiacide alkaline, chinolonele,
vitamina D.
De aceea, trebuie întrebati pacienții despre ce tratament urmează.
Specimen recoltat – se recoltează sânge prin puncție venoasă.
Recipient de recoltare – se va folosi un vacutainer fără anticoagulant (vacutainer cu
dop de culoare roșie) simplu sau cu gel separator (vacutainer cu dop galben).
Cauze de respingere a probei – dacă specimenul este intens hemolizat, lipemic sau
contaminat bacterian.
Prelucrarea necesara după recoltare – se separă serul prin centrifugare.
Stabilitate probă – serul separat este stabil 7 zile la temperature camerei; 7 zile la
4-8°C; 1 an la -20°C

Metode de determinare
1.METODA AUTOMATĂ – spectrofotometrică (enzimatică colorimetrică)

Valori de referință

Denumire analiză BARBAȚI FEMEI


TGO 2-37 UI/I 2-31
TGP 3- 41 UI/I 3-41
LDH 230-460 UI/I 230-460
CPK 38- 171 UI/I 26-145
GGT 2- 55 UI/I 2-38
Fosfatază 53- 128 UI/I 42-98
Creatinină 0.7- 1.3 0.6-1.1
mg/dl

2.METODA CLASICĂ de dozare din ser a enzimelor are la bază tot metoda
enzimatică folosind citirea probelor un spectrofotometru.
Probele pregătite manual sunt citite față de un blanc de reactivi (amestec de reactivi
folosiți la determinarea probei) și față de o soluție etalon cu o concentrație cunoscută. Extincția
citită de aparat este corelată cu valorile dintr-o curbă realizată folosind o hârtie milimetrică și o
serie de concentrații cunoscute de substanțe de baza.
Metoda presupune un timp mare de pregătire și procesare a probelor, consum ridicat
de reactivi și o acuratețe scăzută a rezultatelor. În prezent puține laboratoare mai folosesc această
metoda.

39
1.Determinarea transaminazelor serice TGO/ TGP
Principiul Reactiei: - piruvatul ca si oxalacetatul care trece spontan la piruvat,
reactioneaza cu 2.4 – dinitrofenilhidrazina dand dinitrofenilhidrazona a carei coloratie este
proportional cu cantitatea de acid cetonic rezultat.
Enzimele din ser incubate la 37C impreuna cu substratul introdus de noi in
reactiv,respectiv pentru TGOeste o solutie de acid L-aspartic, iar pentru TGP este o solutie de acid
acetoglutaric.
Fiecare enzima reactioneaza cu substratul ei specific si rezulta acid piruvic (in cazul
TGP-ului), respectiv acid oxalacetic (in cazul TGO-ului). Acidul piruvic, acidul oxalacetic,
reactioneaza cu 2.4 dinitrofenilfidrazina (DNPH) dand dinitrofenilhridazona care, in mediu
alcalin, da o coloratie roscata, fotometrabila. Probele se citesc la o lungime de unda de 520nm.
VALORI NORMALE
Transaminaza glutamica piruviva (TGP) =2- 16.5UI
Transaminaza glutamica oxaloacetica (TGO) =2 – 20UI.

2.Determinarea gama- glutamiltranspeptidazei (GGT)


Principiul Reactiei: metoda se bazeaza pe scindarea glutamil-4-nitroanilidei cu masurarea
exticntiei 4-nitroanilidei eliberate in solutie alcalina. Enzima provine din membranele citoplasmei
celulelor din epiteliile cailor biliare, prostate, ctual tubular renale, cailor excretorii
pancreatice.Narcoticele, carcinogenele, hormonii sexuali si alcoolul induc sinteza GGT.

VALORI NORMALE
Barbati – 6 -24 mUI/ml
Femei – 5 -11 mUI/ml
3.Determinarea creatininfosfokineazei (CPK)
Principiul Reactiei – dozarea CPK-ului se poate face in doua variante:
Metoda (1) cu fosfohexokinaza si glucozo-6-fosfatdehidrogenoza ca reactive
enzimatice si
Metoda (2) cu fosfoenol-piruvat (PEP), enolaza, piruvatkineaza
Metoda colorimetrica se bazeaza pe reactia de culoare care creste proportional cu
cantitatea de acid fosforic eliberat in reactive.Enzima se gaseste in 3 forme izoenzimatice in
citploasma si mitocondriile din miocard, muschi si creier.Enzima catalizeaza formarea de ATP
din creatin fosfat si ADP.
VALORI NORMAL
Adulti – 2 -60UI

5.Determinarea fosfatazei alkaline

40
PRINCIPIUL REACTIEI: prin actiunea fosfatazelor, p-nitrofenilfosfatul este
hidrolizat paranitrofenol si acid fosforic. Paranitrofenolul in solutie alcalina produce o coloratie
galben intens, proportional cu intensitatea activitatii enzimatice. Enzimele din ser sunt incubate la
37⁰C impreuna cu substratul alcatuit din glicol si p- nitrofenilfosfat sare disodica. Reactia se
opreste prin adaugarea unei baze (NaOH). Se citesc extinctiile la o lungime de unda de 405nm.

VALORI NORMALE
Adulti: 13 -45UI/l
Femei gravide in ultimile 3 luni: 28 – 115UI/l

6.Determinarea creatininei serice


PRINCIPIUL REACTIEI:Creatinina formeaza cu acidul picric, in mediul alcalin,
picratul de creatinina de culoare portocalie. Se amesteca serul cu acidul picric, dupa 5 minute se
centrifugheaza, iar supernatantul se trateaza cu o solutie de NaOH 10%.Proba se citeste dupa 20
minute la o lungime de unda de 530nm.

VALORI NORMALE
Adulti: 0.6 – 1.2mg%

Interpretarea rezultatelor in L.E.S.


In functie de stadiul bolii si de severitatea complicatiilor, toate aceste constante
biologice sunt crescute in lupusul eritematos sistemic.
Electroforeza proteinelor serice
Electroforeza este o metoda fizico- chimica de analiza ce permite separarea
proteinelor pe baza diferentelor intre vitezele de deplasare intr-un camp electric aplicat mediului
respectiv. Ca urmare a caracterului lor amfoter, proteinele poseda o sarcina electric ace depinde de
natura molecule, pH si de compozitia mediului.Moleculele incarcate electric, aflate in solutie si
supuse actiunii unui camp electric, vor migra care electrodul de polaritate opusa.

Viteza cu care se deplaseaza o particula intr-un camp electric depinde de mai multi
factori:
-densitatea de sarcina electrica la suprafata particulei (functie de marimea sarcinii si
de volumul particulei);
-densitatea particulei;
-gradientul de potential- reprezentat de raportul dintre diferenta de potential dintre
electrozi si didtanta dintre acestia;
-forta ionica a mediului,
-vascozitatea lui

41
-temperatura.
De acesti factori depinde si gradul de rezolutie al unei metode electroforetice, natura
suportului folosit si pH-ul mediului, fiind decisive.
Electroforeza este o metoda de separare a proteinelor aflate in ser sau in urina.
Proteinele serice se impart in 5 sau 6 grupe principale in procesul electroforezei; albumina, alfa 1,
alfa 2, beta si gama. Grupul beta poate fi impartit in beta 1 si beta 2. Albumina care este produsa in
ficat reprezinta 60% din proteinele din sange, iar globulinele reprezinta restul de 40%.
Pregatire pacient – recoltarea se face pe nemancate.
Specimen recoltat – se recolteaza sange prin punctie venoasa
Recipient de recoltare – se va folosi vacutainer fara anticoagulant (vacutaine cu dop
de culoare rosie) simplu sau cu gel separator (vacutainer cu dop galben).
Cauze de respingere a probei – daca specimenul este intens hemolizat;
Prelucrare necesara dupa recoltare- se separa serul prin centrifugare;
Stabilitate proba – serul separat este stabil maxim 4 zile la temperatura camerei si 2
saptamanila 2 - -8 ⁰C.

Metode de determinare
1.METODA DE SUPORT DE GEL DE AGAROZA
Aceasta metoda este apreciata ca net superioara suportului de hartie.
Electroforeza in gel de agaroza prezinta cateva avantajem cele mai importante fiind:
-gradul mare de rezolutie, specificitate si sensibilitate;
-rapiditatea, conferita de posibilitatea analizei simultane a mai multor parametric, ca
urmare a independentei totale a celor doua module (modulul e migrare ctual de colorare)
-gradul mare de reproductibilitate prin implicarea minima a factorului uman la
metodele manual.
Consumul de reactivi este minim si permite analiza complexa a rezultatelor migrarii,
trasarea graficului migrarii cu vizualizarea acestuia pe monitor si efectuarea de eventuale
corecturi pe graphic, furnizarea de rezultate complete.

42
FRACŢIUNI PROPORŢII PROPORŢII
PROTEICĂ A ÎN ÎN GRAME
SERULUI PROCENTE

Albumina 52-62% 3.64-4.34


Gobuline din 38-48% 2.66-3.36
care:
Alfa-1-globuline 2-5% 0.14-0.35
Alfa-2-globuline 6-9% 0.42-0.63
Beta-globuline 8-11% 0.56-0.77
Gamma- 14-21% 0.98-1.47
globuline

3.METODA PE SUPORT DE HÂRTIE


Principiu: electroforeză reprezintă migrarea particulelor încărcate electric dintr-o
soluţie coloidală, la polul + sau la trecerea unui curent electric. Folosind un pH alcalin, fracţiunile
proteice se încarcă cu sarcine negative şi vor migra spre anod , în funcţie de greutatea lor
moleculară.
Succesiunea operaţiilor

1.întinderea benzilor şi aplicarea probelor de ser;


2.migrarea electroforetică;
3.fixarea şi colorarea benzilor;
4.valorificarea cantitativă;
TEHNICA DE LUCRU:
-banda de hârtie se îmbibă cu o soluţie tampon: soluţie stoc =pH 8.6, obţinând astfel:
3.68g acid dietilbarbituric (veronal), 20.6 g dietilbarbiturat de sodium (medinal,
veronal sodic).
Soluţia de lucru se amestecă o parte apă distilată cu două parţi soluţie stoc (în volume)
şi excesul se indepărtează prin tamponare între doua hârtii de filtru;
-benzile se introduc în camera umedă şi se conectează aparatul la curent electric timp
de aproximativ 30 minute;
-după întreruperea curentului electric, se pipetează 6 – 8 µl ser de cercetat la 3.5 – 4
cm de polul negative al benzii;
-după 10 minute se conectează aparatul la curent electric şi migrarea se realizează în
16 -18 ore;

43
-dupa migrare , benzile se mentin la 80 -100⁰C pentru 1 – 2 ore (pentru precipitarea
proteinelor pe banda);
-se coloreaza benzile cu o solutie de colorare =1g amidoschwartz 10B se dizolva
intr-un amestec de 90ml acid acetic glacial, timp de 10- 20minute. Benzile se introduc apoi in
solutiile succesive de decolorare (solutie de acid acetic glacial 5% in apa distilata), apoi se usuca
la temperatura camerei.
Evaluarea fractiunilor proteice se realizeaza prin metoda migrarii electroforega-melor.
-se foloseste un integrator in care se introduce banda de hartie colorata si uscata, dup ace
s-a intins pe suportul acestuia.
Fractiunile proteice colorate de pe electroforegrama sunt conturate cu un creion bine
ascutit si decupate. Fiecare zona continand o anumita fractiune proteica se taie in portiuni mici si
astfel divizata, se introduce in cate o eprubeta; va rezulta un set de 5 eprubete, notate de la 1 la 5,
continand fiecare o anumita fractiune proteica.
In fiecare eprubeta se pipeteaza exact 3 ml solutie de eluare (obtinuta prin amestecarea in
volume egale a unei solutii de carbonat de sodium 10% si methanol), se astupa cu un dop, se lasa
30 minute in stativ.
Pentru obtinerea unei mai bune eluari, eprubetele trebuie agitate. Se determina
fotocolorimetric extinctiile solutiilor celor 5 eprubete fata de eluent, la o lungime de unda 570nm
si se calculeaza continutul procentual al fiecarei fractiuni proteice.

VALORI NORMALE
Albumina:3.5- 5.0 g/dL
Alfa-1 globulina: 0.1 – 0.3g/dL
Alfa -2 globulina: 0.6 -1.0g/dL
Beta globulina: 0.7 – 1.2g/dL
Gama globulina 0.7- 1.6 g/dL

Interpretarea rezultatelor in L.E.S.


In general se observa cresterea gama globulinelor, ceea ce presupune un proces
immunologic cronic asociat cu afectiuni hepatice aparand, de regula, in toate bolile de colagen.

Examenul sumar de urina


Rinichii au rolul de a procesa deseurile din organism, iar analiza de sumar de urina poate
revela orice problema in modul de functionare al rinichilor.Lupusul poate ataca rinichii fara niciun
semn de avertizare vizibil, astfel ca analizele sunt foarte importante. Cel mai obisnuit test de urina
arata daca exista urme decelule (parti de cellule, care in mod normal ar trebui sa fie indepartate in
procesul de filtrare al sangelui) si proteinuria (proteinele care sunt eliminate din organism, intrucat
rinichii nu filtreaza deseurile intr-un mod adecvat).

44
Analiza completă de urină include determinarea caracterelor fizice (culoare, aspect,
greutate specifică), chimice (pH, proeine, glucoză, corpi cetonici, hematii, bilirubină, urobilogen,
leucocite, nitriți) și examenul microscopic al sedimentului.

Pregătire pacient:
Recoltarea pentru examenul de urină se face din prima urină de dimineață sau o proba de
urină spontan, din jetul mijlociu, după o prealabilă toaletă locală. Prima urină de dimineață are
avantajul că este mai concentrată și nu este influențată de dietă și activitatea fizică.
Specimen recoltat – se recoltează urina
Cauza de respingere a probei – cantitate insuficientă de urină; recoltare și păstrare
necorespunzătoare.
Recipient de recoltare – recipient pentru sumarul de urină. Este indicat ca recipientul
să nu fie umplut mai mult de jumătate și să fie închis etanș.
Cantitate recoltată – minim 10 ml.
Prelucrare necesară dupa recoltare – centrifugarea în vederea efectuării sedimentului
urinar.
Stabilitate proba– 3-4 ore la temperatura camerei (urina va fi refrigerată dacă există
întârzieri în examinare).
Metoda de efectuare a examenului sumar de urină

1. METODA FOTOMETRICĂ –metoda automată


Biochimia urinei se determină printr-o metodă semicantitativă, cu ajutorul unui
analizator automat, folosind stripuri de urina. Acest tip de test este rapid și măsoară elementele de
urină care sunt semnificativ pentru disfuncții renale, urinare, hepatice și metabolice.
Se imersează stripul în urină timp de o secundă, după care se introduce în analizator;
rezultatele apar în 60 – 120 secunde.
În eventualitatea unei modificări patologice, se produce o schimbare de culoare în zona
testului respectiv, care se compară cu o scală de culori predefinită. Intensitatea culorii permite o
evaluare semicantitativă a rezultatului.Stripul se poate citi folosind indicațiile de pe tubul cu
stripuri.
Presupune determinarea calitativă a proteinelor, glucozie, corpilor cetonici,
pigmenților biliari, urobilinogenul precum și densitatea și pH-ul probei.
Metoda clasică se desfașoară într-un timp mai îndelungat, necesită o cantitate mai mare
de urină, circa 100 ml, consum mare de reactivi și material consumabile.
Examenul complet de urină se finalizează cu examinarea între lama și lamela a
sedimentului urinar obținut după centrifugarea a 10 ml urina la turație mică (2500g). Sedimentul
urinar, în funcție de elementele care îl compun se împarte în:
1.Sedimentul neorganizat este reprezentat de săruri precipitate sub forma cristalină sau
amorfă. Cristalizarea depinde de gradul de concentrare al urinii, de pH-ul urinar. Reacția acidă a
urinii permite cristalizarea acidului uric, oxalatului de calciu și

45
cistinei. Reactia alcalina favorizeaza cristalizarea fosfatului amoniaco – magnezian, fosfatului bi-
si tricalcic, carbonatului de calciu si sulfatului de amoniu.
2.Sedimentul organizat cuprinde celule epiteliale, leucocite, eritrocite, cilindri, eventual
flora microbiana sau paraziti si spermatozoizi.
Pentru determinarea cantitativa a constantelor biologice din urina se foloseste urina
colectata in 24 ore.
Determinarea proteinuriei
In conditii normale, urina nu contine decat urme fine de protein. Acestea sunt
reprezentate de o combinative de protein derivate din plasma care au fost filtrate de glomeruli si
nu au fost reabsorbite de tubii proximali precum si de proteinele secretate de tubii renali sau alte
glande accesorii. Prezenta unei cantitati crescute de protein in urina poate fi un indicator important
al disfunctiei renale. Constituie adesea primul semn de boala si poate sa apara inaintea
simptomelor clinice.
Cu toate acestea, trebuie tinut cont de faptul ca exista si conditii fiziologice precum si
alte conditii patologice (afectiuni non-renale) care pot asocial proteinurie.
Pregatire pacient – va evita exercitiile fizice inainte de recoltare.
Specimen recoltat – urina din 24 ore; la ora 7 dimineata pacientul urineaza si nu retine
aceasta urina, apoi colecteaza intr-un vas de plastic toate emisiunile de urina pana la ora 7
dimineata in ziua urmatoare, inclusiv, omogenizeaza urina recoltata.
Se masoara intreaga cantitate, se retin 100ml in pahar de plastic de unica folosinta pentru urina; nu
se folosesc conservanti; ambele recipient trebuie sa fie inchise cu capac si se pastreaza la
temperature intre 2-8⁰C pana in momentul lucrului.
Recipient de recoltare – vas de plastic de 2-3 l si pahar de plastic pentru urina (unica
folosinta), pe care se noteaza cantitatea totala de urina din 24 ore.
Cantitatea recoltata – toata urina din 24 ore din care se trimite la laborator un
esantion de 100 ml.
Prelucrare necesara dupa recoltare – nu este necesara.

Stabilitate proba – 1 zi la ctualel camerei, 7 zile la 2-8⁰C si o luna la -20⁰C

Metode de determinare
1.METODA AUTOMATA FOLOSIND UN ANALIZATOR PENTRU
EXAMENE DE URINA
Se selecteaza unitatile de masura in grame si se foloseste un strip de urina identic cu cel
pentru examenul sumar. Tehnica de lucru este asemanatoare cu cea mentionata la examenul sumar
de urina.
Pentru determinarea proteinuriei se imerseaza un strip in esantionul de urina colectata
in 24 ore.
Se pune in analizator, iar rezultatul se va da in mg/L. Apoi se face conversia in g/L
conform formulei “mg/Lx0.001=g/L”.

46
2.METODA CLASICA
Principiul metodei: proteinele avand legaturi peptidice, dau cu inoul de Cu2+, in solutie
alcalina, un complex de culoare violeta, care este colorimetrat. Initial se precipita proteinele din
urina cu acid percloric, dupa 5 minute se centrifugheaza la 3000 turatii pe minut si se arunca
supernatantul. Peste sedimentul ramas se adauga reactiv biuret (tartrat de Na +K, sulfat de cupru,
in mediu alcalin), se agita pana la dizolvarea completa si apoi se masoara la o lungime de unda
546nm. Rezultatul se calculeaza in grame/litru. Proteinuria >3500mg/ 24h indica un sindrom
nefrotic.

Interpretarea rezultatelor in L.E.S.


Sumarul de urina trebuie efectuat periodic la pacientii cu L.E.S.; in nefrita active
examenul de urina se evidentiaza, de obicei proteinuria hematurie si cilindrii granulari sau
celulari.
Proteinuria masoara din urina colectata in 24 ore cresterea din timpul perioadelor de
activitate.Examenul de urina arata, deci, hematuria, cilindrurie si proteinurie.

4.4.INVESTIGATIILE IMUNOLOGICE IN L.E.S.

Anticorpii pe care organismul ii produce impotriva propriilor sale celule joaca un rol
important in lupus. Multi dintre acesti anticorpi se gasesc in grupul de teste care se cer in acelasi
timp. Unul dintre testele care se stie cel mai mult este numit anticorpii antinucleari (ANA). Cu
toate acestea, nu este un test specific doar pentru lupus.
ANTICORPII ANTINUCLEARI (ANA) sunt acei anticorpi legati de nucleul
celulei.Acest proces poate afecta si distruge celulele.Testul ANA este foarte important in lupus, de
vreme ce acesti anticorpi se gasesc in proportie de 97% la persoanele cu aceasta boala. Cand 3 sau
mai multe caracteristici ale lupusului sunt prezente – asa cum este afectarea pielii, a articulatiilor,
a plamanilor, a inimii, a sangelui sau a sistemului nervos – rezultatul pozitiv a unui test ANA va
confirma rezultatul. Cu toate acestea, singur, rezultatul pozitiv al testului ANA nu semnifica
intotdeauna ca este vorba de lupus.
ANA poate fi pozitiv si in cazul altor boli sau la persoane sanatoase.De asemenea, ANA
se poate modifica de la pozitiv la negative sau invers, la aceeasi persoana.
Insa, de regula, prezenta anticorpilor antinucleari indica lupusul.
Pe langa prezenta acestor anticorpi ANA, medicii pot cauta si prezenta altor anticorpi.
ANTICORPII ANTI –AND DUBLU CATENAR sau anticorpii anti-AND native sunt acei
anticorpi care ataca AND-ul (materialul genetic) din interiorul nucleului celulelor. Anticorpii anti
–AND se gasesc la jumatate dintre persoanele care au lupus, dar lupusul poate fi prezent si daca
acesti anticorpi nu au fost detectati. ANTICORPII SM tintesc catre proteinele SM din nucleul
celulelor. Prezent la 30- 40% dintre persoanele cu lupus, acesti anticorpi indica, aproape
intotdeauna lupusul.

47
ANTICORPII RNP sunt directionati impotriva particulelor ribonucleoproteice nucleare
mici (snRNPs), care ajuta controlul activitatii chimice a celulelor. Anticorpii anti- RNP se
intalnesc in multe stari autoimune si va atinge un nivel mare in cazul persoanelor ale caror
simptome combina caracteristici ale mai multor boli, incluzand lupusul.
ANTICORPII ANTIFOSFOLIPIDICI pot provoca o ingustare a vaselor de sange care
determina formarea de cheaguri de sange la picioare ori in plamani, atacuri de inima ori avort.Cel
mai adesea supusi analizelor sunt anticoagulantul lupic, anticorpii anticardiolipina si anti –beta 2
glicoproteina.
Aproape 30% dintre persoanele care au lupus vor avea prezenti si anticorpii
antifosfolipidici. Acestia sunt uneori prezenti si la sifilis, iar testele de sange nu pot spune
intotdeauna diferenta intre cele doua boli.Aproximativ 20% dintre persoanele cu lupus vor
prezenta false teste positive de sifilis.
Exista insa si alte proteine, care nu sunt anticorpi, care formeaza un alt panel de
investigatii imunologice in lupus. Acestea sunt:
-proteinele complement sunt folosite, in mod suplimentar, in cazul inflamatiilor cauzate
de lupus.
Exista 9 grupuri de proteine ale complementului, notate de la 1 la 9, cele mai obisnuite
sunt C3 si C4. Un nivel scazut al C3 si C4 poate indica un lupus activ.
-proteina C reactiva este o protein produsa de ficat, iar un nivel ridica al acesteia in
sange poate indica o inflamatie produsa de lupus
-imunoglobulinele sunt un grup de glicoproteine cu structura asemanatoare care
indeplinesc functia de anticorpi. Imunograma inseamna dozarea impreuna a imunoglobulinelor de
tip IgA, IgG si IgM.

Determinarea anticorpilor prin teste ELISA


ELISA(Enzyme Linked Imunosorbet Assay) reprezinta la ora actual, una dintre cele
mai des folosite metode, de identificare si apreciere cantitativa pentru anticorpi, antigene,
hormone, cytokine si o paleta larga de molecule, inclusive peptide sintetice.
Principiul metodei, indiferent de tipul de ELISA ales, este in esenta acelasi si se bazeaza
pe reactia antigen- anticorp. Antigenul sau anticorpul de captura este fixat pe un support solid
dupa care este pus in contact cu o imunoglobulina, un antigen sau respective orice molecula pentru
care are specificitate.
O enzima cuplata fie direct de imunoglobulina sau de un alt anticorp anti
–imunoglobulina degradeaza un substrat cromogen incolor producand un compus colorat ce poate
fi detectat spectrophotometric la o lungime de unda corespunzatoare.
Pregatire pacient – recoltarea se face de preferinta pe nemancate
Specimen recoltat – se recolteaza sange prin punctie venoasa
Recipient de recoltare – se va folosi un vacutainer fara anticoagulant (cu dop de
culoare rosie) simplu sau cu gel separator (cu dop galben).
Cauze de respingere a probei – daca specimenul este intens hemolizat, lipemic sau
contaminat bacterian.

48
Prelucrarea necesara dupa recoltare – se separa serul prin centrifugare.

Stabilitate proba – serul separate este stabil 7 zile la 4-8⁰C, timp indelungat

la -20⁰C.

TEHNICA ELISA
In cazul utilizarii sistemelor de faza solida pentru separarea moleculelor libere si a celor
marcate, tehnica este denumita ELISA (enzyme linked immunosorbenat assay).
Tehnica imunoenzimatica ELISA este bazata pe reactia antigen –anticorp.
Se desfasoara in mai multe etape:

Etapa I
In placa de godeuri se pipeteaza solutiile standard, controalele si serul de analiza care
poate fi ca atare sau diluat in functie de indicatiile producatorului. Urmeaza o incubare de 30
minute la temperatura camerei (perioada de incubare este precizata in prospectul fiecarui kit de
catre producator).
In aceasta etapa Antigenul sau Anticorpul este imobilizat pe suport solid (placa de plasic
cu godeuri) si Antigenul sau Anticorpul din proba de testat se leaga specific de reactantul
imobilizat. Reactantul marcat enzymatic reactioneaza cu complexul reactant imoblizat Antigen
(sau Anticorpi) din proba.
La expirarea termenului de incubare se arunca continutul placii cu godeuri si se spala cu
apa distilata. Placa de godeuri se scurge foarte bine pe hartie de filtru.

Etapa II
Se pipeteaza conjugatul si se incubeaza 30 minute la temperatura camerei (perioada de
incubare este prezenta in prospectul fiecarui kit de catre producator). In aceasta etapa reactantul
marcat enzymatic format din Antigen (sau Anticorp) conjugat cu o enzima este active, atat
immunologic, cat si enzymatic si reactioneaza atat cu Antigenul ( sau cu Anticorpul) din proba
imobilizat pe suportul solid cat si cu substratul corespunzator enzimei. La finalizarea probei de
incubare urmeaza procedura de spalare. Placa cu godeuri se scurge foarte bine dupa salare pe
hartie de filtru.

Etapa III
Se pipeteaza substratul specific si se incubeaza 15 minute la temperatura camerei (perioada
de incubare este precizata in prospectul fiecarui kit de catre producator). In aceasta etapa are loc
vizualizarea reactiei dintre reactantul enzymatic si complexul Antigen – Anticorp care se
realizeaza intialprin adaugarea unui substrat corespunzator enzimei utilizate.
Formarea complexului este identificata prin reactia de culoare care apare la adaugarea
substratului specific (substratul ete p-nitrofenil –fosfat-disodic pentru metoda cu fosfataza
alcalina si tetra-metil-benzinida pentru metoda cu peroxidaza). La expirarea perioadei de incubare
se adauga “stop solution” care opreste reactia. Urmeaza o agitare usoara a placii cu godeuri si
citirea acesteia.

49
Intensitatea culorii indica prezenta sau absenta Antigenului, respective Anticorpului
din proba. Se citeste spectrophotometric folosind un cititor de placa ELISA la o lungime de unda
de 450 nm (este indicat in prospectul kit-ului).

Determinarea celulelor lupice


Celula LE este un polimorfonuclear neutrophil, cu nucleul impins la periferie de o
masa mare omogena (colorata in rosu cu eozina), ce reprezina nucleul denaturant al altor
leucocite.

CELULE LUPICE
Fenomenul este urmarea actiunii antinucleari din serul bolnavilor asupra nucleilor
leucocitelor. Acestia se transforma in corpusculi omogeni care isi pierd structura cromatiniana si
isi modifica colorabilitatea (corpusculi LE), fiind apoi fagocitati de leucociteintacte, care devin
astfel celule LE.
Pregatire pacient- recoltarea se face de preferinta pe nemancate sau posprandial
(dupa mese), pacientul nu trebuie sa faca heparinoterapie 2 zile inainte de test.
Specimen recoltat - se recolteaza sange prin punctie venoasa
Cauze de respingere a probei – specimencoagulat (recipientul Erlenmeyer nu a fost
agitat imediat dupa recoltare), pacient heparinizat.

Recipient de recoltare
-daca pacientul doreste sa i se faca mai multe determinari, pentru celulele lupice se va
folosi un vacutainer steril fara aditivi, care se rastoarna rapid in recipientul Erlenmeyer de 150 mL,
cu 15- 20 perle de sticla (diametrul : 0.5 cm), fara anticoagulant.
Este exclusa utilizarea de tuburi cu gel separator.
-daca se recolteaza numai celule lupice, se va folosi o seringa de unica folosinta de
10mL cu ac de unica folosinta; sangele se pune rapid in recipientul Erlenmeyer cu perle de sticla,
descrise mai sus.
Cantitate recoltata - 10mL
Prelucrare necesara dupa recoltare - imediat dupa recoltare, sangele aflat in
recipientul Erlenmeyer cu perle de sticla se agita 15 minute, pentru defibrinare.
Stabilitate proba - sangele defibrinat se transporta la laborator pentru lucru efectiv,
in maxim 30 minute. Daca proba nu poate ajunge la laborator in acest interval de timp, sangele
defibrinat va fi transvzat intr-o eprubeta ctual cu diametrul 0.8 – 1cm si introdus apoi in incubator
la 37⁰C, timp de 1 ora.
Transportul la laborator al probei ajunsa in acest stadiu de prelucrare, trebuie facut
intr-o ora.

50
Metoda – examinare microscopic
Pregătirea lamelor în vederea determinării celulelor lupice:
-sângele defibrinat se trage într-o seringă unde am tras în prealabil 1 ml dextran. Se
îndoaie acul și seringa se pune la incubator la 37⁰C timp de 1 ora. Apoi se pune din seringă toată
plasma inclusiv stratul de leucocite format dintr-o eprubetă de centrifugă. Eprubeta se
centrifugheaza 10 minute la 3000mg si se arunca tot supernatantul, iar din sediment se intind
frotiuri, cel putin 3 lame, care se usuca rapid (prin agitarea lamelor).
Lamele uscate se vor colora May Grunwald Giemsa.

Tehnica de colorare May Grunwald Giemsa


Se prepara ctual de lucru Giemsa prin diluarea a 3 picaturi de colorant cu 2 cm de apa
distilata.
Fixarea: se acopera frotiul cu 20 – 25 de picaturi de solutie May –Grunwald, se lasa 2-3
minute, timp in care are loc fixarea chimica. Colorarea se face in doi timpi: peste Solutia
May-Grunwald se adauga 20-25 picaturi de apa tamponata, obtinandu-se colorantul in stare native,
care se lasa sa actioneze 2 minute.
-amestecul colorant se indeparteaza fara a se spala lama, dupa care aceasta se acopera cu
solutia Giemsa diluata, care se lasa sa actioneze 25- 30 minute.
-frotiul se spala cu un jet puternic de apa de robinet, se usuca si se examineaza la
microscopic, cu un obiectiv imersie.

Examinarea frotiului
Celula LE este mai mare decat un polimorfonuclear.
Caracteristica este culoarea roz- violacee a corpusculilor LE care nu mai prezinta nicio
structura. In jurul corpusculilor LE apare, ca o semiluna, nucleul celulei fagocitante, cu structura
si culoarea obisnuite.
Celule lupice
Celulele LE nu trebuie confundate cu pseudocelulele LE (imagini de
nucleofagocitoza), care nu au nicio semnificatie de diagnostic.Pe preparate, pot aparea si
corpusculi LE liberi care seaman ca marime si nuanta cu corpusculii de incluziune din celula LE;
prezenta lor are valaore de diagnostic.
Poate aparea si imaginea de rozeta: o grupare a leucocitelor in jurul unui corpuscul
LE.
Nota:

51
-pentru a afirma un rezultat negative trebuie examinate cel putin trei preparate, timp de
10 minute fiecare. Un singur examen negativ nu este concludent, purtandu-se gasi celule LE la a
2-a sau a 3-a examinare.

Valori de referință – celulele lupice absente pe lamele examinate.

Interpretarea rezultatelor:
-urmărirea celulelor lupice este utilă în aprecierea evoluției tratamentului
-dacă tratamentul este eficace atunci celulele lupice dispar
-testul este pozitiv dacă relevă prezența acestor celule în organismul pacientului, este un
semn al bolii autoimune lupus eritematos sistemic.
-prezența celulelor lupice mai poate indica faptul că pacientul suferă de artrită
reumatoidă, scleroderma sau prezintă sensibilitate ridicată la anumite medicamente.

Determinarea imunoglobulinelor, complementului C3 si C4, Proteinei C reactivă


Pregătire pacient – recoltarea se face de preferință pe nemâncate sau postprandial
(după mese)
Specimen recoltat - se recoltează sânge prin puncție venoasă
Recipient de recoltare – se va folosi un vacutainer fără anticoagulant (cu dop de
culoare roșie) simplu sau cu gel separator (vacutainer cu dop galben).
Cauze de respingere a probei - dacă specimenul este intens hemolizat, lipemic sau
contaminat bacterian.
Prelucrarea necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare.

Stabilitate probă - serul separate este stabil 7 zile la 4-8⁰C; timp îndelungat la 20⁰C
Metode de determinare:
1.DETERMINAREA PRIN NEFELOMETRIE
Analizatorul de nefelometrie
Acesta este un sistem complet automatizat de mare viteză, care oferă principiile de
măsurare prin “Rate Nephelometry” și “Rate Near Infrared Particle Immunoassay”. Folosirea
acestui analizator reduce la minim intervenția operatorului, reduce timpul alocat procesării
probelor; elimină erorile de manipulare ale probelor (lucrează direct din vacutainerele unde se
recoltează sângele) și, astfel, sunt îndepărtate erorile.
Nefelometria are același principiu ca și turbidimetria - un antigen este plasat într-o
cuvă și interacționează cu anticorpul corespunzător aflat în exces.
Se formează complexe solubile ce tulbură proba de cercetat. Se măsoară fotometric
formarea de complexe, ca metode de cuantificare a rezultatului se folosește însă, o lumină laser ce
va fi reflectată de complexele Antigen –Anticorp și preluată, focusată de niște lentile special
într-un fotometru.

52
Concentrația de Antigen din proba studiată este determinată cu ajutorul unor curbe
standard.

Valori normale

Denumire Barbaţi Femei


IgA 82.0-453.0 mg/dl 82.0-453.0
IgG 751.0-1560.0 721.0-1560.0
IgM 46-304 mg/dl 46-304
C3 79-152 mg/dl 79-152
C4 16-38 mg/dl 16-38
CRP 0-0.800 mg/dl 0-0.800

Imunodifuzia radial Mancini – Imunodifuzia radial simplă sau imunodifuzia simplă


bidimensională a fost imaginată de Mancini, Carbonara şi Heremans in 1965.

Această metodă presupune difuzia unui reactant (în faza lichidă) într-un gel în care
este înglobat celălalt reactant. În această tehnică, anticorpul trebuie ăa fie în stare pură.
Dimensiunea haloului de precipitare este direct proporţional cu concentraţia Antigenului ce
difuzează şi invers proporţional cu concentraţia şi înălţimea de gel în care sunt înglobaţi.
Existenţa unei proporţionalităţi directe între concentraţăia Antigenului şi diametrul
zonei de precipitare pentru difuzia complete Mancini permite trasarea curbei etalon prin
măsurarea diametrelor de precipitare a cel putin 3 concentraţii ale unui Antigen de referinţă.
Pentru obţinerea unei dimensiuni convenabile a zonei de precipitare şi un contur bine delimitat,
concentraţia Antigenului testat. Cantitatea de Antigen înglobat în gel trebuie aleasă în funcţie de
titrul antiserului şi concentratia Antigenului testat. Cantitatea de Antigen introdusă în godeuri nu
trebuie să depăşească capacitatea de legare a Anticorpului înglobat.
Timpul necesar difuziei complete este în funcţie de temperatura la care are loc reacţia,
la 37⁰C, de greutatea moleculară şi concentraţia Antigenului.

53
Imunodifuzia radial simplă efectuată în condiţii optime prezintă coeficientul de
variaţie sub 10%, iar sensibilitatea este de 2µg/ml. Concentraţia Antigenului (proteinei) se
stabileşte în funcţie de curba etalon trasată cu 3 diluţii ale serului de referinţă.

Rezultatele metodei ce exprimă în mg/dl.

Metoda de lucru:
-în plăci de polistiren cu diametrul de 5 cm, se toarnă gel de agar în care a fost înglobat,
într-o cantitate optimă, antiserul (Ac) corespunzător tipului de componentă proteică (Ag) pe care
dorim să o identificăm (ser anti-IgA, anti-IgM, anti-IgG, anti-complement).
-în agar se efectuează godeuri de 2 mm (cu un tub metallic) în formă de rozetă,
respectând distanţa optimă între ele;
-în godeuri se introduce câte 5µl din preparatul proteic de identificat (seruri de bolnav,
ce conţin cantităţi necunoscute de Ag corespunzător Ac inglobat în gel), cu ajutorul unei
micropipete;
-în godeul central se introduce 5µl de ser uman de referinţă (cantitatea cunoscută
dintr-un Ag cunoscut, al cărui Ac corespunzator este înglobat în gel);

-placuţele se termostatează la 37⁰C pentru 24 de ore pentru IgG, complement, CRP şi


48 de ore pentru celelalte componente ( IgA, IgM);
-din godeuri va migra Antigenul (a cărui cantitate dorim să o calculăm), care va întâlni
antiserul corespunzător, înglobat în gel;
-după termostatare, în jurul godeurilor apar cercuri concentrice, de diametre variabile,
formate din linii de precipitare;
- se măsoară diametrul zonelor de precipitare şi se compară cu diametrul dat de serul
standard, cu concentratie cunoscută din central plăcii;
-astfel se poate stabili cantitatea de Ag (IgA, IgG, IgM sau complement), utilizând
tabele întocmite pe baza unor experimentări pe numeroase seruri, care stabilesc raportul dintre
diametrul zonelor de precipitare şi cantitatea de Ig sau complement corespunzătoare.

54
Imunodifuzia radial dublă Ouchterlny – se foloseşte pentru evidenţierea proteinei C
reactive.
În cadrul acestei metode Ag este plasat într-un godeu, Ac monospecific în alt godeu,
difuzează unul către celălalt în gel de agar şi apar arce de precipitare vizibile la locul de întâlnire.
Această metodă calitativă permite analizarea sistemului Ag- Ac graţie reacţiei de identitate.

3.DETERMINAREA PRIN REACŢIA DE AGLUTINARE


Identificarea proteinei C reactive se mai poate efectua şi cu ajutorul unei truse latex.
Principiul metodei: -reactivul CRP este o suspensie de particule latex de polistiren,
marcate cu o fracţiune de gamaglobulină a serului anit-uman CRP specific. Când CRP este
prezentă în probă, se observă o aglutinare ce indică un conţinut de 6 mg/l.

Modul de lucru:
-se aduc reactivi şi probele la temperatura camerei înaintea folosirii cu 30 minute;
-se pun 2 picături (50µl) de control (+) în primul cerc şi 2 picături în al doilea cerc al
plăcuţei de testare;
-se pune o picătura (45µl) de ser nediluat din fiecare probă în cercurile ce urmează;
-se agită uşor suspensia de reactive latex – se pune în fiecare cerc folosit o picătura
(45µl);
-pentru omogenizare se foloseşte un beţisor pentru fiecare test efectuat;
-se roteşte plăcuţa 2 minute şi se citeşte rezultatul imediat în dreptul unei surse de
lumină.

55
Interpretarea rezultatelor:
Reacţia negativă – apariţia unei suspensii lăptoase, fără aglutinare, ca cea observată în
controlul negativ;
Reacţia pozitivă- orice aglutinare observată la proba asemanatoare celei observate la
controlul pozitiv.

a) Investigaţiile anatomo- patologice in L.E.S.


Procedura unei biopsii implică prelevarea unei mici părţi de ţesut pe care doctorul o va
examina la microscop. Aproape orice ţesut poate fi supus biopsiei.Pielea şi rinichii sunt parţile cel
mai adesea supuse biopsiei în cazul persoanelor cu lupus. Rezultatele biopsiei pot releva nivelul
de inflamaţie şi orice altă afectare a ţesutului.

Biopsie cutanată- este o procedură medicală semiinvazivă în cadrul căreia este


recoltat un fragment tisular tegumentar ce ulterior este analizat microscopic, în vederea observării
anumitor modificări patologice, sugestive pentru diverse procese locale sau sistemice.

Pentru a evita diferite confuzii, biopsia tegumentului în vederea examenelor


histopatologice trebuie efectuată din leziuni cu o vechime mai mare de o luna. Examinarea
acesteia va evidenţia hiperkinetoza, în regiunea orificiilor foliculare, atrofia epidermului cu
vacuolizarea evident a stratului bazal rectiliniu.
În edem este present un infiltrat limfocitar perianexial, însoţit de edem cu dilataţia
capilarelor din stratul superficial al dermului şi degenerescenta a colagenului.
Coloraţia PAS arată îngroşarea zonei membrane bazale şi prezenţa de depozite
fibrinoide în peretele vascular.Rareori, se remarcă leziuni microscopic de tip lichenoid pe
mucoase şi dosul mâinilor.
Lupus eritematos sistemic: biopsie piele coloraţie Alcalin albastru – PAS . Aspectul
este evident în leziunile discoide şi uneori minim în formele superficiale.
Dermatita asociată cu degenerare “Leucocyticlastic vaculitis” vacuolară în stratul
bazal.

56
Imunoflorescenţa directă a unei leziuni lupice pune în evidenţă depozite granuloase
de imunoglobuline (IgG, IgA, IgM) şi /sau complement (C1, C3) la joncţiunea dermo-
epidermică în 90% din cazurile de lupus acut şi cronic şi 60% în cazurile de lupus subacut.
Se evidenţiază astfel “banda lupica” în pielea lezională în aproape 100% din cazuri, în
peste 60% din tegumentele nelezate, dar fotoexpuse, şi în pielea nelezată şi neexpusă în 40% din
cazuri, concomitânt cu diminuarea imunochimice a heparin sulfatului.
Afectarea renală este frecventă în L.E.S. fiind o cauză majoră de morbiditate şi
mortalitate şi poate apărea la mai mult de 75% din pacienţi.
Biopsia renală – este o procedură medicală efectuată în scop diagnostic. Ea
presupune introducerea unui ac special prin flancuri (drept sau stang) cu scopul recoltării unui
fragment tisular din parenchimul renal.
Dacă se găsesc semne de inflamaţie renală se poate efectua şi o biopsie renală, teste
care ajută la elaborarea unui tratament mai eficient.

Însă numai o mica parte din pacienţii cu lupus necesită efectuarea unei astfel de
biopsii.

Biopsia renală
Momentul efectuării biopsiei renale a variat de la caz la caz, în funcţie de severitatea
simptomelor.

Biopsia renală este ctuale în evaluarea iniţială, când:


-există simptomatologie de sindrom nephritic

57
- hematurie glomerulară asociată cu proteinurie >0.5g/24 ore;
- hematurie glomerulară asociată cu proteinurie >0.5, dar cu hipocomplementemie şi Ac
anti AND pozitivi;
-proteinurie >1-2g/24 ore mai ales dacă există hipocomplementemie şi Ac anti AND
pozitiv H2;

Biopsia se poate repeta, dacă:


-proteinurie >2g/ 24 ore, dacă nu există simptom nefrotic iniţial sau creştere cu >50%.
Biopsia renală s-a dovedit a fi foarte utilă pentru identificarea tipurilor diferite de
glomerilonefrite cu complexe imune din L.E.S. care sunt variate, au prognosic diferit şi nu sunt în
mod necesar corelate cu constatările clinice.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii clasifică nefrita lupică în 6 clasice histologice, după
cum urmează:
Clasa I – Nefrita lupică mezangială minimă
Clasa II – Nefrita lupică mezangialaproliferative
Clasa III – Nefrita lupică focală
Clasa IV – Nefrita lupică difuză
Clasa V – Nefrita lupică membranoasă
Clasa VI – Nefrita lupică avansată sclerotic
Nefrita lupică difuză proliferativă este cea mai agresivă leziune renală din L.E.S. şi nu
mai puţin de 30% dintre pacienţi progresează spre insuficienţa renală terminală.
În nefrita lupică difuză proliferativă, cei mai mulţi glomeruli prezintă proliferare
celulară, frecvent cu formaţiuni semilunare.
Alte caracteristici observate la microscopia optică include necroză fibrinoida şi “anse
de sârmă” care sunt cauzate de îngroşarea membranei bazale glomerulare şi interpunerea
mezangială între membrane bazala şi celulele endoţiale.
Depozitele de IgG, IgM, IgA şi C3 sunt evidente la imunoflorescenţă. Microsopia
electronică evidenţiază numeroase depozite imune în mezangiu, subepitelial şi subendotelial.
În concluzie, deşi s-a diversificat gama de investigaţii care pot ajuta medicii la stabilirea
diagnosticului de Lupus eritematos sistemic, a scăzut timpul necesar procesării acestora, s-au
redus factorii de eroare privind rezultatele finale dar, nu s-a descoperit înca o analiză specific
numai acestei maladii.

58
STUDIU DE CAZ

Pacienta în vârsta de 38 ani, având înalțimea de 1.81 m și greutatea de 62Kg, din Buzău ,
s-a prezentat la Spitalul ,, Matei Bals “, din București,în septembrie 2010 .
Debutul bolii a avut loc în luna august a anului 2010, având următoarele simptome:
-erupție cutanată în formă de future, anemie, edeme generalizate (member, trunchi, fata),
pierdere a stării de conștiență de tip tonico-clonic generalizat (prima din viață) și cefalee occipital
Pacienta este internată, datorită simptomelor care persistă și a stării generale de rău având
ca obiectiv la internare următoarele: TA=190/90mm Hg, AV=92/min ritmic, fără ctua neurologice
de focar.
LA INTERNARE
- anemie normocromă normorcitară (Hb=7.1g/dl, Ht=21.6%), leucocitoză= 11.800/mmc,
trombocite normale, glicemie=129mg/dl, retență azotată: uree=90mg/dl, cr=2.62 mg/dl,
hiposodemie=3mm/l; coagulogramă= normal, leucociturie.
În cursul internĂrii s-au efectuat urmĂtoarele investigații:
-imunoglobilină A: 1.55 g/L;
-imunoglobulină G: 4.59 g/L,
-imunoglobulină M: 1.23 g/L;
-lipide totale (Lipemie): 1740 mg/dl;
-proteină C reactivă (CRP): 18 mg/L Stansfeld Webb (sediment cantitativ)
-leucocite: 6;-hematii: 120;-cilindri: 5;-TGO/AST: 11UI/L;-TGP/ALT: 8UI/L;
-timp protrombină (timp: 9.15 s, activitate protrombina 127%, INR: 0.85);
-trigliceride: 577mg/dl;
-uree serică:177 mg/dl;
-urocultură inclusiv antibiogramă pentru cultură pozitivă: POZITIVĂ;
-VSH: 140 mm/h;
-AAN pozitiv;
-CH 50; 58%.
IMUNOLOGIE (automat ELSA biorad)

59
ANALIZE Rezultate
Interval biologic de
referință/ UM

Ac ant ctual ANA Pozitiv Negativ


Ac ant SS-a (RO) 1.4 30U/ml-75U/ml
Ac ant SS-b (La) 1.4 <2U/ml-2U/ml/UI/ml
Ac ant Sm 0.87 <2U/ml->2U/ml/UI/ml
Ac ant 2.24 <4U/ml->4U/ml/UI/ml
IgG cardiolipine tip 12.6 <23U/ml->23U/ml/UI/ml
Ac anti cardiolipine tip IgM 3.5 <11U/ml->11U/ml/UI/ml

S-a diagnosticat L.E.S. (lupus eritematos ctuale).


IMUNOLOGIE (manual imunologie prin tehnică imunodifuziei)

ANALIZE REZULTATE INTERVAL biologic de


referință /UM

Complement C3 0.65 0.55-1.20/g/L


Complement C4 0.14 0.20-0.60/g/L
Imunoglobulina A 0.93 0.6-4.0/g/L
Imunoglobulina G 4.23 6.0-13.0/g/L
Imunoglobulina M 1.26 0.5-3.5/g/L

IMUNOLOGIE II

ANALIZE REZULTATE INTERVAL biologic de


referință /UM

Factor ctualel cantitativ 16 0-30/UI/mL


Imunoglobulina A 1.55 0.6-4.0/g/L
Imunoglobulina G 4.59^ 6.0-13.0/g/L
Imunoglobulina M 1.23 0.5-3.5/g/L

60
BIOCHIMIE (Olympus AU 400)

ANALIZE REZULTATE INTERVAL biologic de


referință /UM

Uree (g/L) 12.39 10.0-35.0/g/24h


Creatinină urinară (g/L) 1.10 0.6-2.0/g/24h
Acid uric urinar (g/L) 0.74
Sodiu urinar (meq/L) 19.90^
Potasiu urinar (meq/L) 34.0
Albumină urinară (g/L) 14.18t

BIOCHIMIE examen urinar 24h (volum densitate):

ANALIZE REZULTATE INTERVAL biologic de


referinta /UM

Volum 400 / mililitru


Densitate 1010
Proteine urinare (g/L) 18.071 0-0.15/g/24h

DIAGNOSTIC I: L.E.S. cu manifestări renale, cardiovasculare și neurologice; epilepsie


secundară, insuficiență renală cronică, sindrom nefrotic; hipertensiune ctuale secundară; boală
cardiac ischemică.
DIAGNOSTIC II: glomerulonefrită cu sindrom nefrotic de etiologie lupică (clasa IV).
Boală renală cronică stadiul II.Consiliere și surpaveghere a regimului alimentar.
Evolutia și tratamentul în spital: -sub tratament cu IEC, AINS, antisecretorii gastrice,
diuretice de ansă.
Evoluția a fost favorabilă, iar pacienta se externează în stare ameliorantă.
RECOMANDARI LA EXTERNARE:
-regim igieno- dietetic (hipocaloric, hiposodat, cu aport de lichide 1.5-2 l/zi; evitarea
eforturilor fizice mari, frigul și umezeala);
-consult neurologic în vederea efectuării biopsiei renale.
Pacienta revine la control, pentru efectuarea unor noi seturi de analize care vor indica
starea de sănătate generală sub tratamentul prescris.

61
ANTICORPI ANTINUCLEARI:
-Imunoflorescență – titrare (ANA, ANA HLA, ANA HL) – rezultat – pozitiv; anticorpi
antinucleari IgG 1:1280; anticorpi antinucleari IgA 1:160; anticorpi antinucleari IgM 1:160.
CELULE LUPICE: -rezultat 58%.
COMENTARII: -activitate hemolitică redusă, deficient de complement total; nivelul
scăzut se asociază cu vasculită generalizată acută cu complexe ctual, lupus eritematos,
glomerulonfrită postinfecțioasă acută, vasculită cu deficit de complement (sindrom Mc Duffie),
coagulare intravasculară, pancreatită acută.

TRATAMENT:
Prestarium 5 mg/tb (1 dimineața)
Furosemid 40 mg/tb (1 dimineața)
Aulin granule 100 mg/plic (1 dimineața si 1 seara)
Omeprazol 20 mg/tb (1 diminețta)
Starea actuală de sănătate a pacientei este favorabilă datorită regimului igieno-dietetic
(fără sare și grasimi animale) pe care îl respectă cu strictete, efort fizic redus și administrarea
tratamentului medicamentos.

62
CONCLUZII

Bolile autoimmune apar în rândul femeilor aflate la maturitate, aflate la vârsta fertilităţii.
Aceste afecţiuni sunt ereditare, dar există şi factori de mediu care conduc la slăbirea sistemului
imunitar. Simptomele bolilor autoimmune variază de la un individ la altul, fiecare afecţiune şi
manifestare fiind diferită.
Lupusul este o boala critică autoimună care poare deteriora orice parte a organismului
(pielea, încheieturile şi organelle interne). Cronică inseamnă că simptomele şi semnele tind să
dureze mai mult de şase saptămâni şi uneori chiar ani.
,,Lupus eritematos sistemic“ este necontagios, apare pe piele ca o roşeaţă, fiind vizibilă, mai
ales la nivelul obrajilor, dar se poate manifesta la nivelul articulaţiilor, cu dureri şi tumefacţii.
Simptome ale bolii mai apar la nivelul cardiac şi respirator.

63
BIBLIOGRAFIE

1.IMUNOLOGIE – Andrei Olinescu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995


2.IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ – Constantin Bâra, Editura medicală, Bucureşti, 1996
3.INTRODUCERE ÎN IMUNOLOGIE – Andrei Olinescu, Mircea Panait, Editura medicalâ,
Bucureşti, 2004
4.BIOLOGIA ŞI PATOLOGIA IMUNITĂŢII- ST Berceanu, Editura Academiei Bucureşti, 1984
5.BIOCHIMIE MEDICALĂ- Aurora Popescu, Elena Cristea, Marcela Zamfirescu- Gheorghiu,
Editura medicală, Bucureşti 1980
6. HEMATOLOGIE CLINICĂ – Stefan Berceanu, Editura medicală, Bucureşti, 1977
7.LABORATORUL CLINIC- Natalia Mitrica Kondi, Editura medicală Bucureşti, 1981
www.paginamedicala.ro
www.thelupussite.com
http://www.formaremedicala.ro/lupusul-eritematos-sistemic/
http://lupus-les-boala.blogspot.com/

64