Suport de Curs

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul II
I. Informaţii generale despre curs
Titlul disciplinei:Drept bancar

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): DO
II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină
Nume şi titlul ştiinţific: lect. univ. dr. Luiza Cristina Gavrilescu

Contact e-mail: luiza.gavrilescu@uaic.ro
Program consultaţii: conform pagină web
III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite
Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de D r e p t c i v i l . P a r t e a g e n e r a l ă .

Persoanele
IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
Obiectivul general
În cadrul dreptului bancar se studiază organizarea şi funcţionarea instituţiilor de creditare, tehnicile de
efectuare a operaţiunilor de plată și regimul contractelor bancare. Cursul urmărește dobândirea de
către studenți a capacității de interpretare a reglementărilor naționale și europene de drept bancar aflate
într-o permanentă dinamică.
Obiectivul principal constă în însușirea cunoștințelor necesare calificării și soluționării raporturilor
juridice din domeniul dreptului bancar.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
 Descrie modul de desfășurare a activității instituțiilor de credit
 Aplice corespunzător normele privind încheierea contractelor din domeniul bancar
 Opereze cu mecanismele de funcționare a instrumentelor de plată
 Interpreteze deciziile din practica judiciară națională și europeană
 Aprecieze importanţa respectării principiilor specifice derulării operațiunilor bancare
2. Competențe:
Competenţe profesionale
C1. Cunoașterea conceptelor specifice materiei dreptului bancar
C2. Înțelegerea mecanismelor de funcționare a instituțiilor din domeniul dreptului bancar
C3. Capacitatea de a analiza critic legislația specială în contextul dinamicii sale
C4. Formarea tehnicii de argumentare în realizarea unei calificări juridice
C5. Abilitatea de a soluționa probleme din practica judiciară bancară
Competenţe transversale
CT1. Capacitatea de a comunica și lucra în echipă, prin crearea unor grupuri de dezbatere
CT2. Competența de a stabili corelațiile cu domeniile conexe: drept civil, drept financiar
CT3. Aptitudinea de a valorifica resursele de informare și documentare
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu

cele menționate în Fișa Disciplinei)
1
Unitatea de învățare 1: Noțiunea de drept bancar. Evoluție – 2 ore
Unitatea de învățare 2: Izvoarele dreptului bancar: Izvoare interne; Izvoare din dreptul Uniunii
Europene – 2 ore
Unitatea de învățare 3: Banca Națională a României (I): statutul legal; politica monetară și
valutară, emisiunea monetară – 2 ore
Unitatea de învățare 4: Banca Națională a României (II): operațiuni cu băncile; supravegherea
bancară – 2 ore
Unitatea de învățare 5: Banca Națională a României (III): operațiuni pe contul statului; operațiuni
cu aur și active externe; activitatea internațională, conducerea și administrarea – 2 ore
Unitatea de învățare 6: Instituțiile de credit (I): structura sistemului bancar; clasificarea și funcțiile
băncilor – 2 ore
Unitatea de învățare 7: Instituțiile de credit (II): constituirea societăților bancare, obiectul de
activitate – 2 ore
Unitatea de învățare 8: Instituțiile de credit (III) :funcționarea societăților bancare; exercițiul
activității bancare; riscul bancar – 2 ore
Unitatea de învățare 9: Contractele bancare (I) : cadru general; contractul de cont curent;
contractul de depozit bancar – 2 ore
Unitatea de învățare 10: Contractele bancare (II): contractul de creditare, contractul de închiriere a
casetelor de valori; contractul de garanție – 2 ore
Unitatea de învățare 11: Titlurile de credit (I): clasificări; cambia; biletul la ordin; – 2 ore
Unitatea de învățare 12: Titlurile de credit (II) : cecul; bonurile de tezaur; renta; cărțile de credit – 2
ore
Unitatea de învățare 13: Operațiunile de plată (I) : instrumente de plată electronice; acreditivul
documentar – 2 ore
Unitatea de învățare 14: Operațiunile de plată (II) : incasso-ul documentar; ordinul de plată – 2 ore
VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

EVALUARE FORMATIVĂ 1 – realizată pe baza participărilor la dezbaterile din cadrul fiecărui
seminar
EVALUARE FORMATIVĂ 2 – constă în prezentarea unei lucrări elaborate în baza cercetării
individuale
VII. Metodele și instrumentele de evaluare
- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare
Bibliografie obligatorie:
1. Gheorghe Carmen Adriana, Drept Bancar, ed.a III a, Editura C.H.Beck, București, 2014
2. Goicovici Ana Juanita, Creditele pentru consum și de investiţii imobiliare. Comentarii și explicaţii,
Editura C.H. Beck, București, 2014.
3. Postolache Rada, Drept bancar, Editura C.H.Beck, București, 2012
Referinţe suplimentare:
1. Bercea Lucian (edit.), Drept bancar. Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
2. Bercea Lucian (edit), Contractul de credit bancar, Principiile, legea, Uzanţele, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013
3. Bercea Lucian, Câteva observații privind contractele bancare în noul Cod Civil român, Criza
financiară în lume, Reglementarea și supravegherea instituțiilor de credit, Editura Wolters Kluwer,
București, 2010
4. Ciutacu Florin, Drept bancar, Culegere de speţe. Modele de contracte, Editura Themis Cart,
2
Slatina, 2008
5. Deteșan Dometa, Insolvența persoanei fizice, Editura Hamangiu, București, 2015
6. Mănescu Dragos-Mihail, Regimul juridic al societăților bancare, Editura Hamangiu, București,
2009
7. Mihali-Viorescu Lucian, Clauzele abuzive în contractele de credit, Editura Hamangiu, București,
2015
8. Mischie Beatrice, Drept bancar, Culegere de practică judiciară, Editura C.H.Beck, București,
2010
9. Nemeș Vasile, Drept bancar, Editura Universul Juridic, București, 2011
10. Pena Adriana, Clauzele abuzive în contractele de credit, Editura Hamangiu&Litteris e-Publishing,
2017
11. Popescu Grigore Florin, Biletul la ordin, cecul şi cambia. Jurisprudenţă comercială şi penală,
Editura Hamangiu, București, 2011
12. Popescu Grigore Florin, Biletul la ordin, cecul şi cambia. Jurisprudenţă comercială şi penală,
Editura Hamangiu, București, 2011
13. Silberstein Ianfred, Regimul juridic al instituțiilor de credit, Editura C.H. Beck, București, 2019
14. Stoica Luminița Cristina, Împrumutul, comodatul și creditul bancar. Practică judiciară, Editura
Hamangiu, București, 2010.
15. Turcu Ion, Contractele bancare în Noul Cod Civil, art. 2184-2194, art. 2279-2494. Comentarii și
explicații, Editura C.H.Beck, București, 2013
16. Săuleanu Lucian, Smarandache Lavinia, Dodocioiu Alina, Drept Bancar, ed. a II a, Editura
Universul Juridic, București, 2011
17. www.bnr.ro
18. www.universuljuridic.ro
19 www.juridice.ro
20.www.curia.europa.eu
21.wwww.rolii.ro
3
Unitatea de învățare 1: Noțiunea de drept bancar. Evoluție
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: definiția și obiectul de reglementare al dreptului
bancar; apariția sistemului bancar; evoluţia sistemului bancar român.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să determine elementele definitorii ale dreptului bancar;
- să identifice momentele istorice care au marcat apariția sistemului bancar;
- să delimiteze principalele etape din evoluția sistemului bancar român
1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore
1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Definiția și obiectul de reglementare al dreptului bancar
Dreptul bancar reprezintă ramura de drept privat care reglementează operațiunile
bancare și statutul profesioniștilor care săvârșesc aceste operațiuni.
Dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul
bancar şi activitatea bancară. Astfel, dreptul bancar este alcătuit din regulile care formează
regimul întreprinderilor care speculează asupra monedei şi a creditului.
Obiectul de reglementare al dreptului bancar îl formează activităţile efectuate cu titlu
de profesiune obişnuită de instituţiile care alcătuiesc sistemul bancar, denumite generic
instituţii de credit.
Subiectele dreptului bancar sunt:
- banca centrală (Banca Naţională a României);
- instituţiile de credit;
- clienții băncilor ( persoane fizice și juridice).
Dreptul bancar reglementează condiţiile de acces la profesiunea bancară şi de
exercitare a activităţilor bancare de către bănci şi de către celelalte instituţii de credit, cu
autorizarea şi sub supravegherea prudenţială a Băncii Naţionale a României, în calitate de
bancă centrală a statului român. Subiecţii calificaţi (băncile, celelalte instituţii de credit şi
banca centrală) alcătuiesc sistemul bancar. Dreptul bancar reglementează operaţiunile care pot
fi cuprinse în obiectul de activitatea al băncilor şi al celorlalte instituţii de credit şi pe care
acestea le pot desfăşura în limita autorizaţiei emise de Banca Naţională a României.
Totodată, regimul clienților băncilor este reglementat prin norme de protecție,
îndeosebi în cazul persoanelor fizice acționând în calitate de consumatori. Reglementările
speciale vizează: protecția împotriva eventualelor clauze abuzive din contractele bancare,
regimul contractelor de credit încheiate cu consumatorii, condițiile contractelor de credit
imobiliar, posibilitatea stingerii obligațiilor născute din contractele de credit prin darea în
plată.
Operaţiunile principale ale activității bancare au ca obiect moneda şi creditul.
Constituie operaţiuni bancare:
- operaţiunile de atragere de depozite;
- operaţiunile de acordare de credite;
- operaţiunile de emitere sau gestiune a instrumentelor de plată .
4
Deși este o ramură a dreptului privat, dreptul bancar are puternice legături cu dreptul
public. Băncile şi celelalte instituţii de credit desfăşoară activităţi economice de interes public
şi în considerarea acestui fapt, sunt supuse unui regim de autorizare şi supraveghere
prudenţială, exercitat de B.N.R., în calitate de autoritate administrativă de specialitate.
Dreptul bancar cuprinde norme, principii, instituţii si alte reglementări care se referă la
bănci si raporturile lor cu agenţii economici. Băncile trebuie să fie întotdeauna gata să onoreze
instrucţiunile de plată emise de clienţii lor, confruntându-se uneori cu dificultăți generate de
diferenţelor de timp între momentul recepţionării încasărilor şi cel al efectuării plaţilor. În
astfel de situații, băncile recurg fie la încheierea unor tranzacţii pe pieţele interbancare, fie
apelează la creditul acordat de către băncile centrale pentru a îşi acoperi penuria de lichiditate
pe termen scurt.
Normele si principiile dreptului bancar îşi au izvorul, în principal, în legea de
organizare a activităţii bancare, în normele juridice din statutul BNR şi a statutelor băncilor
comerciale, în regulamentele privind creditarea societăţilor comerciale, în alte reglementari
juridice cum sunt: circularele, dispoziţiile, deciziile BNR si ale băncilor comerciale. La
acestea se adaugă reglementările privind protecția clienților persoane fizice consumatori.
2. Apariția sistemului bancar
Istoria sistemului bancar îşi găseşte originile în trecutul îndepărtat, existând mărturii
foarte vechi ce atestă practica unor activităţi care, într-o formă mai mult sau mai puţin
evoluată, se pot constitui ca primii paşi pe tărâmul practicii bancare. Există diferite păreri cu
privire la originea băncilor.
Unii cercetători apreciază că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani,
moment asociat apariţiei şi circulaţiei monedei metalice. După alţi cercetători, noţiunea de
bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut ideea să primească
disponibilităţi băneşti, sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii şi, în baza
acestor depozite, să ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.
Primele dovezi ale unei activităţii bancare se regăsesc în Orientul Apropiat (Babilon) şi
Egiptul Antic. În acea perioadă, templele erau, deopotrivă, loc de rugăciune şi loc de păstrare
a banilor şi tezaurelor. Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută şi
rambursarea creditelor se găsesc în Codul lui Hammurabi, descoperit la Susa. În
Mesopotomia în mileniul II se bate prima monedă de aur și apare polița ca document de
posesiune ce atestă existența unei datorii și indică data scadenței. Negustorii arabi foloseau în
tranzacțiile lor scrisoarea de schimb ca procedeu e credit, dar numai între persoane cunoscute.
Apariţia băncilor ca instituţii a avut loc în Grecia şi Roma antică în secolele VII-VI
î.Hr. Dezvoltarea comerţului a avut drept consecinţă emiterea de monede proprii, de către
fiecare oraş comercial. În această perioadă, preoţii ofereau împrumuturi ţăranilor, iar unele
persoane specializate în "negoţul cu bani" ofereau aceleaşi servicii altor categorii sociale. În
timp, aceşti "creditori", cunoscuţi sub denumirea de trapezişti (de la "trapeza", masă instalată
în pieţe - "agora", la care îşi rezolvau afacerile), au început să perceapă dobânzi foarte
ridicate, creând multe nemulţumiri în rândul populaţiei.
În scopul de a combate camăta mai multe cetăţi greceşti au decis să constituie “bănci
publice” care pe lângă rolul propriu- zis bancar, mai aveau şi sarcina strângerii impozitelor şi
dreptul de a bate monedă. Aceste instituţii erau conduse şi controlate de agenţi publici, în baza
unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la activitatea băncilor.
La Roma, “argintarii” au înlesnit şi diversificat schimburile comerciale, ajungând să asigure
toate funcţiile clasice ale băncilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor,
deoarece în perioada timpurie a dezvoltării imperiului roman, romanii nu s-au arătat interesaţi
în activităţi specifice băncilor. Însă, pe măsură ce au cucerit teritoriile greceşti şi au văzut cum
funcţionau băncile, au înţeles importanţa lor. Foarte curând după aceea, în întreg imperiul
roman au apărut atât bănci de stat, cât şi private. Pentru facilităţile de împrumut acordate,
5
aceste bănci aveau permisiunea să solicite plata unei taxe al cărei nivel nu era limitat.
Excepţie făceau băncile din Roma unde, pentru aceste taxe, a fost fixată o limită superioară.
Este interesant de remarcat faptul că aceste bănci nu puteau să perceapă dobânzi, dar aveau
permisiunea să perceapă comisioane (clasificate ca dobânzi) pentru serviciile acordate.
Deşi adepţii religiei creştine se ridicau împotriva ideii de dobândă, aceasta nu a
împiedicat ca băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanţ unde, în secolul VII,
Justinian codifică uzurile romane în domeniul bancar. În evul mediu, mănăstirile, ca şi
templele din Egiptul sau Grecia antică, au continuat să joace un rol important în efectuarea
unor activităţi specific bancare. Deşi, oficial, nu aveau voie să perceapă dobânzi, foloseau alte
metode pentru a obţine profit. Acesta lua forma veniturilor din ipoteci, a comisioanelor pentru
credite acordate etc.
Societatea medievală a cunoscut schimbări profunde la sfârşitul secolului XI, ca
urmare a cuceririi normande şi a cruciadelor. Biserica creştină îşi reafirmă opoziţia faţă de
practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) şi în cel de la Viena (1311), dar
interdicţia este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu: cel care acordă împrumutul
îşi asumă un risc (damnum emergens) sau pierde un câştig posibil (lucrum cesans). Urmează
astfel o renaștere a comerțului bancar în sec. XII-XIV în Nordul Italiei, la Genova și Florența.
Operațiunile de schimb se dezvoltă prin utilizarea cambiei, iar terminologia se definitivează:
bancher, bancrută.
În sec. al XII-lea, vânzarea se făcea pe credit, iar împrumuturile se garantau prin
gajuri, care puteau fi vândute dacă debitorul nu restituia împrumutul. „Zarafii” desfășurau
operațiuni bancare, acționând într-un număr limitat, fiind autorizați de regi, conți sau alte
autorități ai orașelor și târgurilor unde își expuneau diferite tipuri de monede pe o masă sau pe
o bancă, de unde și denumirea de „bancheri”.
Astfel se explică recunoaşterea comerţului bancar în secolele XII-XIV în Europa
Occidentală. Primele instituţii de tip bancar efectuau preponderent operaţiuni de transfer (ceea
ce azi se cunoaşte sub denumirea de casă de compensare), astfel încât sistemul de plăţi să
devină mai eficient. Prima bancă de acest tip a fost Banca Veneţiei, creată în 1171 şi
recunoscută oficial în 1587, ca Banca di Rialto.
Spre sfârșitul Evului Mediu, frecventele instabilități monetare au determinat utilizarea
frecventă a poliței și a ordinului scris de a plăti o sumă de bani unei terțe persoane –cecul.
Perioada renașterii, marcată de importante evenimente, au influenţat şi activitatea
bancară prin reapariţia băncilor publice în Spania şi Italia, precum şi prin iniţierea în Italia a
reţelei “muntele de pietate”- asociaţie de persoane care se grupează sub egida municipalităţii
pentru a împrumuta fără dobândă nevoiaşilor.
Dezvoltarea comerţului şi a băncilor a condus la necesitatea existenţei unor centre
permanente de afaceri. Astfel, în 1531 s-a deschis la Anvers prima piaţă financiară, cunoscută
ca bursă de valori şi, imediat după aceea, a apărut şi Bursa din Londra. Toate ţările europene
admit, cel puţin tacit, legitimitatea dobânzii şi introduc banul hârtie: Banca Veneţiei primeşte
depozite pe termen, cu dobândă, iar certificatele de depozit eliberate constituie o formă
primitivă de monedă de bancă; Banca din Amsterdam (1609) eliberează depunătorilor
certificate negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont şi care, la rândul ei,
era cotată faţă de moneda oficială; Banca Angliei este fondată în 1694, ca societate pe acţiuni
prin subscripţie publică şi întregul capital este imediat împrumutat statului. Aceasta are
dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia mai funcţionează: băncile
londoneze, băncile provinciale şi băncile comerciale. Banca Statelor Unite a fost constituită
printr-un act al Congresului din 1791 cu drept de a bate monedă şi de a emite bilete. În Franţa,
după eşecurile suferite de Colbert cu Casa de Împrumuturi (1674) şi de John Law cu Banca
Generală şi Compania Occidentului, publicul nu mai acceptă ideea banilor de hârtie. În 1776
6
ministru finanţelor, Turgot, împreună cu Beaumarchais şi cu doi bancheri constituie Casa de
Scont care primeşte depozite, emite bilete şi scontează efecte de comerţ. În anul 1800
generalul Bonaparte, fondează Banca Finanţei.
În secolul al XX-lea, după exemplul Angliei, toate celelalte ţări îşi fixează valoarea
monedei în metal preţios (paritatea în aur a monedei naţionale), prin determinarea greutăţii,
titlul (denumirea) şi valoarea monedelor metalice favorizând astfel apariţia a trei ipostaze ale
monedei: moneda metalică, moneda fiduciară (bancnota) şi moneda scriptică sau scripturală
(efectele de comerţ şi conturile în bancă la vedere. Tot în această perioadă apar “casele
bancare”, numite “băncile private”, denumite în limba franceză “haute banque”. Acestea nu se
ocupă nici de emisiuni monetare, nici de colectarea unor depozite bancare, ci se angajează în
calitate de consilieri, agenţi sau mandatari. În Germania, Austria şi Olanda sunt denumite
“bănci private”, iar în Anglia “merchant banks”. Până în secolul al XIX-lea, sistemul bancar
s-a structurat pe trei domenii specifice:
- băncile de emisiune, care deţineau monopolul emiterii de bancnote naţionale;
- băncile comerciale, care activau ca instituţii de intermediere financiară;
-instituţii financiare specifice, ca, de exemplu, casele de economii şi cooperativele de
credit.
Analiza comparatistă a dezvoltării băncilor în special în Ţările Occidentale dezvoltate:
Anglia, Statele Unite ale Americii, Japonia, Franţa, Canada, dar şi ţări socialiste dezvoltate:
Polonia, Ungaria, România, China etc. conduc la două constatări esenţiale: emisiunea
monetară ia treptat forma unei monopol de stat şi în schimb banca îşi asumă mai multe funcţii,
pe care fiecare ţară le va organiza şi dezvolta conform particularităţilor proprii, determinând
sisteme şi structuri bancare specifice.
Astfel, în epoca modernă s-a creat un sistem bancar real, ca urmare a apariției și
consolidării instituțiilor bancare de emisiune, a caselor bancare, a băncilor comerciale și a
instituțiilor para-bancare.
3. Evoluţia sistemului bancar român
Încă din Antichitate, în coloniile de pe țărmul Mării Negre au pătruns monedele
grecești, în paralel cu emisiunile monetare ale orașelor din zonă. În zona fostelor mine de aur
ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, au fost descoperite 50 de tăbliţe cerate, din care 25 s-
au păstrat şi au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în opera Corpus Inscriptiorum
Latinarum. Cea de-a 13-a tăbliţă cerată, reprodusă în volumul al III-lea al lucrării lui Theodor
Mommsen conţine contractul pentru constituirea unei societaţi bancare (Societas Dinastiarae)
redactat la 28 martie 167, la Deusera, localitate situată în apropiere de Alburnus Maior.
Prima bancă din România, „Banca Albina” a fost înființată la Sibiu conform
dispozițiilor Codului civil austriac, introdus în Ardeal prin Patentantul Imperial din 1853,
grație privilegiilor de care s-a bucurat populația săsească din Ardeal din partea regilor
Ungariei.
În Ţările Române, prima instituţie de tip bancar a apărut în primul deceniu al secolului
al XIX-lea în Bucureşti. Apar apoi în anul 1857, la Iaşi, Banca Naţională a Moldovei, şi în
1866, Banca Naţională în Bucureşti. Prima tentativă de constituire a băncii naţionale a
aparţinut principelui Grigore Alexandru Ghica. Deşi supravegheată de stat, după mai puţin de
un an de la primele operaţiuni, banca a dat faliment. Banca Naţională a României a fost
înfiinţată ca bancă centrală în anul 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile
parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanţelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus
participării capitalului străin la constituirea Băncii Naţionale. Capitalul băncii a fost stabilit la
30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscripţie publică, iar 10 milioane, depuse de
stat.
Banca Naţională a României s-a constituit ca importantă instituţie destinată creditării
activităţii economice şi comerciale, scontării cambiilor şi operaţiunilor cu alte instrumente
7
financiare. Ulterior, Banca Naţională a acordat un sprijin semnificativ modernizării sectorului
agricol. Au devenit evidente efectele benefice ale asistenţei acordate de banca centrală
dezvoltării pieţei, prin intermediul creditelor.
Banca centrală, prin emisiuni monetare, a ajutat noile bănci comerciale să susţină
dezvoltarea activităţii economice. Corespunzător dezvoltării economice a ţării, la început,
activitatea băncilor se baza, în principal, pe acordarea de credite persoanelor particulare.
Odată cu industrializarea şi implicit, cu dezvoltarea forţelor de producţie, a apărut necesitatea
concentrării sumelor disponibile, pentru a fi satisfăcute proiectele concepute de proprietarii de
pământ, de comercianţi şi de marii industriaşi. Procesul de creare a noilor instituţii de credit a
fost accelerat prin aportul de capital autohton, aparţinând reprezentanţilor burgheziei şi
moşierimii române, dar şi prin infuzia de capital străin.
În 1881, la Bucureşti, a fost înfiinţată Bursa de valori şi apoi Bursa de mărfuri. După
1880, a crescut numărul şi importanţa băncilor româneşti, de la numai 5 bănci existente între
1880-1890, la aproape 200 bănci, înainte de primul război mondial. Patru dintre principalele
bănci din acea vreme (Banca Generală Română, Marmorosch Blanc & Co., Banca de Credit
Român, Banca Comercială Română) erau finanţate şi prin capital străin. Alte patru bănci
importante - Banca Agricolă (l894), Banca de Scont (l898), Banca Comerţului din Craiova
(1898) şi Banca Românească (1911) - au fost create cu capital autohton, participând apoi la
formarea capitalului altor bănci, întreprinderi industriale şi firme comerciale. Astfel, capitalul
autohton căuta să câştige teren în concurenţa cu capitalul străin, urmărind, în acest mod,
dobândirea unei poziţii avantajoase pe piaţa financiară românească.
În prima perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în
România. Ca rezultat al neutralităţii României, în această perioadă au apărut oportunităţi noi
de comerţ cu toate părţile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerţului a adus beneficii
sistemului bancar.
Banca Națională a României a fost înființată prin Legea din 17/29 aprilie 1880.
Iniţiativa legislativă a aparţinut guvernului condus de către I.C. Brătianu. Imediat după
înfiinţare, operaţiunile desfăşurate de BNR au fost cele de emisiune monetară şi de acordare
de credite de scont ( cumpărare de efecte de comerț: cambii, bilete la ordin). Acest tip de
credit a fost acordat în special în domeniul agricol. În 1916 BNR este evacuată din sediul din
Bucureşti, urmare a Primului Război Mondial. Sediul este mutat la Iaşi. La fel şi tezaurul
BNR. În aceste condiţii s-a efectuat deplasarea tezaurului la Moscova.
Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică a activităţii
economice. Recesiunea a cuprins întreaga Europă, specula şi inflaţia atingând, în această
perioadă, niveluri record. În perioada 1925-1928, fondurile băneşti marchează o tendinţă de
creştere continuă ce duce implicit la creşterea dobânzilor. Consecinţa este scăderea
solvabilităţii debitelor băncilor, marcată de creşterea numărului falimentelor. România se
confruntă în perioada 1929-1933 cu o puternică criză economică ce reprezintă un seism
puternic pentru activitatea sistemului bancar românesc.
Consolidarea sistemului bancar şi însănătoşire activităţii bancare s-a realizat prin:
Legea asanării datoriilor agricole şi urbane din 1934; Legea pentru organizarea şi
reglementarea comerţului de bancă din acelaşi an; Legea pentru înlesnirea şi refacerea
creditului din anul 1935. Aceste legi au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar cca. 600
bănci au fost lichidate sau au fuzionat Astfel, dacă la apariţia legii pentru organizarea şi
reglementarea comerţului de bancă (în 1934) existau 1204 bănci, în 1940 mai erau
operaţionale doar 446 bănci.
În anii '40, sistemul bancar a fost dominat de cinci bănci principale: Banca
Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană
şi Română şi Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau peste 50% din totalitatea
operaţiunilor bancare din România. Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o
8
dezvoltare remarcabilă. Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform
standardelor internaţionale, iar personalul bancar era format din specialişti pregătiţi în condiţii
de concurenţă şi standarde profesionale ridicate, aşa cum erau stabilite de Banca Naţională.
După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi
intrării României în zona de influenţă sovietică (fosta U.R.S.S.). Prin decretul Prezidiului
Marii Adunări Naţionale a R.PR. nr. 197/1948 au fost dizolvate de plin, întreprinderile
bancare şi instituţiile de credit de orice fel, cu capital particular sau de stat. Au fost exceptate
Banca Naţională a României, Casa de Economii şi Cecuri Poştale, Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni, precum şi întreprinderile bancare şi instituţiile de credit înfiinţate printr-o
convenţie specială între Statul român şi un stat străin.
În urma acestor schimbări sistemul bancar românesc era alcătuit din: B.N.R. devenită
B.R.P.R.– Bancastat, Banca de Investiții, Banca de Credit pentru Investiții și Casa de
Economii și Consemnațiuni. Mai târziu, au apărut și băncile specializate: Banca Română de
Comerț Exterior- (1968), Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară, având drept rol
principal creditoarea economiei socialiste planificate. Creditarea comerțului internațional se
realiza prin Banca Română de Comerț Exterior.
Restructurarea sistemului bancar trebuie observată în contextul transformării
economiei româneşti într-o economie de piaţă. Cele două nivele ale sistemului bancar au
vizat: primul nivel – BNR, al doilea nivel – băncile comerciale.
În perioada 1990-1996 se triplează numărul băncilor comerciale. Totodată, prin
Decretul-lege nr. 149/1990 emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională este abrogată
Legea nr. 70/1934 pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă. BNR autorizează
înfiinţarea de bănci private. BNR este împuternicită să organizeze Bursa de Valori Bucureşti.
Principalele bănci de stat au fost: Banca Agricolă, Banca Comercială Română (BCR), Banca
Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca Română pentru Dezvoltare.
În perioada 1997-2000, BNR se concentrează pe alinierea legislaţiei proprii la
standardele europene. Este perioada în care sunt adoptate: Legea bancară nr. 58/1998, Legea
privind Statutul BNR nr. 101/1998, Legea privind falimentul bancar nr. 83/1998. Privatizarea
BRD, Bancpost şi a Băncii Agricole a însemnat momentul în care capitalul străin a depăşit
capitalul român la nivel bancar.
Începând cu anul 2006 se observă un proces de concentrare bancară prin intermediul
achiziţiilor şi a fuziunilor (de exemplu: HVB Bank România S.A. cu Banca „Ion Ţiriac”),
finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii, depăşirea metodelor bancare căzute în desuetudine
(trecerea de la instrumente de plată bazate pe suport de hârtie şi trecerea la instrumente
procesate electronic). Rămân de rezolvat probleme ca intrarea băncilor comerciale în mediul
rural ori accesarea fondurilor europene.
1.5.Rezumat
Dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul
bancar şi activitatea bancară. Obiectul de reglementare al dreptului bancar îl formează
activităţile efectuate cu titlu de profesiune obişnuită de instituţiile care alcătuiesc sistemul
bancar, denumite generic instituţii de credit. Apariţia băncilor ca instituţii a avut loc în Grecia
şi Roma antică în secolele VII-VI î.Hr. Banca Naţională a României a fost înfiinţată ca bancă
centrală în anul 1880 ca importantă instituţie destinată creditării activităţii economice şi
comerciale. Banca centrală, prin emisiuni monetare, a ajutat noile bănci comerciale să susţină
dezvoltarea activităţii economice.
1.6. Test de evaluare

1. Precizați care este obiectul de reglementare al dreptului bancar
2. Indicați epoca și arealul apariției primelor instituții bancare
9
3. Enumerați principalele etape din evoluția sistemului bancar românesc
Unitatea de învățare 2: Izvoarele dreptului bancar: Izvoare interne; Izvoare din

dreptul Uniunii Europene
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 2 prezintă: izvoare interne generale; izvoare interne speciale;
izvoare din dreptul Uniunii Europene; izvoare internaționale
- să identifice principale categorii de izvoare interne;
- să stabilească domeniul de aplicare al reglementărilor de drept bancar;
- să determine modalitatea de receptare a reglementărilor europene în legislația internă
1.3. Durata

1. Izvoarele interne de drept bancar
1.1. Izvoare generale sunt cele comune ale dreptului bancar cu alte discipline:
- Constituţia României;
- Codul civil român;
- Legea nr. 31/1990 a societăților;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului;
- Legea nr. 82/1991 a contabilității;
- Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale;
-Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesioniști și consumatori ;
- Codul fiscal și Codul de procedură fiscală.
1.2. Izvoare speciale sunt cele proprii dreptului bancar, având drept obiect de
reglementare statutul B.N.R., instituțiile de credit și instituțiile de plată:
 Statutul BNR reglementat prin :
- Legea nr. 312/ 2004 privind statutul Băncii Naționale a României;
 Instituţiile de credit reglementate prin:
 Legi și ordonanțe:
- - O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată
prin Legea nr. 227/2007, cu modificări succesive: O.U.G. nr. 215/2008; O.U.G. nr. 25/2009
Legea nr. 270/2009; O.U.G. nr. 26/2010; Legea nr. 231/2010; Legea nr. 71/2011; O.G. nr.
13/2011; Legea nr. 287/2011; OG. nr. 1/2012; O.U.G. nr. 43/2012; Legea nr. 187/2012; Legea
nr. 255/2013; Legea nr. 271/2013; Legea nr. 272/2013; O.U.G. nr. 113/2013; Legea nr.
29/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 113/2013; Legea nr. 312/2015;
- Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de
investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul
financiar;
- Legea nr. 83 din 21 mai 1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale la care statul
este acţionar, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, modificat prin
O.U.G. nr.201/2002, Legea nr.34/2006, O.U.G. nr. 174/2008 și Legea nr.71/2011;
- O.U.G nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru
investiții imobiliare;
10
- O. G. nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor
de credit, cu modificările ulterioare, aprobată prin Legea nr. 278/2004;
- O.G. nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a
depozitelor din sistemul bancar;
- O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, modificată prin
O.U.G nr. 52/2016.
 Uzanţe bancare
Uzanţele bancare sunt aplicate fără restricţie în raporturile dintre bănci, însă
aplicabilitatea uzanţelor în raporturile dintre clienţi şi bancă depinde de cunoaşterea acestora
de către client. Astfel, dacă clientul a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul uzanţelor,
atunci acestea îi sunt opozabile.
 Reglementări profesionale emise de banca centrală:
În calitatea sa de autoritate de reglementare, B.N.R. edictează norme, regulamente,
ordine, circulare, care sunt menite să susțină aplicabilitatea legii, fiind deci obligatorii.
Regulamentele înlocuiesc treptat normele B.N.R., ca izvor de drept european.
- Regulamentul B.N.R. nr.1/2007 privind registrul instituțiilor de credit;
- Regulamentul B.N.R. nr.11/2007 privind autorizarea instituțiilor de credit, persoane
juridice române și a sucursalelor din România ale instituțiilor de credit din statele terțe,
modificat prin Regulamentul B.N.R. nr.7/2011;
- Regulamentul B.N.R. nr. 5/2012 privind clasificarea creditelor şi constituirea,
regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit aplicabil entităţilor
supravegheate de Banca Naţională a României, altele decât instituţiile de credit;
- Regulamentul nr. 2/2012 privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a
României a Centralei Riscului de Credit, modificat prin Regulamentul nr. 4/2015;
- Regulamentul B.N.R. nr.17/2012 privind unele condiţii de creditare completat prin
Regulamentul nr. 2/2015 ;
- Regulamentul B.N.R. nr. 5/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de
credit;
- Ordinul B.N.R. nr.13/2008 privind aprobarea reglementărilor contabile conforme cu
directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit, instituțiilor financiare nebancare și
Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar;
 Normele create de instituțiile de credit, sunt obligatorii în activitatea bancară, nu
sunt făcute publice dar trebuie aduse la cunoștința clienților deoarece reprezintă condițiile
proprii de lucru. Băncile au creat modele de contracte tip, stabilind condițiile generale care le
guvernează.
 Instituţiile de plată reglementate prin :
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/2009 privind serviciile de plată, aprobată
prin Legea nr. 197/2010;
- Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.21/2009 privind instituţiile de plată,
modificat prin Regulamentul BNR nr. 4/2011;
- Ordinul BNR nr. 27/2011 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu
directivele europene;
- O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru
obligațiile bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul
bancar;
- Legea nr. 127/2011 privind activitatea de emitere de monedă electronică, modificată
prin O.U.G. nr. 31/2012 și prin Legea nr. 12/2013;
- Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, modificat prin
Regulamentului B.N.R. nr. 6/2012;
11
- Norma B.N.R. nr. 2/2010 privind transmiterea prin mijloace electronice a unor
documente aferente licitațiilor și subscripțiilor de titluri de stat;
- Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr.83/1994.
2. Izvoare din dreptul Uniunii Europene
Cele mai relevante izvoarele dreptului Uniunii europene în materia dreptului bancar
sunt:
- Directiva 2002/87/CE privind supravegherea suplimentară a entităţilor reglementate
dintr-un conglomerat financiar, transpusă în legislaţia românească prin O.U.G. nr. 98/2006
privind supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit, a societăţilor de asigurare, a
societăţilor de reasigurare, a societăţilor de servicii de investiţii financiare şi a societăţilor de
administrare a investiţiilor dintr-un conglomerat financiar; băncile comerciale romaneşti îşi
pot deschide sucursale in alte state membre ale Uniunii Europene în condiţiile adresării unei
notificări Băncii Centrale Europene. Există posibilitatea ca Banca Naţională a României să se
opună unei astfel de extinderi;
- Directiva 2006/48/CE privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii
instituţiilor de credit şi Directiva 2006/49/CE privind adecvarea capitalului firmelor de
investiţii şi instituţiilor de credit, ale căror prevederi au fost transpuse in legislaţia românească
prin O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Cele două
directive reglementează, cu caracter unitar, la nivelul Uniunii Europene, noile cerinţe de
capital, aşa cum au fost stabilite in cadrul Comitetului de la Basel pentru supraveghere
bancară, cunoscute şi sub denumirea de „Noul acord de capital Basel II”, succesorul
Acordului Basel I (instituit in 1988) care s-a dovedit insuficient, conferind o interpretare
rigidă a riscului de credit. Basel II se concentrează pe stabilirea unei metodologii de calcul
bancare, mult mai precisă, a rezervelor de capital, ţinându-se cont de riscurile de credit şi
operaţional;
- Directiva 2000/46/CE privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea
prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică ;
- Directiva 2001/24/CE privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit;
- Directiva 1989/117/CEE referitoare la obligațiile stabilite într-un stat membru ale
instituțiilor de credit și instituțiilor financiare, având sediul central înafara acelui stat membru,
privind publicarea documentelor contabile anuale;
- Directiva 2004/39/CE privind piețele de instrumente financiare;
- Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013 cu
privire la accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea prudenţială a instituţiilor
de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a
directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE;
- Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru
bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivei 2008/48 /CE și a Directivei 2013
/36/UE și a Regulamentului UE nr. 1093/2010 și să completeze Directiva 2002/65/CE privind
comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum;
- Regulamentul CE nr. 25/2009 al Băncii Centrale Europene din 19 decembrie 2008
privind bilanţul sectorului instituţii financiare monetare;
- Regulamentul UE nr. 113/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de
credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului UE nr. 648/2012;
- Regulamentul (UE) nr. 468/2014 al Băncii Centrale Europene de instituire a cadrului
de cooperare la nivelul Mecanismului unic de supraveghere între Banca Centrală Europeană și
autoritățile naționale competente și cu autoritățile naționale desemnate (BCE/2014/17);
- Regulamentul UE nr. 575/2013 al Băncii Centrale Europene privind raportarea de
informații financiare în materie de supraveghere;
12
- Regulamentul (UE) 2016/679 impune un set unic de reguli în materia protecţiei datelor
cu caracter personal, înlocuind Directiva 95/46/CE și, implicit, prevederile Legii nr.
677/2001;
Legislația bancară internă transpune în dispozițiile dreptului U.E., ținând seama de
specificul și de suveranitatea statală.
3. Izvoare internaționale
- C.N.U.D.C.I. de la New York din 2000 cu privire la garanțiile independente și
acreditivul stand-by, ratificată ded doar câteva state;
- Convenția de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale;
- Convenția de la Geneva din 1930 cu privire la cambie și la biletul la ordin;
- Convenția de la Geneva din 1931 cu privire la cec;
- Convenția de la Otawa din 1988 cu privire la leasingul și factoringul internațional;
- Uzanțele codificate de Camera de Comerț Internațional de la Paris cu privire la
acreditivul documentar, incaso, garanții la cerere. Uzanțele au aplicare facultativă, însă devin
obligatorii în cazurile în care părțile fac referire la ele;
- Acordul FATCA-
- Foreign account tax compliance act- privind colectarea informațiilor financiare de la
instituțiile din întreaga lume despre veniturile deținute de cetățenii americani.
1.5.Rezumat
Izvoarele interne ale dreptului bancar sunt atât norme comune cu cele ale altor ramuri de drept
cât și cele proprii, edictate special pentru a reglementa raporturile de drept bancar. Izvoarele
speciale se referă la statutul B.N.R.; regimul instituțiilor de credit; instituțiile de plată. În
calitatea sa de autoritate de reglementare, B.N.R. edictează norme, regulamente, ordine,
circulare, care sunt menite să susțină aplicabilitatea legii. Un rol aparte ca izvor de drept
bancar revine uzanțelor, însă aplicarea sa este rezervată raporturilor dintre profesioniști.
Legislația bancară internă transpune în dispozițiile dreptului U.E., ținând seama de specificul
și de suveranitatea statală.

1. Explicați care este rolul B.N.R. în activitatea de reglementare a sistemului bancar.
2. Arătați care este rolul uzanțelor ca izvor de drept bancar.
3. Enunțați cele mai relevante reglementări europene de drept bancar.
13
Unitatea de învățare 3: Banca Națională a României (I): statutul legal; politica monetară și
valutară, emisiunea monetară
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 3 prezintă: statutul și rolul B.N.R. în cadrul sistemului bancar
român; politica monetară a B.N.R.; politica valutară a B.N.R.; emisiunea monetară realizată
de B.N.R.

- să identifice obiectivele B.N.R. și pârghiile prin care le aduce la îndeplinire;
- să determine atribuțiile B.N.R. în cadrul sistemului bancar;
- sistematizeze politicile în domeniu monetar și valutar derulate de B.N.R;
- să stabilească cum realizează B.N.R. operațiunea de emisiune monetară.
1.3. Durata
1. Politica monetară
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, Banca Naţională a României
utilizează următoarele proceduri şi instrumente:
 operaţiuni de piaţă monetară
Operaţiunile de piaţă monetară, denumite şi open market sunt executate la iniţiativa
BNR şi implică tranzacţii specifice. Acest tip de operaţiuni se desfăşoară între BNR şi
participanţi eligibili (bănci, bănci de credit ipotecar, case centrale ale cooperativelor de credit,
case de economii pentru domeniul locativ). Intră în categoria operaţiunilor de piaţă monetară:
emiterea de certificate de depozit, atragere de depozite, swap valutar ş.a.
Banca Naţională a României poate sconta, dobândi, lua în gaj sau vinde creanţe, titluri
sau alte valori asupra statului, băncilor sau altor persoane juridice şi poate atrage depozite de
la bănci, în condiţiile pe care le considera necesare pentru a realiza obiectivele politicii
monetare.
Strategia de politică monetară a BNR în România la acest moment este cea de ţintire
directă a inflaţiei.
 operaţiuni de creditare
Banca Naţională a României poate acorda credite în condiţii de rambursare, garantare
şi dobânda, care se stabilesc prin reglementări proprii, în conformitate cu prevederile
prezentei legi. Creditarea de către Banca Naţională a României pe descoperit de cont este
interzisă. Creditarea instituţiilor de credit se face de către BNR către instituţiile de credit
eligibile. Temeiul legal al creditării este Regulamentul BNR nr. 1/2000. Foarte cunoscut şi
uzitat este creditul lombard, respectiv operaţiunea de creditare, având drept garanţie obiecte
sau titluri de valoare. Este un tip de credit pe termen scurt.
 rezerve minime obligatorii
Rezervele minime obligatorii reprezintă disponibilităţi băneşti în lei ori în valută,
aparţinând băncilor, persoanelor juridice române etc., fiind păstrate în conturi deschise la
BNR. Există obligaţia băncilor şi celorlalte instituţii de credit ce acceptă depozite să constituie
aceste rezerve minime obligatorii. Temeiul legal este reprezentat de Regulamentul BNR nr.
6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii.
14
Banca Naţională a României stabileşte regimul rezervelor minime obligatorii pe care
băncile trebuie sa le menţină în conturi deschise la aceasta. Pentru depozitele în valută,
rezervele obligatorii se constituie numai în valută. La rezervele minime obligatorii, Banca
Naţională a României va bonifica dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la
depunerile la vedere practicate de băncile comerciale.
Un proces nou ce caracterizează activitatea bancară este cel al dereglementării, prin
care Banca Centrală nu mai intervine direct în activitățile băncilor comerciale, ci indirect, prin
implementarea unor decizii de politică monetară ce determină băncile să efectueze corecturi
ale propriilor strategii și politici.
2. Politica valutară
În domeniul politicii valutare, Banca Naţională a României elaborează şi aplica
politica privind cursul de schimb, stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe
teritoriul României. B.N.R. este agent al statului în ceea ce priveşte aplicarea reglementărilor
legale vizând controlul valutar la persoanele juridice cărora le-a acordat autorizaţie şi de la
care este în drept să solicite şi sa primească toate informaţiile şi orice documente necesare
îndeplinirii atribuţiilor ce-i revin, fiind împuternicită a lua măsuri pentru impunerea
respectării reglementărilor sale.
În administrarea regimului valutar, Banca Naţională a României răspunde de:
- emiterea reglementărilor cu privire la operaţiunile cu active externe şi aur, în
vederea protejării monedei naţionale;
- elaborarea balanţei de plaţi şi a altor lucrări privind poziţia investiţională
internaţională a ţării;
- stabilirea cursurilor de schimb pentru operaţiuni proprii pe piaţa valutară, calcularea
şi publicarea cursurilor medii pentru evidența statistică;
- autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor juridice
care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;
- stabilirea de platforme şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi operaţiuni
cu aur şi active externe pentru persoane juridice şi fizice;
- stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi fizice
care intră sub incidenţa regimului valutar;
- păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.
Banca Naţională a României elaborează reglementările valutare privind
monitorizarea, controlul tranzacţiilor pe teritoriul ţării şi emite autorizaţii pentru transferuri în
străinătate, tranzacţii pe pieţele valutare şi pentru alte operaţiuni specifice. Pentru
monitorizarea tranzacţiilor valutare, persoanele juridice autorizate să desfăşoare operaţiuni
valutare raportează Băncii Naţionale a României asupra tranzacţiilor efectuate, prin
documente ale căror forma şi conţinut se stabilesc de aceasta.
Regimul actual al cursului de schimb este cel de flotare controlată.
3. Emisiunea monetară
Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne
monetare, sub forma de bancnote şi monede metalice, ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României. Moneda naţionala este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.
Emisiunea monetară constă în crearea semnelor băneşti (tipărirea biletelor de bancă şi
baterea monedelor), scoaterea de către emitent a semnelor băneşti, punerea în circulaţie ori,
după caz, retragerea din circulaţie a semnelor băneşti. Toate aceste operaţiuni trebuie
îndeplinite în mod cumulativ. BNR are atribuţia exclusivă de a stabili valoarea nominală,
dimensiunile, greutatea, desenul şi orice alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi
monedelor. Întotdeauna bancnotele vor purta semnătura guvernatorului BNR, precum şi a
casierului central.
Grafica monedelor şi bancnotelor este protejată prin înregistrarea lor la OSIM.
15
În privinţa însemnelor monetare legea stabileşte următoarele:
 Banca Naţională a României este singura în drept să stabilească valoarea nominală,
dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor
metalice;
- bancnotele poartă semnătura guvernatorului Băncii Naţionale a României şi a
casierului central;
- falsificarea sau contrafacerea bancnotelor şi monedelor metalice constituie
infracţiune şi se pedepseşte conform legii;
- dispoziţiile legale privitoare la titlurile la purtător pierdute sau furate nu sunt
aplicabile bancnotelor şi monedelor metalice emise de Banca Naţionala a României;
- grafica bancnotelor şi a monedelor metalice este protejata prin înregistrarea la Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci din România. Orice reproducere color a acestora, la scara 1/1,
parţială sau integrala, în scop publicitar, de informare sau în alte scopuri comerciale se poate
face numai cu acordul prealabil, în scris, al Băncii Naţionale a României.
De asemenea Banca Naţională a României elaborează programul de emisiune a
bancnotelor şi a monedelor metalice, astfel încât să se asigure necesarul de numerar în stricta
concordanţa cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti. Suma totală a bancnotelor şi monedelor
metalice în circulaţie, care exclude rezerva de numerar, se evidenţiază ca pasiv în
contabilitatea Băncii Naţionale a României.
Tranşa de numerar în circulaţie, emisă de Banca Naţională a României peste nivelul
rezervelor internaţionale stabilite şi menţinute trebuie acoperită integral de următoarele active:
- titluri de stat deţinute în portofoliul de investiţii;
- active rezultate din credite acordate băncilor şi altor persoane juridice, în condiţiile
legii;
- cecuri, cambii şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în portofoliu.
În privinţa emisiunii de însemne monetare şi a punerii lor în circulaţie, Banca
Naţională a României are următoarele competenţe:
- Banca Naţională a României asigura tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor
metalice şi ia măsuri pentru păstrarea în siguranţa a celor care nu sunt puse în circulaţie,
precum şi pentru custodia şi distrugerea, când aceasta este necesară, a matriţelor, cernelurile şi
a bancnotelor şi monedelor metalice retrase din circulaţie;
- Banca Naţională a României distribuie emisiunea monetara realizată şi administrează
rezerva de numerar sub forma de bancnote şi monede metalice;
- Bancnotele şi monedele metalice uzate sau necorespunzătoare vor fi retrase din
circulaţie şi distruse de către Banca Naţionala a României, înlocuindu-se cu bancnotele şi/sau
cu monede metalice noi;
- Banca Naţională a României înlocuieşte, fără taxe şi comisioane, bancnotele şi
monedele metalice emise şi neretrase din circulaţie;
 Banca Naţională a României poate refuza înlocuirea bancnotelor şi a monedelor
metalice care prezintă deformări, sunt ilizibile sau dacă lipseşte mai mult de 40% din
suprafaţa lor. Aceste însemne monetare vor fi retrase din circulaţie şi distruse fără acordarea
de compensaţii deţinătorilor, exceptând cazurile speciale menţionate în regulamentele proprii.
Banca Naţională a României nu poate fi obligată sa acorde compensaţii pentru
bancnotele sau monedele metalice care au fost pierdute, furate, distruse, contrafăcute.
Banca Naţională a României poate hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a
oricăror bancnote sau monede metalice care au fost emise şi, în locul acestora, punerea in
circulaţie a altor tipuri de însemne monetare. Modalitatea şi perioada de preschimbare se
publica în Monitorul Oficial al României şi în cel puţin doua ziare de circulaţie naţionala. La
expirarea perioadei de preschimbare, bancnotele şi monedele metalice retrase din circulaţie nu
mai pot fi utilizate pentru plata obligaţiilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi
16
monedelor metalice retrase din circulaţie, dar nepreschimbate în termenul stabilit, se scade din
totalul numerarului în circulaţie înregistrat în evidentele contabile şi se înregistrează ca venit
al Băncii Naţionale a României
1.5.Rezumat
Banca Naţională a României elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de
credit, de plaţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul
politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea
la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţa. Banca Naţionala a României
colaborează cu autorităţile publice centrale şi locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale. În
cadrul politicii monetare pe care o promovează, Banca Naţională a României utilizează
următoarele proceduri şi instrumente: operaţiuni de piaţă monetară; operaţiuni de creditare;
rezerve minime obligatorii. Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să
emită însemne monetare, sub forma de bancnote şi monede metalice, ca mijloace legale de
plată pe teritoriul României. În domeniul politicii valutare, Banca Naţională a României
elaborează şi aplica politica privind cursul de schimb, stabileşte şi urmăreşte aplicarea
regimului valutar pe teritoriul României

1.Evidențiați modul de colaborare a B.N.R. cu alte autorități în scopul îndeplinirii
atribuțiilor
2. Indicați procedeele utilizate de B.N.R. în vederea îndeplinirii obiectivelor de politică
monetară.
3. Enunțați competențele B.N.R. în privinţa emisiunii de însemne monetare şi a punerii
lor în circulaţie.
17
Unitatea de învățare 4: Banca Națională a României (II): operațiuni cu băncile;
supravegherea bancară
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 4 prezintă: creditarea băncilor; conturi bancare; sisteme de plăţi;
supravegherea bancară.

- să indice condițiile în care B.N.R. poate realiza operațiuni de creditare;
- să distingă modalitățile de intervenție a B.N.R. pentru a asigura funcţionarea sistemelor de
plaţi;
- să determine importanța supravegherii prudențiale pentru limitarea riscurilor bancare
1.3. Durata

1. Creditarea băncilor
În cadrul politicii sale monetare, valutare, de credit şi plaţi, Banca Naţională a
României poate acorda băncilor credite pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile, garantate cu:
- titluri de stat provenite din emisiuni publice cu scadente de plata în termen de
maximum un an de la data constituirii garanţiei prin remiterea lor în portofoliul Băncii
Naţionale a României;
- cambii şi bilete la ordin trase sau subscrise pentru plata unor prestaţii comerciale,
industriale sau agricole de către persoane juridice eligibile, potrivit normelor emise de Banca
Naţională a României;
- warante sau recipise de depozit emise cu privire la bunuri fungibile sau alte bunuri
valabil asigurate contra riscurilor de pierdere, distrugere sau deteriorare;
- depozite constituite la Banca Naţională a României sau la alte persoane juridice
agreate de Banca Naţionala a României, constând din orice active pe care aceasta le poate
vinde, cumpăra ori tranzacţiona.
În scopul limitării riscului de sistem bancar şi de plaţi, în mod excepţional şi numai de
la caz la caz, Banca Naţională a României poate acorda băncilor şi alte credite negarantate sau
garantate cu alte active decât cele prevăzute mai sus.
În privinţa condiţiilor şi costurilor de creditare:
- Banca Naţională a României stabileşte şi face publice condiţiile de creditare, nivelul
minim al ratei dobânzii la creditele care se acorda băncilor şi criteriile ce trebuie îndeplinite
de bănci pentru a putea solicita credite pe baze competitive;
- Banca Naţională a României poate stabili plafoane de creditare, niveluri ale ratei
dobânzii, termene de rambursare şi alte condiţii în care se pot acorda credite discreţionare sau
pe baze competitive;
- pentru toate operaţiunile efectuate, Banca Naţională a României stabileşte şi
încasează dobânzi, comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor de funcţionare şi a
riscurilor asumate, cu excepţia operaţiunilor efectuate prin contul curent general al Trezoreriei
statului.
2. Conturi bancare
Banca Naţională a României deschide câte un cont curent pentru Trezoreria statului,
pentru fiecare bancă şi pentru fiecare sucursala a unei bănci, persoana juridică străină,
autorizată sa funcţioneze în România. Banca Naţională a României poate deschide conturi
18
curente de decontare şi alte conturi pentru case de compensaţii interbancare rezidente, precum
şi pentru bănci centrale şi instituţii internaţionale nerezidente. Prin conturile curente se
efectuează decontarea finală şi irevocabilă a operaţiunilor de încasări şi plaţi între titularii de
conturi.
3. Sisteme de plăţi
Banca Naţională a României emite reglementări generale privind instrumentele de
plata, coordonează şi supraveghează sistemele de plaţi de interes naţional şi stabileşte
măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea oricărei situaţii care periclitează buna
funcţionare a sistemelor de plaţi.
Banca Naţională a României poate asigura servicii de compensare, depozitare şi plată
prin intermediul conturilor deschise în evidențele sale. Banca Naţională a României poate, pe
cont propriu ori în numele şi pe contul statului, să participe la aranjamente de compensare,
depozitare şi plată sau la alte contracte având acest scop, încheiate cu instituţii centrale sau cu
organizaţii colective de specialitate, publice şi private, având sediul în străinătate. Pentru
prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi credit, Banca Naţională a României prestează
servicii de colectare şi difuzare, la cerere, contra cost, de date şi informaţii privind incidentele
de plaţi şi riscurile de creditare în sistemul bancar, în condiţii de asigurare a secretului
operaţiunilor bancare.
4. Supravegherea bancară
Supravegherea prudenţială înseamnă activitatea specifică desfăşurată de autoritatea de
supraveghere bancară asupra entităţilor juridice ce alcătuiesc sistemul bancar, constând în
urmărirea modului în care sunt respectate de către instituţiile financiare a regulilor
prudenţiale, respectiv aplicarea unei politici şi practici bancare prudente, respectând interesul
băncii, dar şi cel al clienţilor, precum şi credibilitatea şi viabilitatea sistemului bancar în
ansamblu său.
Scopul supravegherii prudenţiale este de a limita riscurile bancare, astfel încât să nu
fie periclitată solvabilitatea băncii controlate şi, pe cale de consecinţă, credibilitatea băncilor
în general.
Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea,
autorizarea, supravegherea prudențială și rezoluția instituțiilor de credit potrivit O.U.G.
nr.99/2006 și ale Regulamentului UE nr. 575/2013 al Băncii Centrale Europene privind
raportarea de informații financiare în materie de supraveghere.
Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a funcţionării
băncilor şi răspunde de supravegherea prudențială a băncilor pe care le-a autorizat să opereze
în România, în conformitate cu prevederile Legii bancare. Banca Naţională a României
monitorizează activitățile instituțiilor de credit precum și activitățile societăților financiare de
holding – în cazul în care este autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată0
în scopul evaluării conformității la cerințele prudențiale.
În calitate de supraveghetor consolidant, B.N.R. furnizează autorităților competente
implicate și Autorității Bancare Europene toate informațiile referitoare la grupurile bancare.
B.N.R. trebuie să depună toate diligențele pentru a ajunge la o decizie comună cu autoritățile
responsabile cu supravegherea filialelor unei instituții de credit mamă la nivelul U.E.
Pentru asigurarea viabilităţii şi funcţionarii sistemului bancar, Banca Naţională a
României este împuternicită:
- sa emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice
sancţiunile legale în cazurile de nerespectare;
- să controleze şi să verifice pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului
registrele, conturile şi orice alte documente ale băncilor autorizate, pe care le consideră
necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de supraveghere.
19
Programul de supraveghere prudențială adoptat de B.N.R.- Regulamentul nr. 5/2013
includ instituțiile de credit care prezintă riscuri semnificative pentru menținerea continuă a
solidității financiare sau care prezintă un risc pentru sistemul financiar ori au încălcat
reglementările în materie.
Supravegherea vizează toată durata de existență a unei instituții de credit, începând cu
accesul la activitate, continuând cu exercitarea activității bancare, modificările instituțiilor de
credit, până la încetarea acestora.
În situația încălcării disciplinei bancare de către instituțiile de credit supravegheate
B.N.R. poate decide măsuri de redresare și de sancționare a acestora sau chiar supravegherea
sau administrarea specială în raport cu încadrarea în circumstanțele instituirii acestora, ori
după caz, măsuri de stabilizare a entităților aflate în dificultate financiară.
1.5.Rezumat
În cadrul politicii sale de credit şi plaţi, B.N.R. poate acorda băncilor credite garantate pe
termen scurt. B.N.R. emite reglementări generale privind instrumentele de plată, coordonează
şi supraveghează sistemele de plaţi de interes naţional şi stabileşte măsurile necesare pentru
prevenirea şi eliminarea oricărei situaţii care periclitează buna funcţionare a sistemelor de
plaţi. Supravegherea prudenţială înseamnă activitatea specifică desfăşurată de autoritatea de
supraveghere bancară asupra entităţilor juridice ce alcătuiesc sistemul bancar, constând în
urmărirea modului în care sunt respectate de către instituţiile financiare a regulilor
prudenţiale, respectiv aplicarea unei politici şi practici bancare prudente, respectând interesul
băncii, dar şi cel al clienţilor, precum şi credibilitatea şi viabilitatea sistemului bancar în
ansamblu său.

1. Indicați modalitățile de garantare a creditelor acordate băncilor de către B.N.R..
2. Enunțați categoriile de servicii pe care le poate asigura B.N.R. în domeniul sistemelor
de plăți
3. Precizați care sunt competențele B.N.R. în calitate de supraveghetor consolidant.
20
Unitatea de învățare 5: Banca Națională a României (III): operațiuni pe contul statului;
operațiuni cu aur și active externe; activitatea internațională, conducerea și administrarea
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: operaţiuni pe contul statului, operaţiuni cu aur şi active
externe; activitatea Băncii Naţionale a României pe plan internaţional; conducerea şi
administrarea B.N.R.

- să identifice operațiunile realizate de B.N.R. pe contul statului;
- să indice elementele din care este alcătuită rezerva B.N.R.;
- să delimiteze atribuțiile B.N.R. în domeniul cooperării internaţionale;
- să indice modul de conducere și administrare a B.N.R.
1.3. Durata

1. Operaţiuni pe contul statului
Banca Naţională a României ţine în evidentele sale contul curent general al Trezoreriei
statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice. Funcţionarea contului curent
general al Trezoreriei statului şi înregistrarea operaţiunilor în acest cont se stabilesc prin
convenţii încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice.
În privinţa operaţiunilor cu Trezoreria statului se aplică următoarele reguli:
- Banca Naţională a României primeşte încasările pentru contul curent general al
Trezoreriei statului şi efectuează plăţile în limita disponibilităţilor existente în acest cont;
- Banca Naţională a României nu percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin
contul curent general al Trezoreriei statului, deschis în evidentele sale şi plăteşte dobânzi la
disponibilităţile din acest cont;
- în cursul exerciţiului financiar anual, pentru acoperirea decalajului temporar dintre
încasările şi plăţile din contul curent general al Trezoreriei statului, Banca Naţională a
României poate acorda împrumuturi cu termene de rambursare de cel mult 180 de zile şi în
condiţii de dobândă la nivelul pieţei, pe baza de convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor
Publice;
- suma totală a împrumuturilor acordate nu poate depăşi în nici un exerciţiu financiar
anual echivalentul a 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent, iar soldul
permanent al împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depăşi în nici un moment
suma totală rezultată din dublarea capitalului şi a fondului de rezerva al Băncii Naţionale a
României.
- Banca Naţională a României poate acţiona ca agent al statului în stabilirea băncilor
eligibile a primi depozite ale Trezoreriei statului, în condiţii care vor fi stabilite împreună cu
Ministerul Finanţelor Publice.
În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Finanţelor Publice şi în
conformitate cu reglementările proprii, Banca Naţională a României poate acţiona ca agent pe
contul statului pentru operaţiunile cu titluri de stat. Titlurile de stat sunt instrumente juridice
ale colectării datoriei publice și au un regim special instituit prin O.U.G. nr. 64/2007.
Operațiunile pe care le poate efectua B.N.R. ca agent în contul statului se referă la:
21
- plasarea emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile de îndatorare a statului
roman;
- exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de
stat;
- plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor aferente;
- executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei statului;
- alte operaţiuni în conformitate cu obiectivele şi responsabilităţile principale ale
băncii centrale;
- efectuarea de plaţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidentele sale,
inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi
operare.
Împrumuturile pe baza de titluri de stat se efectuează conform convenţiilor încheiate
între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice, prin care se stabilesc cel
puţin următoarele elemente: valoarea împrumutului, data scadentei, rata dobânzii şi modul de
calcul al dobânzii pe toată durata creditului, costurile serviciului datoriei, precum şi date
privind titlurile de stat negociabile, emise pentru fiecare împrumut.
2. Operaţiuni cu aur şi active externe
Banca Naţională a României, respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul
specific activelor externe, stabileşte şi menţine rezerve internaţionale, în astfel de condiţii
încât să poată determina periodic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv
din următoarele elemente:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe, sub forma de bancnote şi monede metalice sau disponibil în conturi la
bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în
acele tări pe care le stabileşte Banca Naţională a României;
- orice alte active de rezerva recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a
efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul transei de rezerva, precum şi
deţinerile de drepturi speciale de tragere;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare,
negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în
primele categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan internaţional,
exprimate şi plătibile în valuta în locuri acceptabile pentru Banca Naţională a României;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne
străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate şi
plătibile în valuta în locuri acceptabile pentru Banca Naţionala a României.
Banca Naţională a României urmăreşte, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice,
menţinerea rezervelor internaţionale la un nivel pe care îl apreciază ca fiind adecvat
tranzacţiilor externe ale statului. Dacă exista pericolul diminuării rezervelor internaţionale
pana la un nivel care ar periclita tranzacţiile internaţionale ale statului, precum şi în cazul în
care diminuarea s-a produs, Banca Naţională a României va prezenta Guvernului şi
Parlamentului un raport privind situaţia rezervelor internaţionale şi cauzele care au condus sau
care pot conduce la o astfel de reducere. Raportul va conţine recomandări şi propuneri de
măsuri ale Băncii Naţionale a României, necesare pentru preîntâmpinarea sau remedierea
situaţiei.
Banca Naţională a României este autorizată, în condiţiile pe care le stabileşte şi le
poate modifica periodic, să efectueze următoarele operaţiuni legate de administrarea
rezervelor internaţionale:
- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu lingouri şi monede din aur şi cu alte
metale preţioase;
- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu valute;
22
- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte
titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare
interguvernamentale;
- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu valori mobiliare emise sau garantate
de bănci centrale, de instituţii financiare internaţionale, de societăţi bancare şi nebancare;
- să deschidă şi să ţină conturi la bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi bancare
şi la instituţii financiare internaţionale;
- să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru
instituţii financiare internaţionale, bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi
bancare, organizaţii interguvernamentale din străinătate, precum şi pentru guverne străine şi
agenţiilor lor.
3. Activitatea Băncii Naţionale a României pe plan internaţional
Se disting două categorii de relaţii ale BNR la nivel internaţional :
- ca membru al Eurosistemului ;
- ca membru al Fondului Monetar Internaţional.
Prin integrarea în Uniunea Europeană, BNR a fost integrată în Sistemul European al
Băncilor Centrale. Guvernatorul BNR a devenit membru al Consiliului General al Băncii
Centrale Europene. Prin integrarea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană s-a majorat
capitalul social al Băncii Centrale Europene.
În domeniul cooperării internaţionale, BNR are următoarele atribuţii:
- Banca Naţională a României poate participa, din împuternicirea Parlamentului, la
organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plaţi şi poate sa devină
membru al acestora;
- Banca Naţională a României poate participa, în numele statului, la tratative şi
negocieri externe în probleme financiare, monetare, valutare, de credit şi de plaţi, precum şi în
domeniul autorizării şi supravegherii bancare;
- Banca Naţională a României exercita drepturi şi îndeplineşte obligaţii care revin
României în calitate de membru al Fondului Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea
facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen mediu şi lung pentru nevoile balanţei de
plaţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale țării;
- Banca Naţională a României poate negocia şi încheia acorduri, convenţii sau alte
înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar-bancare cu instituţii
financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi bancare şi nebancare, cu condiţia
rambursării acestora în termen de un an.
- Banca Naţională a României poate încheia în nume propriu sau în numele statului, în
contul şi din dispoziţia acestuia, acorduri de decontare şi de plaţi sau orice alte contracte
având acelaşi scop cu instituţii publice sau private care îşi au sediul în străinătate.
4. Conducerea şi administrarea B.N.R.
Organele de conducere ale BNR sunt atât individuale, cât şi colective.
Banca Naţională a României este condusă de un consiliu de administraţie.
Conducerea executivă a Băncii Naţionale a României se exercita de către guvernator,
prim-viceguvernator şi de doi viceguvernatori, în condiţiile stabilite prin regulamentul intern
aprobat de consiliul de administraţie.
Activitatea consiliului de administraţie este reglementată de prevederile legii şi de
regulamentele Băncii Naţionale a României.
 Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României hotărăşte, în condiţiile
legii:
- politicile în domeniile monetar, valutar, de credit şi de plaţi, urmărind aducerea la
- îndeplinire a acestora;
- măsurile în domeniul autorizării şi supravegherii băncilor pe care le-a autorizat;
23
- direcţiile principale în conducerea operaţiunilor şi răspunderile ce revin
- personalului Băncii Naţionale a României;
- organizarea internă, indemnizaţiile, salariile şi alte drepturi băneşti ale personalului;
- delegarea temporară a competențelor sale către conducerea executivă, atunci când
situaţii speciale pot impune această soluţie.
Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României este compus din 9 membri,
astfel: a) un preşedinte, care este şi guvernator al Băncii Naţionale a României; b) un
vicepreşedinte, care este şi prim-viceguvernator; c) şapte membri, dintre care doi sunt şi
viceguvernatori, iar ceilalţi cinci membri nu sunt salariaţi ai Băncii Naţionale a României.
Membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, cu
nominalizarea conducerii executive, sunt numiţi de Parlament, la propunerea comisiilor
permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului. Numirile se fac pe o
perioada de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului
de administraţie, completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectiva şi numai pentru
perioada rămasă până la expirarea mandatului celor înlocuiţi.
Revocarea din funcţie a oricărui membru al consiliului de administraţie se face de
Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale
Parlamentului, pentru fiecare caz în parte, dacă:
- nu mai este eligibil;
- împotriva acestuia a fost pronunţată o condamnare penală cu pedeapsa privativă
de libertate şi dacă hotărârea este definitiva;
- în timpul mandatului s-a angajat în acţiuni vădit inadecvate, care prejudiciază în
mod substanţial interesele Băncii Naţionale a României.
Nici un membru al Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României nu va
fi schimbat din funcţie din alte motive sau prin altă procedura decât cea prevăzută mai sus.
Numirile, retragerile şi revocările din funcţie ale membrilor Consiliului de
administraţie al Băncii Naţionale a României se publica în Monitorul Oficial al României. La
şedinţele Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României pot participa ministrul
finanţelor publice şi directorul Trezoreriei statului, fără drept de vot.
 Incompatibilităţile şi conflictul de interese se referă la următoarele situaţii:
- membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României nu pot fi
parlamentari sau membri ai unui partid politic şi nu pot face parte din autoritatea
judecătorească sau din administraţia publică;
- membrilor consiliului de administraţie şi angajaţilor cu funcţii de conducere ai Băncii
Naţionale a României li se interzice să reprezinte, direct sau indirect, vreun interes financiar,
comercial sau de alta natură care i-ar pune într-o poziţie în care interesul lor personal ar intra
în conflict cu obligaţiile şi îndatoririle lor fata de Banca Naţionala a României;
- fără aprobarea expresă a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României:
a) pe timpul mandatului lor, guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii
nu îşi vor consacra capacităţile profesionale altor interese decât celor ale Băncii Naţionale a
României şi nu vor putea ocupa nici o alta funcţie, remunerată sau onorifică, în societăţi
comerciale financiare, bancare sau nebancare, cu excepţia activităţii didactice;
b) pe durata cât este angajat cu contract individual de muncă la Banca Naţională a
României, nici un salariat al acesteia nu va putea deţine concomitent o alta funcţie,
remunerată sau onorifică, la o societate comercială sau la alt agent economic care, prin
activitatea sa statutara, urmăreşte obţinerea de profit.
Preşedintele Consiliului de Administraţie este guvernatorul BNR.
 Atribuţiile guvernatorului Băncii Naţionale a României sunt următoarele:
- dispune măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale, a hotărârilor consiliului de
administraţie, precum şi a altor reglementări privind Banca Naţională a României.
24
Guvernatorul poate delega prim-viceguvernatorului şi viceguvernatorilor unele dintre
atribuţiile sale, în condiţiile stabilite de consiliul de administraţie;
- numeşte în funcţie personalul din aparatul central al Băncii Naţionale a României şi pe
directorii sucursalelor şi ai agenţiilor;
- reprezintă Banca Naţională a României în relaţiile cu terţii, semnând, direct sau prin
- persoane împuternicite de el, toate tratatele sau convenţiile încheiate;
- prezintă Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al
Băncii Naţionale a României, care cuprinde:
- principalele evoluţii economice, financiare, monetare şi valutare;
- politica monetara în anul precedent şi orientările pentru anul următor;
- reglementarea şi supravegherea prudențiala bancară;
- activităţile Băncii Naţionale a României, bilanţul anual şi contul de profit şi pierderi.
 Auditarea situaţiilor financiare ale BNR este efectuată de către auditori financiari –
persoane juridice autorizate de către Camera Auditorilor Financiari din România, selectaţi de
către Consiliul de Administraţie, în urma unei licitaţii. Situaţiile financiare, cuprinzând
bilanţul, contul de profit şi pierderi, note explicative, trebuie să ofere o imagine fidelă a
poziţiei şi performanţei financiare pentru respectivul exerciţiu financiar.
Comisia de cenzori este formată din 5 membri, dintre care unul este preşedinte şi are
următoarele obligaţii:
- verifică respectarea normelor legale privind evaluarea patrimoniului Băncii Naţionale
a României, întocmirea bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi, în concordanţă cu
registrele, existenta valorilor în casă, precum şi a titlurilor în proprietate sau primite în gaj,
cauţiune sau custodie, precum şi execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli;
- întocmeşte anual un raport asupra bilanţului contabil şi contului de profit şi pierderi,
precum şi asupra execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli.
În subordinea guvernatorului şi viceguvernatorilor se află 18 direcţii: direcţia politică
monetară şi modelară macroeconomică, direcţia stabilitate financiară, direcţia reglementare şi
autorizare, direcţia supraveghere, direcţia operaţiuni de piaţă, direcţia emisiune, tezaur şi
casierie, direcţia plăţi, direcţia studii economice, direcţia relaţii internaţionale, direcţia
statistică, direcţia contabilitate, direcţia comunicare, direcţia secretariat, direcţia resurse
umane, direcţia servicii informatice, direcţia audit intern, direcţia juridică, direcţia logistică,
direcţia achiziţii, direcţia de coordonare a centrelor de perfecţionare profesională şi activităţi
sociale.
1.5.Rezumat
B.N.R. ţine în evidentele sale contul curent general al Trezoreriei statului, deschis pe numele
Ministerului Finanţelor Publice. Respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul
specific activelor externe,. stabileşte şi menţine rezerve internaţionale, în astfel de condiţii
încât să poată determina periodic mărimea lor exactă. Organele de conducere ale B.N.R .sunt
atât individuale, cât şi colective. B.N.R este condusă de un consiliu de administraţie.
Conducerea executivă a B.N.R. se exercita de către guvernator, prim-viceguvernator şi de doi
viceguvernatori.

1. Enunțați regulile aplicabile în privinţa operaţiunilor realizate de B.N.R. cu Trezoreria
statului.
2. Precizați care sunt operațiunile pe care B.N.R. este autorizată să le efectueze legat de
administrarea rezervelor internaţionale.
3. Enumerați care sunt atribuțiile guvernatorului B.N.R.
25
Unitatea de învățare 6: Instituțiile de credit (I): structura sistemului bancar; clasificarea și
funcțiile băncilor
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 6 prezintă:

- să diferențieze nivelurile din care este alcătuit sistemul bancar român;
- să delimiteze diferitele categorii de bănci care alcătuiesc sistemul bancar român;
- să determine atribuțiile pe care le îndeplinesc băncile în prezent.
1.3. Durata

1. Structura sistemului bancar român
Structura sistemului bancar românesc cuprinde două niveluri.
Pe un nivel, monoinstituţional, se situează Banca Naţională a României, care
cumulează calităţile de banca centrală şi de emisiune, autoritate de reglementare, autorizare,
supraveghere prudenţială şi control.
În prezent, rolul de coordonator de sistem al Băncii Centrale s-a modificat față de anii
anteriori, prin aceea că își reorientează activitatea spre realizarea obiectivelor de politică
monetară și mai puțin spre activitatea de reglementare, supraveghere și control în sistemul
bancar.
Pe un alt nivel, pluriinstituţional eterogen, se află instituţiile de credit, cuprinzând:
Băncile și celelalte instituţii de credit (specializate pe un anumit tip de operaţiuni sau de
clienţi: organizaţiile cooperatiste de credit, casele de economii și creditare pentru domeniul
locativ, bănci de credit ipotecar şi instituţiile emitente de monedă electronică). Reforma
instituţională a sistemului bancar se întemeiază, aşadar, pe conceptul de instituţie de credit,
desemnând generic instituţiile care desfăşoară activitatea bancară în România.
Instituția de credit este definită ca o întreprindere a cărei activitate constă în atragerea
de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont
propriu- art. 4 alin.(1) pct. e1 din Regulamentul UE nr. 575/2013 .
Băncile reprezintă instituţiile de credit cărora legea le conferă vocaţia de a desfăşura
orice activitate bancară. Ele sunt singurele instituţii bancare cu vocaţie universală. Nici
această specie de instituţii de credit nu este, însă, ea însăşi perfect omogenă. În funcţie de
regimul juridic care le este aplicabil, în sistemul bancar din România există bănci supuse
dreptului comun şi bănci cu statut special. Principiul este că băncile sunt guvernate de Legea
nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, care constituie reglementarea
de drept comun în materie, cu excepția băncilor centrale din Statelor membre ale U.E.
Băncile îmbracă forma juridică a societăților pe acțiuni având ca obiect principal de activitate
atragerea de fonduri și acordarea de credite, precum și efectuarea de servicii bancare.
Cu excepţia băncilor, toate celelalte instituţii care au fost autorizate să desfăşoare
activităţi bancare sunt instituţii de credit specializate pe un anumit tip de operaţiuni sau de
clienţi:
- organizaţiile cooperatiste de credit, adică cooperativele de credit sunt asociaţii al
căror scop principal este desfăşurarea activităţii bancare în vederea întrajutorării membrilor
cooperatori;
- casele de economii pentru domeniul locativ, privind economisirea şi creditarea în
sistem colectiv pentru domeniul locativ;
26
- băncile de credit ipotecar- al căror obiect principal de activitate îl constituie
acordarea de credite ipotecare pentru investiții imobiliare și atragerea de fonduri rambursabile
de la public prin emisiunea de obligațiuni ipotecare.
În prezent în România există doar bănci universale, numai băncile pentru locuințe ar
putea fi considerate că au caracter special. Au existat două încercări de specializare:
Eximbank, Banca de Export-Import a României și Casa de Economii și Consemnațiuni.
În România sunt bănci universale băncile ( acestea având vocația de a efectua orice
operațiune bancară) și cooperativele de credit. Instituții de credit specializate sunt: băncile de
credit ipotecar și băncile de economisire și creditoare în domeniul locativ ( acestea din urmă
au însă în fapt statut de bancă universală) .
În afară de instituțiile de credit, există anumite entități supuse parțial legii bancare, ele
intrând, din motive prudențiale, în aria supravegherii consolidate de B.N.R.: firmele de
investiții; instituțiile financiare; societățile de holding; societăți prestatoare de servicii
auxiliare. Aceste instituții financiare preiau excedentele din economie și le plasează în alte
categorii de instrumente și forme de împrumut decât creditul bancar.
Instituţiile financiare sunt entități a căror activitate principală constă în achiziționarea
de participații sau în desfășurarea uneia sau mai multor a din activitățile permise instituțiilor
de credit- de exemplu, acordare de credite, emitere de monedă electronică.
În categoria instituţiilor financiare nebancare sunt incluse casele de amanet, casele de
ajutor reciproc, societăţile de leasing. Activitatea de creditare a I.F.N.-urilor este reglementată
de Legea nr. 93/2009 modificată prin Legea nr. 135/2010.
Operațional, instituțiile de credit alcătuind sistemul bancare au vocația de a realiza
activitățile limitativ reglementate la art. 18 din legea specială, autorizate de B.N.R.
2. Clasificarea băncilor
 După rolul lor băncile pot fi clasificate în:
1) bancă centrală - instituţie bancară, aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol de
supraveghere si organizare a relaţiilor monetar-financiare ale unui stat, atât pe plan intern, cât
şi în relaţiile cu alte sisteme monetare;
Banca centrală este acea bancă responsabilă cu politica monetară a unui stat: în
România acest rol îl are Banca Centrală a României; pentru statele membre ale zonei euro –
Banca Centrală Europeană. Băncile centrale naţionale a celor şaisprezece state membre ale
eurolandului au transferat atribuţiile lor în domeniul politicii monetare către Banca Centrală
Europeană. Nu se confundă banca centrală a unui stat cu restul băncilor din acelaşi stat.
2) bănci comerciale - denumire generică, dată altor bănci decât banca centrală; ele îşi
desfăşoară activitatea atât pe plan intern, cât şi internaţional. Activitatea lor se axează, pe:
- atragerea depozitelor şi acordarea de credite;
- acceptarea de depuneri de la alte bănci sau firme;
- operaţiuni valutare pentru persoane fizice si juridice;
- plasamentul fondurilor;
- finanţarea schimburilor comerciale externe.
 După activitatea desfăşurată:
1) bănci universale - sunt denumite acele bănci comerciale care efectuează toate
operaţiunile bancare şi care nu îşi limitează activitatea la anumite sectoare ( în România
societăţile bancare sunt, prin lege, bănci universale).
În funcție de natura concretă a activității pe care o desfășoară în cadrul sistemului
bancar, băncile pot fi:
- bănci de emisiune - au rolul de a emite şi de a pune în circulaţie monede şi bancnote.
Are un astfel de rol banca centrală. În România, este Banca Națională a României, în Anglia
– Banca Angliei, în S.U.A. – cele douăsprezece bănci federale care alcătuiesc Federal Reserve
System.
27
- bănci comerciale (bănci de depozit). Băncile comerciale sunt acele bănci care îşi fac
concurenţă una alteia, în scopul atragerii şi ulterior a menţinerii clientelei, şi care au rolul de a
finanţa operaţiuni comerciale curente. Băncile comerciale se caracterizează prin faptul că
vând şi cumpără bani. Operaţiunea de cumpărare de bani se face prin atragerea de depozite de
la clienţi şi operaţiunea de vindere se realizează prin acordarea de credite comerciale. Acest
tip de bancă este specific ţărilor cu economie de piaţă.
- bănci de afaceri (bănci industriale). Băncile de afaceri sunt acele bănci care se
ocupă primordial cu investirea depunerilor pe termen lung, primite de la clienţi, în participaţii
la întreprinderi existente sau în formare, contribuind astfel la formarea şi reorganizarea de
mari întreprinderi. Acestea îndeplinesc rolul de consilieri în managementul financiar al
firmelor, lucrând pe bază de comisioane.
- bănci electronice reprezintă instituţiile bancare ce implementează sistemul plăţilor la
distanţă prin intermediul unei reţele informatice (ghişeu electronic, reţea de telecomunicaţie).
Se vorbeşte în acest context de cyber-bank, plata electronică, bani electronici, telebanking.
Operaţiunile se desfăşoară via internet.
- bănci populare reprezintă instituţia bancară constituită pe baza asocierii mai multor
persoane fizice, constituită în mod liber, care dobândeşte personalitate juridică în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive, activităţile bancare fiind desfăşurate în beneficiul membrilor
cooperatori.
2) bănci specializate- alături de operaţiuni bancare de bază, acestea dezvoltă
operaţiuni bancare de un anumit tip sau într-un anumit domeniu. Specializarea acestora
trebuie înţeleasă în sensul finanţării acelor ramuri care nu prezintă interes pentru băncile
comerciale sau a creditării în vederea atingerii unor scopuri speciale. În categoria
organismelor de credit specializate intră:
- bănci agricole- acordă credite şi alte facilităţi financiare şi de plată unităţilor
agricole, pentru cumpărarea de terenuri şi utilaje agricole, îngrăşăminte etc., caracterul lor
fiind productiv;
- bănci de investiţii- acordă credite, pe termen mediu şi lung în sectoare
productive;
- banci ipotecare- acordă împrumuturi pe termen lung garantate cu o ipotecă asupra
imobilelor deţinute de debitori, resursele financiare îmbrăcând forma hârtiilor de valoare
specifice, numite înscrisuri funciare.
- bănci internaţionale (private)- bancă comercială cu numeroase sucursale în alte ţări;
- bănci de depozit- realizează cea mai mare parte a activităţii lor pe plan intern prin atragerea
de depozite şi acordarea de credite financiare şi persoanelor private;
- banci de export-import- creditează, pe diferite termene, producătorii exportatori;
- bănci de accept -instituţii bancare care susţin, prin semnătura lor, titluri de credit
(cambii, bilele la ordin) trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini, iar titlul
de credit astfel acceptat, devine negociabil;
- case de emisiune - instituţii bancare care asigură plasarea pe piaţă a unor emisiuni de
hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc);
- casele de economii au rolul de a depozita sume de bani de valoare redusă. Sumele
depozitate astfel sunt ulterior utilizate în plasamente fără risc. Sumele sunt oricând la
dispoziţia deponentului, dar dobânda este mică.
- cooperativele de credit sunt veritabile case de credit popular. Ele îşi dezvoltă o reţea
teritorială. Deţinătorul unor părţi sociale în cadrul acestei cooperative are calitatea de membru
cooperatist. Se realizează o reinvestire a beneficiilor obţinute, diferenţa fiind distribuită
membrilor.
Sistemele bancare din statele europene au o structură similară, existând o bancă
centrală (naţională) şi alte bănci, case de economii, instituţii publice de credit, bănci
28
mutualiste sau cooperative, cooperative de credit agricol, cooperative de credit industrial,
cooperative de credit imobiliar, instituţii financiare specializate. În România sunt
aproximativ 40 de instituţii de credit, din care majoritatea sunt societăţi comerciale bancare.
Termenul de „bancă internaţională” este utilizat şi pentru instituţii financiar-bancare
interguvernamentale al căror capital provine din două sau mai multe ţări şi a căror activitate
specifică desfăşurându-se la nivel internaţional sau mondial depăşeşte graniţele unei ţări, cum
sunt:
- Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) constituită în
1991pentru a sprijini dezvoltarea economiilor de piață în regiune;
- Banca Europeană de Investiții (BEI) constituită în 1958 prin Tratatul de la Roma cu
scopul sprijinirii pieței unice europene;
- Fondul European de Investiții (F.E.I.) creat în 1994 pentru a sprijini IMM-urile;
- Banca Centrală Europeană (B.C.E.) constituită în 1998 drept bancă centrală a U.E.
Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale a modificat considerabil mediul
juridic bancar. Banca Centrală Europeană este abilitată să edicteze reglementări bancare, cât
și cu emisiunea monetară în U.E., B.C.E, și băncile naționale constituie Sistemul Euoropean
al Băncilor Centrale – S.E.B.C., care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a
U.E., urmărind conservarea stabilității financiare și promovarea integrării la nivel european.
3. Funcțiile băncilor
Banca este persoana juridică – instituţie financiară şi de credit, de stat sau privată, care
pe de o parte cumpără bani sub diferite forme, suportând un cost (dobânda bonificată), iar pe
de altă parte, vinde banii acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută.
În decursul timpului, funcţiile băncilor au evoluat mult. Astfel, dacă iniţial banca
îndeplinea funcţia de schimb al monedelor şi bancnotelor, ulterior banca devine persoana
juridică care acordă credite, iar în perioada contemporană, banca îşi asumă un rol esenţial în
economia de piaţă, adică rolul de a iniţia şi de a finanţa afaceri.
Pe lângă aceste funcții evidente, băncile îndeplinesc și unele funcții implicite:
1. funcţia compensatoare în spaţiu
Compensarea creanţelor ce apar în derularea raporturilor juridice naţionale sau
internaţionale dintre agenţii economici implică stabilirea şi asigurarea plăţilor, efectuarea de
viramente între conturi, efectuarea transferului unor fonduri dintr-un loc în altul. De regulă,
banca cumulează resursele financiare ale clientului său în cadrul depozitelor. Din sumele
astfel depozitate, banca efectuează plăţi pentru clientul său. Astfel de operaţiuni sunt realizate
prin utilizarea unor instrumente: cecul, cambia, biletul la ordin, carduri bancare şi transferuri
electronice.
2. funcţia compensatoare în timp
Această funcţie are în vedere situaţiile contrare în care unii agenţi economici produc
mai mult decât consumă, iar alţii consumă mai mult decât produc. În timp, excedentul
financiar şi, respectiv, cererea de finanţare (minusul înregistrat) se echilibrează. Aceasta se
realizează prin intermediul băncilor. Transpusă la nivel macroeconomic, aceeaşi stare de fapt
se regăseşte la nivelul diverselor state şi naţiuni. Unele state degajă capacităţi de finanţare, în
timp ce altele dezvoltă cereri de finanţare. În acest context, finanţările de exporturi de bunuri
de consum înseamnă sprijinul statelor mai puţin dezvoltate prin intermediul băncilor.
3. funcţia de creaţie monetară
Această funcție este îndeplinită de băncile de emisiune, care au următoarele atribuții:
- emisiunea de monedă necesară circulaţiei monetare (tipărirea bancnotelor şi baterea
monedelor);
- luarea de măsuri pentru păstrarea în siguranţă a bancnotelor şi monedelor care nu
sunt puse în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea matriţelor, cernelurilor,
bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie;
29
- distribuie emisiunea monetară realizată;
- retrage din circulaţie şi asigură distrugerea bancnotelor şi monedelor uzate ori
necorespunzătoare;
- înlocuieşte fără taxe şi comisioane bancnotele şi monedele emise şi neretrase din
circulaţie;
- poate lua decizia de schimbare a însemnelor monetare;
- acordarea de credite bancare băncilor comerciale şi altor bănci, asumându-şi rolul de
bancă a băncilor;
- are calitatea de for monetar în raport cu celelalte bănci, adoptând măsuri obligatorii
(de exemplu: nivelul minim al rezervelor pe care trebuie să le deţină celelalte bănci la banca
centrală, nivelul relativ al fondurilor proprii);
- funcţia de casier al statului. În conturile băncilor de emisiune se reflectă execuţia
bugetului de stat. Totodată, emite pentru stat bonurile de tezaur, titlurile de rentă şi
obligaţiunile;
- păstrează rezerva în aur şi valutară a statului, influenţând cursul de schimb al
monedei naţionale;
- supraveghează activitatea bancară din cadrul statului respectiv, autorizând
funcţionarea băncilor şi asigurând supravegherea prudenţială a băncilor autorizate;
- funcţia de a stabili politica monetară. În urma analizei situaţiei economice a statului
respectiv, banca centrală stabileşte strategia de politică monetară, obiectivul principal fiind cel
de garantarea a stabilităţii monetare (stabilitatea preţurilor interne, prin măsuri de combatere a
inflaţiei, şi stabilitatea preţurilor externe prin stabilitatea cursului de schimb al devizelor).
- funcţia de consultanţă. Prin elaborarea periodică de rapoarte şi publicaţii statistice,
rapoartele oficiale ale băncii de emisiune au efect important asupra deciziilor pe care le vor
lua investitorii.
4. funcţia creatoare de monedă scripturală
Moneda scripturală nu înlocuieşte moneda fiduciară, ci este un adjuvant al acesteia. În
literatura de specialitate, pentru a explicita această funcţie se pleacă de la următorul exemplu:
dacă o persoană fizică sau o persoană juridică face un depozit la vedere la o bancă, aceasta are
dreptul de a dispune de suma depozitată sau prin virament (ordin de plată) sau prin emitere de
cecuri. În evidenţele băncii însă această sumă, depusă o dată, este contabilizată de două ori:
- prima dată drept cont de activ – numerar de care poate dispune;
- a doua oară drept cont de pasiv – suma pe care banca are obligaţia de a o restitui.
Prin depozitarea unui fond bănesc, acesta nu este retras din circulaţie. Banii nu stau în
seif la dispoziţia clientului băncii. Fiind depozitaţi la bacă, aceasta are obligaţia de a-i înmulţi,
cu scopul de a-i restitui cu dobânda aferentă clientului său, de a-şi acoperi cheltuielile proprii
şi de a obţine şi un profit. De aceea, banca va utiliza parţial suma depusă (acordând credite
altor clienţi), restul sumei păstrându-l pentru a putea face faţă solicitărilor de restituire în
numerar. În cifre, dacă un client al băncii face un depozit pentru suma de 1000 lei, banca va
utiliza pentru credite acordate altor clienţi suma de 800 lei (80%) şi va indisponibiliza (lăsând
la dispoziţia clientului) suma de 200 lei (20%). Aşadar, contul de activ va fi de 1000 lei,
contul de pasiv tot de 1000 lei. Din contul de activ rămân indisponibilizaţi 200 lei, restul de
800 lei intrând în circuitul monetar. Logic, în circuitul monetar au intrat 800 lei, ceea ce
înseamnă că masa monetară a crescut de la 1000 lei la 1800 lei. Această diferenţă de 800 de
lei este monedă scripturală.
5. funcţia de creaţie economică
Din punct de vedere financiar, funcţia de creaţie economică a băncilor presupune
participarea activă la constituirea capitalului social al societăţilor comerciale; acordarea de
credite bancare către societăţile comerciale. Din punct de vedere tehnic, funcţia de creaţie
economică a băncilor presupune asumarea de către instituţiile bancare a rolului de consilier
30
financiar al societăţilor comerciale, acordând acestora credite, dar şi rolul de asistenţă activă
în situaţia constituirii ori majorării capitalului social al societăţilor comerciale pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni prin subscripţie publică sau în situaţia emisiunii de obligaţiuni.
1.5.Rezumat
Structura sistemului bancar românesc cuprinde două niveluri: pe un nivel se situează B. N. R.,
care cumulează calităţile de banca centrală şi de emisiune, autoritate de reglementare,
autorizare, supraveghere prudenţială şi control; pe un alt nivel, eterogen, se află instituţiile de
credit, cuprinzând: băncile și celelalte instituţii de credit. Funcțiile băncii au evoluat în timp,
de la funcţia de schimb al monedelor şi bancnotelor, la aceea de instituție de creditare, iar în
perioada contemporană, banca îşi asumă un rol esenţial în economia de piaţă, adică rolul de a
iniţia şi de a finanţa afaceri.
1. Explicați care este raportul dintre B.N.R. și bănci în cadrul sistemului bancar român.
2. Enumerați categoriile de bănci care se pot distinge în raport de criteriul activității
desfășurate.
3. Indicați care sunt funcțiile implicite pe care le îndeplinesc băncile.
31
Unitatea de învățare 7: Instituțiile de credit (II): constituirea societăților bancare, obiectul
de activitate
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: etapele constituirii societății bancare; autorizarea
prealabilă de constituire a societății bancare; încheierea actelor constitutive și înmatricularea
societății bancare; emiterea autorizației de funcționare a societății bancare; înscrierea
societății bancare în registrul instituțiilor de credit; obiectul de activitate al societăților
bancare; clasificarea operațiunilor bancare; activități permise societăților bancare; activități
interzise societăților bancare.

- să identifice etapele constituirii societăților bancare;
- să determine la ce se referă condițiile stabilite de B.N.R. în vederea acordării
autorizației prealabile.
- să indice elementele pe care trebuie să le cuprindă contractul de societate bancară;
- să enumere documentele care trebuie prezentate în vederea obţinerii autorizării de
funcţionare;
- să distingă activitățile care pot forma obiectul de activitate al societăților bancare;
- să diferențieze principalele categorii de operațiuni bancare
- să delimiteze activitățile permise societăților bancare de cele interzise acestora
1.3. Durata

1. Etapele constituirii societății bancare
Pentru constituirea unei societăți bancare se vor parcurge următoarele etape
menționate de Regulamentul B.N.R. nr. 11/2007:
 aprobarea constituirii societății bancare de către B.N.R. prin eliberarea unei
autorizații provizorii, în vederea înregistrării la O.R.C.;
 îndeplinirea formalităților de constituire conform dreptului comun - Legii nr.
31/1990 și înmatricularea la O.R.C. pe baza verificării efectuate de către judecătorul delegat a
contractului de societate și a autorizației în vederea dobândirii personalității juridice ;
 autorizarea funcționării societății bancare de către B.N.R. și înscrierea în registrul
instituțiilor de credit, în vederea demarării efective a activității bancare.
Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare urmăreşte verificarea de către
Banca Naţională a României a întrunirii garanţiilor financiare, de competenţă şi moralitate
prevăzute de Legea bancară, în scopul asigurării securităţii clientelei, a terţilor şi a sistemului
bancar însuşi. Prin urmare, verificarea are ca obiect posibilitatea îndeplinirii de către viitoarea
bancă a condiţiilor de fond impuse de lege.
Constituirea efectivă a societăţii comerciale bancare este precedată de autorizarea
constituirii băncii de către B.N.R şi urmată de autorizarea funcţionării băncii de către banca
centrală, cele două proceduri speciale fiind reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 cu
modificările și completările ulterioare și de Regulamentul B.N.R. nr. 11/2007.
Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de către B.N.R.
cuprinde două etape:
- aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990 privind
societăţile comerciale;
- autorizarea funcţionării băncii.
32
Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri adresate de fondatorii
societății băncii, însoţită de documentaţia justificativă şi se încheie cu emiterea de către
B.N.R., în calitate de autoritate administrativă autonomă, a unor acte administrative de
autoritate: aprobarea de constituire şi autorizaţia de funcţionare.
2. Autorizarea prealabilă de constituire a societății bancare
Verificarea îndeplinirii cerinţelor legale se efectuează de către B.N.R. în cadrul primei
etape a procesului de autorizare: aprobarea constituirii societăţii bancare.
Condițiile stabilite de B.N.R. în vederea acordării autorizației prealabile se referă la:
 persoanele fizice sau juridice implicate: calitatea conducătorilor, a administratorilor
și a acționarilor, a fondatorilor, precum și a cenzorilor, dacă este cazul, auditorul independent;
 scopul/obiectul de activitate, capitalul social, forma juridică, sediul societății.
Potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 11/2007, în vederea obţinerii aprobării cererii de
constituire, solicitanţii trebuie să prezinte B.N.R. următoarea documentaţie:
- cererea de autorizare;
- procura autentică, prin care aceştia desemnează una sau mai multe persoane pentru a-
i reprezenta în relaţia cu Banca Naţională a României pe parcursul instrumentării dosarului de
autorizare (nume, adresa, telefon, fax);
- proiectului actului constitutiv;
- repartiţia acţiunilor şi a dreptului de vot pentru fondatori.
În plus, pentru fondatorii-persoane juridice se vor prezenta:
- extras din registrul comerţului din ţara de origine, care să ateste data înmatriculării,
reprezentanţii statuari, obiectul de activitate şi capitalul social;
- ultimele trei bilanţuri contabile, înregistrate la autoritatea fiscală (pentru persoane
juridice române), respectiv verificate de auditori independenţi (persoane juridice străine), şi
cele mai recente situaţii financiar-contabile ale fondatorului, precum şi ale societăţii a cărei
filială este.
Pentru fondatori-persoane fizice se vor mai prezenta:
- curriculum vitae;
- certificatul de cazier juridic, în original sau în copie legalizată;
- declaraţie de venit, întocmită în conformitate cu legislaţia din ţara de origine, vizată
de autoritatea fiscală;
- studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai băncii, care va cuprinde:
-tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi servicii prevăzute a
fi oferite de către bancă;
-clientela căreia i se adresează banca şi modalităţile de atragere a acesteia;
-studiul segmentului de piaţă în care banca intenţionează să îşi desfăşoare
activitatea;
-natura resurselor financiare utilizate;
- proiectul structurii organizatorice a băncii şi atribuţiile fiecărui compartiment,
cu precizarea numărului şi repartiţiei personalului pe funcţii;
-estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierderi pentru următorii
trei ani, întocmite conform normelor metodologice în materie, emise de Banca Naţională a
României;
-estimarea costurilor de constituire.
- comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru care urmează să se
transmită:
- chestionarul completat de aceste persoane, din care să rezulte onorabilitate,
calificarea şi experienţa profesională, care să fie compatibile cu funcţia pentru care au fost
desemnate;
- certificatul de cazier judiciar, în original sau copie legalizată;
33
- declaraţie din care să rezulte că, pe perioada îndeplinirii funcţiei pentru care au fost
numite, vor exercita exclusiv această funcţie şi vor avea reşedinţa în România (localitatea în
care banca îşi are sediul), identitatea cenzurilor;
- în cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declaraţia autorităţii de
supraveghere bancară din ţara de origine privind viabilitatea băncii străine respective;
- denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcţioneze pe
teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a capitalului social. Contul de
capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului;
- orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură să susţină viabilitatea
proiectului prezentat.
În cazul constituirii băncii prin subscripţie publică, documentaţia privind
administratorii şi cenzorii nu va fi prezentată în această etapă, întrucât numirea acestora,
potrivit Legii nr. 31/1990, este de atribuţia adunării constitutive.
Conform Regulamentului B.N.R. nr. 11/2007, persoanele care intenţionează să solicite
sau care au solicitat aprobarea constituirii băncii au obligaţia de a păstra confidenţialitatea
proiectului atâta timp cât Banca Naţională a României nu s-a pronunţat asupra acesteia, sub
sancţiunea respingerii cererii.
În termen de cel mult 4 luni de la primirea cererii, Banca Naţională a României va
aproba constituirea băncii sau va respinge cererea şi va comunica în scris solicitantului
hotărârea sa, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia, în cazul respingerii cererii.
Decizia Băncii Naţionale a României poate fi contestată, în termenul de 15 zile de la
comunicare, la Consiliul de Administraţie al Banca Naţională a României, care se pronunţă
prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de
Administraţie poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios
Administrativ – în termen de 15 zile de la comunicare.
Motivele de respingere a cererii de autorizare sunt enumerate în art. 38 din O.U.G.
nr.99/2006:
a) documentaţia prezentată este incompletă ori nu este întocmită în conformitate cu
dispoziţiile legale în vigoare şi/sau informaţiile furnizate nu prezintă relevanţă ori sunt
insuficiente pentru evaluarea respectării condiţiilor prevăzute pentru acordarea autorizaţiei;
b) instituţia de credit nu dispune de fonduri proprii separate sau capitalul iniţial se
situează sub nivelul minim stabilit de Banca Naţională a României;
c) forma juridică este alta decât cea prevăzută pentru categoria instituţiei de credit
care se intenţionează a fi constituită;
d) din evaluarea planului de activitate prezentat rezultă că instituţia de credit nu poate
asigura realizarea obiectivelor propuse în condiţiile respectării cerinţelor cuprinse în prezenta
ordonanţă de urgenţă şi în reglementările aplicabile;
e) Banca Naţională a României nu este satisfăcută de calitatea persoanelor care asigură
administrarea şi/sau conducerea instituţiei de credit, întrucât reputaţia sau experienţa
profesională a acestora nu este adecvată naturii, volumului şi complexităţii activităţii
instituţiei de credit sau nu corespunde necesităţii asigurării unui management prudent şi
sănătos;
f) calitatea acţionarilor/membrilor instituţiei de credit nu corespunde cerinţelor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă şi în reglementările emise în aplicarea acesteia; g)
legăturile strânse dintre instituţia de credit şi alte persoane fizice sau juridice ori dispoziţiile
legale, măsurile de natură administrativă din jurisdicţia unui stat terţ ce guvernează una sau
mai multe persoane fizice sau juridice cu care instituţia de credit are legături strânse sau
dificultăţi în aplicarea acestor dispoziţii sau măsuri sunt de natură să împiedice exercitarea
eficientă a supravegherii prudenţiale;
34
h) înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice
cu privire la funcţionarea instituţiei de credit;
i) nu sunt respectate alte condiţii prevăzute de lege sau de reglementările emise în
aplicarea acesteia.
Necesitățile economice ale pieței nu pot constitui un motiv de respingere a cererii.
Autorizația acordată este valabilă pe o perioadă nedeterminată și nu poate fi transferată
altei entități.
Autorizarea constituirii va fi revocată dacă banca nu va obține autorizația de
funcționare.
3. Încheierea actelor constitutive și înmatricularea societății bancare
Constituirea propriu-zisă a societăţii comerciale bancare este reglementată de
dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni din Titlul II, intitulat „Constituirea societăţilor
comerciale” al Legii nr.31/1990, privind societăţile comerciale.
În această etapă se va realiza întocmirea actului constitutiv și înregistrarea societății
bancare.
Societatea pe acţiuni se constituie prin voinţa asociaţilor, exprimată în actul
constitutiv. Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin
subscripţie instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la
capital sumele subscrise, cât şi prin subscripţie publică, în baza unui prospect de emisiune.
În cazul unei subscripții bancare, capitalul social trebuie vărsat integral în momentul
constituirii și nu în proporție de 30% cum sunt reglementările generale.
Fondurile proprii unei bănci sunt alcătuite din capitalul propriu și capitalul
suplimentar.
Capitalul propriu este alcătuit din: capitalul inițial, format din : capital social/de
dotare; prime; rezerve; rezultatul reportat pozitiv; rezultatul net al exercițiului financiar curent
reprezentând profit și fondul pentru riscuri bancare generale.
Capitalul suplimentar este alcătuit din: fondul special constituit de casele de economii
pentru domeniul locativ; rezerva generală pentru riscul de credit; rezervele din reevaluarea
patrimoniului; împrumuturi subordonate; datoria subordonată.
Conform art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea pe acţiuni se constituie prin contract
de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris
unic, denumit act constitutiv.
Actele constitutive ale societăţii vor fi semnate de toţi acţionarii (în cazul constituirii
simultane), respectiv de fondatori (în cazul constituirii prin subscripţie publică). Aceste acte
vor fi încheiate sub forma înscrisului sub semnătură privată în cazul societăţii bancare
constituite simultan (cu excepţia cazului în care fondatorii hotărăsc încheierea în formă
autentică), respectiv în formă autentică, în cazul societăţilor bancare prin subscripţie publică.
Contractul de societate va cuprinde, potrivit legii, următoarele elemente: clauze de
identificare a acţionarilor, clauze privind identificarea societăţii (denumirea, forma juridică:
societate pe acţiuni, sediul social şi, eventual, emblema societăţii), clauze privind
caracteristicile societăţii (obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale; durata societăţii; capitalul social); clauze privind conducerea, gestiunea şi
controlul gestiunii societăţii (conducătorii, administratorii şi cenzorii societăţii, auditorul
independent); clauze speciale privind adunarea generală a acţionarilor, consiliul de
administraţie şi comitetul de direcţie, directorii executivi; clauze privind drepturile şi
obligaţiile acţionarilor; clauze privind sediile secundare ale societăţii; clauze privind
dizolvarea sau lichidarea societăţii.
Statutul societăţii bancare va cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate,
dezvoltând clauzele care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii.
35
Documentația anexată cererii de înregistrare va fi completată cu autorizația provizorie
din partea Băncii Centrale.
Întocmirea actelor constitutive precum şi înmatricularea societăţii bancare în registrul
comerţului urmează regulile de drept comun din Legea nr. 31/1990, fiind aceleaşi atât în cazul
constituirii simultane, cât şi în cazul constituirii prin subscripţie publică.
Formalităţile sunt îndeplinite de către acţionari, când constituirea este simultană,
respectiv de persoanele desemnate de adunarea constitutivă, când constituirea este continuată.
În ambele cazuri, societatea bancară devine persoană juridică din ziua înmatriculării în
registrul comerţului.
4. Emiterea autorizației de funcționare a societății bancare
Emiterea autorizaţiei de funcţionare a societăţii bancare este ce-a de-a doua fază a
procedurii de autorizare a băncilor. Constituirea societăţii bancare, chiar precedată de
aprobarea de constituire, emisă de Banca Naţională a României, nu este suficientă pentru o
bancă să obţină dreptul de a efectua operaţiuni bancare. Pentru a putea utiliza denumirea de
„bancă” şi de a desfăşura activităţi bancare, societatea legal constituită trebuie să primească
autorizarea de funcţionare din partea Băncii Naţionale a României.
În termen de două luni de la comunicarea aprobării de constituire (respectiv în termen
de opt luni de al comunicarea aprobării de constituire pe cale subscripţiei publice în vederea
obţinerii autorizaţiei de funcţionare), vor fi prezentate Băncii Naţionale a României
documentele care atestă constituirea legală a băncii. Nerespectarea acestor termene are drept
consecinţă revocarea aprobării constituirii băncii.
Documentele care trebuie prezentate în vederea obţinerii autorizării de funcţionare
sunt enumerate în art. 25 din Regulamentul B.N.R. nr.11/2007 modificat prin Regulamentul
B.N.R. nr. 7/2011. Acestea sunt următoarele:
- actul constitutiv;
- scrisoare din partea depozitarului fondatorilor, destinate să constituie capitalul social,
care să confirme suma vărsată de fiecare acţionar într-un cont special deschis pentru
colectarea capitalului social, blocat până în momentul înmatriculării băncii;
- dovada deţinerii, cu titlu lega, a spaţiului aferent sediului social;
- informare cu privire la repartiţia capitalului social;
- identitatea auditoriului independent, însoţită de o documentaţie care să dovedească
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege;
- copii de pe cererea de înmatriculare şi de pe certificatul eliberat de oficiul registrul
comerţului, din care rezultă înmatricularea băncii;
- comunicare privind existenţa reglementărilor proprii referitoare la desfăşurarea
activităţii.
În cazul în care banca s-a constituit pe baza subscripţiei publice, se vor transmite şi
documentele privind acţionarii semnificativi, precum şi cele care privesc identitatea
administratorilor şi cenzorilor societăţii.
Cu privire la autorizarea funcţionării băncii, Banca Naţională a României decide, în
termen de patru luni de la data primirii documentelor, şi poate lua următoarele decizii: fie
emite autorizarea funcţionării băncii, fie respinge cererea de autorizare a funcţionării, fie
emite autorizarea parţială a funcţionării băncii (pentru anumite categorii de activităţi bancare),
ceea ce echivalează cu un refuz parţial de autorizare.
Potrivit legii bancare, cererea de autorizare va fi respinsă, dacă:
a) documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu
dispoziţiile legale în vigoare;
b) documentaţia prezentată este insuficientă pentru a determina dacă:
- banca va desfăşura o activitate în conformitate cu legea;
36
- onorabilitatea, pregătirea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii şi
calitatea acţionarilor semnificativi sunt corespunzătoare pentru îndeplinirea obiectivelor
prevăzute în studiul de fezabilitate şi a activităţilor financiar-bancare propuse a fi desfăşurate;
c) capitalul social este mai mic decât nivelul minim stabilit de Banca Naţională a
României;
d) forma juridică este alta decât societate pe acţiuni;
e) din evaluarea studiului de fezabilitate şi/sau din rapoartele anuale ale băncii străine,
după caz, rezultă că banca nu poate asigura realizarea obiectivelor propuse în condiţii
compatibile cu buna funcţionare a sistemului bancar şi cu regulile unei practici bancare
prudente, care să asigure clientelei o siguranţă satisfăcătoare, sau acestea nu corespund
condiţiilor existente în cadrul segmentului de piaţă ce urmează a fi acoperit de serviciile
oferite de bancă;
f) conducătorii băncii, administratorii sau cenzorii acesteia nu au onorabilitatea
necesară, calificarea şi experienţa profesională adecvate funcţiilor lor, sau cu privire la care a
fost luată una dintre măsurile prevăzute de lege;
g) calitatea fondatorilor sau a acţionarilor semnificativi nu corespunde nevoii
garantării unei gestiuni sănătoase şi prudente a băncii, pentru cauze cum ar fi:
- puterea financiară a acestora nu este suficientă pentru a evita dependenţa de
dividendele distribuite sau de alte avantaje pe care le-ar putea obţine de la bancă, în vederea
satisfacerii obligaţiilor lor financiare în primii 3 ani de activitate a băncii;
- sursa fondurilor utilizate pentru obţinerea participaţiei este un credit intern;
- condamnări penale;
- persoanele juridice care au calitatea de fondator sau de acţionar semnificativ sunt în
funcţiune de mai puţin de 3 ani;
h) înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice
asupra înfiinţării sau funcţionării băncii.
Activitatea societăţii bancare poate presupune necesitatea înfiinţării unor sucursale şi
filiale, concomitent cu constituirea acesteia, sau ulterior, pe parcursul funcţionării ei. Acestora
se aplică regimul juridic de drept comun, reglementat de Legea societăţilor comerciale, cu
derogările de rigoare, instituite de legislaţia bancară.
Noțiunile de filială și sucursală au fost definite inițial în art. 7 alin.(1) O.U.G.
nr.99/2006.
Filiala reprezintă o entitate aflată în relație cu o societate-mamă, așa cum este definită
societatea-mamă: o entitate care se află în oricare din următoarele situații:
a) are majoritatea drepturilor de vot într-o altă entitate (o filială);
b) are dreptul de-a numi sau de a înlocui majoritatea membrilor organelor de
conducere, administrare sau de supraveghere ale altei entităţi (o filială) şi este în acelaşi timp
acţionar/asociat sau membru al acelei entităţi;
c) are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra unei entităţi (o filială) al cărei
acţionar/asociat sau membru este, în virtutea unui contract încheiat cu acea entitate sau a unor
prevederi din actul constitutiv al entităţii, în cazul în care legislaţia aplicabilă filialei îi permite
acesteia să fie supusă unor astfel de contracte sau prevederi;
d) este acţionar/asociat sau membru al unei entităţi şi majoritatea membrilor organelor
de conducere, administrare sau de supraveghere ale acelei filiale, aflaţi în funcţie în exerciţiul
financiar în curs, în exerciţiul financiar anterior şi până la data la care sunt întocmite situaţiile
financiare anuale consolidate, au fost numiţi numai ca rezultat al exercitării drepturilor sale de
vot; această prevedere nu se aplică în situaţia în care o altă entitate are faţă de filială drepturile
prevăzute la lit. a), b) sau c);
37
e) este acţionar/asociat sau membru al unei entităţi şi controlează singură, în baza unui
acord încheiat cu alţi acţionari/asociaţi sau membri ai acelei entităţi (o filială), majoritatea
drepturilor de vot în acea filială;
f) are dreptul de a exercita sau exercită în fapt o influenţă dominantă sau un control
asupra altei entităţi (o filială);
g) societatea-mamă împreună cu o altă entitate (o filială) sunt conduse pe o bază unică
de către societatea-mamă.
Sucursală este orice unitate operaţională dependentă din punct de vedere juridic de o
instituţie de credit sau de o instituţie financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele
dintre activităţile acesteia- art. 53. alin. (1).
Reprezentanţele sunt obligate să-şi limiteze activitatea la acte de cercetare a pieţei, de
reprezentare şi de publicitate şi nu pot efectua nici un fel de activităţi supuse dispoziţiilor
prezentei ordonanţe de urgenţă.
În reglementarea actuală, relevante sunt definițiile date de Regulamentul UE
nr.575/2013:
 Filiala reprezintă conform art. 4 alin.(1) pct. 16 din Regulamentul UE nr.
575/2013:
- o întreprindere –filială în sensul art. 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE;
- o întreprindere-filială în sensul art. 1 alin. (1) din Directiva 83/349/CEE și orice
întreprindere asupra căreia o întreprindere-mamă exercită în mod efectiv o influență
dominantă.
- filialele unei filiale se consideră de asemenea filiale ale întreprinderii care este
întreprinderea-mamă inițială.
După constituire, regimul juridic al unei filiale este supus legii statului pe al cărui
teritoriu și-a stabilit propriul sediu, respectiv sistemul de drept român, indiferent de legea
aplicabilă persoanei juridice străine care a înființat-o.
 Sucursala înseamnă conform art. 4 alin.(1) pct. 17 din Regulamentul UE
nr.575/2013:
- un punct de lucru care reprezintă o parte dependentă din punct de vedere juridic de o
instituție și care desfășoară direct sau toate unele dintre tranzacțiile specifice activității
instituțiilor.
 Întreprinderea-mamă înlocuiește termenul de societate-mamă și înseamnă conform
art. 4 alin.(1) pct. 15 din Regulamentul UE nr.575/2013:
- o întreprindere-mamă în sensul art. 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE;
- orice întreprindere ce exercită în mod efectiv o influență dominantă asupra altei
întreprinderi.
Se constată în cazul filialelor o dependență economică față de societatea mamă, iar în
cazul sucursalelor , atât o dependență economică cât și una juridică față de societatea mamă.
Întrucât extinderea reţelei teritoriale este considerată ca implicând riscuri, normele
B.N.R impun băncilor luarea măsurilor de prudenţă necesare şi prevăd posibilitatea
condiţionării extinderii de prealabila aprobare.
În cazul deschiderii unui sediu secundar, se vor comunica B.N.R. următoarele
documente:
- statutul sediului secundar (sucursală, agenţie);
- adresa şi numărul de telefon şi/sau fax ale sediului secundar;
- identitatea persoanei desemnate să asigure conducerea sediului secundar, însoţită de
curriculum vitae şi de certificatul de cazier judiciar;
- copie de pe certificatul de înmatriculare la oficiul registrului comerţului, în cazul
deschiderii unei sucursale, respectiv de pe cererea de înscriere a menţiunilor, în cazul
deschiderii altor sedii secundare cărora li s-a conferit statut de sucursală.
38
Prevederile legale sunt aplicabile în mod corespunzător şi sucursalelor instituţiilor de
credit din state terţe. Din hotărârea organului statutar al instituţiei de credit din statul terţ
privind înfiinţarea unei sucursale pe teritoriul României vor rezulta cel puţin următoarele
informaţii:
a) adresa sediului sucursalei;
b) operaţiunile pe care sucursala urmează să le desfăşoare pe teritoriul României, fără
a exceda obiectului de activitate al instituţiei de credit respective;
c) suma ce va fi pusă la dispoziţie sucursalei drept capital de dotare, în conformitate cu
art. 70 din O.U.G. nr. 99/2006;
d) identitatea persoanelor (cel puţin două) împuternicite să conducă activitatea
sucursalei şi să angajeze legal în România instituţia de credit din statul terţ şi competenţele
acestora.
Pentru înfiinţarea unei sucursale de către o instituţie de credit dintr-un stat membru nu
este necesară obţinerea unei autorizaţii din partea Băncii Naţionale a României şi nici
asigurarea unui capital de dotare la nivelul sucursalei- art. 46 din O.U.G. nr. 99/2006.
Autorizarea funcţionării societăţii bancare de către banca centrală nu are caracter
definitiv.
Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia unei bănci sau a unei filiale a
unei bănci româneşti, ori a unei filiale sau sucursale a unei bănci străine în următoarele situaţii
prevăzute de art. 39-40 din O.U.G. nr. 99/2006:
1. la cererea băncii, numai în cazul în care instituţia de credit nu se află în vreuna din
situaţiile de insolvenţă prevăzute de lege pentru declanşarea falimentului. Potrivit prevederilor
art. 40, acţionarii sau membrii instituţiei de credit pot renunţa la autorizaţie, hotărând
dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit. Instituţia de credit va comunica Băncii Naţionale
a României hotărârea adunării generale a acţionarilor, respectiv, a membrilor privind
dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit, însoţită cel puţin de un plan de lichidare a
activului şi de stingere a pasivului, care să asigure plata integrala a creanţelor deponenţilor şi
ale altor creditori. Pe baza evaluării planului de lichidare, Banca Naţională a României aprobă
dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin.
(2) şi (3), confirmând, în acest sens, încetarea valabilităţii autorizaţiei;
2. ca sancţiune pentru nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în
urma acestora potrivit prevederilor art. 229 alin. (1) lit. e):
- banca nu a început operaţiunile pentru care a fost autorizată în termen de un an de
zile la primirea autorizaţiei sau nu şi-a exercitat, de mai mult de şase luni, activitatea de
acceptare de depozite;
- autorizaţia a fost obţinută pe baza unor declaraţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;
- banca nu mai îndeplinește condițiile care au stat la baza autorizației;
- banca nu mai posedă suficiente fonduri proprii mai posedă suficiente fonduri proprii
sau există elemente care conduc la concluzia că într-un termen scurt instituţia de credit nu îşi
va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de deponenţi sau alţi creditori şi, în special, nu mai
poate garanta siguranţa fondurilor/instrumentelor financiare care i-au fost încredinţate;
- acţionarii, în adunarea generală şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 au
decis dizolvarea sau lichidarea băncii;
3. de drept pe baza următoarelor motive :
- s-a propus fuziunea sau dizolvarea băncii în urma căreia aceasta îşi încetează
existenţa;
- a avut loc o transformare a instituţiei de credit în altă categorie de institutele credit;
- s-a pronunţat o hotărâre de declanşare a procedurii falimentului instituţiei de credit;
39
- autoritatea competentă (de regulă, banca centrală) din ţara în care îşi are sediul banca
străină ce a înfiinţat o sucursală în România i s-a retras acesteia autorizaţia de a desfăşura
activităţi bancare;
- s-a retras autorizaţia băncii a cărei filială este.
Hotărârea B.N.R. de retragere a autorizației se comunică în scris băncii, filialei sau
sucursalei în cauză, împreună cu motivele care au stat la baza acestei măsuri și se publică în
Monitorul Oficial al României și în două publicați de circulație națională. Efectele se produc
de la data publicării sau de la o dată ulterioară, specificată în hotărâre.
Conform art. 43 din O.U.G. nr. 99/2006 retragerea autorizaţiei unei instituţii de credit,
împreună cu motivele care au stat la baza hotărârii de retragere a autorizaţiei şi după caz,
încetarea valabilităţii acesteia se notifică Autorităţii Bancare Europene.1
Retragerea autorizaţiei de funcţionare are ca efect radierea din Registrul bancar.
Retragerea autorizaţiei unei instituţii de credit şi după caz, încetarea valabilităţii acesteia se
notifică Comisiei Europene şi Autorităţii Bancare Europene, precum şi, potrivit art. 88 şi 259,
autorităţilor competente din statele membre gazdă.
Ca urmare a retragerii autorizaţiei, dacă instituţia de credit nu se află în vreuna dintre
situaţiile de insolvenţă prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2004 privind falimentul
instituţiilor de credit, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 278/2004 sau, ca
urmare a încetării valabilităţii autorizaţiei instituţiei de credit, în situaţia prevăzută la art. 40
alin. (1), aceasta intră în lichidare.
5. Înscrierea societății bancare în registrul instituțiilor de credit
După modelul Registrului comerţului, Banca Naţionala a României va înmatricula
într-un registru, numit “registrul instituțiilor de credit”, băncile, persoane juridice române şi
sucursalele băncilor străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României.
Această evidenţă cu caracter special faţă de cea ţinută de oficiul registrului comerţului, va fi
permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României şi la
sucursalele acesteia.
B.N.R. a elaborat Regulamentul nr. 1/2007 privind registrul instituțiilor de credit.
Introducerea şi actualizarea datelor din registrul bancar se realizează de către Direcţia
generală de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.
Direcția comunicare din cadrul Secretariatului general asigură accesul permanent al publicului
la conținutul registrelor.
Odată cu eliberarea autorizației de funcționare de către B.N.R. se va efectua și
înscrierea societății bancare în registru instituțiilor de credit. Registrul se ține de B.N.R. în
sistem computerizat, îndeplinind o funcție de evidență, publicitate și control.
Registrul bancar cuprinde următoarele rubrici: numărul şi data înmatriculării în
registrul bancar; denumirea băncii, însoţită de forma juridică sau, după caz, de menţiunea
sucursală; adresa sediului social; numărul şi data înmatriculării în registrul comerţului; data
autorizării funcţionării băncii de către B.N.R.; seria, numărul şi data autorizaţiei emise de
B.N.R.; data radierii înregistrării; observaţii (situaţiile de retragere a autorizaţiei, reorganizare,
lichidare, faliment, fuziune, schimbarea denumirii şi alte situaţii similare).
Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a
autorizării acestora de către B.N.R.
6. Obiectul de activitate al societăților bancare
Obiectul de activitate al societății bancare este determinat de scopul constituirii
instituției de credit, fiind unul din elementele constitutive ale acesteia, dedus generic din
1
Autoritatea bancară europeană (ABE) este o autoritate independentă a UE care are ca obiectiv asigurarea unui
nivel eficient şi consecvent de reglementare şi supraveghere prudenţială în întregul sector bancar din UE.
Obiectivele sale generale sunt menţinerea stabilităţii financiare în UE şi asigurarea integrităţii, eficienţei şi bunei
funcţionări a sectorului bancar.
40
definiția normativă: o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte
fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu- art. 7 alin.(1) pct.10
din O.U.G. nr.99/2006.
În concret, obiectul de activitate este circumstanțiat în cazul fiecărei instituții de credit,
cu prilejul autorizării acesteia de către B.N.R., delimitând astfel întinderea capacității sale
juridice.
Prin sintagma „operațiuni bancare”, în sens larg, se înțelege totalitatea activităților ce
pot fi desfășurate de bănci. Societățile bancare pot desfășura mai multe categorii de
operațiuni, atât cele specifice activității bancare cât și altele permise de lege.
Activitatea bancară constă în operaţiuni de atragere de depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu- art. 7 alin.(1) pct.1. din
O.U.G. nr.99/2006.
În plus, băncile mai pot desfășura și alte activităţi permise de legislaţia în vigoare,
diverse „operaţiuni” şi „alte servicii”.
Sintetizând, obiectul de activitate al societăților bancare poate consta în:
 intermedierea - constă în colectarea disponibilităților (economii, depuneri) unor
agenți economici pentru a acorda împrumuturi;
 gestiunea mijloacelor de plată - constă în asigurarea circulației mijloacelor de plată
create (altele decât bancnota sau moneda) ceea ce presupune operarea cecurilor, viramentelor,
efectelor de comerț, conturilor, etc.;
 prestarea serviciilor financiare și diverse – constau în închirierea casetelor de
valori, serviciile de casă (retragerea sau depunerea banilor) , serviciile de schimb, operațiunile
de bursă, consoulting, etc.;
 gestiunea vistieriei și activitatea interbancară – constă în realizarea unei ajustări a
excedentului și deficitului de resurse, prin intervenția pe piața monetară, fie acordând
împrumuturi, fie luând împrumuturi de la alte bănci sau instituții financiare.
7. Clasificarea operațiunilor bancare
„Clasificarea tipurilor de operaţiuni bancare este realizată în funcţie de următoarele
criterii:
 După criteriul funcţiilor îndeplinite de activităţile permise băncilor, băncile
efectuează:
 operaţiunile bancare pasive sunt acele operaţiuni de atragere a resurselor financiare:
- operaţiuni de atragere de depozite;
- operaţiuni cu certificate de depozit;
- operaţiunile de emisiune monetară -în cazul băncilor de emisiune
 operaţiunile bancare active sunt acele operaţiuni de fructificare a resurselor
financiare prin:
- operaţiuni de creditare (de exemplu: acordarea de credite de consum, credite
ipotecare, rescontarea cambiilor, creditul pe gaj de efecte comerciale, creditul pe gaj de efecte
publice sau lombardare, creditul guvernamental);
- decontări intra şi interbancare;
- operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize.
 operaţiuni conexe prin:
- operaţiuni de cash;
- operaţiuni cu titluri de credit şi alte valori;
- operaţiuni pe piaţa de capital, operaţiuni de leasing financiar ş.a.
 După criteriul necesităţii sau nu a autorizării, activităţile desfăşurate de
instituţiile de credit se împart în:
 activităţi supuse autorizării:
41
- activităţile bancare specifice (atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public şi acordarea de credite în cont propriu);
- activităţile în legătură cu servicii de investiţii financiare (tranzacţionarea în cont
propriu şi/sau pe contul clienţilor în condiţiile legii, cu instrumente ale pieţei monetare –
cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit, valute ş.a.; participarea la emisiunea de
valori mobiliare şi alte instrumente financiare prin subscrierea şi plasamentul acestora, ori
prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni; servicii de consultanţă cu
privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de afaceri comerciale,
servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă; administrarea de
portofolii şi consultanţa legată de acestea; custodia şi administrarea de instrumente
financiare);
- activităţi compatibile cu cerinţele activităţii bancare şi alte activităţi permise
băncilor.
 activităţi care nu sunt supuse autorizării:
- activități privind servicii auxiliare sau conexe activității desfășurate.
 După criteriul riscului, activităţile bancare pot consta în:
 acordarea de credite;
 emiterea de garanţii ş.a.
 După criteriul tipului de bancă în care se desfăşoară, operaţiunile de bancă pot fi
realizate în:
 bănci de emisiune, care desfășoară:
- operaţiuni pasive (constituirea capitalului, depunerile în conturi, emisiunea monetară);
- operaţiuni active (operaţiuni de creditare, decontări intra şi interbancare, operaţiuni
de vânzare-cumpărare de aur şi devize).
 bănci comerciale, care desfăşoară:
- operaţiuni pasive (constituirea capitalului, atragerea depunerilor, rescontarea şi
lombardarea);
Atragerea depunerilor reprezintă componenta cea mai însemnată pentru formarea
depozitelor bancare în cazul băncilor comerciale. Depozitele constituite pot fi: la vedere, la
termen (de regulă, pe bază de certificate de depozit), prin cont curent (în cazul cărora
operaţiunile de încasări şi plăţi se realizează prin diferite instrumente de decontare – cecuri,
ordine de plată, foi de vărsământ).
- operaţiuni active (operaţiuni de creditare şi de plasament, realizate pe baza
depozitelor bancare deja constituite).
Creditele pot fi acordate agenţilor economici (credite pentru constituirea de active fixe,
credite pentru activitatea de exploatare, creditarea creanţelor, credite de trezorerie) ori
persoanelor fizice (credite destinate satisfacerii unor nevoi: credite pentru cumpărarea sau
construirea de locuinţe, pentru achiziţionarea de diverse bunuri mobile ş.a.);
- operaţiuni comerciale ( se referă la tranzacţiile de vânzare-cumpărare de devize ce au
loc cu prilejul mijlocirii de plăţi internaţionale).
Profitul băncii constă în diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare a
devizelor;
- operaţiuni de comision (realizate de către bancă în numele şi pe contul clientului).
Sunt utilizate acreditivul şi incasso-ul.
Acreditivul reprezintă o modalitate de plată, efectuată de către bancă pe baza
documentelor de încărcare şi expediere a mărfurilor. În literatura de specialitate modalităţile
folosite pentru clasificarea acreditivului documentar sunt diferite.
Conform unei clasificări mai simple, acreditivele documentare pot fi: acreditive
documentare standard (revocabile, irevocabile, irevocabile confirmate şi irevocabile
42
neconfirmate) şi acreditive documentare speciale (stand-by, revolving, cu clauză roşie,
transferabil, back-to-back).
Incaso-ul documentar reprezintă modalitatea de plată prin care o bancă încasează la
ordinul unui client, valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor de
expediţie. Creanţele îmbracă forma materială a cambiilor, facturilor şi hârtiilor de valoare.
“Regulile uniforme privind plata prin incaso documentar” au fost elaborate de Camera
Internaţională de Comerţ de la Paris.
- operaţiuni de mandat (realizate de bancă în numele său, dar pe contul clientului).
Pentru astfel de operaţiuni, băncile comerciale percep comisioane pentru acoperirea
cheltuielilor ocazionate de prestarea respectivelor servicii.
 bănci de afaceri care desfăşoară:
- operaţiuni de finanţare a investiţiilor;
- achiziţii de întreprinderi ş.a.
 bănci electronice, care desfășoară:
- operațiuni de electronic-banking (prin care utilizatorul poate realiza o serie de
operaţiuni în contul bancar din faţa calculatorului personal)
În acest sens, utilizatorul poate vizualiza soldurile conturilor firmelor, poate efectua
plăţi şi transferuri, poate efectua operaţiuni de schimb valutar ş.a.
- operațiuni de internet-banking (presupune un calculator conectat la internet)
Prin intermediul acestui procedeu se pot realiza: transmiterea ordinelor de plată,
transferuri, schimb valutar;
- operațiuni de mobile-banking (presupune desfăşurarea de operaţiuni direct de pe
telefonul mobil, având tehnologie Wireless Application Protocol şi un abonament la acest
serviciu).
În acest sens se plăteşte o garanţie de 50 de dolari, utilizatorul primind un dispozitiv
de securizare Digipass;
- operațiuni de online-banking (reprezintă serviciul prin care se asigură clienţilor
băncii posibilitatea accesării conturilor prin intermediul internetului).
Acest serviciu poate fi utilizat pentru a asigura clienţilor verificarea soldurilor şi a
tranzacţiilor efectuate pe baza conturilor, pentru a efectua plăţi casnice, să constituie depozite
la termen ş.a. Avantajul acestui serviciu provine din faptul că este disponibil timp de 24 de
ore pe zi, şapte zile pe săptămână, de oriunde, dacă există o conexiune internet.
 băncile populare care desfăşoară:
- operaţiuni de acordare de împrumuturi (în condiţii avantajoase pentru membrii
cooperatori şi pentru producătorii agricoli);
- operaţiuni de păstrare a disponibilităţilor băneşti ale membrilor cooperatori, dar şi ale
altor persoane fizice şi juridice în conturi deschise la cererea acestora ş.a.
 organismele de credit specializate:
 băncile ipotecare care desfăşoară:
 operaţiuni constând în acordarea de credite ipotecare urbane şi rurale.
 băncile agricole desfăşoară:
- operaţiuni de acordare a creditelor agricole pentru amenajarea de irigaţii, cumpărarea
de animale etc.
 companiile sau trusturile de investiţii care desfăşoară:
 operațiuni de mobilizare a capitalului bănesc prin emisiunea de titluri de valori
mobiliare proprii (acţiuni şi obligaţiuni) pe care le investesc în sectoare productive: industrie,
construcţii ş.a.;
 băncile de comerţ care desfăşoară:
 operațiuni de acordare de credite, participare la crearea de societăţi comerciale,
bancare şi financiare cu privire la comerţul exterior ş.a.
43
 societăţile de asigurări care desfăşoară:
 operațiuni de acordare de împrumuturi;
 societăţile financiare care desfăşoară:
 operaţiuni de: leasing bancar, factoring, creditarea achiziţionării de mărfuri cu plata
în rate, garantarea achiziţionări de locuinţe pe bază de ipotecă ş.a.
 casele de economii care desfăşoară:
 operaţiuni de transfer a disponibilităţilor băneşti de la populaţie în sistemul bancar.
Atragerea de fonduri de la populaţie se realizează prin intermediul certificatelor de
economii, obligaţiunilor cu premii ş.a.
8. Activități permise societăților bancare
Băncile, persoane juridice române, şi sucursalele băncilor străine, precum și alte
instituţii de credit, pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate
 Activităţi specifice enumerate de art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 :
a) atragere de depozite si de alte fonduri rambursabile;
Această activitate constituie un monopol bancar și include emisiunea de obligațiuni
sau alte instrumente financiare. Instituția de credit are dreptul de a dispune de suma care i-a
fost încredințată, deoarece depozitul constituie un mod esențial de finanțare a operațiunilor
desfășurate de instituțiile de credit.
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
Clasificarea creditelor este realizată prin Regulamentul B.N.R. nr. 5/2012 privind
clasificarea creditelor şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de
risc de credit aplicabil entităţilor supravegheate de Banca Naţională a României, altele decât
instituţiile de credit. Referitor la condițiile contractării creditului sunt aplicabile prevederile
Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare,
completat prin Regulamentul B.N.R. nr. 2/2015 . Factoringul este o vânzare de creanțe ( de
facturi). Forfetarea este operațiunea asemănătoare cu scontul simplu, prin care exportatorul
vinde băncii titlurile de credit trase asupra importatorului, garantate prin aval sau scrisoare de
garanție bancară.
Activitatea de acordare de credite ipotecare finanţate prin emisiune de obligaţiuni
ipotecare poate fi desfășurată cu respectarea legislaţiei speciale în materie- art. 19 alin. (1).
Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar modificată succesiv, ultima dată prin Legea
nr.7/2011.
c) leasing financiar;
În acest sens se aplică prevederile O.G. nr. 51/2007, modificată și aprobată prin Legea
nr. 90/1998, modificată prin Legea nr. 93/2009 și apoi prin Legea nr. 383/2009. Instituția de
credit finanțând un anumit bun dobândit de la un furnizor, pe care îl pune la dispoziție în
calitate locator, iar clientul – utilizatorul plătește celelalte costuri, având opțiunea ca la finele
contractului să-l dobândească la valorarea reziduală.
d) servicii de plată așa cum sunt definite la art.8 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 113 /2009 privind serviciile de plată, aprobată prin Legea nr. 197/2010,
modificată prin O.U.G. nr.42/2011, respectiv prin Legea nr. 12/2013. Astfel de operațiuni
sunt: depunerea sau retragerea de numerar într-un cont de plăți, plata prin card, emiterea și
acceptarea instrumentelor de plată, remiterea de bani;
 Alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei acordate de Banca Naţională a
României:
 activități conexe enumerate de art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 :
e) emiterea si administrarea altor mijloace de plată, cum ar fi cecuri, cambii si bilete la
ordin, în măsura în care nu se încadrează la lit. d);
f) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
44
Scrisoarea de garanție bancară este definită în art. 2331 C.civ. drept un angajament
irevocabil și necondiționat prin care garantul se obligă la solicitarea unui ordonator, în
considerarea unui raport obligațional preexistent, să plătească o sumă de bani unei terțe
persoane, numite beneficiar.
g) tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit);
- valută;
- contracte futures și options financiare;
- instrumente având la bază cursul de schimb si rata dobânzii;
- valori mobiliare si alte instrumente financiare transferabile;
- metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;
- valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile.
Efectuarea operațiunilor valutare este supusă Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005
privind regimul valutar, modificat prin Regulamentului B.N.R. nr. 6/2012.
h) participare la emisiunea de valori mobiliare si alte instrumente financiare, prin
subscrierea si plasamentul acestora ori prin plasament si prestarea de servicii legate de astfel
de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri si alte
aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni si achiziţii si prestarea altor
servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii si consultanţă legată de aceasta: analize financiare, studii
de piață;
k) custodie si administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date si referinţe în domeniul creditării;
n) închiriere de casete de siguranţă;
O reglementare este conturată prin prevederile art. 2206-2208 C.civ a operațiunii de
închiriere a casetelor de valori.
n1) emitere de monedă electronică;
Emiterea de monedă electronică poate fi efectuată de orice entitate autorizată de
B.N.R., conform Legii nr. 127/2011 privind activitatea de emitere de monedă electronică,
modificată prin O.U.G. nr. 31/2012 și prin Legea nr. 12/2013. Moneda electronică este o
valoare monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanță asupra
emitentului, emisă la primirea fondurilor, în scopul efectuării de operațiuni de plată și care
este acceptată de o altă persoană.
o) operaţiuni cu metale si pietre preţioase si obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului
financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele
activităţi, dacă este cazul.
Enumerarea activităților nu este limitativă, deoarece se menționează că dispoziţiile
alin. (1) se interpretează si se aplică astfel încât activităţile enumerate să acopere orice
operaţiuni, tranzacţii, produse si servicii care se înscriu în sfera acestor activităţi sau pot fi
asimilate acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi- art. 18 alin.(3).
Activitățile conexe pot fi realizate și de alte entități decât de instituțiile de credit.
Atunci când sunt realizate de instituțiile de credit dacă, potrivit unor legi speciale, sunt supuse
unor autorizări, aprobări sau avize specifice, pot fi desfășurate de instituţia de credit numai
după obţinerea acestora. art. 18 alin.(4) .
 activități non- bancare :
45
- cele menționate de art. 20 alin.(1) din O.U.G. nr. 99/2006:
a) operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul altor
entităţi din cadrul grupului din care face parte instituţia de credit;
b) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile si/sau
imobile aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfășurării activităţilor financiare;
c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deși nu sunt conexe activităţii
desfășurate, reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.
- cele indicate de art. 21:
- angajarea în operaţiuni cu bunuri mobile si imobile dacă:
a) operaţiunile sunt necesare desfășurării în condiţii adecvate a activităţilor pentru care
instituţia de credit a fost autorizată, si în măsura în care bunurile respective sunt necesare în
acest scop;
b) operaţiunile, au ca obiect bunuri mobile si imobile destinate perfecţionării pregătirii
profesionale a salariaţilor, organizării unor spaţii de odihnă si recreare sau asigurării de
locuinţe pentru salariaţi si familiile acestora;
c) operaţiunile au ca obiect bunuri mobile si imobile dobândite în urma executării
creanţelor, cu respectarea, în privinţa operaţiunilor de închiriere a unor asemenea bunuri a
limitelor legale.
Pentru respectarea regulilor concurenței, desfășurarea unei activități non bancare de
către o societate bancară este supusă unei duble condiționări, a prevederilor art. 20 alin. (2) si
(3):
 activităţile prevăzute la alin. (1) trebuie să fie compatibile cu cerinţele activităţii
bancare, în special cu cele referitoare la menţinerea bunei reputaţii a instituţiei de credit si
protejarea intereselor deponenţilor;
- nivelul total al veniturilor obţinute din activităţile prevăzute la alin. (1), nu poate
depăși 10% din veniturile obţinute de o instituţie de credit din activităţile prevăzute la art. 18.
- pentru dobândirea de participații calificate la capitalul altor entități să se respecte
limita prevăzută de art.143-147: valoarea unei participaţii calificate a unei instituţii de credit
nu poate să depășească 15% din fondurile sale proprii; valoarea totală a participaţiilor
calificate ale instituţiei de credit nu poate depăși 50% din fondurile sale proprii.
9. Activități interzise societăților bancare
 Instituţiile de credit nu pot desfășura alte activităţi în afara celor permise potrivit
prezentei ordonanţe de urgenţă.
 Instituţiile de credit nu se pot angaja în operaţiuni cum sunt cele indicate de art. 22
alin.(1) din O.U.G. nr. 99/2006:
a) gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriilor băncii;
b) acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu obligaţiuni
emise de instituţia de credit însăși sau de o altă entitate aparţinând grupului din care face parte
instituţia de credit;
c) atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la
public, când instituţia de credit se află în stare de insolvenţă.
Rezultă deci că instituțiile bancare au vocația de a realiza orice activitate reglementată
de lege, bucurându-se de capacitate de folosință generală. O instituție de credit poate însă
realiza doar activitățile prevăzute în obiectul său de activitate și autorizate expres de B.N.R.
Activitatea pentru care a fost autorizată instituția de credit trebuie să se desfășoare efectiv și
cu preponderență pe teritoriul României. Instituțiile de credit pot presta servicii auxiliare sau
conexe activității desfășurate, pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi
necesară includerea lor în autorizația acordată.
46
Față de cele relevate se poate constata o particularizare a capacității de folosință a
instituțiilor de credit, delimitată, esențialmente, de scopul constituirii acesteia, caracterizată, în
esență, prin generalitate și intangibilitate.
1.5.Rezumat
Constituirea efectivă a societăţii comerciale bancare este precedată de autorizarea constituirii
băncii de către B.N.R şi urmată de autorizarea funcţionării băncii de către banca centrală.
Statutul societăţii bancare va cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate,
dezvoltând clauzele care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii. Autorizarea
funcţionării societăţii bancare de către banca centrală nu are caracter definitiv: B.N.R. poate
retrage autorizaţia unei bănci, fie la cererea băncii, fie cu titlu de sancțiune. Odată cu
eliberarea autorizației de funcționare de către B.N.R. se va efectua și înscrierea societății
bancare în registru instituțiilor de credit. Obiectul de activitate este circumstanțiat în cazul
fiecărei instituții de credit, cu prilejul autorizării acesteia de către B.N.R., delimitând astfel
întinderea capacității sale juridice. Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate,
activităţi specifice precum și alte activități conexe.
1. Enumerați care pot fi motivele de respingere a cererii de autorizare a funcționării unei

societăți bancare.
2. Precizați care sunt cerințele specifice constituirii societății bancare privind capitalul social.
3. Indicați ipotezele în care B.N.R. poate retrage autorizaţia unei bănci.
4. Clasificați operațiunile bancare în funcție de criteriul tipului de bancă în care se desfășoară.
5. Enunțați activitățile interzise societăților bancare.
47
Unitatea de învățare 8: Instituțiile de credit (III): funcționarea societăților bancare;
exercițiul activității bancare; riscul bancar
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: considerații generale privind conducerea și organizarea
societății bancare; organul deliberativ al societății bancare; organul executiv al societății
bancare; organul de control al gestiunii societății bancare; exercițiul activității bancare;
cerințe pentru acoperirea riscurilor de plată și credit; Centrala Incidentelor de Plăţi; Centrala
Riscurilor de Credit.

- să delimiteze atribuțiile ce revin organelor ce asigură funcționarea societăților bancare;
- să identifice obligațiilor profesionale aferente exercițiului activității bancare;
- să stabilească modalitățile de prevenire și de limitare a riscurilor specifice activității
bancare
1.3. Durata

1. Considerații generale privind conducerea și organizarea societății bancare
Organizarea şi conducerea societăţilor bancare se stabilesc prin actele lor constitutive,
în conformitate cu legislaţia comercială şi cu legea bancară. În activitatea lor, instituțiile de
credit se supun reglementărilor și măsurilor luate de B.N.R. în aplicarea O.U.G. nr. 99/2006 și
a Regulamentului UE nr.575/2013. Instituţiile de credit trebuie să-si organizeze întreaga
activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente si sănătoase, cu cerinţele
legii si ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia- art. 101 alin.(2) din O.U.G. nr.99/2006.
În toate actele sale oficiale, instituţia de credit se identifică printr-un minim de date,
conform legislaţiei aplicabile, cu menţionarea numărului si datei de înmatriculare în registrul
instituţiilor de credit. Cadrul de administrare al unei instituţii de credit, procesele de
identificare, administrare, monitorizare si raportare a riscurilor, mecanismele de control
intern, precum și politicile si practicile de remunerare ale acesteia se stabilesc prin actele
constitutive și reglementările sale interne-art. 104 din O.U.G. nr.99/2006. Cadrul general de
administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării
capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora sunt stabilite prin art.
4-5 din Regulamentul B.N.R. nr. 5/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de
credit.
Ca orice societate pe acțiuni, societățile bancare funcționează pe baza corelării
activității a trei categorii de organe prevăzute de lege: adunarea generală a acționarilor,
administratorii și cenzorii.
Adunarea generală a acționarilor reprezintă organul colectiv de deliberare și de decizie
și cuprinde totalitatea asociaților societății.
Administratorii societății reprezintă organele de gestiune curentă, care aduc la
îndeplinire actele de voință ale adunării generale. Societatea pe acțiuni este administrată de
unul sau mai mulți administratori (consiliu de administrație). Directoratul se referă la
conducerea societății pe acțiuni care îi revine în exclusivitate directorului.
Consiliul de supraveghere este numit de adunarea generală, iar membrii acestuia
exercită controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat. În societățile pe
48
acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legate de auditare
financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de supraveghere este obligatorie.
Cenzorii societății (minim trei și un supleant) exercită controlul asupra actelor și
operațiunilor administratorilor.
Auditorii financiari auditează situațiile financiare ale societăților supuse obligației
legale de auditare, fiind persoane fizice sau juridice.
2. Organul deliberativ al societății bancare
Adunarea generală a acționarilor are aceleași caracteristici generale prevăzute de
Legea nr. 31/1990, fiind deci un organ deliberativ și decizional. O.U.G. nr. 99/2006 nu
conține prevederi cu privire la adunarea generală, urmând a se aplica prevederile Legii nr.
31/1990. Fiecare societate bancară va putea prevedea în actele sale constitutive acele
reglementări interne care să asigure funcționara optimă a organului suprem de conducere al
băncii.
În funcție de atribuțiile legale, adunările generale (A.G.A.) pot fi: ordinare,
extraordinare și speciale. Deciziile privesc, în ansamblu:
- direcțiile principale de orientare a activității de viitor a băncii;
- aprobarea bilanțului, a contului de profit și pierderi, descărcarea de gestiune, destinația
și repartizarea beneficiului;
- majorarea capitalului și constituirea de rezerve;
- participări cu capital la alte organizații economice și financiare din țară și din
străinătate;
- înființarea de sucursale, filiale și subsidiare în țară și în străinătate;
- numirea reprezentantului general al acționarilor, a membrilor consiliului de
administrație, a președintelui executiv, vicepreședinților, a comisiei de cenzori;
- stabilirea mărimii jetoanelor de prezență.
Hotărârile luate de adunarea generală sunt obligatorii chiar și pentru acționarii care nu
au participat la adunare sau au votat împotrivă. Pentru luarea unei hotărâri valabile se aplică
regula majorității. Toate prevederile dreptului comun privitoare la convocarea, ședințele și
hotărârile A.G.A. se aplică în același mod și societăților bancare, în tăcerea legii speciale.
3. Organul executiv al societății bancare
3.1.Sisteme de administrare
Voința socială a oricărei societăți comerciale este adusă la îndeplinire prin actele de
executare ale persoanelor învestite să realizeze administrarea societății.
Actuala versiune a Legii nr. 31/1990 reglementează două sisteme de administrare a
societăților: sistemul unitar și sistemul dualist.
 Sistemul unitar menține în vigoare reglementările referitoare la administratori.
Când sunt mai mulți administratori aceștia constituie un consiliu de administrație. În
societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legate de
auditare financiară,cum sunt și băncile sunt desemnați minim trei administratori ( numărul
trebuie să fie impar). Administratorii sunt desemnați de AG.A., cu excepția primilor
administratori, numiți prin actul constitutiv. Candidații pentru posturile de administrator sunt
nominalizați de membrii actuali ai consiliului de administrație. Pe durata îndeplinirii
mandatului, administratorii funcționează în baza unui contract de mandat.
Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi
utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii. Consiliul de administraţie are
următoarele competenţe de bază, precizate de art. 142 alin.(2) din Legea societăților, care nu
pot fi delegate directorilor:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
b) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi
aprobarea planificării financiare;
49
c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi
implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit
Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Administrații sunt răspunzători pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor, potrivit
dispozițiilor referitoare la mandat și a regulilor speciale. Administratorii pot fi revocaţi
oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor. În cazul în care revocarea survine
fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese- art. 137 alin.(4)
din Legea societăților.
 Sistemul dualist presupune administrarea de către un directorat și un consiliu de
supraveghere.
 Directoratul
Conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate directoratului, care îndeplineşte
actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor
rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor-
art. 153^1 din Legea societăților .
Directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.
Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri, numărul acestora fiind
totdeauna impar.
Când este un singur membru, acesta poartă denumirea de director general unic. În
cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare, cum sunt băncile, directoratul este format din cel puţin 3 membri.
Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. Cel puţin o dată la 3
luni, directoratul prezintă un raport scris consiliului de supraveghere cu privire la conducerea
societăţii, cu privire la activitatea acesteia şi la posibila sa evoluţie. Directoratul înaintează
consiliului de supraveghere situaţiile financiare anuale şi raportul său anual, imediat după
elaborarea acestora.
 Consiliul de supraveghere
Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a
acţionarilor, cu excepţia primilor membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv- art. 153^6
din Legea societăților .
Candidaţii pentru posturile de membru în consiliul de supraveghere sunt nominalizaţi
de către membrii existenţi ai consiliului sau de către acţionari.
Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv.
Acesta nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare de 11.
Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de adunarea generală a
acţionarilor, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul voturilor acţionarilor
prezenţi.
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un preşedinte al consiliului.
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în raporturile cu directoratul.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale indicate de art. 153^10
din Legea societăților :
- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
-numeşte şi revocă membrii directoratului;
-verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale
a operaţiunilor de conducere a societăţii;
-raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la
activitatea de supraveghere desfăşurată.
50
În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de supraveghere poate
convoca adunarea generală a acţionarilor.
Sistemul dualist permite separarea atribuțiilor de supraveghere de cele executive.
Conform acestui sistem modern funcționează majoritatea băncilor străine din România dar și
anumite bănci românești. Deoarece raporturile administratorului cu societatea au la bază un
contract de administrare, membrii nu vor mai putea fi membri executivi sau angajați ai băncii.
 Administratorii societăților bancare
Persoanele cărora le sunt încredințate responsabilități de administrare și sau conducere
a unei instituții de credit trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de O.U.G. nr.99/2006.
Dacă instituţia de credit optează pentru sistemul unitar de administrare, în
conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale, conducerea instituţiei de credit
este delegată de către consiliul de administraţie la cel puţin 2 directori.
Dacă instituţia de credit optează pentru sistemul dualist de administrare, directoratul
este format din cel puţin 3 membri, în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor
comerciale.
Directorii instituţiei de credit sau, după caz, membrii directoratului trebuie să exercite
exclusiv funcţia pentru care au fost numiţi, cu excepţia directorilor instituţiei de credit care a
optat pentru sistemul unitar de administrare, care pot fi și administratori și a situaţiei în care
persoana în cauză îndeplinește alte funcţii în cadrul entităţilor aflate în același perimetru de
consolidare prudenţială cu instituţia de credit- art. 107 din O.U.G. nr.99/2006.
Membrii consiliului de administraţie si directorii sau, după caz, membrii consiliului de
supraveghere și ai directoratului pot fi doar persoane fizice care trebuie să dispună de o bună
reputaţie și experienţă adecvată naturii, extinderii și complexităţii activităţii instituţiei de
credit și responsabilităţilor încredinţate și trebuie să își desfășoare activitatea în conformitate
cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase.
Cadrul de funcționare a băncii este definit de Regulamentul B.N.R. nr.5/2013 astfel:
-structura organelor și organizarea băncii- art.6-9; - organul de conducere al băncii- art. 10-27;
comitetul de audit- art. 22-23; comitetul de nominalizare- art. 24 și controlul intern- art. 33-
60.
Persoanele care fac parte din conducerea băncii sunt definite de art. 3 din Regulament:
- organul de conducere - organul sau organele de administrare şi de conducere ale unei
instituţii de credit stabilite potrivit actelor constitutive care sunt împuternicite să stabilească
strategia, obiectivele şi orientarea generală a instituţiei de credit, care supraveghează şi
monitorizează procesul decizional de conducere şi care include/includ persoanele care conduc
în mod efectiv activitatea instituţiei de credit ;
- organul de conducere în funcția sa de supraveghere - organul de conducere care îşi
îndeplineşte rolul de supraveghere şi monitorizare a procesului decizional de conducere şi
care este reprezentat de consiliul de administraţie, în cadrul sistemului unitar de administrare,
şi consiliul de supraveghere, în cadrul sistemului dualist de administrare;
- conducerea superioară- persoanele fizice care exercită funcţii de conducere în cadrul
unei instituţii de credit şi care sunt împuternicite cu activitatea de conducere curentă a
instituţiei de credit şi răspund de modul de îndeplinire a acesteia faţă de organul de conducere.
Conducerea superioară este reprezentată de directori, în cadrul sistemului unitar de
administrare, şi de către directorat, în cadrul sistemului dualist de administrare.
Regulamentul dispune măsuri care reglementează noi funcții:
- funcția de administrare a riscurilor- art. 37-48, care presupune: elaborarea şi
revizuirea strategiilor şi în procesul decizional; analiza tranzacţiilor cu părţi afiliate;
identificarea riscurilor generate de complexitatea structurii juridice a unei instituţii de credit;
evaluarea modificărilor semnificative; măsurarea şi evaluarea internă a riscurilor;
monitorizarea riscurilor; aspecte legate de expuneri neaprobate
51
- funcția de conformitate- art. 49-53 trebuie să asigure respectarea politicii de
conformitate şi să raporteze organului de conducere asupra administrării riscului de
conformitate.
Legea stabilește anumite incompatibilități și interdicții pentru administratorii bancari
și membrii comitetului de supraveghere – art. 110 din O.U.G. nr.99/2006. Astfel, o persoană
nu poate fi aleasă în consiliul de administraţie sau, după caz, în consiliul de supraveghere al
unei instituţii de credit, respectiv director sau membru al directoratului, iar dacă a fost aleasă,
decade din mandatul său în următoarele situaţii:
- persoana îndeplinește o altă funcţie în cadrul instituţiei de credit în cauză, cu
excepţia cazului în care, în cazul sistemului unitar, este și director al acesteia;
- în ultimii 5 ani, persoanei i s-a retras de către autoritatea de supraveghere aprobarea
de a exercita responsabilităţi de administrare și/sau conducere într-o instituţie de credit, o
instituţie financiară sau o societate de asigurare/reasigurare sau o altă entitate care desfășoară
activitate în sectorul financiar ori a fost înlocuită din funcţia exercitată în astfel de entităţi din
motive care îi pot fi imputate;
- îi este interzis, printr-o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească sau o decizie a
unei alte autorităţi, să exercite responsabilităţi de administrare si/sau conducere într-o entitate
de natura celor prevăzute la lit. b) ori să desfășoare activitate în unul dintre domeniile
specifice acestor entităţi.
Organul de conducere trebuie să dezvolte şi să promoveze standarde etice şi
profesionale de calitate ridicată.
Referitor la conflictul de interese sunt aplicabile prevederile art. 144^3 alin.(1) și (2)
din Legea nr.31/1990. Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect,
interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi
administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare
la această operaţiune. Aceeaşi obligaţie o are administratorul în cazul în care, într-o anumită
operaţiune, ştie că sunt interesate soţul sau soţia sa, rudele ori afinii săi până la gradul al IV-
lea inclusiv.
 Conducătorii societăților bancare
Consiliul de administraţie și directorii sau, după caz, comitetul de supraveghere și
directoratul instituţiei de credit au competenţele și atribuţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă
societăţilor comerciale și sunt responsabili de ducerea la îndeplinire a tuturor cerinţelor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă și de reglementările emise în aplicarea acesteia -
art. 106 din O.U.G. nr.22/2006.
Conducătorii societăților bancare trebuie să evite conflictul de interese. Organul de
conducere trebuie să aibă o politică scrisă privind administrarea conflictelor de interese pentru
membrii săi. Conflict de interese reprezintă acea situaţie sau împrejurare în care interesul
personal, direct ori indirect, al personalului şi membrilor structurii de conducere ai instituţiei
de credit contravine interesului instituţiei de credit, astfel încât afectează sau ar putea afecta
independenţa şi imparţialitatea acestora în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu
obiectivitate a îndatoririlor care le revin în exercitarea atribuţiilor de serviciu - art. 3 pct. 10
din Regulamentul B.N.R. nr. 5/2013.
 Comitetele băncilor
Prevederile Regulamentului B.N.R. nr.5/2013 prevăd înființarea următoarelor
comitete: comitetul de audit, comitetul de administrare a riscurilor- art. 23; comitetul de
remunerare- art. 173; comitetul de nominalizare- art. 24.
Comitetele vor fi înființate de bănci /instituții de credit semnificative din punct de
vedere al mărimii, organizării interne și naturii, extinderii și complexității activității lor, așa
cum este definită în art. 7 alin.(1) pct. 1^4 din O.U.G. nr. 99/2006.
52
Instituție de importanță sistemică este o instituție mamă din U.E., o societate
financiară holding mixtă mamă din U.E. sau o instituție al cărei faliment sau a cărei
funcționare defectuoasă ar putea declanșa riscul sistemic.
4. Organul de control al gestiunii societății bancare
Situațiile financiare ale băncilor nu mai sunt controlate prin instituția cenzorului, ci
vor fi auditate de auditori financiari aprobați de B.N.R., conform O.U.G. nr.99/2006, art. 152-
158.
Băncile trebuie să organizeze si să conducă contabilitatea în conformitate cu
prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, și să întocmească situaţii financiare
anuale și, după caz, situaţii financiare anuale consolidate, care să ofere o imagine fidelă a
poziţiei financiare, a performanţei financiare, a fluxurilor de trezorerie și a celorlalte aspecte
legate de activitatea desfășurată. Evidenţa contabilă și situaţiile financiare ale unei instituţii de
credit trebuie să reflecte, de asemenea, operaţiunile și situaţia financiară a sucursalelor și a
filialelor, pe bază individuală și respectiv, pe bază consolidată. Situaţiile financiare anuale ale
instituţiilor de credit și după caz, situaţiile financiare anuale consolidate, trebuie să fie auditate
de auditori financiari, în conformitate cu standarde și practici acceptate pe plan internaţional.
Băncile sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare,
precum și alte date și informaţii cerute la termenele și în forma stabilite prin reglementări și
instrucţiuni de către Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere.
Auditorii financiari ai instituţiilor de credit trebuie să fie aprobaţi de Banca Naţională a
României, care poate respinge numirea unui auditor financiar dacă apreciază că acesta nu
dispune de experienţă și/sau independenţă adecvate pentru îndeplinirea sarcinilor specifice
sau dacă există constatări potrivit cărora acesta nu a respectat cerinţele de conduită etică și
profesională specifice.
Băncile au obligaţia să înlocuiască periodic auditorul financiar sau să solicite
auditorului financiar înlocuirea periodică a coordonatorului echipei care realizează auditul
financiar, conform cerinţelor Băncii Naţionale a României.
Auditorul financiar al unei instituţii de credit trebuie să informeze Banca Naţională a
României de îndată ce, în exercitarea atribuţiilor sale, a luat cunoștinţă despre orice fapt sau
decizie în legătură cu instituţia de credit care:
- reprezintă o încălcare semnificativă a legii și/sau a reglementărilor ori a altor acte
emise în aplicarea acesteia, prin care sunt stabilite condiţiile de autorizare sau cerinţe privind
desfășurarea activităţii;
- este de natură să afecteze capacitatea instituţiei de credit de a funcţiona în continuare;
- poate conduce la un refuz din partea auditorului financiar de a-si exprima opinia
asupra situaţiilor financiare sau la exprimarea de către acesta a unei opinii cu rezerve.
La solicitarea Băncii Naţionale a României, auditorul financiar al instituţiei de credit
are obligaţia să furnizeze orice detalii, clarificări, explicaţii legate de activitatea de audit
financiar desfășurată. Obligaţiile menționate revin auditorului financiar al instituţiei de credit
și în situaţia în care exercită sarcini specifice într-o entitate care are legături strânse decurgând
dintr-o relaţie de control cu instituţia de credit. Îndeplinirea cu bună-credinţă de către
auditorul financiar a obligaţiei de a informa Banca Naţională a României conform alin. (1)-(3)
nu constituie o încălcare a obligaţiei de păstrare a secretului profesional, care revine acestuia
potrivit legii sau clauzelor contractuale și nu poate atrage răspunderea de orice natură a
acestuia.
Banca Naţională a României are acces la orice documente întocmite de auditorii
financiari pe parcursul acţiunii de audit, astfel că poate retrage aprobarea acordată unui
auditor financiar, în situaţia în care acesta nu își îndeplinește în mod corespunzător atribuţiile
prevăzute de lege sau nu respectă cerinţele de conduită etică si profesională specifice.
Banca Naţională a României poate emite reglementări specifice cu privire la relaţia
53
auditor financiar - autoritate competentă.
Atribuțiile auditorului financiar se referă la: întocmirea raportului anual cu opinia sa
privind situațiile financiare; analiza practicilor și procedurilor controlului și auditului intern;
furnizarea de informații referitoare la datele cuprinse în situațiile financiare către B.N.R.
5. Exercițiul activității bancare
Exercitarea activității bancare de către instituțiile de credit trebuie să se realizeze cu
respectarea anumitor obligații profesionale instituite de lege, între care: obligația menținerii
nivelului minim al capitalului social; obligația de informare și consiliere a clientului; obligația
păstrării secretului profesional.
5.1. Obligația mențineri nivelului minim al capitalului social
Capitalul social minim este stabilit de Banca Naţională a României. Capitalul inițial de
care trebuie să dispună o instituție de credit pentru a primi autorizație din partea B. N.N.R.
este de minim 5 milioane de euro – art. 11 din O.U.G. nr. 99/2006. La constituire, aportul de
capital va fi vărsat într-un cont, cu dobândă la vedere sau la termen, deschis la o bancă,
persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcţioneze pe
teritoriul României. Capitalul social trebuie vărsat până la momentul subscrierii – art. 12 din
O.U.G. nr. 99/2006. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul
comerţului.
Fondurile proprii ale unei instituţii de credit nu trebuie să scadă sub nivelul minim
al capitalului iniţial prevăzut pentru autorizare. Dacă nivelul fondurilor proprii se reduce sub
nivelul minim prevăzut, Banca Naţională a României poate, dacă circumstanţele o justifică, să
acorde instituţiei de credit o perioadă limitată în care aceasta fie să remedieze această situaţie,
fie să-si înceteze activitatea - – art. 23 din O.U.G. nr. 99/2006.
Băncile trebuie să dispună în permanenţă de un nivel minim al capitalului social care
să se situeze în permanenţă cel puţin la nivelul cerinţelor de capital stabilite pentru acoperirea,
după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de
diminuare a valorii creanţei, a riscului de poziţie, a riscului de decontare/livrare, a riscului
valutar, a riscului de marfă şi a riscului operaţional – art. 126 O.U.G. nr.99/2006.
Sucursalele băncilor străine vor menţine în permanenţă un capital de dotare, la nivelul
prevăzut prin reglementările Băncii Naţionale a României, pentru capitalul social minim al
băncilor, persoane juridice române.
Băncile pot majora capitalul social, pe lângă subscrierea de noi aporturi în formă
bănească, potrivit legislaţiei în vigoare, şi prin utilizarea surselor indicate de art. 210 din
Legea nr. 31/1990:
- prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură;
- acţiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale,
precum şi a beneficiilor sau a primelor de emisiune, ori prin compensarea unor creanţe lichide
şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.
Diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului vor fi incluse în rezerve, fără a
majora capitalul social. Mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
poate fi hotărâtă numai cu votul tuturor acţionarilor, în afară de cazul când este realizată prin
încorporarea rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune.
Orice modificare a nivelului capitalului social al unei bănci este supusă aprobării
Băncii Naţionale a României.
5.2.Obligaţia de confidențialitate
Revine băncii în dubla ei calitate, de confident necesar şi de prestator de servicii. În
calitate de confident, banca este obligată să nu divulge informaţiile confidenţiale, indiferent
dacă divulgarea acestora ar fi sau nu de natură a-l proteja pe client. Ca prestator de servicii,
banca este ţinută să nu divulge o informaţie despre client, chiar neconfidenţială, dacă aceasta
54
ar putea fi utilizată contra clientului. Obligaţia de discreţie are, în concluzie, doua laturi:
protecţia secretului bancar şi protecţia clientului. Așadar, obligaţia de discreţie incumbă două
aspecte: nedivulgarea informaţiilor secrete, dar şi obligaţia de a nu folosi nici pentru sine, nici
pentru altul aceste informaţii.
Obligaţia de păstrare a secretului bancar incumbă atât societăţilor bancare, persoane
juridice române, cât şi sucursalelor băncilor străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul
României. Secretul profesional în domeniul bancar şi relaţia cu clientela
este reglementat în art. 111-116 din OUG nr. 99/2006.
Instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi
informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurata, precum şi asupra oricărui fapt, data sau
informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea,
relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor -
solduri, rulaje, operaţiuni derulate, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii
. Prin client se înțelege aici orice persoană cu care, în desfăşurarea activităţilor specifice,
instituţia de credit a negociat o tranzacţie, chiar dacă respectiva tranzacţie nu, s-a finalizat şi
orice persoana care beneficiază de serviciile unei instituţii de credit – art. 111.
Obligația de a păstra secretul profesional revine oricărei persoane care exercită
responsabilităţi de administrare şi/sau conducere ori care participă la activitatea unei instituţii
de credit și se referă la orice fapt, date sau informaţii de care a luat cunoştinţa în cursul
exercitării responsabilităţilor ei în legătura cu instituţia de credit.
Astfel, personalul unei bănci nu are dreptul de a folosi sau de a dezvălui, nici în timpul
activităţii, nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, devenite publice, ar dăuna
intereselor sau prestigiului unei bănci sau vreunui client al acestuia. Aceste prevederi se aplică
şi persoanelor care obţin informaţii de natura celor arătate, din rapoarte sau din documente ale
băncii.
Ca o limitare a obligației de a păstra secretul bancar, instituţiile de credit sunt obligate
să furnizeze procurorului sau instanţei de judecată, la solicitarea acestora, informaţii de natura
secretului bancar, dispoziţiile privind metodele speciale de supraveghere sau cercetare din
Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător.
5.3. Obligația de informare și de consiliere a clientului
Revine instituțiilor de credit în vederea respectării legislației specifice în domeniul
protecţiei consumatorului. Instituţiile de credit pot derula tranzacţii cu clienţii doar pe baze
contractuale, acţionând într-o manieră prudentă şi cu respectarea legislaţiei specifice în
domeniul protecţiei consumatorului. În virtutea acestei îndatoriri, banca informează şi
sfătuieşte clientul asupra mijloacelor strâns legate de serviciul prestat, însă obligația sa nu se
extinde şi asupra gestiunii patrimoniului clientului, nici asupra ţelurilor pe care le are în
vedere aceasta în activitatea sa comercială, nici asupra rezultatelor acestei activităţi. Desigur
că banca nu poate fi răspunzătoare de orice pierdere suferită de client într-o operaţiune care se
derulează prin intermediul băncii. Problema răspunderii băncii se poate discuta numai în
situaţia în care pierderea ar fi fost evitabilă, dacă banca ar fi avut iniţiativa de a-l informa şi
sfătui pe client. Lipsa unei asemenea inţiative poate antrena răspunderea băncii numai dacă ar
constitui o culpă de imprudenţă.
Documentele contractuale trebuie să fie redactate astfel încât să permită clienţilor
înţelegerea tuturor termenilor şi condiţiilor contractuale, în special a prestaţiilor la care aceştia
se obligă potrivit contractului încheiat. Instituţiile de credit nu pot pretinde clientului dobânzi,
penalităţi, comisioane ori alte costuri şi speze bancare, dacă plata acestora nu este stipulată în
contract – art. 117 ^2 OUG 99/2006. Instituţiile de credit nu pot condiţiona acordarea de
credite sau furnizarea altor produse/servicii clienţilor de vânzarea ori cumpărarea acţiunilor
sau a altor titluri de capital/instrumentelor financiare emise de instituţia de credit ori de o altă
entitate aparţinând grupului din care face parte instituţia de credit sau de acceptarea de către
55
client a altor produse/servicii oferite de instituţia de credit ori de o entitate aparţinând grupului
acesteia, care nu au legătură cu operaţiunea de creditare sau cu produsul/serviciul solicitat –
art. 119^1 OUG 99/2006.
6. Prevenirea și limitarea riscului de plată și credit
6.1. Cerințe pentru acoperirea riscurilor de plată și credit
Riscul bancar este elementul de incertitudine care poate afecta activitatea societății
bancare sau derularea unei operațiuni economico-financiare a acesteia.
Instituţiile de credit trebuie să respecte cerinţele prevăzute de Regulamentul (UE) nr.
575/2013, la nivel individual şi/sau, după caz, consolidat ori subconsolidat. Aplicarea de către
o instituţie de credit a acestor cerinţe, la nivel individual şi/sau, după caz, consolidat ori
subconsolidat, se stabileşte prin regulamentul mai sus menţionat, precum şi prin
reglementările emise în aplicarea O.U.G. nr.99/2006. În scopul asigurării stabilităţii şi
siguranţei activităţii desfăşurate şi/sau a îndeplinirii obligaţiilor asumate, fiecare instituţie de
credit trebuie să menţină un nivel adecvat al fondurilor sale proprii, potrivit art. 126.
Băncile trebuie sa respecte următoarele cerinţe prudenţiale atunci când acestea sunt
prevăzute de reglementările Băncii Naţionale a României:
a) nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii
şi totalul activelor şi elementelor în afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul lor de risc;
b) expunerea maximă faţă de un singur debitor, exprimată procentual, ca raport între
valoarea totală a acesteia şi nivelul fondurilor proprii ale băncii;
c) expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a
expunerilor mari şi nivelul fondurilor proprii;
d) nivelul minim de lichiditate, determinat în funcţie de scadenţele creanţelor şi
angajamentelor băncii;
e) clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora şi
constituirea provizioanelor specifice de risc;
f) poziţia valutară, exprimată procentual în funcţie de nivelul fondurilor proprii;
g) administrarea resurselor şi plasamentelor băncii;
h) extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare ale băncii.
O.U.G. nr.99/2006 trata prin art. 122-142 cerințele pentru acoperirea riscurilor,
respectiv fondurile proprii și nivelul minim al acestora pentru acoperirea riscurilor, riscul de
credit, riscurile de piață, riscul operațional și expunerile mari, însă aceste prevederi au fost
abrogate expres prin O.U.G. nr.113/2013. Se evidențiau următoarele categorii de riscuri:
riscul de credit, riscul de piață și riscul operațional.
Condițiile în care riscul de credit putea fi diminuat se referă la calculul cerințelor de
capital pentru determinarea valorii ponderate la risc a expunerilor. Metodologia de
determinare a valorii ponderate este descrisă fie prin abordarea standard, fie prin abordarea
bazată pe modele interne de rating. În ambele tipuri de abordări, tratamentul specific aplicabil
următoarelor categorii de expuneri se stabilește prin reglementări: expuneri care beneficiază
de o protecție a creditului; expuneri care fac obiectul securitizării și poziții din securitizare;
expuneri din tranzacții cu instrumente financiare derivate, ș.a.
Metodele de determinare a cerinţelor de capital pentru acoperirea riscurilor de
poziţie, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar si a riscului de marfă se stabileau prin
reglementări emise în aplicarea O.U.G. nr. 99/2006. Instituţiile de credit trebuiau să dispună
în permanenţă de fonduri proprii pentru acoperirea riscului operaţional la care sunt expuse.
În forma actuală, O.U.G. nr. 99/2006 reglementează și obligația băncii de a dispune
de strategii și procese interne formalizate care sunt adecvate pentru acoperirea tuturor
riscurilor la care aceasta este sau poate fi expusă, într-un mod corespunzător naturii şi
nivelului acestor riscuri. În acest sens, instituţia de credit trebuie să aibă în vedere, pe lângă
riscurile prevăzute la art. 92 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, orice alte riscuri aferente
56
activităţii desfăşurate, precum şi cele datorate unor factori externi acesteia – art. 148-149
O.U.G. nr. 99/2006.
Banca Naţională a României poate stabili prin reglementări și alte cerinţe de natură
prudenţială, precum și nivelul de aplicare al acestora la instituţiile de credit. Aceste cerinţe
pot viza, fără a fi limitative, următoarele aspecte indicate de art. 150 O.U.G. nr. 99/2006:
a) operaţiunile instituţiei de credit cu persoanele aflate în relaţii speciale cu aceasta;
b) externalizarea activităţilor instituţiei de credit;
c) ajustările prudenţiale de valoare;
d) modificările operate la nivelul instituţiei de credit faţă de condiţiile care au stat la
baza autorizării acesteia.
B.N.R. oferă o clasificare normativă a riscului de credit prin Regulamentul nr. 2/2012
privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Riscului de
Credit, modificat prin Regulamentul nr. 4/2016 astfel:
- tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții
potrivit abordării standard;
- tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții
potrivit abordării bazată pe modele interne de rating;
- expunerile mari ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții;
- tehnicile de diminuare a riscului de credit utilizate pentru instituțiile de credit și
firmele de investiții;
- tratamentul riscului de credit al contrapartidei în cazul instrumentelor financiare
derivate, al tranzacțiilor de răscumpărare, al operațiunilor de dare/luare de titluri/mărfuri cu
împrumut, al tranzacțiilor cu termen lung de decontare și al tranzacțiilor de creditare în marjă;
- tratamentul riscului de credit aferent expunerilor securizate și pozițiilor securizate.
Expunerea reprezintă orice risc al unei instituții de credit, efectiv sau potențial, care
trebuie evidențiat în bilanț și poate decurge din: credite, investiții în acțiuni și alte valori
mobiliare; participații de natura mobilizărilor financiare, efecte de comerț scontate sau
avalizate; garanții emise, acreditive deschise sau confirmate. O expunere este calificată de
reglementările B.N.R. ca fiind „mare” când valoarea sa reprezintă minim 10% din fondurile
proprii ale instituției de credit.
În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii
întregului sistem bancar, B.N.R. asigură supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit
persoane juridice române, inclusiv a sucursalelor acestora înfiinţate în alte state membre ori în
state terţe, urmărind respectarea cerinţelor prevăzute de lege şi de reglementările aplicabile,
atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat sau subconsolidat, după caz, în vederea
prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare. B.N.R. aplică prevederile
referitoare la verificarea cadrului de administrare, a strategiilor, proceselor şi mecanismelor
implementate de o instituţie de credit, persoană juridică română, precum şi măsurile de
supraveghere, în mod corespunzător nivelului de aplicare a cerinţelor prudenţiale prevăzute
de Regulamentul (UE) nr. 575/2013- art. 164 O.U.G. nr. 99/2006.
Banca Naţională a României poate face recomandări instituţiei de credit, persoană
juridică română, în vederea adoptării de măsuri corespunzătoare de către aceasta pentru
îmbunătăţirea cadrului de administrare, a strategiilor, proceselor şi mecanismelor
implementate, pentru asigurarea unei organizări adecvate a activităţii desfăşurate ori pentru
restabilirea sau susţinerea situaţiei sale financiare, inclusiv în cazul constatării deteriorării
indicatorilor financiari şi de prudenţă ai acesteia. Instituţia de credit trebuie să comunice
Băncii Naţionale a României măsurile întreprinse, în termenele stabilite de aceasta.
Pentru prevenirea și limitarea riscurilor de plată și credit, B.N.R. colectează și
difuzează, la cerere, contra cost, date și informații privind incidentele de plăți și riscurile de
creditare în sistemul bancar, în condiții de asigurare a secretului operațiunilor bancare.
57
6.2. Centrala Incidentelor de Plăţi
Centrala Incidentelor de plăţi a fost înfiinţată în anul 1997 în cadrul BNR. Acesta este
în fapt, un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi
atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont) cât şi din punct de vedere
social (pierdere/furt/distrugere). Temeiul legal îl reprezintă Legea nr. 312/2004, precum şi
Regulamentul BNR nr. 1/2001 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei
Incidentelor de Plăţi, modificat prin Circulara B.N.R. nr. 21/2002.
Transmiterea informaţiei la Centrala Incidentelor de Plăţi se face pe cale electronică,
prin utilizarea Reţelei de Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele
tuturor băncilor.
Baza de date a CIP este organizată în două fişiere:
 Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente: fişierul
naţional de cecuri (FNC), fişierul naţional de cambii (FNCb), fişierul naţional de bilete la
ordin (FNBO);
 Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din
FNIP.
Fişierul naţional al persoanelor cu risc colectează informaţiile privind incidentele de
plăţi majore (instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea
trasului, cecuri emise cu dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri
circulare sau de călătorie emise “la purtător”, cecuri emise de către un trăgător aflat în
interdicţie bancară, cambii scontate fără a exista creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia)
înregistrate pe numele unei persoane fizice/juridice nu pot fi şterse din această bază de date,
decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis
anterior la Centralei Incidentelor de Plăţi, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei
instanţe judecătoreşti.
Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere
a emiterii de cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la Centrala
Incidentelor de Plăţi a unui incident de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi
incidente de plăţi şi sancţionarea titularilor de cont care le generează în sistemul bancar.
Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel:
- de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de
formulare de cecuri titularilor de cont;
- de către Centrala Incidentelor de Plăţi, din proprie iniţiativă în scopul apărării
interesului public, prin transmiterea către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie şi Ministerul Administrației și Internelor cu unităţile lor teritoriale de informaţii din
evidenţele proprii sau prin publicarea acestor informaţii în mass-media;
- de către instanţele judecătoreşti şi alte instituţii ale statului cu atribuţii de
supraveghere şi control, precum şi de către mass-media, pe baza datelor solicitate Centralei
Incidentelor de Plăţi;
- de către persoanele fizice sau juridice, prin intermediul băncilor;
- de către instituţii din străinătate similare Centralei Incidentelor de Plăţi, pe baza
datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la
cererea acestora.
Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul
unei bănci, baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi, pentru a vedea dacă pe numele
potenţialului partener sunt înregistrate incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin.
În funcţie de răspunsul primit de la Centrala Incidentelor de Plăţi, respectiva firmă este în
măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu colaborării cu acel partener. Consultarea bazei de
date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci, înainte de a primi un
cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla
58
dacă seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de
instrumente de plată avizate de B.N.R. sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat
anterior la Centrala Incidentelor de Plăţi ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie. La
emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi
pentru a solicita informaţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul
poate accepta să acorde un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei
trasul (persoana desemnată în titlu a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu
alte titluri de credit. Aceeaşi atitudine prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la
ordin faţă de subscriitor sau beneficiarul unui cec faţă de trăgător.
Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de
analizele specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a
unui credit sau de deschidere de cont curent pentru un nou client.
6.3. Centrala Riscurilor de Credit
Centrala Riscurilor Bancare a fost înfiinţată în anul 2000 în cadrul BNR, devenită
Centrala Riscului de Credit (C.R.C.) ca urmare a adoptării Regulamentului Băncii Naţionale a
României nr. 2/2012 privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a
Centralei Riscului de Credit modificat prin Regulamentul nr. 4/2015. C.R.C. reprezintă o
structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea
fiecărei persoane declarante (instituţie de credit sau instituţie financiară nebancară înscrisă în
Registrul special) din România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau
angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare (20.000 RON), precum
şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.
Baza de date a Centralei Riscurilor de Credit este organizată în patru fișiere:
- Fișierul central al creditelor (FCC) - conţine informaţii de risc bancar raportate de
persoanele declarante şi este actualizat lunar;
- Fișierul creditelor restante ( FCR) conţine informaţii de risc bancar referitoare la
abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar de
Fișierul central al creditelor;
- Fișierul grupurilor de debitori (RGD) – conține informaţii despre grupurile de
persoane fizice si/sau juridice care reprezintă un grup de debitori si este alimentat lunar de
Fișierul central al creditelor;
- Fișierul fraudelor cu carduri (FFC) - conţine informaţii despre fraudele cu carduri
produse de către posesori raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line.
Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor de Credit sunt
persoanele declarante şi Banca Naţională a României.
Schimbul de informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de
Comunicaţii Interbancară. Raportările efectuate de persoanele declarante conţin următoarele
informaţii:
- datele de identificare a debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o
expunere mai mare sau egală cu limita de raportare (20.000 RON);
- informaţii privind fiecare din creditele şi angajamentele de care debitorul
beneficiază: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei, data
acordării şi data scadenţei, valuta în care s-a acordat creditul, comportamentul creditului,
suma acordată, suma datorată utilizata si suma datorată neutilizată la momentul raportării,
suma restantă;
- informaţii privind grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un grup
de debitori: denumire grup, cod grup, componenţa grup;
- informaţii privind fraudele cu carduri produse de posesori: date identificare posesor
card, tip card, valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.
59
Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare către persoanele declarante se
face în două moduri:
- rapoarte lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care persoana
declarantă i-a raportat în luna respectivă. Pentru fiecare debitor raportat, raportul lunar conţine
toate informaţiile disponibile la Centrala Riscurilor Bancare referitoare la creditele şi
angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate persoanele declarante, fără a se preciza
identitatea instituţiei creditoare (situaţia riscului global);
- ca răspuns la interogările (cereri de consultare) on-line în cazul cărora persoanele
declarante pot solicita două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor
restante (pe o perioadă de şapte ani).
Trebuie precizat că pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante, informaţiile
sunt furnizate necondiţionat, în timp ce, pentru clienţii - debitori potenţiali, accesul
persoanelor declarante este condiţionat de obţinerea prealabilă a acordului clienţilor
respectivi.
Sisteme similare de gestiune a informaţiilor de credit funcţionează cu succes în ţări din
Uniunea Europeană cu un grad ridicat de intermediere financiară, cum sunt: Austria, Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Spania.
1.5.Rezumat
Societățile bancare funcționează pe baza corelării activității a trei categorii de organe
prevăzute de lege: adunarea generală a acționarilor, administratorii și auditori financiari.
Exercitarea activității bancare de către instituțiile de credit trebuie să se realizeze cu
respectarea anumitor obligații profesionale instituite de lege, între care: obligația menținerii
nivelului minim al capitalului social; obligația de informare și consiliere a clientului; obligația
păstrării secretului profesional. În scopul asigurării stabilităţii şi siguranţei activităţii
desfăşurate şi/sau a îndeplinirii obligaţiilor asumate, băncile trebuie sa respecte cerinţele
prudenţiale prevăzute de reglementările Băncii Naţionale a României.

1. Precizați care sunt deciziile ce pot fi luate de organul deliberativ al unei societăți bancare.
2. Enumerați incompatibilitățile și interdicțiile instituite de lege pentru administratorii
bancari și membrii comitetului de supraveghere.
3. Prezentați atribuțiile auditorului financiar
4. Evidențiați ce presupune obligația de confidențialitate a băncii.
5. Menționați cum se aduce la îndeplinire obligația de informare și de consiliere a clientului.
6. Indicați care sunt cerințele pentru acoperirea riscului de plată și credit.
60
Unitatea de învățare 9: Contractele bancare (I) : cadru general al contractelor bancare;
contractul de cont curent; contractul de cont bancar curent; contractul de depozit bancar.
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: cadrul general al contractelor bancare: sediul materiei;
noțiunea; caracterele juridice; condițiile de validitate; contractul de cont curent: noțiunea;
obiectul; părțile; caracterele juridice; efectele; închiderea; încetarea; contractul de cont
bancar curent: reglementare, definiție; caractere juridice; părți; deschidere; efecte; încetare;
contractul de depozit bancar: reglementare; definiție; natură juridică; caractere juridice;
clasificare; părți; varietăți; încheiere; efecte; garantare.

- să determine elementele definitorii ale contractelor bancare;
- să facă distincția între contractul de cont curent și contractul de cont bancar curent;
- să identifice elementele specifice contractului de depozit bancar față de contractul de
depozit de drept comun;
1.3. Durata

1. Cadrul general
1.1. Sediul materiei
Contractele bancare sunt reglementate în mai multe acte normative. Unele contracte
bancare au fost reglementate sumar în Noul Cod Civil, în Capitolul XI, „Contul bancar curent
și alte contracte bancare”: contul bancar curent- art. 2184-1190 C. civ.; depozitul bancar- art.
2191 – 2192 C. civ.; , facilitatea de credit -art. 2193- 2195 C.civ.; închirierea casetelor de
valori - art. 2196-2198 C. civ. Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile
prezentului capitol (Cartea V, Titlul II, Capitolul I), iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare,
regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult, prin procedeul
analogiei. În completare, regimul contractelor bancare este supus dreptului comun al
obligațiilor, respectiv prevederilor art. 1164- 2499 C. civ., unele din acestea fiind chiar
specifice operațiunilor bancare: plata prin virament bancar; scrisoarea de garanție; ipoteca
asupra conturilor ș.a.
La aceste reglementări de drept comun se adaugă legislația specială, cum ar fi: O.U.G.
nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului; O.U.G. nr. 50/2010 privind
contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (prin transpunerea Directivei nr.
93/13/CEE care are ca scop armonizarea legislației statelor membre în domeniul protecției
consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune), Ordonanţa de
urgenţă nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile
precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010
(prin transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor
pentru bunuri imobile rezidenţiale), Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri
imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite privind darea în plată, Legea nr.
190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.
Un izvor specific dreptului bancar îl constituie uzanțele, sub forma uzurilor
profesionale, create în principal de instituțiile de credit. La acestea se adaugă izvoarele de
drept administrativ create de către autoritatea bancară în domeniu – normele B.N.R.
61
1.2. Noțiunea de contract bancar
Contractul bancar reprezintă acordul de voință prin care o parte - banca se obligă să
efectueze operațiunile bancare prevăzute de lege, operațiuni pasive, active și conexe, față de
cealaltă parte - clientul, care se obligă să respecte clauzele contractuale specifice contractului
încheiat.
Banca, în calitatea sa de instituție de credit, deține toate prerogativele conferite de
condițiile speciale de reglementare privind constituirea și funcționarea acestei entități.
Se considera client al unei instituţii de credit, orice persoana cu care, în desfăşurarea
activităţilor prevăzute la art. 18 şi la art. 20, instituţia de credit a negociat o tranzacţie, chiar
dacă respectiva tranzacţie nu, s-a finalizat şi orice persoana care beneficiază de serviciile unei
instituţii de credit, inclusiv persoanele care au beneficiat în trecut de serviciile unei instituţii
de credit - art. 111 alin. (2).
1.3. Caracterele juridice ale contractelor bancare
Orice contract bancar prezintă următoarele caractere juridice:
- sinalagmatic, întrucât prin încheierea sa se nasc obligații reciproce în sarcina
ambelor părți contractante;
- cu titlu oneros, întrucât ambele părți urmăresc la încheierea contractului anumite
interese patrimoniale;
- comutativ, deoarece existența și întinderea obligațiilor asumate de părți sunt
cunoscute de la momentul încheierii contractului;
- consensual, deoarece se încheie prin simplul acord de voințe al părților; aderarea
clientului la clauzele impuse de bancă nu îi schimbă caracterul consensual; totuşi pentru
corecta informare a clienţilor şi în special pentru protecţia consumatorilor, contractele bancare
se caracterizează printr-un anumit formalism informativ, încât trebuie să respecte anumite
reguli privind forma contractului și comunicarea acestuia;
- de adeziune, deoarece părțile nu negociază clauzele, acestea fiind impuse de bancă,
clientul putând să accepte facilitățile oferite sau să le refuze, fără a fi posibilă negocierea lor.
Pentru încheierea contractelor bancare se utilizează numai formulare tipizate întocmite de
către bancă. Clauzele din contractul bancar nu trebuie însă să fie abuzive, datorită poziției de
inegalitate în raportul juridic, acest lucru fiind sancționat prin prevederile Legii nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a
propus -art.1269 (2) C. civ. Clauzele neuzuale nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în
mod expres, în scris, de cealaltă parte - art.1203 C.civ.
- constituie titlu executoriu, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală,
încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii – art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.
1.4. Condițiile de validitate ale contractelor bancare
Contractele bancare trebuie să îndeplinească condițiile de fond și de formă comune
pentru toate tipurile de contracte, la care se adaugă unele condiții speciale pentru fiecare
categorie în parte. Condițiile generale de validitate pe care trebuie să le îndeplinească orice
contract bancar sunt:
 Consimțământul
Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate, generală a
contractului. El reprezintă hotărârea de a încheia un act juridic, manifestată în exterior.
Consimțământul băncii este dat în formă scrisă, fiind particularizat în funcție de
contractul încheiat, prin intermediul reprezentantului legal, desemnat de consiliul de
administrație sau de funcționarul bancar desemnat pentru efectuarea acestei operațiuni.
Existenţa consimţământului băncii nu poate fi dedusă din simpla ofertă adresată publicului, ca
în cazul unei vânzării comerciale de bunuri mobile sau ca în cazul prestării unor servicii
publice.
62
Cât privește consimțământul clientului, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o
persoană cu discernământ, care are capacitate deplină de exercițiu, să fie serios, liber şi
neviciat, exprimat în cunoștință de cauză cu privire la conţinutul şi efectele contractului
bancar. Această ultimă condiţie este strâns legată de obligaţia de informare a băncii.
Obligaţia de informare cuprinde şi aducerea lor la cunoştinţa clientului, trebuind să existe
certitudinea că au fost cunoscute şi acceptate de client în momentul semnării contractului. În
acest scop, la cererea clientului consumator, banca este obligată să îi pună la dispoziție atât
condițiile cadru de contractare, cât și un draft de contract.
Consimţământul clientului rezultă prin semnarea formularului redactat de bancă, în
acest sens contractul bancar are natura unui contract de adeziune cu clauze prestabilite de
bancă. Formularul nu conţine numai clauze esenţiale, banca are obligația să informeze
clientela asupra tuturor angajamentelor reciproce ale părţilor.
Din natura contractului decurge consecinţa că toate clauzele care antrenează
răspunderea băncii sau care conferă acesteia drepturi specifice (cum ar fi dreptul de-a rezilia
unilateral şi intempestiv contractul încheiat sau de a majora dobânda pe parcursul executări
contractului de credit sunt opozabile clientului şi produc efecte juridice numai dacă există
certitudinea că aceste clauze au fost cunoscute şi acceptate de client în momentul semnării
contractului.
Distinct de aceste clauze, contractul se consideră completat de drept cu normele legale
în vigoare şi cu uzurile bancare. În cazul încheierii unui contract bancar, clientul, pe lângă
clauzele contractuale, trebuie să adere și la următoarele:
 condițiile generale de bancă - acestea fiind norme ce reglementează operațiunile
efectuate de bănci față de clienți; sunt elaborate unilateral și discreționar de bancă, în calitate
de contractant profesional și privesc voința acesteia în ceea ce privește efectele pe care le
atribuie unui anumit tip de contract bancar; reprezintă un element sine qua non al
consimțământului băncii. Condiţiile generale de bancă se referă la: compensaţia (comisionul)
cuvenită unităţi bancare pentru serviciile prestate clientului; termenele şi la succesiunea
cronologică în care se efectuează operaţiunile bancare; remuneraţia datorată de bănci pentru
fondurile puse la dispoziţia lor de către clienţi, etc.
 uzurile profesionale convenționale - reprezintă tot ceea ce face parte din
funcționarea normală a activității bancare și constituie astfel o sursă de obligații ca rezultat al
aderării clientului la contractul bancar; de exemplu: efectuarea plăților ordonate de un client
care a deschis un cont de depozit de fonduri; încasarea dividendelor cuvenite în numele și pe
seama titularului de cont pentru aceleași titluri. În cazul cutumelor, sarcina probei revine părții
care o invocă;
 regulile profesionale bancare - privesc reglementările B.N.R., care sunt obligatorii
atât față de client, cât și față de societatea bancară. Reglementările emise de Banca Naţională
a României se materializează în norme, regulamente şi circulare. Conținutul acestor uzuri
profesionale nu trebuie probat de către părți, prezumându-se cunoașterea lor, conform art. 5
alin. 910 C. civ.
Clientului consumator i se permite să își revoce unilateral consimțământul într-o
anumită perioadă de grație de la încheierea contractului de credit – 14 zile calendaristice, fără
a fi obligat să aducă vreo justificare sau să suporte vreun cost – art. 58 din O.U.G. nr. 50/2010
privind contractele de credit pentru consumatori.
 Capacitatea părților
Capacitatea constă în aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de drepturi și
obligații prin încheierea de acte juridice. Conform art. 28 alin. (1) C. civ.: „capacitatea civilă
este recunoscută tuturor persoanelor”.
Pentru a putea contracta, persoana fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu,
dobândită odată cu vârsta majoratului. Interzisul judecătoresc și minorii sub 14 ani pot încheia
63
contracte bancare prin reprezentanții lor legali. Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă (14-
18 ani) pot încheia contracte bancare numai asistaţi de ocrotitori lor legali.
În ceea ce privește persoana juridică, condiția existenței capacității de folosință se
consideră îndeplinită în cazul în care se respectă principiul specialității capacității de folosință
pentru persoanele fără scop lucrativ, însă persoanelor juridice cu scop lucrativ le sunt
recunoscute toate drepturile și obligațiile civile, cu excepția celor care prin natura lor sau
conform legii nu pot aparține decât persoanei fizice –a art. 206- 208 C. civ. Condiția existenței
capacității de exercițiu presupune faptul ca acel contract să se încheie de reprezentanții legali,
exponenți ai organelor de administrare a acesteia, de la data constituirii persoanei juridice- art.
209- 211 C.civ. Se recunoaște și prin anticipație o capacitate de folosinţă restrânsă ce permite
persoanei juridice ca, după autentificarea actului constitutiv, să poată cere, prin asociaţii şi
fondatorii săi, încheierea unor contracte bancare de depozit de numerar, în lei şi valută, pentru
vărsarea aporturilor acestora la capitalul social.
 Obiectul
Obiectul contractelor bancare este reprezentat de operațiunile prevăzute de art. 18 alin.
(1) lit. a)- r) din O.U.G nr. 99/2006 ( atragere de depozite și alte fonduri rambursabile,
acordare de credite, leasing financiar, servicii de plată, emitere de garanții și asumare de
angajamente, tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, închiriere de casete de
siguranţa, ș.a.). Preţul serviciilor bancare datorat de client, trebuie să fie precis determinate
prin contract.
 Cauza
Legea prevede printre condițiile de validitate ale oricărui contract și existența unei
cauze licite - art. 1235 din C. Civ. definind cauza ca fiind ”motivul care determină fiecare
parte să încheie contractul”. Potrivit prevederilor art. 1236 alin. (1) din C. Civ., cauza trebuie
să existe, să fie licită și să fie morală. Sunt interzise clauzele bancare ilegale, cum ar fi
clauzele privind „spălarea banilor”.
 Forma
Referitor la condițiile de formă, deși sunt consensuale, contractele bancare presupun
încheierea lor în formă scrisă. S-a statornicit asupra acestei practici pentru a se putea dovedi
existența contractului. Totodată , anumite contractele bancare, cum sunt cele de depozit și
împrumut, având un caracter real, sunt considerate valabil încheiate numai în momentul
predării sumei obiectului sau a titlului de valoare, după caz.
Prin predare se înţelege nu doar remiterea materială ci şi punerea la dispoziţie în sens juridic.
2. Contractul de cont curent
2.1. Noțiune
Trebuie să distingem între contractul de cont curent și contractul de cont bancar
reglementat de Noul cod civil.
Doctrina juridică de specialitate a definit contractul de cont curent ca fiind contractul
prin care părţile, numite corentişti, se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat creanţele
lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, să realizeze această lichidare
la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi găsită debitoare.
Lichidarea nu va fi făcută fragmentat, ci la un termen convenit, când partea ce va fi debitoare
va achita diferența dintre posturile de activ și cele de activ ale contului.
Procedeul tehnic sus-menţionat este folosit de comercianţii care au un volum mare de
afaceri reciproce şi mai ales atunci când se găsesc în localităţi diferite, pentru evitarea
lichidării individuale a fiecărei creanţe. În baza unui prim raport juridic, comerciantul A
furnizează materie primă comerciantului B, pentru necesităţile acestuia de producţie, în baza
unui al doilea raport juridic, B livrează produse finite comerciantului A, pentru ca acesta să le
desfacă în teritoriul său. Astfel, cei doi comercianţi, care se află în raporturi comerciale
statornice, în temeiul cărora îşi fac prestaţii reciproce, pot conveni ca, în loc să-şi stingă
64
creanţele reciproce prin plată, la scadenţele contractuale stabilite, să utilizeze contractului de
cont curent.
2. 2. Obiect
Obiectul contractului este modul de regularizare a unor raporturi juridice preexistente
sau care se vor naște între două părți care se află sau se vor afla în viitor în relații continue.
În prezent, contractul este reglementat în art. 2171-2183 C. civ.
2.3. Părţi
Părțile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de corentişti.
Prestaţiile pe care şi le fac se numesc remize sau rimese. Ele constau în operaţiuni prin care o
parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma
cuvenită transmiţătorului să fie depusă în cont curent.
Forma cea mai uzuală a contractului de cont curent este aceea bancară, adică a
contractului încheiat între o bancă (instituţia de credit) şi un client al său în scopul de a facilita
circulaţia şi fructificarea banilor. Contractul este utilizat îndeosebi de instituţiile de credit în
raporturile cu clienţii lor constanţi, dar poate fi întâlnit şi în practica acelor comercianţi care
realizează, între ei, operaţiuni de comerţ caracterizate prin repetabilitate şi continuitate. Astfel,
contractul se poate încheia între:
- un comerciant engrossist şi unul detailist pentru toată seria continuă de vânzări
comerciale intervenite între ei:
- un comerciant şi un comisionar;
- un comerciant şi reprezentantul său.
Între subiecții contractului există un raport juridic ce presupune existența unui
document de evidență a datoriilor si, respectiv a creanțelor pe care le au unul față de celălalt.
2.4. Caractere juridice
Contractul de cont curent este un contract :
- bilateral, deoarece părţile se obligă să se crediteze reciproc pentru prestaţiile făcute;
- cu titlu oneros - sumele trecute în cont - soldurile provizorii - produc dobânzi de la
data înscrierii lor şi sunt datorate de debitor;
- consensual, el încheindu-se prin simplul acord de voinţe al părţilor;
- cu executare succesivă, caracterizându-se prin alternanţa remiterilor şi prin
succesiunea înscrierii lor în contul curent;
- accesoriu, pentru că se încheie în vederea executării altui contract sau a altor
contracte între aceleaşi părţi. Acesta poate fi conceput ca un contract autonom numai dacă
este încheiat între două bănci.
Din perspectiva practicii, contractul de cont curent se prezintă ca un contract
eminamente comercial, în prezent nefiind utilizat decât în materia comercială, mai exact în
activitatea bancară.
2.5. Efecte
Unele dintre efectele contractului sunt considerate ca fiind principale, iar altele
secundare.
Efectele principale privesc: transferul dreptului de proprietate, plata, novaţia,
garantarea reciprocă, indivizibilitatea, compensaţia și creditarea.
Efectele secundare se referă la: curgerea dobânzilor, dreptul la comision şi alte
cheltuieli.
Ca efect principal al contractului de cont curent, prin înscrierea în cont a unei remiteri
având ca obiect o anumită valoare patrimonială va opera transmiterea dreptului de
proprietate privind valoarea respectivă între transmiţător şi primitor: corentistul care a primit
o cantitate de marfă și prețul a fost trecut în cont obține proprietatea mărfii. Operarea în cont,
prin creditarea transmițătorului și debitarea primitorului, cu valoarea mărfii, adică a prețului,
îl titularizează pe primitor cu dreptul de proprietate asupra mărfii.
65
Ca urmare a transferului proprietății asupra remiterilor reciproce și alternative se
realizează efectul de plată, sub rezerva încasării. Din contul curent nu se fac plăți curente
efective, ca din contul de disponibilități. Contractul de cont curent și operările din cont nu
afectează individualitatea actelor juridice ce au dat naștere la prestații. Deci, cei interesați au
la dispoziție acțiunile și excepțiile ce izvorăsc din actele juridice inițiale.
Totodată, prin acest contract operează şi o novaţie, obligaţia principală stingându-se şi
fiind înlocuită cu o nouă obligaţie, cu o remiză, al cărei temei este contul de cont curent.
Odată cu stingerea creanței principale se sting toate acțiunile, excepțiile și garanțiile care o
însoțeau. Noua obligație va avea garanția în reciprocitatea efectului de garanție al contului
curent, care decurge din faptul că fiecare din părțile contractului garantează datoriile. Prin
intrarea în contul curent al creanței se modifică și termenul de plată stabilit inițial de părți,
acesta prelungindu-se până la închiderea contului, creanța nouă fiind supusă termenului de
prescripție general. Se păstrează totuși o legătură între creanța inițială și cea rezultată din
înscrierea în cont a remizei, astfel că dacă prima este anulată, se va efectua stornarea
articolului de cont în care a fost înscrisă cea de-a doua.
Sumele înscrise în cont pe baza prestaţiilor făcute îşi pierd individualitatea,
contopindu-se într-un tot indivizibil; în consecinţă până la încheierea contului nu există
creanţă/datorie si nici creditor/debitor, iar urmărirea în justiţie se poate face numai pentru
soldul creditor, rezultat în urma încheierii contului. Înscrierea în contul curent a unui efect de
comerț sau a unui alt titlu de credit se face sub rezerva încasării. Numai la împlinirea
termenului convenit, ca efect al contractului, se va stabili soldul. La cererea unuia din
corentiști se poate stabili la orice moment poziția creditoare sau debitoare sub aspectul
evidenței contabile, însă numai la final se va cunoaște care este partea care are de plătit
diferența, soldul creditor constituind o creanță exigibilă. Totuși în această perioadă nici una
din părți nu poate solicita pretenții de la cealaltă parte.
Un alt efect specific contractului de cont curent este compensarea reciprocă a
remizelor, deci a debitelor şi creditelor, până la concurenţa creditului și debitului final rezultat
la încheierea contului curent, cu rezerva plății diferenței.
Efectul de creditare poate interveni în perioadele dintre remizele reciproce ale
corentiștilor, când, pe parcursul derulării contractului, unul dintre ei îl creditează pe celălalt
până la următoarea remiză.
Contractul de cont curent produce și efecte secundare.
Începând cu data constituirii contului, vor curge dobânzi pentru sumele trecute în
contul curent, în debitul primitorului, în favoarea celui creditat în baza prestației efectuate, de
la data înscrierii fiecărei operațiuni. Deși contul este indivizibil și nu există o creanță
exigibilă, se calculează dobânzile corespunzătoare soldurilor preliminare. Aceste dobânzi se
socotesc pe zile, până la închiderea contului. Acest efect se datorează faptului că părțile se
creditează reciproc prin inscripționarea remiterilor reciproce și pierderea individualității lor.
Existenţa contului curent nu exclude drepturile de comision şi plata cheltuielilor
pentru afacerile înregistrate în contul bancar. Dreptul la comision se poate referi la comisionul
băncii sau, după caz, la comisionul celuilalt comerciant. Aceste comisioane și cheltuieli făcute
se calculează în favoarea celui ce trebuie să le primească și se înregistrează, creditându-i-se
contul.
V.2.6. Închidere
Închiderea periodică a contului se produce, prin convenţia părţilor, în cursul executării
contractului, pentru ca părţile să poată cunoaşte valoarea soldului şi care dintre ele se află în
poziţie creditoare. Între subiecții contractului exista un raport juridic ce presupune existența
unui document de evidență a datoriilor și respectiv a creanțelor pe care le au unul față de
celălalt.
66
Închiderea contractului de cont curent și lichidarea soldului vor avea loc la termenele
stabilite și în lipsă, la 31 decembrie al fiecărui an. Se obișnuiește ca părțile să-și trimită
extrase de cont ce cuprind înregistrările efectuate și soldul efectuat. Fiecare parte va trebui sa
confirme extrasul, ori să ceară rectificarea lui.
Închiderea se poate realiza în cursul contractului sau la expirarea lui.
Ca urmare a încheierii contractului, sumele înscrise încetează să mai producă dobânzi;
soldul rezultat se înregistrează ca prim articol pentru perioada următoare şi va fi purtător de
dobân zi. În acest caz, dobânzile datorate se capitalizează.
Închiderea definitivă a contului curent se produce la încetarea contractului, la data
convenită de părţi. Soldul astfel obţinut este rezultatul final al diferenţei dintre articolele de
credit și debit înscrise în cont şi produce dobânzi de la data lichidării contului. Suma ce
rezultă poate fi urmărită de către creditori. În caz de neînțelegere cu stabilirea soldului se
poate promova o acțiune prin care se cere lichidarea judecătorească a acestuia. Pe perioada
judecății, soldul nu produce dobânzi.
V.2.7. Încetare
Contractul de cont curent încetează la termenul stabilit, de drept (în cazurile expres
prevăzute de lege) sau la cererea uneia dintre părţi.
Cererea de încetare se face în caz de moarte sau punere sub interdicție a uneia dintre
părți.
Contractul încetează de drept în următoarele situații:
- prin denunțarea uneia din părți.
Contractul de cont bancar curent încheiat pe o perioadă nedeterminată poate fi
denunțat unilateral de către oricare dintre părți, cu respectare unui termen de preaviz de 15
zile, cu excepția cazului în care din contract sau uzanțe rezultă un alt termen.
Orice parte poate face denunțarea, fără să-și justifice actul. Cel interesat trebuie să
dovedească reaua-credință (abuzul) celeilalte părți.
- prin falimentul uneia din părți.
3. Contractul de cont bancar curent
3.1. Reglementare
Contractul de cont bancar curent este reglementat de art. 2184 – 2190 C. civ.: „Contul
bancar curent şi alte contracte bancare”. În expunerea de motive a C. civ. se arată că :
“necesitatea unei reglementări a contractului de cont curent bancar se justifică, pe de o parte,
prin particularităţile pe care acesta le prezintă faţă de contractul de cont curent comercial, iar,
pe de altă parte, prin faptul că răspunde unei realităţi caracterizată prin „bancarizarea”
raporturilor economice, fenomen specific unei economii de piaţă.”
3.2. Definiție
Noul Cod civil nu conţine o definiţie a contractului de cont bancar curent. Sub aspect
contabil, Conturile curente ale clientelei deschise la instituţiile de credit evidenţiază
disponibilităţile clientelei şi operaţiunile de încasări şi de plăţi dispuse de aceasta.
Majoritatea operațiunilor bancare se realizează prin intermediul unui cont, care
reprezintă suportul desfășurării acestora. Contul bancar poate fi : curent sau de depozit .
Se consideră că acest contract ar avea natura juridică a depozitului bancar de fonduri la
vedere, fără posibilitatea băncii de a valorifica fondurile primite. Totodată, acest contract este
unul de servicii de casierie, deoarece prin acest cont pot fi efectuate, în orice moment și fără
preaviz, ordinele clientului: depuneri, plăți, viramente, retrageri, popriri, etc, în limita
disponibilului bănesc existent. În contul curent pot fi inscripționate și operațiunile dispuse de
terțe persoane, pentru care există documente autorizate, prin care acestea pot diminua sau
majora disponibilul existent.
67
Spre deosebire de contul de depozit la vedere sau la termen, contul curent alocat poate
avea și sold debitor, în cazurile și în condițiile stabilite cu instituția de credit, ceea ce permite
și o operațiune de creditare a contului.
Contractul de cont bancar curent este un contract:
- numit,
- sinalagmatic;
- cu tiltlu oneros;
- de adeziune (regulă)
3.4. Părți
Contractul de cont bancar este încheiat cu un profesionist, instituția bancară, în cadrul
exercițiului activității bancare. Cealaltă parte este clientul, care poate fi tot un profesionist sau
un consumator. De regulă, acelaşi înscris constituie şi contract de prestare de servicii de plată.
În cazul când este deținut de mai mulți cotitulari, fiecare dintre cotitulari are dreptul să
dispună singur efectuarea de operaţiuni în cont -art.2.186 C.civ. Cotitularii sunt ţinuţi solidar
faţă de instituţia de credit pentru soldul contului.
În cazul moștenitorilor, până la efectuarea partajului, moştenitorii sunt consideraţi
titulari coindivizari ai contului - art.2187 C. civ. Creditorul personal al unuia dintre
coindivizari nu poate urmări silit prin poprire soldul creditor al contului indiviz ci poate doar
să ceară partajul. Coindivizarii sunt ţinuţi divizibil iar nu solidar faţă de instituţia de credit
pentru soldul debitor al contului, prin convenţie se poate deroga.
La originea raporturilor dintre bancă și client stă un contract cadru prin care se
stabilesc serviciile care vor genera creanțele supuse reglării prin contul bancar. La acesta se
adaugă și contractele de aplicare, prin care se realizează diferite operațiuni cum ar fi
scontarea, plata unui cec.
3.5. Deschidere
Clientul are vocația de a solicita deschiderea oricărui cont, în funcție de operațiunile
pe care intenționează să le deruleze prin intermediul acestora. Operațiunile pe care banca se
poate angaja să le efectueze pentru titularul contului vizează deschiderea, ținerea, operarea și
închiderea contului, particularizate în raport cu specificul contractului bancar căruia îi este
atașat acel cont curent.
Individualizarea contului se face prin numele persoanei și printr-un număr oferit de
bancă.
3.6. Efecte
Contractul își produce efectele din momentul în care operațiunile convenite de părți
încep să se deruleze. Contul este pus la dispoziția clientului, dar gestiune acestuia se
realizează de către bancă.
- Titularul contului decide operațiunile care să îi debiteze contul. Creditarea contului
poate fi realizată și de către alte persoane pe calea vărsămintelor. Titularului are dreptul de a
dispune de soldul creditor: în cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice altă operaţiune
bancară se realizează prin contul curent, titularul contului poate să dispună în orice moment
de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost
convenit de părţi - art. 2184 C. civ.;
- Compensarea reciprocă a soldurilor: în cazul în care între instituţia de credit şi client
există mai multe raporturi juridice sau mai multe conturi, chiar şi în monede diferite, soldurile
active şi pasive se compensează reciproc, dacă părţile nu convin altfel - art. 2185 C.civ. –
compensarea are loc în momentul înregistrărilor şi nu la data închiderii contului.
- Instituţia de credit este ţinută, potrivit dispoziţiilor prevăzute în materia contractului
de mandat, pentru executarea instrucţiunilor primite de la client - art. 2189 alin. (1) C. civ.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa
68
unui bun proprietar - art. 2018 alin. (1) C. civ. În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi
profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate –art.1480 alin.
(2) C. civ. Se recunoaște posibilitatea instituţiei de credit de a împuternici la rândul său,
pentru executarea instrucţiunilor primite, o filială, o instituţie de credit corespondentă sau o
altă instituţie de credit ori o altă entitate agreată de titularul de cont şi instituţia de credit - art.
2189 alin. 1 C.civ.
Banca nu are dreptul de a fructifica sumele ce alcătuiesc disponibilul bănesc necesar
desfășurării operațiunilor clientului de încasări și plăți zilnice.
3.7. Încetare
Contractul poate înceta prin :
- acordul părților;
- expirarea termenului;
- reziliere pentru neexecutare;
- denunţarea unilaterală - în cazul contractului pe durată nedeterminată, oricare dintre
părţi poate să denunţe contractul de cont bancar curent, cu respectarea unui termen de preaviz
de 15 zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă un alt termen, sub sancţiunea de daune-
interese - art. 2188 C. civ.
Dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea contului curent
se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contului curent - art. 2190 alin. (1) C. civ.
În cazul în care contul curent a fost închis din iniţiativa instituţiei de credit, termenul de
prescripţie se calculează de la data la care titularul sau cotitularii contului a/au fost
notificat/notificaţi în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la
ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit - art. 2190 alin. (2) C. civ.
Modificarea duratei termenelor de prescripţie sau a cursului prescripţiei prin convenţia
părţilor nu este permisă, fiind un contract de adeziune - art. 2515 alin. (5) C. civ.
4. Contractul de depozit bancar
4. 1. Reglementare
Conform Codului civil actual, contractul de depozit bancar prezintă două specii:
depozitul de fonduri – art. 2191 și depozitul de titluri - 2192 C.civ. Prevederile menționate
preiau în esență dispozițiile vechiului Cod civil din materia depozitului și a împrumutului, la
care adaugă obligația de informare a clientului.
Aceste prevederi se completează cu cele din reglementările speciale. Astfel, art. 18 din
O.U.G. nr. 99/2006 enunță atragerea de depozite în categoria activităților desfășurate de
instituțiile de credit, instituind și unele cerințe de ordin prudențial. Se mai poate menționa și
incidența prevederilor O.G. nr. 39/1996 privind Fondul de garantare a depozitelor în sistemul
bancar, în varianta nouă reprezentată de Legea nr. 311/2015, aplicabile cu privire la
garantarea executării contractului.
4. 2. Definiție
Constituirea și utilizarea depozitelor bancare a rămas principala funcție a băncilor.
Depozitele bancare reprezintă principala formă de mobilizare a capitalurilor și economiilor
temporar disponibile. După cum s-a menționat, depozitul bancar reprezintă o formă
particulară a depozitului de drept comun. Depozitul este definit conform reglementărilor
actuale ca fiind contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu
obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură - art. 2103 (1) C.
civ.
Depozitul bancar reprezintă „o varietatea a contractului de depozit încheiat între
bancă, în calitate de depozitar, și o persoană fizică sau juridică, în calitate de deponent, prin
care depozitarul se obligă să păstreze sumele de bani depuse și să le restituie la cerere, cu
dobânzile aferente, dintr-o dată sau fracționat, titularului depunerii sau reprezentantului său,
69
iar în caz de deces al titularului persoană fizică, moștenitorilor acestuia ori de încetare a
titularului persoană juridică, succesorilor patrimoniului acestuia”- art. 2191-2192 C. civ.
În accepţiunea O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, operaţiunea bancară de depozit apare menţionată sub expresia de atragere de
depozite sau alte fonduri rambursabile, atunci când surprinde activităţile pe care le pot
desfăşura instituţiile de credit. Relevante în acest sens sunt următoarele articole extrase din
lege: art. 5, art. 7 alin. (1) pct. 1, art. 18 alin. (1) lit. a), art. 22 alin. (2) lit. c).
O altă reglementare specială, O.G. nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea
Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar defineşte prin art. 2 alin (3) lit. a)
depozitul ca fiind: „orice sold creditor, inclusiv dobânda datorată, rezultat din fonduri aflate
într-un cont sau din situaţii tranzitorii derivând din operaţiuni bancare curente şi pe care
instituţia de credit trebuie să îl ramburseze, potrivit condiţiilor legale şi contractuale
aplicabile, precum şi orice obligaţie a instituţiei de credit evidenţiată printr-un titlu de creanţă
emis de aceasta, cu excepţia obligaţiunilor prevăzute la alin. (6) al art. 159 din Regulamentul
nr. 15/2004 privind autorizarea şi funcţionarea societăţilor de administrare a investiţiilor, a
organismelor de plasament colectiv şi a depozitarilor, aprobat prin Ordinul Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 67/2004 cu modificările ulterioare.”
„Depozitul” este tratat şi în contextul Directivei 1994/19/CE (cu modificările din
2014) cu privire la sistemele de garantare a depozitelor: „orice sold creditor, inclusiv dobânda
datorată, aflate într-un cont bancar de orice tip, inclusiv cont comun, ori din situaţii tranzitorii
provenind din operaţiuni bancare şi pe care o instituţie de credit îl datorează titularului de
cont, în conformitate cu condiţiile legale şi contractuale aplicabile, precum şi orice datorie a
instituţiei de credit evidenţiată printr-un certificat emis de aceasta, cu excepţia obligaţiunilor
cumpărate de organismele de plasament colectiv”.
Coroborând cele două accepţiuni surprinse de aceste reglementări, se deduce faptul că
sub titulatura generală de „depozit bancar” au fost definite atât depozitul bancar propriu-zis,
cât şi alte fonduri rambursabile de către bancă la un moment dat provenind din dobânzi, sume
provenind din alte operaţiuni decât depozite propriu-zise, certificate de depozit nominative.
Conform doctrinei, depozitul bancar se referă la „o varietate a contractului de depozit
neregulat, încheiat între bancă, în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau juridică, în
calitate de deponent, prin care depozitarul se obligă să păstreze sumele de bani şi să le
restituie, la cerere, cu dobânzile aferente, dintr-odată sau fracţionat, titularului depunerii sau
reprezentantului său, iar în caz de deces al titularului persoană fizică, moştenitorilor acestuia
ori de încetare a persoanei juridice, succesorilor patrimoniului acestuia”.
Într-o definiție mai sintetică, se arată că depozitul bancar este: „convenţia încheiată
între bancă şi clientul acesteia pentru constituirea unui depozit bancar şi efectuarea
operaţiunilor cu disponibilul acestui cont, în sensul micşorării depozitului iniţial, banca având
dreptul de a dispune de aceste fonduri în interes propriu, dar şi obligaţia de a le restitui la
cererea deponentului”.
4. 3. Natură juridică
Deși derivă din contractul de depozit de drept comun, totuși contractul de depozit
bancar are o natură juridică specifică, determinată de caracterul neregulat al depozitului.
Banca devine proprietarul sumelor de bani, care sunt bunuri fungibile şi consumptibile,
suportând riscul pieirii fortuite. Având în vedere ca moneda este un bun fungibil care nu
poate fi restituit decât în echivalent, depozitul bancar are un caracter neregulat.
În cazul depozitului bancar, depozitarul nu păstrează banii depuși, ci este autorizat să îi
folosească, în timp ce în cazul depozitului din dreptul comun, depozitarul nu poate să se
folosească de bunul depus fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului. Depozitul
bancar poate fi la termen, în timp ce depozitul civil este de esența contractului ca lucrul să fie
70
remis deponentului imediat ce acesta îl reclamă, chiar dacă s-ar fi stipulat prin contract un
anume termen pentru restituirea acestuia.
Avantajele acestui contract ar fi următoarele:
- pentru deponenţi, fructificarea disponibilităţilor băneşti şi în special al economiilor;
- pentru bănci, un mijloc avantajos de finanţare a creditelor.
Concluzionând, obiectul și scopul sunt elementele care fac din depozitul bancar un
depozit neregulat, având afinități cu contractul de împrumut, denumit uneori și “depozit
neregulat de sume de bani la bănci”, o varietate a depozitului neregulat.
4. 4. Caractere juridice
Contractul de depozit bancar de fonduri are o configurație specifică, decurgând din
caracterul neregulat al depozitului.
Contractul de depozit bancar este un contract:
- numit - deoarece este reglementat expres în Codul Civil, sub titulatura de :“depozit
bancar”;
- translativ de proprietate - în sensul că depozitarul poate utiliza sumele de bani,
neavând obligația ca la încetarea contractului să returneze aceleași însemne monetare;
- cu titlu oneros - întrucât depozitarul are obligația de a restitui suma depozitată și
dobânzile la încetarea contractului;
- comutativ – din moment ce părțile cunosc întinderea obligațiilor la încheierea
contractului,
- real – deoarece deși se încheie prin acordul de voință al părților, în formă scrisă,
trebuie însoțit obligatoriu de predarea sumei de bani către depozitar;
- de adeziune, fiind alcătuit dintr- o serie de clauze prestabilite de bancă şi acceptate de
deponent, privind : părţile contractului : banca (depozitarul) şi persoana fizică sau juridică
(titularul depozitului, deponentul); suma depusă cu titlul de depozit bancar ; data constituirii
depozitului ;termenul pe care se constituie depozitul (în cazul depozitului la termen);
modalitatea de înregistrare a sumei în contul de depozit (în numerar sau prin virament);clauze
privind dobânda pe care banca se obligă să o plătească : cuantumul dobânzii; dreptul de
modificare a dobânzii de către bancă; modalitatea de comunicare a noului nivel către
deponent; comisioanele percepute de bancă în cazul lichidării depozitului înainte de scadenţă;
modalitatea de plată a dobânzii (lunar sau la expirarea depozitului); efectele nedesfiinţării
depozitului la expirarea termenului; modalitatea de restituire a sumei depuse (în numerar sau
prin virament); persoanele împuternicite de titular să ridice suma depusă.
În esență, clientul nu poate negocia clauzele contractului, cu excepția celor privind
durata și modalitatea de rambursare.
4. 5. Clasificare
Contractele bancare de depozit de fonduri îmbracă mai multe forme :
 După termenul restituirii, distingem în mod principal între:
 depozitul la vedere, care reprezintă forma principală a contractului de depozit
bancar și prevede obligația băncii de a restitui fondurile în orice moment, la cererea
deponentului. Restituirea trebuie să aibă loc chiar dacă înscrisul constatator a fost pierdut,
furat, distrus. Acestea se împart în: conturi de depozit și conturi curente în lei, în valută;
 depozitul la termen, care constituie depozitul plătibil la un termen prestabilit și este
asemănător unui împrumut cu dobândă acordat băncii (din punctul acesteia de vedere), însă
pentru client cauza contractului este, alături de păstrarea în siguranţă a fondurilor,
fructificarea acestora prin încasare de dobânzi. Acest contract are o durată normală între 3-12
luni.
Într-o analiză mai detaliată, realizată în conformitate cu art. 4 din Norma B.N.R. nr.
13/2006, depozitele se clasifică în:
71
 depozitele overnight, care sunt depozite convertibile în numerar sau transferabile
la cerere prin instrumente de plată specifice fără întârzieri semnificative, restricţii sau
penalităţi;
 depozitele la termen, care sunt depozite netransferabile, ce nu pot fi transformate
în numerar înainte de un termen fix convenit, sau care pot fi transformate doar cu plata unor
penalităţi. În această categorie sunt incluse şi depozitele de economii reglementate prin acte
normative. Se clasifică în funcţie de durata iniţială, astfel: depozite cu durata iniţială de până
la un an inclusiv; depozite cu durata iniţială cuprinsă între un an şi 2 ani inclusiv;depozite cu
durata iniţială mai mare de 2 ani.
 depozite rambursabile după notificare, care sunt depozite netransferabile, fără un
termen de rambursare stabilit la încheierea contractului și care nu pot fi transformate în
numerar decât după expirarea perioadei notificate, sau care pot fi transformate în numerar
înainte de expirarea perioadei de notificare numai cu plata unor penalităţi ori cu alte costuri
suplimentare semnificative din partea clientului.
Această categorie include depozite sau depozite de economii la vedere netransferabile
care, deşi legal pot fi lichidate la cerere, sunt supuse unor penalizări şi restricţii, sume plasate
fără durată iniţială convenită sau sume plasate cu sumă iniţială convenită, netranferabilă,
rambursabile după notificare la cel mult: 3 luni inclusiv; la mai mult de 3 luni şi mai puţin de
2 ani; la mai mult de 2 ani;
 împrumuturile din operaţiuni repo, care sunt reprezentate de contrapartida
numerarului primit în schimbul titlurilor vândute sau a aurului vândut de instituţiile de credit
la un anumit preţ, cu angajamentul ferm de a răscumpăra aceleaşi titluri de valoare sau titluri
similar ori aur la o data ulterioară prestabilită şi la un preţ fixat.
Sumele primite de la instituţiile financiare monetare în schimbul titlurilor sau aurului
transferat unui cumpărător temporar se include în această categorie numai dacă există un
angajament ferm şi nu doar o opţiune de răscumpărare. Pe cale de consecinţă, în cazul
împrumuturilor din operaţiuni repo, vânzătorul păstrează pe parcursul operaţiunii dreptul de
proprietate asupra titlurilor/aurului. În cazul în care cumpărătorul temporar înstrăinează
activele care fac obiectul contractului repo, respectiva vânzare trebuie înregistrată ca o
tranzacţie definitivă cu titluri sau aur şi evidenţiată în bilanţul cumpărătorului temporar ca o
poziţie negativă în portofoliul de titluri sau aur.
 Din punct de vedere al obiectului, depozitul bancar poate fi:
 Depozitul de fonduri - art. 2191 C. civ.
Depozitul de fonduri este o varietate de contract de depozit remunerat, în care
instituţia de credit devine proprietara sumelor de bani depuse. De altfel, banii sunt bunuri
fungibile; cel care le primeşte nu are obligaţia să le restituie în individualitatea lor, ci să
restituie bunuri de aceeaşi specie. În calitate de depozitar, instituţia de credit este un debitor al
obligaţiei de a restitui aceeaşi cantitate monetară, de aceeaşi specie (în aceeaşi monedă), la
termenul convenit. La cererea deponentului, restituirea se poate face şi înainte de termen, cu
un preaviz convenţional sau rezultat din uzanţe. În caz de desfiinţare anticipată a depozitului,
banca va fi îndreptăţită la despăgubiri. De regulă, aceste despăgubiri se concretizează într-o
reţinere din dobânda convenită pentru depozitul la termen, dar pot fi pretinse, în caz de
revocare intempestivă a depozitului, şi alte daune. În contrapartidă, banca are obligaţia de
informare faţă de deponent, obligaţie ce rezultă din lege.
Depozitul este un contract preformulat, de adeziune. În cazul consumatorilor, el poate
fi afectat de potenţiale clauze abuzive.
 Depozitul de titluri - art. 2192 C. civ. :
Depozitul de titluri este o varietate de contract de depozit. Diferenţa specifică
depozitului de titluri constă în faptul că instituţia de credit este împuternicită cu administrarea
acestora. Spre deosebire de depozitul de fonduri, în cazul căruia banca devine proprietarul
72
fondurilor depuse, în cazul depozitului de titluri, banca este un simplu detentor al titlurilor,
dar care, în virtutea împuternicirii de administrare, poate să şi dispună de acestea, în numele şi
pe seama deponentului.
Întrucât banca, în cadrul unui depozit de titluri, are împuternicirea de a administra
titlurile depuse, art. 2192 C. civ. dispune că depozitului de titluri îi sunt aplicabile dispoziţiile
relative la administrarea bunurilor (simplă sau deplină; în cazul administrării depline,
administratorul poate dispune de bunurile administrate, atât individual, cât şi ca
universalitate).
În doctrină se afirmă că numai depozitul de fonduri constituie, în realitate, un depozit
bancar propriu-zis.
 După scopul constituirii, distingem între :
 depozitul neregulat
Purtând asupra unor bunuri fungibile consumptibile (o cantitate de monedă), care nu
trebuie restituite în natura lor, ci prin alte lucruri asemănătoare, depozitul bancar de fonduri se
învederează o specie a depozitului civil neregulat - art. 2105 C. Civ.
De asemenea, s-a considerat că depozitul de fonduri în bancă nu este un veritabil
depozit, deoarece bancherul nu restituie ceea ce a primit, ci echivalentul. Având în vedere
faptul că se aplică regula genera non pereunt, riscurile pierii fortuite a bunurilor încredințate
vor cădea în sarcina băncii. De asemenea, instituția de credit dobândește proprietatea asupra
sumelor depuse, fiind obligată să restituie aceeași cantitate monetară, de aceeași specie.
Depozitarul este în drept a se servi de banii primiţi, devenind, în acest fel, proprietarul lor şi
debitor pentru suma primită de la deponent.
 împrumutul acordat băncii
Clientul depune banii cu scopul de a-i fructifica, fondurile primite de la public
constituind resursa financiară necesară pentru efectuarea operațiunilor bancare, prioritar,
pentru creditare. În virtutea dreptului de consumație conferit băncii, depozitul bancar se
aproprie de contractul de împrumut de consumație (mutuum).
 atragerea de fonduri de la public
Aceasta poate fi calificată și ca operațiune de intermediere; atragerea resurselor
bănești de la public - operațiuni pasive - se face cu scopul constituirii disponibilităților bănești
necesare acordării de credite, operațiuni active.
 Din punct de vedere al modului de garantare a sumelor depozitate, depozitul
bancar prezintă mai multe varietăţi:
 depozitul garantat (eligibil);
 depozitul negarantat şi
 depozitul indisponibil conform art. 2 alin. (3) lit. a), b), c) din O.G. 39/1996 privind
înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.
4. 6. Părți
Activitatea de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile este recunoscută
exclusiv instituţiilor de credit, în speţă băncilor, fiind excluse alte entităţi precum persoanele
fizice, persoanele juridice sau cele lipsite de personalitate juridică - art. 5 alin. (1) O.U.G. nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. O instituţie de credit aflată în
stare de insolvenţă se va afla în imposibilitatea de a desfăşura operaţiuni de tipul atragerii de
depozite şi de fonduri rambursabile - [art. 22 alin. (2) lit. c)]. O altă interdicție de a primi
depozite este incidentă în cazul în care exercitarea acestei activități se face cu intermitențe,
depășind limita legală de timp.
Instituţiile de credit au posibilitatea de a primi astfel de depozite de la oricare dintre
entităţile prevăzute la art.7 alin. (1) pct. 18 : „orice persoană fizică, persoană juridică sau
entitate fără personalitate juridică, ce nu are cunoştinţele şi experienţa necesare pentru
evaluarea riscului de nerambursare a plasamentelor efectuate. Nu intră în această categorie:
73
statul, autorităţile administraţiei publice centrale, regionale şi locale, agenţiile
guvernamentale, băncile centrale, instituţiile de credit, instituţiile financiare, alte instituţii
similare şi orice altă persoană considerată investitor calificat, în înţelesul legislaţiei, privind
piaţa de capital”.
Deponentului i se cere capacitatea de a deschide un cont şi de a-l face funcțional. Și
minorul poate face astfel de acte, desigur, cu o valoare mai mică. Persoana juridică poate să
participe necondiționat la astfel de operațiuni.
Clientul trebuie să fie identificat cu toată diligenţa, dacă lucrează în nume propriu sau
în numele altei persoane, aceasta fiind o obligație bancară integrată celei de cunoaștere a
clientelei și de raportare la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a
Oricărei tranzacții suspecte, inclusiv de depozite bancare.
4. 7. Varietăți
Forma de bază a contractului de depozit de fonduri este depozitul la vedere, care
implică obligaţia băncii de a restitui fondurile în orice moment, la cererea depunătorului.
Restituirea fondurilor de către societatea bancară se datorează şi în situaţia în care înscrisul
constatator al contractului de depozit a fost pierdut, furat sau distrus.
În afară de acesta, sunt cunoscute o serie de varietăţi ale depozitului bancar de fonduri,
cum sunt:
 certificatele de depozit – sunt titluri comerciale negociabile, inclusiv
dematerializate, scopul emiterii acestora fiind de a permite băncilor să se finanţeze din afara
spaţiului pieţei monetare;
 depozitul de economii – este un produs de economisire tradiţional, pe durată
nedeterminată, care nu îi dă însă deponentului posibilitatea derulării de operaţiuni de plăţi şi
încasări multiple, ca în cazul contului curent. Acesta cunoaşte o mare varietate: librete de
economii, economii pentru construirea sau cumpărarea de locuinţe, programe pentru minori,
pentru vacanţă sau pentru achiziţionarea unui autoturism, etc.
Contul de economii are următoarele caracteristici: dobânzile sunt mai scăzute, banii
pot fi retraşi din cont oricând, permit oricând depunerea unor sume suplimentare.
Libretele de economii constituie o modalitate a contului de economii care permite doar
retragerea de numerar sau efectuarea de viramente din sau în alt cont aparţinând titularului.
 depozitele -garanţii sunt depozite constituite cu titlu de garanţie a executării unei
obligaţii ce decurge dintr-un raport juridic de bază (de regulă civil, comercial, fiscal, vamal).
Acestea cunosc următoarele caracteristici: sunt purtătoare de dobânzi, calculate în contul
garanţiei; sunt indisponibilizate până în momentul confirmării executării conforme a
obligaţiei garantate; scopul constituirii lor îl reprezintă facilitarea încheierii sau executării
unui alt contract; în cazul executării garanţiei, beneficiarul sumei este altcineva decât
deponentul.
 depozite colaterale – îndeplinesc funcţia de garanţie a executării unei obligaţii, fără a
se confunda cu “depozitele - garanţii”.
 garanţia de tip cash collateral presupune constituirea de către debitor sau de către un
terţ (de obicei, societatea-mamă sau o afiliată a debitorului) a unei sume de bani cu titlu de
garanţie, într-un cont aflat la dispoziţia băncii finanţatoare. Neplata la scadenţă a debitelor dă
dreptul băncii finanţatoare să debiteze automat contul de cash collateral. În cazul în care cel
care constituie garanţia în bani este un terţ şi nu debitorul, este prudent pentru terţ să îşi
asigure o garanţie contra debitorului pentru dreptul său de regres, întrucât debitarea automată
a sumelor aflate în contul de cash collateral nu îndeplineşte, în sine, condiţiile legale pentru a
fi considerată o subrogaţie. De asemenea, este prudent pentru terţul garant ca în contractul de
cash collateral să se introducă o clauză care să oblige banca beneficiară a garanţiei ca, în caz
de neplată din partea debitorului, să îl notifice pe terţul garant, pentru ca acesta să îşi poată da
acordul expres de plată, evitând debitarea automată a contului. Dacă astfel de măsuri
74
prudenţiale nu sunt luate, terţul garant poate avea surpriza neplăcută să îşi vadă negarantată
creanţa rezultată din dreptul de regres contra debitorului, riscul insolvabilităţii acestuia fiind,
în întregime, suportat de terţul garant.
 contractul de escrow account creează un cont de depozit blocat la dispoziţia
creditorului până când debitorul îndeplineşte obligaţia de plată a preţului, de rambursare a
creditului, de plată a dobânzilor sau de constituire a unei garanţii reale. Escrow-ul interpune
între părţile unei tranzacţii o bancă (agent de escrow) care va păstra suma vizată până la
momentul în care creditorul unei obligaţii condiţionate îşi va îndeplini condiţia respectivă, în
cazul neîndeplinirii condiţiei suma vizată reîntorcându-se la debitorul obligaţiei condiţionate.
Spre exemplu, într-un contract de vânzare, preţul se blochează într-un cont escrow, la
dispoziţia vânzătorului, până în momentul în care acesta face dovada către banca-agent
escrow că are titlu de proprietate valabil asupra bunului, că bunul este liber de orice sarcină,
că are autorizaţie de construcţie etc.
4.8. Încheiere
Încheierea contractului de depozit este supusă dreptului comun al contractelor, cu
respectarea dispozițiilor legii speciale.
Fiind un contract real, consimțământul clientului trebuie să fie însoțit de remiterea
sumei.
Consimțământul depozitarului presupune deținerea unei autorizări generale, care
vizează constituirea și funcționarea băncii, în cadrul căreia atragerea de depozite constituie
dimensiunea fundamentală. Totodată, orice angajament al unei bănci trebuie circumscris
reglementărilor Băncii Naționale Române vizând dobânda.
4.9. Efecte
Principalul efect al depozitului bancar îl constituie transferul proprietății, deponentul
pierde proprietatea asupra sumei depuse și dispune de un drept de creanță asupra banilor
respectivi.
Restituirea fondurilor se realizează prin returnare fie deponentului însuși, fie
reprezentantului său, fie unui terț indicat de către deponent băncii. În caz de decesul
deponentului suma se poate restitui doar moștenitorilor, revenind băncii obligația de a
verifica dacă persoanele respective au această calitate.
În ceea ce privește locul și momentul restituirii, aceasta se face la locul unde s-a
efectuat depozitul și în momentul în care acest lucru este solicitat.
Depozitarul are obligația de a restitui fondurile clientului său, la acestea adăugându-se
și o remunerație, obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la depunerile făcute. Banca
suportă riscul pieirii fortuite din momentul depunerii banilor și răspunde pentru prejudiciile
cauzate titularilor de depozit în cazul eliberării sau înregistrării greșite, din culpa personalului
său, a sumelor depuse.
Banca este obligată să asigure informarea clientului, în mod gratuit, cu privire la
operațiunile efectuate în conturile sale. Dacă clientul nu solicită o altfel de informare, acesta
trebuie realizată lunar, în condițiile și în modalitățile convenite de părți. Banca are obligația
de informare a clientului cu privire la comisioanele de retragere și administrare a contului de
depozit.
4.10. Garantare
Garantarea depozitelor se realizează de Fondul de garantare a depozitelor în sistem
bancar, înființat prin Ordonanța nr. 39/1996. Prin acest fond se garantează depozitele depuse
la instituțiile de credit autorizate și se efectuează plățile sub forma compensațiilor către
persoanele fizice, persoanele juridice ori entități fără personalitate juridică, potrivit condițiilor
și limitelor stabilite de legislația specifică.
75
La nivel european, protecţia depozitelor este asigurată prin Directiva 94/19/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 1994, modificată prin Directiva
2005/1/CE.
Așadar în ceea ce privește importanța operațiunilor efectuate prin intermediul băncilor
și concretizate în contracte bancare, aceste facilități actuale au condus la o economie de piața
care în ansamblu presupune existența unui sistem bancar ce trebuie sa asigure mobilizarea
disponibilităților monetare ale persoanelor fizice și juridice și orientarea lor spre desfășurarea
unor activități economice eficiente. Acestea fiind capabile să satisfacă atât interesele și
nevoile personale ale persoanelor, cât și interesele societății.
1.5.Rezumat
Contractul bancar reprezintă acordul de voință prin care o parte - banca se obligă să efectueze
operațiunile bancare prevăzute de lege, operațiuni pasive, active și conexe, față de cealaltă
parte - clientul, care se obligă să respecte clauzele contractuale specifice contractului încheiat.
Contractul de cont curent este contractul prin care părţile, se înţeleg ca, în loc să achite separat
şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, să
realizeze această lichidare la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va
fi găsită debitoare. Contractul de cont bancar curent este încheiat între instituția bancară și un
client al său în vederea efectuării, la ordinele clientului, a unor servicii de încasări şi plăţi în
limita disponibilului bănesc existent, fără posibilitatea băncii de a valorifica fondurile primite.
Contractul de depozit bancar este convenţia încheiată între bancă şi clientul acesteia pentru
constituirea unui depozit bancar şi efectuarea operaţiunilor cu disponibilul acestui cont, în
sensul micşorării depozitului iniţial, banca având dreptul de a dispune de aceste fonduri în
interes propriu, dar şi obligaţia de a le restitui la cererea deponentului.

1. Care sunt caracterele juridice specifice contractelor bancare?
2. Care sunt modalitățile de închidere a contractului de cont curent?
3. Cum poate înceta contractul de cont bancar curent?
4. Care sunt varietățile contractului de depozit bancar de fonduri?
76
Unitatea de învățare 10: Contractele bancare (II): contractul de credit bancar, contractul
de închiriere a casetelor de valori; contractul de garanție bancară; contractul de garanție
bancară autonomă; scrisoarea de garanţie bancară; scrisoarea de confort.
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: contractul de credit bancar: reglementare; definiție;
caractere juridice; părți; clasificare; încheiere; efecte; încetare; contractul de închiriere a
casetelor de valori: reglementare; definiție; natură juridică; caractere juridice; părți; încheiere;
efecte; încetare; contractul de garanţie bancară: definiție; părţi; obiect; clasificare; contractul
de garanţie bancară autonomă: noțiune; evoluție; natură juridică; clasificare; elemente
componente; efecte; încetare; scrisoarea de garanţie bancară: noţiune; natură juridică; părţi;
funcții; ele mente componente; clasificare; emitere; efecte; încetare; scrisoarea de confort:
noțiune; natură juridică; caractere juridice; obiect; efecte; încetare.

- determine particularitățile contractului de credit bancar;
- să delimiteze contractul de închiriere a casetelor de valori față de contractul de
locațiune;
- să identifice corelațiile dintre contractele de garantare: garanție bancară, garanție
bancară autonomă, scrisoarea de garanție bancară, scrisoarea de confort.
1.3. Durata

1. Contractul de credit bancar
1.1. Reglementare
Noul Cod Civil nu definește contractul de credit ca gen ci reglementează doar o specie
a acestuia – facilitatea de credit, prin art. 2193-2195 C.civ.
Anumite tipuri de credit sunt reglementate prin legi speciale, cum ar fi: creditul
ipotecar, creditul imobiliar, creditul de consum, factoringul, ș.a. Menționăm astfel: O.U.G.
nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvare a capitalului; Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (prin transpunerea
Directivei nr. 93/13/CEE care are ca scop armonizarea legislației statelor membre în domeniul
protecției consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune), O.U.G.
nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; O.U.G. nr. 52/2016 privind
contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile precum şi pentru
modificarea şi completarea O.U.G. nr. 50/2010 (prin transpunerea în legislaţia naţională a
Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind
contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale), Legea nr.
77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate
prin credite; Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare .
Clasificarea creditelor este realizată prin Regulamentul B.N.R. nr. 5/2012 privind
clasificarea creditelor şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de
risc de credit aplicabil entităţilor supravegheate de Banca Naţională a României, altele decât
instituţiile de credit. Referitor la condițiile contractării creditului sunt aplicabile prevederile
Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare,
completat prin Regulamentul B.N.R. nr. 2/2015. Factoringul este o vânzare de creanțe ( de
77
facturi). Forfetarea este operațiunea asemănătoare cu scontul simplu, prin care exportatorul
vinde băncii titlurile de credit trase asupra importatorului, garantate prin aval sau scrisoare de
garanție bancară.
Activitatea de acordare de credite ipotecare finanţate prin emisiune de obligaţiuni
ipotecare poate fi desfășurată cu respectarea legislaţiei speciale în materie- art. 19 alin. (1).
Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar modificată succesiv, ultima dată prin Legea
nr.7/2011.
1. 2. Definiție
Termenul de credit îşi are etimologia în latinescul “creditum - credere” care înseamnă
a crede, a se încrede sau a avea încredere. Creditul a fost definit ca orice angajament de plată
a unei sume de bani, în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite și la plata unei
dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei
datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau alt
drept la plata unei sume de bani.
Facilitatea de credit este un concept nou, definit de art. 2193 C. civ. drept contractul
prin care o instituţie de credit, o instituţie financiară nebancară sau orice altă entitate
autorizată prin lege specială, denumită finanţator, se obligă să ţină la dispoziţia clientului o
sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.
Natura juridică
Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează
întotdeauna un bun care va fi restituit în forma sau în substanţa sa, însă creditul este un
împrumut în monedă, un schimb de monedă condiţionat şi despărţit de un interval de timp, de
un termen. În literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite cu privire la formele
creditului. Astfel, unii autori susţin existenţa a două forme de exprimare a creditului: creditul
public şi creditul bancar; o altă opinie reţine drept forme ale creditului: creditul bancar,
creditul cooperatist şi creditul public. Creditul comercial este o formă de împrumut practicată
între vânzător şi cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică
înmânarea acesteia este separată în timp de plata preţului ei. Creditul bancar este creditul
care se acordă agenţilor economici sau particularilor sub formă bănească de către instituţiile
bancare, ce sunt specializate în aşa numitul “comerţ cu bani”.
În cazul facilității de credit avem ținerea la dispoziția clientului a unei anumite sume
de bani, în care emiterea de fonduri este particularizată, contractual putând fi calificat drept un
credit afectat de condiția utilizări fondurilor de către client.
Contractul de credit bancar este un contract:
 numit: fiind reglementat în C.civ. și în legi speciale, cu diferite varietăți.
 consensual: nu real, predarea sumei nefiind necesară. Remiterea de fonduri este
afectată de condiția utilizării lor de către client. Instituția de credit trebuie însă să respecte
cerințele prudențiale decurgând din raportul juridic de creditare, pentru a căror prevenire sau
contracarare se solicită aducerea de garanții. Astfel, se vor respecta cerințele prudențiale
impuse prin art. 141 din O.U.G. nr. 99/2006 având ca obiect expunerile mari ale instituției de
credit prin angajamentele asumate față de clienți.
Deși nu este un contract solemn, contractul este redactat în scris, conform art. 117 și 121
din O.U.G. Nr. 99/2006. A fost impus un anumit formalism informativ din motive ce țin de
relevarea fiscalității și de protecția consumatorului, în sensul că în cuprinsul contractului
trebuie inserate anumite mențiuni și date obligatorii.
 negociat: în relația cu consumatorul trebuie combătute practicile abuzive prilejuite
de contractele de adeziune. Cerințele normative pentru acoperirea riscului de credit bancar nu
pot constitui motiv de prestabilire unilaterală a conținutului contractului. Astfel, drepturile și
78
obligațiile contractuale trebuie să fie rezultatul negocierii directe, însă majoritatea contractelor
bancare sunt standardizate.
 cu titlu oneros: fiecare parte urmărește realizarea unui avantaj patrimonial-
obținerea sumelor necesare și posibilitatea folosirii lor, respectiv dobânda. Dobânda este de
natura, nu de esența creditului bancar. Pe acest temei, în actuala reglementare nu se
menționează obligația clientului de a plăti o dobândă.
 unilateral: finanțatorul se angajează să pună la dispoziția clientului o anumită
sumă de bani, pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată, însă clientul este liber
să utilizeze sau nu creditul care i-a fost deschis. Utilizarea sumelor este relevată doar ca o
modalitate de obligare a clientului, neputând afecta obiectul contractului. Comisioanele, chiar
și cel pentru neutilizarea totală sau parțială a creditului în cazul liniei de credit și dobânzile
datorate de client țin de natura de contract oneros și nu de reciprocitatea obligațiilor.
Obligațiile finanțatorului sunt generale, decurgând din lege, fiind particularizate la actul
încheiat.
 cu executare succesivă : prestaţiile reciproce ale băncii şi debitorului se desfăşoară
în timp.
 cu titlu executoriu: contractele de credit, inclusiv cele de garanție reală sau
personală încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii – art. 120 din O.U.G.
nr. 99/2006. Astfel, banca nu trebuie să parcurgă procedura judecătorească pentru stabilirea
creanței printr-o hotărâre judecătorească, contractul fiind el însuți titlu executoriu. Punerea în
executare a contractului necesită investirea cu formulă executorie. Clientul poate formula
contestație la executare împotriva titlului - în cadrul căreia să solicite modificarea înțelesului,
întinderii sau a aplicării contractului de credit, deoarece, spre deosebire de hotărârile
judecătorești, contractul de credit nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Termenul de
exercitare a contestație este dat de timpul cât ține executarea.
În caz de cesiune a creanței, contractul își pierde caracterul executoriu conform Legii
nr. 17/2016 privind creditele imobiliare.
1. 4. Părți
Creditul bancar se acordă atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice. Raporturile de
credit ale agenţilor economici cu băncile sunt, de regulă, reciproce. Pe de o parte,
întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către
acestea ca resurse; pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor
de producţie curente sau cu recuperare ulterioară, pentru investiţii. Fundamental, în raporturile
de credit bancar este faptul că unul din parteneri este banca, iar relaţiile între bancă şi partener
se desfăşoară pe termenul valorificării capitalurilor disponibile şi realizarea de profituri, în
principal sub formă de dobânzi.
Esenţa operaţiunii de creditare constă în aceea că o parte numită creditor (investitor
sau împrumutător) transmite o valoare actuală unei alte părţi numită debitor (împrumutat) care
se angajează la un anumit termen şi în anumite condiţii specificate în cadrul acordului să
ramburseze valoarea împrumutată şi de asemenea să plătească o anumită dobândă pentru a-l
remunera pe creditor.
Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare diversitate în
ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele angajării în raport de
credit şi durata angajării.
Codul civil denumește părțile participante la facilitatea de credit finanțator și client.
 Finanțatorul: poate fi nu numai o instituție de credit ci și o instituție financiară
nebancară, sau o altă entitate autorizată prin legea specială, cu toate că în art. 2195 alin. ( 2)
C. civ. se face referire numai la bănci.
 Clientul: poate beneficia de creditare orice entitate- întreprinderile, populația, statul,
în măsura în care îndeplinesc condițiile legale.
79
În practică, în conexiune cu finanțatorul și clienții apar intermediarii : furnizorul
bunurilor achiziționate de client (funcționează frecvent ca un comisionar) ; asigurătorul
riscurilor creditului(nerambursarea, decesul creditatului) și garantul obligației de restituire a
sumelor împrumutate ( fideiusor; debitor gajist sau ipotecar) .
1. 5. Clasificare
Diferenţierea formelor de credit este dată de complexitatea relaţiilor ce se stabilesc
între parteneri cu ocazia acordării şi primirii creditului, rezultând din cumularea
elementelor constitutive ale creditului.
Modalităţile creditului bancar sunt: credit bancar de scont; credit bancar în cont
curent; credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard); credit bancar pe gaj de
efecte comerciale.
Facilitatea de credit ( avansul de fonduri sau deschiderea de credit) reprezintă forma
comună, aflată la baza activității de creditare, în varietatea speciilor acesteia. Avansului de
fonduri îi sunt asimilate creditul prin semnătură și leasingul.
 După destinaţie, creditul poate fi:
a) credit de consum (sau credite de nevoi personale, cum sunt denumite aceste tipuri
de împrumuturi la multe bănci), când este vorba de sume obținute pentru diverse cheltuieli
personale, ce nu trebuie justificate la bancă (ex.: creditele contractate pentru sănătate, cultură
etc.);
b) credit pentru achiziția diverselor bunuri de folosință îndelungată, oferite de regulă
în magazine. În aceste cazuri, banca transferă sumele aferente creditelor, reprezentând
contravaloarea produselor, direct magazinului respectiv.
c) credit destinat investițiilor imobiliare: credite ipotecare pentru cumpărarea sau
construcția unei locuințe sau credite pentru renovarea casei. În primul caz, sumele
împrumutate se transferă automat vânzătorului locuinței, în timp ce pentru creditele de
renovare sau pentru construcția locuințelor, beneficiarul trebuie să facă băncii dovada
cheltuielilor.
d) credit pe card reprezintă un tip de împrumut special, ce nu este inclus, de regulă, în
categoria creditelor deoarece reprezintă o rezervă de bani pentru acoperirea unei lipse de
lichidități pe termen scurt. Actualmente băncile promovează cardul de credit cu plata în rate
fără dobândă ca un card de cumpărături, ce poate fi folosit pentru achiziții de valori tot mai
mari, ce pot fi rambursate în mai multe rate. Se identifică două categorii: cardul de credit și
overdraftul (descoperitul de cont) pe un card de debit, de obicei card de salarii.
 În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi:
a) credit public: este contractat de către stat pentru completarea resurselor sale atunci
când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Acesta poate fi productiv, când este destinat
înfiinţării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente sau neproductiv,
destinat unor sarcini de apărare, educaţie, administraţie etc.;
b) credit privat: este contractat de o persoană fizică sau de o întreprindere privată.
 După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma:
a) creditului real, garantat cu valori materiale certe;
b) creditului personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel
împrumutat. Acest credit poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient
de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanţii morale; prin garanţie personală sau
solidară a altor persoane care, angajându-şi răspunderea pentru debitor, diminuează riscul
eventualei insolvabilităţi.
 În funcţie de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot
clasifica în:
80
a) credite pe termen scurt (de până la 1 an) se realizează în diverse forme de
mobilizare a creanţelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale, creditele de antrenare şi
creditele de mobilizare a creanţelor comerciale;
b) credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani);
c) credite pe termen lung (de peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de
bănci, precum şi de companiile de asigurare sau alte organizaţii financiar specializate în
administrarea fondurilor băneşti.
d) credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în cont curent practicate atunci
când raporturile între creditori şi debitori se caracterizează prin continuitate şi mare frecvenţă.
 După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit, deosebim:
a) credit intern – acordat în ţară;
b) credit extern – acordat în străinătate.
 După întinderea drepturilor creditorului:
a) credite denunțabile;
b) credite nedenunțabile;
c) credite legate;
1. 6. Încheiere
Încheierea unui credit bancar se finalizează cu semnarea atât de către bancă, cât şi de
către solicitant a unui contract de credit, în care sunt stipulate condiţiile şi modul de acordare,
utilizare şi rambursare a creditului, dobânda şi alte costuri ale creditului, precum şi garanţiile
aduse de împrumutat. Încheierea contractului necesită prezentarea de către client a
documentaţiei de credit. Aceasta cuprinde toate datele necesare caracterizării situaţiei
patrimoniale, a resurselor de care dispune clientul la data acordării creditului. În materia
creditului destinat consumului instituția de credit are libertatea de a aprecia asupra
eligibilității solicitantului , însă îi revine totodată obligația de informare a clientului. În fapt,
încheierea contractului este precedată de perioada de negociere, în care se alcătuiește dosarul
de credit. Pentru evitarea practicilor abuzive din partea finanțatorilor, prin O.U.G. nr. 50/2010
privind contractele de credit cu consumatori s-au instituit prin norme imperative cerințe
privind publicitatea , cerințe precontractuale și cerințe contractuale, integrate obligației de
informare a clientului, în special cu privire la elementele de cost și modificarea acestora.
1. 7. Efecte
 Drepturile și obligațiile instituției de credit
 Dreptul la rambursarea sumei împrumutate
În cazul deschiderii de credit în cont curent, se pot efectua trageri și rambursări pe toată
durata de valabilitate a creditului, în limita liniei de credit aprobate. La creditul simplu,
rambursarea se face în rate, în condițiile stabilite în contract. În caz de încălcare a obligațiilor
asumate, băncile pot cere desființarea contractului conform pactelor comisorii , sumele
restante devenind scadente în termen de 15 zile –art. 2195 alin. (2) C.civ.
 Dreptul la plata dobânzii
Costul creditului se exprimă în dobânda remuneratorie datorată băncii pentru suma
acordată. Dobânda se cuvine băncii chiar daca clientul nu uzează de credit, deoarece banca
și-a îndeplinit obligația asumată și a pus la dispoziția clientului suma prevăzută, renunțând la
posibilitatea de a obține un profit in fructificarea ei.
Dobânda poate fi fixă, pentru întreaga perioadă de rambursare, sau variabilă.
Dobânda este fixă atunci când părţile stabilesc rata ei la momentul încheierii
contractului şi convin ca această rată să rămână neschimbată pe tot termenul creditului.
Dobânda este flotantă (variabilă, fluctuantă), atunci când părţile, la încheierea
contractului, convin că, în funcţie de anumiţi factori (modificarea substanţială a ratei de
refinanţare a Băncii Naţionale, a ratei inflaţiei, evoluţia pieţei monetare etc.) Dobânda
81
variabilă conține deci un element variabil, ceea ce se reflectă matematic și nu proporțional
asupra nivelului dobânzii.
Dobânda indexată variază în funcție de dobânda de referință, fiind proporțională cu
aceasta. Cuantumul dobânzii poate fi renegociat, dacă pe parcursul contractului se schimbă
esențial împrejurările avute în vedere de părți la data contractării. Renegocierea dobânzii
poate avea loc pe diferite căi:
- prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi. În acest caz părţile, în urma
negocierilor, vor încheia un act adiţional la contract, în care va fi stipulată rata nouă a
dobânzii;
- prin manifestarea expresă a voinţei băncii, notificată debitorului care acceptă tacit
rata nouă a dobânzii. În asemenea caz, în funcţie de factorii menţionaţi, banca va stabili o
nouă rată a dobânzii, pe care o va aduce la cunoştinţă debitorului. Dacă pe parcursul unui
anumit termen convenit (de exemplu, 10 zile de la data luării de cunoştinţă) debitorul nu îşi
exprimă dezacordul cu noua rată a dobânzii, se consideră că el a acceptat-o.
Legea dispune că creditorul nu poate modifica în mod unilateral mărimea dobânzii
decât în cazurile prevăzute de lege sau de contract. Această regulă are ca scop protejarea
intereselor debitorului care este, de obicei, partea mai slabă a contractului. Întrucât contractul
de credit bancar, după cum s-a menţionat mai sus, este un contract de adeziune, băncile tind să
insereze în formularele tipizate propuse clienţilor clauza privind dreptul băncii de a modifica
în mod unilateral rata dobânzii. Legea stabileşte că în cazul în care contractul prevede acest
drept al băncii, modificarea se va face în funcţie de anumiţi factori exteriori, de natură
obiectivă, independenţi de voinţa băncii: modificarea ratei de refinanţare a Băncii Naţionale,
ratei inflaţiei, evoluţia pieţei, ţinându-se cont de regulile echităţii.
În cazul în care creditorul are dreptul să modifice unilateral mărimea dobânzii, el este
obligat să anunţe în scris pe debitor despre aceasta cu cel puţin 10 zile înainte de modificare.
Dovada informării debitorului incumbă băncii. În cazul modificării ratei dobânzii, dobânda
nouă se va aplica la soldul creditului existent la data modificării . Dacă debitorul nu este de
acord cu noua rată a dobânzii stabilită de creditor, el este îndreptăţit să rezilieze contractul,
anunţându-l pe creditor în termen de 7 zile de la primirea notificării despre modificarea
dobânzii.
Dacă modificarea circumstanțelor nu este integrată în riscul contractual, se va aplica
teoria impreviziunii, pentru revizuirea sau chiar încetarea contractului – art. 1271 C.civ.
Dobânda penalizatoare se datorează în caz de neplată a sumei datorate la data
scadenței.
 Dreptul la plata comisioanelor
Comisioanele pot fi percepute pentru prestarea anumitor servicii de către bancă în
cazul contractelor de credit pe termen mediu sau lung. Comisionul dă expresie unei obligații
de a face în opoziție cu dobânda ce dă expresie unei obligații de a da. De obicei comisionul se
stabilește sub forma de procent.
O serie de comisioane percepute în contractele încheiate cu consumatorii au fost
eliminate din practică, fiind considerate abuzive. În funcție de temeiul lor, comisionul poate
fi:
- pentru confirmarea creditului - comision de neutilizare, datorat în cazul în care
creditul acordat nu a fost utilizat, se raportează la suma și la perioada de neutilizare;
- pentru serviciile în legătură cu utilizarea creditului: pentru serviciile de casierie,
pentru încasarea titlurilor de credit scontate, ș.a.
 Dreptul de a controla utilizarea creditului
Destinația creditului constituie unul din motivele care determină banca să acorde
creditul, clientul obligându-se să justifice sumele întrebuințate. Afectarea sumelor constituie
un element de apreciere a riscului, astfel că se impune respectarea acestuia. Controlul se
82
realizează prin îndeplinirea de către client a obligației de informare, până la rambursarea
integrală a sumelor primite.
 Obligația de a ține la dispoziția clientului suma convenită pentru o perioadă
determinată sau nedeterminată. Încălcarea acestei obligații obligă banca la repararea
prejudiciului cauzat clientului, care se află în imposibilitate de a-și onora angajamentele
asumate.
 Drepturile și obligațiile clientului
 Dreptul de a primi sau de a i se pune la dispoziție suma prevăzută în contract
Îndeplinirea acestei obligații se va realiza conform convenției dintre părți, fie prin virarea
sumei în cont, fie prin emiterea unui ordin de plată, sau prin tragerea unei cambii, a unui cec,
deschiderea unui acreditiv, etc.
 Obligația de rambursare a creditului la termenele convenite
Clientul va restitui aceeași sumă numerică arătată în contract, indiferent de sporirea
sau scăderea valorii acesteia.
Termenele de restituire sunt stabilite în graficul de rambursare. În sistemul creditului
deschis, împrumuturile efective intervin la intervalele alese de debitor în mod liber, cum este
cazul cărților de credit sau a liniei de credit.
În caz de întârziere la plată, banca va percepe o dobândă penalizatoare, al cărei
cuantum este mai mare decât cel stabilit pentru dobânda remuneratorie.
Rambursarea poate fi cerută și anticipat, cu titlu de sancțiune pentru motive temeinice
care îl privesc pe beneficiarul facilității de credit. Aceasta echivalează cu o denunțare
unilaterală a contractului.
Clientul poate să ramburseze anticipat creditul cu acordul băncii, urmând a se
recalcula dobânda pentru perioada cuprinsă între data rambursării anticipate și data scadenței
creditului. În cazul creditului pentru consum, clientul poate efectua o rambursare anticipată
fără acordul băncii și fără plata unor comisioane, în cazul în care dobânda remuneratorie era
stabilită în formulă variabilă. În situația în care dobânda era stabilită sub forma unui procent
fix, urmează să se stabilească o indemnizație rezonabilă în beneficiul băncii în caz de
restituire anticipată.
 Obligația de a plăti dobânzi
Clientul datorează dobânda remuneratorie, de la data acordării respectiv utilizării
creditului și până la împlinirea scadenței rambursării. După data scadenței obligației de
restituire curge dobânda penalizatoare, percepută pentru întreaga sumă datorată de client:
capitalul împrumutat plus dobânda remuneratorie.
Pentru protecția consumatorului persoană fizică, O.U.G. nr. 50/2010 limitează
procentul de creștere a acesteia ca regulă la 2% cât și perceperea sa numai asupra capitalului
împrumutat și nerestituit.
1. 8. Încetare
Contractul de credit poate înceta prin una din următoarele moduri:
 ajungerea la termen și îndeplinirea obligației de restituire
Ca urmare a executării contractului în condițiile convenite, acesta încetează de drept.
 denunțare unilaterală
Modul de denunțare diferă după cum contractul de credit este încheiat pe durată sau
nedeterminată, putând fi făcută fie de către client, fie de către instituția de credit.
 denunțarea contractului încheiat pe durată determinată
În cazul creditului de consum, persoana fizică poate denunța oricând contractul. În
celelalte situații, este necesar acordul părților, termenul contractual fiind stipulat în favoarea
ambelor părți.
Băncile includ în contractele de credit pacte comisorii conform cărora, în caz de
neexecutare a obligațiilor asumate de către client, inclusiv declararea de date nereale, vor
83
putea cere desființarea contractului, declarând scadența anticipată a sumelor restante la acel
moment. Motivele pentru care se poate cere denunțarea trebuie să fie însă temeinice, conform
art. 2195 alin. (1) C.civ. Beneficiarul facilității de credit va avea totuși la dispoziție o
perioadă de grație de 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate și a accesoriilor acestora.
 denunțarea contractului încheiat pe durată determinată
Contractul încheiat pe perioadă nedeterminată poate fi denunțat de oricare dintre părți,
cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din uzanțe nu rezultă
altfel - art. 2195 alin. (3) C. civ.
2. Contractul de închiriere a casetelor de valori
2.1. Reglementare
Deși utilizată și anterior în practică, închirierea casetelor de valori este recent
reglementată prin dispozițiile art. 2196-2198 C. civ. În legea specială, O.U.G. nr. 99/2006
privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, închirierea casetelor de valori este
reglementată sumar, ca posibilă activitate bancară, la art. 18 alin.(1) lit. n): “închiriere de
casete de siguranță”.
2.2. Definiție
Din conținutul art. 2196 C. civ. reiese că închirierea casetelor de valori reprezintă
contractul prin care o instituție de credit sau o altă entitate autorizată în acest sens pune la
dispoziția unui client, prin închiriere, un spațiu – o casetă pentru păstrarea valorilor, într-o
încăpere adecvată și sigură, asigurând, totodată, integritatea acesteia.
2.3. Natură juridică
Contractul de închiriere de seif este un contract complex, deoarece capătă natura
juridica a unui contract de depozit, alăturat unui contract de locațiune sau a unui contract de
pază.
Deși prezintă unele elemente comune cu cele ale contractului de depozit, contractul de
închiriere de seif nu poate fi asimilat acestuia. Prin intermediul contractului de închiriere a
casetelor de valori, clienţii băncilor pot să depoziteze bijuterii, diverse colecţii, documente de
valoare sau bani lichizi. Casetele de valori nu aduc randamente, feresc economiile de riscuri,
dar presupun plata unei taxe lunare sau anuale către bancă. De observat însă că păstrarea
bunurilor în depozit, chiar de valoare ridicată, inclusiv a titlurilor (“valori”), nu poate constitui
obiectul activității bancare, limitativ determinat la art. 18 din legea specială.
Cele două acte juridice se delimitează prin conținut. În timp ce depozitul civil conține
obligația de a “păstra un bun mobil pentru o anumită perioadă de timp și de a-l restitui în
natură”-art. 2103 C.civ., depozitarul dobândind calitatea de detentor precar, închirierea casetei
de valori este particularizată de obligația de rezultat a instituției de credit de a asigura
integritatea casetei (de unde și denumirea de “casetă de siguranță”) și accesul la aceasta, ca
prestator de servicii, potrivit art. 2196-2198 C.civ., nefiind interesată de conținutul casetei,
contractul neavând caracter real.
Totodată, obiectul asupra cărora poartă fiecare din cele două contracte este diferit.
Depozitul civil poate purta asupra unei diversități de bunuri, individualizate însă la predarea
lor în spațiul de depozitare, în timp ce obiectul contractului analizat poartă asupra casetei de
siguranță (“închirierea casetelor de valori”), de diferite dimensiuni, pusă la dispoziția
beneficiarului de instituția de credit. Aceasta nu primește bunurile plasate în casetă, nu face
recepția, nici inventarierea lor, nedobândind calitatea de detentor precar și nefiind interesată
de valoarea lor efectivă decât în cazul în care, prin condițiile generale de bancă, s-a stabilit o
limită în acest sens. Totuși există și contracte de depozit în care depozitarul nu identifică
obiectele în individualitatea sau conținutul lor, cum este cazul bunurilor aflate în recipiente,
containere sigilate, interesând numărul acestora și starea intactă a sigiliilor.
Din definiția contractului rezultă că bunurile depuse în casete, seifuri, sau cutii de
siguranță, reprezintă „valori”, în sensul de bunuri cu o valoare economică ridicată, adecvate
84
păstrării în astfel de spații, în condiții de siguranță – lichidități, metale, pietre prețioase,
bijuterii, obiecte de artă etc. În tăcerea legii, pot fi depozitate și bunuri mobile incorporale –
acțiuni, obligațiuni, titluri de stat (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, obligațiuni de stat
etc.), acestea însă, conținând creanțe mobilizabile, ar trebui să rămână în circuitul juridic,
precum și orice alte bunuri, chiar și numai de o valoare sentimentală, în raport cu interesul
deținătorului. În mod evident, nu vor putea fi depuse obiectele care pot afecta activitatea
instituției de credit, cele deținute ilegal, cele depășind pragul valoric instituit de bancă, cele
supuse deprecierii ori degradării, cele toxice, inflamabile, explozive ori radioactive, droguri,
arme etc. De altfel, aceste categorii de bunuri pot forma obiect al unui act juridic civil numai
cu respectarea regulilor instituite prin legea specială care le reglementează regimul de
circulație.
O altă deosebire rezidă din faptul că, în cazul depozitului civil, depozitarul răspunde ca
un profesionist, în timp ce, în cazul închirierii casetelor de valori, revine instanțelor
judecătorești să aprecieze buna-credință în fixarea unilaterală a chiriei și executarea
contractului.
Contractul de închiriere a casetelor de valori a fost considerată ca o varietate a
contractului de locațiune. Denumirea contractului - “închiriere...” – poate conduce la ideea
unei locațiuni, supuse regulilor art. 1777-1823 C.civ. Asemănarea este dată de obligația
asupra căreia poartă, constând în asigurarea folosinței unui bun, pentru o anumită perioadă,
reglementate la art. 1786 C.civ, însă, cazul contractului supus analizei, avem asigurarea
folosinței unui bun determinat, în specificitatea sa, chiar prin lege, cu o destinație specială –
caseta de valori, într-o încăpere adecvată și sigură, pentru clientul care plătește un preț de
locațiune.
Între acest contract și contractul de locațiune există deosebiri. Beneficiarul nu are
libera folosință a bunului închiriat, ci doar accesul la bun cu concursul băncii. Clientul sau
oricare dintre aceștia “poate cere deschiderea casetei”, însă nu poate utiliza direct și imediat
caseta, neavând un uz direct: uzual, deschiderea casetei necesită două chei distincte – una
deținută de client, a doua de instituția de credit.
Închirierea casetei de siguranță are elemente comune și cu un contract de pază,
deoarece instituția de credit trebuie să vegheze la securitatea bunurilor, în perimetrul alocat
acestora, asigurând, totodată, accesul titularului sau împuternicitului la acestea. Mai mult, se
consideră că rigoarea răspunderii este stabilită în consonanță cu acest contract, depășind
limitele decurgând din contractul de închiriere.
În concluzie, închirierea casetelor de valori apare drept un contract distinct de cele
analizate, supus regulilor art. 2196-2198 C. civ., iar în completare, dispozițiilor celor
reglementând locațiunea.
Contractul de închiriere a casetelor de valori este un contract:
 numit: este reglementat distinct în Codul civil sub titulatura de „închiriere a
casetelor de valori”. Legea specială îl reglementează ca activitate “închiriere a casetelor de
siguranță”, în timp ce literatura de specialitate îl denumește “închirierea serifurilor”(coffre-
fort).
 consensual: deoarece, ca și în cazul locațiunii, contractul se încheie “de îndată ce
părțile au convenit asupra bunului și prețului” - art. 1781 C. civ., prin semnarea formularului
de contract, pus la dispoziție de instituția de credit.
Potrivit art. 1874 alin. (3) C. civ., persoanele care nu pot face acte de administrare pot
încheia locațiuni, însă pe o perioadă care nu poate depăși 5 ani. De altfel, literatura de
specialitate a admis că, fiind un act de conservare, contractul poate fi încheiat și de un
incapabil.
85
 sinalagmatic: contractul naște drepturi și obligații reciproce, în principal, dreptul
conferit clientului pentru utilizarea casetei închiriate și asigurarea integrității acesteia, pentru
care, în contrabalans, instituția de credit este remunerată;
 oneros: instituția de credit fixează prețul chiriei datorată lunar, contractul
presupunând însă o anumită durată;
 cu executare succesivă: accesul clientului este conceput încât să asigure utilizarea
simplă și repetată, discretă și prudentă a casetei de către titular și plata lunară a chiriei;
 deschis: încheierea contractului nu este condiționată de calitățile clientului,
instituția de credit putând refuza încheierea doar dacă există un motiv legitim;
 de adeziune: clientul nu face decât să se supună condițiilor impuse de instituția de
credit, el fiind liber doar să aleagă valorile pe care să le păstreze în caseta de siguranță, în
condițiile legii.
2.5. Părți
 Depozitarul cutiei de valori poate fi o instituție de credit sau o altă entitate
autorizată. Contractul analizat nu este esențialmente bancar, regăsindu-se atât în obiectul de
activitate al instituțiilor de credit, reglementat la art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006, cât si al altor
entități autorizate, pe acest considerent fiind “guvernat”.
 Client poate fi orice persoană fizică sau juridică, deoarece încheierea contractului
nu este condiționată de calitățile clientului, instituția de credit putând refuza încheierea doar
dacă există un motiv legitim.
2.6. Încheiere
Contractul se încheie prin simplul acord de voință al părților, fiind consensual și nu
real. Predarea bunului special închiriat (caseta) presupune, fără a schimba natura juridică a
contractului, predarea una din cele două chei clientului. Fără a fi un contract solemn, este
necesar ca în cuprinsul contractului să se regăsească anumite elemente obligatorii, drept
pentru care părțile vor semna un formular pus la dispoziție de instituția de credit.
2.7. Efecte
 Obligațiile băncii:
 să asigure securitatea seifului -banca trebuie să-i ofere clientului spre folosință o
casetă de valori într-o încăpere adecvată și sigură – art. 2196 C. civ. Instituția de credit trebuie
să ia orice măsură pentru asigurarea integrității casetei și a valorilor pe care le conține.
Obligația de pază este o obligație de rezultat, astfel că banca răspunde pentru deteriorarea sau
furtul obiectelor depozitate.
 să asigure beneficiarului accesul la seif, verificând identitatea solicitantului.
Accesul trebuie să se realizeze în condițiile convenite în contract și conform dispozițiilor
imperative ale art. 2197-2198 C. civ. Accesul poate fi asigurat numai în intervalul orar
corespunzător activității instituției de credit. Pentru deschiderea casetei este necesară
participarea băncii, care folosește cheia proprie, după care clientul introduce cheia proprie.
Atunci când a fost închiriată mai multor titulari, oricare dintre acești a poate cere
deschiderea casetei, dacă nu s-a stipulat altfel prin contract- art. 2197 alin. (1) C.civ., ceea ce
înseamnă că se aplică regulile din materia solidarității.
În caz de deces al clientului sau al unuia dintre clienţii care foloseau aceeaşi casetă,
prestatorul, odată ce a fost înştiinţat, nu poate să consimtă la deschiderea casetei decât cu
acordul tuturor celor îndreptăţiţi sau, în lipsă, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată -
art. 2197 alin. (2) C. civ., ceea ce înseamnă că se aplică regulile din materia solidarității. În
cazul încetării sau reorganizării persoanei juridice, deschiderea casetei de valori o poate
solicita administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar-art. 2197 alin. (3) C. civ.
 să păstreze confidențialitatea atât cu privire la contractul în sine cât și cu privire
la valorile clientului, îndatorirea derivând din prevederile art. 111- 112 din O.UG. nr.
99/2006.
86
 Obligațiile clientului:
 să respecte regulile de utilizare a seifului
Autoritatea are dreptul să sigileze seiful în condițiile prevăzute de lege. În acest caz,
banca este obligată să îl încunoștințeze pe client. Și creditorii pot înființa un sechestru
asigurator pe seif.
 să plătească chiria prevăzută
Prețul locațiunii este de regulă fixat unilateral de către bancă. În caz de neplată a
chiriei, banca poate interzice clientului accesul în seif.
2.8. Încetare
Contractul de închiriere a casetelor de valori poate înceta:
 la împlinirea termenului stabilit în contract, dacă nu se prelungește durata prin tacita
relocațiune potrivit art. 1810 C.civ. ;
 la cererea oricăreia din părți, în cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată,
cu respectarea unui termen de preaviz.
După încetarea contractului, clientul trebuie să ridice valorile depozitate și să pună
cheia la dispoziția instituției de credit. În caz contrar, la împlinirea termenului prevăzut în
contract, după expirarea unei perioade de trei luni de la notificarea adresată clientului,banca
poate cere instanței de judecată, pe cale de ordonanță președințială, autorizarea de a deschide
caseta de valori. Deschiderea se face în prezența unui notar public și, după caz, cu respectarea
măsurilor de prudență dispuse de instanță - art. 2198 alin. (1) și (2) C.civ.
În cazul în care inițiativa deschiderii forțate a aparținut băncii, instanța de judecată
poate dispune luarea unor măsuri de conservare a obiectelor descoperite, precum și vânzarea
acestora în măsura necesară acoperirii chiriei și a cheltuielilor efectuate de bancă, precum și
prejudiciul cauzat acesteia, dacă este cazul. S-a apreciat că procedura de deschidere forțată
este aplicabilă și în cazul rezilierii contractului de către instituția de credit, cât și în cazul
încetării contractului pe durată nedeterminată.
Textul citat nu se aplică pentru recuperarea creanțelor instituției de credit împotriva
clientului decurgând din alte raporturi juridice și nici pentru acoperirea creanțelor terțului
asupra clientului, executarea asupra bunurilor fiind supusă unui alt regim juridic.
În mod normal, bunurile sunt ridicate și luate de către titularul casetei de valori ori de
împuternicitul acestuia, în exercitarea dreptului de acces la casetă.
Bunurile conținute de casetele de valori pot constitui obiectul executării silite pentru
datorii ale clientului față de terțe persoane, în măsura în care nu sunt excluse sau limitate de la
executare.
3. Contractul de garanţie bancară
3.1. Definiție
Prin garanţie, în sens larg, se înțelege orice metodă, instrument sau angajament,
accesoriu contractului comercial internaţional pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui
titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar
realizarea certă a drepturilor garantate sau despăgubirea bănească corespunzătoare pentru
daunele provocate de nerealizarea acestor drepturi.
Garanțiile bancare apar ca necesare datorită riscului împrumutului. Banca trebuie să se
asigure că agentul economic care împrumută are capacitatea restituirii creditului. Garanţiile
bancare reprezintă, aşadar, ultima sursă de rambursare a creditelor şi se utilizează numai în
cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a acestora şi a plăţii dobânzilor
aferente. Garanțiile joacă și un rol psihologic, determinându-l pe debitor să-și respecte cu
strictețe angajamentele.
Contractul de garanţie este un contract accesoriu al unui contract principal, care poate
fi un contract de vânzare-cumpărare, de prestare de servicii, de acordare a unui împrumut, de
comision şi are drept scop să asigure executarea întocmai a obligaţiilor stipulate în contractul
87
principal. Fiind un accesoriu la contractul principal, garanţia bancară nu poate depăşi limitele
obligaţiei principale, iar orice obligaţie introdusă în garanţie peste cele menţionate în contract,
devine nulă de drept.
3.2. Părţi
Părțile implicate în emiterea unei garanţii bancare determină naşterea a trei raporturi
juridice :
• raportul juridic fundamental dintre persoana garantată şi beneficiarul garanţiei,
născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare, exporturi complexe sau dintr-o ofertă
(participare la licitaţie), pentru a cărui executare partea debitoare se obligă să procure părţii
creditoare o garanţie bancară;
• raportul juridic de mandat dintre persoana garantată şi o bancă comercială prin
care acesta se obligă să garanteze beneficiarului garanţiei că persoana garantată îşi va
îndeplini obligaţia asumată prin contractul fundamental;
• raportul juridic rezultat din contractul de garanţie bancară se încheie între banca
garantă şi beneficiarul garanţiei şi se materializează printr-o scrisoare de garanţie în care sunt
cuprinse toate elementele contractului: denumirea şi sediul persoanei garantate; termenul de
valabilitate; clauzele speciale privind condiţiile de plată.
3.3. Obiect
Obiectul contractului îl poate constitui orice obligaţie pe care şi-o poate lua o parte
dintr-un contract fundamental, cele mai frecvente garanţii fiind date cu privire la:
rambursarea creditului comercial acordat cumpărătorului; restituirea avansului primit de
vânzător; participarea la licitaţie; buna executare a plăţii.
3.4. Clasificare
Garanţiile bancare pot fi:
 cu clauză la prima cerere;
 cu o clauză de condiţionare a plăţii în funcţie de prezentarea de către beneficiar a
unor documente din care să rezulte că persoana garantată nu şi-a executat obligaţia asumată.
De subliniat este faptul că banca garantată poate opune creditorului toate excepţiile pe
care le-ar fi putut invoca debitorul principal, deoarece obligaţia băncii este o obligaţie
accesorie şi nu o obligaţie autonomă, ca în cazul contractului de garanţie bancară autonomă.
Garantarea creditelor este considerată unul dintre principiile de bază ale creditării în
condiţiile economiei de piaţă, iar garanţiile solicitate cel mai des sunt:
– garanţii reale;
– garanţii personale.
Garanţiile reale sunt mijloacele juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unui
bun al debitorului în scopul asigurării executării obligaţiei asumate. Bunul constituit drept
garanţie este protejat de la urmărirea celorlalţi creditori chirografari, fiind destinat urmăririi şi
satisfacerii cu prioritate a creanţei garantate. Garanţiile reale conferă băncii creditoare
următoarele drepturi dreptul de preferinţă și dreptul de urmărire. Ipoteca și gajul sunt forme
de garantare frecvent utilizate de bănci, care se materializează printr-un contract de ipotecă
sau de gaj, ce sunt accesorii la un contract de creditare.
Garanţiile personale sunt fidejusiunea și cesiunea de creanţe.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care
debitorul este în incapacitatea de plată. Garanţia personală se atestă sub două forme de bază:
garanţii şi cauţiuni.
4. Contractul de garanţie bancară autonomă
4.1. Noțiune
Garanţia bancară reprezintă un angajament irevocabil prin care o bancă, denumită
garantă, îşi asumă în cazul în care o anumită persoană fizică sau juridică nu va plăti la un
anumit termen o sumă determinată şi indicată în garanţie, să plătească ea însăşi suma
88
neachitată în favoarea unei persoane fizice sau juridice. Garanţiile pot fi acordate sub forma
unui document special (scrisoare de garanţie), precum şi înscriere pe cambie (gir). Băncile
eliberează garanţiile bancare numai după verificarea temeinică a situaţiei patrimoniale, a
rezultatelor economico-financiare ale clientului, respectiv a bonităţii sale, precum şi a
existenţei de garanţii reale în condiţiile prevăzute de normele de creditare ale băncii şi vor
efectua control pe termenul de valabilitate a garanţiei.
Garanţia bancară autonomă constituie un contract prin care o bancă se obligă să
garanteze pe beneficiar de conduita unei persoane (persoana garantată), în vederea obţinerii
unui anumit rezultat, iar dacă acesta nu este obţinut, să-i plătească beneficiarului o sumă de
bani cu titlu de despăgubire.
4. 2. Evoluție
Garanţiile autonome sunt instrumente de garantare reglementate pentru prima dată în
dreptul naţional ca instituţie juridică; scrisoarea de garanţie bancară reprezintă una dintre
acele instituţii care au apărut şi s-au dezvoltat în lipsa unui cadru legislativ în dreptul intern, o
serie de reguli găsindu-se în normele interne ale băncilor.
Garanţiile autonome s-au dezvoltat în practica bancară, începând cu perioada imediat
următoare celui de-al doilea război mondial şi s-au dezvoltat în mod deosebit începând cu anii
70 ai secolului trecut. Ele au apărut din nevoia practică de securizare a creditului, dar în
acelaşi timp şi de eliminare a neajunsurilor rezultate din regulile uneori prea rigide ale
instituţiilor juridice existente.
Uzanţele comerciale internaţionale dezvoltate în domeniul bancar pentru garantarea
obligaţiilor au fost codificate de către Camera de Comerţ Internaţională de la Paris, mai întâi
în anul 1978 şi ulterior în anul 1995.
În 2009 acelaşi organism a revizuit Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere
printr-un nou set de reguli privind garanţiile bancare ce au intrat în vigoare la 1 iulie 2010.
Regulile cuprinse în această publicaţie se aplică oricăror scrisori de garanţie sau de contra
garanţie în care se prevede în mod expres că sunt supuse acestor reguli.
În contractul de garanție bancară, banca îşi asumă un angajament accesoriu de plată, în
locul debitorului. În contractul de garanție bancară autonomă, banca subscrie o obligaţie
autonomă faţă de datoria principală, respectiv îşi asumă un angajament distinct de cel al
persoanei garantate.
Banca nu se angajează să execute obligaţia solicitantului garanţiei, ci să plătească o
sumă de bani pentru despăgubirea beneficiarului, în cazul în care partea garantată nu
îndeplineşte prestaţia promisă, deci nu ne aflăm în prezenţa a două obligaţii cu acelaşi obiect
ca obligaţia garantată.
În literatura juridică s-a susţinut că aceasta constituie un contract unilateral prin care
unul din contractanţi (garantul) îşi asumă răspunderea pentru producerea unui anumit rezultat
economic sau risc (adică prejudiciu), ce ar decurge dintr-un raport cu un terţ. Unii autori au
subliniat că autonomia contractului de garanţie bancară este concepută numai din punct de
vedere juridic, nu şi din punct de vedere economic, garanţia bancară constituind totuşi un
accesoriu ceea ce corespunde scopului garanţiei de a fi într-un fel dependentă de existenţa
unor fapte.
Necesitatea constituirii unei astfel de garanții poate rezulta dintr-o prevedere legală,
fiind impusă frecvent scrisoarea de garanție bancară.
Garanția autonomă este prezentată în Noul Cod civil, obligația de plată având un
caracter absolut și imediat, dar nu este definită, fiindu-i doar subsumate tipuri de garanții.
4. 4. Clasificare
89
 După obiectul lor, cele mai cunoscute tipuri de astfel de garanţii sunt următoarele:
garanţia pentru prezentarea la licitaţii; garanţia de bună executare; garanţia pentru restituirea
avansului plătit.
 Garanţia de prezentare la licitaţie este aceea prin care banca se obligă faţă de
beneficiarul - organizator al licitaţiei, la cererea participantului la licitaţie, ca în cazul în care
acesta din urmă nu- şi va executa obligaţiile ce-i revin din participarea la licitaţie (de a încheia
contractul, întrucât a câştigat licitaţia) de a plăti beneficiarului - organizator suma convenită
(de regulă o sumă între 1,5 şi 10% din valoarea tranzacţiei);
 Garanţia de bună executare este aceea prin care banca se obligă faţă de
cumpărătorul unor mărfuri sau beneficiarul unor lucrări ori prestări de servicii, la cererea unui
vânzător de mărfuri sau antreprenor de lucrări ori prestator de servicii, ca în cazul în care
acesta din urmă nu va executa în mod corespunzător contractul încheiat să-i plătească
beneficiarului garanţiei suma convenită (de regulă între 5 si 10% din valoarea contractului,
mai rar 15%).
 Garanţia de restituirea avansului plătit este aceea prin care banca se obligă faţă de
cumpărătorul de mărfuri sau beneficiarul unor lucrări ori servicii, la cererea vânzătorului de
mărfuri, a antreprenorului de lucrări, ori a prestatorului de servicii, ca în cazul în care acesta
din urmă refuză să restituie, conform contractului, sumele plătite în avans de beneficiar, să
plătească beneficiarului garanţiei suma convenită (de regulă, până la 20% din valoarea
contractului) .
 În raport cu condițiile plății, garanţiile bancare autonome pot fi de două feluri:
- la prima cerere sau necondiţionate de cerere - obligă banca garantă să facă plata
sumei promise la prima cerere a beneficiarului, fără ca acesta să fie nevoit să demonstreze că
rezultatul garantat nu a fost realizat;
- documentare sau condiţionate - îl obligă pe beneficiar, pentru a o putea pune în
executare, să demonstreze că persoana garantată nu a avut conduita promisă, printr-un raport
de expertiză, o hotărâre judecătorească ori arbitrată sau altă dovadă convenită prin contractul
de garanţie.
Recurgerea la garanţie „la prima cerere" sau la garanţia „documentară", depinde de:
operaţiunea comercială ce urmează a fi garantată; de condiţiile concrete în care se utilizează
garanţia; de interesele părţilor.
Garanţia „la prima cerere" este preferată.
4.5. Elemente componente
Elementele pe care trebuie să le conțină garanţiile bancare autonome sunt
următoarele:
- obiectul garanţiei;
- valoarea garanţiei;
- termenul de valabilitate a garanţiei;
- clauzele speciale privind înştiinţarea şi condiţiile de plată;
- modificarea termenului de valabilitate ori a cuantumului garanţiei.
4.6. Efecte
 Raporturile dintre beneficiar si bancă
Beneficiarul are dreptul să pretindă plata garanţiei pe baza unei cereri. La primirea
cererii de executare a garanţiei (eventual însoţită de documentele convenite, dacă este o
garanţie „documentară"), banca garantă este obligată să facă plata sumei convenite, fără să
poată face excepţii deduse din contractul comercial.
Imposibilitatea de opoziţie din partea băncii garante rezultă din următoarele:
- garanţia autonomă nu are un caracter accesoriu al unui raport juridic obligaţional
fundamental;
90
- garanţia autonomă nu este solidară cu obligaţia asumată de persoana garantată; ea
este o garanţie independentă, prin care s-a preluat riscul nerealizării rezultatului promis de
persoana garantată.
Se cere însă ca creanţa beneficiarului garanţiei să fie exigibilă.
Durata garanţiei bancare autonome se specifică, dar operaţiunea comercială pentru
care s-a emis garanţia bancară poate fi modificată, fie prin extinderea duratei acesteia, fie prin
extinderea conţinutului drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Astfel de modificări duc, desigur, în
mod inerent, la creşterea riscurilor pentru banca garantă.
Banca garantă nu va putea opune beneficiarului garanţiei decât motive referitoare la
anularea, rezoluţiunea sau stingerea obligaţiei, deduse exclusiv din contractul de garanţie
bancară, datorită caracterului autonom al garanției.
Totuşi banca garantă mai are la dispoziţie două excepţii specifice:
- cea întemeiată pe bunele moravuri şi ordinea publică de drept internaţional (cum ar
fi, de exemplu, o garanţie în legătură cu un trafic de droguri);
- cea legată de o cerere evident abuzivă de executare a garanţiei (când din fapte
exterioare rezultă că eventualitatea în care se putea executa garanţia nu s-a produs). S-a arătat
însă că simpla afirmaţie cu privire la fraudă sau abuzul de drept nu este suficientă, ci este
necesar ca abuzul de drept să fie manifest pentru bancă.
 Raporturile dintre bancă şi solicitantul garanţiei
Solicitantul datorează băncii:
- un comision;
- cheltuielile pe care le-ar implica executarea garanţiei bancare (din acest punct de
vedere neexistând nici o deosebire faţă de contractul de cauţiune bancară).
De regulă, banca face plata la cererea beneficiarului, înştiinţând despre aceasta
persoana care a solicitat garanţia. Indiferent dacă a fost înştiinţat sau nu, solicitantul garanţiei
nu are posibilitatea de a împiedica executarea garanţiei, obligaţia băncii de a plăti fiind
distinctă şi desprinsă de obligaţia pe care o avea persoana garantată.
4.7. Încetare
Contractul de garanţie bancară va înceta:
- la expirarea duratei garanţiei (dacă este o garanţie cu durată determinată) sau;
- la revocarea acesteia (dacă este o garanţie cu durată nedeterminată).
5. Scrisoarea de garanţie bancară
5. 1. Noţiune
Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă actul prin care o bancă (banca garantă) se
angajează în mod irevocabil ca, în cazul în care debitorul principal nu va plăti la termen suma
indicată expres în acest document, să plătească suma neachitată către beneficiarul garanţiei.
Prin această operaţiune, banca garantă preia obligaţia de plată pentru situaţia în care cel
garantat nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală.
Scrisoarea de garanţie este un înscris constitutiv, existenţa garanţiei depinzând de
emiterea scrisorii în forma ei materială. Scrisoarea de garanţie, alături de scrisoarea de confort
ilustrează ceea ce noul Cod civil numeşte şi reglementează în art. 2.321- 2.322 „Garanţiile
autonome”. În principiu, garanţiile se supun legislaţiei naţionale a băncii emitente.
Prin art. 2321 C.civ. se reglementează scrisoarea de garanţie având ca obiect garanţia
autonomă, caracterul autonom al garanţiei trebuind să rezulte neechivoc din conţinutul
înscrisului. Stabilirea tipului de garanţie constituită prin scrisoarea este esenţială pentru
determinarea condiţiilor în care se realizează efectul principal - executarea garanţiei.
O scrisoare de garanţie bancară e utilizată frecvent în cazuri precum: garanţie de
participare la licitaţie, când pentru anumite procente din valoarea ofertei trebuie emisă o
garanţie în favoarea organizatorului licitaţiei; garanţia solvabilităţii - în cazul câştigării
licitaţiei, caz în care se garantează că societatea, în situaţia în care va câştiga licitaţia, va
91
încheia contractul; garantarea plăţii furnizorului în cazul exportului, când banca se obligă prin
scrisoarea de garanţie să execute plata în favoarea furnizorului; restituirea avansului acordat
furnizorului, dacă acesta nu livrează mărfurile din culpa sa etc.
Scrisoarea de garanție bancară are o natură juridică proprie. Aceasta se diferențiază de
alte tipuri de garanții, după cum urmează:
 Scrisoarea de garanție bancară și cauțiunea bancară
Acestea se diferențiază prin raportul dintre contractul de garanție și contractul
principal. Scrisoarea de garanție are un caracter independent, angajamentul asumat de bancă
caracterizându-se prin autonomie, în timp ce cauțiunea are un caracter accesoriu. Astfel,
banca are o poziție diferită: debitor principal și respectiv accesoriu.
 Scrisoarea de garanție bancară și fideiusiunea
 Asemănări:
- ambele sunt garanții personale, presupunând garantarea unei obligații de plată în
cazul neexecutării de către debitor;
- reprezintă contracte unilaterale: determină doar obligația de plată către creditor.
 Deosebiri :
- scrisoarea de garanție reprezintă un angajament autonom, în timp ce fideiusiunea
este accesorie, aplicându-se principiul accesorium sequitur principalem în privința condițiilor
de validitate și de încetare;
- obligația fideiusorului nu poate deveni mai oneroasă decât obligația principală;
- fideiusiunea se extinde și asupra accesoriilor obligației principale: dobânzi,
cheltuieli de executare în timp ce scrisoarea de garanție obligă banca doar în limita sumei
stipulate în contractul comercial, fără legătură cu accesoriile.
- scrisoarea de garanție bancară își produce efectele doar în termenul de valabilitate ;
- în cazul scrisorii de garanție, obiectul obligației nu poate fi decât o sumă de bani,
pe când fideiusorul se obligă să execute obligația principală a debitorului care poate avea și alt
obiect;
- scrisoarea de garanție nu determină posibilitatea emitentului de a invoca beneficiile
de discuțiune sau de diviziune, banca având o obligație necondiționată de plată, spre deosebire
de fideiusor.
 Scrisoarea de garanție bancară și asigurările de garanții
Scrisoare de garanție Asigurare de garanții
Deosebiri
Emise în principal de societăți bancare Emise de societăți de asigurare

Se emit sub forma unor scrisori de Se emit sub forma unor contracte de
garanție bancară semnate de bancă asigurare tripartite, încheiate între
Asigurator (Asigurări Reasigurări),
Asigurat si Beneficiar (Autoritatea
contractantă)
Sunt instrumente de garantare autonome și Sunt accesorii la un contract
independente, cu plata la prima cerere; banca comercial de bază (contractul garantat);
achită suma solicitată fără alte formalități sau astfel, toate prevederile acestuia se vor
verificări suplimentare aplica și asigurării de garanție
92
Beneficii ale asigurării de garanție în comparație cu scrisoarea de garanție
Nu este obligatoriu să fie însoțită de un Se emite întotdeauna sub forma unui

contract de garantare încheiat între bancă și contract de asigurare format din Polița
clientul garantat de asigurare, Clauza de garantare,
Condițiile generale de asigurare
Instrument de garantare ce prevede o plată Instrument de garantare ce prevede
necondiționată, respectiv la prima cerere a plata despăgubirii condiționat, după
Beneficiarului constatarea culpei Asiguratului
Plata se face de către banca la prima Plata se face de către Asigurator
cerere a beneficiarului, în baza unui set de doar după constatarea culpei
documente stipulat în textul garanției Asiguratului – neîndeplinirea de către
acesta a unei obligații contractuale
stipulate în contractul de bază
(contractul garantat)
Nu protejează executantul de cererile Protejează Asiguratul împotriva
nefondate, abuzive sau eronate ale cererilor nefondate, eronate sau abuzive
beneficiarului garanției ale Beneficiarului. Plata garanției se va
face doar după constatarea culpei
Asiguratului
Se emit în baza unor garanții cash- Asigurările de garanții sunt emise
colateral sau alte garanții reale echivalente de doar în condiții de risc minim, deci se
minim 100% pune accentul în special pe buna
reputație a Asiguratului și pe
dezvoltarea unui parteneriat durabil și
de încredere. De regulă, garanțiile
colaterale solicitate de Asigurator nu
vor bloca capitalul de lucru al
clientului, asigurându-i acestuia o rată
mai ridicată de lichiditate
Scopul scrisorilor de garanție este să Scopul asigurărilor de garanții este
asigure plata necondiționată, la cerere, a să asigure îndeplinirea obligațiilor
sumelor reclamate de beneficiar contractuale, să determine realizarea
contractului și, în subsidiar, să asigure
plata despăgubirilor numai în caz de
culpă dovedită a Asiguratului
5.3. Părţi
Părțile participante la această operațiune sunt:
 Ordonatorul – este cel care solicită emiterea garanţiei;
 Beneficiarul - este persoana în favoarea căreia se va efectua plata;
 Garantul - este banca ce emite garanţia.
5. 4. Funcții
Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un mijloc de înlesnire a unor tranzacţii
încheiate de părţi între care nu există disponibilităţile băneşti necesare sau nu există garanţia
onorării obligaţiilor reciproce.
Reglementarea din noul Cod civil se consideră utilă nevoilor de pe piaţa tranzacţiilor
sau din domeniul importurilor. Acest mecanism reduce riscul tranzacţiilor internaţionale,
optimizează fluxul de numerar şi facilitează contractarea unui credit. Astfel de garanţii se pot
emite fie în baza unui depozit colateral constituit la bancă, fie în baza unor garanţii precum
93
ipoteca ori gajul, caz în care solicitantul trebuie să facă dovada existenţei surselor de plată a
angajamentului asumat de bancă pe perioada respectivă.
5.5. Elemente componente
Toate garanţiile trebuie să includă anumite elemente comune obligatorii:
 ordonatorul care solicită emiterea garanției; beneficiarul; emitentul (banca ce emite
garanția) ;
 scopul / obiectul garanţiei - de exemplu : În baza acestui contract cumpărătorul
trebuie să plătească suma de ... ca o plată în avans de ... % din valoarea contractului în
favoarea vânzătorului );
 valoarea garanţiei - de exemplu : „Luând în considerare condiţiile de mai sus , noi
Banca... vă dăm alăturat garanţia şi suntem de acord să plătim irevocabil suma de ..”;
 formula de obligaţie ( angajament ) al băncii - de exemplu: „Banca ... este de acord
să plătească suma ... la primirea primei dumneavoastră cereri făcută în scris”.
 termenele de plată ;
 condiţiile şi modul de executare;
 valabilitatea garanţiei - de exemplu : „Această garanţie este valabilă în formă scrisă
… la sau … înainte … după care dată obligaţia noastră va înceta” ;
 prevederi privind reducerea garanției;
 clauza privind legislaţia aplicată –de exemplu: „Această scrisoare va fi guvernată de
legea română”.
De regulă, fiecare element al garanţiei reprezintă obiect de negocieri între parteneri.
După convenirea textului, ordonatorul garanţiei solicită băncii sale emiterea garanţiei, după
care garanţia este transmisă beneficiarului direct sau prin intermediul băncii.
5.6. Clasificare
 În funcţie de angajamentul băncii garante:
 scrisori simple, când banca răspunde doar în caz de neplată a debitorului principal;
 scrisori solidare, când beneficiarul poate cere direct băncii executarea obligaţiei
fără a-l mai urmări mai întâi pe căi legale pe debitorul principal ce nu şi-a onorat obligaţia;
 După obiectul garantat:
 scrisori ce garantează plata prin incasso documentar - banca va trata documentele
financiare sau comerciale pentru a obține acceptarea sau plata, pentru a remite documentele
contra acceptării;
 scrisori ce garantează deschiderea unui acreditiv documentar: angajamentul băncii
ce conferă vânzătorului siguranța executării obligației, garantând cumpărătorului că plata se
va efectua numai pe baza prezentării documentelor ce atestă livrarea mărfurilor, executarea
lucrărilor sau prestarea serviciilor.
 scrisori de garanţie pentru participarea la licitaţii tender or bid bonds - în cadrul
organizării licitaţiilor, fie potrivit legii, fie potrivit caietului de sarcini se solicită
participanţilor depunerea unei garanţii stabilite procentual din valoarea ofertei;
 scrisori de garanţie pentru bună execuţie - performance bonds, prin care se
garantează executarea corespunzătoare şi la termen a obligaţiilor;
 scrisori de garanţie a restituirii avansului plătit, în cazul în care cumpărătorul plătitor
al avansului ar dori să se asigure că avansul îi va fi restitui dacă vânzarea nu are loc ;
 scrisori de garanţie a plăţii, când plata are loc la o dată ulterioară faţă de livrarea
produselor sau serviciilor.
5.7. Emitere
Sunt cunoscute două metode de emitere a garanţiilor bancare, după cum urmează :
94
- directă, prin utilizarea băncii din ţara vânzătorului pentru a emite garanţia în
favoarea cumpărătorului extern;
- indirectă, banca din ţara vânzătorului împuterniceşte o bancă străina să emită o
garanţie în favoarea cumpărătorului .
În cazul garanţiei autonome, emitentul (banca) este obligat să execute garanţia pe baza
simplei cereri a beneficiarului sau la prezentarea şi a unor documente indicate în scrisoare,
fără însă a mai face verificări asupra raportului juridic (primar) dintre creditor (beneficiarul
garanţiei) şi debitor (ordonator).
Garanţia pe care emitentul se obligă să o plătească beneficiarului constă într-o sumă de
bani aparţinând adesea, ordonatorului însuşi, dar aflată în mâna emitentului. Scrisoarea de
garanţie se bazează pe poziţia neutră pe care emitentul scrisorii de garanţie o are şi care, în
cazul în care beneficiarul va solicita executarea scrisorii, va face către acesta plata sumei
datorate de ordonator. Emitentul joacă un rol intermediar în efectuarea unei plăţi. De aceea, se
consideră că, sub aspect economic, garanţia autonomă „ reprezintă mai degrabă o modalitate
de plată decât o garanţie propriu-zisă”, deoarece banca întotdeauna „ se asigură că ordonatorul
a constituit în favoarea sa o garanţie (reală) suficientă pentru acoperirea riscului pe care banca
si-l asumă.”
Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional
preexistent , chiar dacă scrisoarea de garanţie a fost emisă în considerarea acestui raport.
Dacă în cazul fideiusiunii, între fideiusor şi debitorul principal este posibil să nu
preexiste raporturi obligaţionale, fideiusorul putând garanta fără ştirea debitorului sau chiar
împotriva voinţei acestuia, în cazul garanţiilor autonome scrisorii de garanţie, între emitent şi
ordonator există raporturi obligaţionale din contractul bancar.
5.8. Efecte
Deşi este un angajament independent, formarea acestuia are în vedere toate raporturile
juridice constitutive, participanţilor revenindu-le drepturi si obligaţii diferite, în funcţie de
calitatea deţinută.
 între emitent şi beneficiar
Regulile privind executarea garanţiei sunt subsumate scopului care a dus la apariţia
garanţiei autonome şi au ca scop simplificarea mecanismului, în paralel cu creşterea siguranţei
beneficiarul că îşi va primi, în cazul neexecutării sau al executării necorespunzător a obligaţiei
din partea debitorului , garanţia. Astfel, emitentul trebuie să facă plata fie:
 la prima şi simpla cerere a beneficiarului;
Cererea de plată care emană de la beneficiar trebuie să fie formulată în scris sau în
orice altă formă prin care este prezentată o înregistrare completă a textului, să fie fermă,
neechivocă, certă. Expresia „Prelungește sau plătește”: nu este reglementată de noul Cod
Civil. Deseori, beneficiarii solicit prorogarea scrisorii de garanţie, iar dacă emitentul nu
consimte, beneficiarul va putea solicita plata garanţiei ;
 la cererea beneficiarului însoţită de regulă de depunerea unor documente, dacă
astfel s-a convenit prin textul scrisorii de garanţie (garanţia documentară).
În cazul constituirii unei garanţii autonome, plata trebuie să se facă după un simplu
examen formal al documentelor prezentate în conformitate cu textul scrisorii de garanţie,
„fără a mai fi necesar un examen de fond al necesităţii şi cuantumul executării, astfel încât
condiţiile executării să nu impună în sarcina emitentului verificarea contractului primar”.
Plata se face strict în condiţiile determinate prin scrisoarea de garanţie : în cuantumul ,
în moneda, la locul şi la termenul prevăzut în acesta, în executarea doar a obligaţiei stabilite
prin contractul primar indicat, iar nu rezultând dintr-un eventual alt contract existent între
ordonator şi beneficiar.
Transmiterea dreptului de a solicita plata garanţiei este reglementată în art. 2321.
C.civ. În ceea ce priveşte transmiterea scrisorii de drept, există regula generală conform căreia
95
aceasta nu se transmite în acelaşi timp cu transferarea drepturilor/obligaţiilor din raportul
preexistent. Transferul acestui drept al beneficiarului este condiţionat de autorizarea acestuia
prin actul juridic de garanţie și de respectarea condiţiilor şi a formei, transferul fiind
irevocabil.
Stingerea dreptului de a solicita plata garanţiei poate avea loc în anumite cazuri
precum: liberarea emitentului de obligaţia sa, confuziunea, compensaţia sau încetarea
perioadei de valabilitate a angajamentului.
Obligaţia instituţiei de credit de a plăti scrisoarea de garanţie implică obligația
verificării îndeplinirii condițiilor de executare și plata propriu-zisă; abuzul și frauda vădită
constituie limite ale executării scrisorii de garanție; în aceste situații emitentul va fi liberat de
angajament; frauda se caracterizează prin intenția de vătămare, fiind invocată de emitent, iar
abuzul reprezintă folosirea mecanismului la prima cerere fără justificare.
 între emitent şi ordonator
După efectuarea plăţii către beneficiar, emitentul are drept de regres împotriva
ordonatorului.
Dacă ordonatorul nu restituie voluntar plata, banca se va subroga în drepturile
creditorului plătit, întrucât nu face o plată pentru altul ci își asumă un risc personal. Acțiunea
recursorie va putea fi promovată doar dacă au fost respectate cerințele privind plata (suma,
termenele sau documentele), fiind admisă și în cazul în care nu e justificată pentru beneficiar,
dar nu este abuzivă sau frauduloasă.
Depozitul colateral este un instrument bancar folosit de mai multe ori în momentul în
care o persoană fizică dorește să acceseze un credit bancar, ori în cazul persoanelor juridice,
în momentul în care se încearcă obținerea unor scrisori de garanție. Astfel, depozitele
colaterale sunt de fapt modalitatea prin care persoana ce dorește creditul demonstrează că
dispune de resurse financiare pentru a restitui suma împrumutată. Trebuie știut însă că sumele
depuse în acest tip de depozit vor fi blocate până la returnarea banilor, sau pot constitui ele
ultima plată care trebuie efectuată în contul datoriei.
5.9. Încetare
Garanția conferită îşi încetează valabilitatea, fie la data plăţii garanţiei, fie la expirarea
termenului pentru care a fost constituită, dacă un astfel de termen a fost stabilit de părţi sau la
data producerii unui alt eveniment de care părţile au legat valabilitatea garanţiei.
6. Scrisoarea de confort
6.1. Noțiune
Reprezintă un instrument prin care o instituție bancară sprijină o altă persoană cu care
se află în relații contractuale (clientul băncii) în raporturile stabilite cu terții. Creditorul
urmărește asigurări suplimentare, să transfere o parte din riscul neexecutării și să diminueze
eventualele prejudicii. Interesul băncii este acela de încasa comisioane de la clienți pentru
serviciile acordate, iar interesul debitorului este atestarea bonității de către o bancă, de regulă
la solicitarea creditorului.
Spre deosebire de scrisoarea de garanție, nu sunt prevăzute raporturi contractuale
preexistente între debitor și emitent.
 presupune o analiză financiară efectuată de emitent asupra solvabilității debitorului.
Această analiză presupune raporturi anterioare existente între debitor și bancă.
 relația triunghiulară (dintre debitor și creditor, debitor și emitent, emitent și
creditor) determină funcționarea instrumentului de garantare, asemeni scrisorii de garanție.
 păstrează trăsăturile unei garanții autonome.
96
Scrisoarea de garanție bancară reprezintă un mijloc de înlesnire a unor tranzacţii
încheiate de părţi între care nu există disponibilităţile băneşti necesare sau nu există garanţia
onorării obligaţiilor reciproce.
Scrisoarea de garanţie bancară nu reprezintă un instrument efectiv de plată, fiind doar
un document prin care o bancă se obligă să plătească o sumă de bani creditorului unui
debitor, în cazul în care acesta din urmă nu va efectua acea plată.
Prin scrisoarea de garanţie nu se garantează fapte, ci banca îl asigură pe creditor că
debitorul este solvabil, iar în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale,
acestea vor fi acoperite de către bancă.
Scrisorile de garanţie bancară reduc riscurile tranzacţiilor internaţionale, optimizează
fluxul de numerar şi facilitează contractarea unui credit.
Scrisorile de garanţie bancară se pot emite de către bănci la solicitarea atât a
persoanelor cât şi juridice, legal constituite.
În emiterea şi utilizarea scrisorilor de garanţie bancară nu există reguli internaţionale,
motiv pentru care fiecare bancă trebuie să îşi ia toate măsurile de precauţie pentru ca debitorul
principal să plătească suma convenită şi numai în ultima instanţă să fie nevoită să achite
datoria clientului.
Aceste garanţii se pot emite fie în baza unui depozit colateral constituit la bancă sau
alte garanţii constituite în favoarea băncii, fie pe baza altor garanţii mai puţin lichide (ipoteci,
gajuri), caz în care solicitantul trebuie să facă existenţei surselor de plată a angajamentului
asumat de bancă pe perioada respectivă.
Scrisoarea de confort este un contract:
- unilateral - emitentul își asumă obligația de a face (finanțarea sau informarea
creditorului) sau de a nu face (limitarea unor posibilități pe care le-ar avea în temeiul
raportului cu debitorul care i-ar putea afecta solvabilitatea), ceea ce exprimă acceptarea
creditorului care are și inițiativa constituirii angajamentului și condiționează nașterea acestuia;
- irevocabil și autonom - scrisoarea nu va putea fi retrasă în perioada de valabilitate,
indiferent de prevederea caracterului irevocabil în scrisoare și nu depinde de existența și
evoluția raporturilor dintre creditor și debitor;
- intuitu personae în privința ambelor părți;
- formal și constitutiv: trebuie să cuprindă intenția expresă de a constitui o garanție
autonomă, nefiind suficientă simpla asumare a obligației băncii alături de debitor (poate
reprezenta doar o fideiusiune); este redactat în conformitate cu normele standard ale băncilor.
- cu valabilitate determinată, de regulă 3-6 luni cu posibilitate de prelungire;
- cu valoare limitată - cuprinde și suma maximă pentru care emitentul garantează.
6.4. Obiect
Obligația asumată în cadrul scrisorii de garanție poate fi atât negativă cât și pozitivă
spre deosebire de scrisoarea de garanție. Uneori obligația de a face vizează supravegherea
debitorului în executarea obligației.
6.5. Efecte
Scrisoarea de confort, spre deosebire de scrisoarea de garanție, nu asigură executarea
obligației de debitor fără a obliga emitentul garant.
În caz de neexecutare, beneficiarul scrisorii de confort va trebui să apeleze la alte
mijloace juridice, precum valorificarea unor garanții. Cu toate acestea, creditorul poate
97
solicita emitentului daune-interese dacă nerespectarea obligațiilor asumate de acesta prin
scrisoarea de confort determină neîndeplinirea obligației de către debitor.
Emitentul răspunde pentru neîndeplinirea propriei obligații precum: acordarea
finanțării promise, corecta evaluare a potențialului financiar, obligația de informare a
creditorului privind schimbările situației patrimoniale a debitorului.
Și în cazul scrisorii de confort este permis regresul împotriva debitorului care trebuie
să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă când emitentul „a căzut în pretenții față
de creditor” - art. 2322(3) C. civ. Chiar dacă acest drept al emitentului nu e prevăzut în
contractul încheiat cu debitorul, se fundamentează pe principiul îmbogățirii fără justă cauză,
poziția de îmbogățit aparținând debitorului, iar emitentul ar fi însărăcit ca urmare a plății
daunelor-interese, aceasta nefiind efectuată în interes personal, pe riscul său sau cu intenția de
a gratifica.
6.6. Încetare
Încetarea are loc odată cu încetarea contractului comercial pentru care a fost solicitată.
1.5.Rezumat
Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sau particularilor sub formă
bănească de către instituţiile bancare. Facilitatea de credit este contractul prin care o instituţie
de credit se obligă să ţină la dispoziţia clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp
determinată sau nedeterminată. Închirierea casetelor de valori reprezintă contractul prin care o
instituție de credit pune la dispoziția unui client o casetă pentru păstrarea valorilor, într-o
încăpere adecvată și sigură, asigurând, totodată, integritatea acesteia. Contractul de garanţie
este un contract accesoriu care are drept scop să asigure executarea întocmai a obligaţiilor
stipulate în contractul principal. Garanţia bancară autonomă constituie un contract prin care o
bancă se obligă să garanteze pe beneficiar de conduita unei persoane, în vederea obţinerii unui
anumit rezultat, iar dacă acesta nu este obţinut, să-i plătească beneficiarului o sumă de bani cu
titlu de despăgubire. Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă actul prin care o bancă se
angajează în mod irevocabil ca, în cazul în care debitorul principal nu va plăti la termen suma
indicată expres în acest document, să plătească suma neachitată către beneficiarul garanţiei.
Scrisoarea de confort reprezintă un instrument prin care o instituție bancară îi înlesnește
clientului său efectuarea unor tranzacţii încheiate cu terțe persoane, când acesta nu dispune de
sumele băneşti necesare sau nu există garanţia onorării obligaţiilor reciproce.

1. Evidențiați categoriile de contracte de credit bancar.
2. Precizați care este natura juridică a contractului de închiriere a casetelor de valori.
3. Determinați raporturile juridice pe care le implică emiterea unei garanţii bancare.
4. Indicați elementele pe care trebuie să le conțină garanţiile bancare autonome.
5. Arătați prin ce se diferențiază scrisoarea de garanție bancară față de alte tipuri de garanții.
6. Diferențiați metodele de emitere a garanțiilor bancare autonome.
7. Prezentați care sunt efectele emiterii scrisorii de confort.
98
Unitatea de învățare 11: Titlurile de credit (I): clasificări; cambia; biletul la ordin.
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 11 prezintă: cadrul general al titlurilor de credit: noțiune;
caractere juridice; funcții; clasificare; cambia: definiție și reglementare; natura juridică;
clasificare; participanți; elemente; proces; biletul la ordin : definiție; elemente.

- să determine funcțiile pe care le îndeplinesc titlurile de credit;
- să stabilească modul de operare a cambiei;
- să identifice trăsăturile caracteristice ale biletului la ordin;
să indice elementele componente al biletului la ordin.
1.3. Durata

1. Cadru general
1. 1. Noțiune
Titlul de credit a fost considerat: „un document necesar pentru a exercita un drept
literal şi autonom care este menţionat în el”, „un document constitutiv al cărui proprietar este
titularul autonom al dreptului literal care este menţionat în el”.
Astfel, titlul comercial de valoare a fost definit ca un înscris, denumit titlu, în temeiul
căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în
înscris. Titlurile de credit sunt documente ce au forma și conținutul standardizate,
reprezentând o obligație a unei persoane (debitor) de a plăti la o scadență determinată o
anumită sumă de bani, împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar. O altă definiţie relevă
faptul că titlurile de credit sunt nişte instrumente financiare prin intermediul cărora se asigură
consemnarea unor raporturi de credit .
Pe lângă funcţia de consemnare a unei relaţii de creditare, titlurile de credit îndeplinesc
şi funcţia de mijloc de plată. Stingerea obligaţiilor beneficiarului se face prin transmiterea
unui titlu de credit aflat în posesia sa (prin transmiterea dreptului de creanţă pe care îl are
asupra debitorului). De obicei această transmitere este condiţionată de acceptarea titlului de
credit de către partener, dar există şi titluri de credit a căror acceptare este impusă prin lege –
bancnotele .
Esențial în legătură cu instrumentele de plată este suportul de realizare și utilizare al
acestora care poate fi suport de hârtie sau suport electronic.
Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vândute și cumpărate înainte de
scadență. Ele au o valoare nominală (care este cea înscrisă pe document) și o valoare de
piață, care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de scadență,
beneficiarul intră în posesia sumei înainte de scadență, în schimbul unei taxe, denumite taxă
de scont. Negocierea titlurilor de credit se poate face fie prin intermediul băncilor, fie la bursa
de valori.
Titlurile de credit se caracterizează prin:
- formalism - au la bază un document-tip, formulat în termeni preciși, care servește la
afirmarea dreptului beneficiarului, la transmiterea creanței și/sau la executarea acesteia;
documentul cuprinde condiții esențiale ce dau putere titlului de credit;
99
- literalitate - existența dreptului, întinderea și natura acestuia sunt determinate în mod
necesar și suficient prin mențiunile cuprinse în document; titlul de credit nu poate fi
interpretat sau completat cu alte înscrisuri;
- autonomie - documentul capătă putere circulatorie independent de tranzacția care a
stat la baza apariției lui; fiecare posesor al titlului dobândește un drept propriu și autonom,
independent de creanța încorporată; fiecare nou semnatar deține o poziție juridică de sine
stătătoare, dobândind un drept nou, originar, nu unul cedat - neputându-i-se opune excepțiile,
ce li se puteau opune posesorilor anteriori;
- caracter constitutiv - dreptul încorporat în titlu nu poate exista fără înscris, conferind
posesorului drepturi depline în condițiile legii.
1.3. Funcții
- servesc drept instrumente de plată, facilitează circulația comercială a bunurilor;
- servesc drept instrument al transferului de credit, prin circulația titlului, cu rol de
mobilizare a creditului sau de refinanțare a creditorului;
- servesc drept garanție în relațiile de colaborare dintre comercianți.
1.4. Clasificare
 În funcţie de natura prestaţiei, titlurile de credit cuprind:
 titluri care au drept obiect prestarea unei sume de bani, cum sunt: cambia, biletul la
ordin, poliţele de asigurare pe viaţă, obligaţiunile emise de stat;
 titluri de credit care au ca obiect bunuri fungibile sau de gen, cum sunt titlurile
reprezentând mărfurile sau productele în curs de transport sau de depozit; conosamentul şi
warantul;
 În funcţie de criteriul conţinutului, titlurile de credit se pot clasifica în:
 titluri de credit propriu-zise - cuprind o promisiune de prestaţiuni viitoare, dând
titularului dreptul la o sumă determinată de bani sau la o anumită cantitate de mărfuri
fungibile, cum sunt: cambia, biletul la ordin, obligaţiile emise de societăţile comerciale sau de
stat, poliţele de asigurare;
 titluri de credit reprezentative - încorporează un drept real asupra unei cantităţi de
mărfuri determinate care este depozitată sau predată spre a fi transportată; titularul
documentului are posesia mărfurilor prin reprezentantul său precum şi un drept de dispoziţie
asupra lor; titlurile reprezentative circulă în locul mărfurilor pe care le reprezintă subrogându-
se în locul lor, cum sunt: conosamentul, recipisa de depozit şi warantul;
 titluri de credit de participaţie sau de drepturi corporative - certifică un drept
complex ce decurge din calitatea de component al unei societăți, conferind o sumă de drepturi
patrimoniale (de exemplu: de a obține dividende, de a obține restituirea cotei de participare în
cazul dizolvării), dar și nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la vot, dreptul de control, de a alege
și de a fi ales în organele de conducere, etc; exemplu: acțiunile;
 În funcţie de criteriul conţinutului titlului, titlurile se împart în:
 efecte de comerţ;
 valori mobiliare;
 titluri reprezentative ale mărfurilor.
Categoria titlurilor de credit este mult mai largă decât cea a efectelor de comerţ,
acestea din urmă fiind incluse în titlurile de comerţ.
 După modul de circulație, titlurile comerciale de valoare pot fi:
 nominative - cuprind indicarea nominală a titularului dreptului patrimonial;
transmiterea titlului se poate face numai cu concursul emitentului, care trebuie să o
menționeze în registrul său, dar și în titlu; transmiterea lor se poate face prin gir și prin
cesiune; exemple: acțiunile, obligațiunile;
 la ordin - cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de o persoană determinată,
adică de primul beneficiar sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi
100
printr-o formalitate numită gir; dobânditorul exercită drepturile „la ordinul” beneficiarului;
exemple: cambia, biletul la ordin, cecul, recipisa de depozit;
 la purtător - indică persoana debitorului, fără a-l menționa pe creditor; titularul
drepturilor menționate în înscris este posesorul legitim al înscrisului; transmiterea titlurilor lor
se realizează prin simpla remitere materială a înscrisurilor; posesorul este prezumat de
bună-credință împotriva oricărei revendicări; exemple: titlul de valoare.
 După cum este sau nu este menţionată cauza în înscris, titlurile de comerţ se
împart:
 titluri cauzale - au înserată menţiunea expresă a cauzei pentru care se datorează
prestaţiunea; fiind un element intern al obligaţiei - indicarea ei este esenţială
 pentru valoarea juridică a titlului de credit; sunt incluse în această categorie
conosamentul şi acţiunile, obligațiunile, titlurile reprezentative;
 titluri abstracte - nu prevăd cauza juridică a obligaţiei, iar valabilitate titlului
este independentă de exprimarea cauzei; cauza reprezintă un element extern al obligaţiei; sunt
astfel: cambia, biletul la ordin.
 În raport de numărul participanților, titlurile se împart în:
 titlurile la care participă trei persoane - sunt reprezentate prin cambie, în
mecanismul căreia sunt implicați: trăgătorul (emitentul), trasul și beneficiarul;
 titlurile la care participă două persoane: sunt reprezentate prin biletul la ordin,
părțile acestuia fiind emitentul și beneficiarul.
 În funcţie de scadenţa creditului pe care îl consemnează, titlurile de credit pot fi:
 titluri de credit pe termen scurt: cuprind o gamă largă de instrumente financiare cu
scadenţe sub un an, care circulă prin andosare (gir) sau scontare, cum sunt - efectele de
comerţ sau cambiile, certificatele de depozit, bonurile de tezaur, obligaţiunile fără cupon;
 titlurile de credit pe termen mijlociu şi lung: notele şi obligaţiunile;
 titluri de credit fără scadenţă: bancnotele.
2. CAMBIA
2. 1. Definiție și reglementare
Legea nu se dă o definiţie noţiunii de cambie, însă în literatura de specialitate cambia a
fost definită pe baza elementelor şi caracteristicilor acesteia.
Reglementarea a fost realizată prin Legea nr. 58 din 1934, cu succesive modificări.
Banca Naţională a României a emis Normele - cadru nr. 6 din 8 martie 1994 privind comerţul
făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cambia şi biletul la ordin şi
Normele tehnice ale Băncii Naţionale privind cambia şi biletul la ordin. În prezent, cambia
este reglementată și în C. civ., în Capitolul VII, Secțiunea a II-a, art. 2.651- 2.654.
În normele bancare, cambia este definită ca un instrument de plata ce exprima
obligația asumată de un debitor de a plăti la vedere sau la scadență o sumă de bani în favoarea
unui beneficiar. Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă
dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia
persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
2.2. Natura juridică
 titlu de credit: cambia are o anumita valoare nominal; furnizorul vinde marfa cu
plata ulterioara, deci pe credit, urmând să încaseze la scadență contravaloarea mărfii și
dobânda aferentă. În schimbul mărfii, cumpărătorul acceptă o cambie prin care se obligă să
achite la scadență creditul comercial și datoria atașată;
 transferabilitatea: posibilitatea de a se schimba creditorul de mai multe ori,
realizând astfel stingerea unor obligații în lanț cu același instrument; astfel, creditorul inițial,
care este în posesia unui document de creanță asupra debitorului inițial are la rândul lui
anumite obligații de plată către un creditor pe care le poate stinge prin predarea, sub
101
semnătură, a cambiei; creanța debitorului inițial rămâne valabilă ca sumă și termen, numai că
datoria se va plăti noului creditor; în continuare, pot avea loc mai multe circuite, deci cambia
se transfera de la un creditor la altul și implicit are loc cesiunea de creanțe;
 negocierea: cambia are o anumită valoare, care este dată de valoarea mărfii vândute
și dobânda aferentă până la data plății; prin intrarea în circuitul comercial, cambia stinge unele
obligații înainte de scadența acesteia și ca urmare în fiecare tranzacție are o anumită valoare
care se poate negocia între părți în funcție de perioada rămasă până la scadență, nivelul
dobânzii pe piață și alte criterii; de regulă, cambiile negociate înainte de scadență au o valoare
mai mică decât cea nominală și cele negociate după scadență o valoare mai mare, părțile
având latitudinea să stabilească un preț convenit de comun acord.
 răspunderea solidară: toți cei care au fost posesori ai cambiei, deci beneficiari
temporari ai acesteia, răspund solidar în cazul neplății cambiei la scadență; pentru reducerea
riscului, se dorește ca în procesul cambial să se implice o instituție bancară în calitate de
garant al plătitorului, ceea ce dă mai multă încredere creditorilor.
2.3. Clasificare
 În funcţie de tipul de relaţie de credit pe care o consemnează, cambiile pot fi:
 cambiile comerciale sau reale, prin care sunt consemnate raporturi de credit
comercial între beneficiar şi furnizor;
 cambiile financiare (de bronz), emise în vederea obţinerii unei sume de bani; nu
exprimă contravaloarea unui transfer de mărfuri sau servicii.
 În funcţie de numărul celor menţionaţi pe faţa titlului de credit, cambia poate fi de
două tipuri:
 biletul la ordin şi
 trata
Trata este denumirea istorica a cambiei; prin OG nr. 11/1993 s–a adoptat noțiunea de
cambie care este similară cu trata.
2.4. Participanți
Participanții la raportul cambial sunt:
a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească
o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească
suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător,
deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata;
b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de
bani;
c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de
către tras.
Cambia poate fi trasă:
– la ordinul trăgătorului însuși (caz în care devine și beneficiar)
– asupra trăgătorului însuși (situație în care devine tras)
– pentru contul unu terț (beneficiarul cambiei).
Exemplificare
Profesionistul din statul A, în urma afacerilor încheiate în statul B, dobândește o serie
de creanțe fata de profesioniști din statul B (de exemplu a vândut o cantitate de marfă pe care
cumpărătorul se obligă să o plătească la o dată ulterioară predării mărfii). Reîntors în statul B
pentru alte afaceri, ar fi posibil ca acel comerciant să se angajeze să-și plătească propriile
datorii folosindu-se de creanță ce o avea împotriva cumpărătorului pentru care scadența plății
nu se împlinise – acesta reprezintă raportul fundamental ce sta la baza emiterii cambiei.
Mecanismul ce face posibilă legătura între creanțe și datorii este următorul:
profesionistul din statul A (numit trăgător) în loc să-și plătească în moneda din statul B,
propriile datorii față de un creditor personal din statul B (numit beneficiar, iar raportul juridic
102
dintre beneficiar si trăgător se numește valoare furnizată) va invita să plătească în locul lui pe
cumpărătorul-debitor al plății prețului (numit tras).
Operațiunea juridică va îmbrăca următoarea formă: profesionistul din statul A (numit
trăgător) redactează (trage) o cambie pe care, predându-l unei persoane numită beneficiar, dă
dreptul acesteia din urma să obțină plata unei sume de bani de la tras, la data consemnată în
titlu.
2.5. Elemente
Înscrisul cambial trebuie să cuprindă obligatoriu menţiunile prevăzute de art. 1 pct. 1-8
din Legea nr. 58/1934. Unele din condiţiile cambiale pot lipsi, iar titlul se poate completa prin
interpretarea conţinutului cambiei; chiar legea suplineşte lipsa lor, indicând ce declaraţii le pot
înlocui pe cele ce lipsesc.
 Elementele obligatorii sunt următoarele:
 Denumirea de cambie: potrivit legii denumirea de „cambie” trebuie trecută în
însuşi textul titlului. Nu sunt admişi termeni echivalenţi cum ar fi de exemplu „a se plăti
conform dreptului cambial”, căci a admite contrariul înseamnă a tulbura circulaţia cambiei,
care trebuie recunoscută uşor, la o singură privire fără să dea naştere la o adevărată cercetare
deductivă a intenţiei autorului. Denumirea de cambie trebuie exprimată în limba folosită
pentru redactarea ordinului; lipsa denumirii de cambie atrage nulitatea titlului - pct. 13 din
Normele cadru ale BNR;
 Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate: înscrisul trebuie
să cuprindă ordinul pe care trăgătorul îl dă trasului de a plăti beneficiarului o sumă de bani.
Ordinul trebuie să fie clar şi precis. Legea prevede că ordinul trebuie să fie necondiţionat.
Orice condiţie ori contraprestaţie atrage nulitatea cambiei. Ordinul trebuie să privească plata
unei sume de bani determinate. Această plată trebuie să aibă ca obiect numai o sumă de bani
şi într-un cuantum determinat. În afară de indicarea sumei, trebuie să precizeze felul monedei.
Fără această precizare cambia este lovită de nulitate. Dacă suma de bani a fost arătată în cifre
şi litere, în caz de neconcordanţă între ele prevalează suma arătată în litere;
 Numele trasului: Legea prevede că trebuie precizat numele persoanei care va plăti
(tras). Poate fi desemnat ca tras orice persoană fizică sau juridică. Se are în vedere numele şi
prenumele persoanei fizice sau, după caz, denumirea persoanei juridice. În caz de
neidentificare a trasului, cambia este lovită de nulitate. Legea permite şi posibilitatea indicării
mai multor persoane în calitate de tras, dar în mod cumulativ, adică numai dacă fiecare dintre
aceste persoane acceptă plata întregii sume (obligaţie solidară). Nu se admite indicarea
alternativă a mai multor traşi, deoarece se creează o nesiguranţă în privinţa plăţii cambiei.
Potrivit legii în calitate de tras poate fi indicat însuşi trăgătorul.
 Scadenţa : potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la
care obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de bani
menţionate în înscris. Indicarea scadenţei prezintă interes deoarece de la data scadenţei se
produc efectele cambiale şi tot de la această dată se stabilesc zilele legale de prezentare la
plată a cambiei şi se calculează termenele de prescripţie. Scadenţa trebuie să fie certă, unică,
posibilă şi să rezulte din înscris. Neindicarea scadenţei nu atrage nulitatea cambiei, cambia
este socotită la „vedere”, adică la prezentarea ei. Cambia poate fi trasă: la vedere, la un anume
timp de la vedere, la un anumit termen de la emiterea cambiei, la o zi fixă.
 Locul plății : înscrisul trebuie să prevadă locul unde debitorul (trasul) va face plata.
Se consideră că va trebui să se arate numai localitatea. În acest caz plata se va face de către
terţ, afară de cazul când se specifică expres că plata va fi făcută de către tras la domiciliul
terţului. O cambie care cuprinde o astfel de clauză se numeşte cambie domiciliată.
 Numele beneficiarului: indicaţia prevăzută în art. 1, pct. 6 are ca scop să
arate persoana căreia trebuie să-i fie plătită suma prevăzută în cambie, cu alte cuvinte să
103
determine pe creditor. În mod obişnuit numele beneficiarului se inserează în contextul
cambiei, făcând parte din ordinul de plată; el însă poate fi inserat în orice parte a titlului, dacă
rezultă că trăgătorul a înţeles să se refere la el. Trăgătorul poate desemna mai mulţi
beneficiari, această facultate fiindu-i recunoscută în mod tradiţional deşi legea vorbeşte numai
de numele beneficiarului. Trăgătorul se poate indica pe sine ca beneficiar. Cambia în care nu
este menționat numele beneficiarului este nulă, întrucât nu este admisă cambia la purtător.
 Data şi locul de emisiune: înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii
cambiei. Data se indică prin ziua, luna şi anul emiterii cambiei. Ea este unică chiar dacă ar
exista mai mulţi trăgători. Data emiterii cambiei este certă şi opozabilă terţilor până la proba
contrară. În cambie trebuie să se menţioneze locul emisiunii (localitatea în care se emite
cambia). În cazul în care nu se indică locul emiterii, legea prezumă ca loc al emisiunii locul
arătat lângă semnătura trăgătorului. Dacă un asemenea loc nu se menţionează, cambia este
lovită de nulitate. Menţionarea locului cambiei prezintă interes pentru determinarea legii
aplicabile pentru formarea cambiei. În cazul când în titlu nu figurează data de emisiune,
cambia este lovită de nulitate.
 Semnătura emitentului (trăgătorului) Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine
trăgătorului este atestat de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză.. De aceea pentru a
produce efecte cambia trebuie semnată de trăgător; în absenţa semnăturii cambia este lovită de
nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă. Ea se compune din numele şi prenumele ori
numele şi iniţiala prenumelui, respectiv firma trăgătorului În mod obişnuit semnătura
trăgătorului trebuie să figureze la sfârşitul textului, pentru a exista certitudinea că aceasta
exprimă integral voinţa trăgătorului.
 Sancțiunea pentru lipsa elementelor esențiale
Lipsa condițiilor esențiale de formă este sancționată cu nulitatea titlului și a tuturor
obligațiilor specifice cambiei asumate prin titlu, e.g acceptarea, girul, avalul. Absența
vreuneia din mențiunile de mai sus are drept consecință faptul că un astfel de înscris nu mai
are valoarea de cambie, putând fi însă considerat un act sub semnătură privată, constatând o
obligație de drept comun.
VI.2.6. Proces
Procesul cambial cuprinde următoarele etape:
 Emiterea cambiei
Emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice anterioare între
persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice la care participă. În temeiul acestor
raporturi juridice, denumite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor
sau debitor în raporturile juridice la care participă.
Prin emiterea cambiei și efectuarea plății se execută obligațiile din raporturile juridice
preexistente. Trăgătorul are o creanță față de tras (numită proviziune sau acoperirea cambiei),
iar beneficiarul are o creanță față de trăgător (numită valoare furnizată). Prin emiterea
cambiei, trăgătorul va da dispoziție trasului, care este debitorul său, să plătească la scadență
suma de bani respectivă direct beneficiarului, care este creditorul trăgătorului.
Rolul principal al cambiei acela de a contribui la transferul fondurilor de la deținători
la utilizatori și la o întrebuințare mai eficientă a capitalurilor disponibile.
 Acceptarea cambiei
Prezentarea cambiei spre acceptare nu este obligatorie, deoarece legea nu prevede
obligația trăgătorului de a încunoștiința pe tras despre emiterea cambiei. De aceea, la emitere,
trasul este un terț, putând fi perceput doar ca un potențial debitor cambial. Dacă acceptă
cambia, trasul devine debitor cambial principal direct, toți ceilalți semnatari cambiali (girant,
trăgător sau avaliștii lor) fiind obligați de regres.
Posesorul unei cambii acceptate trebuie să ceară plata în primul rând trasului
acceptant, putându-se îndrepta împotriva obligațiilor de regres, numai după ce trasul a refuzat
104
plata, fapt constatat de data aceasta printr-un protest de neplată. Refuzul de acceptare
constatat prin protestul de neacceptare, îndreptățește posesorul cambiei să ceară plata, chiar
înainte de scadență, de la trăgător sau de la oricare dintre giranți.
Acceptarea este deci actul prin care trasul către care s-a adresat trăgătorul pentru plată
prin emiterea titlului, se obligă să plătească la scadenţă posesorului legitim al titlului, suma
arătată în cambie. La fel ca orice obligaţie cambială, acceptarea, adică obligaţia asumată de
tras de a plăti suma prevăzută în cambie la scadenţă trebuie să fie pură şi simplă, neafectată de
o condiţie cum ar fi realizarea unui eveniment viitor, sau de efectuarea unei contraprestaţii.
Voinţa de a accepta se exprimă prin mențiunea făcută pe titlu, prin formula : „acceptat” sau
prin orice altă expresie echivalentă, cum ar fi: „voi plăti”, sau „voi onora”. Pentru a fi
valabilă, acceptarea cambiei trebuie să fie necondiţionată.
Trăgătorul stabilește un termen pentru acceptare, perioada în care beneficiarul sau
posesorul cambiei trebuie să o prezinte la acceptare. în cele mai multe cazuri, acceptarea este
obligatorie și dacă nu este stabilit un termen, aceasta se poate face în orice moment până la
data scadenței, inclusiv în ziua scadenței. În unele situații, acceptarea este hotărâtoare ca în
cazul cambiilor cu scadență la un anumit timp de la vedere, întrucât prin acceptare se
stabilește momentul vederii și deci se determină și data scadenței. Datarea acceptării este
necesară și pentru a se dovedi înscrierea în termenul de acceptare. Neacceptarea în cadrul
acestui termen duce la pierderea dreptului de regres împotriva girantului care a stabilit
termenul și implicit a giranților următori.
Acceptarea poate fi revocată numai în situația în care trasul va înscrie pe titlu
mențiunea „anulat”, adăugând semnătura; revocarea e posibilă numai înainte de înapoierea
cambiei către posesorul ei.
 Scontarea cambiei
Scontarea este operațiunea de vânzare a unei cambii către o bancă cu scopul de a
obține lichiditate înainte de scadență. Dacă banca acceptă cambia, tranzacția se face prin
cumpărarea acesteia la valoarea actuală, care este una mai mică (cu suma scontului și a
comisioanelor percepute) decât valoarea nominală. Banca poate să cumpere cu condiția
răscumpărării de beneficiar înainte de scadență. Astfel, beneficiarul își asigură lichiditatea
necesară, urmând să se preocupe de încasarea la scadență a cambiei.
 Transmiterea cambiei
Rolul cambiei nu se reduce la acela de instrument de plată.
Beneficiarul cambiei, fiind creditor al sumei menționate în cambie, până la scadență,
va putea folosi cambia pentru a-și achita o datorie proprie față de un creditor, transmițând
cambia printr-o operațiune numită gir, care constă în dispoziția pe care beneficiarul o dă
trasului de a plăti suma menționată persoanei indicate de beneficiar.
Cambia se transmite prin:
 scontare - operaţiunea prin care beneficiarul transmite cambia către o bancă
comercială, pentru a obţine suma indicată în titlu, înainte de ajungerea la termen;
 rescontare - operaţiunea prin care o bancă comercială scontează cambia la banca
centrală;
 gir – operațiunea prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului,
toate drepturile izvorând din titlu respectiv.
 Înscrierea girului
Girul se menționează pe dosul cambiei (de unde și denumirea de “andosare”) sau, când
numărul girurilor necesită un spaţiu mai mare, pe un înscris separat numit „allonge” - o foaie
lipită de formularul cambial, constituind un adaos, o prelungire a cambiei. Formula folosită
pentru a evidenția girul este: “Plătiți lui …” sau “Plătiți la ordinul lui …”, urmată de
semnătura girantului și de dată, precum și de predarea (remiterea titlului).
105
Dacă trăgătorul înscrie pe cambie mențiunea “nu la ordin”, înseamnă că acesta nu este
de acord cu cesiunea repetată de creanță și cambia nu poate fi girată.
Girul trebuie să fie pur şi simplu, necondiţionat, el nu poate fi afectat de vreo condiţie;
astfel esenţa cambială a declaraţiei ar fi ameninţată şi girul şi-ar pierde efectul său abstract.
 Formele girului
În funcție de obiectul transmiterii girul poate fi:
 girul translativ - incluzând transmiterea drepturilor și a garanțiilor decurgând din
cambie, legitimarea și garanția acceptării și a plății;
 girul netranslativ, care poate fi pignorativ sau „pentru procură”.
 Efectele girului:
- efectul translativ – toate drepturile care izvorăsc din titlu trec către giratar,
raporturile schimbându-se mereu între creditor și debitor;
- efectul de garanţie - prin asumarea de către girant a obligației de a garanta acceptarea
și plata cambiei de către tras, iar în caz de refuz al acestuia din urmă giratul va fi ținut
personal să achite suma menționată în titlu; răspunderea solidară pe care giranții o acceptă
întărește încrederea în cambie și o face mai atractivă pentru viitorii utilizatori;
- efectul de legitimare – rezultă din succesiunea neîntreruptă de giruri, girantul poate
să poată să exercite drepturile prevăzute în cambie în calitate de creditor.
 Garantarea cambiei
 Inserarea avalului
Avalul este actul juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze
obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat. Avalul se poate da pentru
garantarea executării obligației fie de către tras, fie de către trăgător sau chiar pentru alt
avalist. Avalul este un accesoriu al cambiei și are caracter facultativ.
Avalul rezultă din inserarea în titlu a formulei „pentru aval”, sau a unei expresii
echivalente urmată de semnătura avalistului. Pot fi considerate echivalente formulele: „pentru
garanţie”, „în obligaţie solidară” sau „în locul debitorului cambial”. Prin depunerea semnăturii
pe fața titlului, avalistul devine obligat cambial. Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca şi
persoana pentru care a garantat.
De cele mai multe ori avalul se dă de bănci pentru cambiile prezentate de clienți pe
baza unor garanții depuse în bancă – depozite, titluri, cambii - contra unui comision care să
acopere cheltuielile de administrare legate de asemenea operațiuni și gradul de risc. În cazul
în care avalul se execută, banca se poate îndrepta împotriva garanției depuse de avalizat sau
poate acorda un credit pe termen scurt cu o dobândă mai mare decât dobânda curentă ca
urmare a gradului de risc mai mare al clientului din asemenea operațiuni.
 Caracteristicile avalului:
- nu poate fi dat sub condiție;
- poate garanta chiar și numai o parte a obligației;
- dacă nu se precizează persoana avalizată, se presupune ca avalul este dat pentru
garantarea obligațiilor trăgătorului.
 Efectele avalului:
- deși se aseamănă cu fidejusorul, avalistul nu dispune de beneficiul de discuțiune,
chiar în cazul nulității obligației avalizatului, avalistul rămâne ținut la plată;
- avalistul poate opune posesorului titlului excepțiile pe care debitorul avalizat le avea
contra lui;
- prin plata cambiei avalistul se subrogă în drepturile posesorului-plătit putându-și
exercita acțiunea directă contra trasului (sau avaliștilor lui) sau acțiunea de regres contra:
trăgătorului, giranților (și avaliștii lor);
- avalistul răspunde solidar cu ceilalți semnatari cambiali.
 Plata cambiei
106
În vederea achitării sumei de bani prevăzute în titlu, legea impune condiţia prezentării
cambiei la plată. În sistemul Legii nr. 58/1934 prezentarea cambiei se face în ziua în care
cambia este plătibilă sau în una din cele două zile lucrătoare care urmează.
Plata cambiei se face la scadență, la locul indicat în cuprinsul titlului.
 Scadența
Scadența este termenul la care cambia este exigibilă și trebuie plătită. Scadența trebuie
să fie:
- certă, adică să indice cu precizie ziua sau termenul până la care beneficiarul trebuie
să se prezinte la încasare;
- unică, respectiv nu se admit scadențe succesive;
- posibilă, să nu fie înaintea emiterii sau o zi neindentificabilă;
- exactă, să rezulte precis din textul cambiei.
Scadența poate fi stabilită:
- la vedere - la prezentarea beneficiarului, care poate fi la orice dată după emiterea
cambiei dar nu mai târziu de un an de zile, termenul maxim prevăzut de lege. Dacă
beneficiarul nu solicită plata timp de un an, debitorul este exonerat de obligația de plată din
cambie;
- la un anumit timp de la vedere - trăgătorul menționează că o cambie plătibilă la
vedere nu poate fi prezentată la plată înaintea unei anumite date, termenul de prezentarea a
cambiei, urmând să curgă de la acea dată;
- la un anumit termen de la emitere - trăgătorul poate stabili un anumit termen
convențional (zile, săptămâni, luni de la emitere) la care beneficiarul se poate prezenta pentru
încasarea cambiei; termenul poate fi prelungit sau redus de către trăgător și numai redus de
giranți;
- la o dată fixă – o anumită dată formata din zi, lună și an.
 Locul
Locul la care se face plata este indicat în cambie; în lipsa oricărei precizări plata se
face în localitatea indicată lângă numele trasului, iar dacă și aceasta lipsește, la domiciliul
(sediul) trasului sau al celui indicat să facă plata.
Obligatul principal este acceptantul, respective trasul și avaliștii acestuia, față de care
se întreprinde o acțiune cambială directă (protestul), iar dacă debitul nu se lichidează, acțiunea
cambiala (regresul) se îndrepta către trăgător, iar acesta către giranți.
În timp ce plata efectuată de tras îi eliberează pe toți debitorii cambiali, refuzul de
plată al trasului are drept consecință răspunderea solidară a tuturor debitorilor de regres. plata
efectuată de către un girant liberează de plată doar debitorii succesivi lui, nu și pe cei
anteriori.
 Protestul
Protestul reprezintă constatarea printr-un act autentic a rezultatului negativ a
prezentării cambiei spre acceptare și plată. Actul de protest se întocmește la cererea
posesorului cambiei la judecătoria unde este locul plății. Protestul de neplată se face contra
acceptantului care este obligatul principal pentru plata cambiei, contra trasului sau a
domiciliatarului, când plata urmează a se face printr-un terț. dacă este vorba de o cambie
neacceptată.
Protestul se dresează prin executorul judecătoresc în una din cele două zile lucrătoare
care urmează zilei de scadență. Executorul judecătoresc constată în mod public refuzul de
plată din partea obligatului principal și îl consemnează pe cambie. Locul de adresare a
protestului poate fi domiciliul trasului sau judecătoria locală. În cazul în care nu se poate
identifica domiciliul persoanelor contra cărora se adresează, protestul se face la judecătoria de
la locul plății și se numește “protest în vânt”.
 Regresul
107
În cazul în care la data scadenței obligațiile nu sunt îndeplinite, beneficiarul are la
îndemână acțiuni juridice pentru recuperarea datoriei. Refuzul de plată al cambiei de către
trasul-acceptant, la cererea posesorului cambiei, îi conferă acestuia dreptul de a acţiona prin
mijloace juridice de constrângere:
 acţiunea directă – cea pe care posesorul o are contra acceptantului şi avaliştilor săi;
Exerciţiul acţiunii directe nu este supus nici unei condiţii speciale în afară de aceea a
termenului de prescripţie înlăuntrul căruia trebuie introdusă;
 acţiunea în regres – cea îndreptată împotriva celorlalţi obligaţi cambiali (giranţii,
avaliştii, intervenienţii şi trăgătorul). Acţiunea de regres, este subordonată dresării actului de
protest, lipsa acestuia semnificând decăderea posesorului din beneficiul acţiunii.
Regresul presupune că posesorul s-a îndreptat mai înainte, prin acțiune directă, asupra
acceptantului și avaliștilor săi, dar rezultatele nu sunt satisfăcătoare.
În practica, se întâlnesc situații în care plata devine aleatorie înaintea scadenței și deci
acțiunea de regres nu trebuie să mai aștepte scadența : refuzul, parțial sau total, al acceptării;
falimentul trasului; incapacitatea de plată a trasului; falimentul trăgătorului, în cazul cambiei
neacceptate. Acțiunea de regres poate fi adresată de posesor împotriva trăgătorului dacă
obligația nu s-a stins integral, de trăgător contra girant și de girant sau avalist contra alți
giranți sau avaliști. Deci principiul solidarității determină o succesiune de acțiuni de regres.
Trăgătorul, giranții sau avaliștii pot înscrie pe cambie, sub semnătura, clauza “fără protest”
sau “fără cheltuieli” dacă sunt de acord sa se treacă direct la acțiunea de regres - dacă aceasta
clauză este făcută de trăgător ea produce efecte față de toți ceilalți semnatari, iar dacă este
făcută de un girant sau un avalist are efecte numai față de aceștia.
Posesorul titlului poate solicita de la debitorii cambiali:
- plata sumei datorate si dobânda până la scadență dacă aceasta a fost menționată în
cambie;
- dobânda legală de la scadență până la data plății;
- cheltuielile de protest.
În schimbul plății, debitorul de regres poate cere de la posesorul cambiei, restituirea
acesteia cu mențiunea “achitat”, actul de protest și contul de întoarcere - un document
adițional cambiei care stabilește dobânzile pretinse și cheltuielile efectuate în acțiunea de
regres.
 Executarea silită
Cambia are valoare de titlu executor pentru suma înscrisă pe titlu împreuna cu
dobânda și cheltuielile de protest aferente.
108
3. Biletul la ordin
3.1. Definiție
Biletul la ordin este titlul de credit prin care emitentul se obligă să plătească
beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani la scadenţă, într-un anumit loc.
Biletul la ordin este o formă mai simplă a cambiei, care reflectă relațiile numai dintre
doi parteneri - beneficiar și plătitor. Emitentul biletului la ordin este plătitorul care se
angajează ferm să plătească la scadență suma înscrisă pe document. Spre deosebire de cambie,
el nu conţine ordinul de plată adresat persoanei ci numai asumarea propriei obligaţii de plată.
3.2. Elemente
Biletul de ordin sub sancţiunea nulităţii are următoarele menţiuni:
- denumirea „bilet de ordin" inserată în textul titlului, în aceeaşi limbă în care este
redactat textul ;
- promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată folosindu-se
expresia ,, voi plăti” sau alte expresii similare;
- scadenţa plăţii;
- locul plăţii;
- numele celuia căruia i se va plăti ( sau la ordinul căruia se va plăti);
- data şi locul emiterii,
- semnătura emitentului.
Biletul la ordin nu se prezintă la acceptare; nici chiar in cazul biletului la ordin cu
scadență la un anumit timp de la vedere care trebuie prezentat in termen de 1 an de la emitere,
aceasta prezentare nu are valoarea unei acceptări a titlului, ci servește doar la determinarea
momentului exigibilității.
Locul emisiunii este considerat şi locul plăţii dacă această din urmă menţiune lipseşte .
Dacă nu s-a înscris locul emiterii, se consideră că este cel arătat lângă numele emitentului.
Sunt aplicabile şi biletului la ordin dispoziţiile relative la cambie privind: girul,
scadenţa, plata, protestul.
Emitentul unui bilet la ordin este ţinut în acelaşi mod ca şi acceptantul unei cambii.
Prin încasarea biletului la ordin, obligațiile între participanții la circuitul biletului la ordin se
sting.
1.5.Rezumat
Titlurile de credit sunt documente ce au forma și conținutul standardizate, reprezentând o
obligație a unei persoane de a plăti la o scadență determinată o anumită sumă de bani,
împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar. Cambia este un înscris prin care o persoană,
denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la
scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este titlul de credit prin care emitentul se obligă să plătească beneficiarului sau
la ordinul acestuia, o sumă de bani la scadenţă, într-un anumit loc.

1. Realizați o clasificare a titlurilor de credit.
2. Identificați elementele cambiei.
2. Determinați etapele pe care le parcurge procesul cambial.
3. Efectuați o comparație între biletul la ordin și cambie.
109
Unitatea de învățare 12: Titlurile de credit (II): cecul; bonurile de tezaur; renta; cărțile de
credit
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 11 prezintă: cecul: definiție; natură juridică; participanți; elemente;
clasificare; proces; bonurile de tezaur; renta (obligațiile fără cupon); cărţile de credit.

- să distingă natura juridică a cecului;
- să determine etapele procesului pe care îl implică cecul;
- să distingă principalele tipuri de cecuri;
- prezinte trăsăturile bonurilor de tezaur;
- să identifice principale categorii juridice ale impunerii
- să stabilească impunerea aplicabilă unei anumite situaţii juridice
1.3. Durata

1.Cecul
1.1. Definiție
În literatura de specialitate şi în reglementările comerciale au fost formulate o serie de
definiţii ale cecului:
 cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci sau
societăţi bancare la care are disponibil bănesc, numită tras, să plătească la prezentarea titlului
o sumă de bani, unei alte persoane numită beneficiar;
- cecul mai poate fi definit ca „un mandat scris dat unui bancher de a plăti la ordinul
purtătorului, posesorului o sumă determinată de bani”. Potrivit acestei definiţii bancherul este
trasul iar mandantul este trăgătorul;
 cecul, ca toate titlurile negociabile, este documentul literal şi autonom cuprinzând
ordinul de plată adresat de trăgător unei instituţii de credit de a plăti la predare posesorului o
sumă determinată. Prin excelenţă el este un instrument de plată, compensaţie, lichidare
apropiindu-se de biletul de bancă prin aceasta şi deosebindu-se prin faptul că emană de la
trăgător;
 cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil
corespunzător în aceste conturi; disponibilul trebuie să fie constituit prealabil emiterii
cecului, mai mare sau valoare egală cu cecul, să fie lichid, cert şi exigibil;
Emiterea unui cec fără a fi îndeplinite condiţiile de lichiditate ale trăgătorului
presupune sancţiuni civile şi penale.
În mod obișnuit, cecul este considerat ca făcând parte din categoria titlurilor de credit,
alături de cambie și biletul la ordin. În realitate, cecul are numai funcția de instrument de
plată, fiind lipsit de funcția de instrument de credit. Includerea cecului în categoria titlurilor
de credit se explică prin aceea că unele principii care guvernează cambia și biletul la ordin
sunt aplicate și cecului.
Pe când cambia reprezintă un înscris prin care o persoană dă dispoziţie unei alte
persoane să plătească unei terţe persoane, la scadenţă şi la locul stabilit, iar biletul la ordin
este înscrisul prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească o sumă de bani la
scadenţă unei alte persoane beneficiar sau la ordinul acesteia, cecul reprezintă acel înscris prin
110
care o persoană dă ordin unei bănci, la care are disponibil, să plătească o sumă de bani unei
persoane sau la ordinul acesteia.
Cecul este un titlu la ordin, complet si formal. El încorporează o obligație abstractă de
a plăti necondiționat „la vedere” (imediat) o suma de bani menționată în titlu.
Reglementarea cecului este cuprinsă în Legea nr. 59 /1934 modificată prin Legea nr.83
/ 1994; B. N. R. a emis Normele Cadru nr. 7 din 8 martie 1994 privind comerţul făcut de
societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cecuri şi Normele Tehnice nr.9 din 20
aprilie 1994 privind circulaţia şi standardele tehnice şi de conţinut ale cecului.
1.3. Participanți
Cecul pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane:
• trăgătorul - persoana care emite (scrie) cecul, fiind titularul unui cont bancar care va
fi debitat când cecul va fi plătit;
• beneficiarul - cel care va încasa cecul; acesta poate fi terţ sau însuşi trăgătorul, dacă
are nevoie de numerar;
• trasul este întotdeauna banca unde trăgătorul îşi are deschis contul. Trasul este un
prestator de servicii; va onora cecul la prezentare numai dacă trăgătorul are suficient
disponibil în contul său.
Beneficiarul cecului poate să încaseze suma de bani menționată în titlu, de la banca
desemnată, sau să gireze titlul pentru plata datoriilor sale.
1.4. Elemente
Forma scrisă este una din condiţiile esenţiale prevăzute pentru „ textul înscrisului”.
Pentru a fi un înscris valabil, din punct de vedere juridic, cecul trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni obligatorii:
• denumirea de cec trecută pe înscris; banca pune la dispoziţia clienţilor formulare de
cec tipizate;
• ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani (sumă înscrisă în cifre şi
litere cu indicarea monedei);
• numele trasului, respectiv banca la care trăgătorul are cont deschis de regulă, numele
băncii trase este pe înscris;
• locul plăţii, respectiv localitatea şi adresa băncii unde urmează a se face plata;
• data şi locul emiterii, respectiv ziua, luna, anul precum şi numele localităţii;
• semnătura trăgătorului autografă.
 Denumirea de „cec” trebuie trecută în însuşi textul titlului de comerţ şi trebuie
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea cecului.
BNR şi societăţile bancare pot accepta cecuri redactate în orice altă limbă cu condiţia
ca aceste cecuri să provină de la bănci sau de la societăţi similare agreate de societăţile
bancare române. Acest lucru presupune fie un acord existent între partea română şi cea
străină, fie o recunoaştere pe plan internaţional a respectivei instituţii străine.
Completarea cecului se poate face prin dactilografiere, prin completare pe formularul
standardizat şi tipizat cu cerneală sau pix de culoare neagră sau albastră.
Denumirea de „cec” trebuie trecută doar în locul special prevăzut. Dacă denumirea de
„cec” este trecută pe margine, în diagonală sau în partea de jos a instrumentului fiind însoţită
de semnătura trăgătorului cecul nu este valabil. De regulă, denumirea de „cec” figurează în
partea de sus stânga-faţă a instrumentului de plată. Fiind o menţiune obligatorie, lipsa
denumirii de „cec” atrage după sine nulitatea instrumentului de plată.
 Ordinul de plată trebuie să fie clar, precis, necondiţionat şi să se refere la plata unei
sume de bani exprimată în monedă. Suma de plată trebuie înscrisă obligatoriu la fel şi moneda
în care urmează să se efectueze plata – art. 37 din Legea nr. 59/1934.
Ordinul de plată va fi exprimat printr-o formulă imperativă de genul „plătiţi…”,
deoarece ordinul de plată nu poate comporta nici o condiţie suspensivă şi nici una rezolutorie
111
care ar putea afecta încrederea purtătorului în instrumentul de plată. Ordinul de plată nu poate
conţine limitări, contraprestaţii sau un alt tip de condiţii. Dacă ordinul de plată conţine
asemenea însemnări cecul devine nul. Ordinul de plată trebuie scris exact în locul special
prevăzut şi nu pe margine, în diagonală, în linie cu semnătura trăgătorului sau sub aceasta.
 Numele celui care trebuie să plătească, adică denumirea băncii-tras este
obligatorie.
În privinţa numelui trasului există interdicţia trecerii lui pe diagonala instrumentului.
 Locul de plată este denumit în mod curent adresă şi se referă la o anumită unitate
administrativ teritorială care cuprinde denumirea exactă a străzii, a numărului acesteia şi a
codului poştal sau a oricăror alte elemente care ar putea ajuta la identificarea fără echivoc a
locului de plată. Importanţa indicării exacte a locului de plată rezultă din faptul că
„beneficiarul cecului, în caz de neachitare a cecului va îndeplini la locul indicat formalităţile
cerute de lege pentru păstrarea drepturilor sale”.
 Data emiterii urmează regulile generale din dreptul comun şi anume: data să fie
certă unică şi posibilă. Va cuprinde ziua, luna şi anul emiterii pentru a permite calcularea
termenului de prezentare la plată, precum şi pentru constatarea capacităţii legale a trăgătorului
în momentul aplicării semnăturii sale pe instrument.
Data indicată pe cec este prezumată a fi certă. Această prezumţie este însă relativă
putând fi înlăturată prin proba contrară.
Normele Cadru BNR instituie unele derogări de la regulă şi în ce priveşte locul de
emitere pentru a nu restrânge aria de admisibilitate din domeniul cecului.
 Semnătura celui care emite cecul adică semnătura trăgătorului trebuie să
corespundă anumitor cerinţe pentru a fi valabilă. Aceasta trebuie să figureze alături de
celelalte elemente obligatorii, să fie autografă, manuscrisă, redactată cu pix sau stilou cu mină
respectiv cerneală albastră sau neagră la sfârşitul textului. Trebuie redactată clar, în sensul că
din ea se poate deduce uşor numele trăgătorului. Pentru a putea trage cecuri, orice trăgător va
depune la societatea bancară a cărui client este un specimen de semnătură.
Actual, cecul modern este materializat sub forma unui formular tipizat pe care sunt
preimprimate:
- numele şi adresa titularului de cont;
- denumirea băncii trăgătorului, însoţită de cea a sucursalei sau a filialei, precum şi
numărul acesteia de telefon;
- bararea şi clauza „netransmisibil prin gir” sau „transmisibil prin gir numai în
favoarea unei bănci”.
Trăgătorul completează menţiunile privitoare la suma de plată, locul şi data emiterii şi
semnează instrumentul.
Emiterea cecurilor poate fi considerată o operaţie de bază a activităţii bancare şi una
din cele mai complexe şi particulare operaţiuni.
Considerată ca proces bancar, emiterea de cecuri presupune îndeplinirea a două faze şi
anume:
- redactarea cecului;
- predarea cecului către beneficiar.
Se consideră că cecul a fost emis în mod valabil dacă ambele condiţii au fost
îndeplinite.
1.5. Clasificare
Există mai multe tipuri de cecuri, clasificate astfel:
 din punct de vedere al modului în care este stipulat beneficiarul, cecurile pot fi:
• nominative;
• la ordin;
• la purtător.
112
 după modul de încasare există:
• cecuri obişnuite (nebarate);
• cecuri barate: cu barare simplă, generală sau specială;
• cecuri de călătorie;
• cecuri certificate.
 Cecul cu barare generală - poartă două linii paralele verticale sau oblice, dar nu
orizontale, executate de către trăgător ori posesorul cecului, oriunde pe faţa instrumentului şi
care nu are nimic înscris în spaţiul delimitat de aceste linii. Acest cec nu poate fi plătit decât
unei societăți bancare sau unui client al băncii -art.39 din lege.
 Cecul cu barare specială - are înscrisă în spaţiul delimitat de linii denumirea unei
societăţi bancare. Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât societăţii bancare
înscrise în cec sau, dacă aceasta este trasul unui client al acestei societăţi bancare. O societate
bancară nu poate dobândi un cec barat decât de la unul din clienţii săi sau de la altă societate
bancară. Cecul purtând mai multe barări speciale nu poate fi plătit de tras decât în cazul a
două barări, din care una pentru încasarea prin intermediul unei case de compensaţii.
Bararea generală poate fi transformată în barare specială, nu și invers. Ștergerea
liniilor înscrise se socotește ca și cum nu ar fi făcute.
Trasul și societatea bancară care nu respectă dispozițiile legale privind acest cec răspund
pentru paguba cauzată până la concurența valorii cecului.
 Cecul de călătorie - trăgătorul subordonează plata cecului existenței pe titlu în
momentul prezentării a unei a doua semnături la fel cu a primitorului (art.42 din lege).Cecul
de călătorie este alcătuit din două părți: talonul și cecul propriu-zis. Acestea se emit de obicei
persoanelor care merg în străinătate și nu vor să poarte cu sine bani in numerar. Se eliberează
de la bancă titluri imprimate care exprimă în cifre rotunde ordinul pe care banca îl dă
agenților ori corespondenților săi de a plăti o sumă exprimată printr-un număr de semne
monetare, la ordinul călătorilor a căror semnătură se află pe talonul titlurilor. Călătorii care
vor să încaseze suma indicată în titlu trebuie să semneze cecurile în fața funcționarului de la
bancă pentru ca acesta să aibă posibilitatea să procedeze la verificarea identității semnăturilor
cu cele de pe taloane. La întoarcerea din călătorie cecurile nefolosite pot fi încasate în
numerar, repede şi uşor.
 Cecul circular – conține promisiunea necondiționată a băncii emitente de a plăti la
vedere suma precizată posesorului legitim al titlului, în oricare din locurile arătate de emitent.
Este emis de băncile autorizate în acest scop, celor ce au depus suma corespunzătoare.
Societatea bancară sau instituția de credit autorizate sa emită cecuri circulare trebuie să
depună la Banca Națională a României o cauțiune în condițiile prevăzute de art.79 din lege.
 Cecul poștal- este folosit mai ales în localitățile unde nu există un mic serviciu
bancar pentru cecurile poștale care sunt la purtător și pentru care există la Administrația
Poștelor acoperirea necesară.
 Cecul certificat - poartă pe fața sa semnătura trasului prin care se certifică existența
acoperirii (proviziunii), care se blochează în folosul posesorului titlului până la expirarea
termenului de prescripție. În felul acesta se garantează posesorului titlului acoperirea acestuia.
Această menţiune poate fi solicitată atât de trăgător, cât şi de beneficiar. Întrucât cecul este un
instrument de plată, un titlu plătibil „la vedere” beneficiarul lui poate cere imediat plata sau
poate transmite titlul mai departe către altă persoană. Cu alte cuvinte, doar beneficiarul
dispune de opţiunea de a transmite instrumentul.
 Cecul plătibil în cont - reprezintă un înscris în care sunt inserate transversal pe fața
cecului cuvintele „plătibil în cont”, „numai prin virament” sau o altă expresie echivalentă.
Printr-o asemenea mențiune, trăgătorul sau posesorul cambiei interzice plata în numerar a
cecului. În consecință, trasul va efectua o operațiune de scripte (credit în cont,virament ori
compensație), care echivalează cu plata -art.40 din lege.
113
 Cecul netransmisibil - poartă clauza “netransmisibil” și nu poate fi plătit decât
primitorului său, la cererea acestuia, să fie acreditat în contul său curent - art.41 din lege.
Acest fel de cec nu poate fi girat decât unei societăți bancare pentru încasare, fără ca aceasta
să-l poată gira mai departe. Clauza de netransmisibilitate trebuie pusă chiar de societatea
bancară, la cererea clientului.
1.6. Proces
Procesul pe care îl parcurge circulația cecului presupune îndeplinirea unor condiții
premisă.
 Premisele emiterii cecului
Emiterea cecului implica existenta unor premise juridice -art. 3 alin. 2 din lege:
- existența disponibilului la bancă - trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la
bancă (tras) un disponibil bănesc pentru efectuarea plății de către bancă. Acest disponibil
poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori
o deschidere de credit în favoarea acestuia. Disponibilul trebuie sa existe prealabil emiterii
titlului, să aibă cel puțin valoarea cecului și reprezinte o sumă de bani lichidă, certă și
exigibilă asupra căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec - art. 3 alin. 2 din lege.
- existența convenției privind emiterea cecurilor: dreptul trăgătorului de a emite
cecuri are ca temei convenția încheiată între client și bancă. Această convenție reprezintă
raportul fundamental care explică și justifică emiterea titlului de către trăgător. Prin convenție,
banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecuri, obligându-se să efectueze din
disponibil plățile, la ordinul trăgătorului.
Circulația cecului urmează etapele prestabilite în lege, care pot fi exemplificate astfel:
1. Firma A achiziționează mărfuri de la firma B. Firma A are cont curent deschis la
Banca X, iar firma B are contul deschis la banca Y;
2. În baza disponibilului din contul curent, Banca X eliberează un carnet de cecuri
firmei A;
3. La achiziția mărfii, firma A completează o filă din carnetul de cecuri cu datele
necesare și suma reprezentând contravaloarea mărfii, o semnează și o înmânează firmei B;
4. Din acest moment, firma A apare în calitate de trăgător, Banca X are calitatea de
tras, iar firma B apare în calitate de beneficiar;
5. Firma B prezintă cecul la Banca Y care îl transmite Băncii X pentru încasare;
6. Banca X achită cecul Băncii Y;
7. Prin această operațiune se stinge datoria firmei A față de firma B.
 Transmitere
Transmiterea cecului se poate realiza printr-una din următoarele variante:
 remitere (tradițiune) - este cazul cecului la purtător care, în momentul emiterii, nu
indică expres beneficiarul sau poartă mențiunea „la purtător”;
 cesiunea de creanță - atunci când cecul este emis pe numele unei anumite persoane
și conține mențiunea „nu la ordin”; în acest caz numai persoana nominalizată poate sa îl
încaseze;
 girare - actul prin care posesorul cecului numit girant, transferă printr-o declarație
scrisă și subscrisă pe instrument, o dată cu predarea acestuia unei alte persoane, numită
giratar, toate drepturile ce reies din cecul ce a fost redactat și completat pentru achitarea unei
terțe obligații. Dacă cecul era „la ordin”, posesorul este apărat din punct de vedere juridic
dacă îşi justifică posesia printr-o serie neîntreruptă de giruri.
Girul cecului poate avea următoarele forme:
 Girul în plin trebuie să conțină cel puțin trei mențiuni:
- Semnătura girantului;
- Data girării;
- Numele girantului;
114
 Girul în alb presupune numai semnătura girantului înscrisă pe verso-ul cecului; astfel
că permite posesorului cecului să îl transmită fără a lua asupra sa nici o răspundere, deoarece
numele său nu figurează pe cec. Posesorul cecului cu un gir „în alb” are următoarele
posibilităţi privind respectivul cec:
- Să-l completeze cu propriul său nume;
- Să-l completeze cu numele altei persoane;
- Să gireze cecul din nou „în alb” sau la ordinul altei persoane;
- Să predea, pur şi simplu, cecul unui terţ, fără a realiza operaţiunea de girare către
acesta şi fără a completa girul „în alb”.
 Garantare
Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai
pentru o parte din ea. Această garanţie poate fi dată de un terţ, altul decât trasul, sau chiar de
un semnatar al cecului.
Avalaul se poate scrie pe un act separat sau, aşa cum se întâmplă de cele mai multe
ori, pe poliţă (cec), în modul următor: „pentru aval” sau „pentru garanţie”, urmate de
semnătura avalistului sau a împuternicitului său. Avalul se înscrie pe faţa cecului sau pe
adaos, pe când girul se scrie pe versoul documentului.
 Plata
Termenele de prezentare la plată ale cecului sunt stabilite de lege şi diferă în funcţie de
raportarea la poziţia geografică a locului de emitere şi de plată.
Cecul emis şi plătibil în România trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului de regres
împotriva giranţilor şi ai celorlalţi obligaţi, să fie prezentat la plata în termen de 8 zile, dacă
este plătibil la locul unde a fost emis, iar pentru celelalte în termen de 15 zile.
Cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România trebuie prezentat în termen de 30
zile,iar cel emis într-o ţară din afara Europei în termen de 70 de zile.
Prezentarea la plată se poate face:
 direct la unitatea bancară trasă pentru încasare:
- în numerar
- în cont
 la unitatea bancară care deservește posesorul, caz în care poate fi încasat numai în
cont.
Prezentarea la plată a cecului în interiorul termenului legal instituit de legea cecului
duce, în cazul achitării, la eliberarea de datoriile asumate a tuturor obligaţilor prin respectivul
instrument.
 Regresul
Există situaţii în care deşi cecul este prezentat în interiorul termenului legal trasul nu îl
onorează. În caz că cecul este refuzat de tras, posesorul poate exercita un drept de regres
împotriva giranţilor, trăgătorului sau a celorlalţi obligaţi. Pe cale de regres, posesorul cecului
poate să ceară:
- suma indicată în textul cecului şi neplătită
- dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării;
- cheltuieli de protest, acelea aferente notificării sau alte cheltuieli justificate, cheltuieli
care privesc deopotrivă pe obligatul de regres, cât şi pe obligatul principal.
Emiterea unui cec fără acoperire este asimilată înşelăciunii, considerată infracţiune,
iar fapta de a retrage fondul după ce a fost emis un cec sau tragerea unui cec fără acoperire
suficientă este de asemenea faptă penală.
115
VI.5. Certificatele de depozit
Sunt înscrisuri eliberate de bănci, prin care se atestă dreptul deţinătorului de a
încasa la scadenţă o anumită sumă de la banca emitentă. Această sumă reprezintă valoarea
unui depozit la termen şi dobânda aferentă. Scadenţele sunt sub un an – cele mau multe
emisiuni având scadenţa la 3 sau 6 luni. Pot fi nominale sau la purtător, cu dobânzi fixe sau
indexate, în monedă naţională sau în valută. Au valori nominale mari, cu plafoane minime,
fiind destinate mai ales investitorilor instituţionali. Cele mai multe certificate de depozit sunt
negociabile, chiar şi cele nominale, iar existenţa unei pieţe secundare dezvoltate, în
majoritatea ţărilor, asigură instrumentul lichiditate sporită. În România au fost oferite pentru
prima dată de Banca Comercială Română în anul 1992, cu scadenţe la 3 luni.
2. Bonurile de tezaur
Bonurile de tezaur sunt titluri pe termen scurt emise de Trezorerie, fiind deci titluri ale
datoriei publice.
Sunt cel mai reprezentativ instrument al pieţei monetare datorită următoarelor
trăsături:
- risc al creditării practic nul, deoarece debitorul emitent este statul. Acest fapt
le face să fie folosite drept garanţie (mobiliară) pentru diverse tipuri de credite, drept mijloace
de plată în locul numerarului (la operaţiuni la termen) şi drept plasament pentru excedente
temporare ale autorităţilor locale;
- lichiditatea maximă: convertirea acestor active financiare în numerar se face
rapid şi cu cheltuieli minime, deoarece instrumentul este omogen iar piaţa lui foarte eficientă.
O aproximare corectă a gradului de lichiditate este dată de diferenţa dintre preţul cerut şi cel
oferit care este sub 1% (în SUA între 0,02% şi 0,04%);
 avantaj fiscal: veniturile realizate din plasamente în bonuri de tezaur (diferenţa
dintre valoare nominală şi preţul la care ele pot fi dobândite) poate fi scutit de impozite şi taxe
(în SUA de toate impozitele şi taxele locale şi statale). Ca urmare, faţă de plasamentul în
certificate de depozit, de exemplu, bonurile de tezaur devin cu atât mai atractive cu cât nivelul
fiscalităţii şi al dobânzilor sunt mai ridicate;
- valoarea nominală accesibilă şi investitorilor individuali, fiind mică faţă de valoarea
nominală a altor instrumente ale pieţei monetare (certificate de depozit, spre exemplu).
Circulă la valoarea actuală care se determină pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi
ofertă. La scadenţă, ultimul deţinător încasează valoarea nominală înscrisă pe bon.
3. Obligaţiunile fără cupon (rentă)
Obligaţiunile fără cupon (rentă) sunt un hibrid: un titlu de credit pe termen scurt
obţinut dintr-un titlu de credit pe termen lung. La origine se află o emisiune obişnuită de
obligaţiuni de stat, la care anual sau semestrial se încasează renta (cuponul). O parte din
emisiune este cumpărată de bănci care negociază fiecare cupon ce trebuie încasat, separat de
titlu de credit principal – obligaţiunea.
116
Cupoanele negociate au scadenţe de 6 luni sau un an, în funcţie de periodicitatea
rentelor.
4. Cărţile de credit
Cărţile de credit sunt titluri de credit fără o scadenţă precisă deoarece sunt un
instrument bazat pe o linie de credit deschisă de bancă clientului său. Reprezintă un
instrument de plată modern care tinde să înlocuiască cecul, mai ales pentru plăţi curente de
valoare medie. Cartea de credit se prezintă sub forma unui dreptunghi de plastic, de format
aproximativ A7, care cuprinde două grupe de informaţii:
 formale – tipul de carte, numele titularului şi numele cărţii;
 memorate (pe o bandă magnetică) – numărul contului bancar, eventual şi
disponibilul în cont. Aceste informaţii nu sunt accesibile decât după introducerea unui cod
secret, cunoscut doar de titular. Acest cod este generat aleator şi transmis titularului odată cu
cartea. Cartea de credit permite – ca şi cecul – efectuarea de plăţi în cadrul disponibilului din
cont şi în cadrul plafonului liniei de credit deschise. Sunt folosite ca mijloace de plată pentru
obţinerea de produse şi servicii, dar şi pentru a obţine numerar la ghişee bancare automate.
1.5.Rezumat
Cecul este un titlu la ordin, complet si formal, care încorporează o obligație abstractă de a
plăti necondiționat „la vedere” (imediat) o suma de bani menționată în titlu. Bonurile de
tezaur sunt titluri pe termen scurt emise de Trezorerie, fiind deci titluri ale datoriei publice.
Obligaţiunile fără cupon (rentă) sunt titluri de credit pe termen scurt, ce au la origine o
emisiune obişnuită de obligaţiuni de stat, la care anual sau semestrial se încasează renta
(cuponul). Cărţile de credit sunt titluri de credit fără o scadenţă precisă deoarece sunt un
instrument bazat pe o linie de credit deschisă de bancă clientului său.

1. Indicați subiectele participante în cadrul operațiunilor pe care le implică cecul.
2. Determinați elementele cecului.
3. Explicați în ce constă natura hibridă a obligațiilor fără cupon (renta).
4. Precizați categoriile de informații pe care le conțin cărțile de credit.
117
Unitatea de învățare 13: Operațiunile de plată (I): instrumente de plată electronice;
acreditivul documentar
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: instrumente de plată electronice: caracteristici
funcționale; categorii de carduri; contractul de card bancar; contractul de aderent; contractul
furnizor; acreditivul documentar: noțiune; elemente; forme; mecanismul operațional.

- să descrie caracteristicile funcționale ale instrumentelor de plată electronice;
- să determine mecanismul plății efectuate în baza unui contract de card bancar;
- să stabilească obligațiile părților care derivă din contractul furnizor;
- să delimiteze formele acreditivului documentar;
- să explice mecanismul operațional al acreditivului documentar;
1.3. Durata

1. Instrumente de plată electronice
1.1. Caracteristici funcționale
Instrumentele de plată electronice sunt acele instrumente materializate sub forma unui
suport de informație standardizat, securizat și individualizat, care permite deținătorului să
utilizeze dispozitivele bănești dintr-un cont deschis pe numele său în vederea pății bunurilor și
serviciilor de la comercianții acceptanți, transferurile de fonduri din conturi și retragerea de
numerar.
Instrumentele de plată de tip monedă electronică sunt acele instrumente cu o valoare
predeterminată pe care sunt stocate electronic unități valorice ce permit utilizatorului să
efectueze operațiuni de retragere de numerar, plata bunurilor și serviciilor, transferul de
fonduri între conturi și care sunt acceptate la plată și de alte persoane juridice.
Plățile interbancare exprimate în lei se derulează prin intermediul conturilor curente
deschise la B. N.R., atât la nivelul Centralei cât și la nivelul sucursalelor județene.
Plățile interbancare exprimate în valută se derulează între bănci prin intermediul
conturilor NOSTRO/LORO, deschise în baza convențiilor încheiate în acest scop.
Instrumentul de plată de credit: este instrumentul de plată care circulă de la unitatea
bancară sau alte instituții financiar bancare autorizate către unitatea bancară a beneficiarului,
având ca efect debitarea contului plătitorului si creditarea contului beneficiarului.
Instrumentul de plată de debit: este instrumentul de plată care circulă de la unitatea
bancară a beneficiarului către unitatea bancară a plătitorului, având ca efect debitarea contului
plătitorului si creditarea contului beneficiarului.
1.2. Categorii de carduri
 Cardul de credit este un instrument prin care plăţile se fac dintr-un credit
acordat de banca emitentă sub forma unei linii de credit revolving. Limita de creditare
se stabileşte la emiterea cardului în funcţie de solvabilitatea clientului şi de istoricul pe care
acesta îl are în relaţiile cu banca.
 Cardul de debit este un instrument prin care plata se face în limita
disponibilului existent în contul de card şi se foloseşte atât la efectuarea plăţilor pentru bunuri
şi servicii, cât şi la retragerile de numerar.
118
 Cardul de numerar este o carte de debit care se folosește numai pentru retrageri
de numerar dintr-un aparat automatizat şi cu un program informatic de casierie.
 Cardul multifuncţional este acel card de debit care se folosește la plăţi,
retrageri de numerar, garantare şi alte operaţiuni de debit.
 Cardul virtual nu există efectiv ca obiect, ci doar contul asociat lui (cont virtual), iar
informaţiile care caracterizează contul/cardul sunt înmânate proprietarului pe orice suport
fizic (de exemplu pe un formular tipărit sau printr-un card fără bandă magnetică), servind
numai plăţilor şi comerţului pe Internet.
 Chip-cardul este un card cu cip, în interiorul căruia se află un cont, căruia în bancă îi
corespunde un alt cont principal asociat.
 Cardul emis de comercianţi (cărţi private) este emis de marii întreprinzători
pentru a permite sau facilita plăţi în vederea achiziţionării de bunuri sau servicii exclusiv
de la comercianţii emitenţi, fără a acorda accesul la un cont bancar.
 Cardul hibrid este cardul care conţine atât banda magnetică, cât şi microprocesor şi
care permite efectuarea unor operaţiuni combinate, specifice fiecărui tip de card.
 Terminalele sunt dispozitive electro-mecanice prin intermediul cărora, utilizându-se
un instrument de plată electronică compatibil, se inițiază și se efectuează operațiuni în numele
și pe contul deținătorului.
1.3. Contractul de card bancar
1.3.1.Noțiune
Principiul caracteristic instrumentelor de plată electronice este emiterea şi folosirea de
către utilizatori a unui contract de utilizare a instrumentelor de plată electronică, respectiv
contractul de card bancar. Particularităţile acestui contract decurg din specificul raporturilor
pe care le generează şi sunt cuprinse în Regulamentul BNR nr. 6/2006. Aceste particularități
se referă în principal la obligaţiile părţilor anterior încheierii contractului, momentul
încheierii, forma şi principalele clauze ale acestuia.
1.3.2.Caractere juridice
Contractul de card bancar este un contract:
- bilateral – dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;
- cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc obţinerea unor foloase patrimoniale;
- comutativ – existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate de către părţi sunt certe şi
deci cunoscute chiar din momentul încheierii contractului;
- consensual – acordul părţilor fiind necesar şi suficient pentru încheierea valabilă a
contractului; aderarea clientului la clauzele impuse de bancă nu schimbă caracterul
consensual, deoarece clientul semnează un astfel de contract numai după ce va fi informat
de bancă care sunt efectele încheierii contractului bancar.
1.3.3. Condiții de validitate
Contractul de card bancar va trebui să îndeplinească condiţiile de fond comune:
consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza; forma contractului de card bancar este cea
scrisă, deşi este un contract consensual, fiind necesară dovadă.
 Consimţământul
Părțile contractului de card bancar sunt societatea bancară şi clientul său, persoana
fizică sau juridică. Existenţa consimţământului băncii este exprimată prin forma scrisă şi prin
individualizarea acestuia în funcţie de client şi de tipul de contact ce va fi încheiat.
Consimţământul băncii va fi dat de reprezentantul legal, desemnat de consiliul de
administraţie sau prin funcţionarul bancar însărcinat cu această operaţiune.
Consimţământul clientului trebuie să emane de la o persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu în cazul persoanelor fizice, şi de la reprezentantul legal al persoanei juridice potirvit
legii sau statutului. Consimţământul trebuie să fie liber exprimat și dat în cunoștință de cauză
asupra conţinutului şi efectelor contractului. În acest scop, societăţii bancare îi revine
119
obligaţia de informare, realizată prin aducerea la cunoştinţa clientului a tuturor clauzelor care
atenuează răspunderea băncii sau care acordă acesteia drepturi specifice. Contractul de card
bancar va fi completat de drept, pe lângă clauzele prestabilite de bancă, cu normele legale în
vigoare şi uzurile bancare. Cunoaşterea lor de către client nu este condiţionată de aducerea
lor la cunoştinţa acestora de către bancă, spre deosebire de clauzele neuzuale în raport cu care
îndeplinirea obligaţiei de informare trebuie probată de către bancă în caz de litigiu.
 Capacitatea
Persoană fizică poate încheia contractul de card bancar numai dacă are capacitate
deplină de exerciţiu. Persoana juridică încheie contractul prin reprezentanţii legali ai
persoanei juridice, exponenţi ai organelor de conducere a acesteia.
 Obiectul şi cauza
Obiectul contractului de card bancar îl reprezintă operațiunile de bancă. Cauza trebuie
să îndeplinească caracter licit şi cert, să nu conțină clauzele bancare interzise.
1.3.4.Mecanismul plății
În contractul de card bancar, spre deosebire de raportul clasic de vânzare la care
participă vânzătorul și cumpărătorul, se interpune emitentul cardului. Consumatorul nu mai
plăteşte direct nici în numerar şi nici prin cec, ci doar prezintă cardul şi semnează factura, pe
care apoi vânzătorul o trimite emitentului de la care obţine plata. Emitentul se va adresa
băncii consumatorului care debitează cu suma respectivă contul clientului.
Mecanismul plăţii prin card are la bază două premise contractuale:
- contractul aderent – încheiat între consumator şi emitentul cardului;
- contractul furnizor – încheiat între emitent şi profesionistul care acceptă plata
prin card.
Ambele contracte premiză sunt veritabile contracte de adeziune ale căror clauze sunt
prestabilite de către emitentul cărţii de credit astfel încât atât profesionistul cât şi
consumatorul au numai opţiunea între acceptarea lor necondiţionată sau neacceptarea lor.
Semnarea de către consumatorul beneficiar a facturii emise de către vânzător sau prestatorul
de servicii are semnificaţia unui ordin de plată dat emitentului cărţii de credit, de a face plata
către comerciant ori prestatorul de servicii.
Ordinul de plată dat de către titularul cardului bancar emitentului acestuia este
irevocabil. Astfel, ulterior emiterii lui, titularul nu poate invoca faţă de emitent excepţiile
vizând raportul juridic dintre el şi vânzător sau prestator, întrucât excepţiile opozabile acestora
nu sunt opozabile emitentului. Executarea de către emitent a ordinului de plată nu poate fi
împiedicată de împrejurarea că soldul contului bancar al titularului cărţii nu acoperă valoarea
facturii, deoarece emitentul si-a asumat, prin contractul furnizat, obligaţia să onoreze ordinul
de plată în limitele unui anumit plafon valoric. Soluția este diferită în cazul cardurilor cu
microprocessor, deoarece acestea fac posibilă plata numai în limita soldului contului bancar al
titularului.
Contractele încheiate de emitenţi-băncile acceptate, cu deţinătorii de carduri şi
profesioniștii prestatori trebuie întocmite în scris - art.15 alin (1) Regulamentul BNR
nr.6/2006, formalitatea fiind impusă ad probationem şi nu ad validitatem.
1.4. Contractul aderent
1.4.1. Încheiere
Contractul aderent se consideră încheiat în momentul în care deţinătorul primeşte
cardul şi un exemplar al contractului semnat de ambele părţi. Contractul este așadar real
deoarece presupune remiterea materială a cardului – Regulamentul BNR nr.6/2006.
1.4.2. Conținut
Contractul trebuie să cuprindă clauze privind:
120
- descrierea cardului, modul de folosire, inclusiv limita disponibilului pus la dispoziţia
deţinătorului, tipurile de tranzacţii ce pot fi efectuate cu instrumentul de plată electronic emis
şi locurile unde aceste pot fi făcute;
- tipurile de taxe, comisioane şi dobânzi pe care deţinătorul trebuie să le achite
emitentului, cum ar fi: taxa de emitere, inclusive preţul cardului; taxe anuale de exploatare;
comisioane şi taxe plătibile emitentului de către deţinător; dobânzile şi penalităţile aplicabile,
inclusive modalitatea de calcul a acestora; pentru cardul de circulaţie internaţională,
contractul va specifica şi valoarea detaliată a taxelor şi comisioanelor pentru tranzacţiile
curente efectuate în străinătate şi cursul de referinţă folosit pentru decontare.
- drepturile conferite, obligaţiile şi responsabilităţile rezultate în urma utilizării
instrumentului de plată electronic şi clauze privind răspunderea deţinătorului, inclusiv
costurile pe care acesta le suportă în cazul în care instrumental este pierdut, furat sau distrus.
Deoarece cardul poartă semnătura deţinătorului, furnizorul şi emitentul vor fi obligaţi să
verifice semnătura deţinătorilor de pe factură. Deţinătorul cardului este răspunzător pentru
utilizarea frauduloasă a cardului, dar numai până în momentul în care a declarat pierderea sau
furtul cardului. În contract este inserată și autorizarea dată de către deţinătorului cardului
emitentului, de a prelua automat din contul său bancar sumele ce i se cuvin.
- suma minimă şi maximă admisă pe tip de operaţiune şi momentul în care se va
realiza debitarea sau creditarea contului deţinătorului, inclusiv data decontării;
- perioada de timp în care o tranzacţie efectuată prin intermediul cordului poate fi
contestată de către deţinător, precum şi procedurile de contestare şi autoritatea abilitată să
soluţioneze litigiile dintre părţile contractante;
- acoperirea bancară care poate să nu existe încă în momentul utilizării cardului ci
poate fi constituită la data stabilită de către deţinătorul cardului;
- obligația solidară atât a deţinătorului cât şi a societăţii fată de emitent, în cazul
cardurilor de societate, acestea fiind emise pe numele unei persoane fizice, cu precizarea că
sumele care trebuie plătite pentru utilizarea cardului vor fi preluate din contul societăţii;
- indicarea a două posturi telefonice operaţionale 24 de ore din 24, prin care să se
poată comunica situaţiile de urgenţă (pierdere, furt, distrugere, etc.) sau de suspiciune privind
posibilitatea existenţei unei copii a unui card ori solicitarea schimbării codului PIN ca urmare
a cunoaşterii acestuia de către persoane neautorizate.
1.4.3. Încetare
Fiind un contract intuitu personae, contractul aderent îşi încetează efectele pe data
morţii deţinătorului.
1.5. Contractul furnizor
1.5.1. Părți
Contractul furnizor se încheie între emitent şi întreprinzătorii furnizori sau prestatori
de servicii, care de obicei se constituie în reţea. Fiind un contract intuitu personae, efectele
sale încetează prin moartea sau falimentul comerciantului persoană fizică, ori prin încetarea
personalităţii juridice, ca urmare a dizolvării sau falimentului.
Toţi furnizorii şi prestatorii de servicii constituiţi în reţea sunt dispuşi să onoreze
cardurile, făcându-şi publică acceptarea prin afişarea în gestiune ori la casă a emblemei
emitentului.
1.5.2. Elemente
Contractul trebuie să cuprindă:
 obligaţiile asumate de către furnizori de a accepta cardurile stabilite de către
emitent şi totodată obligaţia de a practica aceleaşi preţuri şi pentru clienţii ce plătesc în
numerar ori cu cec;
 o clauză prin care este determinat un cuantum minim al sumei ce va putea fi plătită
prin card;
121
 comisionul pe care furnizorul se obligă să îl plătească, exprimat sub forma unui
procent din volumul mărfurilor sau a prestaţiilor efectuate în baza contractului; comerciantul
poate adera la mai multe rețele de carduri;
 obligaţia emitentului de a plăti comerciantului facturile semnate de către deţinătorul
cardului.
1.5.3. Condiții de funcționare
 emitentul trebuie să asigure utilizarea în condiţii de siguranţă a instrumentelor de
plată electronică puse în circulaţie;
 emitenţii şi instituţiile acceptante vor respecta reglementările B.N.R. privind
instrumentele de plată electronică în relaţia cu deţinătorii şi utilizatorii, furnizorii acceptanţi,
procesatorii, furnizorii de sistem şi proprietarii de marcă;
 emitentul va stabili, va asigura şi va răspunde pentru elementele de siguranţă şi de
personalizare ale instrumentului de plată electronică, accesibile sau nu simţurilor ori
cunoaşterii comune, care să prevină falsificarea sau alterarea informaţiei necesare şi suficiente
în efectuarea de plaţi prin intermediul instrumentului de plată electronică, precum şi limitarea
efectelor cauzate de pierderea, furtul şi distrugerea acestora, în scopul evitării producerii unor
prejudicii şi afectării încrederii în sistemele de plăţi care operează cu instrumente de plată
electronică;
 emitentul este responsabil pentru confectionarea materială a cardului şi pentru
informaţia necesară şi suficientă pe care acesta trebuie să o conţină;
 emitentul cardului trebuie să acorde utilizatorului posibilitatea verificării
tranzacţiilor executate cu cardul;
 în situaţia în care, prin contractul de licenţă încheiat cu un propietar de marcă,
emitentului unui card i se condiţionează acordarea licenţei pentru utilizarea mărcii respective
de respectarea anumitor reguli şi proceduri de operare contrare prevederilor Regulamentului
BNR nr.6/2006, emitentul are obligaţia de a declara în scris acest lucru în documentaţia
înaintată B.N.R., în vederea notificării emiterii cardului respectiv;
 în vederea procesării operaţiunilor efectuate prin intermediul unui instrument de
plată electronică, emitenţii şi instituţiile acceptante au obligaţia să asigure liniile şi
echipamentele de comunicaţii şi procesare, dispozitivele prin intermediul cărora se iniţiază, se
înregistrează, se controlează şi se transmit informaţii şi date aferente tranzacţiilor iniţiate,
precum şi terminalele şi locaţiile unde acestea sunt amplasate, astfel încât acestea să prezinte
un grad adecvat de siguranţă operaţională, în vederea prevenirii accesului neautorizat la
acestea şi protejării confidenţialităţii, autenticităţii şi integrităţii informaţiilor şi datelor în
timpul procesării, stocării şi arhivarii datelor, inclusiv asigurarea unei utilizări facile a
terminalelor, prin poziţionarea corespunzatoare a tastaturii şi ecranului, şi afişarea textului
obligatoriu în limba română şi opţional, în una sau mai multe limbi de circulaţie
internaţională;
 este interzisă condiţionarea accesului furnizorului în reţeaua unei instituţii
acceptante în funcţie de dimensiunea sa economică, instituţia acceptantă având însă obligaţia
de a-şi asigura un management corespunzător al riscului. Accesul unui furnizor în cadrul unei
 reţele de acceptare poate fi refuzat în cazuri legitime;
 libertatea de operare a furnizorului acceptant sau libera concurenţă nu trebuie să fie
afectate de existenţa unui contract sau înțelegere scrisă, verbală sau procedurală sau practică
între emitenţi, procesatori, instituţiile acceptante şi furnizorii de sisteme;
 informaţiile şi datele transmise instituţiei acceptante şi, respectiv, emitentului în
momentul plăţii nu trebuie să afecteze sub nicio formă confidenţialitatea operaţiunii; orice
eveniment care afectează integritatea şi securitatea datelor trebuie identificat, comunicat,
122
recunoscut şi clarificat de părţi, iar instituţia acceptantă, şi, respectiv, emitentul vor lua toate
măsurile rezonabile pentru înlăturarea efectelor sale;
 contractele încheiate de către emitenţi cu deţinătorii de carduri şi contractele
încheiate de instituțiile acceptante cu furnizorii se întocmesc în scris; toate informaţiile şi
datele furnizate, precum şi contractele care se referă la instrumente de plată electronică vor fi
redactate în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţionala, daca este cazul;
 părţile vor stabili clauzele contractuale cu respectarea reglementărilor legale; în
vederea promovării accesului la scheme de plăţi diferite, contractele dintre instituţiile
acceptante şi furnizorii acceptanţi trebuie să nu conţină clauze care să îl oblige pe furnizorul
acceptant să opereze numai în cadrul schemei care face obiectul contractului;
 taxele, comisioanele, dobânzile şi penalizările trebuie stabilite într-o manieră
transparentă, ţinându-se seama de costurile şi de riscurile asociate, fără ca prin acest lucru să
fie afectată libera concurenţă.
1.5.4. Obligațiile și responsabilitățile părților
 Obligaţiile şi responsabilităţile emitentului şi a instituţiei acceptante
 emitentul poate modifica prevederile sau clauzele contractuale, notificând
individual deţinătorului, pe suport hârtie şi eventual prin mijloace de comunicare electronică
(voce, text, imagine, e-mail, SMS, WAP, facsimil etc.), noile condiţii, prevederi sau clauze,
oferindu-i acestuia posibilitatea să le accepte sau să renunţe la serviciile oferite de emitent;
 deţinătorul trebuie să aibă la dispoziție 30 de zile de la data recepţionării notificării,
pentru analizarea noilor condiţii, prevederi sau clauze, după care este obligat să anunţe
emitentul asupra opţiunii sale; neanunţarea opţiunii în termen, este echivalată cu acceptarea
tacită de către deţinător a noilor condiţii, prevederi sau clauze; sunt exceptate de la notificare
modificările aduse ratei dobânzii, acestea intrând în vigoare la data precizată în anunţul făcut
public privind respectiva modificare; anunţul privind modificarea ratei dobânzii şi data la care
aceasta intra în vigoare va fi afişat la toate sediile unităţilor emitentului cu 10 zile înainte de
data modificării; fără a afecta dreptul deţinătorului de a denunța unilateral contractul,
emitentul are obligaţia să informeze individual deţinătorul asupra modificării ratei dobânzii,
prin orice modalitate stabilită de comun acord cu acesta, în cel mai scurt timp posibil,
începând cu data de la care anunţul privind modificarea ratei dobânzii a fost făcut public.
 Obligațiile emitentului
 să nu dezvăluie unei alte persoane codul personal de identificare (PIN), numele de
utilizator, codul de identificare sau parola;
 să nu distribuie un instrument de plată electronică fără ca acesta să fie solicitat în
prealabil de către deţinător, cu excepţia cazului în care se înlocuieşte instrumentul de plată
electronică aflat deja în posesia utilizatorului;
 să păstreze evidenţele tranzacţiilor pentru o perioadă de timp, în conformitate cu
prevederile legale în materie, astfel încât tranzacţiile să poată fi urmărite, iar erorile să poată fi
rectificate;
 să asigure mijloacele adecvate şi suficiente pentru ca deţinătorul să poată efectua
comunicările menţionate în contract; emitentul trebuie să pună la dispoziţia deţinătorului
mijloacele prin care acesta să poată face dovada faptului că a fost făcută comunicarea (cel
puţin data, ora înregistrării şi numărul de înregistrare al comunicării;
 să dovedească, în cazul în care utilizatorul contestă o tranzacţie iniţiată prin
intermediul unui instrument de plată electronică, faptul că tranzacţia respectivă a fost corect
înregistrată şi evidenţiată în conturi;
 să execute întocmai şi în condiţiile stabilite prin contract operaţiunile ordonate de
utilizator;
123
 să ia măsuri de identificare şi de înscriere corectă a numelui şi prenumelui
utilizatorului, în conformitate cu actul de identitate al acestuia;
 să deţină mijloacele adecvate prin care utilizatorii să poată anunţa acestuia situaţiile
de urgentă 24 de ore din 24; în baza anunţului primit de la utilizator, emitentul este obligat să
ia toate măsurile necesare care depind de acesta pentru a opri imediat executarea oricăror
tranzacţii ordonate prin intermediul instrumentului de plată electronică în cauză după
momentul anunţului;
 să pună la dispoziţia utilizatorului, la cererea expresă a acestuia, evidenţele aferente
tranzacţiilor efectuate prin intermediul instrumentului de plată electronică aparţinând
deţinătorului, inclusiv extrasele de cont, pe suport hârtie, la domiciliul acestuia şi/sau la
sediile unităţilor emitentului sau prin orice alte mijloace de telecomunicare electronică (e-
mail, WAP, SMS, facsimil), în termen de 72 de ore de la data primirii solicitării;
 să asigure confidenţialitatea datelor privind deţinătorul instrumentului de plată
electronică şi a tranzacţiilor pentru care a primit cererea de autorizare, în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare privind secretul profesional bancar şi ale legislației privind
protecția datelor cu caracter personal;
 să identifice şi să evalueze toate riscurile ce pot apărea în procesul de utilizare a
instrumentelor de plată electronică, să stabilească şi să prevină prin aplicarea măsurilor
adecvate apariţia acestor riscuri şi să convină, pe baze bilaterale cu ceilalţi participanţi,
schema de împărțire a riscurilor identificate, schemă care va cuprinde, cel puţin,
responsabilităţile participanților, procedurile de lucru pentru fiecare dintre situaţiile de risc
apărute şi modul de suportare a pierderilor provocate de apariţia riscului respectiv;
 Obligațiile instituţiei acceptante
 de a instrui furnizorul acceptant cu privire la procedurile şi intervalele de timp
pentru întocmirea şi transmiterea evidentelor şi a oricăror alte informaţii şi date necesare
investigaţiilor sau care pot contribui la finalizarea decontării tranzacţiilor;
 de a-l instrui pe furnizorul acceptant, cu care a încheiat un contract de acceptare la
plată cu un instrument de plată electronică, asupra comportamentului care trebuie adoptat în
caz de fraudă sau tentativă de fraudă la o plată cu un instrument de plată electronică, precum
şi asupra procedurilor pentru reţinerea, respectiv blocarea instrumentului de plată electronică,
şi, după caz, asupra colaborării cu autorităţile pentru limitarea riscurilor de neplată şi de
fraudă;
 de a urmări permanent, împreună cu emitentul, ca prin măsurile luate să contribuie
la protejarea interesului public, menţinerea încrederii publicului în utilizarea instrumentelor de
plată electronică, asigurarea unei concurențe libere şi corecte, apărarea bunei reputaţii a
mărcilor, în scopul menţinerii unui climat de afaceri favorabil comerţului cu servicii de plaţi
electronice;
 Răspunderea emitentului
 emitentul va lua imediat toate măsurile necesare pentru a evalua, preveni şi limita
riscurile ce se pot produce prin:
- utilizarea în continuare a unui instrument de plată electronică despre care a luat
cunoștinţă că este declarat pierdut, furat, distrus, copiat, blocat, compromis sau că
funcţionează defectuos, ori cunoaşterea codului PIN/codului de identificare/parolei de către
persoane neautorizate;
- utilizarea frauduloasă a unui instrument de plată electronică prin reţeaua proprie de
terminale şi prin internet sau prin alte reţele de terminale;
 emitentul răspunde pentru pierderile suferite de deţinător (inclusiv utilizatorii săi,
dacă este cazul) la plăţile cu un instrument de plată electronică, astfel:
- pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a tranzacţiilor ordonate prin
intermediul unui instrument de plată electronică, chiar dacă acestea au fost iniţiate prin
124
utilizarea terminalelor care nu se afla sub controlul direct sau exclusiv al emitentului, cu
condiţia să se facă dovada ca tranzacţia a fost iniţiata la un terminal a cărui locaţie este
indicată de emitent, cu excepţia cazului în care se dovedeşte ca utilizatorul a acţionat
fraudulos sau cu rea voinţă;
- pentru valoarea tranzacţiilor iniţiate după momentul anunţării emitentului de către
utilizator a pierderii, furtului, distrugerii, blocării, compromiterii, funcţionării defectuoase a
instrumentului de plată electronică ori a posibilităţii existenţei unei copii a acestuia sau
cunoaşterii codului PIN/ codului de identificare/parolei de către persoane neautorizate;
- pentru valoarea tranzacţiilor neautorizate de utilizator, derulate prin utilizarea unui
card contrafăcut sau prin utilizarea frauduloasă a numărului de card fără folosirea codului
(parolei) de securitate, precum şi pentru orice eroare sau neregulă atribuită emitentului în
gestionarea contului deţinătorului.
 valoarea despăgubirilor, pentru care este responsabil emitentul, se va limita la:
- valoarea tranzacţiei neexecutate sau executate necorespunzător şi la dobânzile
aferente perioadei între momentul neexecutării/executării necorespunzătoare a tranzacției și
până la momentul refacerii poziției contului deținătorului, corespunzătoare situației anterioare
- momentului neexecutării sau a executării necorespunzătoare a tranzacţiei; se
exceptează cazurile de neexecutare a tranzacţiilor prevăzute de legislaţia privind prevenirea şi
combaterea spălării banilor şi de cea privind utilizarea sistemului financiar-bancar în scopul
finanţării de acte de terorism;
- suma necesară refacerii situaţiei contului deţinătorului corespunzător momentului
anterior efectuării tranzacţiei neautorizate de utilizator.
 orice alte consecințe financiare ulterioare şi în particular, cele privind extinderea
daunelor pentru care trebuie plătită compensaţia sunt în sarcina emitentului, în concordanţa cu
legea aplicabilă contractului încheiat între emitent şi deţinător;
 emitentul este obligat să crediteze contul deţinătorului cu valoarea despăgubirilor,
în termen de o zi bancară de la momentul recunoaşterii dreptului deţinătorului la acestea sau
de la stabilirea acestui drept de către o instanța de judecată ori de arbitraj;
 emitentul este răspunzător faţă de deţinătorul unui instrument de plată electronică
pentru valoarea pierdută şi pentru executarea necorespunzătoare a tranzacţiilor utilizatorului,
în cazul în care pierderea sau executarea necorespunzătoare este atribuită unei
disfuncţionalităţi a instrumentului, a dispozitivului, a terminalului sau a oricărui alt
echipament autorizat să fie folosit de deţinător, cu condiţia să se facă dovada că
disfuncționalitatea nu a fost cauzată cu bună ştiinţă de utilizator.
 Obligaţiile şi responsabilităţile deţinătorului instrumentului de plată electronică:
 să utilizeze instrumentul de plată electronică în conformitate cu prevederile
contractuale şi cu cele legale;
 să ia toate măsurile rezonabile pentru asigurarea siguranţei instrumentelor de plată
electronică, în sensul protejării acestora împotriva furtului, pierderii sau deteriorării şi să
respecte prevederile speciale din contract cu privire la furt şi pierdere;
 să înştiinţeze emitentul imediat ce constată că se află în una dintre situaţiile
enumerate mai jos; până la momentul comunicării către emitent a evenimentului, deţinătorul
este răspunzător pentru toate operaţiunile executate, urmând să suporte toate pierderile
aferente acestor operaţiuni până la limita echivalentului în lei al sumei de 150 euro, la cursul
anunţat de B.N.R. pentru ziua efectuării operaţiunilor considerate frauduloase;
 să acopere integral pierderile în cazul în care se dovedeşte că a acţionat cu neglijenţă,
cu nerespectarea prevederilor legale în mod fraudulos; începând din momentul anunţării
emitentului, deţinătorul nu este răspunzător pentru pierderile apărute ca urmare a
evenimentului descris, cu excepţia cazului în care deţinătorul însuşi sau utilizatorul acţionează
fraudulos;
125
 să nu înregistreze codul personal de identificare sau parola într-o formă ce poate fi
uşor recunoscută, în particular, pe instrumentul de plată electronică sau pe alt obiect pe care îl
păstrează împreună cu instrumentul de plată electronică;
 să nu contramandeze un ordin pe care l-a dat prin intermediul instrumentului de
plată electronică, decât în anumite situaţii strict determinate, stabilite prin contractele
încheiate între emitent şi deţinător;
 să înştiinţeze imediat emitentul în cazul în care constată:
- pierderea, furtul, deteriorarea sau blocarea instrumentului de plată electronică;
- înregistrarea în contul personal a unor tranzacţii neautorizate de utilizator;
- orice eroare sau neregulă apărută în urma gestionarii contului de către emitent;
- elemente ce creează suspiciuni cu privire la posibilitatea copierii instrumentului de
plată electronică sau cunoașterea codului PIN/codului de identificare/parolei de către persoane
neautorizate;
- apariţia unor disfuncţionalităţi ale instrumentului de plată electronică, inclusiv
situaţia în care codurile de acces primite sunt incorecte.
 deţinătorul nu este răspunzător pentru tranzacţiile executate, dacă instrumentul de
plată electronică a fost utilizat fără a fi prezentat fizic sau fără identificarea electronică a
acestuia (PIN, coduri de acces).
 Obligaţiile furnizorului acceptant
Furnizorul acceptant este obligat:
 să accepte la plată toate instrumentele cu privire la care a încheiat contracte, cu
respectarea condiţiilor Regulamentului B.N.R.;
 să afişeze la loc vizibil mărcile instrumentelor de plată;
 să ţină evidenţa tranzacţiilor efectuate prin intermediul instrumentelor de plată
electronică, cu respectarea cerinţelor impuse de emitent/instituţia acceptantă şi a prevederilor
legale;
 să verifice la momentul prezentării unui instrument de plată electronică pentru
efectuarea unei tranzacţii, în conformitate cu prevederile contractului încheiat cu instituţia
acceptantă şi ale reglementărilor legale, identitatea utilizatorului; identitatea utilizatorului se
consideră verificată prin introducerea codului PIN/autentificarea tranzacţiei în mediul
3DSecure sau prin compararea semnăturii de pe chitanţa cu cea existentă pe aversul
instrumentului;
 instituţiile acceptante pot stabili prin prevederile contractuale încheiate cu
comercianţii acceptanţi, în cazul nesolicitării codului PIN de către POS-ul utilizat sau pentru
valori ale tranzacţiilor care depăşesc o anumită limită, ca identificarea să se facă şi prin
solicitarea unui act de identitate al deţinătorului.
126
2. Acreditivul documentar
2.1. Noțiune
Acreditivul documentar reprezintă o modalitate de plată prin care cumpărătorul
rezervă o anumită sumă de bani în numele furnizorului sau la unitatea bancară a acestuia din
urmă, în vederea achitării mărfurilor livrate, a serviciilor prestate sau a lucrărilor efectuate,
atunci când expedierea, executarea sau prestarea lor se face în condițiile convenite.
Acreditivul se poate deschide la banca ordonatorului, la banca furnizorului sau la o
altă bancă, în conformitate cu înțelegerile intervenite între părți. Acreditivul este cel mai sigur
mijloc de plată pentru ambele părți, dar și cel mai costisitor.
Cumpărătorul are avantajul îndeplinirii corecte a obligațiilor de către furnizor.
Furnizorul are avantajul încasării sumei corespunzătoare dacă își îndeplinește îndatoririle.
Acreditivul se deschide pentru fiecare client în parte, la cererea cumpărătorului. Această
modalitate de plată se utilizează, de regulă, atunci când cumpărătorul întârzie în mod repetat
plata, creând dificultăți financiare furnizorului.
2.2. Elemente
Elementele obligatorii ale unui acreditiv sunt:
- numele și adresa beneficiarului;
- numele și adresa băncii acestuia;
- numele și adresa cumpărătorului;
- suma pentru care se deschide acreditivul;
- descrierea obiectului acreditivului;
- termenul de valabilitate;
- descrierea documentelor care fac dovada livrării mărfurilor;
- prestarea serviciilor;
- executarea de lucrări.
Acreditivul presupune că în contul clientului la banca emitentă a acreditivului există
suma necesară acoperirii creditului și care nu va putea fi utilizată decât în acest scop.
Decontarea se face doar în momentul când toate condițiile de fond și de formă au fost
îndeplinite.
2.3. Forme
Acreditivul poate să îmbrace mai multe forme, în funcție de următoarele criterii:
 În funcție de posibilitatea modificării sau anulării:
 Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat.
 Acreditivul irevocabil poate fi modificat sau anulat.
 În funcție de băncile obligate:
 Acreditivul confirmat creează o obligație de plată și în sarcina altei bănci decât a
celei emitente.
 Acreditivul neconfirmat creează obligația plății doar în sarcina băncii emitente.
 În funcție de beneficiarul plății:
 Acreditivul transferabil dă dreptul beneficiarului să ceară băncii plata la vedere la
odată amânată față de cea stabilită, să accepte sau să negocieze cambiile în temeiul
acreditivului pentru unul sau mai mulți beneficiari.
 Acreditivul netransferabil plata trebuie făcută primului beneficiar.
 În funcție de scadență :
 Acreditiv cu plata la vedere se plătește la momentul verificării documentelor
depuse de către beneficiar.
 Acreditiv cu plată amânată (deferată) se plătește la un termen ulterior datei la care
se verifică documentația.
 În funcție de posibilitatea negocierii
127
 Acreditiv negociat prevede că plata se va face prin cumpărarea cambiilor de către
banca autorizată în acest sens, denumită bancă negociatoare care poate fi banca emitentă sau
orice altă bancă implicată în acreditiv .
 Acreditiv nenegociat nu dă posibilitatea negocierii.
2.4. Mecanismul operațional
Operațiunile efectuate în cadrul acreditivului sunt:
 realizarea operaţiunii comerciale între cele două părţi
Cumpărătorul (importatorul) şi vânzătorul (exportatorul) convin prin contract termenii
operaţiunii şi stabilesc modalitate de plata acreditivul documentar.
 cererea de deschidere a acreditivului documentar
Importatorul (ordonatorul) cere băncii sale să deschidă un acreditiv în favoarea
exportatorului (beneficiar), detaliind toate condiţiile conform prevederilor contractului.
 deschiderea acreditivului documentar
Banca importatorului (banca emitentă) transmite textul acreditivului documentar la
banca să corespondenţă din ţară exportatorului (banca beneficiarului), cerându-i eventual să-l
şi confirme.
 avizarea deschiderii acreditivului documentar
Banca corespondenţă (avizatoare) avizează deschiderea acreditivului documentar
vânzătorului (exportatorului), transmiţându-i un exemplar al acestuia.
 expedierea mărfii şi prezentarea documentelor de livrare
Vânzătorul (exportatorul) expediază marfă şi prezintă băncii avizatoare toate
documentele de livrare precizate în acreditivul documentar, întocmite în strictă conformitate
cu termenii şi condiţiile acestuia.
 controlul documentelor
După verificarea conformităţii stricte a documentelor cu termenii şi condiţiile
acreditivului, banca avizatoare fie efectuează plata (dacă este banca plătitoare sau
confirmatoare), fie remite documentele pentru plata băncii emitente.
 remiterea documentelor
Banca corespondenţă trimite documentele băncii emitente.
 efectuarea plăţii contra documente conforme (rambursarea băncii plătitoare) şi
eliberarea documentelor.
Banca emitentă, după verificarea documentelor, efectuează plata (sau rambursează
banca plătitoare), apoi eliberează documentele clientului sau (importatorul) contra plata.
 recepţia mărfii
Intrând în posesia documentelor, cumpărătorul (importatorul) poate vămui şi
recepţiona marfă.
 închiderea
Acreditivul se închide în una din situațiile: la utilizarea integrală a sumei, la expirarea
termenului de valabilitate, la cererea plătitorului, dar numai după ce furnizorul și-a dat
acordul. Soldul rămas neutilizat se virează de către banca domiciliatoare a acreditivului în
contul corespunzător al cumpărătorului de la banca sa.
Acreditivul documentar este un instrument de plata foarte des utilizat în schimburile
economice internaționale.
1.5.Rezumat
Instrumentele de plată de tip monedă electronică sunt acele instrumente cu o valoare
predeterminată pe care sunt stocate electronic unități valorice ce permit utilizatorului să
efectueze operațiuni de retragere de numerar, plata bunurilor și serviciilor, transferul de
fonduri între conturi și care sunt acceptate la plată și de alte persoane juridice. Principiul
caracteristic instrumentelor de plată electronice este emiterea şi folosirea de către utilizatori a
128
unui contract de utilizare a instrumentelor de plată electronică, respectiv contractul de card
bancar. Contractul aderent se consideră încheiat în momentul în care deţinătorul primeşte
cardul şi un exemplar al contractului semnat de ambele părţi. Contractul furnizor se încheie
între emitent şi întreprinzătorii furnizori sau prestatori de servicii, care de obicei se constituie
în reţea. Acreditivul documentar reprezintă o modalitate de plată prin care cumpărătorul
rezervă o anumită sumă de bani în numele furnizorului sau la unitatea bancară a acestuia din
urmă, în vederea achitării mărfurilor livrate, a serviciilor prestate sau a lucrărilor efectuate,
atunci când expedierea, executarea sau prestarea lor se face în condițiile convenite.

1. Prezentați principalele categorii de carduri bancare.
2. Expuneți condițiile de validitate ale contractului de card bancar.
3. Indicați elementele care intră în cuprinsul contractului de aderent.
4. Precizați condițiile de funcționare ale contractului furnizor.
5. Menționați elementele obligatorii ale acreditivului documentar.
129
Unitatea de învățare 14: Operațiunile de plată (II): incasso-ul documentar; ordinul de
plată
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: incasso-ul documentar: noțiune; elemente ; categorii;
participanți; mecanismul operațional; ordinul de plată: noțiune; elemente; categorii;
participanți; mecanismul operațional; efecte;

- să determine categoriile de participanți care intervin într-o relaţie de incasso documentar;
- să stabilească mecanismul operațional specific incassoului documentar;
- să indice participanții la ordinul de plată;
- să delimiteze obligațiile care le revin participanților la ordinul de plată ;
- să stabilească mecanismul operațional al ordinului de plată .
1.3. Durata

1. Incasso documentar
1.1. Noțiune
Incassoul reprezintă o modalitate de plată simplă, puțin costisitoare, dar care prezintă
riscuri mai ales pentru exportator.
Folosirea incasso-ului se bazează pe efectuarea plății după livrarea și depunerea
documentelor care atestă livrarea, respectiv: factura, documentele de transport, polița de
asigurare, certificate de calitate, etc.
1.2. Elemente
Incasso-ul trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- numele şi adresa importatorului;
- numele şi adresa băncii prin care se decontează incassoul (al băncii prezentatoare);
- numele şi adresa exportatorului;
- numele şi adresa băncii exportatorului (a băncii emitente);
- valoarea exprimată în valută;
- menţionarea firmei care suportă comisionul şi spezele bancare (exportatorul sau
importatorul sau ambii);
- modul în care se face rambursarea (letric, telegrafic sau par avion);
- descrierea mărfii;
- documentele care trebuie prezentate (facturi, documente de transport, poliţe de
asigurare, certificate de origine etc);
- numărul de ordine şi dată incassoului;
- numărul de exemplare al incassoului.
1.3. Categorii
 În funcţie de documentele vehiculate:
 incasso simplu (clean collection) - incasso de documente financiare fără
documente comerciale;
 incasso documentar (documentary collectione) - incasso de documente comerciale
şi/sau fără documente financiare.
Incassoul documentar este o instrucţiune însoţită de o serie de documente comerciale
sau financiare pentru a fi transmise importatorului în vederea plăţii sau acceptării, ceea ce
înseamnă tratarea de către bănci a documentelor potrivit instrucţiunilor primite pentru a obţine
130
acceptarea şi/sau plata acestora de a elibera documente comerciale contra acceptării şi/sau
contra plăţii sau de a elibera documente în alte condiţii.
1.4. Participanți
Părţile care intervin într-o relaţie de incasso sunt :
 vânzătorul (exportatorul) este emitentul sau trăgătorul care îi încredinţează operaţia
de incasso băncii sale, livrează marfă şi întocmeşte documentele de expediţie;
 banca remitentă (banca vânzătorului) este banca însărcinată cu încasarea, cea care
primeşte documentele, face o verificare sumară, după care le transmite, conform
instrucţiunilor primite de la clientul sau, băncii corespondenţe din ţară importatorului pentru a
fi achitate şi plătite;
 banca prezentatoare, care primeşte documentele şi le prezintă trasului (importatorul
mărfi);
 importatorul, căruia îi sunt prezentate documentele remise la incasso; se mai
numeşte şi "tras" şi intră în posesia mărfii numai dacă onorează documentele.
Mecanismul operațional al incassoului presupune:
 operaţiunea vehiculare de documente - băncile participante se rezumă la prestarea
unui serviciu în condiţiile impuse de exportator;
 scopul operaţiunii - transmiterea documentelor comerciale sau financiare de la
beneficiarul plăţii la plătitor, contra plată, acceptare sau în alte condiţii.
Derularea operaţiunilor prin incasso presupune următoarele etape:
 încheierea contractului comercial internaţional, prin care părţile au convenit plata
prin incasso documentar;
 livrarea mărfii în conformitate cu termenele de livrare şi condiţiile privind marfă,
stipulate în contract;
 după livrarea mărfii exportatorul obţine documentele care atestă îndeplinirea
obligaţiilor din contractul comercial internaţional - documente financiare (cambii, bilete la
ordin, cecuri, chitanţe etc) şi/sau documente comerciale (facturi, documente de transport);
 setul de documente însoţit de ordinul de plata la incasso (ordin de încasare) este
prezentat de către exportator la banca să. Situaţia de preferat este aceea când documentele
ajung la importator într-un timp cât mai scurt, de obicei, înainte de primirea mărfii, deoarece
contrariul prezintă dezavantaje pentru exportator în sensul apariţiei cheltuielilor de depozitare,
contrastalii şi totodată duce la prelungirea creditului acordat importatorului ;
 banca remitentă emite propriul document, incassoul documentar, în cadrul căruia
preia toate instrucţiunile ordonatorului (exportatorului) şi pe care îl remite împreună cu toate
documentele ce atestă livrarea, băncii însărcinate cu încasarea. Această banca poate fi orice
altă banca care intervine în operaţiunea de incasso, altă decât banca remitentă . Banca
însărcinată cu încasarea remite ordinul de incasso şi documentele băncii prezentatoare ( banca
importatorului ) ;
 banca prezentatoare anunţă importatorul de sosirea documentelor atunci când acesta
este satisfăcut de concordanţă documentelor cu contractul comercial internaţional, va dispune
băncii efectuarea plăţii. Altfel, importatorul va contacta exportatorul pentru modificarea
ordinului de incasso. În cazul în care plata nu este acceptată, refuzul trebuie însoţit de
instrucţiuni privind restituirea documentelor;
 pe baza instrucţiunilor banca prezentatoare eliberează importatorului documentele
contra plata sau acceptare ( sau în alte condiţii). Plata este ordonată prin intermediul unui
ordin de plata adresat băncii sale de către importator;
 odată intrat în posesia documentelor, importatorul ridică marfa;
131
 banca importatorului remite banii sau, în cazul eliberării documentelor contra
acceptare, remite cambia acceptată de importator băncii emitente după încasarea contravalorii
mărfii ;
 banca remitentă anunţă exportatorul de încasarea exportului sau îi remite cambia
încasată. În situaţia în care remite cambia exportatorul aşteaptă până la scadenţă şi folosind
acelaşi circuit o transmite sub formă unui simplu incasso.
Prin această modalitate exportatorul acordă importatorului un credit comercial fără
dobândă pe perioada cuprinsă între momentul expedierii mărfii și momentul încasării
contravalorii acesteia, respectiv după scurgerea timpului de curier bancar. Incasso documentar
consta în remiterea de către creditor/furnizor la banca sa a documentelor care atestă
îndeplinirea obligațiilor contractuale și în asigurarea plății imediat ce cumpărătorul este avizat
de către banca sa că documentele de expediție au fost depuse și îi stau la dispoziție.
Având în vedere perioada îndelungată până la încasare (până la 45 de zile),
exportatorul se confruntă cu mai multe riscuri: riscul de neplată, riscul de pierdere/ deteriorare
a mărfurilor pe timpul transportului, riscul de curs de schimb.
Pornind de la aceste riscuri, incasso documentar este din ce în ce mai puțin folosit pe
plan internațional, locul sau fiind luat de către acreditivul documentar, care deși este mult mai
costisitor este utilizat în peste 70% din contractele internaționale.
2. ORDINUL DE PLATĂ
2.1. Noțiune
Ordinul de plată este un instrument de decontare, o dispoziţie necondiţionată prin care
plătitorul dă ordin băncii sale să pună la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani, la o
anumită dată - art. 2 din Regulamentul nr. 2/ 2005 al BNR. Spre deosebire de alte instrumente
de plată (cambia, cecul, biletul la ordin), caracteristica principală a ordinului de plată este
aceea că plătitorul este cel care solicită băncii să transfere fonduri unui beneficiar și nu
beneficiarul.
2.2. Elemente
Ordinul de plată conţine doar suma totală care face obiectul decontării, iar elementele
de identificare şi calcul sumelor ce fac obiectul plăţii se regăsesc în facturarea emisă de
furnizor.
Elemente obligatorii ale ordinului de plată sunt:
- numărul documentului;
- data emiterii;
- suma în cifre și litere;
- moneda;
- denumirea plătitorului și codul fiscal (CUI – codul unic de înregistrare, CIF –
codul înregistrare fiscală) al acestuia sau CNP-ul;
- denumirea și codul fiscal (CUI, CIF) al beneficiarului sau CNP-ul;
- banca plătitorului – codul IBAN, codul BIC;
- banca beneficiarului – codul IBAN, codul BIC;
- tipul transferului – normal / urgent;
- scopul plății;
- semnăturile și/sau ștampilele emitentului și ale băncii.
2.3. Categorii
Ordinul de plată se foloseşte pentru achitarea unor obligaţii de plată intervenite între
agenţii economici sau între aceştia şi instituţiile financiar-bancare. Mai concret intervine în:
• virarea de sume ca obligaţii la bugetul statului;
• efectuarea vărsămintelor pentru finanţarea investiţiilor;
• virarea sumelor care reprezintă reţineri din salarii şi alte drepturi salariale;
132
• depuneri din venituri în conturi personale deschise la bancă de către persoane fizice;
• achitarea taxelor telefonice, fax;
• plata primelor de asigurare;
• rambursarea creditelor.
Se folosesc două tipuri de ordine de plată:
- Ordinul de plată simplu – nu necesită prezentarea de documente justificative;
- Ordinul de plată documentar - beneficiarul este obligat să prezinte anumite de
documente justificative (ex. facturi) la cererea ordonatorului plății sau în anumite situații la
cererea băncii ordonatoare.
2.4. Participanți
La un transfer-credit participă:
 emitentul (non-bancar sau bancar) - persoana care emite un ordin de plată pe cont
propriu; poate fi plătitorul sau orice instituție emitentă, inclusiv instituția inițiatoare;
 plătitorul (client al societăţii bancare iniţiatoare sau însăşi societatea bancară
iniţiatoare) - prima persoană care emite, în nume şi pe cont propriu, ordin de plată, în cadrul
unui transfer credit;
 beneficiarul - persoana desemnată prin ordin de plată, de către plătitor, să
primească o anumită sumă de bani; client al societăţii bancare destinatare sau însăşi societatea
bancară destinatară;
 societatea bancară iniţiatoare - prima societate bancară care emite ordin de plată în
cadrul unui transfer-credit;
 societatea bancară destinatară - ultima societate bancară care recepţionează şi
acceptă un ordin de plată, fie în numele său, fie pentru a pune la dispoziţia beneficiarului o
anumită sumă de bani, în cadrul unui transfer-credit.
În relațiile dintre bănci, casa de compensare automată interbancară ca parte a SEP
(sistemul electronic de plăți) gestionat de SC TRANSFOND SA în calitatea sa de agent
autorizat al Băncii Naționale a României, realizează compensarea între diferitele bănci privind
plățile care au loc între acestea. Și în cazul plăților externe există instituții financiare regionale
sau internaționale care mijlocesc aceste transferuri.
Operaţiunile pe care le implică derularea viramentelor în baza ordinului de plată poartă
denumirea de transfer-credit, iar societăţile bancare participante trebuie să efectueze în ordine
următoarele operaţiuni:
 emiterea - completarea ordinului de plată cu toate datele necesare executării
acestuia;
Dispoziţia primită de bancă este considerată de aceasta ordin de plată numai dacă:
 banca receptoare dispune de fondurile reprezentate de respectiva sumă, fie prin
debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea acesteia de la emitent;
 nu se prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.
Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic, standard (hârtie) sau pe suporturi
neconvenţionale (magnetic, electronic) și se întocmeşte în trei exemplare:
- exemplarul nr. l (alb) - serveşte la debitarea emitentului şi se arhivează la actele
zilei;
- exemplarul nr. 2 (roz) - serveşte pentru creditarea contului beneficiarului la banca
destinatară şi se anexează la extrasul de la cont al acestuia;
- exemplarul nr. 3 (verde) - se restituie plătitorului că anexă la extrasul de cont.
 recepţia - recunoașterea de către instituția receptoare că ordinul de plată a fost
primit și de asemenea că a fost validat;
133
 autentificarea - recunoașterea de către instituția receptoare a persoanei pe care
emitentul a împuternicit-o să semneze, recunoaștere care de regulă se realizează prin
confruntarea semnăturii cu cea din fișa de specimene, dar și prin alte modalități convenite;
 acceptarea - procedura prin care banca recunoaşte ca valabil un ordin de plată
recepţionat în vederea executării, obligându-se să execute serviciul de a transfera fondurile la
termenele și în condițiile dispuse de emitent; momentul acceptării ordinului de plată de către
banca destinatară poate fi:
 data recepţiei ordinului de plată de la emitent;
 data la care 1-a înştiinţat pe emitent privind acceptarea;
 data la care a debitat un cont al emitentului deschis la banca destinatară;
 data când a avut loc creditarea contului beneficiarului;
 data la care beneficiarul a primit confirmarea că are dreptul să utilizeze sumele
parvenite în urma acceptării ordinului de plată respectiv;
 refuzul - procedura prin care banca decide că nu este posibil să se execute un ordin
de plată dat de un emitent, sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri în
finalizarea transferului-credit. Când societatea bancară destinatară nu acceptă un ordin de
plată este obligată să comunice refuzul acesteia cel mai târziu în ziua bancară următoare
ultimei zile de executare a transferului.
 executarea - procedura de emitere a unui ordin de plată de către o instituție
emitentă cu scopul de a pune în aplicare un ordin de plată acceptat anterior sau, în cazul
instituției destinare, punerea la dispoziția beneficiarului a sumei indicate în ordinul de plată”
Art. 2, pct. 15 din Regulamentul BNR nr. 2 / 2005.
Când ambii parteneri au conturi la aceeași unitate bancară, executarea ordinului de
plată presupune debitarea contului emitentului, concomitent cu creditarea contului
beneficiarului. În celelalte cazuri executarea ordinului de plată presupune transmiterea
ordinului de plată printr-un sistem de plăți (ex. SC TRANSFOND SA).
Dacă transferul sumei nu se finalizează sau plata are loc cu întârziere, societatea
bancară iniţiatoare are obligaţia returnării plătitorului sumei preluate de la acesta sau
efectuarea plăţii beneficiarului. Posesorul unei sume care a făcut obiectul unui ordin de plată
nefinalizat la timp poate adresa societăţii bancare implicată în această operaţiune pretenţii de
penalități de întârziere a operaţiunii de plată pentru perioada cuprinsă între momentul
declanşării şi data finalizării acestuia. Societatea bancară iniţiatoare se poate adresa societăţii
bancare din vina căreia nu s-a finalizat plata pentru recuperarea sumei împreună cu dobânda
de întârziere.
2.6. Efecte
Efectele ordinului de plată constau în obligațiile care se nasc în sarcina participanților:
 Obligațiile emitentului
 să completeze ordinul de plată cu toate datele necesare realizării transferului;
 să asigure în cont suma necesară și să alimenteze contul cu diferența
corespunzătoare pentru a putea fi realizat transferul.
 Obligațiile instituției receptoare (alta decât instituția destinatară)
Instituția receptoare este instituția care recepționează un ordin de plată în vederea
executării acestuia, inclusiv instituțiile inițiatoare și destinatară” –art. 2 pct. 9 din
Regulamentul BNR nr. 2 / 2005.
 instituția receptoare care acceptă ordinul de plată are obligația să execute
respectivul ordin de plată până cel târziu în ziua următoare datei acceptării, iar dacă este
indicată în document o altă dată mai îndepărtată, instituția va executa ordinul de plată, astfel
încât să fie respectată dată respectivă;
 instituția receptoare care refuză ordinul de plată are obligația de a comunica
emitentului refuzul motivat, până cel târziu la sfârșitul ultimei zile a perioadei de executare;
134
 instituția receptoare este obligată la plata unor dobânzi de întârziere pentru
nerespectarea termenelor prevăzute de Regulament privind printre altele executarea sau
comunicarea cu emitentul.
 Obligațiile instituției destinatare
Instituție destinatară este instituția recepționează și acceptă un ordin de plată fie în
nume propriu, fie pentru a pune la dispoziția beneficiarului a anumită sumă de bani, prin
creditarea contului beneficiarului sau prin eliberarea sumei respective în numerar, în cadrul
unui transfer-credit” – termen definit de art. 2, pct. 7 din Regulamentul BNR nr. 2 / 2005.
 să pună fondurile la dispoziția beneficiarului în ziua acceptării sau cel mai târziu în
ziua bancară următoare, ori să le folosească conform mențiunilor din ordinul de plată și cu
relațiile contractuale existente între ea și beneficiar;
 să comunice emitentului motivul imposibilității executării ordinului de plată, până
cel mai târziu în ziua bancară următoare ultimei zile a perioadei de executare;
 să înștiințeze beneficiarul identificabil până cel mai târziu în ziua bancară
următoare finalizării transferului-credit, dacă beneficiarul sumei din ordinul de plată nu are
cont deschis la instituția destinatară;
 să returneze către instituția inițiatoare a sumei respective (mai puțin costurile
aferente returnării) în ziua următoare expirării termenului, în caz de neprezentare a
beneficiarului în maxim 10 zile bancare de la data finalizării transferului-credit.
Exemplu nr. 1
Societatea comercială A, ca urmare a contractului de achiziționare a unui utilaj în
valoare de 60.000 lei, se obligă să plătească furnizorului B un avans de 30 %, iar după 3 zile
calendaristice de la efectuare probelor de funcționare de către furnizor, a diferenței de 70 %,
plata urmând a se face în contul bancar indicat în contract la Banca C (banca furnizorului B).
- 09 mai 2016 - semnarea contractului de achiziție a utilajului
- 11 mai 2016 - plătit prin Ordinul de plată nr. 9 avansul de 18.000 lei din contul
deschis la Banca D
- 16 mai 2016 – utilajul este livrat
- 18 mai 2016 – se încheie procesul verbal de punere în funcțiune și efectuarea probele
- 20 mai 2016 – se plătește prin Ordinul de plată nr. 14 diferența de 42.000 lei din
contul deschis la Banca D.
Exemplul nr. 2
În ziua de 17 mai 2016, ca urmare a inspecției fiscale a Agenției Naționale de
Administrare Fiscală, angajatorul X plătește către Trezoreria Statului prin ordinul de plată nr.
24 suma de 5.400 lei reprezentând contribuția de asigurări sociale datorată de angajator și
accesoriile aferente – dobânzi și penalități de întârziere - stabilite prin procesul verbal încheiat
la data de 16 mai 2016.
135
Banca Banca
ordonatorului beneficiarului
Beneficiar
Ordonator
136
137
1.5.Rezumat
Incassoul reprezintă o modalitate de plată simplă, care se bazează pe efectuarea plății după
livrarea și depunerea documentelor care atestă livrarea. Incassoul este o modalitate de plată
mai puțin costisitoare decât celelalte, dar care prezintă riscuri mai ales pentru exportator.
Ordinul de plată este un instrument de decontare, o dispoziţie necondiţionată prin care
plătitorul dă ordin băncii sale să pună la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani, la o
anumită dată. Spre deosebire de alte instrumente de plată (cambia, cecul, biletul la ordin),
caracteristica principală a ordinului de plată este aceea că plătitorul este cel care solicită
băncii să transfere fonduri unui beneficiar și nu beneficiarul.

1. Enumerați elementele pe care trebuie să le cuprindă incasso-ul documentar.
2. Distingeți formele incassoului documentar în raport cu documentele vehiculate.
3. Enunțați elementele obligatorii ale ordinului de plată.
4. Diferențiați categoriile de ordine de plată în raport cu documentele vehiculate.
138

Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei:Drept bancar

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: lect. univ. dr. Luiza Cristina Gavrilescu

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de D r e p t c i v i l . P a r t e a g e n e r a l ă .

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

- Evaluare finală – examen scris: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

Unitatea de învățare 2: Izvoarele dreptului bancar: Izvoare interne; Izvoare din

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1. Enumerați care pot fi motivele de respingere a cererii de autorizare a funcționării unei

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Emise în principal de societăți bancare Emise de societăți de asigurare

Nu este obligatoriu să fie însoțită de un Se emite întotdeauna sub forma unui

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.6. Test de evaluare

S-ar putea să vă placă și