Suport de curs la disciplina Controlul medicamentelor

Tema: Identificarea medicamentelor

Cerinţele faţă de medicamente (calitate, eficienţă, inofensivitate) sunt în permanentă

creştere. Aceste cerinţe se referă atât la calitatea substanţelor active, cât şi la medicament în
întregime (forma farmaceutică).
În acest sens atenţie deosebită se acordă identificării medicamentelor prin diferite
metode.

Identificarea este confirmarea identităţii substanţei farmaceutice (formei farmaceutice)

analizate în baza cerinţelor (indicelor) Farmacopeei sau DAN.

Identificarea este o parte componentă al analizei farmaceutice

Analiza farmaceutică – aprecierea calităţii medicamentelor preparate în farmacii (extemporale)
şi produse la fabrici farmaceutice (industriale).
Analiza farmaceutică include:
 analiza materiilor prime;
 analiza produsului finit;
 cercetarea stabilităţii substanţelor active şui a produsului finit;
 standardizarea preparatelor medicamentoase.

Clasificarea metodelor de identificarea

 Metode fizice;
 Metode chimice;
 Metode fizico-cimice.

Cerinţele faţă de metodele de identificare:

 prezenţa efectului analitic (precipitat, miros specific, gaz, coloraţie, forma cristalelor,
etc.);
 specificitate;
 limita de detecţie;
 factorul timpului.

Metode fizice de identificare

 Determinarea punctului de topire;
 Determinarea temperaturii de solidificare;
 Determinarea intervalului de distilare;
 Determinarea indicelui de refracţie;
 Determinarea densităţii specifice;
 Solubilitatea;
 Etc.

Densitatea specifică (sau mai exact densitatea de masă, numită și masă specifică) este
o mărime fizică folosită pentru descrierea materialelor și definită ca masa unității de volum.
Astfel, densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masa și volumul său. Unitatea de măsură
în Sistemul Internațional pentru densitate este kilogramul pe metru cub (kg/m³); alte unități
folosite sunt gramul pe centimetru cub (g/cm³), kilogramul pe litru (kg/L) etc. Densitatea se
notează de obicei cu litera grecească ρ (ro) sau cu inițiala cuvântului, litera d.
Densitatea relativă reprezintă raportul dintre două densități. Este o mărime
adimensională, fără unități de măsură, care este egală cu raportul dintre densitatea de masă a unei

1
substanțe și densitatea unei substanțe de referință date. Densitatea relativă trebuie diferențiată de
densitatea de masă (masa volumică), care este o mărime fizică ce se măsoară în SI în kg/m3.

Metode chimice de identificare:

1. Identificarea produselor medicamentoase de origine anorganică:
 Cationi Al3+; NH4+; Ag+; Ca2+; Mg2+
 Anioni Br -; Cl -; NO3-; SO42-
2. Identificarea produselor medicamentoase de origine organică:
 După grupe funcţionale
 După fragmente de structură
 După elementele din compuşii organici

Metode de determinare a produselor farmaceutice de origine neorganică:

 reacţii de sedimentare a anionilor şi cationilor
 reacţii de oxido-reducere
 reacţii de schimbare a culorii flăcării incolore
 schimbări produse în urma încălzirii sau calcinării substanţei medicamentoase

CaCl2 · 6H2O

Ca2+
CaCl2 + (NH4)2C2O4 → CaC2O4  + 2 NH4Cl
sediment alb
CaC2O4 + 2 HNO3 → CaCl2 + H2C2O4

Cl–
Cl– + Ag+ → AgCl↓
sediment alb
AgCl + 2 NH3 + 2 H2O → [Ag(NH3)2]Cl + 2 H2O

Reacţii chimice, utilizate la identificarea substanţelor medicamentoase de origine organică

I. Reacţii chimice generale a compuşilor organici
 Reacţii de oxidare şi reducere
 Reacţii de diazotare şi formare a coloranţilor azoici
 Reacţii de esterificare, acilare şi hidroliză
 Reacţii de nitrare şi nitrozare
 Reacţii de halogenare
 Reacţii de condensare a compuşilor carbonici
 Reacţii de formare a sărurilor compuşilor complecşi
 Reacţii de identificare a bazelor organice şi a sărurilor lor

Clasificarea grupelor funcţionale

Grupe funcţionale cu conţinut de oxigen: Grupe funcţionale cu conţinut de halogen:
- aldihidică - halogencarbonică
- carboxilică Altele:
Grupe funcţionale cu conţinut de azot: - legătura dublă
- aminoaromatică primară - radical fenolic
- alifatică - atom activ de hidrogen
- aminică terţiară - grupa metilică
Grupe funcţionale cu conţinut de sulf: Fragmente de structură:
- tiolică - ciclu piridinic
- sulfamidică - benzoat-ion

2
- salicilat-ion - acetat-ion

Barbitalum natrium
Barbital de sodic
5,5-dietilbarbiturat sodic
Identificare.
0,3 g probă se dizolvă în 5 ml apă, se adăugă 1 ml acid clorhidric diluat, se amestecă şi se lasă
în repaus 3-5 min. Precipitatul obţinut (acidul barbituric) se filtrează, se spală cu apă până la
dispariţia totală a clorizilor şi se usucă la temperatura de 100-105° C până la o masă constantă.
Temperatura de topire a acidul barbituric este egală cu 189-192° C.
O O H O
N N N C2H5
C2H5 C2H5
NaO + HCl HO O
C2H5 C2H5 C2H5
N N N
H O H H O
O

Metode fizico-chimice (instrumentale) de identificare

 Polarimetria;
 Polarografia;
 Cromatografia;
 Spectrofotometria;
 Fluorimetria;
 Spectrometria de rezonanţă magnetică nucleară ;
 Mas-spectrometria;
 etc.
Polarimetria
Polarimetria este metoda optică bazată pe proprietatea unei substanțe optic active de a roti
planul luminei polarizate. Substanțele optic active conțin în structură unul sau mai mulți atomi de
carbon chiralici sau asimetrici.
Valoarea devierii planului de polarizare de la poziţia iniţială se exprimă în grade. Această
mărime este numită unghi de rotaţie (α). Compuşii cu atomi chiralici pot roti planul de polarizare
în stânga – se numesc levogiri (-) şi în dreapta – dextrogiri (+).Măsurările se realizează cu
ajutorul polarimetrului.
Puterea rotatorie sau rotatie specifica reprezinta mărimea unghiului de rotație atunci când
C si l sunt egale cu unitatea. Aceasta notatie este folosită pentru a desemna o constanta de
material, dependentă de lungimea de undă în vid și de temperatura T.
Pentru identificare şi determinarea purităţii se utilizează valoarea puterii rotatorii
specifice [α]D20, măsurate la 20°С şi la lungimea de undă D a spectrului natriului.
Mărimea [α]D20 pentru soluţii de substanţe se calculează conform relaţiei:
α · 100
[α]D20 = -----------
l·C
în care α — unghiul de rotaţie măsurat la polarimetru, în grade; l — lungimea
cuvei, în decimetri; С — concentraţia soluţiei de substanţă (g/100 ml).

Gaz-cromatografia
Definitie:
Atunci când se foloseşte un gaz ca fază mobilă într-un sistem cromatografic, tehnica este
denumită gaz-cromatografie (GC, cromatografie de gaze, cromatografie in faza gazoasa).
Această tehnică se efectuează întotdeauna într-o coloană cromatografică deoarece faza mobilă
trebuie să curgă în mod continuu.
Clasificare:
 cromatografia gaz-lichid (GLC):

3
faza staţionară este un lichid
fenomenul de separare are loc prin repartiţie cromatografică
 cromatografia gaz-solid (GSC):
faza staţionară este o suprafaţă solidă
fenomenul de separare are loc prin adsorbţie.

Identificarea compuşilor medicamentoşi si cercetarea impuritatilor

 se folosesc mărimile de reţinere VR şi tR;
 identitatea timpului de reţinere al unui component cu acela al aceluiaşi component pur
oferă un indiciu că cei doi componenţi sunt identici;
 timpii de reţinere sunt proporţionali cu punctele de fierbere ale componenţilor care ies din
coloană în ordinea acestora;
 folosind diferite faze staţionare selective componenţii se pot separa chiar dacă au aceleaşi
puncte de fierbere;
 timpul de retenţie depinde de diferiţi factori (lungimea coloanei, diametru, temperatura).
Din această cauză, în scopuri calitative se utilizează aşa-numiţii timpi de retenţie relativi,
trr, definiţi prin relaţia:

unde:
tA = timpul de retenţie al componentei A;
tet = timpul de retenţie al etalonului.

Cromatografia de lichide de înaltă performanţă/înaltă presiune (High

Performance/Pressure Liquid Chromatography - HPLC) sau de înaltă viteză (High Speed Liquid
Chromatography – HSLC) este o tehnică:
 modernă şi rapidă care elimină unele dezavantaje ale cromatografiei planare
 utilizată pentru separarea şi determinarea soluţilor organici şi anorganici din orice probe,
în special substanţe şi produse farmaceutice, biologice, alimentare, industriale, de mediu
etc.
Clasificare: în funcţie de mecanismele care stau la baza separării componentelor, cromatografia
de lichide se clasificǎ astfel:
 cromatografie prin adsorbţie
 cromatografie prin repartiţie
 cromatografie cu faze inverse
 cromatografie prin schimb ionic
 cromatografie prin excluziune moleculară.
Identificarea unui component prezent intr-un amestec se poate face dupa cromatografiere prin:
 metode cromatografice:
- Dupa marimile de retentie
- Metoda adaosului standard
- Metoda retentiei relative
 metode spectrale
Spectrometria UV-VIS
Regiunea spectrală:
UV - îndepărtat: 100 - 200 nm
UV - apropiat: 200 - 400 nm
VIS: 400 - 800 nm.
Absorbtia luminii in UV-VIS se datoreaza prezentei cromoforilor.
Cromofori (grupe cromofore) sunt grupe de atomi, care prezente într-o substanţă pot da
naştere la spectre electronice (de absorbţie).

4
 Grupă auxocromă este o grupă de atomi saturată care, ataşată unui cromofor, modifică
lungimea de undă (max) la care are loc absorbţia şi intensitatea maximă de absorbţie.
Tipuri de tranziţii:
- tranziţii  - * (alcani)
- tranziţii  - * (alchene, compuşi carbonilici, alchine, azo
compuşi)
- tranziţii n - * (oxigen, azot, sulf, compuşi halogenaţi)
- tranziţii n - * (compuşi carbonilici)
- tranziţii d – d* (metale)

Spectroscopia IR
Grupeaza metode de identificare si dozare nedestructive bazate pe absorbtia sau reflexia
de catre probe a radiatiilor electromagnetice cuprinse intre 0,75 - 1000 µm:
Regiunea fundamentala 2,5 - 25 µm = regiunea IR analitic.

Elementele constitutive ale unui spectrofotometru în IR:

- sursa de radiaţii
- monocromatorul
- cuva pentru proba
- detectorul
- amplificatorul
- dispozitivul de înregistrare.

Aplicațiile spectroscopiei IR:

 nu există compuşi care să prezinte spectre IR identice.
 domeniul frecvenţelor < 1500 cm-1 (regiunea amprentelor digitale) sunt mult utilizate
pentru stabilirea identităţii substanţelor analizate.
 se compară spectrul substanţei de analizat cu spectrul obţinut în aceleaşi condiţii cu
substanţe etalon
 se compară spectrul substanţei de analizat cu spectrul etalon (din cataloage sau
monografii) la care s-au precizat valorile benzilor de absorbţie caracteristice şi care
trebuie să fie prezente şi în spectrul substanţei de analizat.

Spectrul etalon = se obţine utilizând drept substanţe aşa - numitele substanţe de referinţă
pentru IR (s.r.i.r.) înscrise în capitolul Standarde al farmacopeelor.

Exemple:
 acetazolamidă, acid iopanoic, acid nalidixic
 p-aminobenzoat de etil, ampicilina sodică, trihidrat de ampicilină, benzilpenicilina
potasică, palmitat de cloramfenicol, clordiazepoxid, acetat de clortestosteronă,
cloxacilina sodică
 clorhidrat de cocaină, acetat de cortizon, acetat de dezoxicortizon, dexametazona,
dextran 40 şi 70, diazepam, ergocalciferol
 lactobionat de eritromicină, furosemid, hidroclorotiazidă, hidrocortizonă,
hidroxiprogesteronă

Spectroscopia de masă
Definitie:
Spectroscopia de masă este o metodă instrumentală de analiză care se bazează pe fragmentarea
moleculelor substanţelor organice sub acţiunea unor radiaţii cu energii mari de până la 100 eV,
iar din analiza:
- numărului

5
 - sarcinii
- masei fragmentelor rezultate - se obţin informaţii asupra
• structurii
• identităţii substanţelor cercetate.
Datorită acumulării de energie are loc fragmentarea moleculelor cu ruperea unor legături
interatomice, proces prin care rezultă:
- mai ales ioni pozitivi (rar negativi)
- radicali
- ioni radicali
- molecule neutre.
Aceste fragmente constituie piese importante de reconstituire a structurii moleculare.

Referinţe
1. Marius Bojiţă. Analiza ţi controlul medicamentelor, volumul 1. , Intelcredo, 2003;
2. F. Babilev. Chimie farmaceutică, Editura Universitas, 1994;
3. Ioan Grecu, Elena Curea. Identificarea substanţelor medicamentoase, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1980