OSTEOMIELITA HEMATOGENĂ

INTRODUCERE

Osteomielita hematogenă este prin definiţie o infecţie osoasă produsă

de un germene vehiculat prin torentul circulator. Această entitate trebuie deosebită de
infecţiile produse prin inoculare directă sau contiguitate, care poartă numele de osteită.
Germenii vehiculaţi pe cale hematogenă găsesc pentru multiplicare un
loc preferat la nivelul metafizelor oaselor diafizare lungi, unde reţeaua vasculară prezintă
sinusoide largi şi este foarte lentă.
La producerea bolii concură atât virulenţa şi concentraţia germenilor cât şi factori
locali şi generali, cum ar fi statusul circulator şi apărarea imunitară. Infecţia produsă de
un germene puţin virulent care afectează un bolnav care se apără bine, poate rămâne
localizată ( metafiză ) sau se poate încapsula ( abces Brodie ).
Dacă germenele este virulent şi rezistenţa imunologică a bolnavului este slabă,
infecţia se poate întinde şi la diafiză ( pandiafizită ).
Tromboza arterelor nutritive ca urmare a procesului septic, precum şi decolarea
periostului de către colecţia purulentă poate antrena o necroză osoasă cu formarea de
sechestre.
Prognosticul osteomielitei rămâne legat de precocitatea diagnosticului şi
tratamentului ca şi de rezistenţa imunologică a individului.
În stadiul iniŢial, tratamentul antibiotic poate eradica complet infecŢia.
CLASIFICARE
In ultimii ani aspectul osteomielitei s-a modificat. Alături de osteomielita acută
clasică a adolescentului, au apărut o multitudine de forme clinice noi.
Osteomielita hematogenă poate fi clasificată în funcŢie de criterii anatomice,
anatomopatologice şi evolutive.
A. Clasificare anatomică
La copil, vascularizaţia epifizară şi metafizară sunt separate la nivelul cartilajului
de creştere care se comportă ca o adevărată barieră în calea propagării infecţiei dinspre
metafiză înspre epifiză. Contaminarea articulaţiei se produce precoce numai acolo unde
metafiza este intraarticulară ( metafiza proximală a femurului şi metafiza proximală a
radiusului ). Aceste două localizări, şold şi cot, antrenează în general artrite septice.
La nou-născut, separarea reţelelor vasculare epifizare şi metafizare nu este stabilită şi
atingerea epifizelor şi articulaţiilor devine o regulă : este vorba de osteoartrita sugarului.
Clasificarea anatomică poate fi definită astfel :
- Osteomielită
- epifizită
- metafizită
- pandiafizită
- Osteoartrită
 Atingerea primitivă a epifizelor se observă îndeosebi în formele subacute ale
infecţiei.
B. Clasificare anatomopatologică
Unele infecţii specifice şi în special infecţiile cu micobacterii induc o reacţie
granulomatoasă urmată de necroza cazeoasă. Acestea sunt osteomielitele granulomatoase.
În unele cazuri osteomielita evoluează lent şi procesul inflamator se opreşte fără a
mai evolua spre o necroză purulentă - osteomielite inflamatorii nepurulente.
Există de asemenea osteomielite nepurulente plurifocale şi osteomielite cronice
neinfecţioase.
C. Clasificare evolutivă
Alături de formele clasice de osteomielită acută hematogenă şi osteomielită cronică
d’emblee, se observă din ce în ce mai des la copii, forme subacute caracterizate prin
debutul lor insidios şi prin absenţa semnelor generale de infecţie.
Cele mai multe forme subacute nu evoluează către necroză purulentă.
Clasificarea evolutivă poate fi rezumată astfel :
Osteomielită acută
Osteomielită subacută
Osteomielită cronică : a) secundară
b) d’emblee ( de la început )

OSTEOMIELITA ACUTĂ HEMATOGENĂ

Într-un studiu multicentric recent, vârsta medie de apariţie a osteomielitei acute la

copil este în jurul vârstei de şase ani.
La nou-născut, ca urmare a particularităţilor anatomice, procesul infecţios afectează
simultan osul şi articulaţia. Poate exista şi osteomielita neonatală.
PATOGENIE
Osteomielita acută hematogenă este consecinţa unei bacteriemii sau a unei septicemii.
Arterele nutritive se divid în cavitatea medulară şi se termină prin mici arteriole în
vecinătatea cartilajelor de creştere. La nivelul cavităţii medulare, condiţiile sunt
favorabile fagocitozei microbiene; din contră, la nivelul metafizelor, numărul redus de
celule reticuloendoteliale şi ritmul lent circulator permite cu uşurinţă dezvoltarea
germenilor.
Embolia septică produsă la nivelul arterei nutritive a osului dezvoltă un edem
intraosos. Edemul dezlipeşte periostul de corticală, întrerupând astfel şi irigaţia osului de
către reţeaua periostică.
Edemul inflamator se transformă în puroi care se propagă de-a lungul canalelor
Havers. Mai târziu toxinele piogene distrug periostul iar puroiul invadează părţile moi.
Rolul traumatismului în apariţia osteomielitei acute hematogene este încă discutabil
deşi a fost sugerat încă de prin anii 20.
Pe statistici mari unul din trei bolnavi evocă un context traumatic considerându-se
astfel că el ar juca mai degrabă un rol focalizator.
ETIOLOGIE
În imensa majoritate a cazurilor agentul etiologic al bolii este stafilococul auriu.
Al doilea germene ca frecvenţă este reprezentat de stafilococul de grup A.
 Frecvenţa mare a stafilococului auriu pare legată de capacitatea acestui germen de a
sintetiza prostaglandine, mediatori implicaţi în distrucţia osoasă.
Calea de pătrundere a stafilococului poate fi reprezentată de un furuncul, o plagă
superficială suprainfectată, infecţii dentare sau amigdaliene, stafilococii pleuro-
pulmonare.
În cazul osteomielitei neonatale căile de pătrundere pot fi diverse : calea cutanată,
ombilicală, denudările venoase, exangvinotransfuziile.
Stafilococul se întâlneşte în mod constant pe tegumentele lezate, dar nu produce în
toate cazurile osteomielita. Pentru producerea bolii sunt necesari şi o serie de factori
predispozanţi :
- oboseala şi efortul muscular prelungit
- stările carenţiale, de subnutriţie
- stările toxice
- scăderea rezistenţei organismului.

TABLOU CLINIC

Debutul
Poate fi precedat de stare de oboseală cu dureri osoase şi articulare vagi. Cel mai
adesea însă, debutul osteomielitei acute este brutal apărând la un copil în plină stare de
sănătate şi se caracterizează prin următoarele semne şi simptome specifice unei infecţii
grave :
~ ascensiune termică care poate atinge 39-40 C
~ frison puternic
~ stare de curbatură
~ delir, agitaţie sau adinamie
~ inapetenţă, greţuri, uneori vărsături
~ facies toxic, ochi încercănaţi, buze uscate, limbă prăjită
~ tahicardie, respiraţie accelerată
~ oligurie, urini hipercrome
Concomitent cu alterarea stării generale sau la scurt timp de la debut, apar semnele de
localizare ale osteomielitei :
~ durere vie localizată la nivelul unui segment de membru
~ poziţie antalgică a membrului afectat
~ tumefacţie locală
~ tegumente hiperemice, edemaţiate, cu circulaţie venoasă aparentă
~ temperatură locală mai ridicată
~ impotenţă funcţională parţială sau totală a membrului respectiv, cu reducerea sau
abolirea mişcărilor în articulaţiile învecinate.
Perioada de stare
După 3 - 4 zile de la debut, alături de persistenţa semnelor generale, are loc
modificarea semnelor locale în sensul exteriorizării supuraţiei către părţile moi :
~ durerea se intensifică
~ tumefacţia devine mai evidentă
~ apare fluctuenţa
Evoluţie
 În funcţie de vârstă, de capacitatea de apărare a organismului şi de virulenţa
germenului, procesul infecţios poate evolua în moduri diferite.
După câteva zile poate avea loc deschiderea spontană a abcesului, permiţând
scurgerea unei cantităţi mari de puroi gros, roşietic, murdar. Febra şi durerea scad în
intensitate, starea generală se îmbunătăţeşte.
În alte cazuri, după o uşoară ameliorare, febra ascensionează din nou, certificînd
existenţa următoarelor posibilităţi evolutive:
~ extensia infecţiei la diafiză
~ apariţia unui focar în alt os sau la capătul opus al aceleiaşi diafize
( osteomielita bipolară )
~ prinderea articulaţiei învecinate de către procesul infecţios, caz în care se asociază
durerea şi reducerea mişcărilor articulare
~ complicaţie viscerală, pulmonară sau pericardică, caz în care apare un tablou de
bronhopneumonie ( tuse umedă, dispnee, raluri bronşice şi pulmonare diseminate ) sau de
pericardită ( durere precordială, frecătură pericardică, cardiomegalie ).
Odată puroiul drenat spontan sau chirurgical, osteomielita se poate vindeca, dar cel
mai des trece spre cronicizare.

EXAMENE DE LABORATOR

Parametrii biologici inflamatori sunt crescuţi ( alfa2 globulinele, proteina C

reactivă ), leucocitoză 15000 - 20000/mm3, hemocultură pozitivă, anemie severă.
VSH-ul are valori deosebit de crescute.
IMAGISTICĂ

A. Examen radiologic
Este singurul care precizează localizarea şi întinderea leziunilor, etichetează
complicaţiile şi în timp, urmăreşte evoluţia şi vindecarea sau apariţia recidivelor.
Primele modificări radiologice îşi fac apariţia numai după ce procesul inflamator din
ţesutul medular se însoţeşte de afectarea ţesutului osos, astfel încât în primele două
săptămâni imaginea radiologică este nemodificată. Totuşi, prin radiografii comparative în
proiecţii identice, se poate remarca creşterea densităţii ţesuturilor moi din vecinătatea
metafizei osului interesat, expresie a edemului local.
La 14 - 16 zile de la debut, se pot observa în zona centrală a metafizei, modificări
discrete de resorbŢie prin demineralizare difuză, datorate hiperemiei din faza incipientă a
procesului inflamator, resorbŢia se întinde treptat către diafiză. Totodată se observă că
imaginea radiologică capătă aspect neomogen, prin apariŢia a numeroase zone de
osteoliză, neregulat delimitate, ce conferă în ansamblu structurii aspect de os pătat.
La aproximativ 21 de zile de la debutul bolii periostul care în mod normal nu poate fi
evidenŢiat radiografic începe să devină vizibil, sub forma unui lizereu opac, ce
conturează osul la periferie, apoi apare o dedublare a corticalei.
ApariŢia imaginii de sechestru, vizibilă după aproximativ 2 luni de evoluŢie, indică
cronicizarea osteomielitei. În zonele de resorbŢie neomogenă, încep să se distingă treptat
porŢiuni de os mai dens, care reprezintă zone de necroză osoasă. Sechestrele au forme şi
mărimi diferite, ele sunt înconjurate de un lizereu clar, zonă ce constituie camera
sechestrului şi care depăşeşte cu mult dimensiunile zonei necrozate, având contururi
dense, datorită modificărilor de osteoscleroză reacŢională însoŢitoare.
B. Scintigrafia
Locul examenului scintigrafic în bilanŢul unui copil suspect de osteomielită este
discutabil.
Scintigrafia cu techneŢiu 99 arată o hiperfixaŢie la nivelul zonelor hiperemice din
părŢile moi şi la nivelul structurii osoase afectate.
La unii bolnavi, însă, prezentând infecŢii fulminante, osul poate fi hipovascularizat şi
imaginea echografică cvasinormală. Această imagine este în aceste cazuri, un semn de
gravitate, şi stabileşte indicaŢia operatorie.
Marele risc este de întârziere a diagnosticului din cauza unui examen care nu este
indispensabil.
Scintigrafia pare utilă în cazurile în care osteomielita este localizată la nivel vertebral
şi pelvian, precum şi pentru depistarea localizărilor multiple.
C. Echografia
ABERNETY ŞI HOWARD au propus utilizarea echografiei pentru a căuta abcesele
subperiostice şi pentru a stabili oportunitatea unui abord chirurgical.
D. RezonanŢa magnetică
Acest mijloc modern de investigaŢie este utilizat în mod excepŢional în patologia
infecŢioasă ortopedică din raŢiuni de accesabilitate, cost şi mai ales de necesitatea unei
sedări profunde pentru a obŢine o bună imobilizare a copiilor mici, în special. necesară
obŢinerii unor imagini de calitate.
Este indicată totuşi în unele circumstanŢe :
~ pentru orientarea diagnosticului diferenŢial între o infecŢie osoasă şi o leziune
tumorală atunci când radiografia standard este echivocă.
~ permite diagnosticul diferenŢial între infarctul ososos şi osteomielita la copii cu
drepanocitoză.

DIAGNOSTICUL DIFERENţIAL

Debutul infecŢios al osteomielitei acute, ca şi semnele locale comune mai multor

afecŢiuni ( durere, tumefacŢie, impotenŢă funcŢională ), duc deseori la erori de
diagnostic.
Modul de evoluŢie, examenele paraclinice şi proba terapeutică sunt însă criterii
importante de diagnostic diferenŢial, utile în excluderea următoarelor afecŢiuni :
1. Sinovita traumatică acută tranzitorie, în care semnele articulare sunt rapid regresive,
iar starea generală nu este alterată.
2. Entorsa, caracterizată radiologic uneori prin mici smulgeri osoase la nivelul de
inserŢie al ligamentelor, evoluează fără febră şi cedează la imobilizarea gipsată. Se
observă constant echimoza.
3. Reumatismul articular acut în care durerile articulare sunt migratoare şi se accentuează
la mobilizarea articulaŢiei. ASLO crescut, stafilococ beta hemolitic prezent în exsudatul
faringian, răspuns favorabil la corticoterapie, penicilină, aspirină.
4. Artritele ce apar în cazul unor boli infecto-contagioase (scarlatina)
5. Fracturile subperiostale sau dezlipirile epifizare ,unde elementul anamnestic şi
examenul radiologic sunt tranşante.
6. Flegmonul de părŢi moi
7. Reticulosarcomul Ewing în perioada sa pseudoinflamatorie unde în momentul
apariŢiei durerii imaginea radiologică este constituită, plus semne de impregnaŢie
neoplazică.
8. Spina ventoza - localizarea diafizară a infecŢiei bacilare
9. Stări infecŢioase septicemice
10. Metastaze osoase în neuroblastoame.

FORME CLINICE

Osteomielita acută poate îmbrăca tablouri clinice variate, în funcŢie de vârsta

bolnavului, virulenŢa infecŢiei şi factorii imunobiologici. În acest context se descriu :
Forma toxică
Încă de la început, tabloul general este cel al unei infecŢii grave stafilococice.
Bolnavul prezintă temperatură ridicată ( 40oC), puls rapid, filiform, facies toxic,
extremităŢi reci. Semnele locale sunt foarte reduse sau chiar absente, ele neavând la
dispoziŢie timpul necesar să apară. Hemoculturile sunt pozitive. Starea generală se
alterează rapid, bolnavul care la început prezenta delir, agitaŢie, devine adinamic, intră
în stare de comă şi sucombă în cîteva zile, chiar sub tratament masiv cu antibiotice.
Este o formă întîlnită şi astăzi, care se grefează pe organisme tarate, la care puterea
de apărare este depăşită de virulenŢa germenilor.
Forma septico-pioemică
Se însoŢeşte de starea generală gravă, cu febră şi frisoane repetate, marcând de obicei
alte localizări osoase sau viscerale, sub formă de supuraŢii metastatice.

Osteomielita sugarului
Îmbracă un tablou sensibil diferit în comparaŢie cu alte grupe de vârstă, din cauza
particularităŢilor de reactivitate ale copilului în această perioadă de viaŢă.
În primul rând trebuie subliniat că poarta de intrare a germenilor poate fi găsită fie la
nivelul tegumentelor unde există o stafilococie cutanată ( plagă ombilicală, ragade la
nivelul comisurilor bucale ) fie la nivelul căilor aeriene
( faringoamigdalite ), fie la nivelul tubului digestiv, bolnavul prezentând un episod
diareic. Rareori se întâmplă să coexiste o stafilococie pleuropulmo-
nară. În perioada neonatală, un rol important este atribuit exangvinotransfu-
ziilor şi perfuziilor efectuate în maternităŢi.
În al doilea rând particularităŢile de distribuŢie vasculară metafizo-epifizară,
rezistenŢa redusă a osului la infecŢie, canalele haversiene largi explică sediul
preferenŢial epifizar al afecŢiunii, prinderea articulară şi distrugerile osoase.
Diagnosticul precoce al osteomielitei acute este dificil de stabilit la un sugar a cărui
simptomatologie generală se rezumă la subfebrilitate şi eventual la stagnarea curbei
ponderale. Semnele locale sunt deseori neobservate. Singurele care atrag atenŢia mamei
sau medicului sunt imobilitatea unui membru, Ţipetele copilului la mobilizarea
membrului afectat.
Examenele biologice sunt puŢin perturbate la această vârstă.
 O altă particularitate constă în aceea că între debutul clinic şi apariŢia leziunilor
radiologice intervalul este doar de câteva zile şi nu de 18-21 de zile cum este la copilul
mare.
Dacă la copiii de vârstă preşcolară sau şcolară localizarea infecŢiei este constant
metafizară, la sugari epifiza poate constitui adesea sediul localizării iniŢiale. Din această
cauză, o serie de complicaŢii grave pot apărea chiar din primele săptămâni de boală. În
acest cadru se înscriu artritele septice şi dezlipirile epifizare, ambele putând constitui
sursa unor luxaŢii, în special când leziunea este localizată la nivelul şoldului.
Dificultatea diagnosticului face ca internarea să se facă târziu, copilul fiind adus în
stadiul de abces subperiostic, sau şi mai des, în stadiul de artrită evidentă clinic
( împăstare, durere la mobilizarea articulaŢiei ). Radiologic, se constată deja luxaŢie.
Boala poate fi poliostică şi interesează oasele lungi, plate ( craniu, bazin, stern,
coaste, vertebre ) ca şi oasele mici ale mâinilor, impunând radiografierea întregului
schelet.
Lipsa de recunoaştere a bolii şi implicit, aplicarea tardivă a unui tratament complex,
duce la distrucŢia cartilajului de creştere, cu diminuarea activităŢii lui, ce are drept
urmare în timp, importante diferenŢe de lungime a membrului afectat, modificări de os,
luxaŢii patologice.
Forme de osteomielită cronică d’emblee
1. Abcesul central Brodie
În 1832, Benjamin Brodie a descris abcesul cronic al osului, o necroză purulentă
localizată, închistată, consecutiv unei metafizite acute la un bolnav care “se apără” bine.
Abcesul poate antrena dureri sau poate rămâne asimptomatic.
Sediul abcesului osos este de obicei în oasele lungi ( tibie, în special, femur, humerus
).
În descrierea originală simptomele principale sunt tumefacŢia şi durerea.
Radiografic se observă o cavitate clară, regulată, delimitată de un contur de
condensare osoasă, fără reacŢie periostică. Cartilajul de creştere rămâne neatins.
Diagnosticul diferenŢial trebuie făcut cu : chistul osos, tumora cu mieloplaxe, osteita
fibroasă, tuberculoza juxta-epifizară, sarcomul osos, granulomul eozinofil.
Tratamentul constă în trepanaŢie, chiuretarea cavităŢii şi plombaj.

2. Forma hiperostozantă şi necrozantă, Garre

În 1893, Garre a descris o formă de osteomielită cronică d’emblee caracterizată prin

îngroşarea osului, care nu evoluează către supuraŢie, sechestrare şi nu fistulizează.
Boala se localizează cel mai frecvent la nivelul femurului şi tibiei, se manifestă clinic
prin dureri surde, profunde care cedează la repaus, iar radiologic apare ca o hiperostoză
marcată.
Printre cazurile de osteomielită sclerozantă publicate în primele decenii ale acestui
secol, este posibil să existe multe diagnostice eronate, fiind făcută o frecventă confuzie
cu osteoamele osteoide.
 3. Osteomielita albuminoasă Ollier
Este o formă rară datorită unui stafilococ cu virulenŢă scăzută. Apare sub forma unui
abces subperiostic, cu reacŢie periostală redusă.
Radiografic se poate confunda cu imaginea de sarcom Ewing. Adeseori biopsia este
necesară pentru precizarea diagnosticului.
La incizie se găseşte o colecŢie de lichid vâscos.

COMPLICAţII

ComplicaŢii generale
ComplicaŢiile generale sunt în raport cu severitatea sindromului septicemic, cu
reactivitatea organismului şi cu precocitatea şi eficacitatea tratamentului antibiotic.
Asocierea localizărilor viscerale cu infecŢia osoasă şi articulară întunecă mult
prognosticul.
Printre localizările viscerale, cele mai frecvente şi mai redutabile sunt trei :
stafilococia pleuropulmonară, pericardita şi flegmonul perinefritic. Mai pot fi întâlnite :
meningite, abcese cerebrale, peritonite.
ComplicaŢiile osoase sunt reprezentate de apariŢia de focare osteomielitice
multiple, ce au acelaşi aspect clinic şi radiologic.

ComplicaŢii locale
1. La nivelul părŢilor moi
ComplicaŢiile osteomielitei la nivelul părŢilor moi interesează tegumentele, muşchii,
vasele şi nervii.
a. Leziunile cutanate sunt de obicei consecinŢa supuraŢiilor cronice. Contiguitatea
numeroaselor fistule şi presiunea exercitată de sechestre în drumul lor de eliminare
spontană antrenează o devascularizaŢie a pielii cu producerea de ulceraŢii şi pierderi de
substanŢă.
b. Printre complicaŢiile musculare, amiotrofiile sunt cele mai frecvente. Ele sunt
consecinŢa impotenŢei funcŢionale cauzate de osteomielită şi de imobilizarea
prelungită.
c. ComplicaŢiile vasculare sunt reprezentate cel mai des de sindromul de lojă. Acest
sindrom poate surveni fie în cursul fazei acute, cauzat de hiperemie inflamatoare sau de
abcesul subperiostic, fie în decursul fazei cronice ca o complicaŢie a gesturilor
chirurgicale reparatorii.
d. ComplicaŢiile nervoase sunt mult mai rare, ele fiind în majoritatea cazurilor leziuni
iatrogene.
2. La nivelul oaselor
a. SupuraŢiile cronice constituie complicaŢia cea mai frecventă a osteomielitei.
Durerea este de obicei atenuată sau absentă şi este în contrast cu intensitatea
tulburărilor trofice şi cu fibroza părŢilor moi.
b. Fractura pe os patologic şi pseudartroza
Este o complicaŢie ce survine în formele grave însoŢite de demineralizare intensă în
regiunile unde rezistenŢa mecanică este minimă.
Cura pseudartrozelor prin osteomielită este foarte dificilă, şi necesită timp îndelungat
şi recurgerea la toate resursele terapeutice din chirurgia ortopedică Ţi reparatoare.
 În pierderile de substanŢă osoasă, utilizarea aparatului Ilizara, prezintă marele
avantaj că oferă în acelaşi timp posibilitatea consolidării şi corecŢiei defectelor de ax şi
lungime.
Aportul de grefă osoasă nu este întotdeauna necesar.
c. Tulburările de creştere
Reprezintă complicaŢii evolutive ale osteomielitei şi se manifestă după multe luni
sau ani, ca urmare a afectării cartilajelor de creştere.
d. ComplicaŢii articulare
Sunt reprezentate de artrite sau de luxaŢii patologice.
Artritele se pot manifesta ca simple reacŢii de vecinătate sau ca artrite supurate,
consecinŢe ale propagării infecŢiei de la focarul osteomielitic din vecinătate.

TRATAMENT

Tratamentul modern al osteomielitei acute este complex şi se bazează pe următoarele

principii :
~ combaterea infecŢiei
~ mărirea reactivităŢii organismului
~ imobilizarea segmentului afectat
~ intervenŢie chirurgicală în focar
Mijloacele terapeutice sunt medicale şi chirurgicale.
Tratament medical
Încă de la internare, bolnavului i se instituie un tratament de urgenŢă administrat pe
cale endovenoasă în cadrul căruia pe prim plan se situează asocierea a două sau în cazuri
grave, trei antibiotice cu spectru larg, şi în special, antistafilococic.
Pentru ca tratamentul cu antibiotice să fie eficace trebuie respectate o serie de criterii :
~ antibioterapia să fie precoce
~ dozele zilnice să fie suficient de ridicate
~ tratamentul să fie de lungă durată, conform antibiogramei până la normalizarea VSH.
În clinica de Ortopedie a Spitalului “ Grigore Alexandrescu “ se utilizează Oxacilina
(100-200 mg/kg.corp) şi Gentamicina (5mg/kg.corp), asociate cu Penicilină G, în cazuri
în care se întâlneşte stare generală alterată şi sindrom funcŢional respirator marcat
(stafilococie pulmonară sau focare multiple de osteomielită ).
După câteva zile antibioticul folosit se poate schimba cu cel indicat de antibiograma
recoltată din puroiul evacuat din focar.
După aproximativ 10-15 zile, odată cu ameliorarea stării generale, atenuarea
simptomatologiei locale, scăderea VSH şi a leucocitozei, se poate schimba calea de
administrare a antibioticelor, folosind pe cale orală antibiotice antistafilococice ca :
Eritromicină, Rifampicină, Oxacilină.
Terapia medicală complementară comportă :
~ folosirea vitaminelor, considerate ca un tratament adjuvant în toate stările infecŢioase (
vitamina C, complex B ),
~ transfuzii de sânge integral în formele grave de anemii severe, pentru aportul lor
hormonal, proteic şi cu anticorpi nespecifici
~ leucotrofin
~ gama-globulină, gamavenin, în stările foarte grave.
 Tratament ortopedic
Se face prin imobilizare în aparat gipsat şi este parte integrantă şi indispesabilă a
complexului terapeutic al osteomielitei.
Se imobilizează în mod obligatoriu articulaŢia supra şi subiacentă focarului
osteomielitic.
Repausul segmentului scheletic afectat şi cel al articulaŢiei vecine are următoarele
efecte : reduce activitatea musculară, diminuează pericolul diseminării, creează condiŢii
favorabile acŢiunii antibioticelor administrate, diminuează procesul inflamator local,
suprimă durerea şi evită unele complicaŢii ( fracturi, luxaŢii patologice ).
Imobilizarea se face precoce, din momentul diagnosticului şi este prelungită pe tot
parcursul fazei acute a bolii.
Tratament chirurgical
Are ca scop evacuarea şi drenarea colecŢiei purulente.
Când abcesul osteomielitic prezintă fluctuenŢă la palpare, se practică o incizie largă,
sub anestezie generală şi se evacuează puroiul şi sfacelele. Se face lavaj abundent cu apă
oxigenată sau cu o soluŢie antiseptică, se poate introduce de la caz la caz antibiotic şi se
pun câteva fire rare de sutură la tegument. Urmează imobilizarea în aparat gipsat şi
pansament zilnic prin fereastră în zona inciziei.
Tratamentul osteomielitei cronice
Dacă din cauza depistării tardive a bolii sau a unei forme cu virulenŢă deosebită,
osteomielita se cronicizează, tratamentul de elecŢie va fi cel chirurgical, tratament ce
vizează îndepărtarea sechestrelor osoase ce întreŢin infecŢia.
Incizia se face la nivelul arătat de radiografie sau în locul unde există fistule ce
drenează puroi din profunzime şi se îndepărtează sechestrul osos care uneori poate fi de
mărime apreciabilă chiuretându-se cavitatea restantă.