ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

BUCUREŞTI
2010
„Statele europene sunt prea mici pentru
a-si asigura prosperitatea ... Este
nevoie de o singură entitate, având
regimuri democratice”.
Jean Monnet
(1888-1979)
 CUPRINS

CUPRINS............................................................................................................................3
CAPITOLUL I- NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PRINCIPALELE STRUCTURI
EUROPENE........................................................................................................................4
CAPITOLUL II- UNIUNEA EUROPEANĂ......................................................................7
CAPITOLUL III- INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE................................................8
I. Cadrul instituţional al Uniunii Europene......................................................................9
II. Instituţiile Uniunii Europene.....................................................................................10
1. Consiliul European.................................................................................................10
2. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)..............................................11
3. Parlamentul European (PE)....................................................................................12
4. Comisia Europeană................................................................................................15
III. Organisme centralizate ale Uniunii Europene.........................................................17
IV.BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................18
 CAPITOLUL I- NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
PRINCIPALELE STRUCTURI EUROPENE

Alianţele politice şi militare, convenţiile economice şi acordurile diplomatice,

realizate în perioada interbelică, sau, pe timpul celor două conflagraţii mondiale, 1914–
1918, respectiv, 1939–1945, au demonstrat că unirea eforturilor naţiunilor favorizeazã
proiecte de amplitudine universală, iar, pe alt plan, reaşează structurile în raport de
direcţionările frecvente şi de perspectivă. Totodată, s-a concluzionat că iniţiativele bazate
pe forţă, având obiective exclusiviste, dictatoriale, ori, pornind de la principii ofensive cu
orice preţ, sunt sortite eşecului.
Astfel, Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei
apropieri din ce în ce mai reale a naţiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse
ca niciodată. Pe măsura ce responsabilităţile Uniunii s-au largit, Instituţiile Uniunii
Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase, în contextul unei Europe, aflate şi ea
în continuă expansiune economica şi politică.
Ideea de a crea o Europa unită, a fost susţinută de către intelectuali şi de împăraţii
care au încercat sau au reuşit să reunească sub putere proprie teritoriile a mai multe state,
secole de-a rândul, dar s-a reuşit a fi pusă în practică, abia dupa cel de-al doilea razboi
mondial, odată cu înfiinţarea şi instituţionalizarea unor forme de cooperare internaţională,
atât de necesare restabilirii ordinii şi păcii. Aceste organizaţii, cum ar Organizaţia pentru
Cooperare Economică Europeană (OCEE)1, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO)2 si Uniunea Europei Occidentale (UEO), au condus la creşterea solidărităţii
interstatale, iar astfel strădaniile depuse pentru unificarea întregului continent european
au început să prindă contur. Cu toate acestea, la început, trăsăturile organizaţiilor create
nu se distingeau foarte clar de cele ale unor uniuni de state şi de cele ale organizaţiilor
interguvernamentale.
Pentru a întelege mai bine procesele care au condus la elaborarea conceptului unei
Europe Unite, trebuie să revenim în perioada post-belică, în anul 1947, când lovitura de
stat comunistă de la Praga, blocada Berlinului instituită de sovietici şi lansarea de către

1
Organisation for European Economic Co-operation -OEEC
2
North Atlantic Treaty Organisation - NATO
americani a „politicii de îndiguire a comunismului” (containement policy) şi a Planului
Marshall de refacere a Europei post-belice, marchează începutul aşa-numitului „război
rece” între lumea occidentală, dominată de SUA şi cea răsăriteană, dominată de URSS.
Ca expresie a acestei politici, fiecare bloc şi-a creat propriile organisme
economice, politice şi de securitate, diametral opuse. Abia după prăbuşirea acestor
regimuri şi autodestrămarea Uniunii Sovietice, a fost posibilă dizolvarea structurilor din
Europa Răsăriteană şi crearea unor organisme pan-europene, ca expresie a opţiunii spre
unitate a popoarelor continentului.
Astfel de structuri economice, cum ar fi Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană (OCEE) - creată la 16 aprilie 1948 în scopul gestionării
“Planului Marshall”, prezentat de secretarul de stat american încă în iunie 1947,
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Comunitarea
Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) - creată în 1951 prin Tratatul de la Paris,
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM) - înfiinţate în 1957 prin Tratatul de la Roma, au luat naştere cu
scopul refacerii şi modernizarii economiei ţărilor europene şi pentru a sprijini tranziţia
ţărilor din Europa Centrală şi de Est către economia de piaţă.
În domeniul politic, la 5 mai 1949, a fost creat Consiliul Europei. Statutul
acestuia a fost semnat, la Londra, de 10 ţări fondatoare: Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Marea Britanie şi Suedia, fiind o
organizaţie eminamente politică.
În prezent, Consiliul Europei numără 46 de ţări membre, reprezentând circa 800
milioane persoane. În acest fel, dintr-o structură politică vest europeană, Consiliul
Europei a devenit o organizaţie pan-europeană.
Calitatea de membru al Consiliului Europei reprezintă o confirmare a respectării
de către statul respectiv a democraţiei pluraliste şi a drepturilor omului, ceea ce îi conferă
statutul de „antecameră a Uniunii Europene”. Încă de la creare, sediul Consiliului Europei
este la Strasbourg (Franţa), în Palatul Europei. Imnul său este „Odă Bucuriei”
(Beethoven), iar drapelul este steagul albastru cu 12 steluţe în cerc. Ulterior, aceste
însemne au fost însuşite şi de Uniunea Europeană.
 Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană sau cu Summit-ul
acesteia, care este Consiliul European. Cele două organizaţii sunt complet autonome şi
distincte: Consiliul Europei este o organizaţie politică, în timp ce Uniunea este un
organism economic şi politic. De reţinut că toate statele membre ale UE sunt şi membre
ale Consiliului Europei. România a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului
Europei, la 7 octombrie 1993.
În domeniul securităţii şi apărării, una din structurile infiintate a fost Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), creată la iniţiativa SUA pentru a asigura
securitatea şi protecţia Europei Occidentale faţă de o posibilă ameninţare sovietică.
Iniţial, a fost – ca şi Pactul de la Varşovia – un produs al „războiului rece”. Tratatul de la
Washington – prin care se puneau bazele Alianţei Nord Atlantice - a fost semnat la 4
aprilie 1949, de către 12 ţări (Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia şi SUA). În 1952 au aderat
Grecia şi Turcia, în 1955 RFG, în 1982 Spania, iar în 1999 – Polonia, R.Cehă şi Ungaria.
În primăvara anului 2004 au aderat la NATO alte 7 ţări: România, Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. NATO cuprinde, la ora actuală, 26 ţări.
La cererea sa, obiectivul fundamental al NATO era apărarea Europei Occidentale
împotriva unui eventual atac din partea Uniunii Sovietice, fiind aşadar, un sistem de
apărare colectivă. Odată, însă, cu încetarea „războiului rece” şi auto-dizolvarea Pactului
de la Varşovia, NATO a adoptat o nouă strategie globală, care ţine seama de schimbările
produse în Europa şi în lume. Această strategie pornea de la aprecierea că riscurile la care
este supusă securitatea Aliaţilor ţin mai puţin de eventualitatea unei agresiuni deliberate
împotriva unei sau unor ţări membre, cât de consecinţele negative ale instabilităţilor
interne şi internaţionale.
NATO are sediul la Bruxelles (Mons), după ce, iniţial, fusese la Paris. Este o
organizaţie inter-guvernamentală, ale cărei ţări membre îşi păstrează suveranitatea şi
independenţa, fiind dotată cu structuri politice şi militare. Alianţa dispune , din 1955, de o
Adunare Parlamentară, compusă din 248 membri, mandataţi de parlamentele naţionale
ale ţărilor membre. România are o delegaţie formată din 10 membri plini şi 10 supleanţi.
În Europa Răsăriteană, în plan economic, a fost creat în 1949 Consiliul de
Ajutor Economic Reciproc (CAER), ca reacţie la „planul Marshall” acceptat de ţările
vest-europene şi respins de ţările blocului sovietic. A funcţionat efectiv doar din 1959.
Sediul a fost la Moscova. În afara ţărilor socialiste din Europa (mai puţin Albania),
CAER a mai cuprins Cuba, Mongolia, R.P.D.Coreeană, Laos şi Vietnam. S-a
autodizolvat pe 28 iunie 1991, după prăbuşirea regimurilor comuniste
în Europa Centrală şi de Est, cu puţin timp înainte de prăbuşirea însăşi
a Uniunii Sovietice.
Astfel, principalele instituţii europene create după cel de al doilea război mondial
se împart între cele două lumi: lumea occidentală dominată de SUA şi cea răsăriteană
dominată de URSS.

CAPITOLUL II- UNIUNEA EUROPEANĂ

La baza întregii construcţii europene stă voinţa de a lucra împreună, pe baza unor
interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine
rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici
comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu
aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate
Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii
statelor membre cãtre instituţiile europene.
Bazele actualei structurii ale Uniunii Europene au fost puse înca din anul 1950,
când minstrul francez al afacerilor externe din acea perioadă, Robert Schuman a propus
implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu
formele tradiţionale existente la acel moment. Iar acest tip de cooperare nou aparută,
presupunea implicarea statelor concentrarea suveranitatii către o organizaţie cu puteri de
constrângere asupra membrilor săi.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din
punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al
dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o
comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică
a 25 de ţări (cu negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri) şi care va
avea în curând o nouă Constituţie3.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi
între popoarele acestora, într-o manierã coerentã, având drept suport solidaritatea.
Uniunea Europeanã este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în
1951 între şase state europene: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda.
După cinci valuri de aderări (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia;
1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007: România
şi Bulgaria)., UE are acum 27 State Membre. Acest proces are ca scop extinderea paşnică
a zonei de stabilitate şi prosperitate către noi membri. Statele candidate în acest moment
sunt : Turcia şi Croaţia.
De asemenea, Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menţinerea şi
extinderea acquis-ului Comunităţii Europene4 şi, pe de altă parte noi forme de cooperare
în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor
Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht
aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu.

CAPITOLUL III- INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt Consiliul European, care

defineşte orientările politice generale, Consiliul de Miniştri ce reprezintă guvernele
statelor, Comisia Europeană ca reprezentant al intereselor Uniunii, Parlamentul European
ce reprezintă popoarele statelor membre, Curtea de Justiţie reprezentant al legalităţii
comunitare şi Curtea de Conturi ce reprezintă interesele financiare.

3
Adoptarea unei noi Constituţii este cauzată, în mare parte, de dimensiunea acestui
proces de extindere (zece
ţări) şi de transformările pe care le impune - atât la nivel instituţional, cât şi decizional.
4
Conform DEX, acquis-ul comunitar este ansamblul de drepturi si obligații asumate de statele membre ale
Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează activitatea Comunitătilor Europene și a institutiilor
UE, actiunile și politicile comunitare.” Termenul „acquis” provine din limba franceză si înseamnă „ceea ce
s-a dobândit.
 Consiliul European reuneşte şefi de stat sau de guvern din ţările membre şi
preşedintele Comisiei. Se organizează patru reuniuni de consiliu pe an, iar lucrările se
finalizează prin concluzii. Consiliul de miniştri este compus din miniştrii competenţi ai
statelor membre care se reunesc în funcţie de ordinea de zi sau de problematica care se
discută. Consiliul are un Secretariat general cu sediul la Bruxelles şi dispune de 2000 de
funcţionari, iar activitatea sa este asistată de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi.
Parlamentul European a fost creat în 1958 iar în prezent conţine 723 membri împărţiţi în
grupuri politice. Competenţele sale sunt legislative, bugetare, de control asupra
executivului. Europarlamentarii sunt aleşi la fiecare cinci ani şi se reunesc lunar în sesiuni
plenare la Strasbourg unde se află sediul Parlamentului.
Comisia Euopeană este în fapt guvernul Uniunii şi are sediul la Bruxelles. Ea este
organizată pe 20 de comisari iar preşedintele Comisiei este în prezent Jose Manuel Durao
Barosso. Curtea de justiţie este compusă din 15 judecători pentru şase ani asistaţi de 9
avocaţi generali. Pe lângă Curte mai funcţionează şi un Tribunal de prima instanţă.
Curtea de conturi controlează veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar şi
este compusă din 15 membri. Alte organisme europene pot fi amintite: Comitetul
Regiunilor şi Banca Centrală Europeană.

I. Cadrul instituţional al Uniunii Europene

În conformitate cu art. 3 al Tratatului de la Maastricht (1992), Uniunea
Europeană, dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea
acţiunilor. Aceasta înseamnă că toate instituţiile Uniunii intervin atât în cadrul comunitar
(CE), cât şi în formele care privesc cooperarea inter guvernamentală (PESC şi JAI).
Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt: Consiliul European – defineşte
orientările politice generale; Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) –
reprezintă guvernele; Parlamentul European – reprezintă popoarele statelor membre;
Comisia Europeană – reprezintă interesele Uniunii; Curtea de justiţie – reprezintă
legalitatea comunitară; Curtea de conturi – reprezintă interesele financiare.
II. Instituţiile Uniunii Europene.
1. Consiliul European.
Consiliul European s-a născut din practica întâlnirilor la nivel înalt, ale şefilor de
stat sau de guvern din ţările membre ale UE. O primă întâlnire de acest gen a avut loc, la
Paris, în anul 1961. Cu prilejul întâlnirii de la Paris, din decembrie 1974, şefii de stat sau
de guvern din ţările membre au hotărât instituţionalizarea acestor contacte sub denumirea
de „Consiliul European” şi reunirea sa periodică. Consiliul European a fost, apoi,
consacrat din punct de vedere juridic prin Actul Unic European din 1986, iar Tratatul de
la Maastricht (1992) i-a precizat funcţiile.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale UE
şi preşedintele Comisiei. În principiu, se organizează 4 reuniuni ale Consiliului pe an; în
cazuri excepţionale, Consiliul se poate reuni şi în sesiuni extraordinare. Până la intrarea
în vigoare a Tratatului Constituţional, când Uniunea va avea un preşedinte, preşedinţia
Consiliului European este asigurată de şeful de stat sau de guvern care asigură, pentru 6
luni prin rotaţie, preşedinţia Consiliului. Până în 2002, lucrările Consiliului European
aveau loc în ţara care asigura preşedinţia Consiliului. După intrarea în vigoare a
Tratatului de la Nisa, reuniunile au loc, alternativ, în ţara care deţine preşedinţia şi la
Bruxelles. În condiţiile aprobării – în parlamentele naţionale sau prin referendum-uri
populare – a Tratatului Constituţional, toate sesiunile Consiliului European se vor
desfăşura la Bruxelles.
Fiecare şedinţă a Consiliului European este precedată de o discuţie cu preşedintele
Parlamentului European. Mărimea delegaţiilor naţionale este limitată la câte 20 persoane,
fiecare delegaţie (inclusiv Comisia Europeană) dispunând în sală de câte două locuri.
Lucrările Consiliului se finalizează prin „Concluzii”, care cuprind orientările politice şi
deciziile luate. Consiliul European constituie instanţa supremă a Uniunii Europene.
Consiliul European este organul politic al Uniunii, însărcinat să fixeze marile
linii ale construcţiei europene şi să rezolve problemele în suspensie. Din 1995, odată cu
intrarea în vigoare a Acordurilor Europene de Asociere, la partea finală a reuniunii
Consiliului European sunt invitaţi şi şefii de stat sau guvern din ţările candidate la
aderare.
2. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)
Consiliul Uniunii Europene reprezintă guvernele statelor membre ale Uniunii
Europene şi deţine principala forţă decizională. Prin Tratatul de la Maastricht a fost
denumit „Consiliul Uniunii Europene”, care l-a şi legitimat din punct de vedere juridic.
Este compus din miniştri competenţi ai statelor membre, abilitaţi să angajeze propriile
guverne, în procesul decizional. Miniştrii se reunesc în funcţie de ordinea de zi sau de
problematica ce se discută: de exemplu, miniştrii agriculturii – pentru probleme agricole,
miniştrii economiei şi finanţelor – pentru chestiuni ce privesc Uniunea Economică şi
Monetară, etc. Consiliul are un Secretariat general cu sediul la Bruxelles şi dispune de
2000 funcţionari. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, secretarul general al Consiliului
este în acelaşi timp şi Înalt Reprezentant pentru PESC. Consiliul este asistat, în activitatea
sa, de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care este compus din
reprezentanţii permanenţi (ambasadori) ai statelor membre. Consiliul de Miniştri este
organul decizional principal: esenţa prerogativelor acestuia rezidă în puterea sa
normativă întrucât adoptă, singur sau împreună cu Parlamentul European, normele
juridice ale Uniunii. Aşadar, Consiliul deţine (în unele cazuri împreună cu Parlamentul
European) puterea de a adopta principalele acte normative ale Uniunii (reglementări şi
directive). Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre, încheie
acorduri internaţionale în numele Comunităţilor Europene şi exercită – împreună cu
Parlamentul – puterea bugetară.
Potrivit procedurilor actuale încă în vigoare, preşedinţia Consiliului Uniunii este
asigurată prin rotaţie, ea fiind exercitată pe rând de fiecare din ţările membre, pentru
o perioadă de 6 luni: Preşedintele Consiliului organizează şi conduce lucrările
Consiliului. El convoacă Consiliul, stabileşte datele pentru sesiunile acestuia, fixează
ordinea de zi provizorie, etc., semnează actele adoptate de Consiliu, ca şi procesele
verbale ale şedinţelor, notifică Directivele, Deciziile şi Recomandările Consiliului,
primeşte corespondenţa adresată Consiliului, poate reprezenta Consiliul în faţa
Parlamentului European.
Preşedinţia Consiliului se întâlneşte lunar cu preşedinţii Comisiei şi Parlamentului
European, cu prilejul sesiunilor PE de la Bruxelles. Odată cu introducerea procedurii de
co-decizie, rolul Preşedinţiei a crescut substanţial prin contactele informale pe care
trebuie să le aibă cu structurile Parlamentului European în vederea pregătirii reuniunilor
Comitetului de Conciliere. În prezent, hotărârile în Consiliul Uniunii sa iau, în funcţie de
caz, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau unanimitate. Pentru votul cu majoritate
calificată, fiecare stat membru dispune de un număr de voturi în funcţie de importanţa şi
mărimea acestuia.
În probleme care privesc politica externă, justiţie şi afaceri interne, Consiliul de
Miniştri decide, de regulă, pe bază de unanimitate. Pentru a se evita paralizarea unei
Europe extinse, voturile în unanimitate în Consiliul de Miniştri vor deveni, totuşi, o
excepţie. La Nisa s-a hotărât ca în aproape 50 de domenii să se ia decizii cu majoritate
calificată. Compromisul acceptat se referă la menţinerea vetoului complet sau parţial la
unele subiecte sensibile: fiscalitatea, justiţia, imigraţia, cultura, problemele sociale. Sediul
Consiliului se află la Bruxelles, dar sesiunile din aprilie, iunie şi octombrie se ţin la
Luxemburg.

3. Parlamentul European (PE)

Este organismul parlamentar al Uniunii Europene şi a fost creat în 1958, prin
Tratatul de la Roma, fiind format, la vremea respectivă, din 142 de parlamentari
desemnaţi de parlamentele naţionale, reprezentând cele 6 ţări membre ale Comunităţilor
Economice Europene (CEE). Iniţial s-a numit „Adunarea Parlamentară Europeană”, iar
din martie 1962 se numeşte „Parlamentul European”. În iunie 1979, Parlamentul
European a fost ales pentru prima dată prin vot universal direct, când au fost aleşi 410
parlamentari. Întreaga istorie a Parlamentului European a fost marcată de o luptă
permanentă pentru consolidarea prerogativelor şi sporirea competenţelor. Competenţele
sale sunt: a) Legislativă; b) Bugetară; c) De control asupra Executivului.
În virtutea atribuţiilor ce îi sunt conferite, Parlamentul European formulează
Rezoluţii pe care le adresează Comisiei Europene şi Consiliului de Miniştri la care
acestea sunt obligate să răspundă. Comisia şi Consiliul au obligaţia de a se consulta cu
Parlamentul într-o serie de domenii, înainte de adoptarea unor decizii.
a) Puterea legislativă.
Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997) au conferit Parlamentului
European atribuţii sporite în sfera deciziilor legislative, marcând transformarea lui dintr-o
adunare cu rol consultativ într-o adunare legislativă ale cărei puteri sunt comparabile, în
bună măsură cu cele ale parlamentelor naţionale. Procedura legislativă normală este co-
decizia care plasează Parlamentul European pe picior de egalitate cu Consiliul. Ca
urmare, în legile comunitare se regăsesc un număr important de propuneri şi
amendamente parlamentare. Domenii în care se aplică procedura co-deciziei: libertatea
de circulaţie a forţei de muncă; stabilitatea pieţei interne; cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică; mediul; protecţia consumatorului; dreptul de stabilire; educaţia şi cultura,
sănătatea. Cu majoritate absolută, Parlamentul European îşi dă avizul conform privind:
aderarea de noi membri şi încheierea de acorduri de asociere cu terţe ţări, precum şi în
alte chestiuni care privesc acordurile internaţionale cu implicaţii instituţionale, bugetare
şi legislative; constituirea de fonduri structurale; crearea fondului de coeziune; anumite
dispoziţii instituţionale în cadrul Uniunii economice şi monetare, în special cele privind
Banca Centrală Europeană.
b) Puterea bugetară.
Parlamentul European constituie, alături de Consiliu, una din cele două
componente ale autorităţii bugetare. Parlamentul European adoptă în fiecare an bugetul
Uniunii, buget care nu intră în vigoare decât atunci când este semnat de Preşedintele PE.
În 1979 şi 1985, Parlamentul European a respins bugetul Uniunii. Parlamentul are decizia
finală în ceea ce priveşte cheltuielile administrative, cele alocate dezvoltării regiunilor
(cca. 27,5 % din bugetul Uniunii), combaterii şomajului, programelor culturale şi
educative, energeticii şi cercetării. În cazul altor categorii de cheltuieli (precum cele în
domeniul agricol), PE poate propune modificări, dar decizia finală aparţine Consiliului.
Dacă Parlamentul European şi Consiliul nu reuşesc să se pună de acord asupra
sumei cheltuielilor, după două lecturi ale proiectului de buget, PE are dreptul de a
respinge întreg bugetul şi procedura trebuie reluată.
c) Puterea de control democratic.
Parlamentul European exercită un control democratic asupra ansamblului
activităţilor comunitare (desfăşurate la nivelul Comisiei, Consiliului, organelor de
cooperare politică).
Parlamentul European participă la desemnarea preşedintelui Comisiei şi aprobă,
prin vot, componenţa acesteia, după audierea candidaţilor la postul de Comisar. PE are
dreptul de a cenzura Comisia prin intermediul „moţiunii de cenzură” care, odată adoptată,
îi obligă pe membrii Comisiei să demisioneze. În general, controlul PE se exercită prin
intermediul unui mare număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia are obligaţia
de a i le înainta. Totodată, deputaţii pot adresa întrebări scrise şi orale, iar procedura co-
deciziei a contribuit în mod special la o repartizare echilibrată a puterii legislative între
cele două instituţii.
Componenţă
Europarlamentarii sunt aleşi, la fiecare cinci ani, pe bază de scrutin proporţional,
fie la nivel regional (Italia, Marea Britanie, Belgia), fie la nivel naţional (Franţa, Spania,
Austria, Danemarca, Luxemburg), fie în cadrul unui scrutin mixt (Germania). Ultimele
alegeri pentru Parlamentul European au avut loc în iulie 2004. Mandatul unui
europarlamentar este de 5 ani care poate fi reînnoit. Deputaţii europeni nu pot exercita,
simultan, anumite profesii şi nu pot ocupa anumite funcţii (magistrat, ministru,
conducător al unei întreprinderi de stat,ş.a.). Mandatul acestora este de doi ani şi
jumătate. Comisiile parlamentare de specialitate desemnează raportori care elaborează
Rapoarte pe marginea propunerilor primite din partea membrilor Comisiei.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale cărei reuniuni şi
dezbateri sunt publice. Discuţiile, avizele şi rezoluţiile adoptate sunt publicate în Jurnalul
Oficial al UE. Preşedinţie, Birou, Birou lărgit, Conferinţa preşedinţilor.
Preşedintele este reprezentantul instituţional al PE. El asigură relaţiile externe,
prezidează sesiunile plenare şi reuniunile Biroului şi Conferinţei preşedinţilor.
Preşedintele este ales pentru un mandat de 2 ½ ani prin înţelegeri politice între grupurile
politice.
Biroul este organismul de coordonare regulamentară a PE, având competenţe în
ceea ce priveşte bugetul PE şi problemele administrative. Este alcătuit din Preşedinte, cei
14 vicepreşedinţi şi 5 chestori cu responsabilităţi în materie de statut, administrare şi alte
chestiuni de ordin financiar. Membrii Biroului sunt aleşi pentru un mandat de 2 ½ ani.
Biroul lărgit este alcătuit din membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor politice
parlamentare. Acesta asigură funcţionarea politică a Parlamentului European.
Conferinţa preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului European şi
preşedinţii grupurilor politice şi este organul politic al instituţiei, cu atribuţii în ceea ce
priveşte stabilirea ordinii de zi a sesiunilor plenare, a calendarului lucrărilor diferitelor
organe parlamentare, a competenţelor şi numărului de membri pentru comisiile şi
delegaţiile parlamentare.

4. Comisia Europeană.
Aceasta este, în fapt, Guvernul Uniunii, Executivul său şi are misiunea de a
reprezenta şi apăra interesul comunitar. Pentru că reprezintă interesul general, Comisia
este independentă faţă de ţările membre ale Uniunii. Din punct de vedere politic, ea
este responsabilă doar în faţa Parlamentului European. De aceea, este percepută în unele
cercuri ca fiind încarnarea tehnocraţiei europene. La origini, într-o comunitate de 6 state,
Comisia avea 9 membri. Numărul comisarilor a crescut de la 9 la 13 când Danemarca,
Irlanda şi Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune şi la 17 după admiterea Greciei,
Portugaliei şi Spaniei.
Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari naţionali, provenind din ţările
comunitare: cele 5 ţări mari, respectiv Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania,
au avut câte doi comisari, iar ceilalţi 10, câte unul. Numărul comisarilor a crescut la 25
odată cu lărgirea Uniunii în 2004, cele 5 ţări mari renunţând la al doilea comisar. În
timpul mandatului, care durează cinci ani, comisarii sunt independenţi, atât faţă de
guvernele ţărilor de unde provin, cât şi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite un
membru al Comisiei.
Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca preşedintele Comisiei să fie desemnat
în urma consultării Parlamentului, el fiind la rândul său, consultat pentru desemnarea
celorlalţi membri ai Comisiei. Apoi, întreaga Comisie este investită printr-un vot de
aprobare în Parlament.
Competenţele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma şi
reluate în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam: este gardian al Tratatului UE;
formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţie de iniţiativă). De exemplu, pe baza
Avizului, Comisia recomandă Consiliului European începerea şi încheierea negocierilor
de aderare la Uniunea Europeană; exercită competenţe de execuţie pe care i le conferă
Consiliul (funcţia de execuţie şi de gestiune); participă la adoptarea actelor de către
Consiliu şi Parlament (funcţia de decizie); dispune de prerogative pentru a face
respectate obligaţiile impuse de actele comunitare (funcţia de control): veghează la
respectarea regulilor concurenţei de către agenţii economici; face verificări şi pronunţă
sancţiuni în cauze care privesc interesele financiare ale comunităţii; statuează asupra
ajutorului de stat în ţările membre; asigură aplicarea clauzelor de salvgardare;
îndeplineşte funcţia de reprezentare internă şi externă a Uniunii.
Preşedintele Comisiei este Jose Manuel Durao Barosso, fost prim-ministru al
Portugaliei.
Comisia se reuneşte, în principiu, în fiecare miercuri (dar continuă şi joi dacă este
necesar) în formula colegială. Există şi reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care
ocazie se adoptă documente care un necesită prezenţa tuturor.
Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară, mai există încă două modalităţi de
luare a deciziei: procedura de abilitare a unui comisar şi procedura scrisă. Administraţia
Comisiei se vrea pluri-naţională, sinonimă cu neutralitatea. Recrutarea funcţionarilor şi
funcţionarea administraţiei comunitare prevăd proceduri care să evite formarea unor
„celule naţionale”. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.

5. Curtea de Justiţie este curtea supremă a Uniunii. Fiecare stat membru are câte un
judecător, numit pentru o perioadă de 6 ani. La fiecare 3 ani, are loc o reînnoire parţială a
judecătorilor. Preşedintele Curţii este ales de judecători pentru o perioadă de 3 ani.
Curtea de Justiţie are rolul de a asigura respectarea legalităţii comunitare şi
implementarea prevederilor Tratatului Uniunii. Totodată, Curtea emite avize privind
acordurile internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană. Curtea de Justiţie dispune
de un Tribunal de Primă Instanţă, creat în 1987 dar care funcţionează „de facto” din
noiembrie 1989. Dispune de un număr de avocaţi, care trebuie să fie înscrişi într-un barou
al unui stat membru.

6. Curtea de Conturi a fost creată în 1977, dar nu a devenit instituţie comunitară

decât după intrarea în vigoare a Tratatului UE (1 ianuarie 1993). Exercită, împreună cu
Consiliul, funcţia de control al execuţiei bugetului comunitar, asigurând gestiunea
financiară a UE. Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi prin decizia unanimă a
Consiliului pentru o perioadă de 6 ani, după consultarea Parlamentului European. Ei sunt
aleşi dintre personalităţi ale ţărilor membre sau dintre cei care lucrează în instituţii de
control extern ale UE şi care posedă o calificare deosebită.
 La sfârşitul fiecărui an, Curtea transmite Parlamentului European şi Consiliului
Uniunii raportul său anual asupra gestiunii din exerciţiul precedent, însoţit de răspunsuri
ale instituţiilor. Raportul este examinat de Parlament şi Consiliu în cadrul procedurii de
descărcare prin care Parlamentul European, în baza recomandărilor Consiliului, se
pronunţă asupra bunei gestiuni a Comisiei.

III. Organisme centralizate ale Uniunii Europene.

1. Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin Tratatul de la Roma şi

funcţionează de la 1 ianuarie 1958 cu sediul la Luxemburg. Este o instituţie financiară de
drept public cu personalitate juridică şi are ca membri toate statele membre ale UE.
Tratatul de la Maastricht a consolidat rolul BEI în promovarea coeziunii economice şi
sociale a UE. Banca are ca misiune principală să contribuie la dezvoltarea echilibrată a
Europei comunitare şi să sprijine ţările candidate la aderare. După 1990, BEI a acordat
împrumuturi ţărilor din Europa Centrală şi de Est, sprijinind restructurarea şi
modernizarea economiilor acestor ţări.

2. Banca Centrală Europeană (BCE), are sediul la Frankfurt (din 1998). Are
misiunea de a defini şi pune în aplicare, împreună cu băncile centrale ale ţărilor membre,
politica monetară a Uniunii Europene. BCE are ca sarcină principală să autorizeze
emiterea biletelor de bancă şi monedele în EURO, să exercite un control asupra băncilor
centrale naţionale şi să constituie rezerve de schimb. BCE are 3 organe de lucru:
Comitetul Director (preşedinte, vicepreşedinte şi 4 membri; Consiliul Guvernatorilor;
Consiliul General, cu atribuţii consultative.
Asadar, Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care asigură
coerenţa şi continuitatea acţiunilor sale. Toate instituţiile intervin în cadrul Comunităţii
Economice cât şi în formele care privesc cooperarea interguvernamentală.
IV.BIBLIOGRAFIE