Sunteți pe pagina 1din 16

1. Istoria pedagogiei-definiția. G.G. Antonescu, C. Cocoș, I. Gh.

Stanciu
despre importanța studierii Istoriei pedagogiei.

2. Caracterizarea generală a educației în comuna primitivă: scop, conținut,


mijloc. Factorii și formele de organizare a educației în comuna primitivă.

3. Gîndirea pedagogică în Antichitatea clasică: Socrate, Platon, Aristotel.

4. Educația și învățămîntul în Grecia Antică. Educația în Sparta și Atena.

5. J. A. Comenius și sistemul său de gîndire pedagogic.

6. Idei despre educație în opera lui D. Cantemir.

7. Concepțiile pedagogice ale lui M. Eminescu.

8. Activitatea pedagogică a lui I. Creangă.

9. Dezvoltării gîndirii pedagogice în Basarabia 1918-1940.

10. Educația și știința pedagogic în sec. XX.

1.Istoria pedagogiei-definiția. G.G. Antonescu, C. Cocoș, I. Gh. Stanciu despre


importanța studierii Istoriei pedagogiei.
G. Antonescu a mentionat ca pedagogia timpului nostrum este rezultatul unei indelungate
evolutii.
Experientele trecutului ne ajuta sa evitam o multime de cai gresite in practica altora, sa ocolim
principiile educationale descrise eronat in teoria educatiei. Cunoasterea experientei trecute
sugereaza idei noi, deschide drumuri noi de realizarea educatiei a generatiei in crestere. Pentru
a putea determina idealul national rezonabil pentru epoca istorica corespunzatoare, pedagogul
trebuie sa cunoasca idealul educational al perioadelor istorico- social din trecut. Pedagogia
trebuie sa determine idealul educational realizabil.
Experienta pedagogica a trecutului ne inspira prudenta si rezerva, mai ales fata de teoriile noi
care nu intotdeauna ne pot fi de folos.
Unui savanti acordau in teoriile elaborate importanta doar educatiei morale, intelectuale, altii
doar educatiei prin munca.
Ex. Cadrele didactice trebuie sa fie prudente si-n cazurile cand cunosc foarte bine ca-n educatia
generatiei tinere participa si parintii, medicii, oamenii de stat, artistii, reprezentati mass-media,
toti acestia avand viziuni diferite si interprind actiuni educationale in cel mai divers mod. Ei au
un grad de mentalitate deferit de cel al pedagogului, au interese diferite si nivel de cultura
diferit.
Unui adevarat pedagog nu-I este permis sa se lase condus cand de o idée cand de o alta idée. El
trebuie sa se baze pe experienta si stiinta trecutului, pe experienta proprie, pe experienta altora
1
chiar sip e experienta gresita din trecut, de experienta facuta independent de cultura, de mediu
si de rasa.
Studiul pedagogului trecutului este foarte necesar nu doar pentru a da o pregatire pedagogica
formative ci este important ca gasim in continutul pedagogiei trecutului o suma de principia si
metode care prin valoarea lor se impugn si astazi si se vor impune si-n viitor. Astfel istoria
pedagogiei poate fi considerate un condensator al fortelor trecutului si un motor al viitorului.
El mai spunea urmatoarele: ca alaturi de cercetarile noi in pedagogie se impune studiul
pedagogului trecutului atat din punct de vedere stiintific cat si practice, atat pentru reformatori
cat si pentru teoriticieni , cat si pentru cadrele didactice, atat din punct de vedere al continutului
cat si din punct de vedere al metodei.
Una din conditiile esentiale ale unui studio aprofundat al istoriei pedagogiei este contactul cu
opera originala al fiecarui pedagog.
Constantin Cucos – in acest moment al reformelor evidente din domeniul educatiei, recursul la
istorie nu este de loc anacronic (eroare).
Inovarea srtategiilor educative se realizeaza plecand de la anumite fundamente si baze teoretice
avansate déjà. Putem stapani prezentul si suntem in stare sa creem viitor doar in masura in care
avem puterea de a privi in trecut. Deci ne raportam in trecut nu pentru al introna, ci pentru al
duce mai departe, pentru al depasi daca este cazul (dezvolta).
Trecutul istoric al pedagogiei poate sa lumineze traseul educational pe care-l avem in fata. Doar
ca acele cunostinte trebuiesc ancorate in experiente exemplare, impuse de-a lungul timpului ele
ne pot forma o viziune prospectiva
La fel de bine trecutul istoriei educatiei, daca-l cunoastem ne poate feri de a mai gresi, de a
reactica ceea ce nu a fost bun.
Experienta de ordin istoric este necesara si la nivel individual. Trebuie sa stie orice cadru
didactic ce au gandit si ce au facut altii inaintea lor “faptele pedagogice nu incep cu tine, cu
experienta, cu viata ta. Altii inaintea ta au emis idei, au experimentat, au trudit intr-un mod mai
mult sau mai putin inspirat”
Educatia asa cum se prezinta ea astazi, nu este descoperirea noastra ci este de multe ori
descoperirea altora, aplicata la conditiile existente aici si acum. Meritul nostrum ar consta in
stiinta de a selecta, si a prelua acele idei care se dezvolta a fi mai bune la o situatie concreta, iar
daca se poate sa mai avansam si un lan de idei.
Reflectia despre educatie – si ea un urmeaza un traseu pentru ca nu putem sa gandim sis a
regandim doar in materie de educatie. Gandirea despre educatie s-a stratificat in timp si a
parcurs un traseu cumulative, ideile adunandu-se, completandu-se si contrazicandu-se. Ca sa
aduci o idée noua esti obligat sa le cunosti si pe cele ale antecesorilor tai sau ale
contemporanilor tai.
In materie de inovatie in educatie, cadrele didactice care cunosc istoria pedagogiei de cele mai
deseori constat ca nu exista solutii miraculoase absolute , ca nu au existat si ca nu exista.
Solutiile cele mai bune sunt de dozaj de imbinare si de adecvare la conditiile respective. Pot
indentifica solutiile cele mai bune doar cei care cunosc istoria problemei educative cu care se
confrunta
Gheorghe Stanciu mentiona ca in prima jum. a sec. 14 pedagogia ca stiinta a permis sa fie
efectuata un sir de cercetari pentru investigatiile fenomenului educative, ceea ce a permis sa se
dezvolte mai multe ramuri ale pedagogiei, in cel mai scurt timp sa se dezvoltat kiar si istoria
pedagogiei.

2
Istoria pedagogiei a aparut din necesitatea intelegerii mai profunde a unor teorii si practice
scolare raspandinte-n activitatea practica a pedagogilor, de asemenea era necesara cunoasterea
modalitatilor de infaptuire a educatiei in conformitate cu anumite idei, fome de organizare, pt a
putea constata daca ele corespundeau realitatilor social economice si cultural din perioada
istorica respectiva.
La inceput au fost elaborate niste scrieri care prezentau diverse institutii scolare din trecut dar
fara de a incerca sa explice aparitia lor, fara a face o raportare a trecutului la present si totusi ele
au stat la baza istoriei pedagogiei ca disciplina a stiintei educatiei.
Savantii din sec 19-20, utilizand acele scrieri, indeosebi au pus accentual pe cateva monete :
 ei urmareau evolutia ideilor pedagogice, unele din care se refereau la crearea institutiilor de
invatamant. Astfel erau inaintate concept pedagogice conform carora educatia era organizata in
corespundere cu anumite teorii despre eductie si bazandu-se pe experientele practice educative.
A studia evolutia teoriei si practicii educative insemna a oferi explicatii pt ivirea altor teorii
teorii sau pt manifestarea si disparitia a unor teorii, sa elaboreze un ideal educational, niste
principia in baza carora sa se organizeze aducatia, sa se elaboreze metode, forme de organizare,
cum ar fi lectia.
In baza cercetarilor stiintifice se poate concluziona ca educatia a fpst diferita de la o epoca la
alta, se deosebeste de la o tara la alta.
 pentru a putea explica in mod stintific aparitia si evolutia unor teorii si practice educationale.
Istoria pedagogiei face apel la un complex de factori sociali economici, politici si culturali. Toti
acesti factori determina structura sistemului educational intr-o anumita perioada istorica si intr-
un anumit spatiu geografic.
A ignora unul din acesti factori, poate ingusta posibilitatile de intelegere stiintifica corecta a
fenomenului pedagogic. Cercetarile au demonstrate ca cu multe decenii in urma exista o stransa
legatura intre tarile sociale successive si sistemele successive ale educatiei, care le-au
corespuns.
Istoria pedagogiei a aparut sis a dezvoltat in plan universal , in urma cu 200 ani, cand a
aparut prima lucrare e pedagogului german K.E.Manghelsdorf, lucrarea cu titlul “incercare de
prezentare a ceea ce s-a realizat mai important in domeniul educatiei”, aparuta la Leipzig
in anul 1779.
Pe terenul culturii romanesti , istori pedagogiei s-a dezvoltat incepand cu prima jumatate a sec
19 si continua si pana astazi cu studii despre anumiti pedagogi, teorii ale carora se instituie
manual de istorie a pedagogiei, se alcatuiesc monografii de iestorie a pedagogiei, V. Urechea
“istoria scolilor”; George Antonescu “ istoria pedagogiei, doctrine fundamentale ale pedagogiei
modern - 1927”; Nicolae Iorga “istori invatamantului romanesc”; Vlad Paslaru “ principiul
pozitiv al educatiei”

2.Caracterizarea generală a educației în comuna primitivă: scop, conținut, mijloc.


Factorii și formele de organizare a educației în comuna primitivă.
Educaria o rinduire a comunei primitive . Educatia,scoala si gindirea.

Educatia in comuna primitive


Prima problema care se impune a fi examinata in descrierea istoriei pedagogiei universal este
problem ace tine de originea educatiei a trasaturilor ei specific ca fenomenu special. Uni ginditori
3
ca exemplu,Leturne sau Esfunas au afirmat in mod gresit 2 idei. 1.Educatia e mai veche ca omul.
2.Fenomenul educatiei se intilneste si la animalele.Exemplu hranirea si apararea puilor.Ei nu
vedeau ca acestea nu sunt procese biologice. Nu cunosteau de actele instictuale si inluenta lui. Nu
cunosteau sistemul constient de influentare I directia unui scop. Este constatat ca educatia apare o
data cu societatea umana si este un act specific ei. Cercetarile stiintifice cu privirea la origine
educatiei au demonstrat ca o data cu aparitia omului si acumularea experientei de viata, munca sa
simtit nevoiea transmiterii educatiei. In concluzie sa constatat ca lor originea educatiei a insemnat
actiunea adultilor de a transmite urmasilor experienta dobindita pentru pregatirea urmasilor pentru
formarea societatilor. Educatia nu este un fenomen natural spontan ci process social necesar,legat
de viata economica a societati.
Caracteristica generala a educatiei in comuna primitiva.
Pe baza materealelor arhiologice,datele istorice din societatea sclavagista care au scris despre
populatiile primitive dar sip e baza datelor etnografice contemporane,comuna primitive a fost mai
bine cunoscuta. In comuna primitiva baza o constituiea proprietatea comuna asupra mijloacelor de
productia pamintului , precum era si repartitia egala a produselor. Ocupatia omului consta in
dependent directa de situatia geografica si actiunele de munca,educationale erau orientate la
culegerea plantelor,semintelor comestibile,spre insusirea vinatului pescuitului pastaritului,
mestesugaritului,agriculturii. Durata comuni primitive a variat de la popor la popor in dependent
de conditiile istorice. Exemplu la Greci acesta orinduire a inceput sa se destrameze pe la inceputul
mileniului 1 i.Hr. dar la getodaci tocmai catre sfirsitul acestui mileniu.
Scopul educatiei in comuna primitive consta in transmiterea ezperientei accumulate de generatia
,fie prin cale orala si experienta educatiilor.
Continutul ei era 1.format din experienta adultilor in ceea ce priveste apararea vietii cautarea
hranei,confectionarea imbracamintei. 2.insusirea deprinderilor si priceperilor necesare fauriilor
uneltelor de munca. 3.aveau cunostinte in domeniu nature. 4.cunostinte despre modul de
comportare a oamenilor. 5.insusirea obiceiurile,traditiile si a credintei.
Principalui mijloc de realizare a procesului educative il constituie participarea tineretului la
munca in comun in unitatile in care facea parte. Deasemenea se observa ca educatia avea un
caracter neclar si avea un caracter nepractiv. Deasemenea se observa ca educatia nu era
deferentiata pentru ca nu existau clase sociale insa era o diferentiere dupa sex si virsta.
Deasemenea educatia era globala in sensul ca toti copii erau pregatiti pentru toate formele de
educatie a adultilor. Insasi procesul de formare a generatiei noi nu era realista de oameni calificati.
Acest proces era o sarcina a adultilor care se recomanda sa fie realizate in cadrul unei activitati
ca,munca,ritualurile si prin intermediul jocului. O data cu necesitatea acordarii unui rol mai
mare,educatia moral a copiilor sporesc si mijloacele de educatie. Pe linga exemplele adultului
incep se se folosesca si pedepsele. Factori prin care principalul pentru copii mici era considerata
matura. Pe cind mai tirziu pentru baeti factorul de baza era tatal,adultii si batrini tribului. Ear
factorul pentru fete il juca mama si apoi celelalte femei. Cu vremea insa in procesul educatiei au
aparut unele forme mai organizate de educatie cum au fost de Ex. practica initierilor conform
carora tinerii incep sa fie repartizati pe virste. Aceste initieri reprezentau niste actiunii care constau
in niste perioade de timp concrete in cadrul carora tinerii erau pregatiti treptat pentru viata de
adult,ie erau introdusi treptat in cunoasterea obiceiurile,traditiile tribului in cunoasterea
problemelor vietii sexuale si aceste etape se incheiau cu anumite manifestati. Aceste educatie se
faceau in asa numitele case ale tineretului.Treptat insa in comuna primitiva incep sa se
confectioneze unelte mai perfectionate se dezvolta fortele de productie care si-au determinat

4
schimbari esentiale in pregatirea vieti sociale.Din aceasta cauza incepe un proces de diferentiere
intre cei saraci si bogati. Iar societatea gentilica capata un caracter care evolueaza astfel ajungind
la democratiile enilitare chiar si-a insemnat o descompunere a epoci primitive. Ca urmare a
acestora transformari necesita vieti umane impune noi forme de educatie care ii dau un caracter
deferentiat. Astfel in afara educatiei obisnuita realizata in activitatea de munca,educatia era
pregatita militara si conducere a tinerilor care era realizata sub indrumarea unei persoane pregatite
in acest scop.

3.Gîndirea pedagogică în Antichitatea clasică: Socrate, Platon, Aristotel.


Socrate(469-399î.Hr). După un inceput in studiul matematicilor și al fizicii,se consacră
disciplinilor umane și filozofiei.Lecțiile sale se petreceau în aer liber,în ateliere,în palestre și în
piașa publică.Venind în conflict cu mai-mazii zilei,prin atitudinea sa directa si
curajoasa,Socrate stîrnește invidia și dispretul cestora,făcîndu-și totodată numerosi dusmani.I se
intenteaza un proces cu două capete de acuzare:coruperea tineretului și impietatea de a
introduce noi zei în catate.În urma procesului este condamnat la moarte prin otrăvire.El acceptă
cu demnitate cupa de cucută,sfîrșindu-și existența în 399î.Hr.Socrate nu a lăsat nici o operă
scrisă.
Premise ale gîndirii pedagogice. Socrate a susținut o intensă plendoare pentru deplina
libertate morala,premisă necesară pentru manifestarea gîndirii și a demersului său paideic.Mai
presus de retornarea de ordin politic,economic,social a pus permetarea calităților
umane.Filozofia și viața lui Socrate sunt o lecție istorică despre necesitatea toleranței,a
libertății de gîndire și a iertării.Obținereavirtuțieiconstituiefelulinterogației sale
filosofice.Darpentru a devenivirtuoșitrebuiesăcunoaștembinele,Defaptvirtutea se obține în
exercițiulautocunoașterii.Atecunoaștepe tine însuțiesteînceputulînțelepciuniisiceamai mare
bucurie fata de toatecelelalte.Scopulurmarit de
invatamintulsaufilosoficilconstituiereînnoireamorala a cetateanuluiprintr-o reforma a
gindiriicentratepeculturarationala.
Concepțiapedagogica.Doua idei de baza cu resonant epedagogice,putemretine din
filosofialuiSocrate:
 ironiasocratica - exprimata in expresia “stiuca nu stiunimic”,aceastaironiesocratica se
invecineaza cu smereniacrestina care trebuiesasecondezeoricefapta,oricecrez,oriceidee
“mareata”;
 sauartamoșitului,este vorba de acel exercițiu,instaurator de cunoștințe,prin punerea unor întrebări
astfel încît discipolul să ia seama de propriile resurse și disponibilități;reprezintă procedeul de
bază actualizat de metoda culistica modernă.
Socrate,exempluviu al dascăluluicepuneaccentulpemediereadirectă,naturală,oralăpropune o
educație care are scopulsăreformezeindividulșisocietatea în consens cu
virtuțiilecelemaiînalte.El accentueaza rolul cunoașterii virtuții în detrimental practicii
șiîntrupării ei.Este teoreticianul șipracticianul exemplar al unor tehnici didactice cu o valoare
formativă indubitabilă:ironia și măestria socratică,invocate,preluate și actualizate diferit de
toate curentele de idei pedagogice de mai tîrziu
Platon (427-347 î.Hr.) La Platon, educaţia este asimilată cu însuşi procesul dialectic, adică
demersului ştiinţific sau filozofic ca proces de formare şi orientare a fiinţei către cunoaşterea
5
ştiinţifică, în sensul antic al termenului. A cunoaşte şi a învăţa sunt două faţete ale aceluiaşi
proces de eliberare care conduce la înţelepciune. Ideea de Bine este cea care alimentează
actele noastre făuritoare de bine dar care niciodată nu ating perfecţionarea ideii. Noi ne
raportăm la valoare tocmai pentru că nu o atingem nicicând. Platon propune un prim sistem
pedagogic în cadrul căruia educaţia capătă un caracter instituţional statal având obligaţia să
adune şi să reţină copiii în internate speciale. În concepţia lui Platon, educaţia nu poate avea
finalităţi sau obiective universale, nediferenţaite. Fiecare individ sau clasă socială pretinde un
tratament separat, conform unei diviziuni a activităţilor şi unei întrupări a potenţialurilor. Platon
determină două mari laturi ale educaţiei: educaţia intelectuală şi educaţia fizică. Educaţia
intelectuală se va realiza prin intermediul aşa-numitei Arte a Muzeelor (artele, dar şi ştiinţele,
meseriile, ocupaţiile artizanale). A doua componentă a educaţiei, cea fizică, se va realiza cu
ajutorul gimnasticii. Platon formează şi o definiţie: “Buna educaţie este cea care dă corpului şi
sufletului toată frumuseţea, toată perfecţiunea de care sunt capabile”.
În lucrarea “Legile”, Platon susţine ideea realităţii etapizate, pe vârste a educaţiei dupăcum
urmează: între 3 şi 6 ani, educaţia se va face prin jocuri, sau relatarea unei legende; de la 6 până
la 10 ani, se introduc exerciţiile de călărie şi trasul cu arcul; 10-13 ani, copilul este iniţiat în
tainele scrisului şi cititului; 13-16 ani-instrucţia prin intermediul artei muzelor (matematici,
dans, cânt); 16-20 ani-pregătirea militară; 20-30 ani-pregătirea filozofică; 30-35 ani – formarea
competenţei; după 35 ani - îndeletnicirea cu sarcini se stat; după 50 ani-funcţia de conducător al
statului.
Aristotel(384-322 î.Hr)
Aristotel este cel mai important discipol a lui Platon.A petrecut 18 sau 20 de ani in Academia
platoniciana. Pune bazele invatamintului peripatetic in institutia creata de el numita liceul.
Aceasta scoala a fosta un fel de universitate,unde cercetarea era completata cu predarea.Este
considerat unul dintre cei mai mari filosofi ai Antichitatii,deschizator de drumuri in cele mai
variate directii(logik,estetik,etik,politologie,stiinte ale naturii)A fost profesorul lui Alexandru
Macedon.Principalele sale scrieri
sunt:Metafizica,Organon,Fizica,Politica,Poetica,Retorica,Despre suflete,Etica.
Aristotel este prototipul profesorului. In ideele sale pedagogice Aristotel se prezinta ca fiind
exponentu punctului de vedere atenian asupra vietii,facind apologia echilibrului dintre ratiune
si sufle. Si-n plan pedagogic,filosoful din Stagira cu toate ca este de acord cu educatia publica
el nu accepta ideea abandonarii copiilor de catre familiile unor institutii ale statului.Copii vor fi
integrati in scolile publice incepind cu virsta de 7 ani. El sugereaza k ce nu poate face familia
va face legea si invers. Aristotel este adeptul dezvoltării progresive a naturii umane. Celor trei
trepte ale dezvoltării “sufletului” (corporalitate, sensibilitate, inteligibilitate) le sunt necesare
tratamente diferite, realizate progresiv prin exerciţii şi studii compatibile cu puterea particulară
de absorbţie. În liceul pe care îl înfiinţează, pe un loc central se află studierea ştiinţelor naturii.
Pentru aceasta a înfiinţat o grădină zoologică, o bibliotecă un “museu” de ştiinţe naturale,
pentru care Alexandru Macedon, fostul său elev, îi trimitea mostre de plante şi de animale, de
negăsit în Grecia. În lucrarea “Despre suflet” propune o teorie psihologică: sufletul se
defineşte prin simţire, gândire şi mişcare. distinge trei ipostaze ale sufletului uman: un suflet
vegetativ, unul animal şi altul raţional. Sufletului vegetativ îi sunt caracteristice hrănirea şi
procrearea,la sufletul animal se adauga capacitatea de a avea senzaţiişi dorinţe, imaginaţie şi
memorie. Sufletul raţional este baza gândirii care îl îndreaptă pe om spre adevăr (şi) care îl face
nemuritor. Aristotel este adeptul unei educaţii pe etape şi diferenţiate în funcţie de dimensiunile

6
şi caracteristicile “sufletului” persoanei educate. Scopul educaţiei constă în atingerea virtuţii,
prin dominarea pasiunilor de către raţiune şi prin practicarea valorilor finale. Aristotel pune
accentul asupra rolului activităţii şi al acţiunii personale a copilului în cunoaşterea
realităţii.Omul fericit este un om al binelui si al virtutii ajuns in acest stadiu datorita educatiei.
Deci, în antichitate sunt făcute încercări de a supune analizei fenomenul social educaţia şi de a
determina educaţia ca proces, orientat spre formarea personalităţii umane.

4.Educația și învățămîntul în Grecia Antică. Educația în Sparta și Atena.


În centru educaţiei la Greci stătea în primul rîndideea de perfecţionare a persoaei umane. Era
răspîndite legea pri cuvintele legendare Hector – “să fiu întotdeauna primul între ai mei şi
întotdeauna tuturor să mă desting”; sau “să fiu meşter la o vorbă şi meşter la fapte”. Aceată
educaţie presupune pregătirea fizică, intelectuală şi individulă.

Dezvoltarea fizică avea drept scop frumuseţea, sprinteneala şi forţa.

Dezvoltarea intelectuală presupunea însuşirea cunoştinţelor de aritmetică, literatură, artă,


filozofie, precum şi dezvoltarea spiritului a capacităţilor de activitate mintală.

Dezvoltarea morală tindea să formezela tinerii trăsăturii de carater ca: stăpînire de sine, respect
pentru dreptate, respectarea legilor, li se educa respectul divinităţi. În scopul acestor dimensiuni
ale educaţiei, Greci au folosit: gimnastica care le forma nu numai corpul şi să le întărească
sănătatea, dar şi capacităţile de rezistenţă, de stăpânire de sine, le educa sentimentul estetic
entru frumos.

Foloseau muzica, în primul rînd li se transmiteau cunoştinţe despre muzică dar erau cunoscuţi
şi cu poiezia, comedia, tragedia, dansul, arta ritmului, arta vorbiri frumoase, utilizau şi litera,
retorica şi filosofia. Grecipreţuiau mult literatura fiindcă forma mult gustul şi capacitatea de
gîndire şi de vorbire. În ceea ce priveşte procesul de instruire educaţi la Greci, el se realiza în
şcoală de mai multe grade dar se realiza şi în particular.

Sparta şi educaţia Spartană

Sparta a fost un stat scavagist şi poporul era alcătuit din c.c.a 9000 de cetăţeni care se bucurau
de toate drepturile şi care formau clasa exportatoare. Ei erau oameni liberi dar fără drepturii
politice şi erau sclavii în număr de 200 mii care erau lipsiţi de orice fel de drepturii.

În mod organizat se realiza numai educaţia fii clasei dominante, scopul educaţiei ţinea de
formarea cetăţeanului în dependenţă de necesităţile statului Spartan şi anume să formeze din
tinerii cetăţenii soluţii gata să-şi apere ţara, dar şi să-şi subordoneze interesele sale, intereselor
de stat, să poată dovedi virtuţi militarii, dar şi disciplină rezistenţi la oboseală la frig, la foame,
şi să aibă supunere faţă de conducătorul statului. Educaţia la ei se organiza în două stadii:

 Familia şi Instituţia de stat;


Deoarece ei doreau creşterea unor oameni viguroşi, însă noi născuţi debili cu def.fizice earu
ucişi.

7
În familie educaţia se recomandă pînă la 7 ani, părinţi să-i îndrume într-o educaţie , să fie
oneşti, corecţii în relaţie dîndule exemplu propriu, să-i facă să fie supuşi faţă de autoritatea
statului, trebuie să le trezească interesul şi respectul pentru tradiţii, respect pentru bătrîni,
trebuie să-i deprindă să fie curajoşi şi să-şi iubească ţara.

Educaţia în instituţiile de stat se încep de la 7-30 ani, toată educaţia se făcea pe seama
statului. Avea un caracter fizic şi militar, cel fizic pentru întărirea corpului dar şi prin exerciţii
militare şi erau obişnuiţi cu hrană frugală (simplă şi puţină) hrană vegetariană, îmbrăcaţii
sombru (închisă) şi era la toate anotimpurile. Toate exerciţiile fizice erau lupta, alergarea,
săriturii, şi aruncarea discului. La vîrsta de 12 ani primeau toga de bărbat, la 18 ani trecea în
postul de poliţie în afară de cetate, iar la 20 de ani erau pregătiţi în pregătirea militară. Fetel la
fel primeau o educaţie militară pentru a putea să ajute în caz de război. Se acordă o atenţie mică
educaţiei intelectuale şi estetică – se preda doar cititul, scrisul, socotitul, se însuşea arta vorbirii,
iar la muzică învăţau cîntece patriotice milităreşti.

Atena şi educaţia ateniană.

Atena era un stat sclavagist care se deosebea de sparta, prin condiţile economice şi politice
care au contribuit la un sistem de organizare mai bun decît în Sparta, datorită acestui fapt ei au
avut un sistem de educaţie mai superior, drept rezultat au avut o viaţă culturală superioară
celorbdin Sparta. Populaţia era formată din:

Clasa conducătoare (aristrocaţii şi negustorii bogaţi) care se luptau pentru putere.

Oameni liberii numiţi poporul care aveau anumita drepturii.

Atît statele Ateniene cît şi sistemul de educaţie a fost organizat de către filozoful Solon, în
conformiatate cu condiţiile istorico-social. El a introdus un regim de democraţie sclvagistă în
care oameni liberi aveau drepturii politice şi cetăţeneşti.

Scopul educaţiei Ateniene era conceptul ca o activitate ce trebuia orientată la dezvoltarea


armonioasă a corpului dar şi a spiritului de individual. De asemenea în Atena nu au existat
şcolii de stat, ci numai particulare. Însă Solomon cerea de la părinţi să-i instruiască pe copii
lor, fiecare copil trebuie să studieze gimnastica şi muzica, copii care nu-şi continuau studiile
trebuie să-şi însuşească o meserie.

Formele de organizare era familia şi şcolile private. În familiei educaţia dura pînă la 7 ani,
ei primeau educaţie morală şi intelectuală, învăţau poezii, cîntece, regulii morale care le ajutau
să-şi formeze deprinderile de comportare. Fetele continuau să primească educaţia în familie
după 7 ani, şi după asta ele primeau elemente de fizică, morală şi intelectulă.

Educaţia şcolară privată se făcea băieţilor care mergeau la şcoală sub conducerea unui sclav
numit pedagog. Ei făceau scrierea gramatistului (dascălului) care îi învăţa să scrie, să cînte
şi să socoată. Din şcoală gramatizmul mergea la şcoala gramatică şi se făceau lecturii cu ei, din
cele a le lui Homer. Anume acest sistem al gramaticului avea avantajul lui: băieţilor le se
dezvolta gustul artistic, le ajuta să se dezvolte limba şi să aibă o vorbire frumoasă, iar lecturînd
însuşea deprinderea de comportare. Îşi formau manierele bune şi unele trăsături de caracter; ca
8
stăpînirea de sine şi virtuşile morale în deosebii 7-12 ani. La 12 ani băieţii fregventau palestra
şi şcoala de muzică na chitarstului. La palestră baieţi învăţau cinci forme de exerciţi fizice:
scrima(sabia), călăritul, tirul (ochitul), crosul, înotul.

La 16 ani cînd băieţii din familia săracii însuşeau o meserie, iar feciorii celor bogaţii
mergeau în gimnazii pentru aşi dezvolta calităţile fizice, intelectuale şi cele morale. Ei aici
studiau muzica, memorau şi reclamau poezii, se exercitau în artă să ţină discursurii, de a face
expunerii pe diferite teme. Expuneau exerciţii fizice mult mai complicate, studiau politica şi
filosofia. Gimnaziile erau conduse de un director numit gimnaziarh care era ales de către popor.
Gimnaziarhul era alcătuit dintr-o instituţie de învăţămînt, înconjurat de patru părţi avînd forma
unui pătrat la care se mai adăuga grădina, biblioteca şi stadion pentru alergat.

La 18 ani tînărul atenian devenea efeb şi era încadrat în serviciul militar, era exercitat într-
un studiu mai aprofundat oratoricii, filosofici şi matematicieni.

La 20 de ani erau declaraţii adevăraţi cetăţeni ai statului avînd drepturii politice şi avea
posibilitatea de a ocupa o funcşie de stat.

Concluzia: astfel educaţia şi instrucţia în Grecia Antică era orientată spre a forma cetăţianul
soldat în Sparta şi cetăţeni cu preocupării politice în Atena.

5.J. A. Comenius și sistemul său de gîndire pedagogic.

Comenius (n. Jan Amos Komenský la 28 martie 1592, la Niwnice, Moravia, Imperiul
Habsburgic azi în Cehia - d. la 15 noiembrie 1670, la Amsterdam,) a fost un filosof,
gramatician și pedagog ceh. Comenius s-a ocupat întrega viață de perfecționarea metodelor
pedagogice.
Opera sa îl face să fie considerat, în momentul de față, părintele educației moderne.
A realizat o delimitare a pedagogiei ca un sistem de sine stătător care studiază educația.
Abordează toate problemele importante ale pedagogiei legate de metodă, conținuturi, de ideal,
inclusiv a ajuns la concluzia că pedagogia elaborează niște norme care exprimă prin principii
didactice. A elaborat 27 de principii didactice, cel mai importanat este principiul instituției. A
afirmat că „Viața e o școală”.
Pleda pentru:,,Năzuinţa spre pace şi luminare şi fericirea popoarelor”.
Idealul lui Comenius:,, Progresul omenirii întregi prin educaţie şi învăţământ, prin instrucţie
pot fi influenţaţi toţi oamenii, Şcoala este atelierul umanităţii, drumul regal pentru a duce omul
la înţelepciune.
Are 200 lucrări. În lucrarea ,,Drumul luminii”1641 expune idea că spre lumină se poate ajunge
pe 4 căi:
a)Prin cărţi universale; b)prin şcoli universale; c)prin colegii universale; d)printr-o limbă
universală.
Omenirea poate să se dezvolte cu ajutorul ştiinţei în lucrarea ,,Deşteptarea şi luminarea tuturor”
expune concepţia filosofică numită pansofistă care urmărea realizarea prin educaţie a
înţelepciunii mondiale ,a unei religii mondiale, a unei limbi mondiale prin întemeierea unei
Academii a Lumii, toate ideile lui Comenius au fost influenţate de către Bakon,Galileo
Galilei,Giordano Bruno.
Operele sale cele mai de seamă:
Didactica Magna-tratat de pedagogie şi teorie a educaţiei.

9
Uşa de aur deschisă a limbilor-manual de metode a studierii limbilor moderne.
Informatorul şcolii materne-indicaţii pentru mame. Şcoala de joc dramatizat
Sistemul pedagogic al lui Comenius
A elaborat concepţia despre educaţie,a elaborat scopul educaţiei,mijloacele,principiile
educaţiei. Scopul educaţiei :A face o fiinţă raţională din fiece om prin mijloacele cele mai
însemnate-educaţia şi instruirea.
I. Şcoala maternă –de la naştere la 6 ani;
II. Şcoala statului,populară,elementară-de la 6 la 12 ani;
III. Şcoala latină sau colegiul- de la 12 la 18 ani;
IV. Academia-de la 18 la 24 ani.
Educaţia omului cuprinde :educaţiile intelectuală,morală,fizică,religioasă.
Educaţia intelectuală-procesul de transmitere a bazelor ştiinşifice,de formare a capacităţii de a
percepe just lumea; Educaţia morală-acţiune de formare la om a înţelepciunii, cumpătării,
curajului, dreptăţii, modestia, bunăvoinţa, respectul; Educaţia religioasă-completa pe cea
morală; Educaţia fizică-pentru prelungirea vieţii copilului,omul n-a primit viaţă scurta dar şi-o
scurtează singur.
Copilul este mugur.educatorul-grădinar uar mijloacele sunt opera grădinăritului.
A stabilit principiile învăţământului: instrucţie în mod
plăcut,uşor,repede,intuitiv.Mijloacele :exemplul, exerciţiul, jocul,disciplina şi învăţământul în
şcoală.
1. Principiul intuiţiei-prin observaţie,muncă,cu ajutorul simţurilor-regula de aur a didacticii.
2. Principiul învăţării conştiente-ajutaţi să înţeleagă esenţele în mod conştient.
3. P.învăţării sistematice-de la cunoscut la necunoscut,de la uşor la greu,de la concret la abstract, de
la general la particular.
4. P.accesibilităţii-cunoştinţele să corespundă puterii de asimilare.
5. P.temeiniciei şi durabilităţii-totul bine explicat,elevii să recapituleze cunoştinţele.
A stabilit noţiunea de an şcolar,sistem de vacanţe,introduce lecţia de 45 minute,începerea
anului şcolar la 1 septembrie,a delimitat părţile componente ale lecţiei,orice lecţie trebuie să
aibă scopul concret,profesorul trebuie să observe toţi elevii,a dat indicaţiii pentru realizarea
manualelor,să fie verificate cunoştinţele elevilor la fiece sfârşit de lună,la sfârşit de an prin
examen,funcţia profesorilor este de a fi progresişti,cinstiţi,societatea trebuie să-i
respecte,trebuie să dea dovadă de sentimentul demnităţii personale.
Principiile educaţiei:p.conformităţii cu natura,p.conformităţii educaţiei şi a învăţământului cu
vârsta.

6.Idei despre educație în opera lui D. Cantemir 1673-1723


Deosebit interes pentru cunoasterea ideilor pedagogice cantemir prezinta stralucita
monografie `Descrierea Moldovei`. Era de parerea ca virtutile din nascare trebuie dezvoltate
atit in scoala prin invatatura cit si prin forturi proprii de autoeducare, de imbogatire a mintii cu
datele stiintelor si artelor; prima virtute pe care trebuie sa o cultive orisicine este modestia.
El recomanda ca educatia releioasa a ccopiilor sa inceapa cu Vechiul testament. D.
Cantemir in ~Locuri intunecate de catechism~ recomanda principiul instruirii de la simplu la
compus. Biblia era o scriere prea complicate pentru mintea frageda a copilului.de aceea
educatia religioasa trebuie sa inceapa de la niste simple rugaciuni, apoi treptat sa se treaca

10
spre insusirea dogmelor mai complicate. Vechiul testament trebuia sa fie ultima faza, dupa
invatarea textelor cu character crestin. El vorbeste despre necesitatea instruirii laice a copiilor,
de studiilor limbilor latina si greaca si alte discipline. Pornirile spre rau nu sint la om
innascute, ce isi au radacinile in moravurile societatii; acestea apar in virsta tinereti, virsta
socotita de Cantemir dificila, cind facultatea de a gindi safla in stare incipienta ~inima omului
etse inclinata spre rau, nu de la nastere ci de la nastere adica atunci cind incepe sa judce prin
propria sa facultate, sis a deosebeasca binele de rau~. In conceptia cantemiriana, virtutile de
temelie pe care trebuia sa le insuseasca orice tinar erau cinstea, sinceritatea, modestia,
dragosteaa de adevar, respectful fata de cuvintul dat. Avid ratiune, individual dispune singur
de destinul sau, aceasta e o ideie scumpa pentru D. Cantemir, proclaminduse libertate de
vointa a copiilor. In Istoria hieroglifica, Descrierea Moldovei, Hronic si alte scrieri e promovata
cu insistent ideia educatiei patriotice a individului, ideia iubirii de patrie. In primele pagini ale
cronicului citim ~luptate pentru mosie~ . respecind trecutul se mentioneaza in acceasi carte
~moldovenii trebuie sa fie demni de ei~ sa continuie traditiile vechi sis a le inbogateasca.
Cantemir se preocupa si de metodele si mijloacele de educatie el apreciaza mult dialogul
pentru formarea convingerilor morale, recomanda pentru a forma un om intelept. In acelasi
timp se cere ca omul sa se cunoasca pe sine.datoria noastra este sa ne lamurim ce suntem si
pentru ce ne nastem. Pentru cantemir exemplul concret faptele bune marete sint mijloace d
educatie moral,mai puternice decit convingerea. La formarea personalitatii cantemir a dat
importanta si deprindrilor zilnice. Deprinderile bune , sanatoase trebuie cultivate la om din
copilarie si adolescent caci apucaturile bune say rele, dobindite in aceasta perioada ,socoate el
pe buna dreptate ~in batrinetele le vei mosteni~. In procesul educatiei un rol mare dupa
Cantemir ii revin pedagogului, care stie si se staruie sa cultive la elevii sai inalte caliti morale.
Educatia si instruirea, sint factoriii principali la formarea personalitatii, pentru carturarul
moldovean idealul de om este persoana constienta, cinstita, cumpatata, iubitoare de oameni.
El condmnat aspru astfeel de vicii omenesti ca lacomia, goanna dupa avere, minciuna,
mindria, invidia, lenevia care se intilnesc atit de des in rindurile boierilor moldoveni. Cantemir
a desfasurat o activitate nemijlocit pedagogica. Cantemir a introdus in teoria si pracvtica
muzicii turcesti notele musicale, inventind un system original de note bazat pe lieterele
alfabetului turcesc. Sustinind rolul determinant al educatiei si instructiei in formarea
personalitatii cantemir la asezat pe om pe cea mai inalta treapta printer fiintele pamintesti.
Pentru carturarul moldovean omul este cea mai nobila dintre fapturi , fiindca este suflet
intelegator adica capabil a dosebeasca binele de rau, adevarul de minciuna si ca urmare sa-si
desfasoare respective activitatea. Deci omul este stapinul universului ca fiinta rational ace se
bucura de libertatea de actiona si de a dispune de destinul sau. Ideile pedagogice ale lui
cantemir influientate de filozofia rationalista in epoca renascentista se caracterizeaza aproape
in toate imprejurarile prin continut concret, totdeauna raportat ;la mediul social, la moravurile
si vederile sociale, politice si morale ale contemporanilor cu care adesea polemizeaza. O
tasatura dominant in gindirea pedagogica e aceea ca ratiunea omeneasca trebuie sa aiba cistig
de cauza in lupata cu necunoasterea medieval cu prejudecastile timpului. Aceata latura
progresista a ideilor sale pedagogice face ca acntemir sa ocupe un loc de frunte in cultura
moldoveneasca in epoca veche.

11
7.Concepțiile pedagogice ale lui M. Eminescu.

A apreciat mult democratismul în învăţămîntul şi respectul faţă de copil. Critica


formalismul în activitate şi schematismul. A lucrat ca profesor şi revizor şcolar.
Eminescu pleda pentru dezvoltarea capacităţilor intelectuale la elevi pentru
ridicarea calităţii instruirii. El a ridicat problema creşterii numarului de şcoli,
elaborarea manualelor, localelor, şcolilor, întreţinrerea şcolarilor, chiar însăşi
şcolilor. Se ocupa de perfecţionarea profesorilor organizînd seminare,
conferinţe. El cerceta expierenţa cea mai bună a pedagogilor şi-o promova. El
scrie recomandări didactice pentru profesori. El pleda pentrui editarea
revistelor, crearea de biblioteci cu profil pedagogic. Eminescu apăra mult
onoarea şi demnitatea pedagogilor. El sublinia că din toate obiectele ce se
predau în şcoală, limba şi literartura romînă au rolul cel mai important în
activitate. Ele oferă posibilităţi în ce priveşte educarea elevilor în spiritul
dragostei de patrie, popor, dezvoltă gîndirea logică şi lărgeşte orizontul lor
cultural.

8.Activitatea pedagogică a lui I. Creangă.


Născut la 1 martie 1837, în satul Humulești, Neamț. În anii 50 ai sec XX în istoria de
învățamînt din Moldova se observa tendința inteligentei progresiste de a răspîndi știința de
carte în masă și cu această perioada corespunde și activitatea pedagogică a lui Creangă.
Astfel Creangă supune unei critici aspre starea ce există în rețelele de școli, școlile erau
foarte rare,nu aveau acces la ele masele largile populației. O școală revenea la 5 sate. Erau
destinate nu mai mult decit la 25 de copii. Ele nu corespondeau condițiilor igienice.
Tot învățarea in acele școli se făcea în baza cărților bisericești. Metodele de instruire
erau nedesăvîrșite ex: copilul nu înțelegea materia dar trebui să o știe pederost. Lăsau mult de
dorit manualele.ele nu trezeau interesul. Se practica pedepsele corporale, care dăunau nu numi
procesului de instruire dar și sănătății, școlile erau cu plată.
Creangă începe să lucreze pe taramul pedagogic din 1864 după ce a terminat cu succes
cursurile de pedagogie. A fost printre primii pedagogi care au preluat metodele moderne de
predare în special în școala primară, el se baza pe principiul trecerii treptate de la cunoscut la
necunoscut, de la concret la abstract. Pentru a asigura însușirea conștientă a materialului predat
se străduia se străduia să utilizeze metoda expunerii, într-o limba accesibilă, folosea metoda
tratării individuale copiilor, studia particularitățile lor de vîrstă dar și individuale, le dădea
aprecieri dindu-le calificativele
 Stăruitor, Raţional,Harnic, Bolnăvicios,Sârguincios ş.a.
El evalua cunoștințele elevilor cu 10 note, în munca sa de predare sa observat că Creangă
utiliza elemente al educației prin munca și ale educației estetice. În timpul recreațiilor organiza
exerciții fizice,jocuri, organiza excursii de o ora-doua în natură cu locurile cele mai frumoase,
încercînd să educe dragostea de plaiul natal.
Cu referire la învăţător el menţiona

12
Învăţătorul trebuie să-și iubească profesia, să dispună de multe cunoștințe
științifice,calităţi morale, să muncească cu multă dăruire, cu mult suflet, trebuie să se
dedice profesiei sale. Cu copii trebuie să fie atent, mărinimos ,buni de învățat tot ceea ce e
folositor pentru elev. Elevii trebuie educați pe baza exemplelor luate din realitatea
înconjurătoare.
În colaborare alți pedagogi Creangă întocmește manuale de școală
 ”Abecedarul”, ”Metodă nouă de scriere și citire” pentru clasa a 1, căreia ia facut recomandări
metodice, ,Cartea de citire pentru clasa 1.,Învățătorul copiilor.
Aceste opere au devenit foarte populare unele au fost traduse pe 50 limbi.
Pentru rezolvarea sarcinilor educative și instructive recomandă învățătorilor să respecte formele
de baza de organizare a elevilor să cunoască mijloacele.metodele și procedeele.
El recomanda
În ziua I de așezat elevii după înălțime și de învățat regulile de intrare și ieșire din clasă.
În timpul recreațiilor de organizat jocuri, convorbiri scurte, exerciții de gimnastică.
De organizat lecții frontale cu toată clasa.
 Lecțiile de limbă și aritmetică de organizaat de dimineață, primele să fie în orar.
 Lecțiile de scris de petrecut sistematic.
De format la elevili deprinderi de scris,citit de îmbogățit bagajul de cuvinte și de cerut răspunsuri
corecte la întrebări.
 De învățat să dea caracteristica obiectului, ființei din diferite puncte de vedere.
Primăvara și toamna recomanda să organizeze excursii în locurile din apropierea școlii.
 La aritmetică propunea să orienteze, să organizeze lecții de adunare, scădere de orientare în
spațiu.
Instruirea trebuie să se facă în corespundere cu principiul însușirii înnăscute(cu vocație).

9.Dezvoltării gîndirii pedagogice în Basarabia 1918-1940.


În perioada interbelică, învăţământul se prezintă ca un domeniu de cea mai mare importanţă în
definitivarea procesului de constituire a identităţii naţionale şi cultural-ştiinţifice a românilor şi
a unităţii lor teritoriale, acest rol manifestându-se într-o amplă democratizare socială, inclusiv
prin eliminarea discriminării cetăţenilor de alte etnii, in ridicarea nivelului de cultură a
populaţiei, in formarea de către specialşti pentru economie, administraţie, ştiinţă, învăţământ –
toate realizate prin acţiuni educaţionale complexe. Datorită acestor reconceptualizări şi
reforme complexe, amplu susţinute social, epistemologic, juridic, normattiv şi logistic de către
stat, în deceniile 3 şi 4 ale secolului XX-lea, gândirea pedagogică a realizat un progres
semnificativ faţă de perioadele anterioare, s-a constituit ca entitate social-educativă şi
ştiinţifică.

Gândirea pedagogică în Basarabia a produs concepte educaţionale originale

 Al lui N.Dragomir, cu privire la respectul p/t copil, p/t personalitatea acestuia, drept condiţie
esenţială a instruirii, dedusă din concepţia Şcolii active.
 Al lui V.Harea , despre colaborarea statului, familiei, societăţii şi a bisericii în educaţia
tineretului.
 Al lui V.Ciubotaru , vizând importanţa disciplinei în educaţie şi caracterul ei moral.

13
Dezvoltarea gândirii pedagogice în Basarabia interbelică a decurs concomitent cu edificarea
şcolii naţionale românestiîn teritoriu şi s-a datorat constituirii unui spaţiu educaţional unic, s-a
desfăşurat ca proces unic prin acţiuni complexe definitorii.

În anii 1918-1940 în Basarabia a fost organizat un sistem national de învăţământ modern, care
a integralizat experientele Românie, Rusiei şi ale ţărilor din Europa Occidentală, dezvoltat în
toate timpurile şi treptele sale, întemeiat pe nevoile şi aspiraţiile social economice şi cultural –
spirituale ale populaţiei din ţinut, racordat la valorile de vârf ale învăţământului european.

Acest sistem a funcţionat în Basarabia timp de 2 decenii şi a materializat identitatea naţională a


conceptului educaţional , instituit pe o legislaţie naţională democractică, pe drepturile omului,
pe toleranţa interetnică, culturală şi religioasă.

În consecinţă , nr scolilor s-a majorat de la 1084 – 2718, s-a majorat nr elevilor scolarizaţi,
populaţia a avansat la un nou nivel de civilizatie, caracteristic popoarelor europene.

Valorificarea istorică a gândirii pedagogice din Basarabia interbelică stabileste importante linii
de convergenţă şi direcţii de continuitatea între reformele din învăţământul interbelic şi cel din
perioada constituirii statalităţii R.M, oferă sugestii şi soluţii pentru reintegrarea în regim optim
îmvăţământului modern în standardul european

10. Educația și știința pedagogic în sec. XX.


Transpunerea activităţii educative practice în teorie se face prin reflectarea în conştiinţa unei
personalităţi, integrată într-un context social şi filosofic. În funcţie de procesul intern de
evoluţie a acestei tranzitări, putem distinge mai multe faze :
1). Faza filosofică. Multă vreme ideile pedagogice nu s-au constituit într-o ştiinţă aparte, ci erau
înglobate în cuprinsul elaborărilor filosofice. Teoria pedagogică nu reprezenta ceva de sine
stătător, ea fiind o componentă intrinsecă a diferitelor sisteme filosofice, care aveau pretenţia de
a reflecta întreaga existenta. Implicit în structura lor vom întâlni şi idei privitoare la educaţie,
considerată o parte a acestei existenţe. Marii filosofi au fost şi teoreticieni ai fenomenului
educaţional (Platon, Aristotel, Seneca, Quintilian). Mai târziu, în timpul Evului mediu creştin,
autori precum Clement Alexandrinul, Augustin, Toma d’Aquino şi-au expus părerile lor cu
privire la educaţie în lucrări cu conţinut religios.
2). Faza apariţiei marilor sisteme pedagogice. În epoca moderna s-a constituit pedagogia
clasica, prin desprinderea de filosofie. Apar lucrări cu adevărat pedagogice, la autori precum J.
A. Comenius (1592- 1670), J. H. Pestalozzi, J. J. Rousseau, I. Fr. Herbart. După modul în care
au fost concepute şi elaborate lucrările autorilor respectivi-studii, eseuri, romane pedagogice-
putem distinge doua direcţii principale :
a) Una inductivă - când se porneşte de la datele observaţiei directe (empirice )
J.A.Comenius, I. H. Pestalozzi
b) Una deductivă - când se porneşte de la anumite principii generale de natură filosofică
(etica) pentru a se ajunge la anumite idei pedagogice necesare pentru activitatea educativa
practica. Multe lucrări de pedagogie clasică (Rousseau, Kant, Herbart ) au un caracter deductiv,
autorii pornind de la anumite sisteme filosofice din care deduceau principii şi norme de
educaţie.

14
Trăsături ale acestei faze :

 majoritatea lucrărilor sunt rezultatul unor observaţii concrete transpuse într-o forma
literară.
 nu se poate vorbi de o rigoare ştiinţifică,
 limbajul folosit avea un caracter prescriptiv şi era constituit dintr-un corp de
recomandări pentru practica educativa. Conceptele adoptate erau rezultatul generalizării
experienţei sau al unei deducţii logice.
3). Faza psihologizării şi sociologizării educaţiei (la sfârşitul sec. al XIX- lea şi
începutul sec. al XX- lea). Ca urmare a rezultatelor obţinute de către psihologie şi sociologie, la
rândul lor deja constituite ca ştiinţe autonome, pedagogia a cunoscut o nouă fază în evoluţia ei.
Aceasta se caracterizează prin faptul ca se exagerează fie aspectele sociale ale educaţiei, prin
valorificarea rezultatelor la care a ajuns sociologia, fie aspectele psihice, prin valorificarea
rezultatelor psihologiei. Aşa au apărut şi s-au constituit diverse curente de orientare
sociologizantă sau psihologizantă. Curente de orientare sociologizantă: pedagogia utilitarista a
lui H. Spencer, pedagogia sociologica a lui Durkheim. La noi, aceasta orientare este legată de
Şcoala sociologică de la Bucureşti: D. Gusti, I. C. Petrescu, S. Stoian. Curente de orientare
psihologizantă: pedagogia experimentală, reprezentată de A. Binet, E. Meumann, pedagogia
scolii active(M. Montesori, Ovid Decroly, Adolf Ferrier). Dacă în viziunea curentelor de
orientare sociologizantă, educaţia era privită prin prisma a ceea ce societatea pretinde din partea
individului, neglijându-se particularităţile şi posibilităţile acestuia, esenţa orientărilor
psihologizante consta în ideea ca totul trebuie să pornească de la copil, de la nevoile şi
aspiraţiile lui, pentru ca în funcţie de ele să se organizeze, mai apoi, procesul de învăţământ.
Asemenea idei au constituit nucleul aşa-numitei mişcări a educaţiei noi, considerată ca o reacţie
împotriva tradiţionalismului, intelectualismului şi rigorismului herbartian, dominant în acea
perioada. . Dintre aceste orientări noi, şcoala activă s-a impus în mod deosebit: ideea
fundamentala - organizarea unui învăţământ care să se bazeze pe activitatea elevilor şi implicit
pe interesele acestora, care să promită o exprimare cat mai spontană a elevilor şi o înflorire a
ceea ce este mai bun în natura copilului. O direcţie fundamentală cu implicaţii profunde asupra
evoluţiei pedagogiei care s-a desprins din această orientare psihologizantă, este pedagogia
experimentală. Apărută sub influenţa cercetărilor experimentale din psihologie, pedagogia
experimentală s-a delimitat de acestea conturându-şi propriul domeniu de cercetare ştiinţifică a
fenomenului educaţional cu ajutorul metodei experimentale. Prin aceasta, spiritul pozitiv
pătrunde şi în pedagogie, facilitând progresul acesteia prin amplificarea rigorii propriilor
rezultate şi implicit cunoaşterea rolului sau în organizarea cât mai raţională a educaţiei. Cu
pedagogia experimentală s-a marcat saltul de la preştiinţific la ştiinţific în investigarea
fenomenului educaţional, de la un demers bazat exclusiv pe observaţie, intuiţie şi impresii
personale, la unul bazat pe experimentare, descriere şi verificare a faptelor, înainte de a ne
pronunţa asupra unor concluzii pentru organizarea activităţii educative. Cele două laturi nu se
exclud însă, ci se completează reciproc.
În sec. XIX—XX au continuat să apară curente de inspiraţie filosofică: pedagogia pragmatista
(W. James, J. Dewey), pedagogia existenţialistă (R. Hubert, Fr. Glasser), A. N. Whithead
Sintetizând cele spuse până acum în legătură cu constituirea şi evoluţia preocupărilor privind
educaţia, putem spune ca s-a ajuns de la reflectarea educaţiei în conştiinţa comună, la
reflectarea şi pe plan teoretic, iniţial în interiorul unor sisteme filosofice şi, mai apoi, la
desprinderea treptată de aceste sisteme şi constituirea pedagogiei ca ştiinţă.
În secolul XIX se desprinde perioada pedagogiei ştiinţifice, deschizător de drum fiind
J.Fr. Herbard, meritul lui constând nu în cercetările şi rezultatele obţinute ci în influenţa pe care
aexercitat-o asupra studiilor ulterioare şi, mai ales, în activitatea ce a desfăşurat-o
pentrufundamentarea ştiinţei educaţiei pe domeniul psihologic – al psihologiei exacte. Apare
15
interpusăaici şi o fază a aşa-numitei pedagogii noi, fază prin care se realizează interfaza dintre
secoleleXIX şi XX şi ca un protest faţă de perioada în care pedagogia era influenţată de
filosofie, fiindconsiderată mai mult o filosofie a educaţiei decât o pedagogie propriu-zisă. Se
evidenţiazăcontribuţia pedagogului amintit prin lucrările „Pedagogie generală” şi „Prelegeri
pedagogică”

16

S-ar putea să vă placă și