CUPRINS

1. SISTEMUL ORGANIZATORIC DE CREŞTERE ŞI AMELIORARE A CABALINELOR ÎN ROMÂNIA 4

1.1. HERGHELIILE ................................................................................................................................... 4
1.2. DEPOZITELE DE ARMĂSARI ............................................................................................................ 6
1.3. STAŢIUNILE DE MONTĂ ................................................................................................................... 7
1.4. HIPODROMUL NAŢIONAL DE STAT........................................................................................................ 8
1.5. SISTEMATICA ZOOLOGICĂ A ECVINELOR............................................................................................. 8
SPECIILE GENULUI EQUUS .......................................................................................................................... 9
HIBRIZII GENULUI EQUUS ...........................................................................................................................13

2. ÎNMULŢIREA CABALINELOR............................................................................................ 16
Organizarea activităţii de reproducţie la cabaline ............................................................................................16
Asigurarea materialului de reproducţie ............................................................................................................16
Vârsta optimă pentru reproducție și durata de folosire la reproducție ...............................................................17
Depistarea căldurilor la iapă (comportamentul sexual).....................................................................................17
Sisteme de montă. Metoda de efectuare a montei la cabaline .............................................................................18
Momentul optim pentru montă sau inseminare la cabaline ................................................................................19
Tehnologia de exploatare a armăsarilor și iepelor de reproducție .....................................................................22
Dresajul tineretului cabalin ..............................................................................................................................28
Antrenamentul tineretului cabalin.....................................................................................................................29
Tehnologia de exploatare a cailor de tracțiune .................................................................................................30

3. PĂSĂRI ................................................................................................................................... 33

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE CARNE LA PĂSĂRI ....................... 33

3.1. FACTORII ENDOGENI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE CARNE LA PĂSĂRI ....................34
3.2. FACTORII EXOGENI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE CARNE LA PĂSĂRI ..............................38

4.FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE OUĂ .............................................. 44

4.1.FACTORII ENDOGENI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE OUĂ...................................................45
4.2. FACTORII EXOGENI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE OUĂ .....................................................52

3
 1. SISTEMUL ORGANIZATORIC DE CREŞTERE ŞI AMELIORARE A
CABALINELOR ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră există un Program Naţional de Ameliorare a Cabalinelor în care sunt

prevăzute obiective şi principii bine definite cum sunt:
- Zonarea şi ameliorarea raselor autohtone;
- Producerea de noi tipuri de cai în funcţie de specificul arealului geografic şi creşterea
capacităţii energetice a raselor de tracţiune;
- Diversificarea cailor pentru competiţiile sportive (viteză, obstacole) şi de agrement.
La noi în ţară, toate unităţile care se ocupă de creşterea, ameliorarea şi calificarea cailor
de rasă (herghelii, depozite de armăsari, staţiuni de montă şi hipodromul naţional de stat), sunt
subordonate şi coordonate de Centrul Naţional de Creştere a Cabalinelor şi Calificare a Cailor de
Rasă. În cadrul acestui centru, la ora actuală, funcţionează 12 Herghelii, 9 Depozite de armăsari
şi Hipodromul Naţional de Stat din Ploieşti.

1.1. HERGHELIILE

În herghelii se menţine şi se creşte materialul biologic cu cel mai valoros fond genetic, în
vederea inducerii progresului genetic în patrimoniu de rase de cabaline din ţara noastră, prin
producerea femelelor necesare pentru matcă şi armăsarilor necesari pentru inseminări artificiale
şi montă publică.
Hergheliile sunt unităţi de stat care cresc caii de rasă, organizate în patru secţii distincte
cu rol bine determinat:
1. Secţia iepelor de prăsilă (matcă), cu armăsari pepinieri şi tineret până la vârsta de 6
luni.
2. Secţia pentru tineret femel în vârstă de 6 luni şi până la vârsta de 2 – 3 ani.
3. Secţia pentru tineret mascul în vârstă de 6 luni şi până la vârsta de 2 – 3 ani.
4. Secţia de dresaj şi antrenament în care se concentrează şi pregăteşte tineretul peste
vârsta de 3 ani destinat probelor de calificare.
1. Herghelia Beclean, situată în localitatea cu acelaşi nume, din judeţul Bistriţa Năsăud.
A fost înfiinţată în anul 1970 cu scopul de a creşte şi ameliora rasele Lipiţan şi Semigreul
românesc. La ora actuală produce armăsari pepinieri, iepe mame, armăsari pentru montă publică,
cai pentru sport, iar în ultimul timp promovează şi Lipiţanul negru.

4
 Fig. 1 Herghelia Beclean (original)

2. Herghelia Cislău – s-a format în localitatea Cislău, judeţul Buzău în anul 1884. În
această herghelie se cresc rasele Pur sânge englez şi Gidran, deţine depozit de armăsari şi
produce armăsari de montă publică.
3. Herghelia Dor Mărunt, este situată în judeţul Călăraşi. A fost înfiinţată în anul 1953,
creşte şi promovează Trăpaşul Românesc şi Semigreul Românesc. Deţine depozit de armăsari şi
produce material biologic pentru staţiunile de montă.
4. Herghelia Izvin – s-a înfiinţat în anul 1968 în localitatea Recaş din judeţul Timiş,
având ca obiectiv creşterea raselor Nonius şi Ardenez. Produce armăsari pentru staţiunile de
montă publică.
5. Herghelia Jegălia – a fost înfiinţată în anul 1921 în localitatea Perişoru, judeţul
Călăraşi, având ca obiectiv creşterea şi ameliorarea materialului biologic aparţinând Calului de
Sport Românesc, Trăpaş şi Semigreul Românesc. În unitate se produc armăsari pepinieri, iepe –
mamă, tineret, armăsari pentru montă publică, dar şi exemplare pentru sport şi agrement.
6. Herghelia Lucina – s-a format în anul 1856 în judeţul Suceava. În cadrul hergheliei
se creşte rasa Huţulă şi Calul de Bucovina având ca obiective: ameliorarea lor şi a Calului de
munte.
7. Herghelia Mangalia din judeţul Constanţa, formată în anul 1928, are ca principal
obiectiv, creşterea şi ameliorarea rasei Pur sânge arab. În efective se întâlnesc: armăsari
pepinieri, iepe mame, tineret din ambele sexe, armăsari de montă publică şi cai de sport şi
agrement.
8. Herghelia Rădăuţi din judeţul Suceava a fost înfiinţată pentru prima dată în timpul
imperiului austro-ungar, însă numai din 1918 herghelia se organizează pe baze ştiinţifice (monte
dirijate). În herghelie se creşte rasa Arabă (Shagya), produce armăsari pentru staţiunile de montă.

5
 9. Herghelia Ruşeţiu – a fost înfiinţată în anul 1919 în localitatea cu acelaşi nume din
judeţul Buzău. În herghelie se creşte rasa Semigreul Românesc, varietatea de câmpie şi Furioso –
North Star, precum şi armăsari din alte rase, utilizate la montă publică.
10. Herghelia Sâmbăta de Jos – judeţul Braşov, una din cele mai vechi herghelii, datând
din anul 1874, are ca obiectiv creşterea şi ameliorarea rasei Lipiţan. În herghelie se cresc 7 linii
ale rasei. Produce armăsari pentru montă publică.

Fig. 2 Herghelia Sâmbăta de Jos (sursa: http://www.sambata-de-jos.ro/?page_id=160)

11. Herghelia Slatina, judeţul Olt, a fost înfiinţată în anul 1984, având ca obiectiv
ameliorarea materialului biologic din rasa Furioso – North Star, până în anul 2011. În prezent se
cresc şi se promovează şi alţi cai de rasă care sunt utilizaţi şi în staţiuni de montă.
12. Herghelia Tuluceşti, judeţul Galaţi, este una din cele mai mari herghelii din ţară,
fiind înfiinţată în anul 1999. Promovează creşterea şi ameliorarea raselor de sport şi rasa Gidran.

1.2.DEPOZITELE DE ARMĂSARI

Reprezintă unităţi de stat afiliate pe lângă herghelii sau unităţi de stat independente, în
care sunt întreţinuţi armăsari destinaţi montei publice. În aceste depozite sunt menţinuţi armăsarii
în perioada de pregătire pentru montă (august - februarie). În această perioadă, reproducătorii
masculi sunt recondiţionaţi pentru perioada de montă (campanie) din luna februarie – august.
Pe lângă cele 12 depozite de armăsari care funcţionează în cadrul hergheliilor, mai există
4 depozite de armăsari independente prin care se realizează programul naţional de ameliorare
prin difuzarea de armăsari pentru montă publică în staţiunile de montă.
1. Depozitul de armăsari Arad – a fost înfiinţat în anul 1980. În acest depozit se cresc
rasele Ardenez, Pur sânge arab, Calul românesc de sport, Lipiţan, Huţul, Furioso – North
Star, Semigreu, Nonius şi Pur sânge englez, care sunt difuzaţi în staţiunile de montă. Tot
în cadrul depozitului se efectuează antrenamentul cailor de sport autohtoni.
6
 2. Depozitul de armăsari Dumbrava, judeţul Neamţ s-a înfiinţat între anii 1900 – 1904,
având ca obiectiv producerea de armăsari pentru staţiunile de montă. Materialul biologic
care se creşte în acest depozit, aparţine raselor Pur sânge englezesc, Lipiţan, Pur sânge
arab, Calul românesc de Sport, Semigreul Românesc, Gidran, Huţul şi Calul de
Bucovina.
3. Depozitul de armăsari Râmnicelu, judeţul Brăila, funcţionează din 1905 unde s-au
crescut şi se cresc armăsari din diferite rase pentru staţiunile de montă. În prezent se cresc
rasele: Calul Românesc de sport, Calul de Bucovina, Lipiţan, Gidran, Trăpaşul
Românesc, Semigreul Românesc, Huţul, Furioso-North Star.
4. Depozitul de armăsari Târgu Mureş, înfiinţat în anul 1984, se cresc armăsari pentru
montă publică, aparţinând următoarelor rase: Huţul, Calul Românesc de Sport, Shagya
arab, Ardenez şi Semigreul românesc.

Fig. 3 Depozit de armăsari (original)

1.3. STAŢIUNILE DE MONTĂ

Reprezintă unităţile de stat, unde sunt transferaţi armăsarii din depozitele de armăsari,
împreună cu călăreţi, îngrijitori în perioada campaniei de montă (februarie - august).
Fiecărei staţiune de montă îi revine un anumit areal în funcţie de numărul de iepe
existente în teritoriu respectiv.
La finele campaniei de montă, armăsarii sunt transferați din stațiunile de montă, în
depozitele de armăsari pentru recondiționare, pentru noul sezon de montă care va începe în luna
februarie a anului viitor. La ora actuală datorită lipsei fondurilor, armăsarii sunt preluați din
depozite de un custode, fiind întreținuți în ferma acestuia.

7
 1.4. HIPODROMUL NAŢIONAL DE STAT

Unitate hipică unde se efectuează dresajul şi antrenamentul tineretului cabalin din rasele
Pur sânge englez, Trăpaşul românesc şi tot în această unitate se testează capacitatea energetică,
în funcţie de rezultatele obţinute se face selecţia.

1.5. SISTEMATICA ZOOLOGICĂ A ECVINELOR

Din punct de vedere taxonomic ecvinele se încadrează în următoarele categorii ale

sistematicii zoologice:
Regnul Animal
Subregnul Metazoa
Încrengătura Chordata
Subîncrengătura Vertebrata
Clasa Mamalia
Subclasa Eutheria
Ordinul Ungulatae
Subordinul Imparicopitatae
Familia Equidae
Subfamilia Equinae
Genul Equus
În ceea ce priveşte subfamilia Equinae există două teorii: unii cercetători susţin existenţa
a 5 genuri în cadrul subfamiliei Equinae cu speciile aferente:
1. Genul Equus, cu specia Equus cabalus (calul domestic);
2. Genul Asinus, cu speciile Asinus asinus (măgarul domestic); Asinus africanus
(măgarul sălbatic de Nubia), Asinus somalensis (măgarul sălbatic de Somalia);
3. Genul Hemionus cu speciile Hemionus hemionus (hemionul din stepele asiatice), H.
onager (hemionul din jurul Mării Caspice), Onagrul, Culantul şi Kiangul.
4. Genul Hippotigris cu speciile: H. zebra (zebra din platoul Est-African)
5. Genul Dolichohipus grevyi (zebra Grevyi)
Alţi cercetători iau în considerare numai patru genuri cu speciile: calul, măgarul, zebra şi
hemionul, argumentând acest lucru pe baza fecundităţii nelimitate dintre ele, dar cu descendenţă
sterilă, specific împerecherii dintre două specii aparţinând aceluiaşi gen.

Particularităţi şi caractere biologice a Ecvinelor

8
 - Au capacitate mare de adaptare;
- Sunt animale de talie mare şi mijlocie;
- Se pot împerechea între ele (în general hibrizii sunt sterili);
- Pielea este mijlocie ca şi grosime, acoperită de păr scurt şi subţire (pe corp), iar
pentru protecţie, păr lung şi gros (coamă şi coadă);
- Sunt animale erbivore, nerumegătoare, cu stomac mic, necompartimentat cu orificiul
cardia ingusta, care la contracţie nu permite animalelor să vomite;
- Ficatul este trilobat fără vezică biliară şi cu cecumul foarte dezvoltat;
- Respiraţia se realizează numai pe nas, datorită vălului palatin care obstrucţionează
comunicarea dintre gură şi căile respiratorii;
- Sunt animale cu temperament vioi cu simţuri dezvoltate (văz, auz, miros, simţ tactil).

SPECIILE GENULUI EQUUS

Calul Equus cabalus – este specia cea mai reprezentativă a genului Equus, constituind în
evoluţia lui un rol deosebit în dezvoltarea societăţii omeneşti, intensificând legăturile dintre
popoare prin schimburile economice, iar ulterior exploatarea cailor pentru tracţiune şi sportul
hipic, contribuind la dezvoltarea fizică şi psihică inducând unele trăsături cum sunt optimismul,
curajul şi dragostea faţă de animal.
Calul prezintă o variabilitate mare în privinţa dezvoltării având o talie cuprinsă între 60 –
70 – 180 cm şi o masă cuprinsă între 100 şi 1000 kg. Este o specie precoce mai ales la rasele mai
masive. Prezintă o conformaţie armonioasă, urechile sunt mici şi mobile, culori simple şi
compuse divers. Sunt animale sensibile cu memorie bună şi de lungă durată.
Originea cabalinelor
Strămoşii cailor au avut originea în America, această teorie fiind susţinută de fosilele
descoperite în America de Nord şi Europa în urma comparaţiei făcute între ele. Extinderea cailor
s-a realizat pe toate continentele datorită celor şase migraţii care au avut loc până în era modernă.
La ora actuală există trei concepte (teorii) privind originea raselor de cabaline:
1. Teoria monofiletică, care susţine că toate rasele domestice de cabaline provin dintr-o
singură formă sălbatică (Equus przewalski). După domesticire s-au diferenţiat forme
diverse în funcţie de arealul geografic, selecţie şi potenţialul economic (Asia
Centrală, Rusia, China şi Europa apuseană). Se mai întâlneşte şi azi în Mongolia şi
Polonia, în grădini zoologice şi rezervaţii.

9
 2. Teoria difiletică. Susţinătorii acestei teorii susţin provenienţa actualelor rase de cai,
ca fiind descendenţii a două tipuri de genitori sălbatici Equus przewalski (calul
mongol) şi Equus gemelini (tarpanul).
Calul mongol a fost descris pentru prima dată de N. Przewalski între anii 1878 şi
1880 iar tarpanul de E. Gemelini în anul 1926.
3. Teoria polifiletică a căror susţinători acreditează provenienţa actualelor rase de
cabaline din trei specii sălbatice, E. przewalski, E. gemelini, E. robustus (diluvialis).
Teoria polifiletică a fost cel mai bine argumentată de O. Antonius în anul 1926, care
susţine existenţa a două grupe de cai sălbatic: grupa orientală – euroasiatică (E.
przewalski şi E. gemini) şi grupa occidentală europeană.
Grupa occidentală europeană este reprezentată de caii grei (Equus robustus – calul
diluvian) cu schelet masiv, puternic, talie mare (170), temperament limfatic, membre scurte,
terminate cu copite mari şi largi. Zona de formare este specifică zonelor joase de şes, câmpie, din
partea nordică a continentului cu păduri, climat umed şi bogată în vegetaţie (Marea Nordului,
Marea Baltică şi până la Munţii Alpi).
Descoperirile arheologice şi studiul fosilelor după însuşirile craniene, denotă faptul că în
grupa calului occidental existau tipuri diferite, care se corelează cu arealul în care au crescut,
distingându-se din acest punct de vedere trei tipuri diferite:
- Tipul uşor – mai puţin masiv, specific raselor Pinzgau (Austria) şi rasa Bretonă din
Franţa;
- Tipul mijlociu (intermediar) – reprezentat de vechiul cal flamand;
- Tipul greu şi masiv, având ca reprezentanţi rasele grele din Europa occidentală,
specifice calului greu din Ţările de Jos (Olanda, Danemarca, calului de Rin -
Germania), Brabansonilor (Belgia), Bulonezilor (Franţa) sau rasa Suffolk (Anglia).
Pe lângă cele trei tipuri (forme) unii autori J. C. Ewart, 1904, citat de Morar R. şi col.,
1999 şi Mureşan Gh. şi col., 2014, susţine că au mai existat şi alte tipuri: calul greu pitic (E.
diluvialis minoris) având ca şi corespondent poneii nordici din insulele britanice şi scandinave
(miniaturile cailor grei).
Grupa orientală – euroasiatică este reprezentată de calul mongol (E. przewalski) şi calul
tarpan (E. gemelini). Ambele tipuri reprezintă cai uşori din zone mai puţin prielnice privind
alimentaţia şi climatul.
Calul mongol s-a format în Podişul Gobi, până în China, centrul şi apusul Europei, unde
în urma întrepătrunderii cu calul diluvian a produs forme intermediare. Calul mongol are o
constituţie robustă cu schelet compact cu conformaţie asemănătoare animalelor primitive (cap
mare cu faţă lungă, profil convex, crupă teşită, cu coadă bogată în păr şi temperament foarte vioi,
10
prezintă castane la toate membrele). Culoarea este diferită în funcţie de anotimp, de la brună la
cenuşie.

Fig. 4 Calul mongol (https://www.google.ro/search?q=calul+mongol&source)

Calul Tarpan (pontic) - E. gemelini, Nogai, este asemănător cu calul mongol, însă are
trăsături mai fine, schelet mai fin, cap mic şi foarte mobil, urechi mici, membre lungi şi subţiri.
Are culoare pământie. Din Tarpan a rezultat forma domestică Equus caballus-arvanus din care a
rezultat, prin selecţie, rasa arabă.
Originea calului începe în era secundară (cretacicul superior), când exista strămoşul
ungulatelor actuale, Coriphadon-ul, care avea coloană vertebrală flexibilă, avea mărimea unei
veveriţe şi prezenta cinci degete cu membrană interdigitală.
Din Coriphodon s-a desprins Phenacodus, care fenotipic se aseamănă cu forma
precedentă, având mărimea unui iepure şi din care a rezultat prima formă a calului, Equus
fossilis. Într-o perioadă lungă de timp, strămoşii actualelor rase au suferit modificări morfologice
și fiziologice (talia, masa corporală, conformaţia corporală, tipuri constituţionale, culoarea robei,
indicii de fecunditate şi natalitate, precocitate, temperament, rusticitatea şi rezistenţa, capacitatea
de muncă, instincte şi reflexe (apărare, miros, auz, văz). Din pluridigitale au devenit
monodigitale (solipede).

11
 Fig. 5 Calul Tarpan (https://www.google.ro/search?q=cal+tarpan)

Asinul – Equus asinus sau măgarul, provine din asinul sălbatic african – nabuian (Equus
asinus nubiensis) şi cel somalez (Equus asinus somaliensis).
Asinul se caracterizează printr-o dezvoltare corporală mică spre mijlocie având o talie
variabilă foarte mare, cuprinsă între 80 – 140 cm şi o masă corporală de 100 – 300 kg.
Conformaţia corporală este mai puţin armonioasă. Capul este mare (grosolan) cu profil drept sau
convex, urechi mari, lungi şi groase, cu grebăn şters, spinare şi şale joase dar puternice, linia
spinării convexă cu crupă scurtă şi teșită. Membrele sunt subţiri şi puternice, cu copite cilindrice
şi rezistente. Culoarea este brună – cenuşie, cu o particularitate „dunga şi crucea de măgar”.
Gestaţia durează 365 de zile, iar longevitatea medie este de 25 – 30 ani, uneori chiar 50
de ani.
Asinul este foarte rezistent la condiţiile mai puţin adecvate de alimentaţie şi căldură, fiind
şi rustic şi utilizează la port-samar, călărie şi tracţiune.
În cadrul speciei întâlnim, rase de asini amelioraţi, specializaţi pentru diferite servicii. În
Spania amintim rasele Catalană, Zamorană şi Leonă. În Franţa: rasa Poitou şi Dauphine,
Turkmenia, rasa Marai, în Italia rasele: Ragusană, Martina şi Franca. Pe lângă utilizarea asinilor
la diferite munci, unele rase se folosesc pentru producerea catârilor.

Zebra (Equus hipotigris) are acelaşi strămoş comun ca şi calul şi măgarul, Equus fossilis,
despărţindu-se de cal cu circa 300 000 de ani în urmă. Zebra se întâlneşte în stare sălbatică şi
domesticită. Se întâlneşte în arealul format de Etiopia, Uganda, Kenia şi Tanganica. Este mai
rezistentă decât calul, la bolile tropicale. Se utilizează la muncile agricole.
Zebra se recunoaşte uşor prin coloritul zebrat, format din alternanţa de culori negre şi
albe, dispuse circular.

Hemionul (Equus hemionus) sau semimăgarul, provine tot din Equus fossilis. În cadrul
speciei întâlnim trei varietăţi: onagrul, originar din Turkmenia, kiangul (Tibet şi Caşmir) şi
culanul (Mongolia, Turkestan şi Kirchizia).
Dezvoltarea hemionului este diferită în funcţie de varietate, se aseamănă fenotipic cu
măgarul asiatic, însă are o înfăţişarea mai uscaţivă.
Culoarea este galbenă până la brun-roşcat, iar pe părţile declive (abdomen) este mai
deschisă.

12
 Fig. 6 Onagrul (https://www.google.ro/search?q=onagru&)

HIBRIZII GENULUI EQUUS

Se practică încrucişările dintre speciile genului Equus pentru obţinerea hibrizilor ca

urmare a unor însuşiri superioare pe care le au faţă de genitori (speciile din care provin),
vitalitate, rezistenţă, rusticitate crescută, precum şi adaptabilitate foarte bună. Hibrizii genului
Equus sunt infecunzi sau cu fecunditate limitată. Masculii sunt sterili, dar femelele dacă sunt
încrucişate cu specia maternă din care provin sunt fecunde.
Hibrizii moştenesc însuşirile de conformaţie şi interior de la specia maternă, pe când
dezvoltarea corporală şi comportamentul sunt preluate de la specia maternă (ereditate
extranucleară).

Catârul (Equus mulus) este rezultatul încrucişării dintre masculul din specia asinului şi
femelă din specia cabalinelor. Fenotipic se aseamănă cu măgarul, iar dezvoltarea corporală o
moşteneşte de la mamă (ereditatea extranucleară). Catârul are o capacitate foarte bună de
adaptare, este rezistent şi mai puţin pretenţios. Nu se culcă niciodată. Femelele încrucişate cu
armăsari sunt fertile iar produsul obţinut poartă denumirea de hippom, în timp ce masculii sunt
sterili.
Există o mare variabilitate în privinţa dezvoltării corporale, aceasta fiind corelată cu
rasele de cabaline şi asini care au participat la încrucişări, sunt asini cu talie de 130 – 170 cm şi
cu masă corporală de 300 – 500 sau chiar 700 kg.
Constituţia este robustă, trunchiul bine dezvoltat, grebăn mai puţin înalt, spinare şi şale
lungi, toracele adânc şi larg. Membrele puternice cu copite cilindrice şi cornul tare. Culorile cele
mai frecvente întâlnite sunt neagră şi murgă, iar ca şi particularitate de culoare, o dungă mai

13
închisă pe linia superioară. Sunt animale încăpăţânate, mai puţin precoce, cu o durată lungă de
exploatare şi longevitate (35 ani).
În foarte multe ţări din lume (Spania, Brazilia, Franţa, Italia, China, Grecia) se produc pe
scară largă, utilizându-se la încrucişări rasele de cabaline, rase de asini (masculi) amelioraţi
(Marâi, Catalană, Poitou, Zamorană).
Catârii sunt utilizaţi la diferite munci cum ar fi tracţiunea, tracţiune şi samar sau numai
pentru samar. Şi la noi în ţară se produc catârii în partea de sud a ţării, datorită rezistenţei lor,
forţa de tracţiune mai mare (25% mai mare la aceiaşi greutate faţă de cal).

Bardoul (Equus hinnus) este rezultatul încrucişării dintre armăsarul din specia cabalină şi
femela de asin (măgăriţa). Se aseamănă fenotipic cu calul, cap mic, expresiv, linia superioară
dreaptă cu coama bogată în păr, în timp ce dezvoltarea corporală este asemănătoare cu a asinului
(mică). Pentru producerea bardoului se utilizează rase mari de asini ameliorate, Zamorană,
Piotou, Catalană.
Bardoul având o dezvoltare mai mică se utilizează numai la tracţiune mai uşoară, mai
mult utilizându-se la port-samar în zone muntoase şi greu accesibile.

Zebroidul este rezultatul încrucişării dintre masculul din specia zebrei cu femela din
specia cabalină (zebrul) fiind cel mai reuşit hibrid iar produșii obţinuți dintre Zebră ♂ şi Asin ♀
poartă denumirea de zebril.
Zebroidul este foarte rezistent la bolile tropicale. Are o dezvoltare mare asemănătoare cu
mama. Culoarea este întotdeauna vărgată. Sunt utilizaţi la transport, samar, călărie, munci
agricole, fiind rezistent la lipsa de hrană şi apă.

Hemionidul nu are importanţă economică, s-a obţinut ştiinţific pentru a studia înrudirea
dintre speciile genului Equus. Hemionidul este rezultatul încrucişării dintre cal, asin, cu
hemionul.

14
Fig. 7 Catârul Bardoul (https:// www.google.ro/search)

Fig. 8 Zebroidul Hemionidul (https:// www.google.ro/search)

15
 2. ÎNMULŢIREA CABALINELOR

Organizarea activităţii de reproducţie la cabaline

La armăsar apetitul sexual şi spermatogeneza se manifestă pe tot parcursul anului, chiar

dacă instinctul genezic este mai evident primăvara şi la începutul verii, sezonalitatea influenţând
volumul ejaculatului şi concentraţia acestora / ml.
La iapă întâlnim o activitate sexuală variabilă individuală sezonieră, prezentând anual 3 –
5 cicluri sexuale ovulatorii.
Organizarea activităţii de reproducţie la cabaline presupune cinci obiective esenţiale:
asigurarea materialului biologic de reproducţie, planificarea activităţii de reproducţie, stabilirea
regimului de folosire a armăsarilor şi iepelor, stabilirea programului de montă anual,
monitorizarea gestaţiei şi supravegherea fătării.

Asigurarea materialului de reproducţie

Prin materialul de reproducţie se înţelege efectivul matcă, nucleul de prăsilă, care este
determinat de structura de rasă ca urmare a unor cerinţe diverse, în primul rând socio –
economic.
Necesarul de femele (iepe) se stabileşte în funcţie de necesitatea creşterii efectivului,
gradul de selecţie, procentul de reformă, procentul de fecunditate şi natalitate. În unităţi de tip
herghelii după examenul sanitar – veterinar şi zootehnic (boli infecţioase şi examenul
exteriorului) şi dezvoltarea corporală, toate iepele reţinute în nucleul de prăsilă şi care au vârsta
optimă pentru reproducere vor fi montate, iar în unităţile economice de tracţiune se aleg
exemplarele cele mai valoroase.
Necesarul de masculi (armăsari) pentru reproducere se calculează în funcţie de numărul
de iepe existente şi tipul de montă aplicat (montă naturală sau inseminare artificială) şi de
planificarea montelor în cursul anului (sezonier), sau pe întreg parcursul anului. Pentru stabilirea
necesarului de masculi mai trebuie să avem în vedere numărul de iepe care por fi montate de un
mascul într-un sezon, o perioadă de 6 luni (60 – 70 iepe) sau 120 iepe când monta se execută tot
timpul anului sau 300 – 400 iepe în cazul practicării inseminărilor artificiale.
Pentru introducerea progresului genetic și creșterea gradului de ameliorare în populațiile
de cabaline, armăsarii din depozitele de armăsari vor fi transferați în stațiunile de montă,
împreună cu călăreții – îngrijitori, ”custode”, care răspund de hrănirea, îngrijirea și exploatarea

16
armăsarilor, iar în perioada de inactivitate (în cazul montelor sezoniere) armăsarii se întorc în
depozite pentru refacere, pentru o nouă campanie de montă.
În unitățile economice (cai tracțiune / muncă), planificarea montei se face astfel încât
fătările să aibă loc la două – trei săptămâni înainte de începerea campaniei agricole de primăvară.
În herghelii, monta se realizează diferit în funcție de herghelie (sezonier sau pe întreaga perioadă
a anului).

Vârsta optimă pentru reproducție și durata de folosire la reproducție

Maturitatea sexuală la cabaline este influențată de factori genetici și factori de mediu

(rasă, dezvoltarea corporală, precocitate, individ, alimentație, întreținere și îngrijire).
Vârsta de reproducere este influențată și de tipul morfo – productiv, astfel la rasele ușoare
vârsta medie pentru reproducție este de 3,5 – 4 ani, 3 – 3,5 la rasele intermediare, cele mai
precoce sunt rasele grele, atât la armăsari cât și la femele, 2,5 – 3 ani. La femele, monta prea
timpurie influențează negativ dezvoltarea iepei, aceasta rămânând subdezvoltată cu parturiții
distocice și o descendență debilă. Utilizarea la reproducție a armăsarilor sub vârsta recomandată,
duce la epuizarea acestora, procent scăzut de fecunditate, etc.
Pubertatea la cabaline (maturitatea sexuală) apare la 8 – 10 luni, înaintea maturității
corporale, de aceea este obligatoriu să se facă separarea pe sexe de la vârsta de 6 – 7 luni pentru
prevenirea montelor premature, cu consecințele lor negative.
Durata de utilizare la reproducție este mai scurtă la rasele grele (14 – 16 ani) și până la 18
– 20 de ani la rasele ușoare, iar vârsta optimă pentru reproducție este considerată între 6 și 15
ani. Vârsta, alimentația și întreținerea influențează intensitatea de folosire la reproducție. Astfel
armăsari cu vârsta între 6 și 14 ani vor putea efectua 1 – 2 monte / zi la interval de 10 ore, cu o zi
repaus pe săptămână, în timp ce armăsarii tineri în primul an vor efectua 1 – 2 monte /
săptămână, iar cei care au depășit vârsta de 15 – 16 ani, vor fi utilizați de două ori / săptănână la
montă.

Depistarea căldurilor la iapă (comportamentul sexual)

La iapă, căldurile se manifestă tot timpul anului cu exprimări mai intense primăvara și
toamna, prezentând cele mai tipice semne de comportament sexual. Iapa în călduri se evidențiază
prin agitație, iar când observă alți indivizi din cadrul speciei, nechează, se apropie de ei
întorcându-se cu partea posterioară spre ei, luând o poziție campată, specifică montei. Iapa, în
această perioadă, urinează frecvent, închizând vulva succesiv, exteriorizându-și ritmic clitorisul
17
eliminând cantități mici de urină și mucus vaginal, iar mucoasa vaginală și vulvară sunt puternic
congestionate.
Intensitatea și modul de manifestare a căldurilor este influențat de vârstă, stare de
îngrijire, întreținere și de individ. Iepele tinere sunt de obicei mai speriate în prezența masculului
de aceea este necesară o perioadă mai lungă de acomodare, când se încearcă la bară, majoritatea
au un comportament sexual normal, excepție făcând iepele nimfomane care prezintă un
comportament sexual exagerat sau iepele în vârstă, epuizate sau subalimentate care manifestă
călduri mai șterse sau la care instinctul genezic este abolit.

Fig. 9 Bară de încercare (original)

Sisteme de montă. Metoda de efectuare a montei la cabaline

La cabaline se practică monta liberă, monta în harem, monta dirijată, inseminarea

artificială și trasferul de embrioni.
Monta liberă la cabaline nu se recomandă datorită dezavantajelor pe care le prezintă: nu
se cunoaște paternitatea produșilor, nu se poate realiza potrivirea perechilor, există pericolul
transmiterii unor boli transmisibile, epuizarea armăsarilor, nu se cunoaște cu exactitate data
montei, existând posibilitatea de accidentare.
Singurul avantaj care rezidă dintr-un asemenea sistem de montă constă în fecunditatea și
natalitatea ridicată.

Monta în harem constă în gruparea armăsarului și iepelor într-un spațiu împrejmuit și

supravegheat. În acest sistem de montă se cunoaște paternitatea produșilor, dar induce la
surmenarea armăsarilor și prezintă un potențial pericol de accidente.

18
 Monta dirijată. La cabaline se practică cele mai frecvent monta dirijată (supravegheată),
aceasta răspunzând cel mai bine indicatorului de bunăstare și criteriului științific. Utilizarea
acestui sistem de montă permite organizarea reproducției planificate, sisteme de montă și fătări
grupate sau eșalonate, se cunoaște paternitatea descendenților, se poate efectua potrivirea
perechilor (selecția) se evită transmiterea unor boli specifice și a accidentelor.

Inseminarea artificială la cabaline. Cabalinele se încadrează printre primele specii la

care s-a experimentat inseminarea artificială în anul 1876, iar în România primele încercări
datează din anul 1903. Prin inseminarea artificială se intensifică inducerea progresului genetic în
populațiile de cabaline prin numărul mare de produși ce se poate obține prin inseminarea
artificială, raportul între monta naturală și inseminarea artificială, fiind de 1 la 20. Aplicarea
inseminării artificiale elimină dezavantajele celorlaltor sisteme de montă însă suferă prin rata
mică de supraviețuire a spermatozoizilor după defrigerare și diluare a spermei. Cel mai frecvent,
inseminările artificiale se practică în unități de creștere a cailor de rasă având scop zootehnic și
comercial pentru că în unitățile de selecție și ameliorare nu sunt acceptați produși obținuți prin
inseminări artificiale (nu sunt înscriși în cartea crescătoriei - studbook).
Inseminarea se poate realiza cu spermă brută, spermă diluată sau spermă diluată
defrigerată.

Transferul de embrioni la cabaline constă în transferul de embrioni de la femela

donatoare la cea receptoare, în acest scop fiind utilizați cei mai valoroși genitori. Obținerea
embrionilor se poate realiza ”in vivo” sau ”in vitro”. În vederea vederea transferului, iepele
receptoare trebuie sincronizate. Prin această metodă se introduce progresul genetic în populațiile
de cabaline și pe linie maternă, însă nici în acest caz descendenții nu sunt înscriși în registrul
crescătoriei (studbook).

Momentul optim pentru montă sau inseminare la cabaline

La iapă, căldurile durează 7 – 9 zile și se repetă la 21 de zile, iar ovulul este viabil 12 –
15 ore. Momentul ovulației nu se cunoaște cu exactitate de aceea iepele trebuie montate sau
inseminate diferențiat. Astfel, iepele fără mânz trebuie duse la montă în a 2-a sau a 3-a zi de
călduri sau în prima sau a 2-a zi de călduri pentru cele cu mânz.
Se practică după fătare, ducerea iepei la bara de încercare la 5 zile și efectuarea montei la
9 zile cu posibilitatea repetării montei din 2 în 2 zile dacă iapa acceptă masculul.
Iepele care au avortat se vor monta după 330 de zile de la ultima montă.
19
Tehnica efectuării montei
În general la cabaline se practică monta dirijată. În unitățile de creștere (teritoriu) monta
se realizează în stațiunile de montă, în săli special amenajate prevăzute cu bară de încercare. Tot
în săli speciale cu bară de încercare se realizează monta și în herghelii.
Comportamentul iepelor în călduri este diferit în funcție de vârstă și stare fiziologică, de
aceea fiecare iapă trebuie dusă la bara de încercare pentru a observa dacă acceptă armăsarul
pentru evitarea unor accidente.
Bara de încercare este reprezentată de un dispozitiv de scândură căptușit cu cauciuc sau
pâslă pentru evitarea accidentelor. Bara de încercare are o înălțime de 1,5 – 1,7 m și o lungime
de 2 m. Pentru a ne asigura că iapa este în călduri și acceptă masculul, se urmărește
comportamentul acesteia. Iepele în călduri care acceptă masculul, îl ciupește de grebăn, se
întoarce cu posteriorul spre mascul etc.
Dacă iapa acceptă masculul, aceasta este pregătită pentru montă. Pregătirea constă în
contenționarea membrelor posterioare ale iepei cu platonje, iar dacă este necesar se încalță, iar
coada se protejează cu un tifon pentru protecția penisului iar zona din jurul vulvei se
dezinfectează cu permanganat de potasiu. Armăsarul trebuie adus la montă de două persoane
care temperează armăsarul cu ajutorul unui căpăstru denumit ”caveson”. După montă, iapa
trebuie plimbată pentru a evita eliminarea spermei în urma încercărilor de urinare, iar armăsarul
se dezinfectează în jurul penisului cu o soluție de 0,3 – 0,5% permanganat de potasiu.

Gestația la iapă
Gestația durează din momentul fecundației și până la parturiție. Această perioadă variază
în funcție de vârstă, rasă, sexul descedenței, alimentație și climat (sezon). Durata gestației poate
varia între 307 și 412 zile, cu o durată medie de 330 – 331 zile la rasele grele, 337 – 339 la rasele
Pur Sânge Englez și 339 – 341 de zile la rasele primitive, după alți autori, durata medie a
gestației este de 336 zile, aceasta crescând odată cu vârsta iepei (până la 7 – 8 ani).

Parturiția la iapă
Înainte de parturiție apar semnele premergătoare acesteia: flancurile se adâncesc,
abdomenul se lasă în jos, ugerul este mare în volum și edemațiat cu mameloanele turgescente,
uneori apare și fenomenul de automulgere. În această perioadă, iapa trebuie despotcovită și
transferată într-un spațiu special amenajat dispus la marginea adăpostului (maternitate) unde s-a
așternut un strat gros de paie.
Cu câteva zile înainte de fătare se impune o dietă moderată pentru iepe. Înainte de fătare
trenul posterior și regiunile din apropierea aparatului genital la iapă trebuie dezinfectate.
20
 Actul fătării are o durată medie cuprinsă între 14 și 40 de minute, iar fătarea are loc în
picioare și mai rar în stațiune în special la iepele bătrâne. Fătarea la iapă trebuie supravegheată,
deoarece chiar dacă fătarea are loc în picioare și învelitorile fetale se sparg și mânzul este
eliberat, există situații când fătarea se realizează ”în sac” (învelitorile fetale nu se sparg) și
mânzul se asfixiază. În asemenea situații trebuie intervenit pentru salvarea mânzului, chiar dacă
mânzul își mișcă picioarele, rupând în multe situații învelitorile fetale și cordonul ombilical.

Fig. 10 Parturiția la iapă (www.google/images)

După fătare se înlocuiește așternutul umed cu unul uscat și se aruncă placenta, iapa se
acoperă cu o pătură după ce în prealabil a fost bine frecționată, după care se administrează un
barbotaj de apă călduță ușor sărată și un volum redus de masă verde sau fân, în decurs de 7 – 9
zile, rația trebuie să revină la normal.
Mânzul se poate ridica în picioare la 32 de minute după parturiție, explorând, în vederea
găsirii ugerului. Laptele de iapă este mai bogat în glucide și mai sărac în proteine.

Fig. 11 Îngirjirea Mânzului după parturiție de către iapa mamă (www.google/images)

21
 Tehnologia de exploatare a armăsarilor și iepelor de reproducție

Pentru obținerea unor produși viguroși este necesară utilizarea judicioasă la reproducție a
genitorilor, întreținerea, îngrijirea și hrănirea rațională a acestora.

Întreținerea armăsarilor
Se face diferențiat în funcție de unitățile de creștere. În herghelii, armăsarii sunt
întreținuți în adăposturi speciale prevăzute cu boxe individuale, sala cu bară de încercare și
montă. Boxele sunt așezate în general pe două rânduri, prevăzute cu un culoar de deservire de 2
– 2,5 m. Boxele au o suprafață de 16 m2, cu pereți despărțitori înalți de cel puțin 2,5 m. Pereții
boxelor, până la 1,5 m sunt plini, iar de la aceasă înălțime sunt de tip grilaj pentru o mai bună
supraveghere a armăsarului și separarea între ei. Boxa trebuie să fie luminoasă și bine aerisită cu
geamurile amplasate la o înălțime de 2 m.
Pardoseala este preparată din pământ bătut, iar așternutul din rumeguș și paie.
Ieslea este amplasată la o înălțime de aproximativ 1 m, este semirotundă pentru a putea fi
ușor curățată. Ușa boxei are o lățime de 1,35 m și se deschide spre exterior. Armăsarul este liber
în boxă.

Fig. 12 Boxe pentru armăsari (original)

Întreținerea armăsarilor în depozite și stațiuni de montă

Se realizează în adăposturi de tip hală pe două rânduri sau un singur rând, delimitate de o
alee de serviciu de 2,5 – 3 m. Armăsarii sunt întreținuți în standuri cu o lungime cuprinsă între
2,5 – 3 m și o lățime de 160 – 180m, fiind legați la iesle cu două lanțuri: standurile sunt
delimitate între ele prin ”stănoage” (lemn de esență moale susținut la capete de lanțuri). În
depozitele de armăsari, pardoseala este realizată din pământ bătut cu așternut de paie și rumeguș.

22
Urina care nu se înfiltrează în pardosea este eliminată în bazine de colectare prin rigole de
scurgere.
Tempereratura optimă, de confort, la cabaline este de 8 – 12oC, umiditate 60 – 65 %, cu
noxe admise de: 2,2 – 3% pentru bioxid de carbon, 0,02% amoniac și 0,0015% hidrogen sulfurat.

Îngrijirea armăsarilor constă în toaletarea (pansajul) corporală și a copitei, bușumare și

regimul de mișcare.
Cabalinele sunt unele din cele mai pretențioase specii, în ce privește igiena corporală. De
aceea trebuie să efectuăm pansajul pentru îndepărtarea impurităților și intensificarea funcțiilor
pielii, metabolismului și menținerea stării de sănătate. Pansajul se realizează zilnic cu țesala și
peria cu instalații mecanice sau cu aspiratorul în afara adăpostului (evitarea formării pulberilor).
De asemenea se practică bușumarea după transpirație și dușarea sau îmbăierea când dispunem de
asemenea instalații și timpul permite această operațiune. Pentru părul din coamă și coadă se
folosesc pieptene speciale și acestea, ajustându-se periodic. O atenție deosebită trebuie acordată
copitei, de aceea după asigurarea mișcării zilnice, după montă, la introducerea în adăpost se
examinează copita. Când copita este murdară, se spală și se curăță, iar pentru întreținere se unge
cu vaselină neutră. La intervale de 2 luni copita se ajustează.
Pentru menținerea condiției de reproducție și a stării de sănătate a armăsarului este
obligatorie mișcarea zilnică, care se realizează diferențiat în funcție de rasă (la rasele ușoare prin
călărie, la trăpași prin înhămarea la sulki , iar la rasele de tip semigreu și greu, mișcarea se
realizează în general la tracțiune). Indiferent de modul de realizare a mișcării, aceasta trebuie să
se facă metodic, dimineața și seara, având ca rezultat final satisfacția animalului.

Alimentația armăsarilor de reproducție

Alimentația se face diferențiat în funcție de masa corporală, vârsta și utilizarea la
reproducție. Alimentația joacă un rol important în menținerea ”condiției de reproducție” a
armăsarilor. Atât supralimentația, cât și subalimentația conduc la diminuarea reflexelor sexuale,
a potenței sexuale și apariția oligospermiei. Volumul redus de material seminal are consecințe
negative asupra fecundității și vitalității produșilor. De aceea alimentația trebuie să fie
echilibrată, ținându-se cont de necesarul pentru funcțiile vitale, necesarul pentur dezvoltare sau
refacere, dacă este cazul și pentru utilizarea la montă.
Rațiile armăsarilor trebuie să fie reduse în volum, constituite dintr-un sortiment bogat și
variat de furaje, fibroase de bună calitate (leguminoase și graminee) 10 – 12 kg, 2 – 3 kg de
suculente (morcovi) și până la 6 – 7 kg de concentrate, ponderea cea mai mare având-o orzul.

23
 Necesarul de U.N., P.D., proteină, lipide, macroelemente se calculează și se raportează la
100kg masă corporală, revenind 1,5 U.N., 95g P.D., 5 g calciu și fosfor, 20 mg caroten pentru
perioada de repaus, rația suplimentându-se în perioada de montă, corespunzător modului de
utilizare la montă (1 U.N. când se realizează monta din două în două zile, sau 2 U.N. în situația
când monta se realizează în fiecare zi).
Furajele se administrează în trei tainuri. Pentru intensificarea digestiei furajelor trebuie
respectată ordinea de administrare (fibroase – apă – concentrate sau fibroase – suculente –
fibroase - apă).

Întreținerea iepelor de reproducție

Adăposturile în care sunt întreținute iepele gestante sunt de tip hală având o lățime de 10
m, iar lungimea acestora variază în funcție de numărul de iepe. Iepele gestante sunt dispuse pe
două rânduri, poziționate în sistem crupă la crupă, delimitate de o alee centrală de 2,5 – 3 m.
Adăposturile au o înălțime considerabilă de 3 – 5 m. Pardoseala poate să fie din pământ, zgură
sau cărămidă, astfalt.
De o parte și alta a pereților este plasată ieslea din beton, care are o deschidere mai mare
la partea superioară și mai mică la partea inferioară (60 cm – 40 cm) având o formă semiovală.
Iepele sunt legate la iesle, revenind 6 m2 de suprafață pentru fiecare iapă, sau 12 – 16 m2
când iepele sunt libere și în lactație.

Fig.13 Adăposturi pentru întreținerea iepelor de reproducție – Herghelia Beclean (original)

În herghelii iepele de reproducție sunt întreținute grupat pe stări fiziologice (iepe

gestante, iepe mame cu mânji și iepe sterpe). La capătul adăpostului se organizează maternitatea
cu boxe individuale, cu o suprafață medie de 10 – 11 m2.

24
 Ușile de acces în adăpost sunt glisante având o deschidere de 2,20 m și o înălțime de 2,60
m. De o parte și alta a adăpostului sunt amplasate padocurile.
Microclimatul trebuie să fie unul adecvat, cu o temperatură de 12 – 15oC, umiditate de 65
– 75% cu un coeficient de luminozitate de 1 / 10.

Îngrijirea iepelor de reproducție

Îngrijirea iepelor de reproducție se face diferențiat în funcție de sezon. În perioada de
iarnă iepele sunt întreținute în stabulație. În această situație este obligatoriu să se facă pansajul
zilnic, examinarea copitei de câte ori este nevoie, precum și ajustarea copitei, prin diminuarea
peretelui și corectarea formei.
În perioada de vară operațiunea de îngrijire este mai simplă, datorită faptului că iepele
sunt scoase la pășune, astfel încât acțiunea ploilor, vântului și a razelor solare sunt benefice
pentru organism. În perioada de iarnă mișcarea trebuie asigurată prin plimbare la pas,
parcurgându-se 4 km în două reprize. Mișcarea se poate realiza controlat în diferite amenajări
specifice de tip carusel, piste de alergare și numai în perioada în care timpul și terenul permite
acest lucru (fără ploi, temperaturi scăzute sau teren alunecos, gheață, etc.)
După mișcare iepele se introduc în grajd și se bușumează. După parturiție iepele se
încadrează în regimul de mișcare numai după 20 de zile.

Fig. 14 Intreținerea iepelor pe pășune (original)

Alimentația iepelor de reproducție

Iepele nemontate trebuie pregătite înainte de montă cu cel puțin trei săptămâni cu rații
furajere complete pentru a obține o fecunditate și natalitate cât mai bună. O alimentație
neparcimonioasă diminuează activitatea sexuală, poate să apară hipoplazii ovariene și chiar
atrofia ovarelor, iar la femele gestante poate induce moartea embrionară, dezvoltarea
necorespunzătoare, cu masă corporală mică la naștere și produși neviabili.
25
 Alimentația în exces, asociată cu lipsa de mișcare duce la infiltrarea groasă a ovarelor și
instalarea infertilității.
La iepele gestante trebuie să ținem cont de evoluția dezvoltări fătului, dar și de structura
rațiilor, igiena și calitatea furajelor care o compun. Astfel, necesasul de hrană este diferențiat în
funcție de masa corporală a fătului (luna de gestație) asigurarea necesarului pentru funcțiile
vitale și sporul de creștere pentru iepele care nu și-au terminat creșterea sau au o stare de
întreținere mai slabă. Pentru sarcină trebuie calculate 2 U.N. în prima perioadă de creștere și 4 –
5 U.N. în ultimele 2 luni când dezvoltarea fătului este cea mai accentuată.
La iepele în lactație trebuie avut în vedere că pentru fiecare litru de lapte produs mai este
nevoie să asigurăm 0,30 – 0,35 U.N., 3,2 g P.D. și 18 mg vitamine / 100 kg masă corporală.
În rație se recomandă să intre fânurile de bună calitate formate din leguminoase și
graminee, concentrate, ovăz, orz, porumb șroturi, suculente (morcovi, sfecla de zahăr și săruri),
iar vara când iepele sunt întreținute pe pășune, rația se suplimentează cu concentrate.

Alimentația mânjilor în etapa colostrală

Mânjii, imediat după naștere, se hrănesc exclusiv cu colostru, ei neavând capacitatea de a
rezista noilor condiții de viață. De aceea este necesar cât mai repede după fătare mânjii să
consume cât mai repede cu putință colostru, datorită proprietăților sale și compoziției chimice
(antibacterian, bogat în gamaglobuline). De asemenea este bogat în magneziu, ajutând mânzul să
elimine meconiul având ca efect evitarea constipației. Colostru își diminuează valoarea
compoziției chimice, față de lapte, pe măsură ce timpul trece, iar bariera intestinală permite
absorbția, cel mai bine în primele 36 de ore.
Volumul glandei mamare la iapă este mic însă secreția este continuă deoarece mânzul
suge în primele zile de aproximativ 70 – 90 de ori, astfel cantitatea mică de lapte suptă se
corelează cu capacitatea redusă a tubului digestiv. În cazul în care mânzul rămâne orfan el va fi
dat să sugă la o altă iapă care a fătat în același timp, sau va fi hrănit cu colostru congelat (bănci
de colostru). În situația în care nu dispunem de cele două posibilități mânzul poate fi hrănit cu
lapte de vacă diluat cu apă 1:3, la care se adaugă o lingură de zahăr și se distribuie la o
temperatură de 30oC.

Întreținerea și îngrijirea mânjilor și tineretului cabalin

După parturiție mânjii sunt întreținuți în primele două săptămâni în maternitate după care
iepele și mânjii sunt trasferați în adăpostul iepelor mame (adăpost tip hală) grupându-se pe
categorii de vârstă până la înțărcare (6 luni). Microclimatul joacă un rol important în această

26
perioadă, temperatura variază între 10 – 14oC, umiditate 60 – 65% și curenți de aer reduși și
asigurarea unei igiene corespunzătoare (schimbarea permanentă a așternutului).
Îngrijirea mânjilor în această perioadă constă în efectuarea pansajului, întreținerea
copitei, obișnuirea mânzului să ridice piciorul, toaletarea și corectarea copitei (după caz).
Mișcarea se realizează după 10 zile de la naștere în mod progresiv prin scoaterea mânjilor cu
iepele la pășune sau în padoc, atunci când timpul permite acest lucru.
Înțărcarea reprezintă o perioadă de criză profundă, mânzul devine agitat se diminuează
apetitul, astfel mânzul trebuie să fie pregătit pentru această perioadă (să fie obișnuit să consume
până la înțărcare o gamă cât mai largă de furaje). Înțărcarea să se facă progresiv prin diminuarea
cantității de lapte, obișnuirea mânjilor ce urmează a fi înțărcați cu mânjii înțărcați și transferul
iepelor mame în alte adăposturi. Pentru prevenirea apariției mamitelor iepele mame sunt
supravegheate, controlându-se în permanență ugerul pentru prevenirea mamitelor, luându-se
măsuri după caz (diminuarea rației sau și a apei pentru iepele mamă).
După înțărcare și până la 12 luni mânjii sunt întreținuți în adăposturi de tip hală. De o
parte și alta a adăposturilor sunt situate ieslele cu o adâncime de 0,9 m și lățime de 0,3 m și o
înălțime de 0,9 m. Adăparea se realizează în adăpători cu nivel constant. Standurile sau paturile
au o lungime medie de 2,25 m cu o pantă de scurgere de 2%.
Pardoseala este confecționată din pământ, geamurile amplasate la 1,8 m de pardosea cu
un raport de luminozitate 1/12, suprafața de cazare 4 - 6 m2/cap cu despărțitori de scânduri cu o
înălțime de 1,4 m. Temperatura din adăpost trebuie să fie de 12 – 14oC.
Îngrijirea corporală, în această perioada, se realizează prin pansaj (țesală, perie) iar
mișcarea se face prin culoarele de mișcare, padoc sau prin plimbare sau trap în grup.
După un an, spațiu de cazare care trebuie asigurat diferă în funcție de vârstă, între 1 – 2
ani se asigură în medie 7 m2 și 9 m2 peste vârsta de 2 ani. În perioada de adminstrare a furajelor
tineretul este legat la iesle, iar în restul perioadei în stabulație liberă. Îngrijirea se face la fel ca și
la categoria de vârstă până la un an, iar mișcarea este mai complexă, efectându-se progresiv,
respectându-se principiile gimnasticii metodice. Mișcarea și realizează în padocuri culoare de
mișcare, manej și pistă de alergare. Durata de timp în care se face mișcarea este de 40 – 50
minute pentru tineretul cu vârsta între 1 și 2 ani și 60 de minute pentru vârsta de peste 2 ani.

Calificarea tineretului cabalin

Calificarea tineretului cabalin reprezintă testarea performanțelor energetice pe baza
rezultatelor proprii a unui individ, aplicând metode științifice într-o succesiune bine definită, la
finele căreia va crește valoarea economică a materialului biologic. Calificarea tineretului cabalin
se realizează în herghelii (cai utilitari) sau Hipodronul Național pentru rasele de sport.
27
 Dresajul tineretului cabalin

Dresajul reprezintă prima etapă de pregătire a tineretului cabalin în vederea calificării.

Dresajul trebuie să se desfășoare metodic, dirijat, conform reflexelor pozitive induse de la o
vârstă fragedă (obișnuirea cu prinderea, punerea căpăstrului, ridicarea membrelor) etapă
preliminară înainte de începerea dresajului.
Înaintea de începerea dresajului tineretul cabalin se transferă în secția de dresaj (cu două
săptămâni înainte) pentru a se adapta noilor condiții de întreținere și îngrijire, această perioadă
purtând denumirea de ”deburaj”.
Reușita dresajului este corelată pozitiv sau negativ cu pretabilitatea fiecărui individ
(supunere, capacitate de memorizare) și calificarea dresorului (cunoaștere, psihologie, echilibru,
subtilitate, relația cu animalul, atașamentul).
Dresajul are ca scop final, eliminarea unor reflexe negative și crearea sau completarea
unor reflexe condiționate pozitive, conform voinței omului în vederea efectuării unui efort.
Dresajul se bazează pe patru principii care respectă următoarea succesiune: repetiția,
progresivitatea, ritmicitatea și continuitatea.

Repetiția reprezintă ”mama învățăturii”, repetarea unui exercițiu până la însușirea corectă
de către animal, astfel încât repetarea să se efectueze ușor, fără mișcări parazitare care obosesc
animalul ca urmare a consumului inutil de energie.

Ritmicitatea constă în efectuarea exercițiilor în mod regulat, în aceași succesiune, durată

și la intervale egale de timp.

Continuitatea. Pentru însușirea corectă a unui exercițiu și învățarea cât mai corectă a
acestuia se impune efectuarea zilnică a exercițiului.

Progresivitatea constă în începerea dresajului cu exerciții simple de scurtă durată,

continuându-se cu exerciții de mai lungă durată și mai complexe, în funcție de specificul unor
grupe de rase.
În general dresajul durează 90 de zile și este urmat de antrenamentul propriu-zis.

28
 Fig. 15 Dresaj (original)

Antrenamentul tineretului cabalin

Antrenamentul are drept scop, pregătirea fizică a cailor prin dezvoltarea musculaturii,
pregătirea articulațiilor, ligamentelor și tendoanelor în vederea creșterii forței și rezistenței,
pentru valorificarea și exprimarea întregului potențial energetic a animalului.
În prima etapă se urmărește fortificarea și dezvoltarea aparatului locomotor, iar în etapa a
doua dezvoltarea aparatului locomotor, cardiovascular în vederea sincronizării cu cel locomotor
în regim de efort.
După terminarea antrenamentului, 90 de zile, tineretul cabalin este testat pentru probele
de calificare, în urma căreia se stabilește potențialul productiv individual, de care va depinde
destinația viitoare a animalelor.
Antrenamentul este specific în funcție de destinație și rasă (călărie, viteză, trap, samar,
tracțiune).

Fig. 16 Carusel pentru antrenament (original)

29
 Tehnologia de exploatare a cailor de tracțiune

Întreținerea cailor de tracțiune se poate realiza în adăposturi de tip hală cu o înălțime

interioară a adăpostului de 4,5 – 5 m, iar în gospodăriile populației în adăposturi separate și nu
împreună cu alte specii.
De o parte și alta a pereților este amplasată ieslea la o înălțime medie de 1 – 1,10 m, cu
deschiderea mai mare la partea superioară, rar caii sunt dispuși pe două rânduri în sistemul crupă
la crupă. Lungimea medie a standului variază în funcție de talie (2,7 m pentru rasele de talie
mijlocie și 3,3 m pentru rasele de talie mare), la lățimea cuprinsă între 1,6 – 1,8 m despărțite
între ele prin stănoage sau pereți din lemn. Pentru a respecta regulile de bunăstare, cel puțin
partea dinspre iesle pardoseaua trebuie să fie formată din pământ, iar restul din cărămidă, sau
poate fi formată numai din pământ. Aleea de deservire are o lățime de 2,5 m.
Adăpostul trebuie să fie prevăzut cu anexe pentru harnașamente, bucătărie furajeră,
padocuri.
Îngrijirea cailor de tracțiune constă în efectuarea pansajului și în mod special la
terminarea lucrului (bușumarea, urmată de pansaj), precum și îngrijirea membrelor și copitelor
(curățarea furcuței de la nivelul copitei și ungerea copitei cu vaselină neutră pentru prevenirea
seimelor este obligatorie).
Potcovitul și corectarea formei copitei sau aplomburi la caii de tracțiune se realizează
periodic.
Utilizarea cailor de tracțiune se realizează numai după o planificare și organizare a
lucrului, stabilindu-se un regim anual (280 zile) un regim lunar (26 zile), un regim săptămânal (6
zile) și unul zilnic (8 – 10 ore).
Înainte de utilizarea cailor la muncă trebuie respectate câteva principii de bază, privind
pregătirea cailor pentru muncă în funcție de starea fiziologică, dresajul și antrenamentul pentru
cai tineri, repararea și ajustarea harnașamentelor.
În ce privește programul de lucru cu caii există norme bine optimizate în funcție de
intensitatea efortului și anotimp, astfel activitatea trebuie să alterneze cu hrănirea și repausul.
Activitatea de lucru dintr-o zi se poate organiza în două sau trei reprize. Când activitatea se
organizează în două reprize aceasta se desfășoară între orele: 5 și 10 dimineața, între orele 10 –
16 hrănire și odihnă, apoi între orele 16 – 21. În cazul a trei reprize de lucru, activitatea se
desfășoară între orele 5 – 9 dimineața, hrănire de la ora 9 – 10, de la ora 10 – 14 a doua repriză
de lucru, pauză de odihnă și hrănire între orele 14 – 16, urmată de a treia repriză de lucru între

30
orele 16 – 20. Se recomandă la fiecare oră de lucru 10 minute de pauză timp în care se pot
distribui concentrate.
Forța de tracțiune este influențată de factorii genetici (tip morfo-productiv, rasă,
individualitate, tipul constituțional și masa) și factorii de mediu (hrănire, adăpare, dresaj,
antrenament, întreținere, îngrijire, potrivirea perechilor, temperatură, umiditate, starea terenului).

Alimentația cailor de tracțiune

Nivelul de hrănire la caii de tracțiune se poate realiza în funcție de cerințele de energie,
proteină, săruri minerale și vitamine. Din totalul de energie ingerat, 1 / 3 se transformă în lucru
mecanic, restul este utilizat pentru întreținerea funcțiilor vitale acest lucru fiind influențat și de
gradul de ameliorare a raselor. În primul rând din rația ingerată se consumă glucidele și lipidele
și numai în faza următoare cele de rezervă. Proteinele au rol în intensificarea metabolismului,
creatinina determină contracții musculare cu rol în accelerarea mișcărilor, raportul proteină /
U.N. este de: 1 U.N. – 70 – 80 g P.D.
Cerințele cele mai mari de săruri minerale este reprezentată de sodiu, clor, calciu, fosfor,
potasiu, magneziu, sărurile minerale sunt importante pentru intensificarea capacității energetice,
o parte din ele intervin în procesele biochimice de la nivelul mușchilor (magneziul, manganul),
calciul și fosforul stimulează efortul muscular. O atenție deosebită trebuie acordată sodiului și
clorului, care se pierde prin transpirație (100 g / zi).
Un rol important în alimentația cailor de tracțiune le au vitaminele, mai ales cele din
complexul B (B1, B6, B12) care intervin în metabolizarea glucidelor și cresc rezistența
organismului la efort.
În stabilirea necesarului de substanțe nutritive trebuie să ținem cont de masa individuală,
intensitatea efortului, starea de întreținere, vârsta, starea fiziologică.
La 100 kg masa corporală pentru susținerea funcțiilor vitale trebuie asigurat 1 – 1,1 U.N.,
cu 75 – 80 g P.D., 15 mg caroten, pentru efort ușor, mijlociu și mare trebuie să suplimentăm rația
de la 1,5 U.N. – 2,5 U.N., 2,5 U.N. pentru caii care nu au ajuns la maturitate sau sunt într-un
stare de întreținere slabă se suplimentează cu 2 - 4 U.N., iar la iepele în lactație și gestație
deasemenea trebuie suplimentată rația în funcție de producția de lapte și starea gestației și efortul
de tracțiune 1,2 – 2 U.N. pentru muncă, 2 – 4 U.N. pentru gestație, 0,3 – 0,4 U.N. / l lapte).
Structura rațiilor se realizează în funcție de sezon, tipul de muncă prestat, iar în ceea ce
privește volumul, trebuie să ținem cont de capacitatea mică a tubului digestiv (15 l).
Nutrețurile fibroase și grosiere sunt bine valorificate de cabaline datorită capacității
aparatului masticator. Dintre fibroase se recomandă gramineele și leguminoasele iar dintre
grosiere, paiele de ovăz și grâu sau vreji de leguminoase. Dintre suculente se recomandă
31
morcovi, sfeclă furajeră și cartofi, iar în sezonul de vară pășunea sau masa verde. Concentratele
sunt recomandate datorită volumului mic și capacității energetice. Cele mai utilizate concentrate
în hrana cailor de tracțiune sunt: ovăzul, orzul, porumbul, mazărea și șroturi de soia și floarea
soarelui, la care trebuie să adăugăm amestecul mineral.
Indiferent de structura rației o atenție deosebită trebuie acordată calității nutrețurilor
utilizate.
Adăparea cailor pentru tracțiune se face diferențiat în funcție de alimentație și muncă.
Astfel caii care trebuie să fie adăpați după consumul fibroaselor și înainte cu 20 de minute de
consumul concentratelor. De asemenea caii obosiți și care au consumat concentrate, se adapă
după 1,5 ore.
Caii obosiți pot consuma a cantitate mai mică de apă cu condiția să-și continue
activitatea.

32
 3. PĂSĂRI
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE CARNE LA
PĂSĂRI
ENDOGENI - SPECIA
- RASA
- LINIA
- HIBRIDUL
- INDIVIDUL
- SEXUL
- VÂRSTA
- INTENSITATEA DE CREŞTERE
- PROLIFICITATEA
FACTORI - VIABILITATEA ŞI REZISTENŢA
- CAPACITATEA DE VALORIFICARE A HRANEI
- RANDAMENTUL LA SACRIFICARE
- RAPOTUL CARNE – OASE DIN
CARCASĂ
- VITEZA DE ÎMBRĂCARE CU PENAJ
- CULOAREA PENAJULUI
- GRADUL DE AMELIORARE
EXOGENI
-SISTEMUL ŞI TEHNOLOGIA DE CREŞTERE
-REGIMUL DE FURAJARE ŞI ADĂPARE, HRĂNIREA
-FACTORI DE MICROCLIMAT ASIGURAŢI temperatura,umiditatea
relativă a aerului, regimul de ventilaţie şi curenţii de aer, noxele admise,
regimul de iluminare)
-PREGĂTIREA PĂSĂRILOR ÎN VEDEREA
SACRIFICĂRII
- TIPUL DE CUŞCĂ UTILIZAT LA TRANSPORT
- DENSITATEA PĂSĂRILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
- CONDIŢIILE ATMOSFERICE PE TIMPUL TRANSPORTULUI
ŞI DISTANŢA DE TRANSPORT

33
 3.1.FACTORII ENDOGENI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE CARNE
LA PĂSĂRI

Specia – este factorul cel mai important care influenţează producţia de carne la maturitate
sau la o anumită vârstă. Astfel la curci şi gâşte, se obţin greutăţi medii de 18 – 22 kg, în timp ce
la alte specii media masei corporale variază mult (150g la prepeliţa japoneză, 5 kg la găini, rase
de carne).
Rasa. În cadrul speciilor există rase specializate pentru producţia de ou, carne şi mixte.
De la rasele specializate pentru producţia de carne se vor obţine producţii mai mari de carne
(Bronzată, Toulouse, Emden, Pekin, Cornisch) comparativ cu alte rase de la aceleaşi specii care
nu sunt specializate pentru producţia de carne (Albă de Beltswille, Diepholz, Campbell,
Leghorn).
Linia (liniile) au drept scop exploatarea unor însuşiri excepţionale ale formatorului
(intemeietorului de linie) şi a celor mai valoroase femele. De aceea liniile zootehnice sau
consangvine sunt mai productive decât rasele din cadrul speciilor („Ten 30” la curcă, Robro 69,
Robro 70 la găină).
Hibrizii (metişii) proveniţi din încrucişarea a două rase diferite sau hibrizi proveniţi în
urma încrucişării (cross-ului) dintre linii au în general producţii mai mari decât producţia celui
mai bun genitor sau producţia medie a genitorilor (efectul heterozis).
Individualitatea. Indiferent de specie, rasă, populaţie, există o mare variabilitate a masei
corporale de la individ la individ, pe de o parte datorită lipsei omogenităţii, iar pe de altă parte
din cauza determinismului genetic.
Sexul şi vârsta. La ecloziune, cele două sexe au o masă corporală apropiată, însă pe
parcurs apar diferenţieri semnificative la masculi şi la femele, caracteristice în funcţie de specie.
Astfel, există diferenţe cantitative între sexe (masa corporală, masa organelor interne,
randamentul la tăiere), dar şi calitative (compoziţia chimică şi însuşiri organoleptice ale cărnii).
Diferenţierile de masă sunt duble în cazul curcilor, mai ponderată în cazul găinilor şi al raţelor,
iar la gâşte masa este relativ apropiată între cele două sexe (mai mare la masculi decât la femele).
O situaţie paradoxală se întâlneşte la bibilică şi la prepeliţă, unde femelele au o masă
corporală mai mare decât a masculilor.
Mulţi autori au demonstrat faptul că puii de găină au un comportament evolutiv diferit, în
funcţie de sex, de aceea s-a experimentat creşterea separată pe sexe. Edu, T. şi Grumberg, R.,
1971 au obţinut la broiller-ul de găină, exploatat în baterii, sporuri mai mare cu 1,5% la masculi
şi cu 3,05% la pui crescuţi mixt. Keshri, R. C. şi col., 1982 demonstrează necesitatea utilizării
unui procent diferit de proteine (19,5% la masculi şi 17% la femele), dar şi o sursă diferită în
34
funcţie de sex pentru a asigura o conversie mai bună a furajului (făină de peşte la masculi, soia la
femele). De asemenea, în ce priveşte grăsimea din carcasă, puicuţele au înregistrat un procent de
15,1% faţă de 13,4% la masculi (Becker, W.A. şi col. 1981).
Masa corporală la păsări creşte în raport cu vârsta, însă cu acumulări diferite la spor.
După o anumită acumulare de masă, sporul mediu zilnic se reduce treptat la toate speciile, de
aceea trebuie să corelăm sacrificarea cu factorul economic (consum specific / kg, compoziţia
chimică a cărnii).
Curba de creştere a masei corporale este diferită în funcţie de sex. La hibridul de carne
„Ross” se înregistrează până la 76 de zile la masculi şi 35 de zile la femele, după care urmează
diminuarea acumulării de masă (Grey, T.C. şi col. 1982). Lyon C.E. şi col., 1984 demonstrează
faptul că vârsta de sacrificare influenţează calitatea fibrelor musculare (creşte duritatea şi
elasticitatea odată cu vârsta). De asemenea odată cu înaintarea în vârstă scade conţinutul de apă
din carne şi creşte cantitatea de grăsime. (Yamashita, C. şi col. 1996).

Prolificitatea este o însuşire ereditară care influenţează producţiile păsărilor, fiind

condiţionată de fertilitate, fecunditate şi capacitatea de ecloziune, cele trei însuşiri fiind
determinate de gene diferite, neexistând o relaţie directă între ele. (Segura, I.C. şi col. 1998).
Cu cât fertilitatea, fecunditatea şi capacitatea de ecloziune sunt mai mari, cu atât numărul
de produşi obţinuţi anual de la un individ va fi mai mare şi implicit şi producţia de carne.

Intensitatea de creştere reprezintă valoarea procentuală a sporului de creştere într-o

anumită perioadă de timp. Aceasta este caracteristică pentru toate speciile însă trebuie corelată
cu tehnologia de creştere, alimentaţie şi vârsta. Din acest punct de vedere, intensitatea maximă
de creştere este de 7 săptămâni pentru broilerul de gâşte, găini şi raţe şi 12 – 20 de săptămâni
pentru broilerul de curcă (intensitate de creştere maximă).

Capacitatea de valorificare a hranei. La toate speciile de păsări există rase, linii,

indivizi care au un consum mai mic sau mai mare de furaj / kg spor masă vie sau produs net. Este
o însuşire determinată genetic şi de aceea la puii şi bobocii de carne de tip „broiler” se manifestă
fenomenul heterozis (consum de furaj mai mic / kg spor şi masa corporală mai mare într-un
interval mai scurt de timp).
La cele menţionate mai sus, trebuie să amintim şi alte elemente care influenţează
consumul de furaj şi convertirea lui în spor mediu zilnic. Astfel, forma de distribuţie a furajelor
(furaje, brizură sau granule) determină diferit valorificarea hranei ingerate în producţie de carne.
Utilizarea unor reţete cu niveluri energetice mai scăzute decât cerinţele determină un consum
35
mai mare şi sporuri mai mici, iar un nivel energetic mai mare modifică gustul cărnii şi se depune
o cantitate mai mare de grăsime. (Froning, G.W., 2000). De asemenea, raportul proteic şi
energetic trebuie să fie respectat, astfel raportul masa corporală – consum / kg spor, precum şi
calităţile gustative ale cărnii, vor fi modificate (Richter, G şi col. 1998).

Viteza de îmbrăcare cu penaj şi culoarea penajului. Puii de găină se îmbracă mai rapid
cu penaj decât puii sau bobocii altor specii, constituind un avantaj, deoarece se asigură
termoreglarea. Ca urmare a pierderilor mai reduse de căldură, puii valorifică mai bine hrana,
pielea după jumulire rămânâd mai curată. Chiar dacă puii de găină se îmbracă mai repede cu
penaj decât alte specii, iar femelele sunt mai precoce faţă de masculi, se fac eforturi în continuare
pentru creşterea vitezei de îmbrăcare cu penaj pentru ambele sexe.
Această însuşire este determinată de gena dominantă „K” şi de alela ei recesivă „k” (gene
sex-linkate). Hibrizii comerciali sexabili la vârsta de o zi se obţin prin împerecherea unui mascul
homozigot pentru îmbrăcarea rapidă (kk) cu penaj şi un părinte homozigot pentru femelă „K”
(îmbrăcare lentă cu penaj) (Ciocan Ioan, 2010).
Avantajul îmbrăcării mai rapide cu penaj constă în asigurarea termoreglării şi
valorificarea superioară a hranei, ca urmare a pierderilor reduse de căldură.
Indiferent de specia care se utilizează pentru producţia de carne, sunt preferaţi hibrizii de
culoare albă care au câştigat supremaţie în faţa hibrizilor cu penaj pigmentat. Această orientare
în exploatarea hibrizilor pentru carne se datorează aspectului comercial pe care îl au carcasele
provenite de la păsările nepigmentate faţă de păsările pigmentate (la păsările pigmentate rămân
„tulee” de culoare neagră în carcasă, pe când la cele albe tuleele rămân, dar nu se observă).
Randamentul la sacrificare şi proporţia regiunilor anatomice din carcasă.
Randamentul la sacrificare reprezintă diferenţa dintre masa vie şi cea a carcasei după
înlăturarea părţilor necomestibile. Randamentul la sacrificare este cu atât mai mare cu cât
ponderea părţilor anatomice tranşate ce intră în alcătuirea carcaselor este mai mare. Există o
variabilitate a acestei însuşiri de la specie la specie, dar şi în cadrul raselor sau rasei, unde
randamentul poate fi influenţat de vârstă, de masa la sacrificare, precum şi de sex.
Dacă analizăm datele din tabelele nr. 1 şi 2 reiese că la specii diferite randamentul la
sacrificare este diferit, fiind influenţat de dezvoltarea musculaturii de la nivelul pieptului,
coapselor şi gambelor, dar şi de direcţia de exploatare.
Masa carcaselor şi calitatea acestora mai este influenţată şi de tehnologia de creştere,
calitatea hranei şi proporţia aditivilor energetici din furaje şi forma de administrare. Aceşti
factori influenţează ponderea diferitelor regiuni din carcasă (piept, coapsă, gambă) corelându-se
în acelaşi timp cu carcase de calitate superioară.
36
 Tabelul 1
Randamentul comercial şi proporţia regiunilor anatomice la puii broiler (% din
carcasă) (După Mariana Dinea, 2008)
Broiler de:
Specificare
Găină Curcă Raţă Gâscă
Piept 22,57 33,36 24,50 22,8
Coapsă, gambă 29,20 26,77 18,29 21,31
Calitatea I-a 51,77 60,13 42,79 44,11
Aripi 12,00 11,12 12,06 16,5
Spinare 20,73 19,20 24,82 22,6
Calitatea a II-a 32,73 30,32 36,88 39,1
Cap 3,2 1,66 6,39 5,11
Gât 5,9 5,08 10,47 7,6
Fluiere 6,4 2,80 3,47 4,08
Calitatea a III-a 15,50 9,54 20,33 16,79
Randament comercial -
80,34 81,92 83,50 80,02
%

Tabelul 2
Randamentul comercial şi proporţia regiunilor anatomice la păsările depopulate (%
din carcasă) (După Mariana Dinea, 2008)
Găini
Găini
Specificare părinţi Curci Gâşte
uşoare
rase grele
Piept 29,03 24,40 31,86 23,12
Coapsă, gambă 24,91 27,80 28,42 18,32
Calitatea I-a 53,94 52,20 60,28 41,44
Aripi 11,10 10,60 10,99 13,65
Spinare 21,92 21,50 20,10 30,78
Calitatea a II-a 33,02 32,10 31,09 44,43
Cap 3,2 4,80 1,74 4,36
Gât 4,97 7,50 4,15 7,00
Fluiere 4,83 3,40 2,74 2,77
Calitatea a III-a 13,04 15,70 8,63 18,32
Randament comercial
82,55 74,70 82,94 82,66
-%

Materialul biologic utilizat. Nivelul productiv este dependent de gradul de ameliorare şi

de potenţialul genetic al unui individ exploatat în condiţii de mediu optim sau existente la un
moment dat. Genotipurile heterozigote se adaptează mai bine la influenţa factorilor de mediu
(procese metabolice normale) faţă de genotipurile homozigote. Acest proces este influenţat de
alele mai puţine cu acelaşi efect la heterozigoţie şi un număr mai mare de alele asemănătoare cu
efect la homozigoţi. (Movileanu, G., 1998).

37
3.2. FACTORII EXOGENI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE CARNE LA
PĂSĂRI

Sistemul de exploatare şi tehnologia de creştere aplicată. Obţinerea unor producţii cât

mai apropiate de potenţialul biologic este condiţionată de tehnologia de creştere în cadrul căreia
se asigură condiţii de creştere şi exploatare diferenţiate (specifice). Cel mai bun sistem de
întreţinere este cel care răspunde la cerinţe economice şi tehnologice ale păsărilor, corelat cu
producţii maxime. Din acest punct de vedere, cel mai utilizat sistem de exploatare este sistemul
intensiv de creştere cu tehnologiile specifice de întreţinere. Un asemenea sistem se caracterizează
printr-o concentraţie mare de indivizi pe unitatea de suprafaţă, sacrificarea la o vârstă precoce,
automatizarea proceselor de distribuire a furajelor, a apei şi asigurarea unui mediu controlat
(temperatură, umiditate, ventilaţie şi noxe).
Creşterea puilor de carne se poate realiza pe aşternut permanent la sol, la sol în hale oarbe
suprapuse şi baterii (nu se mai practică). Fiecare dintre ele prezintă avantaje şi dezavantaje
privind investiţiile şi numărul de indivizi pe unitatea de suprafaţă, spor realizat şi pierderi.

Furajarea şi adăparea
Furajarea trebuie să se realizeze după reţete bine definite, conform perioadelor de
creştere, demaraj, creştere şi finisare (ad libitum).
Furajul combinat este constituit din materii prime de origine vegetală şi animală,
substanţe minerale, vitamine, enzime, biostimulatori. Compoziţia chimică a furajului, dar şi
raportul dintre componentele reţetei, influenţează dezvoltarea, calitatea carcaselor şi preţul de
cost / kg viu net. În acest sens s-au încercat şi se încearcă soluţii de îmbunătăţire a reţetelor
furajere, în funcţie de vârsta pentru valorificare mai bună a hranei şi transformarea ei în kg masă
vie. La întocmirea reţetelor trebuie să avem în vedere nivelul energetic, nivelul şi calitatea
proteinelor, raportul energie – proteine, energie – aminoacizi, necesarul de vitamine, precum şi
limitele de sodiu, potasiu, clor, calciu, fosfor, magneziu, cupru, zinc, mangan, iod, seleniu.
Surplusul sau deficienţa acestora, corelate cu vârsta şi factorii ambientali, duc la o slabă
dezvoltare şi o creştere a incidenţei bolilor specifice la această specie.
Cerinţele de hrană să diferenţiază în funcţie de specie. Cea mai pretenţioasă specie la
întocmirea reţetelor privind nivelul proteic sunt curcile, la polul opus situându-se gâştele şi
raţele.
Alimentaţia, pe lângă sporurile zilnice pe care le influenţează, determină şi calitatea
cărnii, conţinutul în grăsimi, culoarea şi denaturarea mirosului cărnii etc.

38
 Sursa de apă necesară derulării funcţiilor vitale este preluată prin adăpare 73 – 75% şi 12
– 17% din furajele consumate de păsări, iar pierderile de apă din organism se realizează prin
urină (50%), respiraţie pulmonară, piele şi fecale (30%).
Consumul de apă este corelat cu vârsta păsărilor, specializarea acestora, calitatea şi
temperatura apei, temperatura din adăpost, anotimp.
În funcţie de aceşti factori, consumul de apă variază, însă se păstrează un anumit raport
între cantitatea de hrană ingerată şi apă, acesta fiind favorabil apei. Apa se asigură în permanenţă
şi la discreţie, influenţând pozitiv consumul de furaj.

Factori de microclimat asiguraţi

Temperatura. Perioada de exploatare a broilerilor este scurtă (6 – 8 săptămâni, mai mare

la curcă). Această perioadă de creştere corespunde cu acoperirea corpului cu penaj şi cu
instalarea termoreglării. De aceea, asigurarea unei temperaturi specifice este foarte importantă
(18 – 36oC).
La o variabilitate de 10oC a temperaturii, la două loturi experimentale, masa corporală a
fost mai mică la lotul cu temperatură scăzută (circa 130 g) însă consumul de furaje a fost mai
mare la acest lot (El Husseing, O. şi Creger, C.R., 2000). Diferenţe mari de temperatură pot să se
înregistreze şi în cazul creşterii puilor în baterii, cu 8 oC – 9,5oC, la bateriile de la nivel superior
faţă de bateriile de la nivel inferior (Al Hassani, D.H. şi Abrahim, D.K., 1992).
Dacă temperatura este optimă, în concordanţă cu vârsta, puii vor converti hrana pentru
creştere şi dezvoltare, nu şi pentru reglarea temperaturii corporale. În perioada de vară pentru a
reduce stresul de căldură, se reduce densitatea puilor, se asigură apa proaspătă şi se pulverizează
apa cu presiune la nivelul gurilor de admisie.
Într-un mediu în care temperatura este sub zona de confort, o parte a energiei nutritive
este consumată pentru termoreglare, ceea ce este în detrimentul producţiei de carne, rezultând un
consum mai mare de furaje / kg spor.

Umiditatea. Ca şi în cazul temperaturii, asigurarea unei umidităţi optime este mai greu
de realizat în cazul creşterii în baterii, faţă de creşterea la sol. Umiditatea în hală este influenţată
(variază) în funcţie de umiditatea atmosferică (vapori de apă din aerul atmosferic) şi evaporările
fiziologice sau tehnologice (apa eliminată prin respiraţie, dejecţii, hrană şi pierderile din
instalaţia de adăpare). Umiditatea optimă pentru puiul de carne este cuprinsă între 60 – 70% şi îşi
menţine nivelul prin ventilaţie.

39
 Umiditatea redusă influenţează negativ îmbrăcarea cu penaj şi diminuează dezvoltarea.
Totodată apar afecţiuni oculare şi respiratorii ca urmare a creşterii proporţiei de praf,
deshidratare și somnolenţă.
Umiditatea, corelată cu temperatura scăzută, măreşte conductibilitatea aerului şi
amplifică acţiunea frigului, determinând apariţia bolilor „a frigore”. La temperaturi mai mari (în
afara zonei de confort) se diminuează ritmul de evaporare a apei prin aparatul respirator,
crescând cantitatea de apă din dejecţii (umezirea excesivă a aşternutului).
Sporul de creştere se diminuează la temperaturi mari corelate cu o umiditate mare,
pierderile fiind direct proporţionale cu variația temperaturii şi a umidităţii față de zona de confort
(Wathes, C.M, 2002).

Noxele admise
Dioxidul de carbon este admis în concentraţii maxime de 0,5 – 0,6% CO2, păsările având
o bună toleranţă la dioxidul de carbon, ca urmare a diferenţelor de presiune dintre sângele venos
şi arterial (Kalich, J. şi col. 1989) – concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă este cuprinsă
între 0,03 – 0,04%.

Amoniacul (NH3). În aerul atmosferic se găseşte în cantităţi mici (1 – 3 mg / 100 m3 aer),

însă în halele de păsări concentraţia acestuia creşte ca urmare a unor condiţii mai puțin optime de
temperatură şi umiditate. Acestea favorizează degradarea biochimică a substanţelor azotate din
dejecţii, concomitent cu sporirea activităţii microbiene (bacterii şi miceţi).
Excesul de amoniac reduce viteza de creştere, favorizând incidenţa bolilor (coccidioza -
aerosaculită) (Kalich, J. şi col., 1989 şi Reece, F.N. şi col., 2000).
Concentraţia optimă de amoniac este cuprinsă între 0,01 – 0,002‰.
Amoniacul dintr-un adăpost de păsări poate fi depistat prin miros la o concentraţie de 10
– 15 ppm, prin usturimea ochilor la o concentraţie de 25 – 35 ppm sau prin comportamentul
păsărilor (scutură din cap) la o concentraţie de 75 ppm (Dunca, I., 2010).
Măsuri de prevenire a producerii amoniacului constau în reducerea condensului, prin
metode chimice, utilizând paraformaldehida, acidul acetic, acidul propionic, acidul fosforic,
sulfatul de aluminiu, care reduc volatilizarea amoniacului din aşternut (Van, I., 2003).

Hidrogenul sulfurat. Concentraţia de hidrogen sulfurat maxim admis este de 0,01‰ (10
ppm). Acesta se formează prin descompunerea substanţelor organice care conţin aminoacizi sau
peptide prezente în aşternut, dejecţii, microfloră moartă. La o concentraţie de peste 10 ppm a
hidrogenului, repercusiunile negative asupra puilor constau în: somnolenţă, fotofobie, anemie, în
40
timp ce concentraţii mai mari de 200 ppm provoacă: respiraţie intensă, lăcrimare, autociupire,
leziuni congestive, edem şi hemoragie de pulmon. (Dunca, I., 2010).

Particulele de praf. Acestea se acumulează în tractusul respirator. Particulele mai mici de

3,7μm se acumulează în tot tractusul din sistemul respirator, iar particule de praf cuprinse între
3,7 şi 7μm, se acumulează în tractusul respirator anterior. Aceste particule, asociate cu diferite
bacterii, amoniac, au efecte patogene, provocând mortalităţi.

Ventilaţia. Uniformitatea sau variaţia mediului (temperatură, umiditate, gaze) dintr-o

hală de creştere se datorează ventilaţiei. Scopul ventilaţiei constă în împrospătarea aerului,
uniformizarea temperaturii şi a umidităţii pentru a asigura valorile optime şi eliminarea gazelor
nocive.
Pentru a realiza aceste deziderate ventilaţia din hale trebuie să asigure criteriul cantitativ
(debit de aer) şi calitativ (circuitul aerului) în funcţie de anotimp şi de vârsta păsărilor. De aceea,
trebuie ţinut cont în primele 3 săptămâni de viaţă (faza endotermică) de cantitatea de apă
evacuată, pentru a calcula pragul minim de ventilaţie, precum şi în faza a doua de creştere, faza
exotermică (surplus de căldură mai mare decât nevoile).
O atenţie deosebită trebuie acordată vitezei aerului la gura de admisie, direcţiei şi
circulaţiei aerului (încălzirea aerului şi apoi impactul lui la nivelul păsărilor).

Ionizarea aerului. Cantitatea de oxigen consumată de păsări este de 2 – 7 ori mai mare
decât la alte specii, de aceea nivelul de oxigen din hale trebuie să fie de 21% (la fel ca în aerul
atmosferic). Consumul de oxigen variază în funcţie de vârsta şi masa corporală.
Aerul atmosferic conţine ioni negativi şi pozitivi, raportul fiind de 12/10 în timp ce în
adăposturile închise raportul se modifică, ajungând la nivelul limitei superioare (50/1) (Vacaru
Opriş, I., 1985).
În situaţia în care oxigenul este insuficient, puii de găină vor fi afectaţi de ascită,
deoarece ritmul lor de dezvoltare este mai rapid decât capacitatea aportului cardio - respirator de
a asigura oxigenul. (Marcu, S., 1990, citat de Ciocan, I., 2010).

Iluminatul. Regimul de iluminare reprezintă un factor tehnologic care influenţează

negativ sau pozitiv dezvoltarea şi productivitatea, având un rol important în procesele metabolice
şi endocrine. Influenţa luminii se realizează prin durata de iluminare, intensitatea luminoasă şi
alternanţa luminii cu întunericul.

41
 După Vacaru-Opriş, I., 2002, programul de lumină aplicat broilerului de găină trebuie să
fie corelat cu particularităţile fiziologice şi cu nutriţia acestuia.
Tabelul 3
Programul de lumină la puii de carne
(după Vacaru-Opriş, I., 2002)
Vârsta (săptămâni) Program de lumină
1 23 ore lumină, 1 oră întuneric
2 8 cicluri de câte 2 ore de lumină şi 1 oră
întuneric
3–8 8 cicluri de câte 1 oră de lumină şi 2 ore
întuneric

Cele mai bune rezultate la broilerul de găină se obţin la o intensitate a luminii cuprinsă
între 5 şi 20 lucşi cu o alternanţă şi odurată în funcţie de vârstă.
Classen, H.L., 1998 a demonstrat că reducerea fotoperioadei în fază de demaraj
diminuează viteza de creştere şi reduce cu 47% incidenţa bolilor metabolice (anomalii ale
membrelor şi sindromul morţii subite).

Pregătirea păsărilor în vederea sacrificării. Se formează loturi de păsări în funcţie de

conformaţia lor corporală, starea de îngrăşare, dezvoltarea musculaturii pectorale şi a pulpelor şi
starea de sănătate a puilor. Trebuie realizată vidarea tractusului intestinal prin întreruperea
furajării cu minimum 6 ore înainte de livrare.
În cazul în care transportul păsărilor durează numai câteva ore, puii se află într-o stare
fiziologică normală, pot fi sacrificaţi imediat. La puii la care nu s-a întrerupt furajarea cu 6 ore
înainte de livrare şi se sacrifică imediat după sosirea la unitatea de abatorizare, culoarea cărnii se
schimbă ca urmare a descompunerii furajelor din tractusul digestiv (Ciocan Ioan, 2010).
Recoltarea puilor trebuie făcută cu mare grijă pentru a se evita lovirea şi rănirea acestora.

Tipul de cuşcă utilizat la transport. Cuştile pentru transportul păsărilor trebuie să fie
uşoare, rezistente, uşor de spălat şi dezinfectat, să aibă uşă de acces, să aibă aerisire
corespunzătoare şi să fie stas pentru încadrarea în containerele de transport.

Densitatea păsărilor pe timpul transportului. Densitatea păsărilor pe timpul

transportului se corelează cu gradul de mortalitate a acestora şi mărimea spaţiului de ventilare.

42
Densitatea păsărilor variază în funcţie de specie, condiţiile atmosferice, distanţa şi durata
parcurgerii acesteia, masa, vârsta şi gradul de îngrăşare.

Condiţiile atmosferice pe timpul transportului şi distanţa de transport

Pe timpul transportului au loc pierderi cantitative (calou) şi calitative, acestea fiind direct
proporţionale în funcţie de distanţă (-1,25% pe 50km, -0,2% pe 50-150km şi -0,5% pentru
fiecare 50 km pe distanţe ce depăşesc 150 km). Calitativ, are loc oxidarea proteinelor musculare
în cazul unui transport pe distanţe lungi şi condiţii improprii.

43
 4.FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE OUĂ

Producţia numerică, cantitativă şi calitativă de ouă la păsări este influenţată de factorii

interni şi externi, fiind rezultatul interacţiunii dintre aceştia, ca şi mod de exprimare a genotipului
în anumite condiţii de mediu dat (structura genetică a unui individ pe care o exprimă într-o
anumită perioadă de timp, reprezentând rezultatul interacţiunii sale cu factorii externi).

o Specia
o Rasa
o Linia
o Hibridul
o Individualitatea
o Vârsta
ENDOGENI ○ Precocitatea ouatului
o Intensitatea ouatului şi a ciclului de ouat
o Instinctul de clocit
o Năpârlirea
o Masa corporală
o Variabilitatea
FACTORI

o Tehnologia de creştere
 întreţinerea la sol pe aşternut permanent
EXOGENI ▪ întreţinerea în baterii
 întreţinerea în baterii ecologice
 întreţinerea pe aşternut permanent şi stinghi de lemn
 întreţinerea pe plasă de sârmă sau plastic
o Factorii nutriţionali
o Factorii de microclimat
 Temperatură
 Umiditate
 Lumină

44
 4.1.FACTORII ENDOGENI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE OUĂ

Factorii interni care influenţează producţia de ouă la păsări: specia, rasa, linia, hibridul,
individualitatea, vârsta, precocitatea ouatului, intensitatea ouatului, a ciclului de ouat, instinctul
de clocit, năpârlirea, masa corporală, variabilitatea.
La speciile domestice a dispărut aproape în totalitate sezonalitatea ouatului, în timp ce la
speciile sălbatice ouatul este sezonier.
La speciile domestice s-au format o serie de rase diversificate şi specializate pe producţii
(ouă, carne). Indiferent de gradul de specializare şi de gradul de ameliorare, produc un număr şi
o masă variabilă de ouă, mult mai mare faţă de speciile sălbatice a căror număr de ouă depuse
reprezintă instinctul de perpetuare a speciei.
Cea mai mare producţie numerică de ouă de la speciile de interes economic este obţinută
de la găini (80 – 270 b), pe ultimul loc situându-se gâştele, a căror număr variază între 15 bucăţi
la rasa Pomerana şi 80 bucăţi la rasa Diephelz.
Producţia de ouă şi masa acestora variază şi în funcţie de rasă, specie (tabelul 4, 5) şi
hibrid (tabelul 6).
În ultima perioadă, s-au creat linii de păsări selecţionate la care se exploatează efectul
heterozis prin combinarea şi cross-ul acestora.
De asemenea, în cadrul unui lot, populaţie, există indivizi a căror producţie de ouă şi
masă este mai mare ca urmare a determinismului genetic al indivizilor respectivi.
Vârsta influenţează numărul şi masa ouălor, unele specii producând un număr mai mare
de ouă în primul an, care apoi scade (găini şi curci), iar la alte specii numărul de ouă produse
creşte 2 – 3 ani la rând (gâşte şi raţe).

45
 Tabelul 4
Producţiile de ouă anuale şi greutăţile ouălor caracteristice unor specii şi rase de
păsări (după I. Vacaru Opriş, 2001 citat de Mariana Dinea, 2008)
Specia Rasa Producţia de ouă (bucăţi/ an) Greutatea ouălor (g)
A. Rase uşoare
Leghorn 180 – 270 55 - 67
La Bresse 140 – 150 65 – 70
Hamburg 140 – 160 48 – 50
B. Rase mixte
a. de ouă - carne
Rhode Island 140 – 240 55 – 68
Sussex 180 – 200 55 – 57
Wyandotte 140 – 170 58 – 60
Australop 190 – 220 55 – 56
Minorca 150 – 170 70 – 80
GĂINI b. de carne – ouă
(Gallus bankiwa L.) Pymonth Rock 170 - 215 60 – 65
New Hampshire 180 – 200 53 – 55
Orpington 120 – 160 51 – 53
Gât golaş de 120 – 170 55 – 57
Transilvania
C. Rase grele
Cornish 100 – 130 60 – 65
Cochinchina 90 – 120 50 – 55
Brahma 120 – 140 50 – 55
Langshan 100 – 120 53 – 57
Dorking 120 – 130 54 – 56
Faverolles 120 – 150 54 - 56
Bronzată ameliorată 60 – 75 80 – 90
CURCI (Meleagris
Neagră de Norfolk 60 – 90 80 - 85
gallopavo – gallopavo
Albă de Beltsville 140 60 – 80
L.)
(prin fotostimulare)
A. Rase grele
Pekin 80 – 120 70 – 90
Rouen 80 – 90 75 – 85
AŢE (Anas boschas Aylesbury 80 – 130 70 – 90
L.) Barbarie 60 - 80 65 – 75
B. Rase uşoare
Alergătoare indiană 170 – 180 (200) 60 – 70
Champbell 250 - 300 60 – 70
A. Rase grele
Toulouse 40 – 60 180 – 220
Emdem 25 – 40 160 – 200
Holmogor 15 – 30 (40 - 50) 180 - 200
B. Rase semigrele
Pomerană 15 - 20 160 – 180
GÂŞTE (Anser anser
Diepholz 70 - 80 130 – 150
L.)
Landaise 25 (an I) 170 – 190
Olandeză Albă de 34 – 40 (an II) 180 - 190
Rin
C. Rase uşoare
Chineză 60 – 70 (100) 140 -180
Frizată Danubiană 10 – 15 160 -170

46
 Există o corelaţie negativă între numărul de ouă depuse în primul an şi producţia
numerică de ouă din anii următori, în sensul că speciile şi rasele care produc un număr de ouă
mai mare în primul an produc un număr mai mic de ouă în următorii ani, iar masa ouălor creşte
odată cu vârsta.
La găini, producţia numerică se diminuează începând cu anul II, mai accentuat la cele cu
producţii mai mari în primul an şi mai puţin diminuată la cele cu producţie numerică mai mică în
primul an.

Tabelul 5
Producţiile de ouă anuale şi greutăţile ouălor caracteristice unor specii şi rase de
păsări (după I. Vacaru Opriş, 2001 citat de Mariana Dinea, 2008)

Producţia de Greutatea
Specia Rasa
ouă (bucăţi/ an) ouălor (g)
BIBILICI (Numida meleagris Bibilica albă şi bibilica
60 – 90 (120) 40 - 47
L.) cenuşie
PREPELIŢE (Coturnix coturnix Coturnix coturnix
250 - 300 9 - 11
L.) japonica
Potârnichea comună
POTÂRNICHI (Perdix perdix 30 – 40
sau cenuşie
perdix)
Potârnichea roşie 25 - 30
FAZAN (Phasianus colchicus Fazanul comun de
15 – 20 (30) 45 - 50
colchicus L.) vânătoare
Rase ameliorate 6 – 12 serii cu
PORUMBEI (Columba livia L.)
(prolificitate ridicată) câte 2 ouă pe an

Dinamica producţiei de ouă la curci se aseamănă cu cea de la găini (scade în anii II, III,
IV, cu o perioadă mai scurtă de ouat).
La raţe amplitudinea curbei de ouat este maximă în anul II, iar la gâşte în anul III, urmând
o curbă descendentă până în anii VI, VII. La gâşte numărul de ouă mai mare se corelează cu o
fecunditate mai bună.
Vârsta influenţează masa ouălor, aceasta crescând pe măsura înaintării în vârstă. La
majoritatea speciilor masa ouălor este mai mică la începutul perioadei, când se declanşează
ouatul (o perioadă scurtă), după care creşte treptat.

47
 Tabelul 6
Producţia numerică şi greutatea medie a ouălor unor hibrizi de găină străini şi
autohtoni (După Mariana Dinea, 2008)
Hibridul Producţia de ouă / Greutatea medie a
găină cazată (bucăţi) ouălor (g)
Cu ouă albe
Bovans WL-F 310,7 60,5
Shaver 288 299,9 62,2
Kroon White 282,5 60,1
Derco White 280,8 60,9
Hisex White 280,5 60,1
Hubbard WL 271,5 60,6
Babocok WL 258,1 61,0
Albo 265,0
Cu ouă brune
Isabrown 262,3 62,3
Yaffa 241,5 59,5
Tetra 258,4 61,3
Shaver 269,7 59,6
Hisex Brown 262,4 60,2
Ross Brown 268,5 58,9
Roso 260,0 63,0

Tabelul 7
Producţia numerică şi greutatea medie a ouălor la găini nominalizate
(după Gh. Băltan şi I. Suciu citaţi de Mariana Dinea, 2008)
Producţia numerică
Greutatea medie a ouălor (g)
Nr. matricol al realizată (buc/cap)
găinii În primele 4 luni În primele 4 luni de
Anuală Anuală
de ouat ouat
2909 68 241,3 46,16 54,90
2917 73 249,4 48,20 62,80
2958 52 215,7 49,98 63,10
2921 72 247,8 50,33 58,42
2524 59 227,0 51,66 61,36
2714 66 238,2 41,13 53,39
2377 53 217,4 47,22 49,12
2385 48 209,5 51,08 63,28

Precocitatea ouatului reprezintă vârsta optimă minimă la care se obţine primul ou la

păsări. Aceasta se corelează cu instalarea maturităţii sexuale, influenţând pozitiv numărul total
de ouă, pe viaţă productivă.

48
 Precocitatea este influenţată genetic de un număr mic de gene (grup, pedigree) cu
heritabilitate variabilă de la o specie la alta şi de sezonul în care are loc ecloziunea puilor, cazul
în care microclimatul nu a fost controlat, dar diferenţe mai puţin semnificative există şi în acest
caz.Vârsta depunerii primului ou se poate diminua şi prin selecţie, dar diminuarea acestei vârste
se corelează negativ cu masa ouălor. Precocitatea ouatului variază în funcţie de specie şi rasă.
Cele mai precoce specii de interes economic pentru această însuşire sunt găinile, urmate de raţe,
gâşte şi curci. Această însuşire variază şi în cadrul raselor.
La găini, mai precoce sunt rasele uşoare (Leghorn şi hibrizi – 140 - 150), în comparaţie
cu alte rase de găini. La majoritatea speciilor şi raselor există o corelaţie negativă sau pozitivă
între vârsta depunerii primului ou şi numărul total de ouă pe viaţă productivă.
Tabelul 8
Vârsta producerii primului ou la diferite specii, rase şi hibrizi
(După Mariana Dinea, 2008)
Vârsta producerii primului ou
Specia Rasa. Hibridul
(zile)
Leghorn 120 – 180
180 – 227
New Hampshire 187,2
Plymonth Rock 190,8
Găini
Brahma 290
Albo-67 140 – 150
Roso -70 150 – 160
Părinţi „Robro” 160 – 170
Curci Bronzată 290 – 320
Părinţi „Prima” 210 – 220
Pekin 180 – 210
Campbell 150 – 165
Raţe
Părinţi „Rora” 155 – 165
Barbarie 180 – 195
Gâşte Toulouse 250 – 330
Albă de Rin 210 – 230
Landaise 235 – 245

49
 Tabelul 9
Vârsta de depunere a primului ou şi producţia de ouă la curcă (după Vacaru-Opriş, 2007)
Nr. Vârsta primului ou Producţia de ouă anuală
crt. (zile) (buc.)
1 258 101
2 283 89
3 290 90
4 295 77
5 301 70
6 307 68
7 313 70
8 319 66
9 325 59
10 331 62
11 337 56

Intensitatea ouatului şi a ciclului de ouat asupra producţiei de ouă

Intensitatea ouatului reprezintă exprimarea procentuală a numărului total de ouă produse

de o pasăre într-o perioadă de timp (exprimarea procentuală a unei valori absolute).
P 100
I .O. 
t
I.O. = intensitatea ouatului; P = producţia de ouă (număr);
t = perioada de timp (zile)
Pe parcursul unui an, depunerea ouălor este discontinuă, derulându-se în cicluri de ouat
(perioadă continuă de ouat), despărţite de intervale de ouat (perioadă dintre 2 cicluri în care nu se
produc ouă) sau pauză de ouat.
Este de dorit ca ciclurile de ouat să fie cât mai lungi, iar intervalul de ouat să fie cât mai
scurt (să nu depăşească 10 zile). Durata ciclurilor de ouat la păsări este caracter ereditar.
Producţia numerică de ouă exprimată în dinamică urmează o curbă specifică fiecărei
specii, rase, hibrid, care corespunde:
- precocităţii – vârsta în zile sau săptămâni la care se depune primul ou;
- liniei ascendente a ouatului – durata de atingere (timp);
- amplitudinii – vârsta la care se ajunge la producţia numerică maximă;
- platoului – durata în care se menţine producţia maximă;
- liniei descendente – scăderea (diminuarea) producţiei numerice de ouă şi durata
acesteia.
50
 - liniei descendente – scăderea (diminuarea) producţiei numerice de ouă şi durata acesteia.

Fig. 16 Curba de ouat. a – curbă ideală de ouat; b – curbă nedorită a ouatului

O asemenea evoluţie a curbei de ouat defineşte nivelul productiv (număr ouă) pe an sau
pe viaţă productivă.
Păsările care sunt precoce au o linie ascendentă scurtă până când ating o amplitudine
maximă cu un platou cât mai lung şi o linie descendentă cât mai scurtă. Asemenea păsări, rase,
linii, populaţii produc cel mai mare număr de ouă.
Masa ouălor este mai mare la începutul fiecărui ciclu de ouat, fără a fi însă o regulă.

Instinctul de clocit este mai dezvoltat la rasele mai puţin ameliorate, este diminuat la
rasele ameliorate sau chiar dispărut (Leghorn), excepţie face rasa Leşească. Este un proces
fiziologic, controlat genetic, privind instinctul de conservare a speciilor.
Clocitul are şi un caracter sezonier fiind mai accentuat în lunile de primăvară şi vară. Este
influenţat de temperatură, durata zilei lumină şi de gene plasate pe cromozomi sexuali (sex
linkage).
Durata clocitului şi frecvenţa acestuia variază foarte mult în funcţie de specie, rasă, linie,
individ. După perioada imediată de clocit, masa ouălor depusă este mai mică şi apoi creşte din
nou.

Năpârlirea este un proces fiziologic natural prin care păsările îşi schimbă în fiecare an
penajul (odată pe an la galinacee şi de 2 – 3 ori pe an la palmipede), urmat de reînnoirea acestuia.
La galinacee (găini şi curci) năpârlirea începe la sfârşitul perioadei de ouat, iar la palmipede la
sfârşitul perioadei de ouat sau în ultima perioadă de dezvoltare a penelor, la 11 – 12 săptămâni şi
18 – 19 săptămâni la tineret.

51
 În perioada de năpârlire ouatul se întrerupe, deoarece substanţele nutritive sunt utilizate
pentru refacerea penajului. Asigurarea unor condiţii ideale de alimentaţie şi de microclimat la
găini în creşterea intensivă determină o năpârlire etapizată (progresivă), fără să influenţeze
producţia numerică de ouă indiferent de sistemul de întreţinere.
Năpârlirea păsărilor poate să aibă loc şi pe fondul unei tehnologii de creştere incorect
aplicată sau prin metode forţate (metoda postului, metode hormonale prin injectarea de
progesteron).

Masa corporală. Nu există o corelaţie pozitivă între masa păsărilor şi numărul de ouă, în
sensul că dacă masa păsărilor este mai mare şi producţia de ouă să fie mai mare. Această
corelaţie există însă în cadrul rasei hibridului, liniei. Păsările care au masa apropiată de masa
medie specifică a rasei realizează un nivel productiv mai mare (număr de ouă). În cazul în care
masa păsărilor este mai mică decât masa standard a rasei, are loc o diminuare a producţiei de
ouă, iar dacă masa păsărilor este mai mare decât masa medie standard a rasei, producţia
numerică de ouă scade, în timp ce masa ouălor creşte.

Variabilitatea este influenţată de prolificitate, iar aceasta de fertilitate, fecunditate şi

eclozionabilitate. Aceşti factori variază în funcţie de specie, rasă, hibrid, linie, individ, fiind
caracteristici fiecărei categorii în parte şi influenţând producţia de ouă.

4.2. FACTORII EXOGENI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE OUĂ

Producţia numerică de ouă este influenţată pe lângă factorii biologici şi de tehnologia de

creştere şi de factorii de microclimat.
În practica avicolă există mai multe sisteme de întreţinere a păsărilor, însă făcând referire
la găini, de la care se obţine producţia cea mai mare de ouă, amintim:
- întreţinerea la sol pe aşternut per manent;
- întreţinerea în baterii;
- întreţinerea în baterii ecologice;
- întreţinerea pe aşternut permanent şi stinghi de lemn;
- întreţinerea pe plasă de sârmă sau plastic.
Fiecare din aceste sisteme de întreţinere are avantaje şi dezavantaje, influenţând producţia
numerică şi calitativă a ouălor.

52
 Cercetările privind producţia numerică şi calitativă a ouălor în funcţie de sistemul de
întreţinere sunt destul de contradictorii, însă nu influenţează semnificativ nici numărul de ouă şi
nici calitatea lor, precum factorii genetici de microclimat şi cei nutriţionali.

Alimentaţia trebuie să fie echilibrată, specifică rasei, hibridului, liniei. Cantitatea şi

calitatea furajelor influenţează numărul de ouă, calitatea şi masa acestora.
Alimentaţia carenţată în principii nutritive în exces sau utilizarea de furaje neechilibrate
determină apariţia tulburărilor metabolice şi diminuarea producţiei. În situaţia în care proteina nu
este la nivel corespunzător, iar din furaj lipsesc metionina şi treonina (aminoacizi esenţiali), apar
repercusiuni asupra formării gălbenuşului şi albuşului, reducând producţia numerică de ouă şi
masa acestora (Dinea Mariana, 2008).

Temperatura. În creşterea intensivă a păsărilor, exploatarea acestora se realizează în

hale închise, unde temperatura este controlată, de aceea efectul sezonului asupra producţiei de
ouă este eliminat.
Temperatura de confort la găinile ouătoare variază între 15 – 21oC, limite care se
corelează pozitiv cu producţia de ouă, masa acestora şi consumul de furaj / kg spor.
La găini, la temperaturi mai mari de 28oC, apare „stresul termic”, care determină
reducerea producţiei de ouă şi masa acestora (a intensităţii ouatului), consumul de furaje se
reduce semnificativ, iar la temperaturi mai scăzute creşte consumul de furaj şi masa ouălor,
reducându-se şi numărul de ouă.

Tabelul 10
Influenţa temperaturii asupra unor indici de producţie la găinile ouătoare, pe perioada 20
– 56 săptămâni (după Dinea Mariana, 2008)
Proteina brută din Temperatura (oC)
Specificare
furaj (%) 16 19 21 24,5
Numărul de ouă pe găină cazată 19 185 188 187 182
(bucăţi) 15 179 184 181 179
Intensitatea ouatului (%) 19 77 78 78 76
15 75 77 76 75
Greutatea medie a ouălor (g) 19 58 58 57,2 56
15 57,2 56,7 56,7 55,8
Consumul zilnic de furaje (g/cap) 19 108 107 101 96
15 108 107 103 97

53
 Analizând datele din tabelul 10 privind influenţa temperaturii corelată cu nivelul proteic
din raţie, reiese că la temperatura de 19oC şi 19% proteină brută se obţine numărul cel mai mare
de ouă, o intensitate de ouat şi masa cea mai mare a ouălor, în timp ce consumul zilnic de furaj
este intermediar.

Umiditatea se corelează cu temperatura, contribuind la menţinerea unui microclimat

adecvat sau nu. Umiditatea la limita superioară corelată cu o temperatură ridicată blochează
cedarea căldurii din organism, diminuând evaporarea apei din organism prin respiraţie. La o
temperatură scăzută, umiditatea mare amplifică acţiunea frigului (conductibilitatea aerului). Dacă
umiditatea nu se menţine în limita de confort (55 – 65%) apar efecte negative, cum ar fi creşterea
cantităţii de amoniac ca urmare a creşterii umidităţii aşternutului, apariţia condensului pe tavan şi
pereţi, contribuind la dezvoltarea germenilor patogeni.

Lumina. Indiferent dacă se asigură lumină artificială sau naturală efectul este acelaşi.
Lumina influenţează prin durată şi intensitate procesele metabolice endocrine. Durata şi
intensitatea luminoasă variază în funcţie de specie, rasă, hibrid, linie sau în cadrul fiecărei
categorii în funcţie de perioada de creştere (durata zilei lumină mai redusă) sau de perioada de
ouat, când trebuie asigurată lumină suplimentar (artificială).

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CALITATEA OUĂLOR DE INCUBAŢIE

Speciile de păsări prezintă particularităţi diferite faţă de alte specii de animale, deoarece
embrionul se dezvoltă în afara organismului matern. Pentru dezvoltarea embrionului trebuie
asiguraţi şi monitorizaţi factorii care influenţează dezvoltarea embrionară.
Ouăle destinate pentru incubaţie (reproducţie) influenţează în mare măsură calitatea
viitorilor produşi şi performanţele acestora, însă ele sunt influenţate de două categorii de factori:
factori care influenţează calitatea oului înainte de formarea lui şi factori care influenţează
calitatea oului după producerea lui.
Factorii care influenţează calitatea ouălor înainte de producerea lor
- materialul biologic utilizat la reproducţie
- formarea loturilor de reproducţie
- raportul între sexe, vârsta păsărilor
- sistemul de împerechere
- sezonul de reproducţie
- alimentaţia
54
 - asigurarea condiţiilor de microclimat.
Materialul biologic utilizat la reproducţie. Păsările utilizate la reproducţie trebuie să
prezinte un înalt grad de ameliorare (potenţial productiv ridicat), să fie bine selecţionate din
punct de vedere al sănătăţii, conformaţiei, constituţiei şi uniforme ca şi dezvoltare. O atenţie
deosebită se acordă bolilor care se transmit prin ouă (puluroză, leucoză, tifoză), respectiv boli
care influenţează negativ producţia numerică de ouă şi fecunditatea (leucozele, parazitare,
tuberculoza).
Formarea loturilor de reproducţie. Loturile de reproducţie se formează în funcţie de
specie şi de sistemul de creştere. În sistemele extensiv şi semiintensiv formarea loturilor de
reproducţie se face primăvara, la începutul anului avicol, în timp ce în sistemul intensiv loturile
se formează odată cu popularea halelor (18 săptămâni la găini) sau cu 4 – 6 săptămâni înainte de
recoltarea ouălor pentru incubaţie.
La gâşte, problematica de reproducere este mai complexă datorită monogamiei pe care o
întâlnim la această specie, de aceea formarea loturilor de reproducţie trebuie să se realizeze cu 2
– 3 luni înaintea ciclului de ouat.
La raţe, loturile de reproducţie se formează cel mai târziu cu 4 – 6 săptămâni înainte de
începerea sezonului de reproducţie sau la 1 noiembrie.
Raportul între sexe. Este diferit în funcţie de specie şi de sistemele de creştere. Numărul
de femele repartizate pe mascul influenţează fecunditatea în sens negativ sau pozitiv. Când
numărul femelelor / lot este prea mare, masculul se epuizează repede, materialul seminal este de
slabă calitate, iar o parte dintre femele sunt „călcate” mai des, mai rar sau deloc.
În sistemul intensiv (aşternut permanent), în cazul împerecherii libere se repartizează
pentru un mascul 10 curci, 10 găini, 5 raţe, 3 gâşte, în timp ce în sistemele extensiv şi
semiintesiv pentru un mascul se recomandă: pentru găini rase uşoare 12 – 15; pentru găini rase
intermediare 8 – 12; 6 – 8 găini rase grele.
Pentru un gâscan se repartizează 3 – 4 gâşte, 5 – 7 raţe / răţoi şi 12 – 15 curci / curcan.

Metodele de împerechere. În practica curentă se utilizează împerecherea liberă,

împerecherea în harem şi inseminarea artificială. Alegerea metodelor de împerechere este
influenţată de sistemul de exploatare a păsărilor şi în funcţie de specie. Astfel, în unităţile de
producţie în creşterea extensivă şi în unităţi de înmulţire, hibridare cu creştere intensivă pe
aşternut permanent, se practică împerecherea liberă „în clan” sau „în cârd”, iar în unităţile de
selecţie şi ameliorare se practică împerecherea în harem sau inseminarea artificială.

55
 Împerecherea liberă. Constă în introducerea unui număr corespunzător de masculi în
loturile de femele, respectându-se raportul între sexe în funcţie de specie.
Acest tip de împerechere este dezavantajos prin faptul că nu se cunoaşte originea
descendenţei numai după mamă, însă creşte procentul de fecunditate.

Împerecherea în „harem”. Acest sistem de împerechere permite cunoaşterea puilor după

ambii părinţi, deoarece în acelaşi compartiment se introduce masculul şi numărul de femele
caracteristic pentru fiecare specie. Nici împerecherea în harem nu este o metodă perfectă de
împerechere, chiar dacă păsările sunt în general poligame. Totuşi, se evidenţiază o anumită
ierarhie (ordine socială). Astfel, acelaşi mascul se împerechează mai frecvent cu anumite femele,
în detrimentul celorlalte.

Inseminarea artificială. Este metoda cea mai eficientă pentru realizarea progresului
genetic în avicultură, datorat intensităţii de selecţie.
În al doilea rând, pe lângă faptul că se cunoaşte originea puilor după tată şi mamă, este o
metodă economică datorită numărului redus de masculi care se cresc pentru reproducţie. Acest
lucru se datorează numărului mult mai mare de femele care se inseminează cu sperma unui
mascul (40 femele sau chiar 150 în cazul spermei diluate). Această metodă dă rezultate foarte
bune în special la curci şi găini, dar şi la gâşte şi raţe.
Metoda în sine este costisitoare întrucât implică un volum mare de muncă (recoltarea
spermei şi inocularea acesteia).

Vârsta păsărilor. Calitatea oului pentru reproducţie (incubaţie) este determinată şi de

vârsta păsărilor din ambele sexe, care diferă şi în funcţie de specie. Vârsta păsărilor influențează
procentul de fecunditate şi ecloziune maximă, dar şi numărul de ouă produse în dinamică. La
curci şi găini întâlnim valori maxime în primul an, în timp ce la raţe şi gâşte în anul al doilea şi al
treilea. Vârsta minină pentru găini (puicuţele de reproducţie) este de 25 de săptămâni şi 6 – 7
luni pentru masculi.

Sezonul de reproducţie. Trebuie asigurat un microclimat optim în halele de creştere a

loturilor de reproducţie, încă de la ecloziune, dar mai ales cu 4 – 6 săptămâni înaintea recoltării
ouălor pentru incubaţie. În sistemul de creştere intensiv, în hale cu microclimat controlat,
fecunditatea şi capacitatea de ecloziune sunt mai puţin influenţate de sezonul de reproducţie.
Comportamentul sexual, dar şi indicii spermatici sunt mai buni primăvara, atunci când
durata zilei lumină influenţează metabolismul şi funcţia de reproducţie.
56
 În perioada de vară, când temperatura este crescută, spermatogeneza este influenţată
negativ (densitatea spermei şi mobilitatea mai mici, iar cantitatea este diminuată).
Alimentaţia. Are o influenţă deosebită asupra calităţii ouălor de incubaţie existând o
corelaţie între aceasta, substanţele nutritive necesare şi raportul dintre ele.
Raţiile trebuie să fie bine echilibrate mai ales în proteine, săruri minerale, vitamine şi
aminoacizi. Ouăle provenite de la păsările furajate cu nutreţuri mai bogate în proteine şi
aminoacizi au şi ele un conţinut mai ridicat în asemenea substanţe, influenţând pozitiv
fecunditatea şi ecloziunea. Suplimentarea hranei păsărilor cu vitamina A şi caroten creşte
procentul de ecloziune cu 20 – 25%, deoarece avitaminoza A are efect negativ asupra creşterii şi
dezvoltării embrionare (Dinea Mariana, 2008). Carenţele în vitamina D determină mortalitate
embrionară şi viabilitate scăzută. Carenţa în vitaminele B2, B12 încetineşte creşterea embrionară
şi reduc cu 45 – 50% procentul de ecloziune.
Excesul proteic din raţie influenţează negativ procentul de ecloziune (gută), la fel ca şi
carenţa în microelemente (Mn, K, Ca, I) (Morar R., Pusta Dana, 2002).

Factorii care influenţează calitatea ouălor după producerea lor

Cuibarul. Se vor asigura un număr corespunzător de cuibare, (4 - 5 femele /cuibar) care

să fie plasate în aşa fel încât să favorizeze accesul păsărilor. Acestea sunt aşezate atât în centrul
halei, dar şi pe părţile laterale ale acesteia.
Se confecţionează din lemn sau material plastic. Se curăţă în permanenţă şi se schimbă
periodic aşternutul.
Aşternutul utilizat pentru cuibare trebuie să fie durabil, ieftin, moale, poros pentru
răcirea rapidă a ouălor şi un bun absorbant. Cele mai indicate materiale pentru aşternutul din
cuibare şi care îndeplinesc condiţiile de mai sus sunt: talaşul, paie de cereale, deşeuri din
industria uşoară (in, cânepă, textile) sau mai nou aşternut din material plastic.
Utilizarea unui asemenea aşternut coroborat cu recoltarea cât mai frecventă a ouălor,
determină obţinerea unor ouă curate (3000 – 3500 microorganisme), faţă de ouăle murdare
(25000 – 30000 microorganisme) sau ouăle foarte murdare (peste 39000 microorganime). Aceste
microorganisme pot fi preluate şi din dejecţii (1 g de dejecţii din aşternut sau cuibar conţine 2 – 6
miliarde microorganisme), la care trebuie să mai adăugăm şi faptul că ouăle traversează cloaca,
unde se deschid tractusul intestinal şi urinar, de unde se mai depun pe suprafaţa cojii oului între
300 – 500 microorganisme (Salmonela, Escherichia coli) (Van I. şi col., 2000).

57
 Când aşternutul este suficient de gros se obţin ouă cu coajă curată. În situaţia în care
aşternutul nu se schimbă periodic şi este subţire, ouăle recoltate pot fi fisurate (coaja), murdare,
având ca efect infestarea lor.

Frecvenţa de recoltare a ouălor. Recoltarea se face în funcţie de tipul de cuibar şi de

temperatura din hală.
Ouăle după expulzare intră în diapauză, o etapă „de lag” (stare latentă) în care
metabolismul şi schimbul de gaze sunt minimale.
În cazul în care temperatura din hală creşte peste 25oC, iar intervalul la care se recoltează
ouăle este mare, găinile care stau pe ouă cresc temperatura în interiorul oului, declaşând
embriogeneza. De aceea, se recomandă recoltarea ouălor de două trei ori pe zi, când în hală sunt
amplasate cuibare simple şi la intervale de 1 – 1,5 – 2 ore, când în hală sunt amplasate cuibare de
tip capcană, iar temperatura este mai mare de 25oC.
Menţinerea ouălor într-un mediu neadecvat (umiditate şi căldură mare) determină
pătrunderea prin coaja oului, pe o durată de 24 ore, a unui procent de 35% din microorganisme.
(Van I. şi col., 2000). Pentru a obţine ouă cu securitate sanitară, trebuie aplicate metode de
dezinfecţie. Există multe asemenea metode, însă cea mai simplă şi eficientă constă în fumigarea
ouălor în spaţii închise, timp de 30 de minute (150 ml formol, 75 g permanganat şi 2 ml iod la o
temperatură de 20oC şi 70% umiditate).
Recoltarea se face cu atenţie pentru a nu se fisura coaja şi a nu rupe şalazele.

Ambalarea și transportul ouălor. Ambalarea ouălor se face în cofraje cu camera de aer

în sus, care trebuie să fie aşezate în lădiţe cu talaş, să le protejeze pe timpul transportului pe
distanţe lungi. Dacă acest lucru nu este posibil, maşinile de transport trebuie să fie echipate
corespunzător (suspensie), iar transportul trebuie făcut cu atenţie (fără frânări bruşte) pentru a nu
se rupe şalazele.
Depozitarea ouălor se face în spaţii cu microclimat controlat, cu temperatura cuprinsă
între 8 – 12oC atunci când durata de păstrare este de 5 - 6 zile sau 14 – 18oC când durata de
păstrare este de 1 – 2 zile. Când durata de depozitare este mai mare sau temperaturile de păstrare
sunt mai mici sau mai mari decât cele redate mai sus, procentul de ecloziune este diminuat
considerabil.
Umiditatea din camerele de păstrare a ouălor trebuie să fie cuprinsă între 70 – 80%.
Umiditatea scăzută determină pierderea unei cantităţi mai mari de apă din ou, iar umiditatea prea
mare favorizează apariţia mucegaiurilor pe coajă.
Vechimea ouălor este determinantă pentru procesul de ecloziune.
58
 Durata medie de păstrare a ouălor cu procentul maxim de ecloziune este până la 3 – 4
zile, cu un maxim de 7 – 8 zile. Peste această perioadă procentul de ecloziune scade considerabil
(Morar R., Pusta Dana, 2002).

59