Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ
1
1. Titularul cursului: lect. univ. drd. Daniela Dumitru
2. Obiectivele disciplinei:
3. Conţinut:
În cadrul acestui curs vor fi studiate temele principale din psihologia cognitivă. Acesta
este un curs introductiv.
4. Durata: 1 semestru.
2
Introducere. Bazele psihologiei cognitive
Curs 1
limbajului, neuroştiinţe, toate aceste domenii fiind la rândul lor unele compozite şi
În felul acesta, psihologia cognitivă îşi circumscrie aria cercetărilor într-un univers de
discurs foarte larg şi divers, creându-şi un limbaj propriu şi diferit de restul disciplinelor
Psihologia cognitivă abordează teme despre sistemul cognitiv uman (gândirea, memoria,
percepţia, etc.) şi despre subsistemele sale. Sistemul cognitiv este văzut ca fiind un sistem de
sau comportamental.
informaţionale pe care le includ şi de care depind în desfăşurarea lor este abordarea care
delimitează psihologia cognitivă de alte ramuri ale psihologiei. Avem astfel, teorii cognitive ale
emoţiilor, teorii cognitive ale motivaţiei, teorii cognitive ale stresului, etc. Psihologia cognitivă
3
regului şi de configuraţia propriilor subsiteme de procesare, capabil de autoreglare şi control (de
mediului.
Începuturile psihologiei cognitive pot fi plasate la mijlocul secolului trecut, după cel de-al
doilea război mondial, când logica matematică, ciberetica şi teoria informaţiei au apărut în forţă
în peisajul ştiinţific internaţional. Efortul de a formaliza logica astfel încât să fie posibilă
manipularea simbolurilor pe baza unor reguli sintactice generale şi recursive duce la definirea
calculabilităţii şi a computaţiei.
Curentele psihologice ale căror idei şi cercetări psihologia cognitivă le-a integrat sunt
Chiar dacă acest domeniu se delimitează şi se defineşte în anii ’50, mugurii teoretici ai
ştiinţelor cognitive se găsesc la Aristotel (creatorul logicii), mai apoi la Descartes prin celebrele
sale dubitaţii şi prin faptul că plaseză singura realitate certă în „cogito”, cert este că noi suntem
fiinţe cugetătoare, gândim, restul (realitatea exterioară, corpul nostru) fiind nesigur, iluzoriu,
himeric.
ştiinţelor cognitive, au fost prezentate trei comunicări de refrinţă: H.A. Simon şi A. Newell
4
prezintă prima demonstraţie pe calculator a unei teoreme logice (Logic Theory Machine), N.
Chomsky prezintă Three Models of Language, iniţiind lingvistica teoretică, G. Miller prezintă
într-o formă preliminară celebrul său studiu The Magical number seven, plus or minus two. Dar
cel care va consacra termenul de „psihologie cognitivă” este Ulric Neisser, care publică în 1967
Fundaţia Alfred P. Sloan a contribuit definitiv la avântul pe care ştiinţele cognitive l-au
luat prin acordare de granturi de cercetare în valoare de sute de milioane de dolari la mijlocul
anilor ‘70. Mulţi cercetători şi-au schimbat radical programul pentru a putea accesa aceste
fonduri.
În 1978 se prezintă primul raport de cercetare către Fundaţia Sloan, care mai este
cunoscut şi sub numele de raportul SOAP (State of the Art Paper). În acest raport se spune:
„existenţa domeniului nostru de cercetare este determinată de existenţa unui obiectiv comun:
stipulează că ştiinţele cognitive studiază sistemele cognitive naturale sau artificiale (iar
Psihologia cognitivă devine parte componentă a ştiinţelor cognitive. Din această familie
mai fac parte: filosofia (epistemologia, logica filosofică, filosofia analitică), lingvistica
Domeniile enunţate nu participă la ştiinţele cognitive cu toată extensiunea domeniului lor, ci doar
5
Psihologia cognitivă este supusă unei duble presiuni, ceea ce îi conferă şi un caracter
bicefal. Presiunile de sus în jos , dinspre inteligenţa artificială îi cere psihologiei cognitive să
Noul domeniu are însă şi critici. Trei categorii de critici s-au conturat de-a lungul timpului:
Adică, aceşti critici consideră că este foarte dificil să găsim la nivel neuronal
6
cognitivă, dar şi behavioriştii se regăsesc teoretic în modelările conexioniste ale
sistemului cognitiv.
3. Un alt gen de critici, dar mult mai puţin argumentate, pretind că psihologia cognitivă este
o modă, un curent care va dispărea curând. Acestor critici putem răspunde că atâta timp
cât psihicul rămâne un sistem informaţional, tot atâta timp va supravieţui şi psihologia
cognitivă. Şi psihicul va rămâne pentru o perioadă lungă aşa (!), pentru că este un sistem
7
Nivelurile de analiză ale sistemului cognitiv
Curs 2
Un sistem cognitiv este orice sistem fizic care posedă două proprietăţi: de reprezentare şi
de calcul.
Reformulând putem spune că un sistem cognitiv este un sistem fizic care foloseşte
o structură fizică.
Reprezentarea
variabilei X şi o proiecţie t a lui T în acest mediu pot genera o variabilă y care să corespundă lui
Y.
8
Important este ca să existe o relaţie sistematică între variabilele externe şi referentul lor intern.
Adică, reprezentarea a ceva să corespundă întotdeauna cu acelaşi obiect sau eveniment din
mediul extern (dar ele nu sunt identice, reprezentarea nu este o copie a realităţii).
Reprezentările conţinute de un sistem cognitiv (orice sistem cognitiv) sunt simbolice (imagini,
semne, conţinuturi, etc.) sau subsimbolice (pattern-uri de activare ale reţelelor neuronale, care
Proprietatea de calcul
Calculul este proprietatea sistemului cognitiv care constă în manipularea reprezentărilor pe baza
unor reguli.
Dacă reprezentările sunt simbolice, atunci avem reguli de manipulare a simbolurilor (de
reprezentările sunt subsimbolice, avem reguli de modificare a stărilor de activare (regula Hebb,
1. nivelul cunoştinţelor;
2. nivelul computaţional;
3. nivelul algoritmic-reprezentaţional;
4. nivelul implementaţional.
9
Acestea nu sunt straturi sau etaje ale unui sistem cognitiv, ele sunt integrate şi se află la acelaşi
nivel de execuţie. Cu alte cuvinte informaţia nu este transferată de la un nivel la altul pentru a fi
procesată, cele patru niveluri fiind concomitente în timp şi neierarhizate în funcţie de importanţă.
La acest nivel de descriere comportamentul sistemului cognitiv este înţeles pe baza volumului şi
naturii cunoştinţelor pe care le are, a scopurilor şi intenţiilor sale. Sursele cunoştinţelor sunt:
experienţa imediată sau de lungă durată, enunţurile problemelor pe care trebuie să le rezolve,
Ex.: recunoaşterea unei litere se face mai uşor dacă este prezentată într-un cuvânt decât dacă este
luminii).
10
Procesările pe baza informaţiilor deja deţinute de sistem se numesc analiză descendentă
(to-down analysis, knowledge driven processing). Ex.: trăsăturile feţei umane sunt mai uşor
Nivelul computaţional
Procesările la care sunt supuse datele problemei (input-ul) pentru a obţine soluţia (output-ul)
Sunt două tipuri de prelucrări: modulare (nu pot fi influenţate de cunoştinţele subiectului; ex.
Nivelul algoritmic-reprezentaţional
Algoritmul: o secvenţă de calcule pe baza căreia, printr-un număr finit de paşi din datele de
Reprezentarea: modul de codare a input-ului (semantic, imagistic, serial, prin valori de activare,
Nivelul implementaţional
11
Acesta este baza fizică a sistemului care realizează toate procesările sistemului. Putem analiza
sistemul cognitiv şi din punctul de vedere a ceea ce se întâmplă la nivel fizic sau biochimic când
Aplicaţii:
1. Explicaţi care sunt diferenţele dintre nivelurile de analiză ale unui sistem cognitiv.
4. Ce este o reprezentare?
12
Paradigmele psihologiei cognitive. Paradigma clasică simbolică şi paradigma
neoconexionistă
Curs 3
(neo)conexionistă.
În funcţie de tipul reprezentărilor şi de modalităţile de tratare ale acestora putem identifica două
neoconexionistă.
Un simbol este o reprezentare care denotă obiecte sau stări de lucruri şi se supune unor reguli de
simbolice. Newell şi Simon spun că sistemul cognitiv uman, cât şi calculatorul, sunt sisteme
fizico-simbolice.
13
Apariţia aceste teorii a fost susţinută de succesele înregistrate de formalizarea logicii, de
apariţia gramaticilor generative şi a lingvisticii teoretice care au dus la ideea că sistemul psihic
proceselor cognitive centrale şi în primul rând la rezolvarea de probleme (stare iniţială, stare
finală şi blocul de operatori, care premite trecerea de la starea iniţială la cea finală).
Începând cu acest model de explicare a sistemului cognitiv, putem vorbi despre metafora
Ea se numeşte “clasică” deoarece foloseşte idei dezvoltate în lucrările unor filosofi cum ar fi
Leibniz, Descartes (raţionalismul continental) sau Hobbes, Locke, Hume (empirismul englez).
Paradigma (neo)conexionistă
Este cunoscută şi sub numele de paradigma procesărilor paralele distribuite sau de modelarea
neuromimetică.
Porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie
neuronală. Un sistem cognitiv este format dintr-o reţea de neuroni formali (simplificaţi).
Primele încercări de a pune în aplicare această idee au fost făcute în 1943 de Pitts si McCullogh.
Rosenblatt (1958) a construit pe baza cercetărilor celor doi o reţea neuromimetică cu două
14
În urma cercetărilor lui Minsky şi Papert (1969) care demonstrau incapacitatea reţelelor
de tip perceptron de a calcula funcţii logice simple: “ca”, “de exemplu”, “sau” (exclusiv),
După această dată, renaşte conexionismul în forma pe care o cunoaştem astăzi, numită
neoconexionism.
activarea unor unităţi simple (neuromimi) pe baza unor patternuri şi valori de activare.
Prin urmare, sistemul cognitiv este o reţea (neuromimetică, adică imită reţeaua neuronală) în care
informaţia circulă între unităţile de procesare nu sub formă de mesaje, ci sub formă de valori de
Reţelele neuromimetice
Informaţia este reprezentată la nivelul sistemului cognitiv uman prin valori şi patternuri de
15
1. o mulţime de unităţi;
2. o stare de activare;
3. o regulă de activare;
4. o funcţie output;
6. reguli de învăţare;
Unităţile
asocierea într-o reţea. Valoarea de activare este notată printr-o cifră cuprinsă în intervalul -1, +1.
Într-o reţea sunt unităţi de input (receptează şi convertesc în valori de activare semnalele
externe) şi unităţi de output (care transmit în mediu răspunsul reţelei). Acestea sunt unităţi
Între unităţile vizibile de input şi de output sunt interpuse unităţi care nu pot fi accesate
Dacă o reţea este formată din unităţi vizibile, atunci ea se numeşte binivelară. Dacă este
formată atât din unităţi vizibile, cât şi din unităţi ascunse, reţeaua se numeşte multinivelară.
16
Neuromimii nu sunt interpretabili semantic, adică nu semnifică lucruri, concepte, fapte
(aşa cum era în cazul simbolurilor). Spunem că reţelele neuromimetice sunt semantic-opace.
Dacă o atribuire a semnificaţiei este totuşi făcută, putem distinge două tipuri de reţele:
dintre mai multe unităţi ale reţelei). În acest caz, unităţile sunt neinterpretabile semantic.
Stările de activare
Acestea sunt valori care definesc starea unei unităţi la un moment dat. Sunt notate
numeric, de la -1 la +1 (şi nu numai, pot fi alese şi alte intervale), astfel că o reţea conexionistă
neuron). Acest rest de activare face ca o reţea neuomimetică să aibă ca o caracteristică intrinsecă
un potenţial de urmă (întocmai ca o reţea neuronală), care face ca o unitate (un neuron) să
răspundă mai rapid în cazul în care îi este solicitat un răspuns identic cu cel dintr-o fază
anterioară.
Rata descreşterii stării de activare se numeşte rata degradării (decay rate), fiind o altă
17
Regula de activare
Este o funcţie care stabileşte modul în care se modifică valoarea de activare a unităţilor dintr-o
reţea. Modificarea valorii se face pe baza netinputului. Acesta este suma ponderată a valorilor de
Funcţia output
Stabileşte relaţia dintre valoarea de activare a unei unităţi şi outputul pe care ea îl transmite altor
unităţi. În cazul unei reţele conexioniste un programator poate stabili un prag al stării de activare
sub care valoarea outputului este zero, iar deasupra acestui prag outputul este egal cu valoarea de
Conexiunile
Nodurile, unităţile unei reţele sunt legate prin conexiuni. Când conexiunile sunt orientate într-o
singură direcţie de la unităţile input spre unităţile output, reţeaua este unidimensională (feed-
Ele sunt excitative când ponderea este pozitivă 0<Wi,j<1, unde W este ponderea, iar i şi j sunt
Conexiunile sunt elemente importante ale reţelei conexioniste deoarece o unitate reprezintă ceva
pentru reţea în funcţie de conexiunile pe care le are. Acestea îi oferă valoarea de activare.
18
Regulile de învăţare
Sunt algoritmi sau ecuaţii care guvernează ponderea conexiunilor dintr-o reţea.
Regulile de învăţare sunt similare regulilor de manipulare a simbolurilor din paradigma clasică.
Ponderea unei conexiuni creşte dacă unităţile au o stare de activare de acelaşi semn (ambele
pozitive sau ambele negative) şi scade dacă se află în stări de activare opuse.
Ponderea conexiunii dintre două unităţi se modifică în funcţie de produsul valorilor de activare.
Proporţia cu care se va modifica ponderea conexiunii este modulată de rata învăţării (aceasta
Wu,i= lr · au · ai
Adică ponderea conexiunii de la unitatea i la unitatea u depinde de rata învăţării (lr) înmulţită cu
Această regulă utilizează discrepanţa între outputul dezirabil (du) şi outputul actual (au).
19
Cu alte cuvinte, ponderea unei conexiuni se modifică cu atât mai mult cu cât eroarea (diferenţa)
dorit.
Este o extindere a regulii delta la reţelele multinivelare. Eroarea dintre du şi au se propagă invers
Mai întâi se calculează ponderea pe care două unităţi au avut-o în propagarea erorii pe baza
regulii delta, apoi se modifică tăria legăturii dintre ele după contribuţia pe care au avut-o la
apariţia erorii.
Wu,h= lr delta au ah
Orice reţea conexionistă (ca şi orice reţea neuronală) este în legătură cu structuri mai generale,
Influenţa mediului apare într-un model conexionist sub forma unor biaşi (bias), adică a unor
Nu alegem, când explicăm cum funcţionează un sistem cognitiv, între una dintre paradigme.
20
Paradigma clasică ne oferă un model de funcţionare a unei reţele când vorbim despre procesarea
Aplicaţii:
1. Redactaţi un eseu în care să comparaţi cele două paradigme din psihologia cognitivă.
21
Procesarea vizuală
Curs 4
Începem prin a spune că aproape 50% din suprafaţa neocortexului este implicată în
prelucrarea informaţiei vizuale. Prin urmare, majoritatea informaţiilor pe care le avem despre
mediul extern sunt de natură vizuală. Aceasta arată importanţa pe care procesarea informaţiei
Modele dezvoltate în psihologia cognitivă pentru a explica acest tip de procesare trebuie
să aibă atât plauzibilitate neuronală, cât şi eficienţă în implementarea lor în reţele non-umane.
Numim un fenomen ca fiind vizibil atunci când emite unde electromagnetice cu lungimi
de undă între 440 şi 810 milimicroni şi care provoacă o activitate fotochimică la nivelul
receptorilor.
Lumina străbate mediile transparente ale ochiului şi ajunge la retină, care are cinci
straturi celulare: receptori (celule cu conuri şi bastonaşe), celule orizontale, celule bipolare,
celule amacrine şi ganglioni (aceştia se prelungesc în axoni care formează nervii optici).
Retina are o structură laticeală, celulele nervoase sunt conectate pe orizontală de celule
amacrine şi celulele orizontale, iar receptorii sunt conectaţi pe verticală de celulele bipolare,
22
Această structură arată că nu se vizează procesarea întregii informaţii vizuale, ci doar a
sistemului vizual.
Informaţia este trimisă către nucleii geniculaţi laterali din talamus, apoi către cortexul vizual
Zona de pe suprafaţa retinei care modifică activitatea celulei nervoase se numeşte câmp
receptor. Aceasta se întâmplă deoarece unui ganglion îi corespund mai mulţi receptori şi el nu se
Este o noţiune funcţională, nu una biologică, adică nu există o formaţiune neuronală care să
Celulele on-off sunt acelea care intensifică rata descărcărilor electrice (frecvenţa
potenţialelor de acţiune) dacă stimulul luminos cade în centrul câmpului receptor şi scade
În contrapartidă, celulele off-on au activitate maximă dacă în centrul câmpului lor vizual este un
Activitatea celor două tipuri de celule este insensibilă la stimularea uniformă a câmpului
receptor datorită inhibiţiei laterale. Existenţa acestor tipuri de celule, care îşi au sediul în corpii
23
geniculaţi laterali, poate fi probată prin teste neurofiziologice, cât şi prin metode psihofizice, cum
ar fi grilajul Hermann-Hering.
Grilajul lui Hermann (1870). Privirea grilajului produce iluzia unor pete cenuşii la intersecţia canalelor
albe situate între careurile negre.
Detectorii de trăsături
Hubel şi Wiesel, doi autori care au făcut experimente privind procesarea vizuală, descriu trei
tipuri de detectori de trăsături - features detectors (Hubel şi Wiesel, 1959): celule simple, celule
Celulele simple detectează contururi, fante luminoase sau linii. Ele sunt hiperspecializate, încât
recţionează decât la un singur tip de stimul (contururi, fante, linii). O singură celulă simplă
însumează activitatea mai multor celule on-off şi off-on din nucleii geniculaţi.
24
Celulele simple sunt organizate somatotropic, adică o anumită regiune din cortexul vizual
procesează informaţia dintr-o anumită zonă a câmpului vizual, ignorând stimulii dintr-o altă
locaţie.
Celulele complexe: se află în ariile striate şi parastriate şi prelucrează informaţii cu un nivel mai
mare de generalitate. Ele răspund la aceeaşi categorie de stimuli indiferent de zona în care se află
Celulele hipercomplexe: sunt de două tipuri. Primul tip detectează stimuli identici cu cei
decodificaţi de celulele complexe, dar care au o anumită dimensiune. Al doilea tip detectează
unghiuri. Acest tip este foarte selectiv, unele celule detectează doar unghiuri drepte, altele doar
Unele cercetări sugerează că ar exista celule hipercomplexe care detectează chiar şi forme de
Este improbabil ca forme complexe precum feţele să fie detectate de o singură celulă. În cazul în
care aceasta moare, dispare şi posibilitatea de a detecta anumite obiecte precum mâinile, feţele
cunoscuţilor?
Hubel şi Wiesel sugerează o organizare ierarhică a celor trei tipuri de celule, dar nu oferă destule
informaţii despre această aranjare ierarhică. Nu este exclus, însă ca toate cele trei tipuri de celule
25
Ne vom afla la nivelul computaţional, adică vom încerca să explicăm prin modele logico-
matematice cum un input specific este calculat pentru a oferi un output specific.
Astfel, teoriile computaţionale care explică analiza vizuală a informaţiei sunt abstracte şi
La nivel computaţional se descriu două niveluri ale procesării: procesarea primară şi procesarea
secundară a informaţiei.
Aflăm unde este stimulul, dar nu şi ce este. Avem mecanismele de detectare a contururilor, a
Stimulii vizuali sunt transpuşi într-o schiţă primară, care este supusă unui tratament modular
poziţia şi forma
26
textura
culoarea
distanţa şi adâncimea
imaginea tridimensioanală).
recunoaşterea obiectului.
27
Procesării primare îi corespunde decât primele două niveluri (schema primară şi imaginea 2½D),
Sunt organizate pe module, care funcţionează în paralel, sunt nepentrabile cognitiv şi non-
inferenţiale (nu se pot descompune în secvenţe sau paşi din care putem vedea cum este tratată
informaţia).
Au un caracter irepresibil, automat (deschidem ochii şi vedem, fie ca vrem fie că nu vrem; auzim
Depind de nişte asumpţii despre realitate (asumpţia rigidităţii – prespunem că nu trăim într-un
astfel că unui punct de pe retină îi corespunde un singur punct din realitate, asumpţia
continuităţii – presupunem că un punct din vecinătatea unui alt punct analizat are aceleaşi
caracteristici cu punctul analizat). Nu este foarte clar demonstrat dacă aceste asumpţii sunt
Sistemul vizual face o reconstrucţie a stimulului proiectat pe retină printr-un set de mecanisme
de tip modular, din care rezultă o imagine 2½D, o imagine intermediară, centrată pe subiect
(adică depinde de poziţia în care se află subiectul în raport cu stimulul), pe baza căruia se
28
Recunoaşterea obiectelor
1. Teoria şabloanelor (template): în memoria de lungă durată sunt stocate şabloane ale unor
structuri, tipare care sunt “potrivite” cu inputul vizual. Sunt implicate mai multe template-uri.
anume template.
Recunoaşterea obiectelor
inputul vizual şi reprezentantul mintal al unei clase de obiecte. Dacă obiectul nu este
3. Teoria analizei de trăsături: trăsăturile cheie ale unui obiect sunt comparate cu
informaţia deţinută deja în memorie (identificarea literei Z se face mult mai repede dacă este
într-o serie cu litere cu trăsături rotunde, cu care să nu împărtăşească prea multe trăsături
comune).
1. O.G. Selfridge (1959). El susţine că în recunoaşterea obiectelor sunt implicate patru stadii,
Obiectul este proiectat pe retină unde este procesat biologic – demonul imaginii (image
demon). Trăsăturile acestei imagini sunt analizate şi comparate (liniile, unghiurile, etc.) de
29
demonii de trăsături (feature demons). Componenetele sunt apoi recunoscute şi se construiesc
produc un mare haos în timp ce strigă unii la alţii, fiecare fiind inamicul celuilalt.
36 de părţi, de volume primitive, din care sunt compuse obiectele. Acestea se numesc geoni
proprietăţile invariante, adică dacă muchiile sunt drepte, convergente, paralele, simetrice sau
curbe. Apoi acestea sunt comparate cu tiparele (template-urile) aflate în memorie. Aceasta
înseamnă că obiectul poate fi recunoscut şi dacă nu este în totalitate văzut şi dar şi dacă este
parţial reamintit.
31
Stadiile recunoaşterii obiectelor pe baza componentelor
multinivelare. Calculul netimputului se face, însă diferit. O reţea conexionistă leagă patternul
vizual de numele obiectului, care este codat în sistemul verbal. O reţea va recunoaşte un
obiect atunci când produce numele obiectului în momentul când detectează componentele
Procesarea se face folosind comparaţia între outputul dezirabil şi outputul actual, trecând prin
4. Teorii ale recunoaşterii feţelor (V. Bruce şi A. Young, 1986). Sunt implicate opt
32
vorbi, procesarea selectivă a informaţiilor (procesarea direcţionată), construirea informaţiilor
despre feţe, identificarea de puncte nodale ale informaţiei despre persoana în cauză, asocierea
Aplicaţii:
cogniţia vizuală?
3. Alegeţi o teorie a recunoaşterii obiectelor şi arătaţi care sunt punctele slabe ale acelei
teorii.
33
Recunoaşterea limbajului (scris şi vorbit)
Curs 5
străbătute de o idee centrală, aceea că recunoaşterea cuvintelor are un dublu input: buttom-up şi
top-down.
Aceasta înseamnă că recunoaşterea unui cuvânt este determinată de datele exterioare care
formează efectiv cuvântul, sunetele sau literele, cât şi de conceptele stocate care creează un
1. Procesare automată (adică un cuvânt este procesat fără o prea mare implicare
34
Recunoaştere cuvintelor se face şi atunci când nu se recepţionează complet cuvântul sau întreaga
propoziţie prin faptul că procesarea de tip top-down adaugă părţile lipsă pentru a obţine sensul,
semnificaţia.
Înţelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului auditiv. Regiunea din creier
considerată cea mai importantă pentru înţelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Această arie
identificată de Karl Wernicke la 1874 corespunzând porţiunii posterioare şi inferioare din lobul
temporal stâng este implicată în înţelegerea şi elaborarea vorbirii - prin transformarea datelor
perceptive în elemente de semnificaţie a cuvintelor (se produce afazia Wernicke atunci când
Aria BROCA (identificată de Paul Broca), localizată în lobul frontal stâng, este
constructelor gramaticale. Regiunea în care a fost identificată aria Broca cuprinde formaţiunile
neuronale care alcătuiesc cortexul motor primar, acesta controlând mişcările implicate în vorbire
(emitere şi elaborare). Din această cauză, aria Broca conţine memoria segmentelor de mişcare
musculară, fiecare din aceste secvenţe fiind legată cu o secvenţă omoloagă auditivă din partea
posterioară a creierului.
aproximativ 400 de cuvinte/minut (în engleză), cu oarecare dificultate, dar poate înţelege.
din experimentele psihofiziologice auditive ale lui Miller şi Taylor (1948) aflăm că nici
percepute prea clar, dacă fonemele ar fi un şir de evenimente acustice distincte. Această
teorie spune că ascultătorii „reproduc” (eng. mimic) mişcările necesare emiterii cuvintelor
pe care vorbitorii le emit. În cercetările care au oferit dovezi acestei teorii s-a constatat că
se produce o mişcare mai puternică a limbii şi o activare mai puternică a cortexului motor
care controlează mişcările limbii, la ascultători, când li se prezintă cuvântul „terra”, decât
Acest fapt este demonstrat de cercetările care arată că copiii de 6-8 luni, care nu au bine
silabelor.
noi foneme apar. Cu alte cuvinte, un cuvânt este recunoscut atunci când rămâne doar un
singur candidat dintre toate cuvintele posibile. Acesta este numit „punctul unicităţii”. Se
produce o procesate de tip bottom-up determinată de apariţia primelor foneme din cuvânt,
etapă în care cuvântul nu este recunoscut prin care se deschide o intrare în sistemul
lexical. Aceasta procesare este continuată de una de tip top-down prin care multitudinea
36
de posibile cuvinte este comparată cu cuvântul original, auzit. Cuvintele pot fi
recunoscute mai devreme folosind contextul în care se află. Aşa că nu se poate stabili o
relaţie mecanică între apariţia şi derularea cuvântului până la punctul unicităţii unde se
putem recunoaşte cuvintele chiar dacă sunt pronunţate greşit de la începutul lor).
Potrivit teoriei activării interactive excitaţia şi inhibiţia se transmit într-o reţea de unităţi
care sunt elementele care procesează informaţia (clar un model conexionist). Fiecare
unitate este un dispozitiv simplu de procesare, care are rolul de ipoteză despre inputul
care este procesat. Activarea unei unităţi este legată de tăria ipotezei pe care unitatea o
reprezintă. Unităţile ale căror conexiuni sunt reciproc consistente, sunt reciproc
excitatoare; unităţile ale căror conexiuni sunt reciproc inonsistente, sunt reciproc
37
Unităţile sunt organizate pe diferite niveluri, nivelul trăsăturilor, nivelul fonemelor şi
nivelul cuvintelor. O acţiune inhibitoare sau una activatoare se propagă în reţea, creându-
se astfel un pattern sau o „urmă” (trace). Cuvântul este recunoscut sau identificat prin
nivelul de activare ale posibilor cuvinte candidate. Aceasta arată cum sunt recunoscute
cuvintele chiar dacă nu sunt pronunţate corect şi cum sunt recunoscute aceste sunt
recunoscute rapid.
Acest model, deşi are multe avantaje, nu poate explica cum ortografia unor cuvinte sau
Aplicaţii:
38
Mecanismul atenţiei
Cursul 6
2. selectivitatea procesărilor pentru aceeaşi categorie de itemi (unii sunt prelucraţi mai profund
decât alţii).
Neurofiziologia atenţiei
Principala formaţiune implicată este sistemul reticulat. Acesta pregăteşte cortexul şi analizatorii
Dacă este lezată formaţiunea reticulată, se produce coma, iar dacă este activată, atunci persoana
Pe baza sistemului reticulat activator ascendent, formaţiunea reticulată activează cortexul, iar
acesta prin acţionare descendentă poate excita sau inhiba activitatea formaţiunii reticulate.
39
Substanţa reticulată se află în trunchiul cerebral, aceasta generând activitatea tonică a cortexului,
concentrarea atenţiei.
Atenţia este un mecanism psihic distribuit, adică este realizat de mai multe componente
neurale, şi anume: cortexul cingulat anterior (detecţia stimulului), cortexul cingulat posterior şi
atenţională şi nici realizarea imaginii 3D nu este afectată de diferitele leziuni ale ariilor
De reţinut: nu atenţia selectează informaţia care urmează să fie prelucrată mai profund, ci
40
Acest model presupune că există un filtraj al informaţiei încă de la nivelul senzorial
(modelul „gâtului de sticlă), doar o mică parte din informaţia care ne parvine este procesată, cea
1. MSD nu este un loc, ci este o stare de activare temporară a cunoştinţelor din MLD.
“petrecere cocktail”).
Wedderburn, 1960). Subiecţii aveau un set de căşti, la urechea dreaptă începea mesajul „Soarele
strălucea ...” şi continua la urechea stângă „...într-o zi frumoasă de vară.” Când mesajul de la
urechea dreaptă se termina acesta era înlocuit de silabe fără sens, la fel fiind şi la urechea stângă
până la momentul în care apărea cea de-a doua parte a mesajului. Subiecţilor li s-a spus să se
concentreze asupra mesajului de la o singură ureche, stânga sau dreapta. După experiment ei au
reprodus întreg mesajul. Dacă filtrajul era senzorial, ei trebuiau să redea doar jumătate din el,
Se trage concluzia că, cel puţin parţial, mesajele sunt prelucrate semantic la nivel inconştient.
41
Procesarea senzorială se realizează automat, stimulii din mediu declanşează detectorii de
durată care sunt activate temporar, formând memoria de scurtă durată. Această activare este
menţinută datorită unor mecanisme de pertinenţă motivaţională, care reclamă alocare atenţională.
Acest model explică multe dintre fenomenele pe care modelul anterior nu putea să le explice
(comutarea atenţiei pentru întregirea mesajului dihotic), dar nu poate explica, de exemplu, de ce
nu putem reţine două mesaje diferite prezentate la aceeaşi ureche, la aceeaşi intensitate şi
Este propus de Anne Treisman (1969, 1988). Este un model care hibridează cele două
modele anterioare şi susţine că filtrul nu funcţionează pe principiul totul sau nimic, ci atenuează
42
semnalele, făcând selecţii succesive, la diferite niveluri de procesare. Procesarea stimulilor la un
moment dat se face în funcţie de disponibilitatea sistemului cognitiv din acel moment.
Dacă sarcina din acel moment nu consumă pronunţat resursele sistemului, atunci din ce în
Un model conexionist
neuromim al unei reţele. Aceşti stimuli formează o reţea neuromimetică. La un moment dat, un
stimul este activat fie datorită intensităţii sale, fie datorită relevanţei motivaţionale (este
Dacă postulăm că legătura dintre neuromimi se face pe baza unui mecanism similar
inhibiţiei laterale, atunci când o unitate este activată, celelate sunt inhibate.
Deci nici nu avem nevoie de postularea unor mecanisme de procesare atenţionale pentru
a putea explica procesarea selectivă a unor stimuli, alegerea lor şi ignorarea altora.
Este vorba şi despre alocarea de resurse. Acestea sunt limitate în ceea ce priveşte sistemul
43
Dovada: fenomenul interferenţei (deteriorarea performanţei când sunt se solicită
procesarea a două sarcini ce solicită aceleaşi mecanisme). Cu cât două unităţi se află într-o mai
mare proximitate, cu atât inhibiţia laterală este mai profundă. Ex.: putem vedea şi asculta la
2. nivelul de automatizare scăzut (sarcinile automatizate sunt mai puţin predispuse interferenţei);
3. nivelul ridicat de complexitate al sarcinii, cu cât sarcina este mai complexă, cu atât
Inconştientul cognitiv
anii ’50 (“Drink Coke” and “Eat Popcorn”). Între cadrele filmului care rula la cinematograf se
inserau mesajele “Drink Coke” and “Eat Popcorn”. Mesajele fiind scurte ca durată în timp nu
aveau suficientă energie să treacă în conştient. Aveau însă, suficicientă energie pentru a fi
procesate subconştient. În pauze s-a constat creşterea vânzărilor la aceste produse cu 50%. Oare
cumpăra Coca-Cola sau popcorn (în anii ’50 doar Coca-Cola şi popcorn erau disponibile în
cinematografe).
44
Cercetările non-psihanalitice asupra inconştientului încep din 1950 cu lucrările lui J. Brunner. Se
percepţiei etc.
nepulsional.
reclamei şi în psihoterapie.
În explicarea acestor probleme sunt implicate conceptele de prag senzorial obiectiv şi prag
senzorial subiectiv.
Pragul senzorial obiectiv reprezintă intensitatea minimă a unui stimul, necesară pentru ca acesta
să fie receptat de analizator; acest prag poate fi determinat cu metode obiective de măsurare.
Pragul senzorial subiectiv reprezintă intensitatea minimă de la care subiectul poate conştientiza
prezenţa stimulului, fără să poată încă oferi informaţii despre natura şi semnificaţia acestuia.
atunci ceea ce percepe subiectul în manieră subiectivă este o percepţie inconştientă. Aşadar,
45
Experimentele lui R. Fowler (1981): pe display se prezenta cuvântul LODGE sub pragul
senzorial subiectiv. Subiecţii alegeau apoi dintre BOOK şi HOTEL. Au ales HOTEL.
Experimentele lui Vokey (1985): “Jesus loves me, this I know!” ca mesaj subliminal auditiv.
Subiecţii aleg la nivelul şansei dintre mesaj creştin, mesaj satanic, mesaj porno, mesaj publicitar.
Concluzia: Un mesaj subliminal decodificat semantic, poate cel mult influenţa o clasă de
Efectele mesajelor subliminale pot fi anulate de unele procesări descendente, spre exemplu
Aplicaţii:
mai sus?
46
Memoria. Modelul memoriei de lucru
Curs 7
Acest model susţine că există trei etaje ale memoriei prin care curge informaţia :
1. Memoria senzorială (MS): reţine informaţia din mediu înainte de a o transmite către memoria
de scurtă durată; reţine informaţia pentru 200-400 milisecunde. Informaţiile sunt reţinute în
2. Memoria de scurtă durată (MSD): are o capacitatea limitată de 7±2 chunks-uri şi informaţia
3. Memoria de lungă durată (MLD): procesează semantic informaţia, are o capacitate nelimitată
A fost propus de Baddeley şi Hitch (1974) pentru a nuanţa conceptul de memorie de scurtă
durată.
Surprinde foarte bine atât procesarea activă a informaţiei, cât şi stocarea acesteia pentru o
Se referă la trei componente: unitatea executivă centrală, bucla fonologică (phonological loop) şi
47
Unitatea executivă centrală
Este un sistem de control care monitorizează şi controlează celelalte două componente, care îi
sunt subordonate. Poate procesa atât informaţie vizuală cât şi informaţie auditivă. Are capacitate
limitată de stocare.
Sistemul de control articulat (verbal): pentru ca informaţia temporar stocată în MSD să treacă în
MLD trebuie să fie repetată. Acest sistem este responsabil pentru această sarcină.
Unitatea de stocare fonologică: permite stocarea temporară a informaţiilor care vor fi preluate şi
Blocnotesul spaţio-vizual
În modelul etajat al memoriei, MSD este văzută ca o singură unitate în care sunt temporar
În modelul memoriei de lucru, MSD este văzută ca fiind alcătuită din mai multe componente
Rolul unităţii executive centrale este neclar. Este cea mai mare slăbiciune a modelului
Este presupus faptul că unitatea executivă are activităţi de procesare extrem de variate,
Sunt dovezi care arată că memoria de lucru vizuală este până la un anumit punct separtă
acel material.
Este general acceptat că modelul memoriei de lucru care descrie MSD ca fiind compusă
din mai multe unităţi este mai apropiat de realitate (are validitate ecologică) decât
1. Încercaţi să găsiţi asemănări între modelul memoriei de lucru şi unul dintre modelele
50
Rezolvarea de probleme
Curs 8
Rezolvarea unei probleme înseamnă transformarea unei situaţii date într-o situaţie dorită
sau finalitate [engl. goal] (Hayes, 1989). Rezolvarea de probleme poate avea loc în interiorul
minţii umane, în interiorul unui computer, într-o combinaţie a celor două, sau în interacţiune cu
mediul. O strategie poate fi generată înainte de desfăşurarea oricărei acţiuni (planificare – engl.
viitor înaintea utilizării unor atare planuri pentru a constrânge sau controla acel comportament.
Rezultatul este de obicei un set de acţiuni (având constrângeri temporale sau de alt gen asupra
lor) pentru execuţie de către un agent sau mai mulţi agenţi. Planificarea este considerată un
aspect central al inteligenţei umane şi a fost studiată încă de la începuturile ştiinţei cognitive şi
inteligenţei artificiale. Cercetările au condus la multe instrumente utile pentru aplicare în lumea
Aplicarea operatorilor creează noi situaţii, şi aplicările potenţiale ale tuturor operatorilor permişi
definesc un arbore de situaţii ce pot fi atinse, anume spaţiul problemei. Rezolvarea de probleme
51
corespunde atunci cu căutarea în spaţiul problemei a unei situaţii care satisface testele pentru o
Atât în cazul programelor de calculator cât şi al oamenilor (după cum indică dovezi
recente), operatorii de obicei iau forma regulilor condiţie-acţiune (producţii). Atunci când
sistemul observă că sunt satisfăcute condiţiile unei producţii, acesta declanşează acţiunea
a problemelor, informaţia constă din „structuri simbol” (p. 23) precum o listă, arbore sau reţea, şi
procesarea constă din „executarea de secvenţe de procese informaţionale elementare” (p. 30). O
problemă este reprezentată ca un spaţiu al problemei constând din starea iniţială, starea finală şi
toate stările intermediare posibile cu legături între ele. Procesul căutării spaţiului este realizat
în care rezolvitorul stabileşte un obiectiv şi îl atinge dacă este posibil sau determină un obstacol
care trebuie depăşit. Astfel, rezolvarea de probleme implică procese aplicate unei reprezentări
Dacă aplicarea este de succes, reprezentarea este modificată; dacă nu, un nou proces este
În cele mai multe probleme din viaţă, spaţiul problemei este foarte mare. Nici chiar cele mai
rapide calculatoare nu pot căuta exhaustiv în astfel de spaţii. Totuşi, în astfel de situaţii, oamenii
52
au adesea nevoie de numai câteva secunde pentru a examina fiecare nouă stare. Astfel, căutarea
trebuie să fie înalt selectivă, folosind reguli euristice pentru a selecta numai câteva stări
Euristicile care orientează căutarea derivă din proprietăţile sarcinii. Dacă un domeniu are
o structură matematică tare (de exemplu, poate fi descris ca o problemă de programare lineară),
pot exista strategii care găsesc totdeauna o soluţie optimă într-un timp acceptabil computaţional.
În domenii mai puţin structurate (incluzând cele mai multe situaţii din viaţa reală) euristicile
urmează căi plauzibile care adesea găsesc soluţii satisfăcătoare (nu neapărat optime) bazându-se
Problemele sunt numite bine structurate dacă situaţiile, operatorii şi testele finalităţilor sunt clar
pentru a căuta şi evalua soluţiile potenţiale. În situaţiile foarte slab structurate, testele pentru
succes sunt complexe şi slab definite, şi sunt adesea elaborate în timpul procesului de soluţionare
(Akin, 1986). Cum optimizarea este imposibilă şi pot fi întâlnite mai multe soluţii satisfăcătoare,
– tehnic pentru descrierea proceselor cognitive pe care o persoană trebuie să le desfăşoare pentru
pisica : ____, care poate fi citită „câine este pentru lătrat ceea ce pisica este pentru ce?” şi
în care termenul (a) este „câine”, termenul (b) este „latră”, termenul (c) este „pisică” şi termenul
(d) este necunoscut. Care sunt procesele cognitive pe care un rezolvitor trebuie să le parcurgă
53
Pe baza unei analize a sarcinii cognitive, rezolvarea unei probleme de analogie poate fi
însoţitoare;
2. Inferarea – adică, determinarea relaţiei dintre termenul (a) şi termenul (b) [de ex., termenul (b)
cum corespunde el cu termenul (a) [de ex., termenul (a) este un tip de animal care emite sunet, şi
4. Aplicarea – adică, generarea unui termen (d) pe baza aplicări regulii relaţionale termenului (c)
5. Formularea răspunsului – adică producerea fizică a răspunsului precum a scrie „miaună” sau
Analiza cognitivă a sarcinii are aplicaţii educaţionale utile deoarece sugerează procese cognitive
analogie sugerează că elevii ar beneficia de pe urma instruirii cu privire la cum să infereze relaţia
între termenul (a) şi termenul (b) (Sternberg, 1977). Pentru a testa această idee, Sternberg şi
Ketron (1982) au învăţat elevi de liceu cum să rezolve probleme de analogie arătându-le cum să
infereze schimbarea de la termenul (a) la termenul (b) şi cum să aplice acea modificare al
termenul (c). La un test ulterior de gândire analogică implicând noi probleme, elevii antrenaţi au
rezolvat problemele de două ori mai repede şi au comis jumătate din numărul de erori în
54
Analiza cognitivă a sarcinii oferă de asemenea avantaje în ce priveşte evaluarea
corectitudine la un test, este posibil să specificăm mai precis cunoştinţele pe care le posedă un
O evaluare tradiţională ar indica că elevul a rezolvat corect 25% dintre probleme. Totuşi,
o analiză cognitivă a sarcinii relevă că elevul pare să aplice consecvent o procedură de scădere
care are un pas incorect (eroare în algoritm sau engl. bug) – anume, scade numărul mai mic din
numărul mai mare pe fiecare coloană (Brown şi Burton, 1978). Specificând procedura pe care
elevul o foloseşte, devine clar că este necesară o intervenţie pentru a ajuta elevul să înlocuiască
algoritmi. Deşi astfel de caracterizări se pot potrivi cu sarcini de laborator înalt controlate, ele par
prea limitate pentru a explica întregul spectru al învăţării umane în situaţii complexe din lumea
reală. De exemplu, Metcalfe (1986a, 1986b; Metcalfe şi Wiebe, 1978) au arătat că oamenii
folosesc procesări cognitive diferite pentru probleme de insight (care solicită o reorganizare
majoră a problemei) şi probleme noninsight (care solicită aplicarea pas-cu-pas a unei serii de
procese cognitive).
55
Pentru problemele de insight, oameni nu sunt capabili să prezică cât de aproape sunt de
pentru problemele noninsight ei sunt capabili să întrevadă cât de aproape sunt de soluţie
poate oferi o explicaţie rezonabilă a modului cum oamenii gândesc cu privire la problemele non-
Aplicaţii:
56
Exemple de itemi din evaluarea finală (examen final)
dintre care aveţi prezentate mai jos 12 exemple, însoţite de răspunsurile corecte.
Menţionăm că fiecare item are exact un răspuns corect şi nu există niciun item fără răspuns.
Răspuns corect: C
capacitatea creierului.
57
(D) Studierea capacităţilor computaţionale şi de reprezentare ale psihicului precum şi ale
Răspuns corect: D
(A) lipsa plauzibilităţii neuronale; obţinerea rezultatelor prin simulare pe calculator; este o
modă.
(D) lipsa metodologiei proprii; folosirea experimentelor pe animale; interesul crescut pentru
teorie.
Răspuns corect: A
(A) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie a
(B) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie t a
(C) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie x a
variabilei X şi o proiecţie t a lui T în acest mediu pot genera o variabilă y care să corespundă lui
Y.
(D) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când pe retină se
Răspuns corect: C
58
5. Ce este proprietatea de calcul a sistemului cognitiv?
(A) Proprietatea sistemului cognitiv care constă în determinarea unor reguli de manipulare.
(B) Proprietatea sistemului cognitiv care constă în manipularea reprezentărilor pe baza unor
reguli.
Răspuns corect: B
(A) niveluri care descriu orice sistem cognitiv din punctul de vedere al alcătuirii sale (nivelul
(B) niveluri care reprezintă orice sistem cognitiv sub forma unor straturi prin care informaţia
(C) niveluri care descriu orice sistem cognitiv (nivelul cunoştinţelor şi nivelul implementaţional).
(D) niveluri care descriu orice sistem cognitiv (nivelul cunoştinţelor, nivelul computaţional,
Răspuns corect: D
7. Ce înseamnă „cognitiv-penetrabil”?
59
(C) Comportamentele şi mecanismele psihice care se modifică în funcţie de cunoştinţele pe care
le are subiectul.
(D) Comportamentele şi mecanismele psihice care sunt supuse modificării datorită manipulării şi
sugestibilităţii.
Răspuns corect: C
(A) Reprezentarea informaţiei în sistemul cognitiv este constă în activarea unor unităţi simple
(B) Toate cunoştinţele şi stările de lucruri corespunzătoare sunt reprezentate în sistemul cognitiv
prin simboluri sau structuri simbolice care se supun unor reguli de combinare (o gramatică).
(C) Cunoştinţele sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin activarea unor unităţi simple care se
cunoştinţelor.
Răspuns corect: B
Răspuns corect: B
o reţea conexionistă.
(B) Este o funcţie prin care se urmăreşte „trezirea” unităţilor dintr-o reţea conexionistă.
(C) Este o regulă care stabileşte care dintre unităţi se activează într-o reţea conexionistă.
(D) Este o funcţie care stabileşte cum se modifică raporturile dintre diferitele unităţi activate din
reţeaua conexionistă.
Răspuns corect: A
11. La ce se referă următoarea afirmaţie „sunt algoritmi sau ecuaţii care guvernează ponderea
(A) simbolurile.
Răspuns corect: C
Răspuns corect: A
61
Bibliografie suplimentară:
Bibliografie selectivă:
1. Anderson, J. R. (2000). Cognitive psychology and its implications (5th ed.). New York:
Worth.
2. Bechtel, W., & Abrahamsen, A. A. (2002). Connectionism and the mind: Parallel
processing, dynamics, and evolution in networks (2nd ed.). Oxford: Basil Blackwell.
3. Bruner, J. S., Goodnow, J. J., & Austin, G. A. (1956). A study of thinking. New York:
Wiley.
4. Churchland, P. M. (1989). A neurocomputational perspective. Cambridge, MA: MIT
Press.
5. Clark, A. (1997). Being there: Putting brain, body, and world together again. Cambridge,
MA: MIT Press.
6. Feldman, J. A. (1981). A connectionist model of visual memory. In G. E. Hinton & J. A.
7. Anderson (Eds.), Parallel models of associative memory (pp. 49-81). Hillsdale, NJ:
Erlbaum.
8. Gibson, J. J. (1979). The ecological approach to visual perception. Boston: Houghton-
Mifflin.
9. Gick, M. L., & Holyoak, K. J. (1980). Analogical problem solving. Cognitive
Psychology, 12, 306-355.
10. Hebb, D. O. (1949). The organization of behavior. New York: Wiley.
11. Johnson-Laird, P. N. (1983). Mental models. Cambridge, MA: Harvard University Press.
12. Kosslyn, S. M. (1980). Image and mind. Cambridge: Harvard University Press.
13. Marr, D. (1982). Vision. San Francisco: Freeman.
14. McClelland, J. L., & Rumelhart, D. E. (1989). Explorations in parallel distributed
processing. Cambridge, MA: MIT Press.
15. Miclea M. (1999) Psihologie cognitivă. Polirom, Iaşi.
62
16. Miller, G. A. (1956). The magical number seven, plus or minus two: Some limits on our
capacity for processing information. Psychological Review, 63, 81-97.
17. Minsky, M. (1975). A framework for representing knowledge. In P. H. Winston (Ed.),
The psychology of computer vision (pp. 211-277). New York: McGraw-Hill.
18. Newell, A. (1990). Unified theories of cognition. Cambridge, MA: Harvard University
Press.
19. Newell, A., & Simon, H. A. (1972). Human problem solving. Englewood Cliffs, NJ:
Prentice-Hall.
20. Norman, D. A. (1989). The design of everyday things. New York: Doubleday.
21. Pylyshyn, Z. (1984). Computation and cognition: Toward a foundation for cognitive
science. Cambridge, MA: MIT Press.
22. Rumelhart, D. E., & McClelland, J. L. (Eds.). (1986). Parallel distributed processing:
23. Explorations in the microstructure of cognition. Cambridge MA: MIT Press/Bradford
Books.
24. Salomon, G. (Ed.). (1993). Distributed cognitions. Cambridge: Cambridge University
Press.
25. Sternberg, R. J. (2003). Cognitive Psychology (third ed.). Belmont, CA: Wadsowrth.
26. Thagard, P. (1988). Computational philosophy of science. Cambridge, MA: MIT
Press/Bradford Books.
27. Winston, P. (1993). Artificial intelligence (3rd ed.). Reading, MA: Addison Wesley.
28. Zlate M. (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Polirom, Iaşi.
63