PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE

Conf. univ. dr. Elena-Giorgiana SIMIONESCU

Tragerea la răspundere penală a infractorului se realizează cu respectarea unor reguli de bază, cu
valoare de principii, precum: legalitatea răspunderii penale, infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale, personalitatea răspunderii penale, individualizarea răspunderii penale, unicitatea răspunderii penale,
umanismul, inevitabilitatea şi prescripţia răspunderii penale.

Scurtă prezentare
Prin tragerea la răspundere penală a celui care a săvârşit o infracţiune se restabileşte
ordinea de drept încălcată. Într-un stat de drept, tragerea la răspundere penală nu poate avea loc
fără existenţa unor reguli definitorii pentru autonomia instituţiei respective.
În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar cu privire la cadrul şi
numărul principiilor specifice instituţiei răspunderii penale, mai mult, sunt unii autori care nu
analizează aceste principii.
Examinând conţinutul şi structura instituţiei răspunderii penale, apreciem că se impun
ca reguli de bază, cu valoare de principii, următoarele: legalitatea răspunderii penale,
infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, personalitatea răspunderii penale,
individualizarea răspunderii penale, unicitatea răspunderii penale, umanismul, inevitabilitatea
şi prescripţia răspunderii penale.
a) Principiul legalităţii. Acest principiu fundamental al dreptului penal a fost analizat
şi cercetat într-o măsură covârşitoare în doctrină, considerent pentru care nu vom insista asupra
unor chestiuni de generalitate, dar nici nu vom trece peste unele nuanţe ce dau specificitate
principiului în cauză. Astfel, precizăm că principiul are la bază două reguli esenţiale, respectiv
legalitatea incriminării presupune că „nu există infracţiune fără lege” (nullum crimen sine lege),
ceea ce înseamnă că o faptă nu poate constitui infracţiune, indiferent de gravitatea sa, decât în
măsura în care este prevăzută de lege, iar, pe de altă parte, că „nu există pedeapsă fără lege”
(nulla poena sine lege), ceea ce înseamnă că nu se poate aplica niciodată o pedeapsă sau o altă
sancţiune de drept penal, decât cele prevăzute de lege în momentul săvârşirii faptei.
Principiul în discuţie este şi un principiu constituţional, odată cu adoptarea Constituţiei
din 1991, revizuită în anul 2003.
Din examinarea prevederilor noii reglementări penale se poate observa că, spre
deosebire de Codul penal anterior, în care principiul legalităţii incriminării şi principiul
legalităţii pedepsei erau concentrate în cuprinsul art. 2 C. pen. 1969, în actualul Cod penal1 se
reglementează principiul legalităţii incriminării infracțiunilor (art. 1 alin. 1 C. pen.), dar și
principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (art. 2 alin. 1 C. pen.) care se aplică în cazul
săvârşirii acestor fapte (pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă).
Tragerea la răspundere penală presupune existenţa, mai întâi, a unei norme de
incriminare care să prevadă ca infracţiune fapta respectivă, iar în al doilea rând, această
prevedere trebuie să fie anterioară momentului comiterii faptei. (art. 1 alin. 2 și art. 2 alin. 2 C.
pen.). Ultimul alineat al art. 2 C. pen. interzice aplicarea unei pedepse în afara limitelor generale
ale acesteia, prin “limite generale”, înţelegându-se acele limite care nu se pot depăşi, spre
deosebire de limitele speciale de pedeapsă, care se modifică prin reţinerea unor circumstanțe
atenuante sau agravante.
Potrivit acestui principiu, apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului juridic de
răspundere penală trebuie să aibă loc pe baza şi în strictă conformitate cu legea. Legalitatea
răspunderii penale este realizată, în primul rând, prin legalitatea incriminării, care presupune

1
Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare
de la 1 februarie 2014, cu completări și modificări ulterioare.
prevederea în lege a tuturor condiţiilor în care o faptă constituie infracţiune, nerealizarea
acestor condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii şi, prin urmare, la inexistenţa temeiului
răspunderii penale. În al doilea rând, legalitatea răspunderii penale se realizează prin legalitatea
sancţiunilor de drept penal, a pedepsei şi măsurilor educative, care presupune prevederea în
lege a acestor sancţiuni, a naturii şi cuantumului sau duratei lor, precum şi a condiţiilor de
stabilire şi aplicare în cadrul fiecărui raport juridic de răspundere penală. În felul acesta sunt
determinate legal toate condiţiile de existenţă a raportului juridic penal de conflict, adică
condiţiile privitoare la subiectele răspunderii penale, la drepturile şi obligaţiile acestora, la
obiectul raportului juridic de răspundere penală. Realizarea prin constrângere a ordinii de drept
penal are loc, deci, pe baza şi în strictă conformitate cu legea2.
b) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Numai săvârşirea unei
infracţiuni constituie motiv de tragere la răspundere penală. Principiul este consacrat explicit
prin prevederile art. 15 alin. (2) C. pen. Infracţiunea trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii3, şi anume: să fie incriminată de legiuitor (tipicitatea), să fie comisă cu vinovăţie
(culpabilitatea), să nu îndeplinească condiţiile unei cauze justificative şi nici pe cele ale
cauzelor de neimputabilitate.
Principiul este consacrat explicit prin dispoziţia din art. 17 alin. 2 C. pen., care prevede
in terminis că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, şi are multiple şi majore
semnificaţii, dintre care menţionăm pe cele mai importante:
- În primul rând, el exprimă concepţia că răspunderea penală nu poate exista, în sistemul
dreptului nostru penal, decât pentru persoana care a săvârşit o faptă, un act de conduită care
constituie, în condiţiile legii penale, o infracţiune. Răspunderea penală nu se poate întemeia pe
simpla periculozitate, chiar reală, a persoanei sau pe aşa-numita stare periculoasă a acesteia,
câtă vreme această stare n-a fost dată în vileag prin săvârşirea unei infracţiuni. În acest sens,
principiul funcţionează ca o garanţie a libertăţii individuale a persoanei, care nu poate fi subiect
pasiv al răspunderii penale după bunul plac al organelor de stat, ci numai pe baza conduitei
sale, caracterizate de lege ca infracţiune.
- În al doilea rând, acest principiu exprimă concepţia că răspunderea penală se
întemeiază pe un act de conduită exterioară, materială a persoanei obligate la respectarea
normei, dar în acelaşi timp şi pe vinovăţia persoanei, respectiv în săvârşirea actului său de
conduită. Nu se poate concepe răspunderea penală numai pe baza actului de conduită exterioară
a omului, aşa-numita răspundere penală obiectivă, care să-şi găsească temeiul suficient în
însuşi actul de conduită socialmente vătămătoare, indiferent dacă este un act conştient sau
inconştient, dacă este săvârşit cu vinovăţie sau fără vinovăţie, pentru a atrage răspunderea
penală a făptuitorului.
- În al treilea rând, principiul că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
presupune că răspunderea penală există numai din momentul dovedirii vinovăţiei persoanei
pentru săvârşirea infracţiunii care constituie temeiul răspunderii penale. Existenţa infracţiunii
presupune dovedirea ei, care înseamnă dovedirea nu numai a săvârşirii faptei, dar şi a săvârşirii
acesteia cu vinovăţie; în legătură cu aceasta funcţionează principiul constituţional, potrivit
căruia, până la dovedirea vinovăţiei unei persoane, exprimată printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, persoana respectivă este considerată sau prezumată nevinovată (prezumţia de
nevinovăţie, art. 23 alin. 11 din Constituţie). Infractorul dobândeşte deci calitatea de subiect
pasiv al răspunderii penale numai în momentul dovedirii vinovăţiei sale. Această prezumţie de
nevinovăţie funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei învinuite, care, fiind prezumată

2
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Lazăr, Drept penal partea generală, Editura
Nova, Bucureşti, 1997, p. 368.
3
Pentru o abordare detaliată a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, a se vedea şi E. G. Simionescu, Drept penal.
Partea generală 1, curs universitar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2014, pp. 70-79.
nevinovată, se poate apăra, prin toate mijloacele de probă pe care le consideră nepotrivite,
împotriva învinuirii ce i se aduce.
- În al patrulea rând, din însăşi formularea principiului infracţiunii ca unic temei al
răspunderii se înţelege că regula pe care el o conţine are în vedere toate formele sub care se
poate prezenta infracţiunea, în înţelesul pe care legiuitorul însuşi îl explică prin dispoziţia din
art. 174 C. pen.4. În acest înţeles, poate constitui temei al răspunderii penale a unei persoane
atât săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni fapt consumat sau a unei tentative pedepsibile,
cât şi participarea ei la vreuna dintre acestea, în calitate de autor, instigator sau complice.5
c) Principiul umanismului. Umanismul răspunderii penale a constituit şi constituie o
caracteristică a principiilor fundamentale ale sistemului de drept penal român.
Conform acestui principiu, umanismul răspunderii penale trebuie să privească, pe de o
parte, protecţia ce se impune a fi asigurată persoanei fizice, drepturile şi libertăţile acesteia, iar,
pe de altă parte, îi vizează pe cei care au încălcat legea penală, deoarece constrângerea penală
trebuie raportată la fapta săvârşită şi la persoana făptuitorului, nefiind admis ca prin executarea
pedepsei să se cauzeze suferinţe fizice şi psihice infractorului. Este adevărat că în actualul Cod
penal legiuitorul nu a mai prevăzut în mod expres scopul pedepsei (aşa cum bine şi justificat
se prevedea în Codul penal din 1969), dar aceasta nu înseamnă că prin aplicarea şi executarea
pedepsei se poate aduce atingere unor valori fundamentale privind drepturile şi libertăţile
omului.
Răspunderea penală presupune6 utilizarea unor instrumente care să asigure respectarea
demnităţii umane; în angajarea răspunderii penale este exclusă utilizarea mijloacelor care
conduc la degradarea şi umilirea fiinţei umane7. Este important a reţine că răspunderea penală
uzitează instrumente care, prin natura şi conţinutul lor, nu au ca finalitate, sub nicio formă,
umilirea ori degradarea persoanei, ci, din contră, proiectează o serie de mijloace şi metode
menite să conducă la resocializarea infractorului.
Răspunderea penală apare astfel, în sistemul dreptului nostru penal, ca o instituţie cu
caracter democratic şi umanist8, care ţine seama de condiţia umană, de determinismele
conduitei sociale a omului şi de posibilitatea lui de a-şi dirija în mod liber voinţa.
d) Principiul personalităţii răspunderii penale. Pornind de la regula conform căreia
în dreptul penal este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia, am reţinut printre principiile
răspunderii penale şi pe acela potrivit cu care răspunderea penală este personală9. Răspunderea
penală are caracter personal, ea incumbă exclusiv persoanei care, având obligaţia de a respecta
legea penală şi săvârşind cu vinovăţie fapta prevăzută de norma incriminatoare, a devenit
subiect pasiv al răspunderii penale.
Personalitatea răspunderii penale are drept consecinţă personalitatea pedepsei, care
semnifică faptul că pedeapsa trebuie aplicată şi executată de cel ce a săvârşit infracţiunea
(subiectul activ al răspunderii penale), nefiind posibil ca o altă persoană să execute pedeapsa
aplicată altei persoane10.
De altfel, potrivit art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă
în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă a intervenit decesul

4
Potrivit dispozițiilor art. 174 C.pen., prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege
săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și
participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.
5
C. Bulai, Manual de drept penal partea generală, Editura All Educaţional SA, 1997, p. 317-319
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
V. Dongoroz, Drept penal. Partea Generală, Reeditare ediţiei din 1939, Editura Societăţii „Tempus” şi
Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 19.
9
C. Bulai, Manual de drept penal..., p. 319.
10
Ibidem.
suspectului ori al inculpatului persoană fizică, ceea ce înseamnă că sancţiunea nu mai poate fi
aplicată, iar răspunderea penală nu mai poate fi atrasă.
e) Principiul individualizării răspunderii penale. Cadrul juridic al acestui principiu
îl constituie art. 74 C. pen., în care se prevede că stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei
se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se
evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum
şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea
rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul
urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta,
starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
f) Principiul unicităţii răspunderii penale. Conform acestui principiu, răspunderea
penală este unică (ne bis in idem), în sensul că săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură dată
răspunderea penală, altfel spus, pentru săvârşirea unei infracţiuni nu pot exista decât o singură
pedeapsă şi, implicit, o singură răspundere penală.
În literatura de specialitate11 există observaţia justificată potrivit căreia principiul
unicităţii răspunderii penale stabileşte corelaţia dintre infracţiune, răspundere penală şi
pedeapsă.
g) Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Potrivit acestui principiu, în cazul
săvârşirii unei infracţiuni, apar ca inevitabile aplicarea unei pedepse şi, implicit, tragerea la
răspundere penală a infractorului. Realizarea acestui principiu este asigurată prin aplicarea
principiului oficialităţii acţiunii penale.
h) Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Trecerea unui anumit interval de
timp prevăzut de lege de la săvârşirea infracţiunii duce la prescripţia răspunderii penale
(art. 153 şi urm. C. pen.). Prescriptibilitatea răspunderii penale se întemeiază pe raţiuni de
politică penală. Ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, răspunderea penală
trebuie să intervină cât mai curând cu putinţă după săvârşirea infracţiunii, deoarece
sancţionarea imediată şi fermă a infractorului sporeşte eficienţa constrângerii, întăreşte
autoritatea legii penale şi funcţia preventivă a acesteia. Dimpotrivă, cu cât răspunderea penală
intervine mai târziu după săvârşirea infracţiunii, cu atât eficienţa ei se reduce, rezonanţa
infracţiunii se reduce treptat, ceea ce face ca intervenţia tardivă a răspunderii penale să
trezească animozităţi ce fuseseră uitate. Adăugând la aceasta starea de incertitudine creată prin
neintervenţia răspunderii penale, precum şi faptul că infractorul, aflat în tot acest interval sub
ameninţarea răspunderii penale şi a pedepsei, s-a putut îndrepta, se înţelege de ce este necesară
o limitare în timp a răspunderii penale şi înlăturarea acesteia prin prescripţie12.

11
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 402.
12
Potrivit dispozițiilor art. 153 alin.2-3 C.pen., prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracțiunilor
de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise; b) infracțiunilor prevăzute la
art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei; Prescripția nu înlătură răspunderea
penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție,
generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.