Crezul unui om de știință umanist

Julian Huxley
Consider că textul lui Julien Huxley este o pledoarie pentru existență. Traversând rapid
catalogul tristeții, dar și al fericirii ei, umanistul nu susține atât preponderența frumuseții
vieții, cât mai cu seamă posibilitatea frumuseții ei. De asemenea, pentru el nu există valoare ori
frumusețe, însă există un indice pentru fiecare dintre cele două. Astfel, există valori colective
care ne propulsează în sfera unei mașinării sociale și valori individuale despre care Huxley
atenționează că se pot transforma într-un soi de relativism. Ritmul vieții interioare este dat,
pentru el, de aderența fiecărei ființe la mașinăria socială și acest flux nu ar trebui modificat
pentru a porni numai de la el însuși. Așadar, o viață interiorizată, departe de societate și de
factorii ei, nu este în opinia lui o soluție. Aceasta nu înseamnă însă că el ierarhizează
cele două variante considerând că primează comunitatea înaintea individului. Egalizarea
frământărilor interioare și asumarea sinelui, fără a mai fi înnegurat de ideea păcatului sau a
vinovăției, sunt la fel de importante pentru Huxley. Cred că împărtășesc, într-o anumită măsură,
aceeași nesiguranță cu privire la recunoașterea Marilor Adevăruri. Așa cum frumusețea este
pentru Platon o fațetă a Ideii, așa înțeleg și eu că frumusețea se manifestă mijlocit și că orice
virtute sau cusur sunt în aceeași măsură o realitate profundă cu necesitate înjumătățită. Ne
înșelăm crezând că echilibrul presupune o constantă. Echilibrul este rezultatul armonizării
întregului, iar întregul acestei lumi este alcătuit și traversat în permanență de contradictoriu, de
incertitudine și sacrificiu. Mai mult, consider că majoritatea răspunsurilor provoacă
suferință, deoarece întrebarea este în esență greșită. Întrebarea pe care oamenii ar trebui sa și-o
adreseze ar fi cum pot să formeze un echilibru între viața interioară și cea exterioară.
Societatea in care o persoana se dezvolta poate să o determine fie să își închidă
orizonturile și să nu mai comunice la fel cu exteriorul, fie sa își neglijeze sinele. Pentru a fi
cu adevărat împlinit trebuie să începi printr-o introspecție care să te ajute să te definești ca
persoană. Apoi, confruntând concluziile obținute cu viața exterioară să afli care este
principiul tău de bază, în ce crezi tu mai presus de orice altceva. Omul pleacă de la premise
greșite în funcție de natura răspunsului pe care îl caută. Dacă el vrea să creadă în
nemurire și își pune întrebări legate de ea, înseamnă că premisa lui este existența lui
Dumnezeu. Huxley consideră divinitatea o idee bazată pe emoție și sentiment, neîntemeiată,
o promisiune facilă care îl ajută pe om să își găsească mântuirea, dar care îi distruge contactele
reale cu lumea și îi formulează răspunsuri eronate, care cel mai adesea îi produc suferință.
Îmbinarea ideii de mântuire cu fluxul interior al conștiinței, spune Huxley, ar putea avea
același rezultat: mântuirea. Însă această mântuire este „o extindere a miezului nostru intim”,
deci o armonizare în spirit. Tind să îi susțin punctul de vedere, întrucât cred că există o
igienă spirituală care nu este esențialmente divină și poate fi atinsă prin frumosul răspândit
de noi înșine în jurul nostru și totodată prin receptarea esteticului și prelucararea lui în
ființa noastră intimă. În privința durerii, ideile sale nu corespund cu modul meu personal de a
privi lucrurile, deoarece tind să înțeleg lucrurile mult mai analitic, dintr-un unghi subiectiv.
Pentru mine durerea nu este pur fizică, ci ea are fundamente psihologice mai adânci. Durerea
psihică este ușor transimisibilă trupului, cu alte cuvinte trupul reacționează pozitiv sau
negativ în funcție de starea pe care o avem. Atitudinea lui Huxley în privința durerii este
simplistă, iar soluția pe care o dă poate fi catalogată in același registru. Răspunsurile pe care
noi le căutăm nu sunt în ceilalți, ci mai cu seamă în noi înșine. Sinele nostru trebuie să fie întâi
de toate „primenit”, vindecat de orice boală l-ar fi cuprins: disperare, tristețe, incertitudine.
Abia mai apoi, după ce ne-am dat singuri răspunsurile, vom avea curaj să privim în jur și să
împărțim celorlalți din lumina noastră. Cu toate acestea, îi împărtășesc speranțele despre
viitorul istoric prin armonizarea diversității. Trebuie să vindecăm înainte de a pedepsi, să
iubim înainte de a înțelege, să acceptăm înainte de a judeca. Progresul este înainte de toate
un atribut incontestabil al umanității. Este o coordonată esențială, un flux care nu poate fi oprit,
dar ceea ce este mai important este faptul că noi putem schimba în permanență direcția, îl putem
orienta către latura pozitivă a vieții.