MIHĂILĂ ION

FUNDAMENTELE ȘTIINȚIFICE ALE

JOCURILOR SPORTIVE
HANDBAL

- SUPORT DE CURS -

PITEŞTI 2020
 CUPRINS

SEMNE CONVENŢIONALE .................................................................................................. 1

APARIŢIA, DEZVOLTAREA ŞI RĂSPÂNDIREA JOCULUI DE HANDBAL .................. 2
Istoria jocului de handbal ..................................................................................................... 2
Apariţia jocului de handbal în România ................................................................................ 4
România - întrecerile interne şi internaţionale ...................................................................... 5
ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL ................................................................................... 12
Faza I a atacului – contraatacul ........................................................................................... 12
Faza a II-a a atacului contraatacul susţinut .......................................................................... 17
Faza a III-a a atacului – organizarea .................................................................................... 19
Faza a IV-a a atacului jocul în sistem .................................................................................. 20
FORME DE JOC ÎN ATAC ................................................................................................... 25
Atacul poziţional ................................................................................................................. 25
Atacul în circulaţie............................................................................................................... 26
SISTEME DE JOC ÎN ATAC ................................................................................................ 28
Sistemul de atac cu un jucător pivot .................................................................................... 28
Sistemul de atac cu doi pivoţi .............................................................................................. 28
Metodica instruirii tehnicii şi tacticii jocului ....................................................................... 29
APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL .............................................................................. 30
Faza I a apărării – replierea ................................................................................................. 30
Faza a II-a a apărării – zona temporară ............................................................................... 31
Faza a III-a a apărării - organizarea ..................................................................................... 32
Faza a IV-a a apărării – jocul de apărare în sistem .............................................................. 32
Forme şi sisteme de joc în apărare....................................................................................... 34
TEHNICA ŞI TACTICA HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ .................................................... 43
Noţiuni generale .................................................................................................................. 43
Modelul de joc pentru lecţiile de clasă şi pentru orele opţionale din aria curriculară ......... 44
Fazele jocului de atac şi conţinutul tehnico-tactic al acestora ............................................. 45
Fazele jocului de apărare şi conţinutul tehnico-tactic al acestora ....................................... 50
HANDBALUL ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT DIN ARIA
CURRICULARĂ ..................................................................................................................... 54
Obiective de referinţă şi tehnologia acţionării pe clase şi ani de studiu .............................. 54
Indicaţii metodice privind predarea handbalului în şcoală .................................................. 63
HANDBALUL ÎN ORELE EXTRACURRICULARE .......................................................... 65
Noţiuni generale .................................................................................................................. 65
Atragerea spre handbal şi selecţia ....................................................................................... 66
Proiectarea instruirii la o echipă a şcolii generale ............................................................... 68
Modele orientative de programe pentru activităţile opţionale la disciplina handbal ........... 74
NOŢIUNI DE REGULAMENT ............................................................................................. 78
Terenul de joc ...................................................................................................................... 78
Timpul de joc ....................................................................................................................... 81
Mingea ................................................................................................................................. 82
Echipa .................................................................................................................................. 82
Portarul ................................................................................................................................ 83
 Spaţiul de poartă .................................................................................................................. 84
Jucarea mingii ...................................................................................................................... 84
Comportarea faţă de adversar .............................................................................................. 85
Marcarea unui gol ................................................................................................................ 86
Aruncarea de începere ......................................................................................................... 86
Aruncarea de la margine ...................................................................................................... 87
Aruncarea de la poartă ......................................................................................................... 87
Aruncarea liberă .................................................................................................................. 87
Aruncarea de la 7 m ............................................................................................................. 88
Executarea aruncărilor ......................................................................................................... 89
Sancţiunile disciplinare........................................................................................................ 89
Arbitrii ................................................................................................................................. 92
Scorerul şi cronometrorul .................................................................................................... 93
Semnalizările standard ale arbitrilor .................................................................................... 94
HANDBAL BEACH ............................................................................................................... 96
Terenul de joc ...................................................................................................................... 96
Timpul de joc ....................................................................................................................... 97
Mingea ................................................................................................................................. 97
Echipa .................................................................................................................................. 97
Portarul ................................................................................................................................ 98
Spaţiul de poartă .................................................................................................................. 98
Jucarea mingii ...................................................................................................................... 98
Comportamentul faţă de adversar ........................................................................................ 98
Marcarea unui gol ................................................................................................................ 98
Angajamentul ...................................................................................................................... 99
Repunerea mingii în joc....................................................................................................... 99
Repunerea mingii în joc de către portar............................................................................... 99
Aruncarea liberă .................................................................................................................. 99
Aruncarea de la 6 m ............................................................................................................. 99
Mingea de arbitru................................................................................................................. 99
Executarea aruncărilor ....................................................................................................... 100
Sancţiunile ......................................................................................................................... 100
Arbitrii ............................................................................................................................... 100
MINIHANDBALUL ............................................................................................................. 101
Noţiuni generale ................................................................................................................ 101
Regulamentul jocului ......................................................................................................... 101
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................. 103
 SEMNE CONVENŢIONALE

Jucător în atac

Jucător cu mingea

Jucător în apărare

P Portar

Fentă de pornire

Blocaj

Drumul mingii

Deplasarea jucătorului fără minge

Aruncarea la poartă

Pasă în pătrundere

Minge

Driblingul

A Antrenor

1
 APARIŢIA, DEZVOLTAREA ŞI RĂSPÂNDIREA JOCULUI DE HANDBAL

Istoria jocului de handbal

Apariţia jocului de handbal din România
România - întrecerile interne şi internaţionale
ISTORIA JOCULUI DE HANDBAL

Răspunzând la întrebarea: ,,când şi cum s-a născut handbalul?”, de la început, o

surpriză: istoricii afirmă că el a apărut înaintea fotbalului!. Bazându-se pe argumentul că
totdeauna omul a avut o mai mare abilitate în lucrul cu mâinile şi găsind în Odiseea lui
Homer, în desenele lui Claudius Galenus (130-200 e.n.) şi în cântecele lui Walther von der
Wogelweide (1170-1230) descrierea unor jocuri cu caracteristicile handbalului, ei îi stabilesc
originile în antichitate şi evoluţia până în evul mediu.
În timpul Imperiului Roman, la începutul erei noastre, băile publice (termele) erau
special amenajate pentru practicarea exerciţiilor fizice şi a jocurilor cu mingea. Denumirea
romană a mingii ere ,,pila”, iar romanii foloseau mai multe tipuri de mingi: fallis (balon cu
aer bătut cu pumnul care purta o mănuşă rigidă), trigonul (o minge mică jucată în trei),
pagaenica (minge populară ţărănească). Pe nisip se juca un joc între două echipe asemănător
handbalului numit, harpastum, mingile fiind confecţionate din piele şi umplute cu fulgi,
făină, pământ, aer, etc.
De la aceste forme primitive de handbal, istoria face un salt până în secolul XIX, când
reapare prin transformarea unor jocuri cu caracter popular şi sub influenţa altor jocuri
sportive, în special a fotbalului, din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult.
Handbalul, ca joc sportiv de echipă, în care jucătorii, aruncând mingea cu mâna, încearcă să o
introducă în poarta echipei adverse, este un joc relativ tânăr, comparativ cu alte jocuri
sportive.
Cuvântul handbal (hand = mână, boll = minge) provine din germană (Handball) şi
franceză şi engleză (hand-bal).
În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în şcoli ca material didactic,
rod al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi profesori de educaţie fizică. Vom lua în
considerare ca dată de atestare a fiecărei variante, momentul în care depăşesc “curtea şcolii”
iar ca “părinte” pe cel care i-a dat un regulament oficial şi l-a lansat într-o formă
competiţională în afara orelor de educaţie fizică.
Se disting şi sunt atestate trei rădăcini multinaţionale, fiecare cu o variantă nu prea
mult deosebită de handbalul consacrat şi practicat astăzi pe toate cele cinci continente.
1. DANEMARCA 1904 “HAANDBOLD” profesor HOLGER NIELSEN
2. CEHOSLOVACIA 1905 “HAZENA” profesor VACLAV KARAS
3. GERMANIA 1919 “HANDBALL” profesor KARL SCHELENTZ
1. Handbalul nordic de sală. Povestea adevărată a jocului de handbal începe în anul
1898, când directorul şcolii REALE din localitatea ORDRUP – Danemarca, interzice elevilor
practicarea fotbalului din cauza numeroaselor accidentări care determinau foarte multe
absenţe de la cursuri. Pentru a nu renunţa la jocul cu mingea, băieţii din clasele superioare au
început să joace fotbal … cu mâna.
Profesorul lor de educaţie fizică HOLGER NIELSEN, participant la prima ediţie a
Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896, la probele de tir şi scrimă, este cucerit de această
idee a elevilor săi, dând acestui nou joc un cadru organizat, stabilind şi primele reguli. Îl
denumeşte în mod logic “HAANDBOLD” în replică la FOOTBALL. Terenul avea circa 45m
x 35m, atât cât permitea curtea şcolii, poarta 2m x 3m, echipele erau formate din 7 jucători, la
fel ca astăzi, dar mingea era tot de fotbal şi se purta ca la rugby (driblingul a apărut ceva mai

2
târziu), se arunca de la o linie dreaptă (ca la handbalul pe plajă de astăzi) aflată la o distanţă
care a variat între 8 şi 6 metri.
În anul 1904 profesorul HOLGER NIELSEN redactează şi tipăreşte într-o mică
broşură un regulament al acestui nou joc sportiv practicat în aproape toate şcolile din
Danemarca, iar după 1906 şi în Suedia.
Am socotit anul 1904 data oficială “de naştere” a handbalului ca joc sportiv deoarece
atunci a apărut primul regulament oficial şi primele jocuri interşcoli din diverse oraşe, şi nu
1898 când s-a petrecut povestea noastră dar care a rămas în cercul închis al „curţii şcolii
respective”.
2. Hazena. Tot la începutul secolului 20, după unele date în 1894, în Cehoslovacia
inspectorul ministerial pentru educaţie fizică JOZEF KLEMKER introduce în programa
şcolară un joc dinamic asemănător ca idee generală cu handbalul de astăzi.
În anul 1905 profesorul VACLAV KARAS din Praga, şi imediat în 1906 profesorul
ANTONIM KRISTOF consacra acest joc dându-i un cadru competiţional cu regulamente
denumindu-l CESKA HAZENA spre a se deosebi mai clar de handbalul nordic dar şi pentru
a-şi asigura paternitatea.
Terenul de joc avea 35m x 25m, numărul jucătorilor a fost de la început 7, mingea era
din acest an (1905) una specială mult mai mică ca cea de fotbal, a apărut şi driblingul la 4-5
paşi dar putea fi repetat, semicercul era mai întâi la 4m apoi în final la 6m. Poarta 2,40 pe 2m.
Diferenţa evidentă faţă de cel nordic era doar faptul că se putea juca şi pasa din semicerc dar
numai din afara lui se arunca la poartă.
Jocul foarte răspândit în Cehoslovacia a avut perioada lui de glorie, chiar şi un unic
Campionat Mondial – feminin în 1930 la Praga câştigat bineînţeles de Cehoslovacia.
Răspândirea lui s-a limitat la câteva ţări din jurul Cehoslovaciei şi în România dar numai sub
formă de demonstraţie ale unor echipe feminine.
3. Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal în 11 jucători – este o “invenţie
nemţească” şi îl are ca autor final pe profesorul KARL SCHELENZ, şeful catedrei de atletism
de la facultatea de educaţie fizică din Berlin.
Profesorul SCHELENZ a experimentat cu studenţii lui timp de doi ani o variantă a
unui joc cu mâna inspirat din câteva jocuri dinamice folosite în orele de educaţie fizică:
TORBALL, FOLKERBALL şi o variantă denumită chiar HANDBALL pe care profesorul
MAX HEISER l-a definit şi practicat chiar din 1917. A preluat de la fiecare câte ceva le-a
scos din sala de gimnastică şi într-o formă finală le-a transpus pe terenul de fotbal respectând
dimensiunile şi marcajul respectiv.
Echipele au fost formate din câte 11 jucători repartizaţi după cum urmează: un portar,
2 fundaşi, 3 mijlocaşi şi 5 înaintaşi. Mingea umplută, întrebuinţată la torball, a fost înlocuită
cu una obişnuită de volei sau de fotbal. S-a permis alergarea cu mingea în dribling şi lupta
între jucători pentru intrarea în posesia mingii prin atacarea directă a adversarului. Prin
aceasta, jocul a câştigat în dinamism şi spectaculozitate, iar lupta pentru minge a căpătat o
notă de bărbăţie. La început, din cauza circumferinţei prea mari a mingii mânuirea acesteia
era mai dificilă. Pasele erau scurte şi aruncările la poartă lipsite de forţă şi precizie. Cu timpul
s-au adus diferite modificări regulilor jocului, cu scopul de a se permite o mai bună dezvoltare
a tehnicii şi tacticii. Mingea a fost micşorată, având circumferinţa de 58-60 cm, iar
modificările care s-au adus regulii de ofsaid au determinat schimbări în sistemele de atac şi de
apărare, au influenţat pozitiv dezvoltarea tehnicii, au determinat cerinţe mai ridicate de
pregătire fizică şi au contribuit la creşterea spectaculozităţii acestui joc.
Nemţii l-au socotit ca sport naţional, în orice caz copilul lor de suflet şi l-au
denumit “GROSSFELD HANDBALL” (handbal pe teren mare) spre a-l deosebi categoric de
cel nordic căruia i-au zis “HALLEN HANDBALL” (handbalul de sală) şi de CESKA
HAZENA.

3
 Răspândirii lui explozive în Germania şi apoi în Europa îi urmează o perioadă de
glorie şi dominaţie. În 1925 primul meci internaţional AUSTRIA – GERMANIA 6-3 la
masculin iar în 1930 primul joc la feminin AUSTRIA – GERMANIA 5-4.
În 1936 la Berlin handbalul (în 11 jucători) este prezent prima oară la Jocurile
Olimpice, locul 1 Germania, România ocupând locul 5. De notat că condiţionată de Federaţia
Internaţională, Germania organizează şi un C.M. de handbal în 7 cu un ecou foarte slab, doar
5 echipe – România nu a participat.
În toată această perioadă şi în continuare până în anii '60, handbalul în 11 domină
categoric arena internaţională iar, cel în 7 jucători putem să-i spunem cu adevărat nordic
fiindcă se juca cu deosebire, în Danemarca şi Suedia, în celelalte ţări din Europa se făceau ce-
i drept demonstraţii şi chiar turnee uneori de hazena sau handbal în 7 combinat mai mult ca o
curiozitate. După anii '60, ultimul C.M. de handbal în 11 la masculin 1959 şi la feminin 1960,
el va ceda total dominaţia în favoarea fratelui mai mic (handbal în 7) care va rămâne singur şi
total stăpân pe arena sportivă. După anii 70 nici nu se mai vorbeşte de handbalul în 11 şi de
hazena de parcă nici nu au existat.
APARIŢIA JOCULUI DE HANDBAL ÎN ROMÂNIA
În România handbalul a pătruns prin “filiera germană” în anii 1920 – 1921 imediat
după lansarea lui oficială la Berlin în anul 1919 de către profesorul KARL SCHELENTZ.
Ne referim la handbalul în 11 jucători pe terenul mare de fotbal care va domina
categoric cele doua surori mai mici – handbalul în 7 pe teren mic şi Hazena Ceha – în toată
această perioadă interbelică.
Adevărata poveste a handbalului din România începe în anul 1920 când un mic grup
de profesori de educaţie fizică din Ardeal, de la Sibiu, Bistriţa şi Braşov, unii cu studii
superioare de specialitate în Germania sunt invitaţi de rectorul facultăţii din Berlin şi de fostul
lor profesor de atletism KARL SCHELENTZ (părintele handbalului în 11 jucători) să asiste la
marile serbări sportive tradiţionale cu ocazia sfârşitului de an şcolar, abia reluate după război.
Cu această ocazie profesorii noştri au asistat şi la o serie de meciuri din marea
competiţie “Cupa Germaniei” – aflată la prima ediţie – cu o participare extraordinară: 10
echipe masculine, 4 feminine şi 4 de juniori.
Întorşi în ţară şi entuziasmaţi de dinamismul acestui sport, l-au introdus imediat în
orele de educaţie fizică din şcolile în care predau.
În anul următor 1921 încep deja meciurile inter-clase în şcoli, la Sibiu chiar pe
stadionul central, iar din 1922 putem vorbi de primele jocuri inter-oraşe cu echipe formate din
elevi dar şi câţiva absolvenţi şi chiar profesorii acestora.
Promotorul acestor acţiuni şi cel pe care putem să-l numim “părintele” handbalului din
România a fost profesorul WILHELM BINDER titularul catedrei de educaţie fizică de la
Liceul BRUKENTAL din Sibiu care l-a introdus ca disciplină obligatorie în şcoală, imediat
după ce văzuse la Berlin meciurile din Cupă şi demonstraţiile studenţilor Facultăţii de
Educaţie Fizică.
Tot WILHELM BINDER a organizat şi primele meciuri de handbal cu public pe
stadionul central din Sibiu între elevii lui, a fost astfel primul antrenor şi primul arbitru din
istoria handbalului românesc. A condus la centru ca unic arbitru toate jocurile din primii ani
inclusiv cele de fete de la liceul din localitate.
Presa din Sibiu din acele vremuri atesta toate acestea mai întâi prin ziarul de limba
germană SIEBEN BURGISCHE DEUTSCHES TAGEBLATT, numărul 14442 din 18 iunie
1921 care semnalează primul meci cu public – pe stadionul mare – al unor echipe de elevi de
la Liceul Brukental, iar peste o săptămână şi primul meci de handbal feminin între elevele
liceului de fete din localitate.
Suntem îndreptăţiţi, pe baza acestor atestări oficiale să spunem că “data naşterii”
jocului de handbal în România este 17 iunie 1921, locul Stadionul Central din Sibiu,
4
“părinte” profesorul WILHELM BINDER iar ca participanţi elevii liceului Brukental şi
elevele liceului de fete.
Handbalul (în 11 jucători) se răspândeşte apoi foarte repede în principalele oraşe din
Ardeal (Sibiu, Mediaş, Bistriţa, Sighişoara), apoi în Banat (Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Arad
1927 – 1928) şi în Regat (Bucureşti, Ploieşti 1930 – 1933), mai apoi şi în Moldova (Iaşi,
Bacău, Galaţi, Piatra Neamţ 1934 – 1935).
Începând cu anul 1931, Sibiul preia organizarea unei competiţii de amploare “Cupa
Transilvaniei”, care din 1933 va cuprinde şi echipe din Banat (Lugoj şi Timişoara) iar din
anul 1934 se transformă în campionat naţional pe trei ligi: Nord – Ardealul; Vest – Banatul;
Sud – Bucureşti şi Ploieşti. În tot acest timp echipa din Sibiu se afla pe primul loc.
După ce în anul 1933 handbalul intră alături de Volei şi Baschet în F.R.V.B.H. în 1936
se constituie independent Federaţia Română de Handbal (F.R.H.).
ROMÂNIA - ÎNTRECERILE INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE
1920 Profesorul WILHELM BINDER de la liceul BRUKENTAL din Sibiu,
introduce handbalul ca disciplină obligatorie la orele de educaţie fizică pentru toate clasele.
Decizia a luat-o după ce în vara aceluiaşi an, asistase la BERLIN şi MÜNCHEN la o serie de
jocuri şi demonstraţii de HANDBALL (în 11 jucători, pe terenul mare de fotbal) creaţie a
Profesorului Universitar KARL SCHELENZ, de la Facultatea de Educaţie Fizică din Berlin.
1921 Cu prilejul serbărilor de sfârşit de an şcolar, pe stadionul mare din Sibiu are loc
un joc demonstrativ de handbal între elevii profesorului WILHELM BINDER care a oficiat şi
ca arbitru.
Cotidianul de limbă germană SIEBENBURGISCHE – DEUTSCHES TAGEBLATT
Nr. 14442 din 18 iunie 1921 consemnează următoarele: “…DEMONSTRAŢIA DE
GIMNASTICĂ A TUTUROR ŞCOLILOR A AVUT LOC ÎN ZIUA DE 17 IUNIE 1921,
JOCURILE LIBERE CARE AU CONTINUAT, AU AVUT URMĂTOARELE
REZULTATE: CLASA V-a REALĂ, CONTRA CLASA V-a GIMNAZIU, BĂIEŢI, LA
HANDBAL 1:0”.
Acelaşi cotidian anunţa câteva zile mai târziu: “ÎN PROGRAMUL PENTRU
DEMONSTRAŢIA DE SFÂRŞIT DE AN A ŞCOLILOR DE FETE (24 IUNIE) LA
PUNCTUL 3 “JOCURI GENERALE” ESTE PREVĂZUT ŞI UN JOC DE HANDBALL”
Pe baza acestor documente scrise afirmăm cu siguranţă că 1921 este “anul de naştere”
a handbalului în România şi mai precis ziua de 17 iunie ca dată certă a primului meci de
handbal desfăşurat în ţara noastră.
Atestarea oficială scrisă confirmă şi PRIMUL ANTRENOR dar şi PRIMUL
ARBITRU din România, profesorul WILHELM BINDER, titularul catedrei de educaţie fizică
de la LICEUL BRUKEMTAL din Sibiu, ai căror elevi sunt deci şi primii jucători de handbal
din România.
1922 Handbal în 11 jucători – la Sibiu pe stadionul central în ziua de 3 mai 1922 în
cadrul unor ample serbări câmpeneşti, în faţa a peste 2000 de spectatori, a avut loc: “o mare
demonstraţie de handbal între elevii claselor mari” sub conducerea profesorului Wilhelm
Binder, care a entuziasmat tribunele şi mai apoi întregul oraş. În săptămâna următoare, ziarul
amintit mai sus, revine de trei ori asupra acestor jocuri consacrând definitiv, existenţa
handbalului ca joc sportiv de competiţie.
1924 Handbal în 11 jucători – la Sibiu, se organizează o primă competiţie oficială
“Campionatul Şcolar al oraşului la handbal” care s-a desfăşurat pe stadionul mare cu
programare anterioară, arbitrii, numeroşi spectatori, clasamente şi premii.
La Bistriţa, Sighişoara şi Braşov handbalul începe să se joace frecvent mai întâi în
liceele mari, unele de limbă germană, unde erau profesori de educaţie fizică “şcoliţi” la
BERLIN.
5
 În acelaşi an se semnalează primele jocuri inter-oraşe Sibiu – Sighişoara, Sibiu –
Bistriţa şi Bistriţa – Braşov meciuri amicale desfăşurate de regulă în cadrul unor serbări
sportive ale societăţilor de gimnastică din oraşele respective.
Asociaţia sportivă H.T.V. (HERMANN STADTER TURNVEREIN) din Sibiu, şi
concomitent asociaţiile similare din Mediaş şi Braşov, înfiinţează secţii de handbal
independente, pe structura unor adevărate cluburi specializate.
- HAZENA – în acest an (1924) se semnalează şi primele jocuri demonstrative în
BANAT ale unor echipe feminine.
Presa din Timişoara atestă oficial un joc cu public între echipele din Jimbolia şi
Timişoara (R.G.M.), scor final 2-0. “Hazena” este un joc originar din CEHOSLOVACIA
foarte asemănător cu handbalul în 7 jucători, de origine nordică.
1925 Handbal în 11 – la Sibiu, Bistriţa şi Braşov şi mai apoi la Arad se organizează
în continuare competiţii şcolare, mai ales toamna şi primăvara.
INTERNAŢIONAL – în Austria se desfăşoară PRIMUL JOC INTERNAŢIONAL
DIN ISTORIA HANDBALULUI (în 11 jucători - masculin) Austria – Germania 6-5
HAZENA (handbal în 7) – la Bucureşti se înfiinţează echipele feminine MACABI şi
STĂRUINŢA în replică la echipele masculine de fotbal. Au avut loc şi câteva jocuri
demonstrative de regulă în deschidere la meciurile de fotbal, pe stadionul CIOCANUL (fost
MACABI) între Juventus şi Universitatea Obor. Demonstraţia de pe stadionul din Obor a fost
mult mediatizată în presă, chiar cu fotografii pe prima pagină. La Bucureşti însă nu poate fi
vorba de o competiţie, ci numai de câteva demonstraţii pentru deliciul spectatorilor de fotbal.
1926 HAZENA – la Timişoara se înscriu în prima competiţie oficială de Hazena 6
echipe feminine, un real succes pentru început. Echipa feminină INDUSTRIA LÂNEI
întreprinde un turneu de 3 jocuri în Iugoslavia. Este prima deplasare peste graniţă şi primele
întâlniri internaţionale din istoria handbalului românesc, şi mai putem spune că ILSA
Timişoara este prima echipă feminină de handbal stabilă, serioasă şi consolidată ca atare şi
care dăinuieşte până astăzi in 2004.
Handbal în 11 – la Sibiu se desfăşoară primul Campionat Şcolar pe etape săptămânale
cu elevi din clasele V – VIII (clasa IX – XII astăzi).
1928 Handbal în 11 – la Sibiu profesorul WILHELM BINDER organizează
PRIMUL CURS DE ARBITRII cu opt candidaţi şi în final cu doar doi absolvenţi.
La REGHIN se înfiinţează prima echipă feminină de handbal din zonă, cuprinzând în
majoritate eleve dar şi senioare, muncitoare sau profesoare de sport.
La Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş şi Sighişoara se organizează competiţii şcolare cu
regularitate şi ocazional întreceri inter oraşe cu elevi şi seniori – profesori de sport, foşti elevi.
INTERNAŢIONAL – la Amsterdam handbalul este prezent prima oară la Jocurile
Olimpice, este drept sub forma unor demonstraţii de popularizare, după ce la un congres
C.I.O. anterior, el fusese trecut pe lista sporturilor “la alegere”.
Tot la Amsterdam la 4 august 1928 a avut loc CONGRESUL DE CONSTITUIRE A
FEDERAŢIEI DE HANDBAL AMATOR (F.I.H.A.) cu 11 ţări. Deşi cu doi membrii prezenţi,
dar fără mandat, România nu a participat oficial.
Se tipăreşte primul Regulament Internaţional de Arbitraj al F.I.H.A. (handbal în 11
jucători).
1928 – 1930 Handbal în 11 – majoritatea Asociaţiilor Sportive (TURNVEREIN –
societăţi de gimnastică) din Ardeal înfiinţează puternice secţii de handbal după modelul celor
din Germania. Pe lângă deja înfiinţatele secţii de la SIBIU, SIGHIŞOARA şi BISTRIŢA apar
şi la MEDIAŞ, BRAŞOV şi CISNĂDIE, apoi la LUGOJ (Muncitorul), TIMIŞOARA (
Rapid), REŞIŢA (S.S.M.R.) şi BUCUREŞTI (Viforul Dacia şi CFR).

6
 După anul 1930 se poate vorbi în România de secţii şi echipe de handbal puternice şi
bine organizate în centrele de mai sus, şi apar tentative mai timide la început la Bacău, Galaţi,
Buhuşi şi Ploieşti.
Hazena (handbal în 7) – încep să se înmulţească demonstraţiile unor echipe feminine
la Bucureşti, Ploieşti şi în Banat. La Arad, Timişoara şi Lugoj, se organizează o competiţie şi
cupe cu o oarecare continuitate.
La invitaţia unuia din pionierii handbalului din România marele jucător, arbitru şi
antrenor IOAN SCHUSCHNING, soseşte la Sibiu părintele handbalului în 11, pe teren mare
KARL SCHELENTZ de la Facultatea de Educaţie Fizică din Berlin. El a condus
antrenamente demonstrative la toate nivelele inclusiv cu echipa naţională în curs de
constituire, şi a ţinut cursuri de antrenori şi arbitrii.
În campionatul naţional masculin, se impune din nou S.G. Sibiu, care învinge în finală
pe S.G. Sighişoara.
Hazena – la Bucureşti pe terenul VENUS, studentele de la ANEF fac o reuşită
demonstraţie de Hazena (asemănătoare cu handbalul în 7) în faţa a peste 8000 de spectatori în
deschidere la un joc de fotbal.
Se dispută primul joc internaţional de handbal în 7 jucători: Suedia – Danemarca scor
18 – 12.
1936 În seara zilei de 7 aprilie 1936 are loc şedinţa de constituire a FEDERAŢIEI
ROMÂNE DE HANDBAL – desprinzându-se astfel de F.R.B.V.H. şi devenind independentă,
ea având la conducere pe marele arbitru şi jucător DRAGAN.
Handbal în 11 – se constituie echipa masculină a României, care după un foarte scurt
stagiu de pregătire susţine PRIMUL MECI INTERNAŢIONAL inter-ţări din istoria
handbalului nostru: ROMANIA – POLONIA 6-4, iar în revanşă Bucureşti – Cracovia 3-7,
ambele întâlniri au avut loc în Polonia.
O selecţionată din Germania susţine câteva jocuri la Sibiu şi Braşov, cu scopul de a
strânge fonduri în vederea participării echipei noastre la Jocurile Olimpice. Pentru prima oară
handbalul este prezent la Jocurile Olimpice (deşi fusese introdus de C.I.O. ca sport la alegere
încă din 1930). La Berlin are loc un turneu de şase echipe (masculine) la care participă şi
echipa noastră. Clasament: 1. Germania; 2. Austria; 3. Elveţia; 4. Ungaria; 5. ROMANIA; 6.
S.U.A. Rezultate: România cu Austria 3-18; cu Elveţia 6-8 şi 10-3 cu S.U.A. Echipa naţională
a fost formată din 12 jucători din Sibiu, Bucureşti, Mediaş şi Braşov. Fraţii HAFFER,
SPECK, ZACHARIS, HOCSMAN, HALMEN, SCHUSTER, HEIDEL, SONNTAG,
HERZOG, KIRSCHNER (şi antrenor), ZOLLER din Sibiu; COMANESCU, DRAGAN şi
FRESCI din Bucureşti; HOLZTREGER şi KAZEMIERSCHI din Mediaş; ORENDI din
Braşov.
După J.O. de la Berlin, echipa noastră evoluează şi la Munchen în faţa unui stadion
arhiplin. Naţionala Germaniei prima Campioana Olimpică a handbalului, ne învinge foarte
greu cu un gol (13-12) acordat de un arbitru “local” se pare după expirarea timpului de joc.
1937 Handbal în 11 – echipa naţională de băieţi de această dată cu o componenţă
mult mai largă, susţine două jocuri internaţionale cu Polonia la Lublin 5-7 şi la Sibiu cu
Austria, o mare victorie 8-7.
Handbal în 7 – la Sibiu se organizează în iarnă primul turneu de handbal în sală cu
participarea a şase echipe din localitate şi două din Mediaş. Turneul pentru echipele
masculine în 7 jucători pe teren mic s-a desfăşurat sistem fulger (două reprize a 15 minute).
Jocurile au plăcut foarte mult, dar turneul nu a fost finalizat deoarece pompierii au interzis în
ultima zi să se facă focul în sală.
Internaţional – consemnăm primul Curs de Arbitrii organizat de Federaţia
Internaţională la Berlin, la care participă şi absolvă şi IOAN SCHUSCHNING din Sibiu, care
primeşte PRIMUL ECUSON DE ARBITRU INTERNAŢIONAL din handbalul românesc.
7
 1938 Handbal în 11 – în mai multe oraşe din Germania se desfăşoară PRIMUL
CAMPIONAT MONDIAL DE HANDBAL masculin pe terenul mare aşa cum spuneau şi
scriau toţi în Germania – ţara de origine a acestei variante GROSSFELDHANDBALL.
În pregătire echipa naţională a României susţine două jocuri ambele la Sibiu. Pierdem
cu echipa Poloniei (7-10) dar câştigăm cu Suedia (10-8) ceea ce ne dă speranţe justificate.
La Campionatul Mondial însă, după ce învingem echipa din Luxemburg cu 11-6,
pierdem de această dată în faţa suedezilor (6-7) şi nu ne calificăm pentru semifinale, ne
clasam însă pe locul V după o nouă victorie asupra Luxemburgului (12-6). Clasamentul
primei ediţii a Campionatului Mondial de handbal (în 11 jucători): 1. Germania; 2. Elveţia; 3.
Ungaria; 4. Suedia; 5. ROMANIA; 6. Cehoslovacia; 7. Polonia; 8. Danemarca; 9. Olanda; 10.
Luxemburg.
La acest prim Campionat Mondial a oficiat ca arbitru şi Ioan SCHUSCHNING din
Sibiu; este deci primul arbitru român care conduce jocuri la un C.M.
După C. M. echipa Germaniei Campioană Mondială, efectuează un turneu în România
învingând la Sibiu cu 3-14 o selecţionată din Ardeal şi la Bucureşti cu 3-18 o echipă cu 50%
jucători din capitală. A fost PRIMA ÎNTALNIRE INTERNAŢIONALĂ INTER ŢĂRI LA
HANDBAL care s-a desfăşurat în Bucureşti.
La Federaţia Română de Handbal erau afiliate în acest an, 1938, peste 25 de secţii de
seniori cu un total de 400 membrii – jucători, ceea ce, referindu-ne la situaţia de atunci şi la
tinereţea acestui joc sportiv, era chiar foarte bine.
- Tot în Germania se organizează în acelaşi an şi Campionatul de Handbal în 7 jucători
– masculin HALLEMHANDBAL cum spuneau nemţii. Federaţia Internaţională a condiţionat
disputarea în aceeaşi ţară şi în acelaşi an a celor două campionate pentru cele două forme ale
aceluiaşi joc sportiv. Clasament: 1. Germania; 2. Austria; 3. Suedia; 4. Danemarca, deci
numai 4 echipe ceea ce atestă că dezvoltarea acestui sport era încă foarte lentă şi limitată în
acei ani. România nu a participat deşi, mai ales jucătorii din Bucureşti doreau acest lucru.
1939 Handbal în 11 – în preajma războiului activitatea handbalistică scade
considerabil în momentul în care se dezvoltase atât pe plan intern cât şi internaţional.
În această situaţie au loc totuşi două întâlniri internaţionale, la Bucureşti pe stadionul
ANEF (ulterior Republicii şi apoi demolat). Echipa reprezentativă masculină a României se
revanşează în faţa Suediei după înfrângerea de la C.M. 1938, scor 5-4. De menţionat că golul
victoriei din jocul cu echipa Suediei a fost marcat de profesorul universitar şi rector la ANEF,
mai târziu, LEON TEODORESCU care între fotbal şi baschet, a mai practicat şi handbalul,
dovadă a polivalenţei sportivilor din acele vremuri.
Tot la Bucureşti şi tot pe stadionul ANEF pierdem de această dată la scor 3-19 în faţa
Campioanei Olimpice şi Mondiale Germania.
1940 – 1945 În perioada războiului activitatea handbalistică în mod practic aproape
a încetat şi totuşi împătimiţii acestui sport din Ardeal şi Bucureşti reuşesc să organizeze
sporadic întâlniri amicale şi chiar campionate.
În această situaţie în toată perioada războiului 1940 – 1945, deşi au fost organizate
competiţii cu turnee finale, nu putem spune că a existat oficial un Campionat Naţional.
1946 - în luna iulie a avut loc la Copenhaga congresul care a hotărât dizolvarea F.I.H.A. şi
constituirea unei noi organizaţii internaţionale care să poarte denumirea de Federaţia
Internaţională de Handbal (F.I.H.). Prin aceasta s-au deschis noi perspective de
dezvoltare şi răspândire a jocului în Europa şi în întreaga lume.
- primul joc postbelic între Austria şi Franţa (feminin), disputat la Paris şi încheiat cu
victoria primei echipe cu scorul de 7 : 2.
1949 - la Timişoara au loc primele jocuri internaţionale postbelice între echipele masculine
şi feminine ale ţării noastre şi Ungariei, pe care le pierdem cu 7 : 1, respectiv 4 : 1.
- are loc prima ediţie a Cupei României la handbal în 11 - masculin.
8
1950 - se înfiinţează divizia A pentru echipele masculine şi se desfăşoară a doua ediţie, şi
ultima, a Cupei României la handbal masculin (în 11 jucători).
- la Ştrandul Tineretului din Bucureşti s-a desfăşurat primul curs de antrenori de
handbal la care au participat aproximativ 40 de profesori de educaţie fizică.
- la Timişoara se dispută prima competiţie de handbal în sală între echipele masculine
din localitate.
1951 - pe Stadionul Republicii, în prezenţa a 35000 de spectatori, echipa masculină de
handbal în 11 învinge cu scorul de 14 : 13 reprezentativa Cehoslovaciei.
- se organizează primele jocuri de handbal în sală la Bucureşti.
1955 - se înfiinţează divizia A pentru echipele feminine.
1956 - la Frankfurt pe Main, echipa feminină de handbal în 11 a României uimeşte lumea
sportului prin valoarea, prin calitatea pregătirii şi a jocului prestat. În finala competiţiei
învinge echipa ţării gazdă cu scorul de 6 : 5 şi cucereşte primul titlu mondial la
handbal feminin (în 11 jucători). Lotul echipei: Irina Naghi Climovschi, Ana Stark
Stănişel, Irina Ghunter Kim (portari); Carolina Răceanu Cârligeanu, Aurora Bran
Alexandrescu, Aurelia Sălăgean Tudor, Ileana Kolesnikov Giulescu, Iozefina Ugron
Ştefănescu, Magda Drasser Haberpusch (apărătoare); Victoriţa Dumitrescu, Elena
Rado Jianu, Mora Windt Martini, Lucia Dobre, Elena Pădureanu, Maria Scheip
Constantinescu (înaintaşe). Antrenori: Constantin C. Popescu Pilică, Nicolae Nedef,
Gabriel Zugrăvescu (în pregătire).
- la Bucureşti a avut loc primul joc internaţional oficial de handbal în 7, în cadrul Cupei
Europei interoraşe, în care echipa oraşului Bucureşti a întrecut cu scorul de 14 : 13
echipa oraşului Belgrad.
1958 - în R.D.G., echipa masculină ia parte pentru prima dată la un campionat mondial de
handbal în 7, obţinând rezultate slabe, ca şi echipa feminină în 1957, datorită lipsei
pregătirii specifice şi a experienţei internaţionale.
1959 - la Campionatul Mondial de handbal în 11, organizat în Austria, echipa masculină
obţine titlul de vicecampioană mondială.
1960 - în Olanda echipa feminină cucereşte pentru a doua oară titlul mondial de handbal în
11 şi medaliile de aur. Lotul echipei: Irina Climovschi, Ana Stark , Irina Ghunter
(portari); Carolina Cârligeanu, Aurelia Sălăgean , Iozefina Ştefănescu, Aurora
Popescu, Victoriţa Dumitrescu, Elena Jianu, Lucia Dobre, Elena Pădureanu, Aureli
Szoko, Elena Roşu, Antoneta Vasile, Maria Constantinescu, Aurora Niculescu.
Antrenori: Constantin C. Popescu, Nicolae Nedef.
1961 - la a doua ei participare la un Campionat Mondial, echipa masculină cucereşte primul
său titlu de campioană mondială de handbal în 7, învingând în finala de la Dortmund
echipa Cehoslovaciei. În faţa a 15.000 de spectatori după o dramatică şi memorabilă
finală cu două prelungiri şi opt situaţii de egal România va deschide ,,Era supremaţiei
echipei Naţionale a României timp de 17 ani”, câştigând cu scorul de 9 – 8. Lotul
echipei: Mihai Redl, Ion Bogolea, Otto Telman, Petre Ivănescu, Gheorghe Covaci,
Virgil Hnat, Ion Mozer, Aurel Bulgaru, Mircea Costache II, Geo Bădulescu, Mircea
Costache I, Cornel Oţelea, Gheorghe Coman, Olimpiu Nodea. Antrenori: Oprea Vlase,
Nicolae Nedef.
1962 - România organizează Campionatul Mondial feminin de handbal în 7. În potcoava
Stadionului Republicii din Bucureşti, în finala competiţiei, la care au asistat 17 000 de
spectatori, echipa ţării noastre câştigă jocul cu Danemarca cu scorul de 8:5, cucerind
astfel al treilea titlu mondial al său. Au făcut parte din lotul României: Irina Naghi
Climovschi, Liliana Borcea Biro (portari), Ana Stark Stănişel, , Iozefina Ştefănescu,
antoneta Vasile Oţelea, Aurora Niculescu Leonte, Elena Hedeşiu, Edeltraut Frantz,
Iuliana Nako, Victoria Dumitrescu, Constanţa Dumitrescu, Aurelia Szoke, felicia

9
 Gheorghiţă, Cornelia Constantinescu, Ana Nemetz. Antrenori: Constantin Popescu
Pilică, Nicolae Nedef.
1964 - la Campionatul Mondial masculin de handbal în 7, organizat în Cehoslovacia, echipa
ţării noastre cucereşte cel de-al doilea titlu mondial, învingând naţionala Suediei cu
scorul de 25-22, şcoala românească de handbal fiind pe deplin recunoscută pe plan
internaţional. Sub comanda antrenorilor Ioan Kunst Ghermănescu, Nicolae Nedef şi
Eugen Trofin au jucat Mihai Redl, Virgil Tale, Ion Bogolea, Iosif Iacob, Petre
Ivănescu, Olimpiu Nodea, Mircea Costache I, Virgil Hnat, Cornel Oţelea, Ioan Mozer,
Aurel Bulgaru, Mircea Costache II, Gheorghe Gruia, Ion Popescu, Cezar Nica.
1966 - în Austria se organizează ultima ediţie a Campionatului Mondial masculin de handbal
în 11 jucători.
1967 - la Campionatul Mondial din Suedia, echipa masculină ocupă locul III.
1970 - în Franţa, s-a organizat Campionatul Mondial masculin, la care echipa noastră, făcând
dovada unei capacităţi de performanţă ridicată, a izbutit să învingă în finală echipa
R.D.G. şi să reintre în posesia titlului mondial, pe care îl cucereşte pentru a treia oară.
În finala găzduită de ,, Palais de Handball” din Paris în tribunele căruia au luat loc 12
000 de spectatori România câştigă cu scorul de 13 - 12 după patru reprize de
prelungiri (10-10; 12-12). Lotul echipei: Cornel Penu, Alexandru Dincă, Ştefan Orban,
Valentin Samungi, Gheorghe Gruia, Cornel Oţelea, Cristian Gaţu, Gheorghe Goran,
Mihai Marinescu, Titus Moldovan, Roland Guneş, Ghiţă Licu, Ion Popescu, Gabriel
Kicsid, Ştefan Birtalan. Antrenori: Nicolae Nedef, Oprea Vlase, Eugen Trofin.
1972 - handbalul (în 7) este prezent pentru prima dată la Jocurile Olimpice de la München.
Echipa masculină a ţării noastre ocupă locul III şi obţine astfel, medaliile de bronz.
1973 - în Iugoslavia, echipa feminină revine pe podiumul campionatului mondial, clasându-
se pe locul II.
1974 - echipa masculină câştigă pentru a patra oară titlul mondial, învingând în finală
echipa ţării organizatoare, R.D.G. , cu scorul de 14-12. La acest campionat mondial
Ştefan Birtalan a fost declarat cel mai eficient jucător al ,,mondialelor”, Cornel Penu
- cel mai bun portar, iar Cristian Gaţu cel mai bun jucător. Antrenorii Nicolae Nedef
şi Oprea Vlase au condus următorii jucători: Cornel Penu, Ştefan Orban, Alexandru
Dincă, Roland Guneş, Ghiţă Licu, Marin Dan, Adrian Cosma, Mircea Ştef, Cristian
Gaţu, Radu Voina, Mircea Grabovschi, Werner Ştockl, Ştefan Birtalan, Constantin
Tudosie, Liviu Bota, Gabriel Kicsid.
1976 - cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Montreal, a fost organizat pentru prima dată un
turneu pentru echipe feminine, România clasându-se pe locul IV, în timp ce
selecţionata masculină a obţinut medaliile de argint după finala 15-19 cu U.R.S.S.
1980 - la Jocurile Olimpice de la Moscova, echipa reprezentativă masculină se clasează pe
locul III câştigând medaliile de bronz.
1983 - echipa masculină de handbal câştigă Supercupa Campionilor mondiali şi Olimpici, în
Germania la Dortmund.
1984 - la Olimpiada de la Los Angeles, echipa masculină de handbal a României ocupă locul
III, dispunând în finala mică de Danemarca cu scorul de 23-19.
1990 - la Campionatul Mondial de handbal din Cehoslovacia, echipa României (masculin)
revine în elita handbalului mondial, cucerind medalia de bronz, învingând în finala
mică reprezentativa Iugoslaviei.
Campionate Mondiale Universitare
Masculin: medalii de aur 1973 – Suedia, 1975 – România, 1977 – Polonia, 1981 – Franţa,
1984 – R.F.Germania, 1987 – România.
3 medalii de argint şi 4 medalii de bronz.
Feminin: 1 medalie de argint şi 2 de bronz

10
Campionate mondiale de tineret (până la 21 ani)
Locul 1: 1967 – Olanda, 1995 – Brazilia, 1999 – China (feminin)
1967 – Olanda (masculin)
locul III: 1977 România, 1997 Coasta de Fildeş (feminin)
Campionate europene de tineret
Locul I: 1998 în Slovacia feminin
Campionate europene de junioare
Locul I: 1999 – Germania feminin
Echipele de club din România au cucerit până în anul 2002, 15 cupe europene:
- 5 ,,Cupa Campionilor Europeni”
1961 - Ştiinţa Bucureşti – feminin
1964 – Rapid Bucureşti – feminin
1965 – Dinamo Bucureşti – masculin
1968 – Steaua Bucureşti – masculin
1977 – Steaua Bucureşti – masculin
- 5 ,,Cupa Federaţiei Internaţionale (I.H.F.)
1984 – Chimistul Râmnicu Vâlcea - feminin
1985 – Minaur Baia Mare – masculin
1988 – Minaur Baia Mare – masculin
1989 – Chimistul Râmnicu Vâlcea – feminin
1993 – Rapid Bucureşti – feminin
- 1 ,,Cupa Cupelor” Ştiinţa Bacău - 1989 (feminin)
- 3 ,,Cupa Oraşelor” 1996 – Silcotub Zalău, 2000 – Rapid CFR Bucureşti
- 1 ,,Cupa Challenge” 2002 Universitatea Remin Deva (feminin)
Din păcate pentru handbalul românesc, după anul 1990 echipele reprezentative de
handbal ale României nu mai reuşesc nici o performanţă notabilă în întrecerile internaţionale.
În cadrul Campionatelor Mondiale echipa feminină reuşeşte ocuparea următoarelor
locuri: 1990 în Coreea – locul7; 1993 în Norvegia – locul4; 1995 în Austria şi Ungaria – locul
7; 1997 în Germania – locul 12; 1999 în Norvegia – locul 4; 2001 în Italia – locul 17; 2003 în
Croaţia – locul 10. la Campionatele Europene: 1996 în Danemarca – locul 5; 1998 în Olanda
– locul 11; 2000 în România – locul 4; 2002 în Danemarca – locul 7. la Jocurile Olimpice:
1976 la Montreal – locul 4 şi la Sydnei – 2000 – locul 7.
Handbal masculin la Campionatele Mondiale: 1993 în Suedia – locul 10; 1995 în
Islanda – locul10. La Campionatele Europene: 1994 în Portugalia – locul 11; 1996 în Spania –
locul 9. La Jocurile Olimpice: 1992 la Barcelona – locul 9.

11
 ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL

Faza I a atacului – contraatacul;

Faza a II-a a atacului – contraatacul susţinut
Faza a III-a a atacului – organizarea
Faza a IV-a a atacului – jocul în sistem.

Se cunoaşte faptul că de la intrarea unui jucător al echipei în posesia mingii şi până la

trecerea acesteia în posesia adversarului echipa respectivă se află în atac. Această situaţie, a
echipei aflate în atac, a fost împărţită în mod convenţional în patru faze, şi anume:
 faza I a atacului – contraatacul;
 faza a II-a a atacului – contraatacul susţinut;
 faza a III-a a atacului – organizarea;
 faza a IV-a a atacului – jocul în sistem.
Această împărţire convenţională a atacului în cele patru faze a avut ca urmare şi
stabilirea conţinutului specific al fiecărei faze sub aspect tehnico-tactic, al pregătirii fizice şi
psihice.
În cele ce urmează vom vedea că fiecărei faze de atac îi corespund elemente
componente comune, dar şi multe elemente distincte, care le dau nota caracteristică
respectivă.
FAZA I A ATACULUI – CONTRAATACUL
Contraatacul jucat corect, este unul din cele mai periculoase mijloace de atac din
jocul de handbal, aşa cum reiese din analiza statistică a unor jocuri internaţionale de înalt
nivel, care evidenţiază că o treime din golurile marcate au fost realizate pe contraatac.
Comparând fazele atacului, eficacitatea pe faze a atacului se prezintă astfel:
 contraatac 63%
 atac poziţional 42%
 atac supranumeric 52%
Contraatacul reprezintă trecerea rapidă a unuia sau mai mulţi jucători din apărare în
atac, ca urmare a pierderii mingii de către echipa adversă. Se foloseşte cu succes împotriva
oricărei echipe indiferent de sistemul de apărare aplicat de aceasta, deoarece se bazează pe
surprinderea adversarilor în inferioritate numerică. Reuşita contraatacului depinde foarte mult
de capacitatea de anticipaţie a jucătorilor şi de experienţa lor de joc.
Contraatacul, bine conceput şi executat, duce relativ uşor la înscrierea punctului,
deoarece elimină lupta cu apărătorii. Reuşita unui contraatac are influenţe pozitive asupra
moralului proprii echipe şi nefavorabile din punct de vedere psihic asupra adversarilor care
devin mult mai prudenţi în manevrarea mingii în atac.
Contraatacul direct
Această formă de desfăşurare a contraatacului presupune pasarea mingii direct vârfului
de contraatac, fie de către un jucător de câmp, fie de către portar. Având în vedere faptul că
cele mai multe situaţii de contraatac sunt pornite de la portar, în cele ce urmează , pentru
simplificarea expunerii, vom descrie această formă de contraatac.
Contraatacul direct cu un vârf
În timp ce portarul intră în posesia mingii, apărătorul lateral sprintează spre linia de
centru a terenului. La început, alergarea se desfăşoară oarecum paralel cu linia de margine,
apoi extrema tinde să se deplaseze spre linia mediană a terenului, întorcând şi privirea spre
portar. Acesta apreciind direcţia şi viteza de deplasare a vârfului de contraatac transmite
mingea printr-o pasă cu boltă, mai mult sau mai puţin accentuată, pe poziţie viitoare, acolo
unde jucătorul va trebui să se întâlnească cu mingea. După prinderea mingii venite din urmă,

12
atacantul continuă înaintarea în mare viteză conducând mingea în dribling şi, de la o distanţă
potrivită, aruncă la poartă (fig. 1).

3 4

Fig. 1

Contraatacul direct cu două vârfuri

Sunt situaţii în care ambii apărători laterali pot sprinta concomitent spre centrul
terenului (fig.2). În astfel de cazuri s-a dovedit eficient ca portarul să trimită mingea extremei
din jumătatea de teren opusă locului sau de acţiune. După prinderea mingii de către extremă,
aceasta o transmite coechipierului printr-o pasă oblică înainte, executată din alergare. Cel de-
al doilea vârf de contraatac, după primirea mingii, se îndreaptă pe drumul cel mai scurt spre
poarta adversă şi aruncă din alergare sau din săritură, încercând să înscrie un punct.

2 3
5
P
4
1
B

Fig. 2

Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu încrucişare

Desfăşurarea contraatacului este identică cu cea descrisă anterior.
Datorită prezenţei în câmpul de finalizare a unui apărător, care ar putea interveni în
faza respectivă, cele două vârfuri de contraatac se decid să utilizeze o încrucişare simplă
pentru a-l pune în imposibilitate pe apărător să acţioneze. După ce primeşte mingea printr-o
pasă oblică, jucătorul B (fig.3) se îndreaptă spre centrul terenului, conducând mingea în

13
dribling şi îl determină pe apărător să-l atace şi să-l marcheze. Jucătorul A sprintează prin
spatele coechipierului B, primeşte mingea printr-o pasă specială şi are apoi drum liber spre o
zonă favorabilă din faţa porţii pentru a arunca şi a înscrie.

B
1
6
4
7
2 3
5
4 6

A 1

Fig. 3

Contraatacul cu intermediar
În cadrul acestei forme de contraatac pasa către vârful de contraatac nu este dată de
către portar, ci de unul din jucătorii demarcaţi în apropierea semicercului propriu de la 9m .
Dacă jucătorii plecaţi pe contraatac nu au putut fi angajaţi de către portar, continuă
alergarea,trebuind să observe desfăşurarea jocului şi să fie pregătiţi ca în orice moment să
poată intra în acţiune în cazul în care mingea ar putea să ajungă la ei.
Contraatacul cu intermediar şi un vârf
Sunt numeroase situaţiile în care portarul nu poate pasa mingea direct vârfului de
contraatac, fie din cauza unghiului nefavorabil trimiterii mingii în deplină siguranţă, fie din
cauza poziţiilor pe care le ocupă adversarii în teren . Portarul recurge la o pasă dată unui
jucător intermediar, de regulă interului de pe partea opusă extremei plecate pe contraatac (fig.
4). Intermediarul, folosind pasa precedată de pas încrucişat sau pas săltat, pasează vârfului
de contraatac sub unghiul cel mai favorabil prinderii mingii din alergare cu viteză maximă.
Finalizarea este aceeaşi ca la contraatacul direct cu un singur vârf, deci folosind procedeul de
aruncare la poartă din alergare sau din săritură.

1
3

2 5

1–2

Fig.
14 4
 Contraatacul cu intermediar şi două vârfuri
În situaţiile în care două vârfuri de contraatac se desprind de semicercul propriu şi în
alergarea lor de viteză sunt marcate la intercepţie de adversari, portarul recurge tot la
contraatacul cu intermediar, care se desfăşoară aşa cum se vede în fig. 5. Interul se demarcă
lateral. După primirea mingii, pasează vârfului din partea opusă. Acesta, observând poziţia
mai bună a coechipierului său, îi trimite mingea pentru finalizarea contraatacului.

1 – 12 –– 23 – 3
1
5
3 6

2 4

1–2

Fig. 5
Contraatacul cu intermediar şi două vârfuri încheiat cu încrucişare (fig.6)

Fig. 6
Mijloacele tehnico-tactice necesare realizării contraatacului
Jucătorii care participă la cele mai simple forme de contraatac trebuie să cunoască
anumite procedee tehnice, în strânsă corelaţie cu tactica individuală, iar la formele mai
complicate, şi cu tactica colectivă. Aplicarea eficientă a acestor procedee necesită calităţi
motrice şi psihice pentru a căror dezvoltare se lucrează concomitent cu pregătirea tehnico-
tactică.
Să analizăm din punct de vedere tehnico-tactic şi al manifestării calităţilor motrice
exemplul de contraatac cu un vârf, aşa cum este prezentat în fig. 7.

15
 1

4 7
6

5
3
2

Fig. 7
În acest caz, elementele tehnice se înlănţuiesc şi se succed în mod logic – ca verigile
unui lanţ – şi sunt în număr de şapte:
1. intrarea în posesia mingii sau recuperarea mingii de către portar;
2. startul rapid;
3. alergarea de viteză;
4. degajarea sau pasarea mingii de către portar;
5. prinderea mingii venită din urmă;
6. driblingul simplu sau multiplu;
7. aruncarea la poartă din săritură sau din alergare;

În figura 8 care reprezintă contraatacul cu două vârfuri, apar verigi în plus faţă de cele
cunoscute, şi anume pasa din alergare transmisă celuilalt vârf şi prinderea mingii.

A
1
3
2
4 5
P

B 1

Fig. 8

În situaţia unui contraatac cu intermediar terminat cu încrucişare şi pasă dublă între

vârfuri, desigur că numărul verigilor care compun acest lanţ sporeşte, finalizarea fiind
executată de primul dintre vârfurile de contraatac care a primit mingea, care după ce o
pasează vârfului de contraatac mai avansat, trece prin spatele acestuia şi după ce primeşte
mingea, de regulă printr-o pasă specială, finalizează folosind aruncarea la poartă din săritură
sau din alergare (fig. 9).

16
 Fig. 9

FAZA A II-A A ATACULUI CONTRAATACUL SUSŢINUT

De multe ori vârfurile de contraatac sunt acoperite de adversari care se repliază în
apărare în timp util, ceea ce face ca atât portarul, cât şi intermediarul să nu poată transmite
mingea în adâncime. Aceasta nu înseamnă însă că vârfurile de contraatac trebuie să renunţe la
ideea de a ajunge cât mai repede cu putinţă în apropierea semicercului advers. În astfel de
situaţii, jucătorii de 9 m trebuie să se avânte înainte, încercând să surprindă apărarea adversă
neorganizată. Printr-un atac colectiv se poate ajunge la o situaţie favorabilă înscrierii unui gol,
fie datorită raportului supranumeric creat, fie din cauza unor greşeli de apărare, frecvente
atunci când aceasta nu se poate organiza, aflându-se în criză de timp. Pentru eficienţa sa,
contraatacul susţinut trebuie să intre în arsenalul fiecărei echipe de handbal care aspiră la
performanţă.
În funcţie de modul cum se realizează finalizarea, contraatacul susţinut poate fi
sistematizat astfel:
- contraatac susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă, efectuate de jucătorii
liniei de 9 m;
- contraatac susţinut efectuat prin aruncări în urma unor angajări a jucătorilor de
semicerc.
Schematic, contraatacul susţinut poate fi prezentat în două variante:
În varianta I:
a) plecarea vârfurilor de contraatac, ceea ce constituie primul val;
b) recuperarea mingii şi plecarea celui de-al doilea val;
c) trecerea mingii în cealaltă jumătate de teren de către jucătorii celui de-al doilea
val;
d) finalizarea prin aruncare la poartă de la distanţă, executată de un jucător din cel
de-al doilea val.
În varianta a II-a:
- punctele a, b şi c sunt ca în varianta I;
d) infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc şi demarcarea unuia dintre ei;
e) angajarea jucătorului de semicerc aflat într-o poziţie clară de demarcare faţă de
posesorul mingii;

17
 f) aruncarea la poartă cu unul din procedeele tehnice specifice situaţiei concrete de
joc.
Prima variantă a contraatacului susţinut
Să presupunem că cele două extreme au declanşat un contraatac. Dar, deşi mingea a
fost recuperată în timp util, portarul constată că nu poate pasa nici unuia dintre vârfurile de
contraatac. Vârfurile trebuie să continue alergarea de viteză spre semicercul advers, chiar dacă
ştiu că nu vor fi angajate de vreun coechipier. În acest fel, continuă să-i preocupe pe apărători,
nelăsându-le răgazul să se orienteze asupra celor mai potrivite măsuri de apărare.
Plecarea celui de-al doilea val constituie veriga a doua a contraatacului susţinut.
Jucătorii care ocupă posturile de apărători centrali se demarcă, primesc mingea şi, prin pase
repezi şi derutante, o transportă în cealaltă jumătate a terenului.
Dacă unul din jucătorii liniei de 9 m venit în atac cu cel de-al doilea val ajunge în
apropierea semicercului advers într-o poziţie favorabilă de aruncare la poartă, trebuie să se
hotărască rapid şi să arunce la poartă cu unul din procedeele tehnice corespunzătoare situaţiei.
A doua variantă a contraatacului susţinut
Prima parte este identică cu cea descrisă mai înainte, dar finalizarea îmbracă forme
diferite.
Să presupunem că un jucător din linia de 9 m, ajuns într-o poziţie bună de aruncare la
poartă de la distanţă, constată că poate fi atacat sau blocat de un adversar. El trebuie să
găsească repede o altă soluţie de continuare a fazei de joc. Spiritul său de observaţie trebuie
să-l conducă la găsirea soluţiei optime de continuare a fazei, de regulă printr-o pasă de
angajare dată cu simţ tactic şi măiestrie tehnică unui jucător din primul val infiltrat la
semicerc.
Procedeele tehnice de realizare a contraatacului susţinut
Startul rapid şi alergarea de viteză, ca şi recuperarea şi pasarea rapidă a mingii unui
jucător demarcat au fost descrise anterior. Elementele noi care apar în desfăşurarea
contraatacului susţinut sunt:
 Pasele pentru transportarea mingii în terenul advers.
Se poate folosi pasa azvârlită de deasupra umărului, pasa lansată cu o mână şi cu
ambele mâini, pasa din pronaţie, precum şi toate pasele folosite la contraatacul terminat cu
încrucişare, adică: pasa pe la spate, pasa pe la ceafă, pasa pe sub axilă etc.
 Aruncările la poartă de la distanţă
Se pot folosi aruncările din săritură (aruncarea la poartă din săritură precedată de pas
săltat, aruncarea la poartă din săritură precedată de pas adăugat sau încrucişat), sau aruncările
la poartă din sprijin pe sol (aruncarea la poartă cu pas încrucişat, aruncarea la poartă cu pas
adăugat, aruncarea la poartă cu pas săltat).
 Pasele de angajare a jucătorilor de semicerc.
Pasele folosite sunt: pasa azvârlită de deasupra umărului, pasa înapoi pe deasupra
umărului, pasa pe la spate, pasa din pronaţie, pasa cu pământul şi altele.
 Aruncarea la poartă de la semicerc.
Procedeele tehnice specifice de aruncare la poartă cu care încearcă să finalizeze
jucătorul infiltrat la semicerc sunt: aruncarea din săritură cu elan de un pas, aruncarea din
plonjon sărit sau aruncarea din săritură cu plonjon.
 Paravanul şi blocajul.
Paravanul este făcut, de regulă de purtătorul mingii.
Blocajele utilizate sunt: blocajul în vederea pătrunderii spre poartă a posesorului
mingii şi blocajul pentru favorizarea aruncărilor la poartă de la distanţă.

18
 FAZA A III-A A ATACULUI – ORGANIZAREA
În timp ce jucătorii echipei adverse se repliază spre propriul semicerc, jucătorii echipei
aflată în posesia mingii declanşează contraatacul sau contraatacul susţinut. După ce au ajuns
cu mingea în apropierea semicercului de 9 m, şi constatând că dintr-un motiv oarecare
contraatacul susţinut nu mai poate fi continuat fără pericolul de a pierde posesia mingii, unul
dintre atacanţi, acţionând pe baza principiilor tactice stabilite pentru finalul acestei faze şi în
special pe principiul asigurării posesiei mingii, consideră că este mai bine să nu continue
acţiunea de alergare spre poarta adversă şi de căutare a unei situaţii favorabile de aruncare la
poartă fără pericolul de a pierde posesia mingii. În consecinţă, el decide să dea un semnal de
încetare a fazei a II- a atacului şi de trecere la faza a III-a, denumită faza de organizare a
atacului, pe care tot jucătorii echipei proprii sunt obligaţi să-l respecte, indiferent dacă sunt
sau nu de acord cu el. Semnalul dat poate fi sonor sau optic prin folosirea unui procedeu
tehnic care nu se leagă în mod firesc cu continuarea fazei de contraatac susţinut (Exemplu:
dribling multiplu efectuat pe loc, ţinerea mingii aproape de limita celor 3 secunde etc.).
După ce semnalul de trecere la faza a III-a a fost dat şi recepţionat de jucători, aceştia
sunt obligaţi ca în cel mai scurt timp să treacă la posturile pe care le ocupă în echipă în funcţie
de sistemul de atac folosit. Prin circulaţii active de minge se urmăreşte obţinerea unei
perioade scurte de odihnă pentru proprii jucători, dar în acelaşi timp de hărţuire a apărării
adverse. Circulaţiile de minge folosite în această fază trebuie să fie caracterizate prin pase
sigure, date numai spre jucătorii demarcaţi în direcţia mingii atunci când aceştia acţionează în
apropierea semicercului advers, sau în pătrundere spre poartă, dacă sunt jucători de 9 m.
Cel care apreciază dacă fiecare component al echipei sale şi-a revenit după eforturile
depuse în apărare şi cele determinate de alergările pe contraatac sau faza a II-a, este
conducătorul de joc, el fiind cel care dispune trecerea de la faza a III-a la atacul într-un anumit
sistem, denumită şi faza a IV-a a atacului.
Dacă echipa aflată în atac nu poate înfrânge rezistenţa opusă de apărare cu ajutorul
mijloacelor tactice folosite în cadrul sistemului de atac, se trece din nou la faza a III-a şi se
reiau toate manevrele necesare unei bune organizări a atacului, după care se trece din nou la
faza a IV-a ş.a.m.d., până la înscrierea unui gol sau până la pierderea posesiei mingii când
echipa este nevoită să treacă la faza de apărare.
Mijloacele tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a
Principalele mijloace de realizare a fazei a III-a a atacului sunt: circulaţiile de minge în
sistemul de atac cu un jucător pivot şi circulaţiile de minge în sistemul de atac cu doi jucători pivoţi.
a. Circulaţia mingii în sistemul de atac cu un jucător pivot
În cadrul sistemului de atac cu un jucător pivot jucătorii vor fi plasaţi în formula 1+5,
adică un jucător care acţionează la nivelul semicercului de 6 m şi 5 jucători în afara acestuia
(fig. 10).

6 4 3 2
5 1

Fig. 10

19
 Pentru ca mingea să fie pasată pe la toţi jucătorii, deci să parcurgă un tur complet, este
nevoie de 7 pase, de aceea acest sistem de pase a fost denumit ,,pasele 1 – 7”. Modul de
execuţie este următorul: mingea se găseşte la conducătorul de joc (centru), care pasează
mingea interului dreapta, iar acesta la extrema de pe partea sa, de la care mingea revine la
conducătorul de joc, moment în care pivotul se demarcă şi primeşte mingea, pe care o
transmite interului stânga, acesta pasând-o mai departe extremei sale, de unde mingea revine
din nou la centru.
Pentru a aduce apărarea adversă în situaţii de dificultate, dar şi pentru a realiza
organizarea apărării proprii, este suficientă repetarea ,,paselor 1 – 7” de 2 – 3 ori. Această
circulaţie de minge poate fi executată şi spre partea opusă, iar extremele pot pasa între ele şi
peste semicerc.
b. Circulaţia mingii în sistemul de atac cu doi jucători pivoţi
În cadrul circulaţiei mingii în sistemul de joc cu doi jucători pivoţi, rolul
conducătorului de joc este preluat de unul din jucătorii interi. Mingea porneşte de la una din
extreme, în cazul de faţă extrema stângă, care o pasează interului stânga. Pivotul din partea de
unde porneşte mingea (stânga), stă la semicerc şi se lasă marcat de apărător. Interul stânga
pasează interului dreapta, moment în care pivotul din partea opusă de unde a pornit circulaţia
mingii (dreapta) se demarcă şi este angajat formal de către interul dreapta. După prinderea
mingii, pivotul are mai multe soluţii de continuare, fie prin pasarea mingii către extrema de pe
partea sa, dacă aceasta este demarcată şi nu există pericolul de intercepţie a mingii, astfel
mingea ajungând cel mai rapid dintr-o parte în alta a atacului (fig. 11), fie pasând din nou
mingea interului din partea sa, care, la rândul său o pasează extremei de pe aceeaşi parte (fig.
12).

Fig. 11 Fig. 12

Prin aceasta se încheie un ciclu de pase în circulaţia mingii în sistemul de atac cu doi
pivoţi, după care aceasta se poate relua fie prin pasarea mingii între cele două extreme peste
semicerc, fie prin pasarea extremei către interul de pe aceiaşi parte.
Aparent foarte simplă, faza a III-a a atacului are o importanţă tactică deosebită.
Executată în mod conştient şi după toate regulile, jocul echipei va fi mult mai disciplinat,
ordonat, fiecare jucător acţionând cu convingere că ceea ce s-a pregătit la antrenamente se
aplică în joc.
FAZA A IV-A A ATACULUI JOCUL ÎN SISTEM
După organizarea atacului în bune condiţii, lucru apreciat de conducătorul de joc
(centru), după ce jucătorii şi-au ocupat posturile pe teren şi şi-au refăcut forţele în timpul
circulaţiei mingii, se dă semnalul de trecere în cadrul unui anumit sistem de joc. În această
fază, denumită şi atacul în sistem, echipa respectivă se străduieşte ca, prin folosirea
mijloacelor tacticii individuale, dar mai ales colective, să înfrângă rezistenţa opusă de
apărarea adversă şi să-şi creeze o situaţie favorabilă de finalizare.
20
 Pentru o eficienţă sporită a fazelor de atac, fiecare acţiune trebuie gândită şi executată
pe baza regulilor de tactică individuală şi colectivă, nimic nefiind lăsat la voia întâmplării.
Respectând aceste reguli se realizează un joc armonios, bine închegat şi eficient, toţi jucătorii
având posibilitatea să contribuie la creşterea eficienţei sistemului de atac al echipei.
Faza a IV-a a atacului poate fi divizată în: faza de pregătire a atacului, faza de
construcţie a acţiunii de finalizare şi faza de finalizare.
Faza de pregătire a atacului se realizează prin circulaţii active de jucători şi de
minge. La faza de construire a acţiunii de finalizare contribuie mijloacele tacticii colective,
folosite pe fondul circulaţiilor de minge şi jucători. Faza de finalizare reprezintă ultima
acţiune a atacului în sistem şi se compune dintr-o acţiune individuală mai simplă sau mai
complicată, prin care jucătorul se străduieşte să ajungă într-o poziţie favorabilă de aruncare
la poartă pentru a înscrie.
Dacă o încercare de creare a fazei de finalizare nu reuşeşte, dar echipa respectivă
rămâne în posesia mingii, atunci jocul se reia cât mai curgător prin faza a III-a de organizare.
După o perioadă de timp, în care fiecare atacant şi-a ocupat postul ce-i este atribuit în cadrul
sistemului de atac, conducătorul de joc dă semnalul de începere a fazei de pregătire a atacului
în sistem. Această alternare a fazelor de atac, constituie un exemplu bun de aplicare a
principiului asigurării mingii, creează mari dificultăţi apărării adverse. În cele din urmă,
echipa în atac va găsi o modalitate de finalizare, pentru că este imposibil ca, atunci când se
acţionează colectiv, folosindu-se mijloace variate de atac, echipa în apărare, care nu are
iniţiativa, ci este nevoită să acţioneze în permanenţă la iniţiativele jucătorilor echipei în atac,
să nu comită o inexactitate care să fie în avantajul acţiunii de finalizare.

Mijloacele tehnico-tactice de realizare a atacului în sistem

1. Poziţia fundamentală pentru jocul de atac

- specifică jucătorilor extremă
- specifică jucătorilor de 9 m
- specifică pivotului
2. Ţinerea mingii
- cu două mâini (la piept, deasupra capului, lateral)
- cu o mână (la piept, deasupra umărului, la nivelul centurii)
3. Prinderea mingii
- cu două mâini (la piept, deasupra capului, sub nivelul centurii)
- cu o mână
- prinderea mingii rostogolite
4. Pasarea mingii
- cu două mâini
- cu o mână
- pase speciale
5. Driblingul (conducerea mingii)
- dribling simplu
- dribling multiplu (înalt, mediu, jos – de protecţie)
- în linie dreapta
- şerpuit
- cu schimbări de direcţie
6. Pasa peste semicerc

7. Pasele de angajare a jucătorilor de semicerc

- Pasa din săritură

21
 - Pasa din pronaţie
- Pasa din supinaţie
- Pasa pe la spate
- Pasa pe la spate din săritură
- Pasa înapoi pe deasupra umărului
- Pasa pe sub picior
- Pasa cu două mâini de la piept
- Pasa cu boltă peste spaţiul de poartă
- Pasa deviată sau atinsă
8. Aruncările la poartă de la semicerc
- Aruncarea la poartă din plonjon
- Aruncarea la poartă din plonjon cu cădere laterală
- Aruncarea la poartă din plonjon sărit
- Aruncarea la poartă din plonjon sărit de pe extrema dreaptă
- Aruncarea la poartă din plonjon sărit de pe extrema stângă
- Aruncarea la poartă din săritură cu ducerea braţului lateral
- Aruncarea la poartă ,,cu efect”
- Aruncarea la poartă din săritură cu aterizare pe piciorul din partea
braţului de aruncare
- Aruncare la poartă din săritură cu bătaie pe piciorul din partea braţului
de aruncare
9. Aruncările la poartă de la distanţă
- Aruncarea la poartă din săritură
- Aruncarea la poartă din săritură precedată de pas săltat
- Aruncarea la poartă din săritură precedată de pas încrucişat
- Aruncarea la poartă din săritură cu ducerea braţului prin lateral
- Aruncarea la poartă din săritură cu bătaie pe ambele picioare
- Aruncări la poartă din sprijin pe sol
- cu pas încrucişat
- cu pas încrucişat în spate
- cu pas adăugat
- cu pas săltat
- pe lângă şold
- pe lângă genunchi
- prin evitare
- prin evitare cu plonjon
10. Fentele sau mişcările înşelătoare
- Fenta simplă de pornire
- Fenta dublă de pornire
- Schimbarea simplă de direcţie
- Schimbarea dublă de direcţie
- Fenta de pasare
- Fenta de pasare urmată de o altă pasă
- Fenta de pasare urmată de aruncare la poartă
- Fenta de pasare urmată de depăşire individuală
- Fenta de aruncare
- Fenta de aruncare urmată de o pasă
- Fenta de aruncare la poartă urmată de aruncare la poartă cu un alt
procedeu
- Fenta de aruncare la poartă urmată de o depăşire individuală

22
 11. Demarcajul
Demarcajul este acţiunea individuală prin care un jucător al echipei în atac caută să
scape de sub supravegherea adversarului direct pentru a finaliza sau pentru a contribui la
dezvoltarea fazelor de atac ale propriei echipe. Demarcajul poate fi întâlnit în două variante, şi
anume:
Demarcajul direct se realizează folosind procedeele tehnice de mişcare în teren şi a
celor de derutare a adversarului, fiind o formă activă, ,,eu mă demarc”.
Demarcajul indirect se realizează fără participarea activă a atacantului respectiv, fiind
deci o formă oarecum pasivă de demarcaj. Ca urmare a acţiunilor celorlalţi coechipieri,
jucătorul se vede rămas liber, deci demarcat de alţii ,,eu sunt demarcat”.
12. Paşii pivotului
Atunci când pivotul se află în posesia mingii sau urmează în mod iminent să o
primească, se poate demarca folosind ,,paşii pivotului”, care îl ajută să se îndepărteze de
adversar sau să aducă mingea într-o asemenea poziţie în care apărătorul direct să nu mai poată
interveni în mod regulamentar pentru a împiedica aruncarea la poartă. Pentru a defini poziţiile
şi acţiunile pivoţilor în vederea demarcării, s-a adoptat, convenţional, expresia ,,paşii
pivotului”, care sunt în număr de patru. Menţionăm că termenul nu are circulaţie decât în ţara
noastră, fiind folosit doar de specialiştii români.
13. Combinaţiile tactice de bază în atac
Acţiunile ofensive executate de doi sau mai mulţi jucători care se deplasează în teren
sau acţionează poziţional, care fac mişcări înşelătoare şi îşi pasează mingea după anumite
reguli cunoscute sunt ,,combinaţii tactice de bază”. Ele se aplică în faza de finalizare a
atacului, cu scopul eliberării unui jucător, care după primirea mingii poate arunca la poartă.
14. Încrucişarea
Încrucişarea este o acţiune tactică de atac desfăşurată între doi sau trei jucători cu
scopul de a-l pune pe unul din ei în situaţie favorabilă de aruncare la poartă. Dacă la acţiune
iau parte doi jucători, avem de-a face cu o încrucişare simplă, iar dacă participă şi un al treilea
jucător – încrucişare dublă.
15. Paravanul
Paravanul este o acţiune tactică de atac prin care se urmăreşte favorizarea aruncărilor
la poartă din săritură, de la distanţă, peste apărători.
16. Blocajul
Blocajul este un mijloc al tacticii colective de atac, prin care demarcajul direct este
mult uşurat.
Prin blocaj, un jucător cu sau fără minge, barează cu corpul drumul apărătorului unui
coechipier pe care vrea să-l ajute să se demarce.
- Blocajul cu mingea
- Blocajul fără minge
- Blocajul la jucătorul fără minge
- Blocajul efectuat de pivot unuia dintre jucătorii liniei de 9 metri
- Blocajul cu doi jucători
- Blocajul exterior
17. Plecarea din blocaj
Aceasta reprezintă o continuare a acţiunii de blocaj, prin care se urmăreşte punerea în
poziţie de aruncare la poartă a jucătorului care a efectuat blocajul.
18. Acţiuni tactice în momente fixe de joc
Atunci când este oprit de arbitru pentru aplicarea regulamentului, jocul se reia printr-o
aruncare corespunzătoare motivului care a determinat întreruperea.
- Aruncarea de la 9 m
- Aruncarea de la 7 m

23
 - Aruncarea de la margine
- Aruncarea de la colţ
19. Circulaţii de minge şi de jucători în atac
Pentru a înfrânge rezistenţa apărătorilor echipei adverse, care se opun în mod
organizat, acţionând individual şi colectiv pentru evitarea golului, jucătorii echipei în atac
utilizează circulaţii de minge şi de jucători spre a-i determina pe adversari să se deplaseze în
teren, ceea ce se poate solda cu comiterea unei greşeli de apărare sau intervenţia întârziată a
unui apărător.
- Pasarea mingii în pătrundere succesivă
- Circulaţia jucătorilor pe semicerc
- Circulaţia în opt
20. Învăluirea
Învăluirea este acţiunea tactică ce se execută între inter, extremă şi pivotul prezent pe
partea respectivă.

24
 FORME DE JOC ÎN ATAC

Atacul poziţional
Atacul în circulaţie

Pentru faza a IV-a a atacului pot fi aplicate două forme de joc şi anume atacul
poziţional şi atacul în circulaţie.
Pentru o echipă de handbal care îşi propune să obţină rezultate sportive de înalt nivel,
ambele forme de atac sunt indispensabile, ele fiind capabile să aplice în mod alternativ atacul
poziţional şi cel în circulaţie, în mod conştient, calculat şi cu justificare tactică.
ATACUL POZIŢIONAL
Această formă de atac se utilizează cu justificare tactică în situaţiile când apărarea a
avut timp suficient pentru organizare şi nu poate fi depăşită imediat sau când echipa care
atacă urmăreşte să câştige timp, menţinând astfel rezultatul care îi este favorabil.
În prima fază a atacului poziţional, prin circulaţia activă a mingii, prin unele fente de
pătrundere făcute din când în când de unul sau altul din atacanţi, apărătorilor nu trebuie să li
se lase nici un moment de odihnă. Se creează astfel condiţia aplicării unei combinaţii tactice
de bază sau a unui mijloc al tacticii colective care să-i surprindă pe apărători, permiţând
echipei aflată în atac să finalizeze.
Jucătorii trebuie să îndeplinească următoarele sarcini:
Pivotul se va plasa între apărătorul lateral şi cel intermediar, se deplasează în funcţie
de acţiunile interului şi extremei. Se va deplasa totdeauna în sens invers acestora. Va fi în
permanenţă pregătit să prindă mingea şi să arunce la poartă, printr-un procedeu adecvat
situaţiei. Pivotul va executa blocaje cu şi fără minge la jucătorul cu şi fără minge, va executa
paravane în vederea aruncărilor la poartă de la distanţă, va facilita pătrunderile şi depăşirile.
Prin jocul său poziţional, caută să fixeze lângă el unul sau mai mulţi apărători, favorizând
astfel jocul celor din linia de 9 m.
Extremele, plasate pe colţuri şi marginile terenului, ţin desfăcută apărarea. Când
mingea se îndepărtează de extremă, aceasta se deplasează pe colţul terenului. Când însă
mingea se apropie de ea, extrema se demarcă pe marginea terenului, în întâmpinarea mingii.
Extremele pot schimba locul cu pivotul sau pivoţii, producând în acest fel dificultăţi de
preluare şi predare a atacanţilor. Extrema va executa de asemenea combinaţii cu pivotul şi cu
interul de pe aceeaşi parte, va executa blocaje şi paravane.
Extrema va arunca la poartă din unghiuri laterale, din săritură cu bătaie pe piciorul
opus braţului de aruncare, pe piciorul din partea braţului de aruncare, din plonjon şi din
plonjon sărit, cu boltă peste portar, cu ,,efect” etc. Aruncările la poartă se execută de cele mai
multe ori din unghiuri şi situaţii dificile fapt pentru care extrema are nevoie de o colaborare
perfectă cu jucătorii interi şi pivoţi.
Interii se plasează mai aproape de extreme decât de centru, acţionează în pătrundere,
ameninţând în permanenţă poarta, urmărind crearea unei situaţii favorabile atât pentru el cât şi
pentru extreme şi pivoţi, prin pătrunderile lui spre poartă eliberează extrema facilitându-i
aruncările la poartă. Participă la o serie de combinaţii cu centrul, extrema şi pivotul.
Încrucişările, pătrunderile succesive spre poartă creează raporturi supranumerice în anumite
zone ale terenului favorizând în acest fel finalizarea. Aruncările la poartă de pe acest post
trebuie să se execute de la distanţă peste sau pe lângă apărători, din săritură sau din sprijin pe
sol, cu scopul de a atrage apărătorii spre ei iar apoi vor încerca pătrunderi spre poartă sau
depăşiri.
Centrul este jucătorul care conduce jocul în teren, excelent în pase decisive, aruncă
precis la poartă de la distanţă şi de la semicerc. Iniţiază combinaţii cu participarea mai multor
jucători sau cu un număr restrâns de coechipieri, se infiltrează la semicerc şi acţionează ca al
doilea pivot, execută blocaje şi paravane pentru interi, asigură echilibrul defensiv.
Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie posesorii
unei game variate de procedee de aruncare la poartă specifice acestor posturi, pentru a
provoca îngrijorare în rândurile apărătorilor adverşi de fiecare dată când sunt în posesia
mingii şi angajaţi în mişcarea de pătrundere. Jucătorii din linia de 9 m ajută astfel la
demarcarea pivoţilor şi chiar a extremelor, obligându-i pe apărători să iasă din dispozitivul de
apărare şi să-i atace în vederea blocării eventualelor aruncări la poartă.
Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de
dinamism. Prin mişcările rapide ale jucătorilor în zonele lor de atac, prin pasarea rapidă a
mingii de la o extremă la alta, prin pătrunderile succesive şi pasarea laterală a mingii, prin
fentele de aruncare la poartă urmate de angajări ale pivoţilor, care la rândul lor s-au demarcat,
jocul poziţional are un aspect dinamic.
Această formă de atac se învaţă după însuşirea elementelor fundamentale ale tehnicii
de atac şi a noţiunilor de colaborare şi întrajutorare.
La început, jucătorii vor fi învăţaţi să-şi ocupe posturile ce le sunt repartizate în
echipă şi să se deplaseze în zona lor de atac în funcţie de locul în care se află mingea şi de
direcţia de circulaţie a acesteia. Apoi se exersează pasarea mingii în potcoavă dintr-o parte
în alta a atacului, accentul punându-se în mod treptat pe trecerea de la pasarea simplă a
mingii la pasarea în pătrundere succesivă. Concomitent cu formarea acestor deprinderi
tehnico-tactice de plasament, de colaborare prin demarcaje oportune, se învaţă şi se
perfecţionează procedeele tehnice specifice diferitelor posturi. Dacă prima etapă de însuşire
a noţiunilor elementare durează între doi şi trei ani, etapa de însuşire a mijloacelor tehnico-
tactice specifice posturilor şi a aplicării lor eficiente în jocul de handbal durează în jur de
trei-patru ani.
ATACUL ÎN CIRCULAŢIE
Această formă de atac se realizează prin circulaţia continuă a atacanţilor şi a mingii pe
anumite trasee bine cunoscute, sau pe trasee întâmplătoare (I.K. Ghermănescu).
Atacul în circulaţie se poate realiza numai atunci când jucătorii ajung la un înalt nivel
de măiestrie tehnică, au o bună pregătire fizică şi dispun de cunoştinţe tactice superioare.
În această formă de atac, există o aşezare a jucătorilor în teren determinată de sistemul
de atac întrebuinţat de echipă. După fiecare întrerupere a circulaţiei, jucătorii tind să revină la
aşezarea iniţială. Odată terminată faza de organizare a atacului, în cadrul căreia atacanţii îşi
ocupă posturile în teren şi supun apărarea adversă unei deplasări continue ca urmare a
circulaţiei mingii, conducătorul de joc dă semnalul începerii unei circulaţii de jucători. Cea
mai des întâlnită este circulaţia jucătorilor de semicerc combinată cu pătrunderile succesive
ale jucătorilor liniei de 9 m. Circulaţia jucătorilor de semicerc se face sub forma unui opt
culcat şi foarte alungit şi începe totdeauna prin pătrunderea extremei de partea în care se află
pivotul. În acest caz, după pătrunderea extremei în circulaţie pe semicerc, pivotul îi ia locul.
În acest timp, jucătorii din linia de 9 m execută pase în pătrundere succesivă, ameninţă poarta
şi angajează, atunci când este posibil, jucătorii aflaţi în circulaţie pe semicerc, chiar dacă
angajarea lor este pur formală. Prin circulaţia intensă a jucătorilor de semicerc, apărătorii
adverşi sunt presaţi la semicerc şi împiedicaţi să atace la timp pe jucătorii liniei de 9 m.
Avantajul acestei circulaţii îl reprezintă faptul că cei trei jucători de semicerc determină
întreaga echipă adversă să execute necontenite mişcări de translaţie, însoţite de preluări şi
predări ale adversarilor, ceea ce poate duce la apariţia unei eventuale erori în jocul de apărare.
Dificultăţile apărătorilor sporesc odată cu angajarea în circulaţie şi a jucătorilor liniei
de 9 m. Aceştia, pe fondul circulaţiei neîntrerupte a jucătorilor de semicerc, pot folosi
schimbarea locurilor între ei, circulaţia în opt, încrucişarea simplă şi dublă, paravanul,
învăluirea, blocajul şi plecarea din blocaj, ca mijloace tactice de finalizare.
26
 Atacul în circulaţie nu are nimic comun cu jocul la întâmplare. Acţiunile colective sunt
utilizate în mod conştient, premeditat, cu perseverenţă, cu scopul de a determina adversarul să
greşească, nu aşteptând greşeala acestuia.
Dacă după o anumită perioadă de circulaţie a jucătorilor se constată că nu s-a produs
faza de finalizare, se trece la reorganizarea atacului. Jucătorii îşi reiau locurile în atac, pentru
ca după o scurtă perioadă de timp să reînceapă atacul cu alte circulaţii de jucători şi de minge,
sau cu cea folosită anterior, pentru găsirea sau crearea unei bune poziţii de aruncare la poartă.
Atacul în circulaţie liberă în teren, pe baza regulii de schimbarea a locului cu
coechipierul care a primit mingea, se învaţă încă din primele lecţiiPe măsură ce creşte
nivelul tehnic de executare a paselor, iar mişcarea de pătrundere succesivă spre poartă a
jucătorilor liniei de 9 m a fost însuşită, se trece la învăţarea circulaţiei jucătorilor de
semicerc. Începătorii, după un an de instruire, vor fi puşi să facă pase în suveică simplă,
deplasându-se prin faţa semicercului.
Paralel cu învăţarea circulaţiei jucătorilor pe semicerc şi a pătrunderii jucătorilor
liniei de 9 m, se învaţă celelalte mijloace tehnico-tactice, ceea ce duce la mărirea
posibilităţilor de finalizare în cadrul atacului în circulaţie.
Este necesar să reţinem că atacul în circulaţie se învaţă concomitent cu atacul
poziţional, ambele forme de joc în atac fiind indispensabile pentru echipele încadrate în
eşalonul handbalului de performanţă
Folosirea frecventă a acestei forme de atac are următoarele explicaţii:
 obligă apărătorii la o mişcare permanentă;
 creează spaţii libere în vederea realizării pătrunderilor şi depăşirilor;
 asigură în permanenţă echilibrul defensiv prin doi jucători;
 se pretează la o serie de speculaţii tactice pentru valorificarea calităţilor anumitor
jucători.

27
 SISTEME DE JOC ÎN ATAC

Sistemul de atac cu un jucător pivot

Sistemul de atac cu doi jucători pivoţi
Metodica instruirii tehnicii şi tacticii

Sistemele de joc în atac se diferenţiază prin aşezarea jucătorilor în teren, considerată

ca aşezare de bază, în cadrul căreia se formează linii şi cupluri de jucători, fiecare jucător
având de îndeplinit anumite sarcini în timpul jocului.
Sistemele de joc în atac pot fi recunoscute după numărul jucătorilor care acţionează în
apropierea semicercului şi al celor care joacă în afară, în faţa apărării. Doar în atacul
poziţional se poate recunoaşte cu uşurinţă sistemul de joc al echipei. În atacul în circulaţie,
aşezarea de bază a jucătorilor în cadrul unui sistem durează foarte puţin, îngreunând
recunoaşterea sistemului de joc. O observare atentă a modului cum revin jucătorii pentru
reorganizarea atacului duce la concluzia că o aşezare de bază, o poziţie iniţială de plecare
există şi la atacul în circulaţie, că jucătorii, deşi îşi schimbă locurile între ei, sunt specializaţi
pe linii şi posturi. Deşi se spune că, la handbal, este necesar ca toţi jucătorii să fie pregătiţi
multilateral, pentru a putea face faţă cu succes sarcinilor legate de toate posturile din atac, nu
trebuie neglijată nici un moment cerinţa specializării atacanţilor pe posturi.
Pregătirea multilaterală tehnico-tactică a jucătorilor trebuie să constituie baza unei
pregătirii cât mai specializate, la toţi factorii, în funcţie de cerinţele postului ocupat în echipă.
Această specializare pe posturi este necesară pentru obţinerea unui randament maxim din
partea tuturor jucătorilor în fazele de joc.
SISTEMUL DE ATAC CU UN JUCĂTOR PIVOT
În atacul poziţional, pivotul se plasează între
apărătorul lateral şi cel intermediar (fig. 13). Din când în
când, porneşte în circulaţie pe semicerc, odată cu
circulaţia mingii, şi se aşează simetric în cealaltă parte. ES ED
P
Prin deplasarea pivotului pe semicerc, acesta izbuteşte să
preocupe mai mulţi apărători deodată şi prin aceasta să
faciliteze construirea unei faze decisive de către ceilalţi
coechipieri. Pivotul, prin jocul său poziţional, caută să IS ID
fixeze lângă el unul sau mai mulţi apărători, înlesnind
C
astfel jocul celor din linia de 9 m.
În cazul acestui sistem de atac, extremele se
Fig. 13
deplasează în permanenţă în întâmpinarea mingii,
demarcându-se dinspre colţul terenului spre linia de
centru, apoi, după pasarea mingii, se îndreaptă, obligatoriu, spre colţul terenului, ceea ce are
darul să desfacă apărarea adversă şi să o menţină pe un front larg.
Interii şi centrul acţionează în pătrunderea succesivă, ameninţând în permanenţă
poarta şi urmărind crearea unei situaţii favorabile folosirii unei combinaţii tactice de bază
pentru finalizare.
Sistemul de atac cu un pivot permite şi aplicarea formei de atac în circulaţie. În acest
caz, extremele circulă pe semicerc, angrenând în această circulaţie şi jucătorul pivot, iar
jucătorii din lina de 9 m efectuează pătrunderi succesive, la care adaugă circulaţia în opt,
încrucişarea simplă şi dublă, şarja exterioară şi interioară etc.
SISTEMUL DE ATAC CU DOI PIVOŢI
În cadrul acestui sistem de atac, pivoţii se plasează între apărătorii laterali şi
intermediari, de fiecare parte a apărării. Plasamentul pivoţilor pe semicerc, ca şi demarcarea
lor inteligentă, sincronizate cu activitatea interilor şi a extremelor, pun mari probleme
apărătorilor. Pivoţii îşi schimbă din când în când locurile între ei, desigur în funcţie de
circulaţia mingii, obligându-i pe cei doi apărători intermediari şi pe cei doi apărători centrali
să-i marcheze.
În cadrul sistemului cu doi pivoţi există două variante de formare a echipei:
a) două extreme specializate acţionează pe colţurile terenului, ca la atacul cu un
pivot;
b) extremele sunt înlocuite cu jucătorii din linia de 9 m, pentru a se mări în felul
acesta forţa de aruncare la poartă de la distanţă.
În ambele situaţii, conducătorul de joc este unul dintre cei doi interi. În prima variantă,
extremele pot circula pe semicerc, împreună cu pivoţii, nelăsându-i pe apărători să înainteze
către interi. În varianta a doua, pivoţii joacă poziţional, plasându-se mereu între apărătorii
laterali şi cei intermediari, iar ceilalţi patru jucători execută învăluiri, încrucişări simple şi
duble, în aşteptarea unei intervenţii greşite sau întârziate a apărătorilor pentru a găsi o soluţie
de finalizare.
METODICA INSTRUIRII TEHNICII ŞI TACTICII JOCULUI
Studiile şi cercetările efectuate de specialiştii domeniului au dus la concluzia că
formele clasice de învăţare şi perfecţionare a tehnicii şi tacticii jocului de handbal, ce puneau
mare preţ pe aplicarea metodei analitice, nu mai corespund cerinţelor handbalului de înaltă
performanţă. Învăţarea jocului pornindu-se de la însuşirea izolată de joc a procedeelor
tehnice şi a acţiunilor tactice şi apoi încercarea lor de a fi asamblate în cadrul jocului
bilateral s-au dovedit depăşite. Trebuie să se aducă îmbunătăţiri concepţiei de pregătire a
jucătorilor şi echipei în complexitatea ei.
Prin aceasta nu se neagă existenţa procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice, care
există la o analiză analitică, dar ele sunt integrate în forme simple sau mai complexe în
acţiunile de joc de atac şi apărare.
Pentru accelerarea procesului de învăţare, a perfecţionării jocului şi măririi eficienţei
acţiunilor jucătorilor, procedeele tehnice şi acţiunile tactice individuale şi colective trebuiesc
studiate împreună, pe faze de atac şi apărare, conform conţinutului real al jocului
competiţional.
Metoda de predare şi de antrenare a handbalului pe faze de joc se caracterizează prin
aceea că asupra subiecţilor se acţionează cu mai mult realism, aceştia fiind puşi de la început
să-şi însuşească acele elemente de joc (procedee tehnice integrate în acţiunile tactice) cu
ajutorul cărora se rezolvă fazele de joc de atac şi apărare şi se obţine succesul
Predarea jocului de handbal de performanţă şi perfecţionarea acestuia pentru
atingerea unei înalte capacităţi de performanţă trebuie să se facă pornindu-se de la acţiunile
de joc, cu ajutorul cărora se realizează fazele de atac şi apărare.
Atunci când se constată, însă, că un anumit procedeu tehnic, insuficient de bine
cunoscut de jucători, sau chiar numai de un singur jucător, frânează executarea
corespunzătoare a acţiunii, sau a fazei de joc, se trece la exersarea analitică a acestuia. Pare
paradoxal, dar pe măsură ce urcăm pe scara măiestriei sportive, exersarea analitică a
procedeelor tehnice, mai ales a celor de mare dificultate, se va întâlni tot mai frecvent în
antrenamentul jucătorilor de mare performanţă. De asemenea pregătirea individuală, cu
,,teme pentru acasă”, pe care jucătorul trebuie să le rezolve fără antrenor, ocupă un loc din
ce în ce mai important în metodica handbalului actual.

29
 APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL

Faza I – replierea
Faza a II-a – zona temporară
Faza a III-a – organizarea
Faza a IV-a – jocul de apărare în sistem
Forme şi sisteme de joc în apărare

Prin analogie cu fazele jocului de atac şi în jocul de apărare deosebim patru faze şi
anume:
 Faza I – replierea;
 Faza a II-a – zona temporară;
 Faza a III-a – organizarea;
 Faza a IV-a – jocul de apărare în sistem.
Ca şi la jocul în atac, această împărţire a jocului de apărare în faze constituie o
modalitate nouă de înţelegere a sarcinilor jucătorilor în toate acţiunile pe care le întreprind,
lucru ce a permis o mai bună sistematizare a conţinutului tehnico-tactic şi a contribuit la
concretizarea muncii de instruire în funcţie de nevoile jucătorilor şi ale echipei sub aspect
tehnico-tactic, fizic, psihic şi teoretic.
FAZA I A APĂRĂRII – REPLIEREA
Imediat după pierderea mingii, jucătorii echipei respective sunt obligaţi să se replieze
în apărare. Viteza de alergare pentru repliere este determinată de modul în care au intrat
adversarii în posesia mingii. Dacă care a interceptat mingea s-a desprins pe contraatac, el
trebuie urmărit chiar şi în situaţia în care se consideră că nu mai poate fi ajuns din urmă,
aceasta având un efect psihologic negativ asupra lui.
În timpul replierii, apărătorii trebuie să urmărească deplasarea adversarilor, direcţia lor
de alergare, modul în care transportă mingea în atac, pentru a se orienta din timp asupra
locului unde vor încerca pătrunderea decisivă spre poartă.
În situaţiile în care mingea a fost pierdută datorită aruncărilor la poartă nereuşite şi se
constată că recuperarea acesteia de către portar durează un timp oarecare, replierea în apărare
se poate face cu viteza corespunzătoare situaţiei date, astfel ca fiecare jucător să-şi ocupe
postul în apărare.
În cazul în care după pierderea mingii, se constată că există condiţiile declanşării unui
contraatac sau a unui contraatac susţinut, jucătorii se repliază în apărare în cea mai mare
viteză, deplasându-se pe drumul cel mai scurt care-i uneşte cu propriul semicerc, fără să ţină
seama de repartizarea posturilor în apărare. Chiar şi ,,zburătorul” este obligat să se retragă la
început pe linia semicercului de la 6 m, apoi, odată apărarea regrupată, îşi ia locul în sistemul
de apărare preconizat.
Mijloace tehnico-tactice pentru realizarea replierii
Aplicarea acestor mijloace, nu prea multe la număr şi nici prea complicate, presupune
concentrarea voinţei jucătorilor, perseverenţă, spirit de echipă, putere de luptă şi dorinţa de a
face totul pentru preîntâmpinarea înscrierii unui gol.
a. Oprirea contraatacului
Dacă echipa adversă a intrat în posesia mingii în urma unei aruncări la poartă
nereuşite, blocată de apărători sau prinsă de portar, atunci jucătorul aflat cel mai aproape de
posesorul mingii îl atacă prompt pe acesta, chiar şi pe portar, dacă este în apropierea
semicercului, încercând să întârzie cât mai mult declanşarea contraatacului.
 b. Marcajul adversarului
Acest lucru se realizează în timpul replierii în apărare, când un apărător aleargă în
apropierea unui atacant care se va îndrepta spre poartă, se va apropia şi mai mult de el, va
intra în ritmul lui de alergare şi va exercita un marcaj strâns, om la om. Pot exista şi alte
situaţii în care apărătorul foloseşte o altă formă de marcaj, şi anume marcajul de intercepţie,
interpunându-se pe linia care-l uneşte pe vârful de contraatac cu posesorul mingii, ceea ce nu
permite transmiterea mingii vârfului de contraatac.
c. Scoaterea mingii din dribling
În timpul replierii există momente de luptă între un apărător şi posesorul mingii care o
conduce în dribling. Mingea poate fi scoasă prin atac din lateral atunci când cei doi adversari
aleargă umăr la umăr, sau prin atac din spate, atunci când apărătorul îl ajunge din urmă pe
atacant.
Replierea în apărare nu ridică probleme foarte complicate de instruire tehnică.
Pregătirea teoretică a jucătorilor, pentru a înţelege importanţa replierii la timpul potrivit,
trebuie să constituie începutul acestei instruiri. Prin exerciţii complexe se urmăreşte, apoi,
formarea deprinderilor de retragere în apărare la momentul tactic oportun, se îmbunătăţesc
tehnica şi pregătirea fizică specifică.
FAZA A II-A A APĂRĂRII – ZONA TEMPORARĂ
Jucătorii nu se pot replia totdeauna în formaţie completă sau nu pot reveni pe posturile
respective din cauza crizei de timp, provocate de repeziciunea cu care adversarii au declanşat
contraatacul. Cu toate acestea ei trebuie să întreprindă o serie de măsuri pentru a întârzia
apariţia fazei de finalizare. De aceea, primii jucători repliaţi în apărare se aşează, obligatoriu,
la mijlocul semicercului de 6 m, iar următorii jucători, de o parte şi de alta a dispozitivului
astfel format. Rezultă, deci, că zona temporară poate fi formată în două feluri, şi anume: dintr-
un număr redus de jucători sau din şase jucători, dar care, din criză de timp, nu şi-au ocupat
posturile în dispozitivul de apărare.
În cele ce urmează vom prezenta unele modalităţi de rezolvare a unor situaţii care apar
adeseori în joc.
Un apărător retras în apărare şi surprins de un contraatac al adversarilor desfăşurat
cu două vârfuri schiţează un atac asupra celui care conduce mingea în dribling, pentru a-l
determina să paseze. În clipa în care atacantul a întrerupt driblingul, apărătorul se îndreaptă
spre celălalt adversar şi îl atacă decisiv în momentul în aruncării.
Doi apărători surprinşi de un contraatac susţinut de trei jucători vor căuta să ocupe
poziţii de apărare în mijlocul semicercului, atacându-l hotărât pe cel ce arunca la poartă. O
aruncare la poartă de la distanţă nu trebuie împiedicată prin ieşirea la adversar, dacă prin
această acţiune se lasă un jucător liber pe semicerc. Blocarea aruncării la poartă de la distanţă
rămâne soluţia cea mai bună.
Trei apărători pot acoperi destul de bine mijlocul semicercului, luptând temporar
contra a patru şi chiar cinci atacanţi, ei formând o unitate care poate presta un joc organizat de
apărare. Apărătorii se concentrează în dreptul zonei în care se găseşte mingea, supraveghind
atacanţii din preajma acesteia, determinându-i pe adversari să paseze mingea, pierzând astfel
timp.
Prezentând replierea în apărare, se observă că apărătorii nu sunt plasaţi pe posturile pe
care le ocupă de regulă în echipă. Aceasta înseamnă că ei trebuie să acţioneze într-o apărare
pe zona temporară, care durează până la apariţia momentului prielnic în care fiecare îşi va
ocupa postul corespunzător. În această zonă temporară, este necesar ca jucătorii să acţioneze
după toate regulile tactice care stau la baza sistemului de apărare respectiv, de parcă ar fi
specializaţi pe posturile în care se află. De aceea este necesar ca, la antrenamente, jucătorii să
fie puşi să joace şi pe alte posturi decât cele rezervate în sistemul de apărare al echipei.

31
 Fig.14
FAZA A III-A A APĂRĂRII - ORGANIZAREA
Desigur că randamentul echipei aflate în apărare este mai mare dacă jucătorii se află
pe posturile lor şi acţionează în zona de teren care le-a fost repartizată. De aceea, apărătorii
aflaţi pe alte posturi în timpul zonei temporare, se străduiesc să revină pe posturile lor de
bază. Acest lucru se realizează în faza a III-a a apărării, denumită şi organizarea, şi anume în
două feluri: în timpul acţiunilor de apărare, deci în plină activitate defensivă, de luptă cu
adversarul şi la întreruperea jocului de către arbitru.
Organizarea apărării, atunci când adversarul acţionează în atac poziţional, se face cu
multă prudenţă şi numai între doi apărători învecinaţi. Aceştia schimbă locurile între ei numai
atunci când mingea se găseşte în aer, pasată fiind de adversari în direcţia opusă locului unde
se reorganizează apărarea.
La întreruperea jocului de către arbitru, organizarea apărării se face, de asemenea, cu
multă prudenţă şi numai atunci când o aruncare la poartă prin surprindere nu este posibilă. În
caz contrar, este preferabilă rămânerea în continuare în zona temporară până la apariţia unui
nou prilej de organizare.
Instruirea fazei de organizare a apărării nu ridică probleme dificile din punct de
vedere metodic. Antrenorul trebuie să insiste asupra pregătirii teoretice a jucătorilor. El va
organiza, de asemenea, exerciţii speciale în timpul lecţiilor de antrenament, în care replierea
în apărare să se facă pe posturi diferite şi apoi să se încerce rezolvarea organizării apărării
în timpul fazelor de joc sau al întreruperilor jocului de către arbitru.
FAZA A IV-A A APĂRĂRII – JOCUL DE APĂRARE ÎN SISTEM
Apărarea împotriva unui sistem de atac trebuie să reunească forţele tehnico-tactice,
fizice şi psihice ale tuturor jucătorilor şi să le valorifice în cadrul unui sistem defensiv, care să
se desfăşoare după toate regulile şi principiile tactice şi cu colaborarea perfectă a tuturor
apărătorilor. O mică greşeală săvârşită de un apărător poate duce la dezorganizarea sistemului
defensiv şi la înscrierea golului de către adversari. De aceea, apărarea trebuie să se desfăşoare
cu precizia unui ceasornic, fiecare jucător fiind o rotiţă cu o anumită importanţă în bunul mers
al ansamblului. Numai angajamentul fizic şi psihic total al apărătorilor angrenaţi într-un
sistem precis de joc, poate da forţă echipei şi garanţie pentru succesul final.

Mijloace tehnico-tactice pentru realizarea jocului de apărare în sistem

În cele ce urmează vom prezenta cele mai importante mijloace tehnice, împreună cu
conţinutul lor tactic, cu ajutorul cărora se acţionează în faza a IV-a a apărării. Aplicate corect,

32
aceste procedee tehnice, cu conţinutul lor tactic, permit construirea unor sisteme eficiente de
joc în apărare.
Poziţia fundamentală pentru jocul de apărare
Adoptând această poziţie, apărătorul îndeplineşte toate condiţiile pentru a reacţiona în
cel mai scurt timp fie la mişcările înşelătoare ale atacantului, fie la acţiunile lui decisive, cum
ar fi pătrunderile, depăşirile individuale sau aruncările la poartă.
Poziţia fundamentală se învaţă uşor, încă din primele lecţii, prin explicaţie,
demonstraţie şi execuţia prin imitarea antrenorului aflat în faţa jucătorilor adunaţi în linie.
Mai dificil de realizat este pregătirea fizică specifică pentru a rezista vreme îndelungată în
această poziţie fundamentală, motiv pentru care este necesară dezvoltarea forţei statice,
precum şi deplasarea în poziţie fundamentală pe distanţe scurte, dar cu viteză mare.
Deplasarea (mişcarea) în teren
Datorită multitudinii de situaţii pe care le oferă jocul atacanţilor, procedeele de
deplasare în teren s-au dezvoltat în permanenţă. Aceste forme de deplasare în teren care pot fi
întâlnite în cadrul fazei a IV-a a apărării sunt: sprinturi scurte de 2-5 m, opriri bruşte executate
chiar din deplasare în mare viteză, urmate apoi de porniri scurte şi rapide, întoarceri şi alergări
sau deplasări în alte direcţii, sărituri înalte cu elan scurt, deplasări cu paşi adăugaţi înainte,
înapoi, oblic înainte şi înapoi, deplasări laterale şi altele.
Tehnica deplasării în teren, opririle, pornirile întoarcerile etc. se învaţă concomitent
cu poziţia fundamentală de apărare şi se perfecţionează cu ajutorul unor exerciţii complexe,
în care deplasarea cu paşi adăugaţi în toate direcţiile, combinată cu alte procedee de
apărare, se exersează în condiţii de joc, semnalul pentru reacţia la acţiunile adversarului
fiind deplasarea acestuia şi circulaţia mingii.
Dobândirea acestei mari capacităţi de deplasare în mare viteză presupune o muncă
sistematică de însuşire şi de antrenare până la automatizare, concomitent cu dezvoltarea
calităţilor motrice specifice, în special a vitezei, a îndemânării, a forţei, a detentei, a supleţei.
Calităţile motrice amintite se dezvoltă şi ele concomitent cu perfecţionarea procedeelor
tehnice, dar şi în timpul pregătirii sistemului de joc în apărare.
Scoaterea mingii de la adversar
Există mai multe procedee de deposedare a adversarului de minge, pe care jucătorii
trebuie să le cunoască perfect. Acestea sunt: scoaterea mingii din dribling ,scoaterea mingii
din ţinere echilibrată şi intercepţia mingii.
Scoaterea mingii din dribling prin atac din lateral, din spate sau din faţă se execută în
momentul în care mingea bătuta în pământ, sare în sus. Apărătorul încearcă să-şi interpună
palma în traiectoria mingii şi să o devieze spre un coechipier sau într-o zonă de teren, de unde
o va culege ulterior.
Scoaterea mingii din ţinere echilibrată se execută de apărătorul care se găseşte lateral
faţă de atacantul ce a izbutit să-şi creeze o poziţie de aruncare la poartă din apropierea
semicercului, de obicei pe extreme. Apărătorul aşteaptă ca atacantul să sfârşească mişcarea
pregătitoare, la capătul căreia mingea se găseşte în palmă, deasupra umărului. La momentul
potrivit, apărătorul împinge mingea cu palma, cu degetele sau cu latura cubitală a mingii,
scoţând-o din mâna atacantului.
Intercepţia mingii este o acţiune tehnico-tactică de deposedare, pentru care apărătorul
are nevoie de o foarte bună viteză de pornire şi de deplasare pe distante scurte, de multă
îndrăzneală, spirit de risc raţional, precum şi capacitatea tactică de a anticipa acţiunile
atacanţilor.
Pentru a reuşi, apărătorul îşi marchează prin supraveghere adversarul direct, urmărind
cu privirea periferică adversarii care manevrează mingea pentru a găsi momentul prielnic
ţâşnirii în traiectoria pasei pentru interceptarea mingii.

33
 Învăţarea acestor procedee tehnice de scoatere a mingii din dribling se face prin
explicare şi demonstrare, însoţite de exerciţii de marcaj între două echipe de 3-5 jucători
fiecare, care se luptă pentru minge pe un teren de dimensiuni reduse. Atacanţii sunt obligaţi
ca după fiecare prindere a mingii să o bată minimum de două ori în pământ.
Scoaterea mingii din ţinere echilibrată este un procedeu tehnic greu de executat, care
necesită multă muncă pentru învăţare şi perfecţionare, prin repetări analitice, efectuate cu
ajutorul unui coechipier.
Intercepţia mingii se învaţă în grupuri de 5-6 jucători aşezaţi în cerc, cu un alt jucător
la mijloc, care încearcă să intercepteze pasele pe care le dau jucătorii peste şi pe lângă el.
Acţiunile de intercepţie a mingii se perfecţionează în cadrul antrenamentelor colective, când
zburătorii primesc sarcini speciale în acest sens.
Blocarea aruncărilor la poartă
În jocul de handbal apărarea porţii nu rămâne exclusiv pe seama portarului, apărătorii
având sarcina să colaboreze cu el, acoperind cu corpul şi braţele un anumit colţ al porţii.
Mijloacele tehnice de realizare a acestei sarcini de apărare sunt procedeele de blocare a
aruncărilor la poartă.
Blocarea mingilor înalte. Pentru blocarea mingilor înalte aruncate la poartă din
săritura peste apărător, acesta întinde braţele în sus, în direcţia mingii, cu palmele îndreptate
înainte şi degetele uşor desfăcute, pentru a pune în calea mingii un obstacol cât mai mare.
Dacă traiectoria mingii este ceva mai înaltă, jucătorul trebuie să sară în sus de pe loc sau
uzând de un scurt elan de un pas spre înainte, bătând pe două picioare şi ajutându-se şi de
avântarea braţelor duse energic dinapoi-înainte şi sus. Procedeul se foloseşte frecvent pentru
blocarea aruncărilor la poartă din săritură, mai ales a celor care se execută la aruncările libere
de la 9 m.
Blocarea mingilor laterale. Apărătorul văzând mişcarea pregătitoare şi procedeul
tehnic care va fi folosit la aruncare, îndreaptă amândouă braţele întinse în direcţia în care va
zbura mingea. Braţul depărtat de minge se tine în dreptul capului, pentru a feri faţa
apărătorului de eventuala lovitură cu mingea, iar celălalt, aflat ceva mai jos, se deplasează, de
asemenea, în direcţia mingii.
Blocarea mingilor joase. Pentru blocarea aruncărilor pe lângă genunchi sau pe lângă
şold, apărătorul execută o fandare şi îndreaptă braţul pe traiectoria mingii. Executarea cu
succes a acestui procedeu reclamă, pe lângă viteza de reacţie şi execuţie, o bună mobilitate şi
supleţe.
Învăţarea şi antrenarea blocării aruncărilor la poartă trebuie să-i preocupe pe
antrenori încă din etapele în care copii şi juniorii îşi însuşesc celelalte procedee tehnice. La
început se fac exerciţii pentru îmbunătăţirea vitezei de mişcare a braţelor de jos în sus şi
dintr-o parte în alta a corpului, imitând blocarea aruncărilor la poartă. Apoi, mişcarea
braţelor este însoţită şi de fandări laterale, ca la blocarea mingilor aruncate la poartă pe
lângă genunchi. Mai departe se folosesc exerciţii cu mingea, executate pe perechi de jucători.
Ca aparat ajutător pentru învăţare se utilizează mingea cu ureche (mingea praştie), care
poate fi ţinută în mână cu uşurinţă. Atacantul simulează aruncări la poartă în diferite direcţii
şi la diferite înălţimi, iar apărătorul execută mişcările corespunzătoare pentru blocare.
FORME ŞI SISTEME DE JOC ÎN APĂRARE
Handbalul modern cunoaşte trei forme de acţionare în apărare şi anume: om la om, pe
zonă şi combinată.
Fiecare dintre aceste forme de joc în apărare prezintă caracteristici specifice şi se
desfăşoară după principii şi reguli tactice proprii. Alegerea formei de joc în apărare este
determinată de gradul de pregătire şi nivelul de cunoştinţe ale jucătorilor echipei respective,
de particularităţile formaţiei adverse. Uneori, însă, aplicarea unei forme sau a alteia este

34
condiţionată şi de evoluţia scorului, de superioritatea sau inferioritatea numerică a apărătorilor
faţă de atacanţi, precum şi de starea terenului de joc.
În etapa actuală de dezvoltare a handbalului se folosesc cu precădere sistemele de
apărare pe zonă şi apărare combinată, dar există momente în timpul jocului când aplicarea
sistemului de apărare om la om îşi găseşte pe deplin justificarea datorită eficientei sale în
situaţia respectivă. Fiecare sistem de apărare prezintă avantaje şi dezavantaje. Nu există
sistem fără unele puncte nevralgice. Dar forţa oricărui sistem de apărare depinde de gradul de
pregătire a fiecărui jucător în parte şi de felul cum se aplică sistemul respectiv în lupta cu
adversarii.
Apărarea pe zonă
În acest sistem de apărare fiecare jucător răspunde de o anumită porţiune de teren (fig.
15) în care îşi marchează cu grijă adversarul,
împiedicându-l în acţiuni şi mai ales în pătrunderea sau
aruncarea la poartă.
Apărătorul exercită marcajul asupra apărătorului
respectiv atâta timp cât acesta se găseşte în aria sa de
apărare. Când adversarul a trecut într-o zonă vecină, el
este predat altui apărător, care-l preia şi răspunde în
continuare de activitatea acestuia. Menţionăm că
predarea şi preluarea adversarului se fac numai prin faţa 3 4 5 6
celor doi apărători. 2 1 7
Apărarea pe zonă trebuie să lucreze ca un sistem
bine închegat, jucătorii colaborând în acţiunile
defensive. Fig. 15
Caracteristicile pentru apărarea pe zonă sunt:
mişcarea de translaţie şi ieşirea la adversarul cu mingea. Mişcarea de translaţie, determinată
de locul şi direcţia de atac a adversarilor, se execută în faţa semicercului, de către toţi
apărătorii, cu scopul aglomerării porţiunii de teren unde combină sau acţionează individual
adversarii.
Mişcarea de translaţie este însoţită şi de ieşirea succesivă a apărătorilor în faţă, cu
scopul de a-l ataca pe adversarul cu mingea când se găseşte într-o poziţie de unde poate
arunca periculos la poartă. Locul rămas liber în dispozitivul de apărare ca urmare a acestor
ieşiri este acoperit prin mişcarea de translaţie a celor doi apărători învecinaţi, care se apropie
unul de altul la distanţă corespunzătoare fazei respective de joc. După ce atacantul pasează
mingea, apărătorul se retrage în dispozitivul de apărare, acţionând în continuare în funcţie de
fază.
Dacă, în momentul în care un apărător din zonă a
ieşit în faţă pentru a ataca pe adversarul cu mingea, şi un Fig. 16
alt atacant se infiltrează din altă zonă prin spatele său,
atunci apărătorul care răspunde de el îl urmăreşte până la C
ID IS
următorul coechipier, deplasându-se lateral pe o distanţă
mai mare. Numai în acest fel se pot rezolva asemenea
situaţii tactice fig. 16. P
Ajutorul reciproc, preluarea, predarea şi marcarea 2 4 5 6
adversarilor, atacarea omului cu mingea, dublajul în 1 ES
E 7
apărare sunt cele mai importante mijloace tactice
individuale şi colective pe care apărătorii trebuie să le
execute cu precizie, uneori în fracţiuni de secundă.

35
 Sistemul de apărare pe zona 6 : 0.
În cadrul acestui sistem de apărare, jucătorii se
plasează pe semicercul de la 6 m sau puţin mai în faţă, Fig. 17
într-o singură linie, la intervale de 2-3 m depărtare unul
de altul (fig. 17). Prin această aşezare se urmăreşte
acoperirea unei porţiuni cât mai mari din lungimea
semicercului. Apărătorii 2 şi 7 se numesc apărători
laterali, cei cu numerele 3 şi 6 – apărători intermediari,
iar cei cu numerele 4 şi 5 – apărători centrali. 3 4 5 6
Dacă un adversar ameninţă poarta din poziţia lui 2 1 7
cu mingea sau se pregăteşte să arunce la poartă, atunci
apărătorul din dreptul zonei respective iese înainte, îl
atacă şi încearcă să blocheze aruncarea (fig. 18).
De obicei, în locul rămas liber în apărare, se Fig. 18
infiltrează pivotul advers, care poate fi angajat. Pentru C
ID IS
prevenirea acestei posibilităţi, apărătorii învecinaţi, prin
mişcarea de translaţie pe care o fac, îl dublează şi închid
această spărtură, împiedicând acţiunea pivotului. P
Apărătorul central stâng (4) îl preia şi-l marchează strâns
3 4 5 6
În cazul în care posesorul mingii pasează altui
2 1 7 ES
jucător, apărătorul intermediar stâng se retrage elastic şi E
rapid pe postul său din apărare, reîncadrându-se în
dispozitiv şi preluând marcajul pivotului (fig. 19). Se
înţelege din exemplul dat că apărătorul intermediar drept
(6) iese rapid să atace pe interul stâng, iar ceilalţi
coechipieri fac mişcarea de translaţie cerută de fază. În
mod similar se procedează şi de către alţi apărători în
zona cărora acţionează posesorul mingii.

Sistemul de apărare pe zonă 5 +1 3

4 5 6
Atunci când se foloseşte acest sistem de apărare, 2 1 7
jucătorii sunt aşezaţi ca în fig. 20.
Cinci jucători sunt plasaţi pe semicercul de la 6 m,
şi anume: apărătorii laterali 2 şi 6, apărătorii intermediari Fig. 19
3 şi 5, iar în mijloc – apărătorul central 4. În faţa acestei
linii de apărători, pe semicercul de la 9 m, se află
zburătorul 7. Modul de acţionare al jucătorilor este cel
indicat de săgeţile din figură. Apărătorii de la semicerc 7
respectă aceleaşi reguli şi principii tactice ca şi la
sistemul de apărare cu şase apărători în linie, cu excepţia
apărătorului central care, datorită faptului că îl are în faţă 3 4 5
pe zburător, nu iese în faţă decât arareori. Zburătorul prin 2 6
plasamentul său, are sarcina de a împiedica adversarii să 1
arunce la poartă de la distanţă, din zona centrală a
terenului. Prin mişcarea sa laterală, el împiedică şi Fig. 20
pătrunderea centrului sau chiar a interilor spre poartă, iar prin deplasarea oblică spre înapoi,
acoperă culoarele prin care adversarii pot angaja pivotul. El trebuie să acorde ajutor
apărătorilor intermediari, dublându-i când aceştia ies la adversarii lor direcţi, colaborând şi la
închiderea culoarelor spre poartă. Tot zburătorului îi revine sarcina de a-l ataca pe
conducătorul de joc advers, pentru ca acesta să nu poată arunca la poartă şi să nu poată iniţia

36
şi conduce în bune condiţii atacul. Postul de apărător central se încredinţează celui mai bun
apărător al echipei, în jurul căruia gravitează întreg sistemul defensiv. El trebuie să aibă o
bună experienţă de joc, să poată dirija activitatea coechipierilor şi să marcheze bine pivotul.
Apărătorii intermediari au cea mai grea sarcină în cadrul acestui sistem. În faţa lor
acţionează aruncătorii la poartă de la distanţă, ceea ce presupune măsuri foarte severe de
marcaj atent de supraveghere sau de ieşire oportună în
faţă, în vederea atacării posesorului mingii. În acelaşi
timp, în zona lor de apărare se plasează şi pivotul sau C
pivoţii adverşi. În momentul în care apărătorii
ID IS
intermediari ies la adversarii lor, pivoţii trebuie preluaţi şi
7
marcaţi de coechipieri, pentru a nu putea fi angajaţi la
semicerc. Activitatea lor în apărare poate fi asemuită cu P
cea a două pistoane: când unul urcă spre semicercul de la E ES
3 4 5
9 m, celălalt se retrage în zonă şi invers.
2 6
Iată cum funcţionează acest sistem de apărare: să
presupunem că mingea este pasată interului drept (fig. 1
21). Fig. 21
Apărătorul intermediar stânga iese în faţă,
stânjenind jocul interului advers. Apărătorul central 4 se deplasează lateral pentru a prelua
pivotul, fiind ajutat în această acţiune de acoperire şi de deplasarea spre dreapta a apărătorului
lateral 2. Apărătorii 5 şi 6 se deplasează şi ei puţin către stânga, pentru a micşora spaţiile de
pătrundere. Zburătorul 7 se deplasează oblic înapoi spre stânga şi îl dublează pe apărătorul
intermediar stânga.
În situaţia în care interul dreapta pasează mingea centrului, zburătorul revine în faţa
acestuia şi-l marchează strict atâta timp cât există pericolul unei aruncări la poartă sau al unei
pase de angajare la semicerc (fig.22).

Apărătorul intermediar stânga – 3, se retrage pe semicerc, preluând marcajul pivotului,

iar apărătorul central se deplasează spre dreapta, în spatele zburătorului. Ceilalţi jucători nu-şi
schimbă prea mult poziţia în teren dacă deplasarea sau circulaţia adversarilor nu impune un
asemenea lucru. Dacă conducătorul de joc pasează mingea interului stânga, atunci lucrurile se
petrec ca în fig. 23.

C
C IS
ID IS ID
7
P 7
E 3 ES
4 5 3 4 5
2 6
1 2 1 6

Fig. 22 Fig. 23

Apărătorul intermediar dreapta – 5 iese în faţă la adversarul său. Apărătorul central

face o mişcare de translaţie spre dreapta, în vederea micşorării spaţiului creat. Zburătorul se
retrage oblic înapoi, aşa cum arată săgeata, pentru a-l dubla pe apărătorul intermediar. Dacă
mingea este pasată extremei din stânga atacului, atunci apărătorul lateral dreapta – 6 se
deplasează rapid pe poziţie corespunzătoare de apărare, marcându-şi adversarul direct prin

37
supraveghere sau atacându-l decisiv, dacă acesta intenţionează să pătrundă spre poartă pentru
a arunca. Apărătorul intermediar se retrage oblic spre dreapta, astfel încât să poată închide o
eventuală pătrundere spre interior a extremei.
Dacă pivotul încearcă să se demarce pe semicerc, el este preluat, în principiu, de
apărătorul central şi predat apărătorilor intermediari, numai în cazul în care aceştia se află pe
semicerc. Dacă unul din apărătorii intermediari iese în faţă, atunci apărătorul îl conduce pe
pivot de la celălalt apărător intermediar şi până la apărătorul lateral din partea intermediarului
ieşit în faţă.
Apărarea pe zonă 5 + 1 devine vulnerabilă prin infiltrarea a doi pivoţi în dreptul
apărătorilor intermediari. În acest caz, trebuie schimbat sistemul de apărare, fie în 6 : 0, fie în
4 + 2.

Sistemul de apărare pe zonă 4 + 2

În sistemul de apărare pe zonă 4 + 2, aşezarea apărătorilor şi zonele lor de acţiune pot
fi urmărite în fig. 24.
Patru jucători sunt plasaţi pe semicercul de la 6
m, iar ceilalţi doi, mai avansaţi, pe semicercul de la 9 m, Fig. 24
în apropierea căruia acţionează. La sistemul de apărare 4
+ 2, în linia formată de cei patru jucători, deosebim doi
apărători laterali 2 şi 5, doi apărători centrali 3 şi 4 şi, în 6 7
faţă doi zburători 6 şi 7.
Cei patru apărători de pe semicercul de 6 m au de
supravegheat şi acoperit porţiuni mult mai mari decât 3 4
cele două sisteme descrise anterior. Pentru a nu permite 2 1 5
pătrunderile printre ei şi pentru a anihila jocul pivoţilor şi
al extremelor, apărătorii trebuie să se deplaseze cu
uşurinţă în toate direcţiile şi să execute rapid mişcarea de
translaţie pentru acoperirea zonei în care acţionează Fig. 25
adversarii. C
În fig. 25 este prezentată funcţionarea sistemului ID
de apărare pe zonă 4 + 2.
La un atac iniţiat de adversari pe aripa dreaptă, 6 7
întreaga apărare execută o mişcare de translaţie spre P
stânga. Zburătorul 6 atacă interul advers, care este 2 3 4
1 5
purtătorul mingii în acel moment. Celălalt zburător 7 se
deplasează oblic înapoi spre stânga pentru a-şi dubla
coechipierul şi a-i acorda ajutor la nevoie. Apărătorul central stânga marchează strâns pivotul,
în timp ce ceilalţi doi apărători din flancul drept al apărării 4 şi 5 se deplasează şi ei spre
stânga.
Dacă apărătorii schimbă jocul pe cealaltă aripă de
atac (fig. 26) atunci apărătorul intermediar 4 iese în faţă, C
indiferent dacă anterior a marcat sau nu pivotul, şi-l atacă
ID IS
pe interul stânga advers. Zburătorul 7 se deplasează
lateral venind astfel în sprijinul apărătorului central 4. 6 7
Celălalt zburător 6 se retrage oblic înapoi spre dreapta,
acoperind şi el, prin poziţia sa, spaţiul de pătrundere sau
de angajare a pivotului. Dacă la începutul acţiunii 2 3 4
5
1
descrise, pivotul s-ar fi aflat în zona apărătorului central
4, atunci el ar fi fost preluat de celălalt apărător central 3.
Fig. 26

38
 Sistemul de apărare pe zonă 3 + 2 + 1
Acest sistem de apărare impune jucătorii plasaţi în trei planuri. La semicercul de 6 m
se află trei apărători: cei doi apărători laterali 2 şi 6 şi
apărătorul central 4; la jumătatea distanţei dintre cele
două semicercuri, în intervalul dintre apărătorii laterali şi
cel central, sunt doi apărători intermediari 3 şi 5, iar în
faţa apărătorului central, pe semicercul de la 9 m, 7
zburătorul 7. Din aceasta aşezare de bază, apărătorii se 3 5
deplasează pe direcţiile indicate în fig. 27.
Apărătorul central are o rază mare de acţiune în 4
2 6
acest sistem, fiind uneori nevoit să se deplaseze, pentru 1
marcarea pivotului, de la un apărător lateral la altul. Cei
doi apărători intermediari au de făcut deplasări rapide,
repetate de multe ori, în vederea marcării interilor şi Fig. 27
colaborării cu coechipierii învecinaţi. Ei sunt aleşi, în
mod obişnuit, din rândurile extremelor, care sunt foarte mobile, rapide şi rezistente.
Zburătorul are, în primul rând, rolul de acoperire a zonei centrale a apărării, pentru ca
adversarul său să nu poată arunca la poartă de la distanţă, sau să treacă prin zona sa.
Apărătorii laterali sunt de regulă interii echipei, când aceasta se află în atac.
În cele ce urmează vom prezenta câteva detalii
referitoare la mecanismul de funcţionare a sistemului de
apărare 3 + 2 + 1. În fig. 28 se vede cum centrul a pasat C
mingea interului stânga aflat în pătrundere. Apărătorul ID IS
intermediar dreapta 5 îl atacă foarte repede, nu-i lasă
timp să se pregătească pentru aruncare şi-l stânjeneşte cu 7
braţele în acţiunea de pasare a mingii. Zburătorul se 3 5
deplasează oblic înapoi şi spre dreapta, dublându-l în 4
apărare. Apărătorul lateral 6 se deplasează şi el puţin în 2 6
1
sprijinul apărătorului intermediar 5, dar nu scapă din ochi
situaţia de joc şi extrema stângă, adversarul său direct.
Apărătorul intermediar stânga 3 se retrage pe semicerc, Fig. 28
ajutându-l pe apărătorul central 4 în fixarea pivotului.
O altă situaţie tactică de atac poate fi rezolvată ca
C
în fig. 29. Interul stânga pasează mingea interului
ID IS
dreapta, aflat în pătrundere. Apărătorii reacţionează în
felul următor: apărătorul intermediar stânga 3 se 7
deplasează rapid în faţă şi atacă adversarul cu mingea; 5
zburătorul se deplasează lateral spre stânga pe drumul cel 4
3
mai scurt, pentru a acorda sprijinul necesar coechipierului 2 6
1
aflat în luptă cu posesorul mingii. Apărătorul central
marchează pivotul, iar apărătorul intermediar dreapta 5 se
retrage pe poziţia iniţială. Fig. 29

Apărarea om la om
Datorită faptului că apărarea om la om se desfăşoară pe o suprafaţă mare, deci spaţiile
dintre apărători sunt mai mari, în jocul modern de handbal, apărarea om la om se
întrebuinţează în situaţii speciale şi anume: dacă echipa adversă este în inferioritate numerică,
dacă adversarul este mai slab pregătit fizic şi tehnic sau când se urmăreşte surprinderea
adversarului şi scoaterea lui din tactica obişnuită de atac.

39
 În aplicarea sistemelor de apărare om la om, fiecare apărător răspunde de un anumit
atacant, folosind toate mijloacele permise de regulament.
Repartizarea adversarilor pentru a fi marcaţi se poate face nominal sau pe posturi. În
primul caz, antrenorul repartizează fiecărui apărător câte un om, de care acesta răspunde în
permanenţă. În al doilea caz, perechile de apărători – atacanţi se fac după posturile ocupate în
echipă. La început, apărătorii se plasează într-o linie în faţa propriului semicerc. Apărătorii
laterali sunt primii care ies din dispozitiv şi preiau atacanţii care acţionează pe marginile
terenului. Apoi, apărătorii intermediari îi marchează pe următorii atacanţi rămaşi liberi. În
cele din urmă, apărătorii centrali preiau şi marchează atacanţii care au mai rămas. Acest
marcaj pe posturi durează, în principiu până la prima întrerupere de joc, când apărătorii revin
rapid în zonă, pentru a acţiona potrivit modului de reluare a jocului de către echipa adversă,
după care împerecherea se face din nou pe posturi.
Pentru aplicarea cu succes a apărării om la om este necesară o bună cunoaştere a
marcajului strâns, a alunecărilor şi a schimbului de oameni în apărare.
Apărarea om la om poate fi folosită în următoarele sisteme: pe tot terenul, în propria
jumătate de teren şi cu aglomerare.
Sistemul de apărare om la om pe tot terenul. Atunci când folosesc acest sistem de
atac, apărătorii sunt obligaţi să găsească repede adversarii, să-i marcheze apoi strâns,
urmărindu-l pe tot terenul, indiferent de partea de teren, locul sau zona în care aceştia
acţionează. Prin aplicarea marcajului strâns pe tot terenul sau a ,,presingului” adversarii sunt
stânjeniţi în activitatea lor şi în mod deosebit în pasarea mingii şi aruncarea la poartă.
Apărătorii nu au voie să cedeze lupta nici o clipă, trebuie să fie toţi în acelaşi timp în
apropierea adversarilor şi să-l marcheze strâns. Dacă un singur apărător nu este conectat la
acest joc, tot sistemul devine vulnerabil. În schimb, dacă atacanţii se găsesc tot timpul sub un
marcaj sever şi, ca urmare, nu pot pasa mingea în voie, apărarea este în avantaj.
Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de teren. Acest sistem de apărare
om la om nu diferă foarte mult de cel descris anterior. Împărţirea oamenilor se face prin
aceleaşi metode. Marcajul adversarilor este foarte strâns atunci când aceştia sunt mai aproape
de poartă şi ceva mai lejer când se retrag spre centrul terenului. În jumătatea adversă de teren,
apărătorii ni acţionează decât arareori. Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de
teren este mai puţin obositor pentru apărători, dar şi mai puţin eficient in ce priveşte
deposedarea adversarului de minge. În plus, are dezavantajul că oferă posibilitatea
adversarului de a se demarca în propria jumătate de teren şi deci de a păstra mingea.
Sistemul de apărare om la om cu aglomerare. Folosind acest sistem de apărare,
apărătorii nu se mai încumetă să se depărteze prea mult de semicercul de la 9 m, pentru a nu
se izola unii de alţii. După împărţirea adversarilor, unii apărători marchează ceva mai sever pe
conducătorul de joc şi pe unul sau doi dintre cei mai buni atacanţi. Ceilalţi adversari sunt
marcaţi mai mult la supraveghere, dar şi strâns când se apropie de semicercul punctat. Prin
acest mod de acţionare, echipa din apărare obţine avantajul scoaterii din joc a celor mai buni
atacanţi şi diminuarea forţei de joc în atac a echipei adverse. Plasamentul ceva mai retras al
apărătorilor face posibilă închiderea pătrunderilor, înlesneşte acordarea ajutorului reciproc şi
permite uneori intervenţia de ultim moment a unui apărător în calea unui atacant scăpat de sub
marcajul apărătorului său direct.
Apărarea combinată
Caracteristic apărării combinate este faptul că un jucător aplică principiile şi regulile
apărării om la om, iar ceilalţi cinci, pe cele ale apărării pe zonă.
Prin marcajul strâns făcut celui mai periculos aruncător la poartă se reduce din
eficacitatea acestuia, ceea ce constituie, desigur, un avantaj pentru echipa din apărare. În cazul
în care este marcat conducătorul d joc, se reduce din capacitatea combinativă a echipei, ceea
ce are ca urmare diminuarea posibilităţilor de a crea faze clare de gol şi de a înscrie.

40
 Acest sistem de joc este foarte eficient atunci când echipa adversă nu are încă un
jucător la fel de bun care, introdus în joc în acelaşi timp cu cel marcat om la om, să preia
sarcina acestuia de a marca goluri prin aruncări la poartă de la distanţă.
Apărarea în situaţii speciale
În jocul de handbal, există situaţii de joc când apărarea se găseşte în superioritate
numerică faţă de adversar şi altele când situaţia se prezintă invers. În ambele cazuri, trebuie să
se acţioneze cu atenţie pentru a nu se primi goluri.
Apărarea în superioritate numerică. Atunci când echipa adversă are un om în minus,
datorită unei eliminări dictate de arbitru, echipa în apărare trebuie să acţioneze foarte precis,
căci în astfel de momente ale jocului se decide uneori rezultatul final.
Apărarea poate acţiona în mai multe feluri:
 Cinci apărători îi preiau pe cei cinci atacanţi adverşi şi îi marchează om la om pe tot
terenul. Al şaselea apărător, care nu are adversar, se plasează pe semicercul de la 6 m, unde
acţionează ca jucător de siguranţă, intervenind în calea unui eventual adversar scăpat de sub
marcajul apărătorului direct;
 Cel de-al şaselea jucător rămas liber poate fi plasat în jumătatea adversă de teren,
pentru ca în eventualitatea că echipa sa intră în posesia mingii, el să acţioneze ca un vârf de
contraatac;
 Dacă echipa din apărare conduce cu un număr apreciabil de puncte, ea poate juca
normal, folosind sistemul de apărare pe zonă care îi este propriu;
 Se poate folosi şi sistemul de apărare combinată 5 + 1, în care zburătorul îl
marchează pe cel mai periculos atacant.
Apărarea în inferioritate numerică. Atunci când echipa din apărare se găseşte cu un
om mai puţin pe teren, datorită unei eliminări dictate de arbitru, se recurge la folosirea unei
apărări pe zonă cu cinci jucători într-o linie, retraşi pe semicercul de la 6m. apărătorii
acţionează pe baza regulilor descrise la sistemul de apărare pe zonă 6 : 0, dar cu mai multă
dârzenie pentru a suplini lipsa coechipierului lor din formaţie. Apărătorii aflaţi în inferioritate
numerică trebuie să se abţină să atace adversarii la o distanţă prea mare de semicerc şi nu au
voie să iasă la intercepţie. Este preferabil ca adversarul să încerce să finalizeze prin aruncări la
poartă de la distanţă, decât să se creeze spărturi pe semicerc, care să înlesnească angajarea
pivotului şi înscrierea sigură a golului.
Învăţarea unui sistem de apărare este strâns legată de învăţarea şi perfecţionarea
tuturor procedeelor tehnice, a acţiunilor tacticii individuale şi a mijloacelor specifice jocului
de apărare. Metodele pentru învăţarea apărării sunt următoarele:
 Explicarea aşezării jucătorilor pe teren, a rolului, sarcinilor şi zonei lor de acţiune;
 Ilustrarea principalelor acţiuni individuale şi colective care intră în construirea unui
sistem de apărare;
 Explicarea mecanismului de funcţionare a sistemului de apărare;
 Observarea şi analiza jocului altor echipe mai bune, al căror sistem de apărare poate
fi luat drept model;
 Folosirea materialelor intuitive, ca: fotografii, chinograme, filme, înregistrări video
etc.;
 Exersarea practică a mijloacelor concrete de pregătire tactică colectivă;
 Exersarea acţiunilor individuale şi colective care nu sunt bine însuşite de către unul
sau mai mulţi apărători.
Jocul colectiv de apărare se poate perfecţiona folosind următoarele exerciţii, verificate
în practica handbalului nostru de performanţă:
 Joc la o poartă, în cadrul căruia atacanţii au voie să paseze mingea numai prin faţa
apărării, pentru ca apărătorii să se obişnuiască cu mişcarea de translaţie. Infiltrarea pivoţilor

41
nu este permisă, în schimb se permite atacanţilor să arunce la poartă de la distanţă, pentru ca
apărătorii să poată exersa blocarea aruncărilor;
 Joc la o poartă în care numărul atacanţilor şi al apărătorilor să fie egal, sau, pe rând,
în inferioritate şi superioritate numerică;
 Joc la o poartă pentru verificarea marcajului care se aplică pivoţilor;
 Joc la o poartă cu temă sau liber.
Ca o concluzie la acest capitol, dorim să atragem atenţia că învăţarea şi perfecţionarea
jocului de atac sunt mult mai atractive pentru jucători decât ale celui de apărare, motiv pentru
care antrenorul trebuie să alterneze în lecţia de antrenament exerciţiile de apărare cu cele de
atac.

42
 TEHNICA ŞI TACTICA HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ

Noţiuni generale
Modelul de joc pentru lecţiile de clasă şi orele opţionale din aria curriculară
Fazele jocului de atac şi conţinutul tehnico-tactic al acestora
Fazele jocului de apărare şi conţinutul tehnico-tactic al acestora
NOŢIUNI GENERALE
Handbalul de performanţă are un repertoriu tehnico-tactic bogat şi variat, el
cuprinzând numeroase procedee tehnice şi acţiuni tactice individuale şi colective. Cele mai
multe dintre acestea au grad mare de dificultate şi complexitate şi nu pot fi executate decât de
adolescenţi şi adulţi al căror potenţial biologic şi motric este deosebit de ridicat. De aceea,
jocul de handbal practicat în şcoală trebuie să aibă o structură tehnico-tactică simplă,
accesibilă elevilor şi în strânsă corelaţie cu particularităţile morfologice, funcţionale şi psihice
ale acestora. Întrucât, în timpul şcolarizării, copii parcurg diferite etape de creştere în bună
măsură corespunzătoare diferitelor trepte de învăţământ, fiecare etapă având anumite
particularităţi, este necesar să se stabilească aria tehnică şi tactică pentru fiecare dintre aceste
trepte.
La clasele I – IV, handbalul nu poate fi prevăzut în programa şcolară, întrucât
solicitările la efortul specific sunt foarte mari, în comparaţie cu capacitatea de efort a copiilor
de această vârstă. Mişcările bruşte, cum ar fi alergarea de viteză cu schimbări de direcţie,
opririle, pornirile şi, îndeosebi, aruncările zvârlite cu mingea de handbal pot provoca unele
accidente la nivelul articulaţiilor, ligamentelor sau muşchilor. Dacă jocul bilateral nu este
indicat la acest ciclu de învăţământ, în lecţiile de educaţie fizică la clasele a III-a şi a IV-a se
recomanda utilizarea unor jocuri dinamice simple, în conţinutul cărora sunt incluse unele
elemente tehnico-tactice de bază ale jocului de handbal, ca, de exemplu, prinderea şi pasarea
mingii, driblingul, unele procedee de mişcare în teren etc. astfel de jocuri obişnuiesc pe elevi
cu spiritul de echipă, le dezvoltă simţul mingii şi dorinţa de a se întrece, îi iniţiază în tehnica
fundamentală a jocului şi creează o bună premisă pentru învăţarea jocului de handbal în ciclul
imediat următor.
La clasele V - VIII, tehnica şi tactica jocului de handbal sunt acordate la posibilităţile
biomotrice şi psihice ale elevilor din diferite clase. astfel, la început, conţinutul tehnico-tactic
al jocului practicat de copii este foarte mult simplificat şi se limitează la cele mai simple şi
mai uşoare procedee de pasare, de aruncare, de dribling, de aşezare şi de mişcare în teren.
Treptat, aria tehnico-tactică se lărgeşte până la însuşirea unui fond de deprinderi motrice
specifice, pe baza căruia elevii pot practica un joc bilateral antrenant şi care să le dea
satisfacţii. Totodată, jocul capătă progresiv noi valori educative şi formative, contribuind în
felul acesta cu tot mai mare eficienţă la rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice şcolare.
În ciclul liceal, se urmăreşte consolidarea şi perfecţionarea cunoştinţelor,
deprinderilor şi priceperilor dobândite de elevi în clasele anterioare, precum şi însuşirea de
noi procedee tehnice şi acţiuni tactice, potrivit nivelului fiecărei clase, care vor da
posibilitatea elevilor să practice un joc tot mai complex şi cu un evantai de influenţe
sanotrofice tot mai larg. În acelaşi timp, noul nivel al jocului va angaja pe elevi în trăiri
psihice intense, le va oferi acestora satisfacţii, conducându-i la adoptarea hotărârii de
practicare independentă a handbalului sub forma activităţilor de masă, chiar şi după
terminarea şcolii.
Din cele arătate mai sus rezultă că, la clasele mici, tehnica şi tactica jocului de handbal
este simplă şi se limitează la un fond minimal de deprinderi motrice specifice, iar pe măsură
ce elevii promovează în clase superioare, jocul devine mai complex, în conţinutul căruia
acţiunile tehnico-tactice sunt mai numeroase şi mai variate. La terminarea şcolarităţii, elevii
trebuie să fie capabili să practice handbalul în mod corespunzător, potrivit modelului tehnico-
tactic de joc prevăzut pentru lecţiile de clasă şi pentru cercurile sportive din şcoli.
MODELUL DE JOC PENTRU LECŢIILE DE CLASĂ ŞI PENTRU ORELE OPŢIONALE DIN
ARIA CURRICULARĂ
Modelul de joc pentru lecţiile de clasă şi pentru orele opţionale din aria curriculară
este, aşa cum am precizat mai înainte, simplu, accesibil şi cuprinde execuţii tehnico-tactice de
o dificultate ce nu depăşeşte posibilităţile elevilor. Practicarea jocului de handbal după
modelul preconizat în prezentul curs, va asigura elevilor o dezvoltare fizică armonioasă, o
creştere valorică a indicilor de pregătire fizică, o lărgire a sferei de cunoştinţe, deprinderi şi
priceperi motrice, va contribui la întărirea sănătăţii şi la formarea personalităţii acestora. În
acelaşi timp, pentru cei înzestraţi cu calităţi deosebite, acest model reprezintă o primă treaptă
spre performanţă, în cazul în care sunt orientaţi şi selecţionaţi pentru sportul de performanţă.
Pentru însuşirea modelului de joc specific şcolii, elevii vor parcurge o suită de etape de
pregătire, gradate metodic, pentru fiecare fiind elaborat un model de instruire
corespunzătoare.
Modelul de joc elaborat nu este o reţetă general-valabilă pentru toate şcolile şi toate
clasele. El are un caracter orientativ, de linie teoretico-metodică. Profesorii au posibilitatea să
aplice modelul în forma în care este prezentat sau să-l adapteze la caracteristicile şi
particularităţile unor şcoli sau unor clase. În cazul în care se operează o adaptare a modelului
de joc, nu trebuie să se îngusteze prea mult conţinutul tehnico-tactic al jocului, dar nici să se
supradimensioneze numărul procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice.
Descrierea modelului de joc.
Potrivit modelului pentru jocul de clasă şi orele extracurriculare, jocul de handbal se
desfăşoară după cum urmează. O echipă începe atacul în momentul în care intră în posesia
mingii, aflându-se încă la semicercul propriu. Din acest moment, întreaga echipă va trece din
apărare în atac, cât mai repede posibil, transportând mingea prin pase din alergare între doi,
trei sau mai mulţi jucători şi va căuta o situaţie favorabilă de aruncare la poartă (fig. 30).

6
7
5

4 8

3 9
1 2

Fig. 30

Dacă această situaţie nu se iveşte, jucătorii

5
aşezaţi pe posturile lor, vor acţiona atent şi hotărât
prin pase laterale şi cu ameninţarea succesivă a porţii 1
adverse până la găsirea unei situaţii favorabile pentru 4
aruncarea la poartă (fig. 31). 2 3
După aruncarea la poartă, sau în cazul
pierderii mingii din alte motive (pase greşite sau Fig. 31
44
comiterea unor abateri de la regulament) jucătorii se vor replia rapid la semicercul propriu,
pentru ca adversarii să nu-i surprindă nepregătiţi pentru apărarea porţii (fig. 32).

Fig. 32

Când adversarii au ajuns în apropierea

semicercului de la 9 m, prin diferite manevre şi
acţiuni specifice jocului de apărare, jucătorii vor
acţiona cu multă hotărâre, dar în spiritul
regulamentului de joc, pentru a împiedica pe vreunul
dintre adversari să arunce la poartă (fig. 33).
Din descrierea modelului de joc rezultă că o
echipă, în desfăşurarea jocului, trece prin două faze
de atac şi două de apărare.
Fig. 33
Fazele jocului în atac sunt:
1. Trecerea rapidă din apărare în atac
2. 2. Atacul organizat,
iar fazele jocului în apărare sunt:
1. Replierea la semicercul propriu
2. 2. Apărarea organizată.

FAZELE JOCULUI DE ATAC ŞI CONŢINUTUL TEHNICO-TACTIC AL ACESTORA

1. FAZA I: Trecerea rapidă din apărare în atac
Spre deosebire de modelul handbalului de performanţă, în care prima fază a atacului
este contraatacul, cu numeroasele lui forme de desfăşurare , faza I a modelului de joc pentru
şcoală este trecerea rapidă a jucătorilor de la semicercul propriu la poarta echipei adverse. Ea
începe în momentul intrării în posesia mingii şi se realizează prin pase din alergare susţinută
între doi, trei sau mai mulţi jucători, care încearcă să surprindă pe adversari neorganizaţi încă
din apărare şi caută culoare, breşe, printre apărătorii aflaţi în repliere, prin care un jucător să
poată să pătrundă şi să arunce la poartă. Viteza de alergare spre poarta echipei adverse trebuie
să fie acordată la nivelul atins de elevi în tehnica pasării mingii. Dacă prinderea şi pasarea
mingii din alergare sunt încă slab însuşite, viteza de deplasare va fi mică, iar pe măsură ce
aceste deprinderi se consolidează şi se perfecţionează, va creşte progresiv şi viteza de alergare
a jucătorilor. O problemă importantă este aceea a direcţiei de alergare a jucătorilor. Este
cunoscut faptul că în cadrul acestei faze de atac elevii, mai ales cei începători, au tendinţa de a
alerga spre locul unde se joacă mingea, formându-se, pe un spaţiu restrâns, un ,,ciorchine” de
jucători care îşi dispută întâietatea la prinderea mingii chiar cu coechipierii, nu numai cu
45
adversarii. Această aglomerare de jucători denaturează jocul, îl întrerupe, frânează cursivitatea
şi eficienţa fazei de atac. De aceea, profesorul trebuie să acţioneze atent şi cu perseverenţă
pentru a forma deprinderea la elevi de a se deplasa spre poarta adversă, pe un front larg, pe
toată lăţimea terenului. O soluţie eficientă de dezaglomerare este aceea de a se fixa nişte
culoare imaginare, poate la început chiar marcate cu linii, de la locurile ocupate de jucători în
apărare până la locurile pe care le vor ocupa în atac în faţa apărării adverse. Fiecare elev va fi
obligat să alerge pe culoarul lui, până la formarea deprinderii corecte de desfăşurare a acestei
faze de atac, când se poate renunţa treptat la restricţie, lăsând jucătorii să-şi aleagă singuri
direcţia de alergare pentru realizarea demarcajului.
În cazul în care jucătorii au ajuns aproape de semicercul de la poarta echipei adverse şi
nu au găsit o posibilitate de aruncare la poartă, îşi vor ocupa locurile pe posturi, potrivit
aşezării corecte în dispozitivul de atac, pentru a putea începe un atac organizat.

Conţinutul tehnico-tactic al fazei I a atacului

- alergarea şi schimbarea direcţiei de alergare;
- demarcajul faţă de apărătorii care se repliază;
- repunerea mingii în joc de către portar;
- pase din alergare între doi, trei sau mai mulţi jucători, în acelaşi plan şi în adâncime
(pasarea mingii lateral, oblic înainte şi oblic înapoi şi prinderea mingii venită din lateral şi din
urmă);
- driblingul simplu şi multiplu;
- aruncarea la poartă din alergare;
- aruncarea la poartă din săritură.
a. Alergarea şi schimbarea direcţiei de alergare
Prima fază a atacului din modelul de joc pentru şcoală, trecerea rapidă din apărare în
atac, corespunde contraatacului în handbalul de performanţă. Ar fi de presupus, deci, ca şi
aici, alergarea să se execute în mare viteză. Potenţialul tehnic al elevilor nu permite, însă,
acest lucru şi, prin urmare, viteza de alergare va fi adaptată strict la posibilităţile copiilor de
manevrare a mingii. La începători, tempoul de alergare este lent şi, pe măsură ce prinderea şi
pasarea mingii vor fi tot mai bine însuşite, în aceeaşi măsură alergarea va fi executată în
tempo mai susţinut.
Greşelile cele mai frecvente, mai ales la începători, sunt alergarea laterală, cu faţa spre
minge şi opririle, atunci când transportul mingii se face cu încetineală. Elevii trebuie obişnuiţi
să alerge totdeauna normal, cu faţa înainte. Schimbarea direcţiei de alergare se execută relativ
brusc, fără ocoliri largi, în scopul câştigării unei poziţii favorabile pentru a recepţiona o pasă.
Schimbarea direcţiei se mai poate executa şi în cazul în care jucătorul se află în posesia
mingii, pentru depăşirea unui adversar, dar de această variantă nu trebuie să se abuzeze.
b. Demarcajul faţă de apărătorii care se repliază
Demarcajul specific contraatacului este greu de realizat de către elevi. De aceea,
pentru a face posibilă desfăşurarea cursivă a acestei faze de atac, este suficient să se realizeze
un demarcaj simplu care constă în găsirea unui plasament, în timpul alergării spre poarta
adversă, în aşa fel încât între acel loc şi purtătorul mingii să fie un culoar liber, fără apărători,
prin care s-ar putea transmite mingea.
Acest demarcaj se poate realiza prin schimbarea direcţiei de alergare şi, după caz, prin
încetinirea sau accelerarea alergării. În cadrul acestei faze este foarte important demarcajul a
unul sau doi jucători, în imediata apropiere de poarta proprie, pentru a putea primi mingea de
la portar, când acesta poate să o repună în joc. Pentru aceasta este nevoie ca jucătorii
respectivi să se deplaseze oblic lateral faţă de poartă, în locuri deja părăsite de adversarii care
au început replierea.

46
 c. Repunerea mingii în joc de către portar
Mingea trebuie repusă în joc de către portar, din spaţiul de poartă, printr-o pasă
zvârlită de deasupra umărului, după ce a fost executat un elan cu pas încrucişat sau adăugat.
Începătorii pot pasa mingea de pe loc, dar obligatoriu având piciorul opus braţului de aruncare
fixat pe sol, în faţă şi orientat în direcţia în care se va executa pasa. În acest fel se va asigura o
mai mare precizie pasei.
De regulă, repunerea mingii în joc de către portar se execută printr-o pasă scurtă, la
coechipieri apropiaţi de spaţiul de poartă. Pasele lungi pot fi folosite numai la clasele mari,
dacă elevii au un nivel tehnico-tactic corespunzător. Elevii care joacă pe postul de portar
trebuie obişnuiţi să repună mingea în joc cât mai repede posibil, dar nu în detrimentul
siguranţei în păstrarea posesiei mingii de către echipa proprie.
d. Pasele din alergare
În faza de trecere din apărare în atac transportul mingii se realizează prin pase din
alergare. Jucătorii îşi pasează mingea alergând în acelaşi plan sau fiind unii mai înainte, alţii
mai înapoi. Prin urmare, direcţiile de pasare a mingii pot fi laterale, oblice înainte sau înapoi.
În toate situaţiile, trebuie să existe tendinţa ca prinderea mingii să se execute numai prin
răsucirea trunchiului şi a braţelor în direcţia din care vine mingea, iar pasarea, prin răsucirea
trunchiului şi a braţului aruncător în direcţia în care este transmisă mingea. Atât în cazul
prinderii, cât şi în cel al pasării, trenul inferior continuă mişcările de alergare înainte.
În cadrul paselor din alergare sunt prezente unele execuţii tehnice cu grad mai mare de
dificultate pentru elevi, mai ales pentru începători, lateral şi oblic înapoi. Din această cauză,
majoritatea elevilor adoptă o alergare laterală în timp ce execută asemenea procedee tehnice,
fapt care va conduce la formarea unor deprinderi greşite de joc. De aceea, execuţiile amintite
mai sus trebuie instruite analitic, izolate de faza de joc, prin exerciţii cu structuri adecvate.
e. Driblingul simplu şi multiplu
Driblingul simplu (o singură bătaie a mingii în sol şi reprinderea ei) şi driblingul
multiplu (împingeri repetate a mingii spre sol) sunt procedee tehnice care se folosesc numai în
situaţii oportune, care impun asemenea execuţii, şi anume:
- dacă posesorul mingii nu găseşte un coechipier demarcat, căruia să-i poată pasa
mingea, va executa un dribling simplu (sau multiplu), până ce un jucător din echipa proprie se
va demarca;
- dacă jucătorul aflat în posesia mingii are un culoar liber spre poarta adversă, în care
caz, printr-un dribling multiplu, executat în viteză, se va apropia de semicerc şi va arunca la
poartă.
La elevul începător, dorinţa de a se afla cât mai mult timp în posesia mingii este
evidentă şi acest fapt atrage după sine abuzul de dribling. Folosirea exagerată a driblingului în
joc trebuie evitată, prin atenţionări şi corectări permanente, întrucât ea conduce la denaturarea
jocului, la un joc cu vădit caracter individualist în care nu mai este prezentă frumuseţea
combinaţiilor colective dintre jucători.
Executarea driblingului captează toată atenţia şi întregul câmp vizual al jucătorilor
începători şi, ca urmare, nu mai pot participa, în timp util, la acţiuni de joc colective.
De aceea, printr-o instruire corespunzătoare, ei trebuie să ajungă la nivelul la care
execută driblingul numai sub control vizual periferic, şi acest lucru nu este dificil, întrucât
conducerea mingii este un procedeu tehnic simplu, uşor de executat.
f. Aruncarea la poartă
Finalizarea primei faze a atacului se face, atunci când situaţia de joc o permite, prin
două procedee tehnice de aruncare la poartă, simple şi uşor de însuşit de către elevi, şi anume:
aruncarea din alergare şi aruncarea din săritură. Ele se execută din apropierea semicercului,
prin culoarele libere dintre apărătorii adverşi. La clasele mari, toţi elevii, sau majoritatea lor,
trebuie să-şi însuşească amândouă procedeele de aruncare la poartă şi să fie capabili să aleagă

47
executarea unuia sau a celuilalt, în funcţie de situaţia din teren. Elevii din clasele mici,
începătorii, vor finaliza prin procedeul care le este mai convenabil şi pe care îl execută mai
corect şi cu mai multă uşurinţă.

2. FAZA A II-A: Atacul organizat

În această fază, jucătorii sunt aşezaţi în dispozitiv şi atacă apărarea adversă, cu
hotărâre şi în mod organizat, prin pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii, prin
angajarea jucătorilor de semicerc sau prin depăşiri individuale, până la găsirea unei situaţii
favorabile de aruncare la poartă. Aşezarea corectă în dispozitivul de atac este o condiţie foarte
importantă pentru desfăşurarea ordonată a acţiunilor echipei care atacă. În cadrul modelului
de joc pentru şcoală este prevăzută aplicarea sistemului de atac cu un jucător pivot. Întrucât
respectarea aşezării pe posturi în timpul jocului este greu de realizat la începători, la clasele
mici, se recomandă ca, în etapele de iniţiere şi de învăţare a jocului bilateral, să se folosească
o aşezare mai simplă şi anume în ,,potcoavă” (fig 34).
După o anumită perioadă, atunci când profesorul apreciază că este momentul potrivit,
se va trece la aşezarea în sistemul de atac cu un jucător pivot.
În desfăşurarea atacului organizat practicat de elevi, mai ales de către cei începători, se
întâlnesc frecvent multe greşeli care trebuie corectate permanent, cu răbdare şi perseverenţă.
Dintre acestea, unele ni se par mai importante şi le vom menţiona în continuare.
- Elevii prind şi pasează mingea de pe loc, fără să atace poarta, în felul acesta
negăsind niciodată o posibilitate justificată de aruncare la poartă. Ei trebuie să-şi însuşească
temeinic prinderea mingii din alergare spre poarta adversă, ameninţarea porţii şi apoi
adoptarea soluţiei celei mai adecvate situaţiei, cum ar fi aruncarea la poartă, angajarea unui
jucător în semicerc, depăşirea individuală sau pasa laterală la un coechipier.
- După atacarea porţii , cu sau fără minge, jucătorul rămâne foarte aproape de
apărătorii adverşi sau chiar printre aceştia, nemaifiind în situaţia de demarcaj pentru a putea
prinde mingea din nou. Elevii trebuie obişnuiţi cu retragerea la locul iniţial de aşezare,
imediat după ce au atacat poarta şi au pasat mingea unui coechipier.
- Abuzul de aruncări la poartă din situaţii complet nejustificate.
- Excesul de încercări, majoritatea nereuşite, de depăşiri individuale.
Aceste ultime două aspecte, tratate cu superficialitate, pot conduce la jocul
individualist, fragmentat şi la unele efecte negative asupra dezvoltării copiilor. Elevii trebuie
obişnuiţi în joc cu răspunderea colectivă, pentru întreaga echipă din care fac parte.
Faza a doua a atacului se termină, în mod normal, printr-o aruncare la poartă, dar se
mai poate încheia şi prin greşeli tehnice (pase la adversar sau pase în aut) sau prin greşeli de
regulament (paşi, dublu dribling, călcarea
semicercului etc.). Indiferent prin ce se încheie
această fază, mingea intră în poarta adversarului şi
din momentul respectiv echipa trece în situaţie de
apărare, acţionând după regulile de desfăşurare a
primei faze de apărare.

Conţinutul tehnico-tactic al fazei a II-a a atacului

- aşezarea în teren şi respectarea posturilor în
cadrul sistemului de atac cu un jucător pivot;
- pase laterale cu ameninţarea succesivă a
Fig. 34
porţii;
- depăşirea individuală şi pătrunderea printre apărători;
- pase de angajare a jucătorilor de semicerc;
- aruncarea la poartă.

48
 a. Aşezarea în teren şi respectarea posturilor în cadrul sistemului
Aşezarea corectă în teren are o importanţă deosebită pentru desfăşurarea atacului
organizat. Ea asigură atacului un front larg de acţiune şi obligă pe apărătorii echipei adverse
să se plaseze la distanţe mai mari unul faţă de celălalt pentru a acoperi întreaga zonă din faţa
semicercului. Ca urmare, situaţiile favorabile de finalizare vor fi găsite cu mai multă uşurinţă
şi vor fi mai numeroase.
Prin aşezarea corectă în teren se înţelege nu numai plasamentul jucătorilor,
corespunzător diferitelor posturi, în momentul iniţial, de începere a atacului organizat, ci şi
respectarea acestui plasament pe toată durata atacului. Acest al doilea aspect, la fel de
important ca primul, va fi realizat cu destulă uşurinţă, dacă fiecare jucător îşi formează
deprinderea de a se retrage cu spatele la locul iniţial de aşezare, imediat după ce termină
acţiunea individuală spre poarta adversă.
În etapa de iniţiere în jocul bilateral, atacul se va desfăşura printr-o aşezare în
potcoavă, în care toţi cei şase jucători de câmp sunt plasaţi în faţa apărării adverse, într-un
semicerc, la distanţe aproximativ egale unul faţă de celălalt.
După ce elevii şi-au însuşit mecanismul de bază al acţionării în această aşezare, se va
trece la aşezarea în sistemul de atac cu un pivot.
b. Pasele laterale cu ameninţarea succesivă a porţii
Atacarea succesivă a porţii şi pasarea mingii lateral reprezintă cadrul general de
desfăşurare a atacului organizat. În cadrul acestei componente tehnico-tactice a fazei a II-a a
atacului, fiecare jucător va acţiona prin următoarea succesiune de execuţii: alergare spre
poarta adversă, prinderea mingii venită din lateral, ameninţarea porţii (fentă de aruncare la
poartă). În acest moment, jucătorul va analiza şi va alege soluţia cea mai potrivită cu situaţia
din joc, şi anume aruncarea la poartă, depăşirea individuală, pasa la un coechipier infiltrat la
semicerc sau pasarea mingii lateral, urmată de retragerea cu spatele la locul iniţial de aşezare
în teren.
Atacarea succesivă a porţii şi pasarea mingii lateral se execută corect şi cu randament
mare, dacă sunt respectate următoarele reguli:
- elanul de alergare spre poartă să fie scurt şi executat în viteză destul de mare;
- prinderea mingii venită din lateral să fie executată prin răsucirea trunchiului şi a
braţelor în direcţia din care mingea se îndreaptă spre jucător şi nu prin întoarcerea completă a
acestuia cu faţa spre coechipierul care-i pasează;
- odată intrat în posesia mingii, jucătorul va executa un elan de pas încrucişat,
adăugat sau săltat, în funcţie de ceea ce îi este mai convenabil şi de uşurinţa cu care îl execută;
- ameninţarea porţii (fenta de aruncare) se va face prin adoptarea poziţiei corpului şi
a segmentelor sale, asemănătoare cu poziţia cu care se termină faza de pregătire a aruncării la
poartă, fără mişcări inutile;
- pasarea laterală a mingii se va face, de asemenea, prin răsucirea trunchiului şi a
braţului aruncător.
Execuţia corectă, cu respectarea tuturor acestor reguli, nu este posibilă decât la clasele
mari, unde se definitivează însuşirea modelului de joc. La clasele mici şi, mai ales, la
începători, succesiunea de execuţii se va simplifica, jucătorii acţionând astfel: prinderea
mingii (venită din lateral) de pe loc, ameninţarea porţii şi aruncarea sau pasa laterală. La
această structură simplă se vor adăuga, treptat, noi elemente, până se va realiza integral ceea
ce este prevăzut în modelul de joc la această fază de atac.
c. Depăşirea individuală şi pătrunderea printre apărători
Depăşirea individuală este o acţiune tactică pe care un jucător o execută în scopul
demarcării lui de apărătorul direct şi pătrunderii la semicerc pentru aruncare la poartă. Ea se
aplică atunci când apărătorul direct este ceva mai avansat şi înapoia acestuia este un culoar
liber printre ceilalţi apărători. În cadrul depăşirii individuale, jucătorul va executa o suită de

49
procedee tehnice în următoarea succesiune: alergare, prinderea mingii, fentă simplă sau dublă
la schimbare de direcţie, pătrundere printre apărători, dribling şi aruncare la poartă sau, după
caz, pasă la un alt coechipier. Pentru reuşita acţiunii trebuie să se aibă în vedere următoarele
recomandări:
- fenta de schimbare de direcţie să se facă la distanţa de unul sau doi paşi în faţa
adversarului ce urmează a fi depăşit;
- în timpul depăşirii, mingea trebuie să fie bine protejată, ţinându-se cu două mâini la
nivelul abdomenului;
- dacă fenta de depăşire nu reuşeşte, iar apărătorul acţionează cu dârzenie, atacantul
va renunţa la continuarea acţiunii şi va pasa unui coechipier demarcat;
- dacă depăşirea apărătorului a reuşit, pătrunderea printre apărători, cu dribling, se va
executa în mare viteză, pentru a nu da posibilitate altor apărători să intervină.
În ansamblul ei, depăşirea individuală este o acţiune cu grad sporit de dificultate şi
însuşirea corectă a acesteia este posibilă numai dacă, în prealabil, au fost învăţate temeinic
fenta simplă şi fenta dublă de schimbare de direcţie.
Aplicarea excesivă a depăşirilor individuale şi, mai ales, încercarea de depăşire cu
orice preţ fragmentează jocul, afectează caracterul preponderent colectiv al atacului şi
îngreuiază formarea şi cultivarea spiritului de echipă.
d. Pase de angajare a jucătorilor de semicerc
La modelul de joc pentru şcoală, spre deosebire de handbalul de performanţă unde
pasele de angajare la semicerc sunt numeroase şi pretenţioase din punct de vedere al execuţiei
tehnice, aceste pase sunt simple şi fac parte din cele pe care elevii le folosesc şi în alte
împrejurări decât la angajarea jucătorilor de semicerc. Se poate folosi cu succes pasa azvârlită
cu o mână de deasupra umărului, pasa oferită, pasa lansată cu una sau două mâini sau pasa
prin împingere. Se recomandă ca aceste pase să fie folosite numai dacă între posesorul mingii
şi jucătorul care va recepţiona mingea există un spaţiu liber, iar adversarii nu au posibilitatea
să intercepteze mingea.
e. Aruncarea la poartă
Procedeele de aruncare folosite în cadrul atacului organizat sunt specifice posturilor de
unde se execută.
În cadrul aruncărilor de pe extremă, acestea se vor executa din săritură deasupra
semicercului într-o direcţie paralelă cu linia de poartă pentru mărirea unghiului de aruncare şi
nu direct spre poartă.
Pentru postul de pivot, aruncările vor fi executate din săritură sau din plonjon cu
cădere în faţă, în funcţie de situaţia din teren, dar mai cu seamă, de posibilităţile tehnice ale
jucătorilor aflaţi pe acest post.
Pentru jucătorii care acţionează la linia de 9 m, interi şi centru, procedeele de aruncare
la poartă de la distanţă care vor fi folosire sunt: aruncarea azvârlită de deasupra umărului
precedată sau nu de elan de diferiţi paşi în funcţie de posibilităţile fiecăruia şi aruncarea din
sprijin pe sol printre apărători. Pentru aruncările din săritură peste apărători, săritura trebuie
făcută în faţa apărătorilor, la distanţa de doi-trei paşi în faţa acestora cât se poate de pe
verticală, pentru evitarea aterizării peste apărători.
FAZELE JOCULUI DE APĂRARE ŞI CONŢINUTUL TEHNICO-TACTIC AL ACESTORA
1. FAZA I: Replierea la semicercul propriu
Replierea constă în retragerea jucătorilor la semicercul propriu imediat după ce echipa
a pierdut posesia mingii. În cadrul replierii, jucătorii trebuie să alerge direct spre locul unde îşi
organizează apărarea, pe drumul cel mai scurt fără ocoliri, opriri sau încercări de interceptare
a mingii. Viteza de alergare în repliere depinde de modul în care adversarii repun mingea în
joc. Dacă echipa adversă repune mingea în joc foarte repede, replierea se va executa în cea
mai mare viteză, iar dacă se întârzie repunerea mingii în joc, se va executa alergare uşoară.
50
 Greşelile cele mai frecvente pe care le fac cei mai mulţi începători sunt acelea că ei
întârzie replierea, se opresc în mijlocul terenului sau se deplasează dezordonat spre locul unde
se joacă mingea. Ca şi în cazul fazei I a atacului, elevii trebuie obişnuiţi cu retragerea la
semicercul propriu pe culoarele lor, dinainte precizate. Pentru realizarea replierii corecte nu
este necesară o perioadă lungă de instruire, ci mai degrabă formarea convingerii, la elevi, că
trebuie să se replieze, renunţând la încercările inutile de reintrare rapidă în posesia mingii.
Conţinutul tehnico-tactic al fazei I a apărării
- opriri, întoarceri, porniri
- alergare de viteză
- alergare cu spatele înainte
- marcajul adversarilor în timpul replierii
a. Opriri, întoarceri, porniri
Replierea jucătorilor la propriul semicerc începe în momentul pierderii posesiei
mingii, când jucătorii se află în situaţii diferite, ca: începerea unei acţiuni, în plină acţiune
spre poartă, în retragere cu spatele la locul iniţial de aşezare, stând pe loc etc. În funcţie de
aceste situaţii, jucătorii vor executa opriri, întoarceri de 180º şi porniri spre poarta proprie.
Opririle şi pornirile trebuie făcute rapid, chiar brusc, iar întoarcerile se vor executa pe loc, fără
ocoliri şi, de asemenea, cu repeziciune.
b. Alergarea de viteză
În drum spre semicercul propriu, alergarea de viteză se desfăşoară direct de la locul
unde s-a executat întoarcerea. Orice oprire şi încercare de interceptare a mingii constituie
greşeli tactice care vor dăuna jocului colectiv al echipei. Viteza de alergare va fi adaptată
manierei în care acţionează adversarii în faza de trecere din apărare în atac, astfel în cazul
contraatacului advers, viteza de alergare va fi maximă, iar în cazul acţiunilor mai lente,
tempoul de repliere va fi ceva mai lent. Pentru a nu fi surprinşi de acţiuni neprevăzute, în
timpul replierii, jucătorii vor răsuci capul şi vor urmări cu privirea acţiunile adversarilor.
c. Alergarea cu spatele înainte
După ce au trecut de linia de centru şi au depăşit-o cu 5-6 metri, jucătorii aflaţi în
repliere execută din nou o întoarcere de 180º şi se retrag, prin alergare cu spatele înainte, spre
a se grupa şi organiza în faţa propriului semicerc. Alergarea cu spatele înainte se execută
direct spre semicerc, fără opriri şi ocoliri, prin aceasta, jucătorii orientaţi cu faţa spre adversari
pot să preîntâmpine orice acţiune surprinzătoare şi periculoasă a acestora.
d. Marcajul adversarilor în timpul replierii
Atunci când se retrag spre propriul semicerc, jucătorii vor aplica asupra adversarilor
mai avansaţi un marcaj strâns, realizat prin alergarea în imediata apropiere a adversarului a
apărătorului care se repliază, moment în care va încerca să-l împiedice să primească mingea.
Atacanţii aflaţi în plan mai îndepărtat faţă de poartă vor fi marcaţi la supraveghere, prin
plasarea apărătorilor între adversarul direct şi propria poartă.

2. FAZA a II-a: apărarea organizată

În cadrul apărării organizate jucătorii sunt aşezaţi la semicercul propriu, la intervale
aproximativ egale unul faţă de celălalt şi încearcă, prin acţiuni specifice jocului de apărare, să
împiedice pe adversari să găsească o situaţie favorabilă de aruncare la poartă. Cea mai
caracteristică acţiune de apărare în această fază este atacarea adversarului aflat în posesia
mingii. Ea se execută, de către fiecare apărător, prin deplasare înainte, în poziţie
fundamentală, până aproape de semicercul de la 9 m, ori de câte ori adversarul din faţa lui
intră în posesia mingii şi atacă poarta. După ce acesta din urmă a pasat mingea, apărătorul
trebuie să se retragă imediat la semicerc.

51
 Pentru a se evita apariţia unor spaţii prea mari între apărători, elevii trebuie să-şi
formeze deprinderea de a se retrage la semicerc oblic înapoi în direcţia în care adversarul a
pasat mingea. În felul acesta întreaga apărare execută mişcarea de translaţie care asigură o
aglomerare corespunzătoare pe direcţia de atacare a porţii de către adversar.
Dacă echipa adversă atacă în sistemul cu un jucător pivot, apare o altă acţiune
importantă de apărare şi anume marcajul pivotului. Pivotul este marcat de apărătorul în a cărui
zonă s-a plasat. Dacă pivotul se deplasează în altă zonă, va fi preluat şi marcat de apărătorul
care acţionează în zonă, va fi preluat şi marcat de apărătorul care acţionează în zona
respectivă. Fiecare dintre ceilalţi apărători va avea grijă să se plaseze în dreptul unuia dintre
atacanţii adverşi, în aşa fel încât să nu rămână nici un moment vreun adversar nesupravegheat.
Această acţiune poartă numele de repartizarea adversarilor şi are o foarte mare importanţă în
desfăşurarea eficientă a apărării organizate.
Elevii începători, ca şi cei din clasele mai mari, nu au încă preocupări pentru
repartizarea adversarilor. Ca urmare, apărarea lor are un randament scăzut, ceea ce îl va
determina pe profesor să acorde o atenţie mai mare instruirii acestei acţiuni.

Conţinutul tehnico-tactic al fazei a II-a a apărării

- aşezarea în teren şi respectarea posturilor
- poziţia fundamentală şi deplasările în apărare
- atacarea adversarului aflat în posesia mingii şi retragerea la semicerc
- blocarea mingilor aruncate spre poartă
- marcajul pivotului
a. Aşezarea în teren şi respectarea posturilor
Pentru modelul de joc prevăzut în şcoală se recomandă folosirea sistemului de apărare
6 : 0, sau, cum mai este denumit şase în linie. Jucătorii vor fi aşezaţi la semicerc la distanţe
aproximativ egale între ei cu cei mai înalţi grupaţi în centru, iar cei mai scunzi în părţile
laterale ale sistemului defensiv.
La clasele VII-VIII şi mai mari se poate folosi şi sistemul de apărare 5+1.
b. Poziţia fundamentală şi deplasările în apărare
La baza începerii oricărei acţiuni specifice jocului de apărare, stă, poziţia
fundamentală. Neadoptarea poziţiei fundamentale
de către un apărător îl pune pe acesta în
inferioritate faţă de atacantul direct, care îl va
putea depăşi cu uşurinţă.
Deplasările specifice jocului de apărare se
execută în poziţie fundamentală, obligatoriu cu 6
paşi adăugaţi. Folosirea paşilor succesivi sau 1 5
încrucişaţi pot să pună pe apărător în situaţii
2 3 4
dificile, pe picior greşit ceea ce ar duce la
depăşirea lui. Direcţiile de deplasare în poziţie
fundamentală de apărare sunt înainte, în scopul
atacării adversarului posesor al mingii, înapoi şi Fig. 35
oblic înapoi, în scopul retragerii la semicerc, şi
lateral, în vederea acordării ajutorului altor apărători aflaţi în situaţii critice.
Pentru însuşirea poziţiei fundamentale se recomandă jocuri dinamice şi ştafete care să
cuprindă aceste elemente tehnico-tactice.
c. Atacarea adversarului aflat în posesia mingii şi retragerea la semicerc
Această acţiune constă în ieşirea până în apropierea semicercului de la 9 m, pentru a
împiedica adversarul direct aflat în posesia mingii şi care se pregăteşte să arunce la poartă, iar
după ce acesta a pasat mingea, apărătorul se retrage la semicerc, oblic înapoi, în direcţia în

52
care a fost pasată mingea. Prin retragerea tuturor apărătorilor în acest mod, se realizează o
deplasare laterală a întregii zone de apărare, spre direcţia în care se joacă mingea, deplasare
cunoscută sub denumirea de mişcare de translaţie şi care creează dificultăţi atacanţilor adverşi
în găsirea situaţiilor favorabile de aruncare la poartă.
d. Blocarea mingilor aruncate la poartă
Atunci când apărătorii sunt surprinşi la semicerc, deci, nu pot ieşi în întâmpinarea
atacantului aflat în posesia mingii, apărătorii trebuie să încerce să blocheze cu braţele mingea
aruncată spre poartă. Chiar dacă execuţia nu este grea, de multe ori este evitată de copii
datorită impactului, uneori dureros, al mingii cu palmele, motiv pentru care instruirea acestui
element tehnico-tactic trebuie făcută cu grijă, aplicând o metodică adecvată.
e. Marcajul pivotului
Atunci când echipa adversă foloseşte sistemul de atac cu un jucător pivot, asupra
acestuia se aplică un marcaj de intercepţie, care constă în plasarea apărătorului între pivot şi
locul unde se joacă mingea, pentru a-l împiedica pe acesta să recepţioneze mingea. Dacă
pivotul a ieşit dintre apărători se aplică un marcaj de supraveghere, până în momentul
reinfiltrării lui la semicerc. În situaţia în care pivotul se deplasează la semicerc, apărătorul
direct îl însoţeşte până când întâlneşte un alt apărător aflat la semicerc, moment în care se
procedează la predarea şi preluarea pivotului.

53
 HANDBALUL ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT DIN ARIA
CURRICULARĂ

Obiective de referinţă şi tehnologia acţionării pe clase şi ani de studiu

Indicaţii metodice privind predarea handbalului în şcoală
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ ŞI TEHNOLOGIA ACŢIONĂRII PE CLASE ŞI ANI DE STUDIU
Viziunea curriculară de alcătuire a programelor şcolare permite o mai bună orientare
a predării/învăţării în raport cu obiective de formare, care vizează competenţe la nivel
superior, de aplicare a cunoştinţelor şi competenţelor în contexte noi şi de rezolvare de
probleme teoretice şi practice. În loc ca programa să fie una ,,analitică” în sensul simplist,
respectiv o înşiruire de conţinuturi sub formă de capitole şi lecţii, neacordate la ieşiri foarte
concrete în termeni de achiziţii posibile şi necesare ale fiecărui elev, noile proiecţii ale
predării/învăţării prin programele şcolare poartă amprenta viziunii curriculare. În această
viziune, conţinuturile nu devin deloc importante, dar ele sunt văzute în mai mare măsură
decât înainte ca vehicule de formare a competenţelor intelectuale şi relaţionale de nivel
superior, a atitudinilor şi comportamentelor necesare unui tânăr într-o societate democratică a
timpului nostru.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ LA CLASA I
Să-şi însuşească deprinderile motrice elementare aparţinând ramurii de sport
handbal.
Pasarea şi prinderea mingii cu două mâini de pe loc, pasarea cu o mănă şi prinderea cu
două mâini de pe loc, dribling simplu şi multiplu pe loc.
Activităţi de învăţare: exersare fragmentată şi globală; jocuri dinamice şi pregătitoare.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ LA CLASA A-II-A
Să aplice în întreceri deprinderile motrice corect însuşite specifice jocului de handbal.
Pasarea şi prinderea mingii cu două mâini de pe loc, pasarea cu o mână şi prinderea cu
două mâini de pe loc, dribling simplu şi multiplu de pe loc, dribling simplu şi multiplu din
deplasare.
Activităţi de învăţare: exersare în relaţii cu alte deprinderi; jocuri dinamice şi
pregătitoare; ştafete.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ LA CLASA A III-A
Să-şi însuşească procedeele tehnice de bază ale jocului de handbal şi să le aplice în
întreceri.
Pasarea şi prinderea mingii cu două mâini din deplasare, pasarea cu o mână şi
prinderea cu două mâini din deplasare , dribling multiplu din deplasare, aruncarea la poarta cu
o mână de pe loc.
Activităţi de învăţare: identificarea procedeelor tehnice în explicaţii şi demonstraţii,
exersare fragmentară şi globală, ştafete, jocuri dinamice şi pregătitoare.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ LA CLASA A IV-A
Să-şi consolideze procedeele tehnice de bază ale jocului de handbal pentru a le aplica
în întreceri.
Deplasările specifice (cu paşi adăugaţi, cu spatele), pasa cu o mână, prinderea cu două
mâini de pe loc şi din deplasare, driblingul multiplu din deplasare, aruncarea la poartă de pe
loc, *aruncarea la poartă din deplasare, aşezarea în apărare pe semicerc, *aşezarea în atac în
semicerc, joc bilateral.
Activităţi de învăţare: exersare globală, jocuri pregătitoare, concursuri.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ LA CLASA A V-A
La sfârşitul clasei a V-a elevul va fi capabil:
 Să aplice procedeele tehnice şi acţiunile tactice însuşite în structuri simple;
  Să realizeze acţiuni motrice specifice jocului de handbal şi să se integreze în
activităţile desfăşurate sub formă de întrecere şi jocuri.

Pe parcursul clasei a V-a se recomandă următoarele activităţi:

 Exersarea tehnicii fiecărui procedeu până la însuşirea mecanismului de bază;
 Exersarea procedeelor tehnice individuale simple;
 Aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice însuşite în jocuri dinamice şi
pregătitoare;
 Ştafete, întreceri;
 Participarea la întreceri în lecţii sub formă de jocuri dinamice, ştafete, jocuri
pregătitoare.
Procedee tehnice folosite în atac:
 Alergare cu schimbarea direcţiei;
 Pasa din alergare între 2-3 jucători, în acelaşi plan şi în adâncime;
 Pasa în doi de pe loc cu o mână de la umăr;
 Pasarea mingii de pe loc din lateral, oblic înainte şi înapoi;
 Prinderea mingii venită din lateral şi din urmă;
 Dribling simplu şi multiplu; aruncarea la poartă de pe loc prin azvârlire;
 Aruncarea la poartă din deplasare cu paşi adăugaţi.
Procedee tehnice folosite în apărare
 Poziţia fundamentală şi deplasarea;
 Opriri, porniri, întoarceri.
Acţiuni tactice folosite în atac
 Demarcajul;
 Aşezarea în teren în cadrul sistemului da atac în semicerc;
 Repunerea mingii în joc de către portar.
Acţiuni tactice folosite în apărare
 Aşezarea pe teren în sistemul de apărare 6:0.

Joc bilateral cu respectarea unor reguli simple.

Tehnologia acţionării
1. Pase de pe loc între doi jucători;
2. Pase de pe loc şi din deplasare;
3. Dribling de pe loc şi din deplasare;
4. Pase în doi din deplasare;
5. Pase în trei, din deplasare;
6. Pase în doi din deplasare, între o prindere şi o pasare se intercalează un dribling;
7. Pase în trei din deplasare, precedate de câte un dribling;
8. Aruncări la poartă de pe loc, de la 7 m, de la distanţă;
9. Dribling cu aruncare la poartă de pe loc;
10. Aruncare la poartă cu un pas;
11. Dribling cu aruncare la poartă cu pas adăugat;
12. Prinderea, conducerea şi pasarea mingii în suveică simplă;
13. Dribling multiplu, oprire, pasarea mingii lateral, reprimire şi aruncare la poartă de
pe loc;
14. Dribling multiplu, pasarea mingii lateral, reprimirea mingii din alergare,
conducerea mingii şi aruncare la poartă de pe loc;
15. ,,Mingea călătoare” – colectivul se aşează pe unul sau mai multe şiruri cu
executanţii la o lungime de braţ, când mingea se transmite oferită, sau, 3-4 paşi când se

55
utilizează aruncările. Se transmit prin oferire, din mână în mână, una sau mai multe mingi.
Ultimul adunând mingile, aleargă în capul şirului şi reîncepe exerciţiul. După una sau mai
multe execuţii, se schimbă sensul transmiterii mingilor. În cazul transmiterii prin aruncare,
ultimul jucător se va deplasa spre flancul drept printre ceilalţi executanţi.
16. ,,Mingea prin tunel” – colectivul organizat pe şiruri egale ca număr. Executanţii
stau cu picioarele depărtate, păstrând între ei interval de un braţ. Mingea este transmisă de la
primul spre ultimul cu două mâini prin oferire înapoi printre picioare sau prin rostogolire.
Ultimul executant prinde mingea, aleargă în linie dreaptă pe lângă şir până în faţă de unde se
reia jocul. Echipa ai căror jucători au ajuns primii pe locurile iniţiale este declarată
învingătoare.
17. ,, Mingea rostogolită în suveică simplă” – elevii aşezaţi în suveici simple. Primii
au câte o minge de handbal şi la semnal pornesc în alergare, rostogolind-o până la şirul din
faţă. După predarea mingii, trec la urma şirului respectiv.
18. ,,Culesul cartofilor” – colectivul se organizează în funcţie de numărul mingilor pe
mai multe şiruri. Primul din fiecare şir, aleargă purtând mingile şi aşezând câte una în cercuri
trasate la diferite distanţe, continuă alergarea, ocoleşte un semn, iar la întoarcere culege
mingile şi le predă următorului.
19. ,,Mingea la căpitan” – pe un rând, cu căpitanul călător. Copii dispuşi pe un rând
cu un căpitan plasat la 4-5 m în faţă. Acesta pasează mingea deplasându-se pe rând în dreptul
fiecărui elev. Acest joc se poate desfăşura şi când copii sunt dispuşi în cerc şi căpitanul în
centru.
20. ,,Ştafeta cu dribling” – elevii aşezaţi pe şiruri, primul din fiecare şir având o
minge. La semnal, aleargă în dribling, ocolesc un jalon şi revin predând mingea următorului.
Driblingul se poate desfăşura ocolind mai multe jaloane sau pasând în dreapta sau în stânga,
primind înapoi mingea şi continuând driblingul.
21. ,, Apără cetatea” – elevii dispuşi pe un cerc cu diametrul de 10-15 m în mijlocul
căruia se va construi o ,,cetate” din diferite obiecte aşezate în echilibru unul peste altul. Unul
dintre elevi va apăra ,,cetatea” de aruncările prin surprindere executate de cei de pe cerc, care
preced încercarea de câteva pase menite să deruteze pe apărător. Numărul de pase poate fi
înainte stabilit în funcţie de nivelul colectivului.
22. Alergare cu schimbarea direcţiei, porniri, opriri, întoarceri, alte deplasări.
23. Prinderea mingii de la partener aflat în partea braţului îndemânatic şi aruncare la
poartă de pe loc.
24. ,,Cine ţine mingea mai mult” – cu accent pe demarcaj.
25. Joc de handbal la două porţi cu folosirea elementelor de tehnică şi tactică învăţate,
precum şi a unor reguli simple de joc: punerea mingii în joc de la centrul terenului sau de
portar, semicerc, out, fault.
Indicaţii metodice:
 Structurile de exerciţii pot constitui teme de lecţii fiind exersate în mod izolat, sau,
în cadrul unor ştafete şi jocuri aplicative;
 Se va pune accent pe însuşirea mecanismului de bază al deprinderilor motrice:
prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului, conducerea mingii cu mâna
îndemânatică, pasarea mingii cu o mână de deasupra umărului, aruncarea la poartă;
 Recomandările privind aşezarea jucătorilor în atac şi apărare vor fi date treptat,
pe măsura iniţierii şi cunoaşterii jocului.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ LA CLASA A VI-A
La sfârşitul clasei a VI-a elevul va fi capabil:
 Să aplice procedeele tehnice şi acţiunile tactice însuşite, respectând regulile
cunoscute;

56
  Să se integreze în activităţi de practicare a ramurii de sport, handbal, la nivelul
clasei, şcolii şi în timpul liber.
Exemple de activităţi de învăţare:
 Exersarea procedeelor însuşite în structuri variate;
 Jocuri pregătitoare, concursuri, întreceri;
 Întreceri şi concursuri cu reguli adaptate, organizate în lecţii şi la nivelul şcolii.
Procedee tehnice folosite în atac:
 Pasa din alergare;
 Prinderea mingii venită din urmă;
 Dribling multiplu cu mâna dreaptă şi mâna stângă;
 Aruncarea la poartă din deplasare cu pas încrucişat;
 Aruncarea la poartă din săritură.
Procedee tehnice folosite în apărare:
 Deplasări specifice în poziţie fundamentală;
 Opriri, porniri, întoarceri;
 Blocarea mingilor aruncate la poartă.
Acţiuni tactice folosite în atac:
 Demarcajul faţă de apărătorul care se repliază;
 Depăşirea;
 Aşezarea în atac în potcoavă.
Acţiuni tactice folosite în apărare:
 Marcajul adversarului fără minge;
 Marcajul adversarului cu minge;
 Intercepţia;
 Aşezarea în sistemul de apărare 6:0.

Joc bilateral cu respectarea regulilor învăţate.

Tehnologia acţionării
1. Dribling multiplu în deplasare, mers, alergare, cu alternarea mâinii care împinge
mingea pe sol;
2. Dribling multiplu printre obstacole, alternând mâna dreaptă şi stângă;
3. Deplasări specific în poziţie fundamentală;
4. Ştafete cu dribling efectuat cu măna dreaptă şi stângă;
5. Dribling multiplu, pasarea mingii lateral, reprimire, pasare în lateral (în partea
opusă), reprimirea mingii din alergare, dribling, aruncare la poartă de pe loc;
6. Alergare, prinderea mingii venită din lateral, aruncare la poartă cu pas încrucişat;
7. Dribling multiplu şi aruncare la poartă cu pas încrucişat;
8. Alergare, prinderea mingii venită din spate, dribling şi aruncare la poartă din
săritură;
9. ,,Între două şi patru focuri” – pe un teren asemănător ca mărime cu terenul de
volei, se află două echipe egale ca număr, iar, opus fiecăreia dintre ele pe linia de fund
adversă propriul căpitan. După câteva pase între căpitan şi coechipieri, se aruncă mingea spre
jucătorii celeilalte echipe, încercând să lovească pe unul dintre ei. Cel atins trece pe linia de
fund lângă căpitanul echipei care l-a lovit, participând la joc împotriva propriilor coechipieri.
Jocul se poate desfăşura introducându-se încă un căpitan de fiecare echipă, plasat pe liniile
laterale ale terenului advers.
10. ,,Huştiuluc” – pe un teren de formă dreptunghiulară, două echipe egale ca număr,
se dispun în spatele liniilor de fund ale terenului. În centru se aşează o minge. La semnal,
ambele echipe vor alerga cât mai repede pentru a intra în posesia mingii, după care, prin pase,

57
dribling şi alergare cu mingea în mână, vor căuta să treacă linia d fund adversă pentru a pune
mingea jos. Echipa din apărare va lupta pentru a-i împiedica să paseze şi pentru a intra
eventual în posesia mingii. Marcarea unui punct se consideră când mingea a fost aşezată
dincolo de linia de fund a echipei adverse. Treptat se vor introduce reguli tot mai apropiate
regulamentului jocului de handbal;
11. Pasarea mingii din alergare, pe poziţii viitoare în formaţie de pătrat, triunghi, etc.
12. Aruncarea la poartă din săritură de la 9 m. (elan de 2-3 paşi);
13. Dribling cu aruncare la poartă din săritură;
14. Depăşirea unui adversar prin schimbarea mâinii cu care driblează atacantul;
15. Joc de handbal cu teme: demarcaj, aşezare în atac şi apărare, deplasări în poziţie
fundamentală în apărare, blocarea aruncărilor la poartă, intercepţia mingii;
16. Joc de handbal la două porţi, cu elemente de tehnică şi tactică însuşite şi
respectarea regulilor – corner, aut, 7 m, paşi, dublu dribling.
Indicaţii metodice
 Se va urmări în continuare consolidarea structurilor de bază ale jocului,
perfecţionând minimalul de procedee tehnico-tactice necesare practicării jocului;
 În clasa a VI-a se va insista asupra conducerii mingii în condiţii variate şi asupra
aruncării la poartă din săritură;
 Repetarea procedeelor tehnice se va face urmărind concomitent şi dezvoltarea unei
calităţi motrice.

OBIECTIVE DE REFERINŢĂ LA CLASA A VII-A

La sfârşitul clasei a VII-a elevul va fi capabil:
 Să integreze procedeele tehnice învăţate în acţiuni tactice simple;
 Să aplice eficient cunoştinţele şi deprinderile însuşite în practicarea globală a
jocului de handbal cu respectarea principalelor reguli;
Exemple de activităţi de învăţare:
 Însuşirea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice noi;
 Exersarea procedeelor tehnice în structuri tehnico-tactice simple şi progresiv mai
complexe;
 Aplicarea procedeelor şi acţiunilor în jocul bilateral.
Procedee tehnice folosite în atac:
 Pasarea mingii lateral, oblic înainte şi înapoi;
 Pase laterale cu ameninţarea permanentă a porţii;
 Dribling alternativ, cu mâna dreaptă şi stângă;
 Aruncare la poartă din alergare;
 Aruncare la poartă din săritură.
Procedee tehnice folosite în apărare:
 Blocarea mingilor aruncate spre poartă;
 Scoaterea mingii din dribling de la adversar.
Acţiuni tactice folosite în atac:
 Demarcajul;
 Pătrunderea;
 Depăşirea;
 Aşezarea în atac în sistemul de atac cu un jucător pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:
 Intercepţia;
 Replierea;
 Atacarea adversarului aflat în posesia mingii şi retragerea pe semicerc.

58
 Joc bilateral cu respectarea regulilor învăţate

Tehnologia acţionării
1. Perfecţionarea paselor din deplasare între 2, 3 sau mai mulţi jucători (în diferite
formaţii şi planuri);
2. Pase între doi jucători, din alergare, în viteză maximă;
3. Pase din alergare în formaţie de suveică simplă;
4. Aruncare la poartă din alergare cu porniri în dribling de la centru;
5. Pase din alergare în formaţie de suveică dublă;
6. Pase în triunghi şi pătrat pe poziţii viitoare. În aceste formaţii şirurile vor fi
orientate spre direcţia viitoare.
7. Pase în trei cu schimb de locuri;
8. Conducerea mingii cu aruncare la poartă din săritură;
9. Aruncare la poartă din săritură cu pasă primită de la coleg;
10. Elevii aşezaţi pe şiruri pornesc în alergare, primesc mingea şi aruncă la poartă cu
procedeu la alegere;
11. Contraatac cu pasă scurtă, dribling şi aruncare la poartă din alergare;
12. Depăşirea unui apărător prin fentă simplă;
13. Conducerea mingii cu aruncare la poartă din săritură. Se urmăreşte învăţarea
aruncării la poartă din săritură din toate direcţiile faţă de poartă;
14. Aruncarea la poartă din săritură, cu adversar pasiv, activ;
15. Scoaterea mingii de la adversarul care driblează;
16. Joc de handbal cu elemente de tehnică şi tactică învăţate.
Indicaţii metodice:
 În clasa a VII-a, accentul va fi pus pe perfecţionarea structurilor de bază ale jocului.
Fentele, alergarea cu schimbarea direcţiei şi ritmului, pătrunderea, demarcajul, replierea,
ieşirea la adversarul aflat în posesia mingii şi retragerea la semicerc vor fi exersate
concomitent cu structurile de exerciţii recomandate (folosind adversar pasiv sau activ) precum
şi în cadrul jocului.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ LA CLASA A VIII-A
La sfârşitul clasei a VIII-a elevul va fi capabil:
 Să folosească adecvat procedeele tehnice şi acţiunile tactice în condiţii de
întrecere;
 Să aplice eficient cunoştinţele şi deprinderile însuşite în practica globală a jocului
de handbal cu respectarea regulamentului oficial.
Exemple de activităţi de învăţare:
 Repetarea unor structuri cu conţinuturi tehnico-tactice variate;
 Crearea şi rezolvarea de situaţii complexe prin întreceri;
 Concursuri şi jocuri bilaterale arbitrate.
Procedee tehnice folosite în atac:
 Pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii;
 Pase de angajare a jucătorilor de semicerc;
 Pasa lungă de contraatac;
 Dribling multiplu, cu variaţii de ritm şi schimbarea direcţiei;
 Aruncarea la poartă din plonjon.
Procedee tehnice folosite în apărare:
 Scoaterea mingii din dribling;
 Deplasări specifice la semicerc.
Acţiuni tactice folosite în atac:
 Pătrunderea;

59
  Contraatacul;
 Aşezarea în atac în sistemul cu un jucător pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:
 Replierea;
 Atacarea jucătorului aflat în posesia mingii şi retragerea la semicerc;
 Aşezarea în sistemul de apărare 5+1.

Joc bilateral cu respectarea prevederilor regulamentare.

Tehnologia acţionării:
1. Pase în condiţii de adversitate: raport 5 atacanţi şi 3 apărători;
2. Pase din deplasare în condiţii de adversitate: suveică dublă pe lungimea terenului
cu adversari care se retrag;
3. Pase pe contraatac la diferite distanţe;
4. Pase în pătrundere succesivă spre poartă, cu angajarea jucătorilor de semicerc;
5. Dribling multiplu cu schimbări de direcţie şi variaţii de ritm;
6. Lansarea cu adversarul şi scoaterea mingii din dribling;
7. Adaptarea aruncărilor la poartă din săritură la cerinţele postului de joc din atac;
8. Aruncarea la poartă din plonjon de la 7 m;
9. Aruncarea la poartă din plonjon de pe postul de pivot, precedată de o angajare;
10. Aruncări la poartă precedate de încrucişări între doi jucători;
11. Legarea fazelor de atac: atacul rapid, atacul în sistemul de atac cu un jucător pivot
şi finalizarea de pe diferite posturi;
12. Apărarea în sistem: poziţia fundamentală, deplasări laterale, ieşire la atacantul cu
mingea şi retragerea la semicerc, blocarea aruncărilor la poartă;
13. Legarea fazelor de apărare: repliere, marcarea vârfurilor de contraatac, aşezarea şi
apărarea în sistem;
14. Joc la două porţi cu teme: atacul rapid, pătrunderi succesive, încrucişări, angajarea
pivotului, repliere, apărarea în sistem.
Indicaţii metodice:
 Consolidarea structurilor de bază ale jocului învăţate în clasele precedente este
completată cu exerciţii de bază pentru unele faze de joc şi cu creşterea calităţii execuţiilor
tehnice (viteză, eficacitate);
 Se pune mai mare accent pe jocul bilateral în care se urmăreşte educarea simţului
de răspundere a elevului faţă de modul de îndeplinire a sarcinilor în cadrul echipei din care
face parte;
 Formarea obişnuinţei de subordonare a propriilor interese, intereselor echipei.

Sistemul de evaluare a cunoştinţelor la handbal

La handbal se poate acorda o notă în fiecare semestru după cum urmează:
Nr. Conţinutul probelor pe clase V VI VII VIII
crt.
1. Procedee tehnice izolate 1 2 3 3
2. Structuri tehnico-tactice + + + +
3. Joc la două porţi + + + +

Probele de nivel pleacă de la următoarele limite superioare:

 Procedeele tehnice izolate de la nota 8 în jos;
 Structurile tehnico-tactice de la nota 9 în jos;
 Jocul la două porţi de la nota 10 în jos.
60
 Standard de performanţă la handbal:
 Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice specifice practicării handbalului
în şcoală şi în afara acestuia;
 Aplicarea eficientă a cunoştinţelor şi tehnicilor de exersare în desfăşurarea
activităţilor sportive (jocuri);
 Respectarea regulilor jocului de handbal şi sportivităţii în desfăşurarea meciurilor.

PREDAREA HANDBALULUI ÎN LICEU

Handbalul este un joc sportiv accesibil tuturor şcolarilor. Majoritatea procedeelor
tehnice se execută cu mâna, iar mingea fiind mică se poate stăpâni uşor; alergarea, prinderea
şi aruncarea, elementele de bază folosite în timpul jocului sunt forme naturale ale actelor
motrice umane; regulile de joc sunt simple şi uşor de aplicat în practică; condiţiile materiale
cerute de desfăşurarea jocului sunt necostisitoare.
Învăţarea şi perfecţionarea în handbal trebuie să urmeze calea cea mai directă şi
eficientă pentru că acest joc face parte dintre mijloacele de realizare a obiectivelor educaţiei
fizice şcolare. La nivelul şcolii interesează într-o mai mică măsură gradul de perfecţiune atins
în executarea procedeelor tehnice. În organizarea procesului de predare a handbalului în liceu
accentul trebuie să cadă pe învăţarea şi consolidarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice
de bază, care să poată permite practicarea jocului.
În licee programarea structurilor şi sistemelor de acţionare în handbal se face pe tot
parcursul celor două semestre ale anului şcolar, în cadrul unor sisteme de lecţii.
Realizarea scopurilor educaţiei fizice la care şi handbalul îşi aduce contribuţia,
existenţa unor modele de instruire pentru fiecare treaptă a liceului, determinarea conţinutului
şi programarea acestuia, folosirea celor mai indicate sisteme de acţionare şi teme de joc
constituie aspecte importante ale activităţii profesorului şi elevilor.
În aceste condiţii profesorul trebuie să ia toate măsurile pentru buna organizare şi
desfăşurare a lecţiei, conducând procesul de învăţare şi consolidare a actelor motrice
caracteristice handbalului. El trebuie să se preocupe ca elevii să înţeleagă sensurile activităţii
comune, să analizeze, să comenteze şi să aprecieze, adoptând o atitudine corespunzătoare.
Clasa trebuie să fie ordonată şi disciplinată. Elevul să se străduiască să-şi îndeplinească
cerinţele şi să facă faţă efortului solicitat.
În alternativa în care profesorul s-a decis să predea în lecţii handbalul, alături de
atletism şi gimnastică, îşi stabileşte mai întâi modelele logice de instruire.
Predarea handbalului în liceu poate avea la bază două modele de joc, unul pentru
elevii care nu au mai făcut handbal şi altul pentru elevii care au mai practicat acest joc în
clasele precedente. Fiecare model în parte prefigurează nivelul de cunoştinţe după doi ani de
instruire, adică la nivelul anului II şi, respectiv, la sfârşitul anului IV. Totodată modelul de joc
pentru începători poate sta la baza predării handbalului şi la anii III – IV, atunci când elevii
respectivi nu au mai jucat handbal sau dacă nivelul cunoştinţelor lor este redus.
După stabilirea modelului treptei respective se delimitează conţinutul pregătirii pentru
fiecare an de liceu în parte; în continuare conţinutul este structurat, ordonat şi organizat în
structuri de exerciţii şi acţiuni, însoţite de precizările şi indicaţiile metodice necesare.
Elementele de conţinut ale pregătirii sunt completate cu teme pentru jocul bilateral şi de reguli
tactice pentru desfăşurarea acţiunilor individuale şi colective.

61
 Nr. CLASE
CONŢINUT
crt. IX X XI XII
1. Procedee tehnice şi acţiuni tactice în atac
Poziţia fundamentală pe post în atac 3 1 - -
Mişcarea în teren: porniri, alergare cu faţa şi cu spatele,
3 1 1 -
opriri, schimbări de direcţie, întoarceri
Prinderea şi pasarea mingii din deplasare în diverse
5 3 3 1
planuri: înainte, lateral, oblic, înapoi
Pase în suveici 3 5 3 1
Dribling simplu şi multiplu 1 1 1 -
Aruncare la poartă azvârlită:
- de la 7m, de pe loc 5 1 - -
- cu pas adăugat 5 3 3 3
- cu pas încrucişat 1 3 3 3
- din săritură 3 5 5 3
- din alergare 3 5 3 3
- prin semievitare, evitare - 1 3 3
- din plonjon - 1 3 3
Contraatac cu 1 şi 2 vârfuri 3 5 3 1
Faza a II-a a atacului 3 1 5 3
Demarcaj 5 3 3 1
Aşezarea în atacul cu 1 şi 2 pivoţi 1 1 3 3
Pase pe pătrunderi succesive şi angajarea pivotului 1 5 3 3
Pase din deplasare cu schimb de locuri - 3 3 -
Încrucişări între 2 atacanţi 5 - 3 -
Încrucişări duble (3 atacanţi) - 3 - 1
Paravane 3 - 3 -
Legarea fazelor de atac - 3 3 3
2. Procedee tehnice şi acţiuni tactice în apărare
Repliere în apărare 3 3 3 3
Marcajul vârfurilor de contraatac al adversarilor 3 3 3 3
Dispunerea în sistemul de apărare 3 1 1 1
Ieşire la atacant şi retragere pe semicerc 1 3 3 1
Predarea – preluarea adversarului 3 3 - -
- dublajul - 1 3 1
- schimbul de oameni - 3 1 1
Marcajul la supraveghere, strâns 5 3 3 1
- plecarea cu anticipare în atac - 3 1 3
Legarea fazelor de apărare 3 3 3 3
Joc la două porţi cu accent pe una din fazele de atac
3. 5 5 5 5
sau apărare
4. Reguli de joc 3 3 3 3
Precizare: cifrele reprezintă ponderea pe care o acordăm procedeului si acţiunilor la
diferite clase.
Tehnologia acţionării
1. Legarea unor procedee ale mişcării în teren:
 Porniri din poziţie fundamentală, accelerarea vitezei de deplasare, opriri, porniri,
alergare cu schimbări de direcţie;
 Porniri, alergare de viteză, oprire, întoarcere, alergare de viteză;
62
  Deplasări cu structuri de paşi adăugaţi, încrucişaţi, cu desprinderi uşoare de pe
două picioare, cu balansarea braţelor.
2. Deplasări în poziţie fundamentală de apărător sub formă de ,,T” sau triunghi între
cele două semicercuri de la o poartă.
3. Legarea procedeelor de mişcare în teren:
 Formaţie: patru şiruri pe linia porţii, primii elevi din fiecare şir stau în poziţie de
start înalt cu o mână pe bară, la semnal pornesc în alergare înainte, la 9 m fac o uşoară
săritură, se opresc, schimbă sensul deplasării alergând cu spatele spre locul unde au început
acţiunea, ating barele respective cu palma, apoi se deplasează cu paşi încrucişaţi spre stânga
până la linia de centru, aici schimbă făcând paşi încrucişaţi spre dreapta până la semicercul
punctat de la cealaltă poartă, se întorc şi aleargă în viteză spre bara de unde au plecat.
Executarea succesiunii se poate desfăşura sub formă de întrecere între cei doi care pleacă de la
aceeaşi poartă.
4. Concursuri de pase între doi, trei sau mai mulţi elevi.
5. Pase în doi, trei din deplasare în viteză.
6. Pase pe pătrunderi succesive: 5 atacanţi contra a 4 apărători.
7. Pase în suveică simplă.
8. Prindere – pasare între doi, trei sau patru elevi din deplasare, mingea circulând în
diferite planuri: lateral, oblic înainte, oblic înapoi, în triunghi.
9. Pase în suveică dublă, deplasare pe lungimea terenului.
10. Pase în suveică simplă sau dublă cu dribling simplu sau multiplu.
11. Pase pe contraatac la distanţe diferite.
INDICAŢII METODICE PRIVIND PREDAREA HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ
1. Pentru consolidarea mecanismului de bază al aruncării la poartă de pe loc
succesiunea este următoarea: ţinerea mingii cu două mâini, ducerea ei sus deasupra capului pe
drumul cel mai scurt, plasarea piciorului opus braţului de aruncare înainte, arcuirea spatelui şi
aruncarea mingii (biciuire) cu toată forţa spre poartă;
2. Când se efectuează dribling multiplu se insistă asupra împingerii mingii spre sol,
a alergării cu pas lansat, cu viteză din ce în ce mai mare, apoi pe alternarea mâinii care
împinge mingea spre sol. Când majoritatea elevilor clasei reuşesc să execute relativ corect, se
organizează întreceri pe serii (linii) apoi pe şiruri (echipe);
3. Atunci când se constată că mecanismul de bază al aruncării la poartă de pe loc
este însuşit, se trece la efectuarea unui elan sub formă de pas adăugat, pas încrucişat, pas cu
dreptul urmat de desprindere pe stângul (aruncare din săritură); în timpul acestui elan scurt,
după ducerea mingii sus, trunchiul se poate înclina spre stânga, spre dreapta sau braţul poate
,,cădea” apărând aruncările prin evitarea adversarului;
4. Aruncarea la poartă din săritură este cea mai frecventă aruncare în joc. Pentru a
o putea consolida este necesar să avem în vedere următoarele:
 Formaţia de lucru: elevii plasaţi la 10 m de poartă (inter stânga, inter dreapta sau
centru);
 Succesiune: primii din şiruri, cu mingea în mână, fac un pas cu piciorul stâng
(dreptacii) spre poartă, rulând talpa piciorului dinspre călcâi spre vârf se desprind peste linia
punctată de la 9 m şi în acelaşi timp duc mingea peste umăr înapoi cât mai sus posibil,
arcuiesc trunchiul şi o aruncă la poartă, după care aterizează pe piciorul de bătaie;
Având în vedere că principala greşeală şi dificultate întâmpinată de elevi este
pregătirea aruncării în timpul săriturii atenţia va fi îndreptată spre următoarele momente:
 Pentru îmbunătăţirea desprinderii de pe sol şi a zborului se recomandă diferite
sărituri de pe loc (pas săltat, sărit, pe două picioare);
 Pentru îmbunătăţirea vitezei braţului cu mingea care pregăteşte aruncarea – se
execută acţiunea respectivă – pe loc, din mers, din uşoară alergare în timpul pasului săltat;
63
  Exerciţiile continuă adăugând înaintea pasului săltat un dribling simplu, o pasă
primită de la partener;
 Pentru a avea corespondenţă cu jocul se introduc aruncările la poartă cu un jalon în
faţă, cu un apărător pasiv, sau semiactiv; ţintind colţul porţii din dreapta sus, dreapta jos,
stânga sus, stânga jos;
 Apoi se fac diferenţieri nete: aruncări la poartă pe contraatac, după faza a II-a a
atacului, din atacul în sistem cu particularităţile aruncării la poartă din săritură de pe posturile
liniei de 9 m, de pe extrema stângă (cu ducerea braţului în lateral şi cu aterizare pe piciorul
din partea braţului de aruncare), de pe extrema dreaptă (înşurubare şi evitare cu săritură spre
linia de 7 m).
5. La pasele în suveică elevul se deplasează în întâmpinarea mingii, căutând să
adopte poziţia braţelor pentru prinderea mingii, să-şi plaseze corpul, îndeosebi braţele în
traiectoria ei, să primească mingea cu braţele pe jumătate întinse, să amortizeze şocul şi să o
prindă. Se acordă atenţie sincronizării acţiunilor celor doi: momentul de începere a deplasării
celui fără minge, tăria pasei şi adresa (minge utilă);
6. Tactica individuală se învaţă în timpul:
 Jocurilor de mişcare, ca cele prezentate în cadrul tehnologiei acţionării la clasele V
– VIII;
 Prin jocul pentru marcaj şi demarcaj, echipa luptă pentru a intra în posesia mingii.
Pentru aceasta colectivele claselor se împart în patru echipe care vor juca, câte două în fiecare
jumătate de teren;
 Jucătorii echipei care se află în posesia mingii vor căuta:
 Să se informeze continuu asupra locului unde se află mingea, coechipierii aflaţi
demarcaţi şi adversarii;
 Să folosească la momentul potrivit (tactic) pasa, driblingul şi procedeele
tehnice de mişcare în teren;
 Să anticipeze acţiunile posesorului de minge, prin plasament şi deplasările sale
în teren;
 Să asigure posesia mingii, protejând-o;
 Să folosească la momentul oportun fentele sau mişcările înşelătoare;
 Să se demarce în mod permanent şi să pătrundă în porţiuni libere de teren;
 Să alterneze procedeele tehnice şi acţiunile tactice pe care le face;
 Să nu comită greşeli de tehnică (paşi, dublu dribling etc.);
 Jucătorii echipei care se află în apărare:
 Să-şi repartizeze adversarii;
 Să urmărească adversarul de care răspunde pe toată suprafaţa de joc,
deplasându-se în poziţie fundamentală;
 Să-i marcheze, plasându-se mereu între minge şi adversar, pe partea braţului
său îndemânatic;
 Să se informeze permanent asupra acţiunilor adversarului de care răspunde,
asupra poziţiei mingii în teren, asupra celorlalţi adversari şi coechipieri;
 Să se lanseze cu adversarul său;
 Să scoată mingea din dribling efectuat de adversar;
 Să folosească orice posibilitate de a intra în posesia mingii;
 Să se demarce brusc când unul din coechipierii săi a intrat în posesia mingii.
 Respectarea cerinţelor postului, a acţiunilor tipice tehnico-tactice şi a procedeelor
de finalizare specifice.

64
 HANDBALUL ÎN ORELE EXTRACURRICULARE

Noţiuni generale
Atragerea spre handbal şi selecţia
Proiectarea instruirii la o echipă a şcolii generale
Modele orientative de programe pentru activităţi opţionale la disciplina handbal
NOŢIUNI GENERALE
Orele opţionale (curriculum la decizia şcolii) acoperă diferenţa de ore dintre cele
obligatorii şi numărul maxim de ore pe săptămână, pe disciplină, prevăzute în planurile-
cadru.
În programele şcolare sunt conţinuturi marcate cu * (asterisc) – care nu sunt
obligatorii, dar pot fi parcurse în cadrul orelor acordate prin decizia şcolii (C.D.Ş.).
În norma fiecărui cadru didactic pot fi incluse 1-3 ore de activităţi complementare
ariei curriculare (activităţi extracurriculare) dedicate unor activităţi deosebite (exemplu:
pregătirea echipelor reprezentative şcolare în vederea confruntărilor din calendarul
competiţional).
Orele extracurriculare sunt activităţi complementare de stimulare şi sprijinire a
performanţelor şcolare. Aceste ore sunt destinate practicării handbalului şi constituirii unor
echipe care să fie capabile de a participa la diferite sisteme competiţionale care se organizează
la nivelul şcolii sau interşcolar (“Olimpiada Sportului Şcolar).
Consiliile de Administraţie ale şcolilor sunt autorizate să decidă asupra repartizării
acestor ore, în raport cu resursele locale, interesul elevilor şi în acord cu proiectul pedagogic
al şcolii în cauză. Ele sunt funcţionale numai după avizarea de către I.Ş.J. prin inspectorul de
specialitate.
Organizarea şi conţinutul acestor ore este similar cu cel de antrenament sportiv pentru
grupele de începători sau avansaţi.
Activitatea se poate realiza cu clasa sau pe grupe formate din 14-16 elevi proveniţi din
una sau mai multe clase; în acest ultim caz grupelor respective li se pot acorda 1-3 ore de
pregătire sportivă săptămânal – în funcţie de nivelul competiţional la care urmează să
participe grupa respectivă; programul de pregătire sportivă se realizează numai în afara
programului şcolar.
Evaluarea activităţii elevilor care participă la aceste ore se realizează pe baza
standardelor de performanţă stabilite de profesor şi avizate de inspectoratul judeţean de
specialitate (concretizate în probe şi norme specifice precum şi în calitatea rezultatelor
obţinute la competiţii). De modul în care sunt îndeplinite aceste standarde se mai acordă sau
nu ore extracurriculare în anul şcolar următor.
Orele extracurriculare sunt orientate spre însuşirea, consolidarea şi perfecţionarea
tehnicii şi tacticii handbalului. Obiectivele de referinţa se îndeplinesc în lecţii organizate cu
echipe formate din elevi selecţionaţi din toate clasele şcolii (de regula clase apropiate V-VI,
X-XI). Fiind o formă de activitate prin care şcoala poate contribui la dezvoltarea sportului de
performanţă se vor selecţiona elevii care poseda aptitudini, perspective şi care manifesta
interes pentru handbal.
Mijloacele, metodele şi procedeele metodice, formaţiile de lucru, inventarul didactic –
trebuie astfel concepute şi alese încât să stimuleze interesul elevilor, oferind totodată cadrul
adecvat pentru o mai bună şi rapidă iniţiere şi perfecţionare în handbal. Un rol deosebit de
important în realizarea acestui climat de lucru îl are organizarea unor competiţii pe şcoală,
localitate, judeţ sau participarea în competiţiile oficiale organizate de Ministerul Tineretului
şi Sportului pentru copii, juniori II şi la diviziile naţionale de şcolari şi juniori.
Pentru eficienţa activităţii de pregătire sportivă este necesar ca fiecare profesor să
cunoască orientarea metodică specifică handbalului, să fie la curent cu noutăţile apărute în
65
pregătire, să optimizeze mijloacele, metodele şi formele de activitate, asigurând procesului de
pregătire o finalitate în direcţia preconizată de Federaţia Română de Handbal.
ATRAGEREA SPRE HANDBAL ŞI SELECŢIA
Atragerea spre handbal şi selecţia este aspectul cel mai important al muncii
profesorului din şcoală. Când profesorul optează să predea ca joc sportiv handbalul în şcoală,
este necesar ca obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţare să înceapă de la clasele
ciclului respectiv. Între lecţiile de clasă şi orele extracurriculare să existe o legătură firească.
Pentru a face o primă selecţie profesorul ,,va vedea” cât mai mulţi elevi la orele de educaţie
fizică sau jucând într-o competiţie între clase. Pe cei cu calităţi, pe cei mai buni, îi va aduna,
îi convinge şi îi mobilizează pentru a participa la un număr de antrenamente bine organizate
şi cu un conţinut adaptat scopului propus. Din aceste lecţii nu trebuie să lipsească exerciţiile
sub forma de întrecere, jocuri accesibile de orice fel şi jocul de handbal cu aplicare mai largă
a regulii paşilor. Profesorul va urmări în ce măsura elevii învaţă mecanismele de bază ale
prinderii, pasării şi aruncării la poartă.
În această perioadă, în afara observaţiilor de bază ale handbalului, exersate şi a
manifestării lor în jocuri, copiii din grupă vor trebui să treacă unele probe fizice de control ca:
aruncarea mingi de oină sau de handbal la distanţă, alergare 30-50 m, săritura în lungime
de pe loc, în parcurs aplicativ – progresiv, odată cu vârsta introducându-se şi alte probe.
Pentru a putea face o apreciere mai precisă şi complexă, se vor efectua măsurători
antropometrice şi ai unor indici fiziologici: talie, greutate, perimetru toracic, elasticitate
toracică, forţă, frecvenţa respiratorie, ventilaţie pulmonară, precum şi diferite teste de
coordonare şi apreciere a distanţei.
Ca profesor trebuie să ai în vedere şi cerinţele selecţiei în handbal:

Pentru portar:
40% tip somatic 30% cap. psihică 30% cap. motorie
Pentru jucătorii de semicerc:
50% cap. motrică 30% cap. psihică 20% tip somatic
Pentru jucătorii de la 9 m:
50% tip somatic 30% cap. motrică 20% cap. psihică

Datele înregistrate de-a lungul perioadei de selecţie vor fi interpretate, corelate şi

apreciate astfel încât să permită alegerea celor mai dotaţi fizic, care deprind mai uşor
procedeele, cu calităţi fizice şi intelectuale, posedând în acelaşi timp o stare de sănătate bună
(cu un coeficient de subiectivitate cât mai redus posibil).
Selecţiei trebuie să i se acorde o foarte mare atenţie deoarece de calitatea ei vor
depinde în cea mai mare măsură rezultatele ce se vor obţine în timp.
După ce ne-am oprit la 14-16 elevi se trece la organizarea în continuare a procesului
de instruire şi educaţie.
În concordanţă cu posibilităţile copiilor şi cu concepţia românească de joc se va stabili
care este concepţia de joc a echipei din şcoală.
Modelul de pregătire a copiilor stabileşte că perfecţionarea componentei tehnico-
tactice să se realizeze după ideea: ,,nu câte puţin din toată tehnica şi tactica handbalului de
performanţă, ci cât mai mult din elementele fundamentale ale tehnicii şi tacticii”.
Latura educativă a procesului de instruire trebuie să ocupe un loc important în atenţia
şi preocupările profesorilor.
La elevii începători nu se face o specializare pe posturi, ci se realizează o
,,universalizare de bază”. Prin aceasta se înţelege că orice copil trebuie să poată juca pe orice
post (cu excepţia postului de portar), conţinutul jocului fiind simplu, numai în baza
66
elementelor tehnico-tactice fundamentale.
Orientarea elevilor spre specializarea de la semicerc sau 9 m se va face avându-se în
vedere înclinaţiile şi disponibilităţile individuale de randament pe de o parte, iar pe de altă
parte dezvoltarea somatică a acestora.
Dacă lotul unei echipe este compus din 15 jucători, aceştia trebuiesc repartizaţi pe
posturi astfel: trei portari, şase jucători de semicerc şi şase jucători de 9 m.
Activitatea competiţională, ca modalitate de creştere a capacităţii de concurs şi a
măiestriei sportive este o parte a modelului de pregătire a copiilor. Competiţiile, mai ales cele
şcolare, care sunt numeroase trebuie privite ca o formă de pregătire şi nu dominate de idea de
a câştiga cu orice preţ.
Competiţiile la care participă o echipă de elevi nu trebuie să aibă un grad de
dificultate foarte mare. Echipele adverse trebuie să aibă aproximativ acelaşi grad de pregătire
şi de valoare.
Factorul solicitare la efort reprezintă o caracteristică specifică pregătirii. Dintre
parametri efortului, volumului şi intensităţii li se va acorda o atenţie corespunzătoare.
Depăşirea oricăruia dintre aceste praguri în funcţie de particularităţile individuale, creează
situaţii dificile în procesul de instruire, greu de corectat.
În procesul de predare, cea mai mare pondere o va avea metoda pentru însuşirea
corectă a tuturor deprinderilor. Acestea sunt complementate de :
 modelare, care serveşte la determinarea particularităţilor esenţiale ale pregătirii în
scopul elaborării ei. La baza modelării antrenamentului stă analogia dintre mijloacele folosite
şi joc.
 algoritmizarea, care constă în elaborarea unor algoritmi necesari însuşirii
elementelor tehnice şi acţiunilor tactice.
 problematizarea, care continuă celelalte metode prin elaborarea unor situaţii
problemă în cadrul fazelor de joc, când intervine lupta cu adversarul.
Orientarea instruirii
 Din tehnica jocului se vor extrage procedee care să servească concepţia de joc. Apare ca o
necesitate să arătăm că în instruire trebuie să învăţăm, repetăm şi să perfecţionăm tehnica
şi tactica (pentru începători, modelul de joc va fi cel elaborat pentru orele din aria
curriculară).
 Pentru a efectua cu succes actele motrice, elevul trebuie să înţeleagă scopul şi utilitatea
acestora, să judece situaţiile din teren şi să ia măsuri şi contramăsuri. Orice fază de joc,
acţiune sau exerciţiu trebuie explicat în mod succint dar convingător, deci şi o pregătire
teoretică însoţită de prevederile regulamentului referitoare la acţiunea respectivă.
 În cadrul lecţiilor nu se vor folosi numai exerciţii pentru fazele de joc sau numai exerciţii
esenţiale postului. Acestea trebuie alternate cu repetarea procedeelor tehnice de bază, cea
mai indicată metodă fiind aceea a demonstraţiei.
 În lecţii eforturile trebuie să fie astfel efectuate, încât să ţină cont de caracteristicile
fiziologice a efortului. În ansamblul lui, din punct de vedere al solicitării organismului,
poate fi clasificat în categoria eforturilor mari, cu intensitate variabilă – maximală,
submaximală, moderată, cu mici pauze intercalate.
 Elevii vin la handbal să joace, ţinând cont şi de caracteristicile jocului de handbal, după
câteva lecţii şi jocuri pregătitoare se poate trece la joc la două porţi cu anumite teme. Cum
la această vârstă copii obosesc repede se va avea în vedere ca jocurile să ţină cont de
particularităţile de vârstă:
 11 – 13 ani – 2 X 15 min. – pauză 5 min.
 13 – 15 ani – 2 X 20 min. – pauza 7 min.
 15 – 17 ani – 2 X 25 min. – pauza 10 min.

67
 de la 17 ani în sus – 2 X 30 min. – pauza 10 min.
PROIECTAREA INSTRUIRII LA O ECHIPĂ A ŞCOLII GENERALE
Echipa reprezentativă a şcolii se formează şi se pregăteşte în scopul participării ei la
diferite competiţii şcolare cu caracter de masă, organizate pe plan local şi naţional.
În proiectarea instruirii se ţine cont de :
 obiectivele şi sarcinile de învăţare;
 baza materială;
 particularităţile individuale ale colectivului din punct de vedere biomotric – nivelul
de pregătire a colectivului.
În modelul elaborat (şcoala nu posedă sală de sport), structurile şi exerciţiile învăţate
în cadrul orelor de pregătire, câte două ore săptămânal, s-au axat mai mult pe joc global şi pe
structuri complexe exersate în condiţii apropiate de joc.
Obiective de referinţă
 consolidarea elementelor tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal
 consolidarea jocului bilateral
 dezvoltarea pregătirii fizice în special a vitezei şi îndemânării
 cultivarea iniţiativei, a creativităţii, a spiritului de echipă, a comportării corecte faţă
de coechipieri, adversari şi arbitri
 cunoaşterea regulamentului de joc
Planificarea activităţii pe semestrul I
Perioada Nr. lecţii Tema Simbolul
Testări iniţiale: probe fizice generale,
1,2,3,4 T1,2,3,4
probe specifice
Dezvoltarea vitezei V1, 3
5. Repetarea prinderii, pasării, dribling P1,2,4,5
Joc bilateral cu teme 2x20 min. H1,2,13
Dezvoltarea vitezei V2,3,5
Complex tehnico-tactic pentru atac At1,3,4,5
6. Repetarea aruncării la poartă din A1,2,4,
săritură
Joc bilateral cu tema 2x15 min. H2,4,5,13
Dezvoltarea îndemânării Î1,2,4
Repetarea driblingului şi a aruncării D1,2, A2,3
7. din săritură
Repetarea contraatacului H5,13
Joc bilateral cu tema 2x20 min.
Dezvoltarea vitezei V3,5
Repetarea blocării aruncărilor la Bl1,2, Aa1,2,3
poartă şi a atacării adversarului cu
8. mingea M1,3
Consolidarea mişcării în teren MD2,4
Marcaj – demarcaj H2,4,13
Joc la două porţi cu teme 2x15 min.
Dezvoltarea îndemânării Î1,2,4
Consolidarea transmiterii rapide a At6,7
mingii în atac
9.
Atacul organizat, pasarea mingii în At8,9
potcoavă cu ameninţarea porţii
Joc bilateral cu teme H4,6,13
68
Perioada Nr. lecţii Tema Simbolul
Dezvoltarea vitezei V3,4,6
Repetarea replierii, apărarea Rp1,2, Ap2,3
organizată cu ieşire la jucătorul cu
10.
minge şi retragere Bl2,3
Blocarea aruncărilor la poartă H6,7,13
Joc bilateral cu teme
Dezvoltarea vitezei V5,6
Repetarea fentelor de depăşire cu Dp2,3,
11. aruncare la poartă
Joc cu repetarea contraatacului cu un H11,12,13
pivot
Joc şcoală cu echipa unei Şcoli H14
12.
Generale
Dezvoltarea rezistentei R1,2,5
Atacul organizat şi apărarea At5,6, Ap5,6
organizată A8
13.
Repetarea aruncării la poartă cu pas
adăugat H9,13
Joc bilateral cu teme 2x15 min.
Dezvoltarea rezistentei R4,6,7
Consolidarea mişcării în teren M5,6,8
14.
Marcaj – demarcaj MD5,6
Joc bilateral H13
Dezvoltarea rezistentei R3,5
Replierea şi apărarea organizată cu Rp1,3,5
ieşirea apărătorului la jucătorul cu
15.
minge
Blocarea aruncărilor la poartă B1,4,6
Joc cu teme H2,3,13
Joc şcoală cu echipa unei Şcoli H14
16.
Generale
Dezvoltarea rezistentei R2
Consolidarea elementelor şi H3,4,5,13
17.
procedeelor tehnico-tactice învăţate
în cadrul jocului bilateral
18. Idem 17
Atacul şi apărarea organizată At1, Ap1
19. Joc bilateral cu teme H4,5,13
Dezvoltarea rezistentei R7
Joc bilateral cu accent pe transportul H11,13
rapid al mingii şi ameninţarea porţii
20. în atac
Închiderea culoarelor Ap11
Dezvoltarea rezistentei R3

69
 Planificarea activităţii pe semestrul II
Perioada Nr. lecţii Tema Simbolul
Jocuri pentru prinderea şi pasarea J1,2
mingii
1, 2
Aruncări la poartă de pe posturi A8
Joc bilateral H13
Dezvoltarea vitezei V5
Repetarea structurii tehnico-tactic At2,3,6
3.
pentru atac
Joc bilateral H13
Dezvoltarea vitezei V1,2,3
Repetarea contraatacului cu Ca3,4
intermediar At5,6
4.
Atacul cu un pivot, pase succesive cu
ameninţarea porţii
Joc bilateral 2x20 min. H13
Dezvoltarea îndemânării Î1,2,5
5. Apărarea organizată Ap4,5
Joc bilateral 2x15 min. H13
Joc şcoală cu echipa unei Şcoli H14
6.
Generale
Dezvoltarea rezistentei R4
Repetarea mişcării în teren: marcaj – M2,3, MD3,5
demarcaj D6,7
7.
Repetarea fentei de depăşire şi
aruncarea la poartă H13
Joc bilateral 2x15 min.
Dezvoltarea rezistentei R5
Perfecţionarea aruncării la poartă din A2,3
8. săritură
Repetarea combinaţiei ,,dă şi du-te” DD1,2
Joc bilateral 2x15 min. H13
Dezvoltarea vitezei V2,3,4
Atacul cu un pivot, pase cu pătrunderi At14
9.
succesive finalizat cu aruncare
Joc bilateral cu teme H10,13
Joc şcoală cu echipa unei Şcoli H14
10.
Generale
Retragerea rapidă din atac în apărare Ap7,8,14
şi apărarea organizată
Repetarea driblingului şi a aruncării la D3,4, A6,7,8
11.
poartă H13
Joc bilateral 2x15 min. R3
Dezvoltarea rezistentei
Dezvoltarea vitezei V2,4
Repetarea contraatacului cu Ca2,3
12. intermediar
Repetare fentei de depăşire D2,5
Joc cu tema 2x20 min. H9,13
13. Dezvoltarea rezistentei R4
70
Perioada Nr. lecţii Tema Simbolul
Perfecţionarea aruncărilor la poartă A11,12 D4,5
din săritură şi a driblingului H7,8,13
Joc bilateral cu teme 2x15 min.
Joc şcoală cu echipa unei Şcoli H14
14.
Generale

Observaţie: în funcţie de nivelul de pregătire atins, temele se pot schimba; de

asemenea, la echipa şcolii generale, în direcţia calităţilor motrice se lucrează pentru viteză şi
îndemânare, iar la cea de liceu mai ales asupra forţei şi rezistenţei.

Proiectarea unităţii de învăţare la o echipă reprezentativă şcolară

Perioada de aplicare: ………….

Număr de lecţii alocat: 10
Conţinuturi cuprinse în instruire: Poziţia fundamentală pentru jocul de atac şi
apărare; Pasarea mingii de pe loc şi din deplasare, în lateral, oblic înainte şi înapoi; Dribling
simplu şi multiplu cu mâna stângă şi dreaptă; Aruncarea la poartă din alergare şi din săritură;
Circulaţii de minge şi de jucători; Demarcajul şi pătrunderea; Blocarea mingilor aruncate la
poartă; Replierea în apărare; Intercepţia mingilor; Aşezarea în atac în sistemul de joc cu un
jucător pivot; Aşezarea în apărare în sistemul 6:0; Joc bilateral

Obiective Obiective
Nr Detalieri de Exemple de activităţi de Dozaj
de operaţionale Resurse Evaluare
crt conţinut învăţare orientativ
referinţă majore
- deplasări în poziţie
Să Deplasări în
fundamentală;
realizeze Însuşirea poziţie
- demonstraţii;
acţiuni corectă a fundamentală
- corectări; -jaloane; Observare
1 motrice cu formelor de executate cu 20 min.
- deplasări sub diferite - pieptăraşe sistematică
structuri şi deplasare în paşi diferiţi şi
variante sub formă de
eforturi teren variaţii de
ştafete;
variate ritm
- jocuri dinamice.
- exersarea paselor
de pe loc şi din deplasare
Pasa de pe loc în toate planurile
şi din executate
Să deplasare. în ritmuri variate;
realizeze Pasa lateral şi - demonstraţii;
Însuşirea - mingi;
acţiuni oblic. - corectări;
procedeelor -jaloane; Observare
2 motrice cu Dribling - exersarea driblingului cu 20 min.
de pasare a - marcaje; sistematică
structuri şi multiplu, variaţii de ritm, oprire şi
mingii -pieptăraşe
eforturi oprire şi aruncare la poartă;
variate aruncare la - ştafetă simplă şi dublă
poartă. combinând pasarea mingii
Joc bilateral cu driblingul;
- joc bilateral cu aplicarea
regulilor învăţate.

71
 Obiective Obiective
Nr Detalieri de Exemple de activităţi de Dozaj
de operaţionale Resurse Evaluare
crt conţinut învăţare orientativ
referinţă majore
- exersarea paselor din
deplasare în diferite
Pase din
planuri şi
Să deplasare
Însuşirea cu variaţii de ritm
realizeze executate în
corectă a efectuate pe perechi; - mingi;
acţiuni viteză şi
paselor din - demonstraţie-corectări; -materiale Observare
3 motrice cu planuri 20 min.
deplasare şi - exersarea aruncării de la intuitive; siste-matică
structuri diferite.
aruncărilor 7 m; -pieptăraşe.
şi eforturi Aruncarea de
de la 7 m - joc cu acţiuni dirijate şi
variate la 7 m.
repliere în apărare în
Joc bilateral.
sistemul 6:0 aplicând
regulile stabilite.
- exersarea driblingului
printre jaloane alternativ
cu mâna stg şi dr.;
Conducerea
Să - demonstraţie – corectări;
mingii
integreze - ştafete sub formă
Creşterea alternativ cu
procedeele de întrecere cu
eficienţei mâna stângă - mingi;
tehnice dribling variat;
4 aruncării la şi dreaptă şi 20 min. -jaloane; Temă la grupă
învăţate - structuri de exerciţii cu
poartă din aruncare la -pieptăraşe
în acţiuni pasare – prindere –
alergare poartă din
tactice dribling – aruncare din
alergare.
simple alergare;
Joc bilateral
-joc bilateral cu temă; –
aruncarea la poartă din
alergare.
-exersarea exerciţiilor
care să cuprindă demarcaj
Demarcajul
Să – primirea mingii – pasă –
Aplicarea direct şi
integreze reprimirea mingii –
demarcajului indirect.
procedeele pătrundere printre - mingi;
direct şi Pătrunderi
tehnice adversari – aruncare la -pieptăraşe;
5 indirect şi a spre poartă 20 min. Temă la grupă
învăţate poartă; - fluier;
pătrunderii cu aruncare
în acţiuni - joc bilateral având ca -marcaje
cu aruncare printre
tactice temă demarcajul şi
la poartă apărători.
simple pătrunderea spre poartă;
Joc bilateral.
- arbitraj realizat de elevi
prin rotaţie.
- deplasări specifice
jocului de apărare şi
blocarea mingilor
Blocajul
aruncate spre poartă;
Să mingilor
- atacarea adversarului
integreze aruncate 20 min.
aflat
procedeele Aplicarea cu la poartă. - mingi;
în posesia mingii şi
tehnice eficienţă a Atacarea -pieptăraşe; Observare
6 retragerea la semicerc
învăţate acţiunilor de adversarului -marcaje sistemică
oblic pe direcţia de pasare
în acţiuni apărare aflat în - fluier
a mingii;
tactice posesia
-joc bilateral cu temă; –
simple mingii.
folosirea cu eficienţă a
Joc bilateral
acţiunilor de apărare;
- arbitraj realizat de elevi
prin rotaţie.

72
 Obiective Obiective
Nr Detalieri de Exemple de activităţi de Dozaj
de operaţionale Resurse Evaluare
crt conţinut învăţare orientativ
referinţă majore
- exersarea aruncărilor la
poartă de la distanţă;
- demonstraţie – corectări;
Să
- exersarea aruncărilor la
integreze Aruncări la 30 min.
Creşterea poartă sub diferite
procedeele poartă din
eficienţei structuri de exerciţii; - mingi;
tehnice sprijin pe sol.
7 aruncărilor -joc bilateral cu temă; – -pieptăraşe;
învăţate Aruncări la 15 min.
la poartă de folosirea procedeelor de - fluier
în acţiuni poartă din
la distanţă aruncare la poartă
tactice săritură. 30 min.
de la distanţă;
simple
- arbitraj efectuat
de profesor cu intervenţii
pe parcurs;
Să
- exersarea driblingului cu
integreze Dribling
Creşterea apărători pasivi
procedeele alternativ. - mingi;
eficienţei şi activi;
tehnice Aruncări la -pieptăraşe; Observare
8 aruncărilor - aruncări la poartă din 30 min.
învăţate poartă din -marcaje sistemică
la poartă din alergare sub forma
în acţiuni alergare. - fluier.
alergare diferitelor structuri de
tactice Joc bilateral
exerciţii.
simple
- exersarea principalelor
Să aplice
procedee tehnice:
cu
Integrarea prindere, pasare, dribling,
eficienţă
procedeelor Repetarea aruncare la poartă;
cunoştin-
tehnice şi aruncărilor la - joc bilateral cu aplicarea - mingi;
ţele şi
acţiunilor poartă prin precizărilor stabilite de -pieptăraşe; Observare
9 deprinde- 30 min.
tactice procedee profesor în condiţiile -marcaje sistemică
rile
însuşite în opţionale. aplicării regulamentului - fluier
însuşite în
jocul Joc bilateral de joc;
practica-
bilateral - arbitraj realizat de
rea globală
profesor cu intervenţii pe
a jocului
parcurs.
- exerciţii cu gantere şi
haltere mici pentru
articulaţia pumnului,
braţelor şi a umărului;
Să
- exerciţii pentru
utilizeze
dezvoltarea detentei cu
eficient
învingerea propriei
tehnicile
Dezvoltarea Dezvoltarea greutăţi (sărituri multiple
de
musculaturii musculaturii pe un picior şi pe ambele
acţionare -gantere;
segmentelor scapulo- picioare, sărituri pe, peste
pentru -haltere;
corpului de humerale şi a şi de pe diferite obstacole,
10 dezvoltare 20 min. - obstacole; Auto-evaluare
primă forţei în exerciţii cu partener etc.);
a -pieptăraşe;
importanţă picioare - joc bilateral cu aplicarea
tonicităţii - fluier
pentru jocul (detenta). sistemelor de apărare şi
muscula-
de handbal Joc bilateral de
turii
atac însuşite;
segmente-
- respectarea
lor
regulamentului
corpului
de joc;
- arbitraj realizat
de profesor cu intervenţii
pe parcurs.

73
 MODELE ORIENTATIVE DE PROGRAME PENTRU ACTIVITĂŢILE OPŢIONALE LA
DISCIPLINA HANDBAL

Aria curriculară: Educaţie fizică (sport)

Tipul de opţional: Opţional la nivelul disciplinei
Ramura sportivă: Joc sportiv – handbal
Durata: un an şcolar / un ciclu curricular
Modul de desfăşurare: pe grupe / cu clasa întreagă
Titlul generic: ,,Prietenii semicercului”
,,Micul handbalist”

Argumente:
Handbalul: - joc accesibil şi spectacular, care se bucură de o largă popularitate în rândul
elevilor;
- majoritatea procedeelor tehnice sunt executate cu mâna; astfel, jocul de
handbal poate fi învăţat şi practicat cu uşurinţă chiar de cei care nu au o
pregătire specială îndelungată;
- are o tehnică simplă şi uşor de învăţat, fiind accesibil tuturor vârstelor;
- regulamentul de joc cuprinde reguli puţine şi uşor de înţeles;
- instalaţiile necesare pentru practicarea lui sunt simple, puţine şi
necostisitoare, uşor de amenajat şi pot fi construite prin mijloace proprii;
- specializarea şi competenţa profesorilor au o mare importanţă;
- tradiţia şcolii şi bunele rezultate pot justifica alegerea acestui opţional;
- prezenţa permanentă, nelipsită din calendarele competiţionale (la toate
nivelurile) a întrecerilor cu caracter amical sau oficial este la fel de
motivantă;
- competiţiile de masă reprezintă un nesecat izvor de selecţie pentru acei elevi
cu disponibilităţi pentru performanţă;
Valoarea educativă:
- dezvoltă calităţi de voinţă: dârzenia, combativitatea, curajul, iniţiativa,
perseverenţa;
- calităţi morale: respect faţă de coechipier şi adversar, arbitri şi public; spirit
de muncă colectiv, întrajutorare, disciplină construită;
- handbalul îl deprinde pe individ să fie disciplinat, ordonat, harnic, ataşat
colectivului, ambiţios, dornic de autodepăşire.
Obiective cadru:
1. Întărirea sănătăţii.
2. Formarea unui fond de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice care poate fi
aplicat în condiţii cât mai variate.
3. Creşterea indicilor de valoare ai calităţilor motrice de bază şi specifice.
4. Dezvoltarea proceselor de cunoaştere: analiza, viteza de decizie, imaginaţie
creatoare.
5. Dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă: spirit de echipă, responsabilitate
pentru activitatea individuală subordonată intereselor colective, dăruire,
competitivitate.
6. Formarea obişnuinţei de practică independentă în scop recreativ şi sanotrof în
condiţii regulamentare.

74
 Obiective de referinţă:
Clasa a V-a

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

- Jocuri şi ştafete în care mingea nu este pasată sau aruncată, ci

Obişnuirea cu mingea de
handbal (simţul mingii)
Iniţierea în elementele
tehnico-tactice ale
jocului de handbal
doar purtată sau transmisă din mână în mână.
- Jocuri, ştafete şi exerciţii simple de pasare şi prindere a
mingii.
- Exersarea prinderii, pasării mingii, aruncarea, driblingul şi
unele procedee de mişcare în teren (variante de alergare.
Opriri, porniri, schimbări de direcţie şi de alergare).

Învăţarea elementelor
- Jocuri şi ştafete în conţinutul cărora se găseşte unul sau mai
tehnico-tactice
multe dintre elementele tehnico-tactice de bază.
fundamentale ale jocului.
- Jocuri dinamice şi pregătitoare în vederea aplicării
Iniţierea în jocul bilateral.
procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice însuşite.

Clasa a VI-a

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

Consolidarea
- Jocuri dinamice cu grad mare de complexitate în conţinutul
deprinderilor motrice
cărora se găsesc mai multe elemente tehnico-tactice executate
implicate în execuţia
în structuri mereu schimbătoare.
elementelor tehnico-
- Ştafete şi exerciţii sub formă de concurs.
tactice fundamentale ale
- Exerciţii elaborate după structurile jocului de handbal.
jocului de handbal.
- Formarea deprinderilor de aşezare în teren în atac şi apărare
Învăţarea jocului bilateral. (respectarea locurilor de acţionare).
- Aplicarea elastică a regulamentului de joc.

Clasele a VII-a şi a VIII-a

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

Învăţarea, consolidarea
şi perfecţionarea - Exerciţii şi formaţii ale căror structuri sunt analoage cu fazele
elementelor tehnico- de atac şi apărare ale jocului de handbal.
tactice de bază în forma - Exersarea elementelor tehnico-tactice în structuri şi condiţii
de manifestare specifică mereu schimbătoare.
fazelor de joc.
- Acţiuni individuale şi colective numeroase şi diversificate.
Perfecţionarea jocului de - Exerciţii de consolidare şi perfecţionare a acţiunilor tehnico-
handbal bilateral. tactice în condiţii de siguranţă şi randament sporite.
- Joc bilateral cu faze organizate, elastice şi oportune.

75
 Lista de conţinuturi

- Practicarea jocului de handbal după modelul preconizat va asigura elevilor o

dezvoltare fizică armonioasă, o creştere valorică a indicilor de pregătire fizică, o lărgire a
sferei de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, va contribui la întărirea sănătăţii şi
formarea personalităţii acestora.

Conţinutul tehnico-tactic al modelului de joc

Conţinutul tehnico-tactic al fazei I a atacului

Conţinuturi V VI VII-VIII
Alergare şi schimbarea direcţiei de alergare X X X
Demarcajul faţă de apărătorii care se repliază X
Repunerea mingii în joc de către portar X X X
Pase de pe loc X X
Pase din alergare între doi în acelaşi plan X X
trei şi mai mulţi jucători în adâncime X
Dribling simplu X X
multiplu X X
din alergare X X X
Aruncare la poartă cu paşi adăugaţi X X
cu paşi încrucişaţi X X
din săritură X

Conţinutul tehnico-tactic al fazei a II-a a atacului

Conţinuturi V VI VII-VIII
Alergare în teren, în sistem de atac cu un pivot X X
Pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii X X
Depăşirea individuală şi pătrunderea printre apărători X
Pase de angajare a jucătorilor de semicerc X
Aruncare la poartă X X X

Conţinutul tehnico-tactic al fazei I a apărării

Conţinuturi V VI VII-VIII
Opriri, întoarceri, porniri X X X
Alergare de viteză X X X
Alergare cu spatele înainte X X X
Marcajul adversarului în timpul replierii X

Conţinutul tehnico-tactic al fazei a II-a a apărării

Conţinuturi V VI VII-VIII
Aşezarea în teren şi respectarea posturilor X X X
Poziţia fundamentală şi deplasările în apărare X X X
Atacarea adversarului aflat în posesia mingii şi retragerea
X
la semicerc
Blocarea mingilor aruncate la poartă X
Marcajul pivotului X

76
 Modalităţi de evaluare – probe practice

Clasele V – VI – VII- VIII

Semestrul I 1. Procedee tehnice izolate

2. Testarea calităţilor motrice

Semestrul II 1. Structuri tehnico-tactice

2. Joc bilateral

* Evaluarea curentă: la decizia profesorului

77
 NOŢIUNI DE REGULAMENT

Terenul de joc
Timpul de joc
Mingea
Echipa
Portarul
Spaţiul de poartă
Jucarea mingii
Comportarea faţă de adversar
Marcarea unui gol
Aruncarea de începere
Aruncarea de la margine
Aruncarea de la poartă
Aruncarea liberă
Aruncarea de la 7 m
Executarea aruncărilor
Sancţiunile disciplinare
Arbitrii
Scorerul şi cronometrorul
Semnalizările standard ale arbitrilor
TERENUL DE JOC
Terenul de joc (fig.36) are forma unui dreptunghi, cu lungimea de 40 metri şi lăţimea
de 20 metri care cuprinde două spaţii de poartă şi câmpul de joc. Laturile lungi se numesc linii
de margine, iar laturile scurte linii de poartă între stâlpii porţii sau linie de poartă exterioară,
de o parte şi de alta a porţii.
Starea terenului de joc nu poate fi modificată sub nici o formă numai în favoarea uneia
dintre echipe.
Este necesar să se asigure o zonă de siguranţă în jurul terenului de joc, cu lăţimea de
minimum 1 metru de-a lungul liniei de margine şi 2 metri în spatele liniilor de poartă.
Poarta (fig.37) este aşezată la mijlocul liniei de poartă. Ea trebuie să fie ancorată ferm
de podea şi să măsoare în interior 2 metri înălţime şi 3 metri lăţime (cu excepţia porţii de
minihandbal care are înălţimea de 1,60 metri şi lăţimea de 3 metri).
Barele verticale sunt legate între ele de o bară transversală. Latura lor posterioară se
aliniază cu partea posterioară a liniei de poartă.
Barele porţii au o formă pătrată cu latura de 8 cm şi trebuie făcute din acelaşi material
(de exemplu: lemn, metal uşor, material sintetic). Ele vor fi vopsite în două culori, alternativ,
care să se deosebească în mod evident de culorile spaţiului înconjurător.
Barele trebuie vopsite la colţuri în aceeaşi culoare. Benzile de culoare vor avea la
colţuri 28 cm lungime în ambele direcţii. Toate celelalte benzi de culoare vor avea 20 cm
lungime (vezi fig.37).
Poarta va fi prevăzută cu o plasă, care trebuie astfel prinsă, încât o minge intrată în
poartă să nu poată sări imediat afară.
Spaţiul de poartă este delimitat de linia spaţiului de poartă, care este o linie lungă de 3
metri, trasată paralel cu linia de poartă, în faţa porţii, la 6 metri distanţă de aceasta şi
continuată la ambele capete cu câte un arc de cerc cu raza de 6 metri, care are drept centru
muchia interioară-posterioară a barelor verticale (vezi fig.36 şi 37).
Linia de aruncare liberă (linia de la 9 metri) este o linie întreruptă, la care atât
segmentele acesteia cât şi spaţiul dintre ele măsoară 15 cm. Această linie este trasată la 3
metri distanţă spre câmpul de joc, paralel cu linia spaţiului de poartă (vezi fig.36).
 Linia de la 7 metri, cu o lungime de 1 metru, se trasează la distanţa de 7 metri de
partea posterioară a liniei de poartă, în dreptul mijlocului porţii şi paralel cu aceasta (vezi
fig.36).
Linia de la 4 metri (numită linia de delimitare a apropierii portarului de executantul
aruncării de la 7 metri) are 15 cm lungime. Ea se trasează în faţa porţii, la distanţa de 4 metri
de partea posterioară a liniei de poartă, paralel cu aceasta, în dreptul mijlocului porţii (vezi
fig.36).
Linia de mijloc (centru) uneşte punctele de mijloc ale ambelor linii de margine (vezi
fig.36 şi fig.38).
Liniile de schimb sunt trasate la distanţă de 4,5 metri de linia de mijloc, paralel, în
stânga şi în dreapta acesteia şi au o lungime de 15 cm în interiorul terenului, de la una din
liniile de margine.
Pentru
orientarea echipelor,
aceste două linii vor fi
prelungite tot cu 15
cm şi în afara
terenului (vezi fig.
38).
Toate liniile
terenului aparţin
spaţiilor pe care le
delimitează. Liniile
trebuie să aibă 5 cm
lăţime şi trebuie să fie
trasate în aşa fel încât
să poată fi uşor
identificate.
Linia de
poartă, între barele
porţii, trebuie trasată
la lăţimea barelor (8
cm) (vezi fig.37).

Fig. 36

79
 28 13 x 20 28

8
28

208
9 x 20

200
8 8

300
316

100
80
28
9 x 20
208

100
130 - 150

Fig. 37

80
 5 445 445

Linia de schimb Linia de margine

Jucători de schimb sau eliminaţi şi 4 Masa pentru Jucători de schimb sau eliminaţi şi 4
oficiali cronometror sau oficiali
scorer

Fig.38
TIMPUL DE JOC
Pentru echipe masculine şi feminine ale căror sportivi au depăşit vârsta de 16 ani,
durata timpului de joc este de două reprize de câte 30 de minute, cu o pauză de 10 minute.
Timpul de joc pentru echipele de tineret este de 2 x 25 minute pentru grupa de vârsta
12 - 16 ani şi 2 x 20 minute pentru grupa de vârstă 8 - 12 ani, în ambele cazuri cu o pauză de
10 minute. Pentru echipele de minihandbal, în principiu copii sub 8 ani, timpul de joc este
între 2 x 10 minute şi 2 x 15 minute, cu o pauză de 10 minute.
Limitele pentru grupele de vârstă la campionatele de juniori sunt comunicate în
invitaţii şi trebuie respectate.
Timpul de joc începe în momentul în care arbitrul de centru fluieră executarea
aruncării de începere a jocului şi se termină cu semnalul acustic declanşat automat de tabela
de marcaj sau, cu semnalul sonor dat de arbitrul cronometror prin fluier.
După pauză echipele schimbă porţile.
Întreruperea timpului de joc se indică cronometrorului prin trei sunete scurte de fluier
şi prin semnalizarea unui ,,T” cu ajutorul antebraţelor.
După întreruperea timpului de joc, acesta se reia întotdeauna cu fluierul arbitrului.
Dacă semnalul de final de joc se aude în timpul executării unei aruncări libere sau de
la 7 metri, ori în faza de zbor a mingii, aruncarea respectivă trebuie repetată. Rezultatul direct
al acestor aruncări trebuie aşteptat, după care arbitrii încheie jocul.
Neregularităţile şi comportările nesportive săvârşite în timpul executării acestor
aruncări libere sau de la 7 metri trebuie să fie sancţionate.
Dacă arbitrii constată că timpul de joc a fost încheiat mai devreme de către
cronometror, ei sunt obligaţi să reţină jucătorii pe terenul de joc şi să continue jocul până la
expirarea timpului de joc rămas de jucat.
Echipa care a fost dezavantajată ca urmare a intervenţiei eronate a cronometrorului,
rămâne în posesia mingii.
Dacă prima repriză se încheie prea târziu, repriza a doua trebuie scurtată cu durata
timpului de joc jucat în plus în prima repriză.
Dacă un joc s-a terminat la egalitate şi trebuie continuat până la stabilirea unui
învingător, după o pauză de 5 minute, se trage din nou la sorţi pentru alegerea porţii sau a
aruncării de începere.
Timpul de joc al prelungirilor durează pentru toate echipele 2 reprize a câte 5 minute
fiecare. Schimbarea porţilor se face fără pauză.
Dacă jocul rămâne nedecis şi în urma acestei prelungiri, după o pauză de 5 minute şi o
nouă tragere la sorţi, urmează o a doua prelungire tot de 2 reprize a câte 5 minute fiecare.
Dacă jocul rămâne nedecis şi după această prelungire, se vor lua în considerare
prevederile regulamentului de desfăşurare a competiţiei respective.
81
 MINGEA
Mingea de joc este din piele sau material sintetic. Ea trebuie să fie sferică. Suprafaţa ei
nu trebuie să fie lucioasă sau alunecoasă.
Pentru jocurile de seniori şi tineret masculine (peste 16 ani), mingea va avea la
începutul jocului o circumferinţă de 58-60 cm şi o greutate de 425-475 grame.
Pentru jocurile feminine şi tineret masculin (12 - 16 ani) şi feminin (peste 14 ani),
mingea va avea la începutul jocului o circumferinţă de 54-56 cm şi o greutate de 375-400
grame.
Pentru jocurile de tineret masculin (8 - 12ani) şi feminin (8 - 14 ani), circumferinţa
mingii trebuie să fie de 50 - 52 cm şi greutatea de cel puţin 315 grame.
Pentru minihandbal (în principiu copii sub 8 ani) circumferinţa mingii trebuie să fie
de 48 cm şi greutatea de cel puţin 290 grame.
La fiecare joc vor fi prezentate două mingi regulamentare.
Mingea nu se poate schimba în timpul jocului decât în caz de forţă majoră.
ECHIPA
O echipă se compune din până la 12 jucători care vor fi înscrişi în raportul de joc.
Echipa trebuie să joace obligatoriu cu un portar.
Pe terenul de joc se pot găsi în acelaşi timp maximum 7 jucători (6 jucători de câmp şi
un portar); ceilalţi sunt jucători de schimb (în minihandbal se permit excepţii).
În spaţiul de schimb (vezi fig.38) au dreptul să se găsească numai jucătorii de schimb,
jucătorii eliminaţi temporar, precum şi maximum 4 oficiali.
Oficialii trebuie înscrişi în raportul de joc şi nu au voie să fie înlocuiţi în timpul unui
joc. Unul dintre aceştia va fi nominalizat ca responsabil al echipei. Numai el este îndreptăţit
să se adreseze arbitrilor ajutători sau eventual arbitrilor.
La începutul oricărui joc, fiecare echipă trebuie să se prezinte pe terenul de joc cu
minimum 5 jucători.
Echipa se poate completa până la 12 jucători până la sfârşitul jocului, inclusiv al
prelungirilor de joc.
Dacă numărul jucătorilor unei echipe scade sub 5, se poate juca în continuare.
Jucătorii şi oficialii sosiţi după începerea jocului trebuie să obţină dreptul de
participare la joc din partea scorer/cronometrorului.
Jucătorii de schimb pot lua parte la joc oricând şi ori de câte ori se doreşte în timpul
jocului, fără să-l anunţe pe scorer/cronometror, dar numai după ce jucătorul înlocuit a părăsit
terenul de joc. Aceste prevederi sunt valabile şi pentru schimbarea portarilor.
Dacă timpul de joc este întrerupt (time-out), oficialii sau jucătorii suplimentari pot
intra din spaţiul de schimb In terenul de joc numai cu acordul unuia dintre arbitri.
Orice părăsire neregulamentară a terenului de joc sau intrarea neregulamentară pe
terenul de joc se sancţionează ca fiind schimbare greşită, cu excepţia părăsirii involuntare a
terenului de joc de către un jucător.
Schimbarea greşită se sancţionează cu aruncare liberă în favoarea adversarului din
locul în care jucătorul vinovat a trecut linia de margine. Totuşi, dacă mingea se afla într-o
poziţie mai avantajoasă pentru echipa adversă în momentul întreruperii jocului, aruncarea
liberă va fi executată din acea poziţie. În plus, jucătorul vinovat va primi o eliminare
temporară. Dacă schimbarea greşită se efectuează în timp ce jocul este întrerupt, jucătorul
care a greşit este eliminat temporar, dar jocul se reia cu aruncare corespunzătoare cauzei care
a dus la întreruperea jocului.
Dacă pe terenul de joc intră un jucător suplimentar, fără o înlocuire, sau un jucător de
rezervă din spaţiul de schimb intervine în desfăşurarea jocului, acesta va fi sancţionat cu o
eliminare de 2 minute şi un ,,alt jucător” va trebui să părăsească terenul de joc pentru 2
minute.
82
 Dacă pe terenul de joc intră un jucător eliminat temporar, înainte de expirarea timpului
de eliminare, acesta va fi din nou eliminat temporar şi pe durata de timp de eliminare
neefectuată, efectivul se reduce cu un ,,alt jucător”. Responsabilul echipei în culpă va
nominaliza pe jucătorul care va părăsi terenul de joc pentru reducerea efectivului echipei. În
caz de refuz, arbitrii vor nominaliza jucătorul care trebuie să părăsească terenul de joc.
Dacă un ,,alt jucător” trebuie să părăsească suprafaţa de joc pentru un jucător
,,vinovat”, ca în felul acesta să se ispăşească eliminarea de 2 minute sau durata de timp
neefectuată de jucătorul ,,vinovat”, acest ,,alt jucător” îşi păstrează dreptul de joc şi poate
înlocui în acest timp pe oricare jucător din teren.
Eliminarea se consemnează în raportul de joc numai la jucătorul ,,vinovat”.
Jucătorii de câmp ai unei echipe vor purta echipament uniform, care prin culori şi
design trebuie să se deosebească evident de cel al adversarilor. Echipamentul jucătorilor
folosiţi ca portar trebuie de asemenea să se deosebească ca şi culoare de echipamentul
propriilor jucători de câmp, al adversarilor şi al portarului advers.
Echipamentul jucătorilor va fi prevăzut cu numere de la 1 la 20, având înălţimea de
minimum 20 cm pe spate şi 10 cm pe piept.
Culoarea numerelor trebuie să se deosebească clar de aceea a echipamentului sportiv.
Jucătorii trebuie să poarte încălţăminte tip sport.
Nu este permisă purtarea apărătorilor pe cap şi faţă, a brăţărilor, ceasurilor cu brăţară,
inelelor, cerceilor, lănţişoarelor de gât, ochelarilor fără bandă elastică de fixare sau cu
montură fixă, ca şi a altor obiecte care pot pereclita integritatea corporală a sportivilor.
Căpitanii de echipă trebuie să poarte pe braţ o banderolă, de circa 4 cm lăţime, de
culoare diferită de cea a tricoului.

PORTARUL
Un jucător desemnat ca portar are voie, după schimbarea echipamentului, să ia parte la
joc în orice moment, ca jucător de câmp. Similar, un jucător de câmp poate fi folosit oricând
ca portar.
Schimbarea portarului trebuie să se facă prin spaţiul de schimb.
Portarului îi este permis:
 în acţiunea de apărare în interiorul spaţiului de poartă să atingă mingea cu orice
parte a corpului;
 să se deplaseze cu mingea, în spaţiul de poartă, fără restricţii;
 să părăsească fără minge spaţiul de poartă şi să participe la joc în câmpul de joc; el
trebuie să respecte în acest caz regulile pentru jucătorii de câmp. Spaţiul de poartă se
consideră părăsit de îndată ce portarul atinge, cu orice parte a corpului, solul în afara liniei
spaţiului de poartă;
 să părăsească în cursul acţiunii de apărare spaţiul de poartă cu mingea care nu este
sub control şi apoi să continue să o joace în câmpul de joc;
Portarului nu îi este permis:
 să pericliteze adversarul în cursul acţiunii de apărare;
 să joace intenţionat peste propria linie de poartă exterioară mingea aflată sub
control;
 să părăsească spaţiul de poartă având mingea sub control;
 să atingă mingea în afara spaţiului de poartă, după ce a executat aruncarea de la
poartă, dacă aceasta nu a atins între timp un alt jucător
 să atingă mingea care stă sau se rostogoleşte pe sol în afara spaţiului de poartă, atât
timp cât el se găseşte în spaţiul de poartă;

83
  să aducă în spaţiul de poartă mingea care stă sau se rostogoleşte pe sol în afara
spaţiului de poartă;
 să revină în spaţiul de poartă fiind în posesia mingii;
 să atingă cu piciorul mingea care se îndreaptă spre câmpul de joc sau este oprită în
spaţiul de poartă;
 să depăşească linia de delimitare a apropierii portarului de executantul aruncării de
la 7 metri (linia de la 4 metri) sau prelungirea acesteia, la executarea aruncării de la 7 metri,
înainte ca mingea să fi părăsit mâna atacantului;
Atât timp cât portarul are un picior pe sol în spatele sau pe linia de la 4 metri, celălalt
picior sau oricare parte a corpului poate fi deplasată în aer peste această linie.
SPAŢIUL DE POARTĂ
În spaţiul de poartă are dreptul să se găsească numai portarul. Spaţiul de poartă,
inclusiv linia spaţiului de poartă, se consideră depăşit dacă este atins de către un jucător de
câmp cu orice parte a corpului.
Depăşirea spaţiului de poartă de către un jucător de câmp se sancţionează după cum
urmează:
1. aruncare liberă, dacă un jucător de câmp în posesia mingii pătrunde în spaţiul de
poartă;
2. aruncare liberă, dacă un jucător de câmp fără minge pătrunde în spaţiul de poartă şi
prin aceasta îşi creează un avantaj;
3. aruncare de la 7 metri, dacă un jucător al echipei în apărare, prin pătrunderea în
spaţiul de poartă, obţine un avantaj faţă de jucătorul echipei în atac, aflat în posesia mingii;
Depăşirea spaţiului de poartă nu se sancţionează:
1. dacă un jucător depăşeşte spaţiul de poartă după ce a jucat mingea, atât timp cât
prin aceasta nu rezultă nici un dezavantaj pentru adversar;
2. dacă un jucător care nu este în posesia mingii depăşeşte spaţiul de poartă şi prin
aceasta el nu îşi creează nici un avantaj;
3. dacă un jucător al echipei în apărare depăşeşte spaţiul de poartă, în cursul sau după
acţiunea de apărare, fără ca din aceasta să rezulte un dezavantaj pentru adversar.
Dacă mingea ajunge în spaţiul de poartă în timpul jocului, ea trebuie repusă din nou în
joc de către portar.
În cazul jucării intenţionate a mingii spre propriul spaţiu de poartă, se decide după
cum urmează:
1. gol, dacă mingea intră în poartă;
2. aruncare de la 7 metri, dacă portarul atinge mingea şi aceasta nu intră în poartă;
3. aruncare liberă, dacă mingea se opreşte pe sol în spaţiul de poartă sau iese în afara
terenului de joc, peste linia de poartă exterioară;
4. jocul continuă, dacă mingea traversează spaţiul de poartă şi nu este atinsă de
portar.
Mingea care revine din spaţiul de poartă în câmpul de joc rămâne în joc.

JUCAREA MINGII
Jucătorilor le este permis:
 să arunce, să prindă, să oprească, să împingă, să lovească sau să boxeze mingea
folosind mâinile, braţele, capul, trunchiul, coapsele şi genunchii;
 să ţină mingea maximum 3 secunde chiar dacă aceasta stă pe sol;
 să se deplaseze maximum 3 paşi având mingea în mână; un pas se consideră făcut:

84
 1. dacă jucătorul care stă cu ambele picioare pe sol, ridică un picior şi apoi îl repune
pe sol, sau mişcă un picior dintr-o poziţie în alta;
2. dacă jucătorul cu un picior pe sol, prinde mingea şi apoi atinge solul cu celălalt
picior;
3. dacă jucătorul, după săritură, atinge solul cu un picior şi apoi execută un salt pe
acelaşi picior sau atinge solul cu celălalt picior;
4. dacă jucătorul, după săritură, atinge solul simultan cu ambele picioare şi apoi
ridică şi repune pe sol un picior dintr-o poziţie în alta;
Dacă un picior este deplasat dintr-o poziţie în alta, celălalt picior poate fi adus alături.
 să treacă mingea dintr-o mână în alta;
 să continue jucarea mingii stând în genunchi, aşezat sau culcat pe sol;
Jucătorilor nu le este permis:
 să atingă mingea încă o dată, dacă aceasta nu atinge între timp solul, un alt jucător
sau barele porţii;
Greşelile de prindere nu se sancţionează.
O minge adusă deja sub control, poate fi prinsă numai o dată, după efectuarea
driblingului simplu sau multiplu.
 să atingă mingea cu gamba sau laba piciorului, cu excepţia situaţiilor în care
mingea este aruncată de adversar în piciorul jucătorului;
 să joace mingea cu intenţie peste liniile de margine sau liniile de poartă exterioare;
excepţie face portarul aflat în spaţiul de poartă, dacă el împinge peste linia de poartă
exterioară, în afara cadrului porţii, mingea care nu se găseşte sub control (aruncare de la
poartă);
 să menţină mingea în posesia propriei echipe, fără să iasă în evidenţă preocuparea
pentru acţiuni de atac sau încercarea de aruncare la poartă; acest lucru este privit ca joc pasiv,
pe care arbitrul trebuie să-l indice printr-o semnalizare de avertizare a jocului pasiv; dacă
după semnalizarea de avertizare nu se manifestă nici o încercare de aruncare la poartă, se
consideră joc pasiv şi se sancţionează cu aruncare liberă din locul în care se afla mingea în
momentul întreruperii jocului.
Jocul continuă dacă mingea atinge arbitrul aflat pe terenul de joc.
COMPORTAREA FAŢĂ DE ADVERSAR
Jucătorilor le este permis:
1. să folosească braţele şi mâinile pentru a bloca sau pentru a intra în posesia mingii;
2. să folosească palma deschisă pentru a îndepărta adversarului mingea din orice
direcţie;
3. să bareze drumul adversarului cu corpul, chiar dacă acesta nu este în posesia
mingii;
4. să intre în contact corporal cu un adversar, cu faţa către el şi cu braţele îndoite, de
asemeni să-l controleze şi să-l marcheze.
Jucătorilor nu le este permis:
1. să împingă sau să lovească mingea din mâna unui adversar;
2. să blocheze sau să îndepărteze cu forţa un adversar cu braţele, mâinile sau
picioarele;
3. să îmbrăţişeze, să ţină, să împingă, să lovească din fugă sau din săritură un
adversar;
4. să împiedice, să obstrucţioneze sau să pună în pericol în orice alt mod un adversar
(cu sau fără minge), încălcând regulile de joc;
Jucătorul care, atacând un adversar, îi pune în pericol sănătatea, va fi descalificat, mai
ales dacă:

85
 1. dintr-o parte sau din spate loveşte sau trage braţul cu care un adversar este pe
punctul de a arunca la poartă;
2. execută o acţiune în urma căreia adversarul este lovit la cap sau la gât;
3. loveşte corpul adversarului cu piciorul sau genunchiul sau în oricare alt mod;
4. împinge un adversar în timp ce acesta aleargă sau sare, sau atacă adversarul
făcându-l pe acesta să-şi piardă echilibrul.
O comportare nesportivă gravă va fi pedepsită prin descalificare.
Jucătorul vinovat de agresarea adversarului va fi eliminat definitiv.
MARCAREA UNUI GOL
Se consideră că s-a marcat un gol dacă mingea depăşeşte în totalitate linia de poartă şi
dacă, înainte sau în timpul aruncării, aruncătorul sau coechipierii săi nu au comis vreo
abatere.
Dacă mingea intră în poartă, deşi un jucător al echipei apărătoare a comis o
neregularitate, trebuie să se acorde gol.
Dacă arbitrii sau cronometrorul au întrerupt jocul înainte ca mingea să fi depăşit în
totalitate linia de poartă, în interiorul cadrului porţii, nu se acordă gol.
Golul marcat în propria poartă se consideră gol realizat de echipa adversă, cu condiţia
ca mingea să nu fi depăşit în prealabil linia de poartă exterioară.
Dacă mingea în drumul ei spre poartă este împiedicată de o persoană neîndreptăţită să
ia parte la joc (spectator, etc.), golul trebuie acordat dacă arbitrii sunt convinşi că fără această
intervenţie mingea ar fi intrat în poartă.
Dacă arbitrii au acordat gol şi s-a executat aruncarea de începere, golul nu mai poate fi
anulat.
Dacă în intervalul de timp dintre marcarea golului şi executarea aruncării de începere
intervine semnalul de final, arbitrii trebuie să indice clar acordarea golului marcat, fără să se
mai execute aruncarea de începere.
Un gol validat de către arbitri trebuie înscris imediat pe tabela de marcaj.
ARUNCAREA DE ÎNCEPERE
De aruncarea de începere a jocului beneficiază echipa care, în urma tragerii la sorţi, a
ales mingea. Cealaltă echipă are dreptul să-şi aleagă jumătatea terenului de joc. Dacă după
tragerea la sorţi s-a ales jumătatea terenului de joc, cealaltă echipă beneficiază de aruncarea de
începere.
La începutul reprizei a doua, aruncarea de începere este executată de cealaltă echipă.
Pentru fiecare perioadă de prelungiri, se procedează din nou la tragerea la sorţi pentru
minge sau poartă.
După fiecare gol, aruncarea de începere este executată de echipa căreia i s-a marcat
gol.
Aruncarea de începere se execută din centrul terenului de joc, în orice direcţie, în
maximum 3 secunde după fluierul arbitrului. Jucătorul care execută aruncarea trebuie să aibă
un picior pe linia aruncării de începere până în momentul în care mingea îi părăseşte mâna.
Jucătorii echipei în atac nu pot depăşi linia de mijloc înainte de executarea aruncării.
Dacă un coechipier depăşeşte linia de mijloc după ce s-a dat semnalul de executare a
aruncării, dar până ca mingea să părăsească mâna executantului, se va acorda o aruncare
liberă în favoarea echipei adverse.
În timpul aruncării de începere a fiecărei reprize (sau a perioadelor de prelungiri), toţi
jucătorii trebuie să se găsească în propria jumătate de teren.
Totuşi, după ce a fost marcat un gol, adversarii pot rămâne în ambele jumătăţi ale
terenului.

86
 În ambele cazuri adversarii trebuie să fie la cel puţin 3 metri de jucătorul care pune
mingea în joc.
ARUNCAREA DE LA MARGINE
Se acordă aruncare de la margine când mingea depăşeşte în totalitate linia de margine
sau când un jucător de câmp al echipei în apărare atinge ultimul mingea care trece apoi
peste linia de poartă exterioară.
Aruncarea de la margine se execută fără fluierul arbitrului de către echipa ai cărei
jucători nu au atins ultimii mingea înainte ca aceasta să treacă peste linia de margine sau linia
de poartă exterioară.
Aruncarea de la margine se execută din locul unde mingea a trecut peste linia de
margine sau de la capătul liniei de margine de pa acea parte a porţii prin care mingea a trecut
peste linia de poartă exterioară.
Executantul aruncării de la margine trebuie să stea cu un picior pe linia de margine
până când mingea îi părăseşte mâna.
Punerea mingii pe sol şi ridicarea ei sau driblingul şi reprinderea ei este interzisă.
Adversarii nu au dreptul să se apropie la mai puţin de 3 metri de executantul aruncării
de la margine.
Ei au în schimb întotdeauna dreptul să ocupe loc la linia propriului spaţiu de poartă,
chiar dacă distanţa faţă de executant se reduce sub 3 metri.
ARUNCAREA DE LA POARTĂ
Se acordă aruncare de la poartă dacă mingea depăşeşte în totalitate linia de poartă
exterioară.
Aruncarea de la poartă se consideră executată când mingea aruncată de către portar
depăşeşte linia spaţiului de poartă.
După executarea aruncării de la poartă, portarul nu are dreptul să atingă mingea din
nou, înainte ca aceasta să fie atinsă de un alt jucător.
ARUNCAREA LIBERĂ
Se acordă aruncare liberă în următoarele situaţii:
1. schimbări greşite sau intrări neregulamentare;
2. greşeli ale portarului;
3. greşeli ale jucătorilor de câmp legate de spaţiul de poartă;
4. greşeli la jucarea mingii;
5. jucarea intenţionată a mingii peste limitele terenului de joc;
6. joc pasiv;
7. comportare neregulamentară faţă de adversar;
8. greşeli la executarea aruncării de începere;
9. greşeli la executarea aruncării de la margine;
10. greşeli la executarea aruncării de la poartă;
11. greşeli la executarea aruncării libere;
12. greşeli la executarea aruncării de la 7 metri;
13. greşeli la executarea mingii de arbitru;
14. executarea greşită a aruncărilor;
15. comportări nesportive;
16. violenţa.
Aruncarea liberă se execută fără fluierul arbitrului, în principiu din locul în care s-a
comis abaterea.
Dacă, în cazul unei aruncări libere în favoarea echipei în atac, locul în care s-a comis
abaterea se găseşte între linia spaţiului de poartă şi linia de aruncare liberă, această aruncare
liberă se va executa din cel mai apropiat loc situat în afara liniei de aruncare liberă.
87
 Dacă un jucător al echipei în atac se găseşte cu mingea pe locul în care trebuie să se
execute aruncarea, el nu are dreptul să pună mingea pe sol şi apoi să o ridice sau să execute un
dribling şi să reprindă mingea.
La executarea aruncării libere, jucătorii echipei în atac nu au dreptul să atingă sau să
depăşească linia de aruncare liberă a echipei adverse până ce aruncarea nu a fost executată.
Dacă în cursul executării aruncării libere, coechipieri ai executantului se găsesc între
linia de aruncare liberă şi linia spaţiului de poartă, arbitrii trebuie să corecteze aceste poziţii
neregulamentare, dacă ele influenţează desfăşurarea jocului.
În cazul unei aruncări libere a cărei executare a fost permisă printr-un semnal sonor,
dacă jucători ai echipei în atac depăşesc linia de aruncare liberă înainte ca mingea să
părăsească mâna executantului, se va acorda o aruncare liberă echipei în apărare.
La executarea aruncării libere, jucătorii echipei adverse trebuie să păstreze distanţa de
3 metri faţă de executantul aruncării; totuşi, în cazul aruncărilor libere care se execută de la
linia de aruncare liberă, ei se pot aşeza la linia spaţiului de poartă.
Dacă jocul este întrerupt fără să se fi comis vreo abatere şi una din echipe este în
posesia mingii, jocul va fi reluat (după fluierul arbitrului) de acea echipă, din locul în care s-a
găsit mingea în momentul întreruperii, cu aruncare corespunzătoare situaţiei de joc.
Dacă se acordă o decizie împotriva unei echipe şi un jucător al acesteia se află în
posesia mingii, el trebuie să o pună imediat pe sol.
ARUNCAREA DE LA 7 M
Se acordă aruncare de la 7 metri pentru:
1. împiedicarea neregulamentară a unei şanse clare de gol pe tot terenul de joc, de
către un jucător sau oficial al echipei adverse;
2. se aude un fluierat neautorizat în momentul unei şanse clare de gol;
3. o şansă clară de gol a fost întreruptă de către cineva – ceva care nu participă la joc.
Când se acordă o aruncare de la 7 metri, arbitrii trebuie să indice time-out.
Aruncarea de la 7 metri trebuie executată în direcţia porţii în intervalul de 3 secunde
de la fluierul arbitrului de câmp.
În cursul executării aruncării de la 7 metri, executantul nu are dreptul să atingă sau să
depăşească linia de 7 metri înainte ca mingea să-i fi părăsit mâna.
După executarea aruncării de la 7 metri, mingea poate fi jucată din nou numai după ce
a atins portarul sau barele porţii.
În cursul executării aruncării de la 7 metri, cu excepţia executantului, nici un alt
jucător nu poate să se găsească între linia spaţiului de poartă şi lina de aruncare liberă.
Dacă un jucător al echipei în atac atinge sau depăşeşte linia de aruncare liberă înainte
ca mingea să fi părăsit mâna executantului, se acordă aruncare liberă pentru echipa în apărare.
În cursul executării unei aruncări de la 7 metri, jucătorii echipei în apărare trebuie să
păstreze distanţa minimă de 3 metri faţă de linia de 7 metri. Dacă un jucător al echipei în
apărare atinge sau depăşeşte linia de aruncare liberă sau se apropie la mai puţin de 3 metri faţă
de linia de 7 metri, înainte ca mingea să fi părăsit mâna executantului, se decide după cum
urmează:
1. gol, dacă mingea intră în poartă;
2. repetarea aruncării de la 7 metri în toate celelalte cazuri;
Dacă portarul depăşeşte linia de delimitare a apropierii de executantul aruncării de la 7
metri, linia de 4 metri, înainte ca mingea să fi părăsit mâna executantului şi nu se marchează
gol, se repetă aruncarea de la 7 metri.
Arbitrii nu trebuie să acorde aruncare de la 7 metri în cazul unei abateri comise de
echipa în apărare, dacă prin aceasta echipa în atac este dezavantajată.
În cazul în care o şansă clară de gol, ca urmare a unei abateri (comportament
nesportiv, un semnal de final incorect sau prin intervenţia unei persoane care nu participă la
88
joc) este de aşa manieră diminuată încât nu se marchează gol, se acordă întotdeauna cel puţin
aruncare de la 7 metri.
În cazul în care, cu toate că împotriva jucătorului echipei în atac s-a comis o abatere,
acesta rămâne cu control deplin asupra mingii şi a echilibrului său corporal, nu trebuie să se
mai acorde aruncarea de la 7 metri.
EXECUTAREA ARUNCĂRILOR
1. Toţi jucătorii trebuie să ocupe poziţii prevăzute la regula respectivă .
O aşezare greşită la executarea aruncărilor trebuie corectată (vezi totuşi 13:4, 15:7).
Înaintea executării oricărei aruncări mingea trebuie să se găsească în mâna (mâinile)
executantului.
2. În cursul executării aruncării de începere, aruncării de la margine, aruncării libere
sau a aruncării de la 7 metri, o parte a unui picior trebuie să rămână în contact neîntrerupt cu
solul (13:10). Celălalt picior poate fi ridicat şi repus pe sol în mod repetat.
3. Arbitrul trebuie să fluiere reluarea jocului în următoarele cazuri:
a) reluarea jocului conform regulilor 2:4, 10:3, 13:7, 14:3, 15:3;
b) la întârzierea repunerii mingii în joc de către portar sau a executării aruncării
de la margine, a aruncării de la poartă sau a aruncării libere (11:2, 12:2, 13:2);
c) după corectarea unei poziţii neregulamentare sau după atenţionarea unui
jucător (13:4, 16:7);
d) după avertisment (17:1);
e) după eliminarea temporară (17:3);
f) după descalificare (17:5);
g) după eliminare definitivă (17:7);
h) după decizii contradictorii ale arbitrilor privind echipa care trebuie sancţionată
(18:9).
După ce arbitrul ordonă prin fluier executarea unei aruncări, executantul trebuie să
joace mingea în decurs de maximum 3 secunde (13:1 o).
4. O aruncare se consideră executată din momentul în care mingea a părăsit mâna
executantului (vezi totuşi 12:2, 15:3).
În cursul executării unei aruncări, mingea nu poate fi înmânată unui coechipier,
respectiv să fie atinsă de un coechipier (13:1 o).
5. După executarea unei aruncări, executantul poate atinge mingea din nou numai
după ce această a atins un alt jucător sau barele porţii (13:1 o).
6. Din orice aruncare se poate marca gol direct (vezi totuşi 9:1).
7. În cazul executării unei aruncări, poziţia neregulamentară a unui adversar nu trebuie
corectată de arbitru dacă, în cazul executării imediate a aruncării, nu rezultă nici un
dezavantaj pentru echipa care beneficiază de aruncare; dacă rezultă un dezavantaj, poziţia
neregulamentară trebuie corectată (16:3 c).
Dacă arbitrii fluieră executarea unei aruncări, deşi adversarii executantului ocupă
poziţii neregulamentare, jucătorul aflat în poziţie neregulamentară se consideră jucător cu
drept integral de acţiune.
Dacă adversarii, prin nerespectarea distanţei de 3 metri faţă de executant sau prin alte
comportări neregulamentare, întârzie sau influenţează executarea unei aruncări, aceştia trebuie
avertizaţi şi în caz de recidivă eliminaţi temporar (17:1 c, 17:3 e, vezi totuşi 12:2).
SANCŢIUNILE DISCIPLINARE
1. Avertismentul poate fi dictat în caz de:
 comportare neregulamentară faţă de adversar (5:6, 8:3)
Avertismentul trebuie dictat în caz de:

89
  comportări neregulamentare faţă de adversar, care trebuie sancţionate progresiv
(8:4);
 neregularităţi la executarea unei aruncări de către adversar (16:7);
 comportări nesportive, inclusiv din partea oficialilor (17:11, 17:12 a şi c);
2. Avertismentul trebuie să se dicteze unui jucător sau oficial cu ajutorul cartonaşului
galben ţinut în mână, cu braţul ridicat deasupra capului.
Comentariu:
,,Cartonaşul galben” are un format de circa 12 x 9 cm.
Arbitrii pot să dicteze un singur avertisment împotriva unui jucător şi în total
maximum 3 avertismente împotriva unei echipe.
Un jucător care a fost deja eliminat temporar nu mai poate fi avertizat ulterior.
Împotriva oficialilor unei echipe poate fi dictat un singur avertisment.
3. Eliminarea temporară este dictată în caz de:
 schimbarea greşită sau intrare neregulamentară pe terenul de joc (4:4 - 6);
 comportarea neregulamentară în recidivă faţă de adversar, care trebuie
sancţionată progresiv (8:4);
 comportare nesportivă în recidivă a unui jucător pe terenul de joc (8:4, 16:11),
sau în afara terenului de joc în cazul unui time-out pe echipă;
 nelăsarea mingii la sol la o decizie dictată împotriva echipei în posesia mingii
(13:8);
 neregularităţi în recidivă la executarea unei aruncări de către echipa adversă
(16:7);
 descalificarea unui jucător sau oficial (16:5).
În cazuri excepţionale, eliminarea temporară poate fi dictată fără avertisment prealabil.
4. Eliminarea temporară se indică clar jucătorului vinovat şi scorer/cronometrorului
prin ridicarea unui braţ, cu două degete întinse.
Eliminarea temporară se dictează întotdeauna pentru 2 minute de joc; a treia eliminare
temporară a aceluiaşi jucător implică şi o sancţiune de descalificare (16:5 e);
Pe durata eliminării temporare, jucătorul nu poate lua parte la joc, iar echipa sa joacă
cu efectivul redus cu un jucător.
Timpul de eliminare începe cu fluierul de reluare a jocului.
Dacă timpul de eliminare a unui jucător nu se termină până la sfârşitul primei reprize,
el continuă de la începutul reprizei secunde; la fel se procedează şi în cazul prelungirilor.
5. Descalificarea trebuie dictată în caz de:
 intrare pe terenul de joc a unui jucător fără drept de participare la joc (4:3,
16:6);
 comportare neregulamentară grosolană faţă de adversar (8:6);
 comportare nesportivă în recidivă a unui jucător aflat în afara terenului de joc
sau a unui oficial (16:6, 16:11, 16:12 d, vezi totuşi 16:3 c);
 comportare nesportivă grosolană a unui jucător (8:6) sau oficial (17:6,
17:11,17:12 b şi d);
 a treia eliminare temporară a aceluiaşi jucător (16:4);
 violenţa din partea unui oficial (16:6, 16:7 Comentariu);
Descalificarea unui jucător sau oficial în timpul jocului se cumulează întotdeauna cu o
eliminare temporară, efectivul echipei se reduce cu un jucător.
6. Descalificarea se indică celui vinovat şi scorer/cronometrorului, după întreruperea
timpului de joc, cu ajutorul ,,cartonaşului roşu” ţinut în mână cu braţul ridicat deasupra
capului.

90
 Descalificarea unui jucător sau a unui oficial se dictează întotdeauna pentru restul
timpului de joc. Jucătorul sau oficialul descalificat trebuie să părăsească imediat atât terenul
de joc cât şi spaţiul de schimb. Cererea de părăsire a spaţiului de schimb înseamnă că
jucătorul sau oficialul trebuie să părăsească orice poziţie din care ar putea influenţa echipa.
Odată cu descalificarea unui jucător sau oficial se reduce numărul jucătorilor unei
echipe, respectiv al oficialilor (excepţie 16:12 b). Totuşi este permis ca după expirarea
timpului de eliminare, numărul jucătorilor din teren să fie completat (vezi Comentariul 4:6).
Comentariu:
,,Cartonaşul roşu” are un format de aproximativ 12 x 9 cm.
7. Eliminarea definitivă trebuie dictată în caz de:
Violenţă în timpul jocului, în şi în afara spaţiului de joc (2:1, 2:2, 2:7, 8:7, 17:8-9).
Comentariu:
Se consideră violenţă o acţiune fizică neregulamentară, intenţionată şi deosebit de
dură (8:7) asupra corpului unui jucător, arbitru, scorer/cronometror, oficial sau spectator.
Scuipatul este asimilat cu un act de violenţă.
8. Eliminarea definitivă se indică jucătorului vinovat şi scorer/cronometrorului după
întreruperea timpului de joc.
Semnalizarea va fi făcută de arbitru în direcţia jucătorului vinovat, prin încrucişarea
braţelor deasupra capului.
Eliminarea definitivă se dictează întotdeauna pentru restul timpului de joc şi echipa
trebuie să continue jocul cu un jucător mai puţin.
Jucătorul eliminat definitiv nu poate fi înlocuit şi trebuie să părăsească imediat atât
terenul de joc, cât şi spaţiul de schimb.
9. În cazul în care un jucător care a fost eliminat temporar săvârşeşte până la fluierul
de reluare a jocului alte abateri, acestea vor fi considerate ca urmare a primei abateri şi se va
dicta sancţiunea cea mai gravă.
10. Dacă un portar este eliminat temporar, descalificat sau eliminat definitiv, un alt
jucător va trebui să intre în poartă ca portar (4:1).
11. În caz de comportare nesportivă, arbitrii vor acorda avertisment jucătorului vinovat
(16:1 d), indiferent că el se află în teren sau în afara lui.
În caz de recidivă, jucătorul aflat pe terenul de joc trebuie eliminat temporar (16:3 c),
pe când cel aflat în afara terenului de joc (jucător se schimb sau eliminat temporar) trebuie
descalificat (16:5 c, 16:6).
În caz de comportare nesportivă a unui oficial, acesta va fi avertizat (16:1 d), iar în caz
de recidivă, descalificat (16:5 c; 16:6).
În cazul unei abateri (comportare nesportivă sau violenţă) comise în timp ce jocul este
întrerupt, acesta va fi reluat cu o aruncare corespunzătoare cauzei care a dus la întrerupere.
Comentariu:
Se consideră comportări nesportive toate manifestările fizice sau verbale care
contravin spiritului sportiv.
Intrarea în terenul de joc a oficialilor fără acceptul arbitrilor (4:4) se sancţionează
ca o comportare nesportivă sau ca o comportare nesportivă grosolană.
În cazul în care un jucător sau oficial comite simultan sau succesiv abateri
(comportare neregulamentară, comportări nesportive, violenţă), care implică sancţiuni
diferite, se va dicta întotdeauna sancţiunea cea mai gravă.
12. Comportările nesportive sau violenţa pe terenul pe care se desfăşoară competiţia se
sancţionează după cum urmează:
Înainte de joc:
 avertisment, pentru comportări nesportive (16:1 d);

91
  descalificare, pentru comportări nesportive grosolane sau violenţă (16:5 d şi f),
după care echipa are dreptul de a înscrie 12 jucători în raportul de joc;
În timpul pauzei:
 avertisment, pentru comportări nesportive (16:1 d);
 descalificare, pentru comportări nesportive în recidivă, comportări nesportive
grosolane sau violenţă (16:5 c, d, f);
După joc:
 raport scris.
ARBITRII
1. Fiecare joc va fi condus de 2 arbitrii care au aceleaşi drepturi, asistaţi de scorer şi
cronometror.
2. Supravegherea comportării jucătorilor revine arbitrilor din momentul intrării lor în
incinta în care se desfăşoară competiţia până în momentul părăsirii acesteia.
3. Arbitrii verifică, înainte de începerea jocului, starea terenului de joc, a porţilor şi a
mingilor (3:1); ei aleg mingea cu care se joacă; în cazul unor puncte de vedere contradictorii,
decide arbitrul înscris primul în raportul de joc.
De asemenea, arbitrii constată prezenţa ambelor echipe în ţinuta regulamentară. Ei
controlează raportul de joc şi echipamentul jucătorilor. Se asigură că numărul jucătorilor şi
oficialilor în spaţiul de schimb este cel corespunzător şi stabilesc prezenţa şi identitatea
responsabililor oficiali ai fiecărei echipe.
Neregularităţile trebuie înlăturate (4:7).
4. Arbitrul înscris primul în raportul de joc, înainte de începerea jocului, procedează la
tragerea la sorţi în prezenţa celuilalt arbitru şi a ambilor căpitani de echipă (10:1).
5. Arbitrul înscris al doilea în raportul de joc se plasează la începutul jocului ca arbitru
de centru în jumătatea de teren în care se găseşte echipa care execută aruncarea de începere.
El începe jocul fluierând executarea aruncării de începere (10:3).
Dacă după începerea jocului, echipa care s-a aflat în apărare intră în posesia mingii, el
devine arbitru de poartă şi se plasează la linia de poartă exterioară a echipei în apărare.
Celălalt arbitru, începe jocul ca arbitru de poartă şi se plasează la linia de poartă
exterioară a echipei în apărare. El devine arbitru de centru dacă echipa care a început jocul în
apărare trece în atac.
În cursul jocului, arbitrii trebuie să-şi schimbe locurile între ei în mod repetat.
6. În principiu, jocul trebuie condus de aceeaşi doi arbitri.
Ei veghează asupra respectării regulilor de joc şi trebuie să sancţioneze abaterile de la
regulament (vezi totuşi 12:6 şi 13:10).
În cazul în care unul din arbitri nu poate continua jocul, acesta va fi condus în
continuare de către celălalt arbitru singur.
7. În principiu, arbitrul de centru trebuie să fluiere la:
 executarea tuturor aruncărilor în conformitate cu regula 15:3 a-h, ca şi după
întreruperea timpului de joc (2:4);
 încheierea timpului de joc, dacă semnalul automat nu funcţionează, sau
cronometrorul nu a anunţat prin fluier terminarea acestuia.
Arbitrul de poartă fluieră la:
 marcarea unui gol (9:1).
8. În cazul în care la o abatere, ambii arbitri intervin în joc (prin fluier) şi sunt unitari
în aprecierea echipei care trebuie sancţionată, dar sunt de păreri diferite asupra gravităţii
abaterii, se aplică întotdeauna sancţiunea cea mai gravă.

92
 9. În cazul în care ambii arbitri intervin în joc (prin fluier) sau mingea a părăsit terenul,
dar au păreri contradictorii cu privire la echipa care trebuie sancţionată, se aplică întotdeauna
sancţiunea dictată de arbitrul de centru.
După indicarea optică clară de către arbitrul de centru a deciziei sale, jocul va fi reluat
prin fluier (15:3 h).
10. Ambii arbitri sunt răspunzători de numărarea golurilor.
În plus, ei notează avertismentele, eliminările temporare, descalificările şi eliminările
definitive.
11. Ambii arbitri sunt răspunzători pentru controlul timpului de joc. În caz de dezacord
cu privire la exactitatea măsurării timpului de joc, va decide arbitrul înscris primul în raportul
de joc.
12. După joc, arbitrii sunt răspunzători de completarea regulamentară a raportului de
joc.
Descalificările dictate împotriva jucătorilor aflaţi în afara terenului de joc sau pentru
abateri în comportarea faţă de arbitri, precum şi eliminările definitive, trebuie motivate în
raportul de joc (16:5 c, d, f; 16:7).
13. Aprecierea situaţiilor de joc de către arbitri, în baza observaţiilor lor, nu poate fi
contestată.
Împotriva deciziilor care contravin regulamentului de joc se pot introduce contestaţii.
În timpul jocului numai responsabilii oficiali ai echipelor au dreptul de a se adresa
arbitrilor.
14. Ambii arbitrii au dreptul să întrerupă sau să oprească jocul. Înainte de a opri jocul,
arbitrii trebuie să fi epuizat toate posibilităţile care ar permite continuarea lui.
15. Echipamentul negru este rezervat arbitrilor.
SCORERUL ŞI CRONOMETRORUL
1. Scorerul controlează lista jucătorilor (numai jucătorii înscrişi în raportul de joc au
dreptul de a participa la joc) şi împreună cu cronometrorul, intrarea jucătorilor care
completează echipa, sau care au fost eliminaţi temporar.
El completează raportul de joc cu datele aferente acestuia (goluri, avertismente,
eliminări temporare, descalificări şi eliminări definitive).
2. Cronometrorul controlează:
 timpul de joc (2:1-2, 2:4, 2:7); oprirea şi repornirea cronometrului numai la
indicaţia arbitrilor (2:4);
 ocuparea regulamentară a băncii rezervelor (4:1);
 împreună cu scorerul, intrarea jucătorilor care completează echipa (4:3);
 ieşirea şi intrarea jucătorilor care se schimbă (4:4-5);
 intrarea jucătorilor suplimentari (4:6);
 durata eliminărilor temporare (16:4).
Dacă nu există tabela de marcaj cu semnalul sonor automat, cronometrorul anunţă
sfârşitul reprizelor prin fluier.
3. În cazul întreruperii timpului de joc, cronometrorul trebuie să comunice
responsabililor echipelor timpul jucat sau rămas de jucat (excepţie cazul instalaţiilor vizuale
de cronometraj).
4. În cazul în care echipamentul de cronometrare nu poate afişa timpii de eliminare
(cel puţin 3 pe echipă, în timpul jocurilor I.H.F.), cronometrorul va înscrie timpul expirării
eliminării şi numărul de pe tricoul jucătorului pe o fişă de eliminare pusă pe masa
cronometrorului. Dacă acest lucru nu este posibil, se va înmâna oficialului responsabil al
echipei un bilet care va cuprinde aceleaşi date.

93
SEMNALIZĂRILE STANDARD ALE ARBITRILOR

94
95
 HANDBAL BEACH

Terenul de joc
Timpul de joc
Mingea
Echipa
Portarul
Spaţiul de poartă
Jucarea mingii
Comportarea faţă de adversar
Marcarea unui gol
Angajamentul
Repunerea mingii în joc
Repunerea mingii în joc de către portar
Aruncarea liberă
Aruncarea de la 6 m
Mingea de arbitru
Executarea aruncărilor
Sancţiunile
Arbitrii

În colaborare cu Confederaţia Europeană de Handbal, Federaţia Internaţională de

Handbal a revizuit regulile de joc ale handbalului pe plaja care au fost făcute publice cu
ocazia Congresului I.H.F. (Federaţia Internaţională de Handbal) în 1996 din Statele Unite ale
Americii. Aceste reguli noi trebuie să fie aplicate în întreaga lume cu scopul de a verifica dacă
sunt practicabile.
Iată mai jos, regulile în vigoare în prezent:
TERENUL DE JOC
Terenul de joc (figura 39) este un dreptunghi de 27 m lungime şi 12 m lăţime şi
cuprinde o suprafaţă de joc şi două suprafeţe de poartă. Solul terenului de joc trebuie să fie
compus dintr-un strat de nisip de aproximativ 40 cm grosime.
Părţile laterale mari ale terenului de joc sunt numite linii de tuşă, părţile laterale mici
fiind numite linii de poartă. Poarta se află în mijlocul liniei de poartă, are o lăţime de 3 m şi o
înălţime de 2 m. Linia cuprinsă între stâlpii porţii este numită linie de poartă şi este trasată în
nisip.
Suprafaţa de poartă este creată trasând o linie paralelă cu linia porţii la o distanţă de 6
m.
Suprafaţa de joc are o lungime de 15 m şi o lăţime de 12 m. Ea este delimitată printr-o
bandă de aproximativ 8 cm fabricată dintr-un material elastic. Jumătatea suprafeţei poate fi
indicată pe liniile de tuşă printr-o linie de 15 cm lungime de altă culoare.
 27,00

3,00 6,00 15,00 6,00 3,00

1,00 1,00

Spaţiu schimb Spaţiu schimb

3,00
portar
SUPRAFAŢA DE SCHIMB portar
4,50

SUPRAFAŢA DE
SUPRAFAŢA DE
SUPRAFAŢA DE JOC

POARTĂ
POARTĂ
12,00

3,00
4,50

Spaţiu schimb Spaţiu schimb

3,00

portar
SUPRAFAŢA DE SCHIMB portar

Fig. 39
TIMPUL DE JOC
Jocul se compune din două reprize ale căror rezultate sunt contabilizate separat.
Fiecare repriză durează 10 minute; cele două reprize sunt despărţite de o pauză de 5 minute.
Jocul începe în fiecare repriză printr-un angajament al arbitrului (regula 10;15).
Alegerea suprafeţei de joc se face prin tragere la sorţi. Cealaltă echipă decide pe care linie
laterală se găseşte zona sa de schimb. După pauză suprafeţele de joc şi zonele de schimb vor
fi schimbate.
Fiecare echipă are dreptul să ceară un time-out de 1 minut pe repriză.
În caz de egalitate după o repriză, se joacă după principiul ,,morţii subite” (adică,
următorul gol este decisiv). Această formulă începe printr-o ,,minge de arbitru” (regula 15).
Învingătorul obţine un punct.
Atunci când cele două reprize au fost câştigate de aceeaşi echipă, aceasta din urmă
este învingătoare cu 2 puncte la 0.
Dacă cealaltă echipă câştigă a două repriză, aceasta înseamnă că este meci nul, cu 1
punct de fiecare parte. De vreme ce trebuie desemnat un învingător, se va practica sistemul ,,
un jucător contra portarului” (regula 9).
MINGEA
Se joacă cu o minge de cauciuc rotundă şi antiderapantă. Greutatea ei este de
aproximativ 360 grame şi diametrul de aproximativ 17,5 cm pentru jocurile masculine, iar
pentru cele feminine greutatea mingii este de aproximativ 290 grame şi diametrul de
aproximativ 16,5 cm. Pentru copii se poate utiliza o minge de dimensiuni mai mici.
ECHIPA
O echipă este formată întotdeauna din maxim 8 jucători. La începutul jocului trebuie
să fie prezenţi cel puţin 6 jucători. Dacă numărul jucătorilor unei echipe scade sub 4, trebuie
să se întrerupă jocul. Această echipă a pierdut.
Maximum 4 jucători (3 jucători de câmp şi un portar) pot să se afle simultan pe terenul
de joc. Ceilalţi jucători sunt rezerve care se află în spatele liniei de tuşă a suprafeţei de joc de
o parte.

97
 În caz de greşeală de schimb, jocul continuă cu o lovitură liberă (regula 13) sau
lovitură de la 6 m (regula 14) în avantajul echipei adverse dacă jocul a trebuit să fie întrerupt
din această cauză.
Toţi jucătorii joacă cu picioarele goale (desculţi). Dacă echipele se înţeleg asupra unui
anume fel de încălţăminte, această convenţie nu este valabilă decât dacă ea este obligatorie
pentru toţi jucătorii. Decizia finală privind acest lucru este lăsată la aprecierea arbitrilor
conform regulii 18:3 a I.H.F.
PORTARUL
Portarului îi este permis să părăsească suprafaţa porţii fără minge şi să joace în
suprafaţa de joc.
Dacă un portar înscrie un gol în calitate de jucător de câmp, acest gol are valoare mai
mare (regula 9:1).
După fiecare gol înscris, jocul se continuă printr-o repunere a portarului din suprafaţa
de poartă (regula 10).
SPAŢIUL DE POARTĂ
O minge în mişcare sau imobilă pe sol poate întotdeauna să fie jucată chiar în
suprafaţa porţii.
JUCAREA MINGII
Orice jucător poate ,,să se arunce asupra mingii” aflată în mişcare sau imobilă pe sol.
Mingea nu trebuie să rămână pe sol mai mult de 3 secunde şi nu poate fi reluată de
acelaşi jucător care a atins-o ultimul (aruncare liberă).
COMPORTAMENTUL FAŢĂ DE ADVERSAR
În această privinţă regula 8-a I.H.F. rămâne aplicabilă fără modificare. Sancţiunile
personale aplicate jucătorilor nu antrenează decât o reducere a echipei în apărare. Continuarea
jocului nu este influenţată de o asemenea decizie.
MARCAREA UNUI GOL
Un gol este valabil atunci când mingea a depăşit în totalitate linia porţii. Orice gol
marcat în suspensie (transmiterea mingii sau primirea şi lovitură fără contact cu solul)
contează cât 2 goluri. Dacă portarul înscrie un gol în calitate de jucător de câmp, acest gol e
considerat ca un gol suplimentar. De asemenea, o lovitură de la 6 m valorează 2 goluri.
Dacă cele două echipe au câştigat fiecare câte o repriză (1-1) se trece la sistemul ,,un
jucător contra portarului”. Fiecare echipă desemnează pentru aceasta 5 jucători care vor
efectua aruncările la poartă în alternanţă cu echipa adversă. Dacă un portar este desemnat să
arunce la poartă , el este jucător de câmp şi un alt jucător îl înlocuieşte ca portar.
Învingătoarea este echipa care a marcat cele mai multe goluri după 5 lovituri.
În acest sistem ,,un jucător contra portarului” cei doi portari se află într-o primă fază
pe linia porţilor respective. Un coechipier începe prima serie. El se află intr-unul din cele două
colţuri ale suprafeţei de joc de-a lungul propriei linii ale suprafeţei de poartă. Odată cu fluierul
arbitrului, el trimite mingea portarului. În momentul în care mingea a părăsit mâna
aruncătorului cei doi portari pot să se deplaseze înainte. Portarul care este în posesia mingiei
trebuie să o arunce în 3 secunde fie trăgând spre poarta adversară, fie pasând mingea
coechipierului său care se află în atac. Acesta din urmă trebuie să prindă mingea – care nu va
fi atins în prealabil solul - şi să încerce să înscrie un gol conform regulilor. Mingea trimisă de
către jucătorul de câmp poate să atingă solul. Portarul care efectuează aruncarea nu poate să
părăsească propria suprafaţă de poartă. Dacă portarul înscrie un gol printr-o aruncare directă,
acest gol se punctează dublu. Portarul care apără poate în orice moment să-şi recâştige
suprafaţa de poartă fără minge.

98
 În cazul în care portarul care apără ,,un jucător contra portarului” împiedică printr-o
abatere de la regulă – atacul adversarilor de a înscrie un gol, arbitrul va hotărî să se procedeze
la o aruncare de la 6 m. Dacă această aruncare se termină cu un gol, acesta se punctează
dublu. Dacă arbitrul consideră că, comportamentul portarului trebuie să fie sancţionat
progresiv sau este o neregularitate evidentă, această aruncare de la 6 m, transformată în gol,
valorează 3 goluri.
Dacă nici o decizie nu a fost luată după prima serie, se va continua sistemul ,,un
jucător contra portarului” fiind desemnaţi din nou 5 jucători pentru a doua serie. Decizia va fi
luată în această serie – şi eventual în cele următoare – dacă o echipă câştigă cu un gol avans
după o serie de aruncări.
Dacă numărul jucătorilor scade sub 5 în momentul executării unei serii, nici un jucător
nu poate să tragă de două ori. Această echipă are în consecinţă mai puţine posibilităţi de
aruncare.
În timpul desfăşurării sistemului ,,un jucător contra portarului”, toţi jucătorii de câmp
participanţi rămân în spatele porţii unde începe prima serie. Cel care a tras va rămâne în
spatele celeilalte porţi.
ANGAJAMENTUL
La începutul fiecărei reprize, jocul începe printr-o minge de arbitru (regula 15),
executată ca o repunere a portarului din suprafaţa de poartă.
După fiecare gol înscris, jocul se continuă printr-o repunere a portarului din propria
suprafaţă de poartă.
Jucătorii de câmp se poziţionează pe întreaga suprafaţă de joc.
REPUNEREA MINGII ÎN JOC
Regula 11.1. a I.H.F. rămâne aplicabilă fără modificare.
Dacă locul de execuţie a repunerii în joc se află în interiorul liniei suprafeţei de poartă,
această repunere în joc pe tuşă nu poate fi executată ca aruncare la poartă (repunere în joc
către portar).
REPUNEREA MINGII ÎN JOC DE CĂTRE PORTAR
Regula 12 a I.H.F. rămâne aplicabilă fără modificare.
ARUNCAREA LIBERĂ
În caz de greşeală se decide să se procedeze la o aruncare liberă pentru cealaltă echipă
(conform cu regula 13 a I.H.F.).
Aruncarea liberă trebuie executată din locul în care greşeala a fost comisă.
În momentul executării aruncării libere, jucătorii echipei atacante nu pot să se apropie
la mai puţin de 1 m de linia suprafeţei de poartă.
Jucătorii echipei adverse trebuie să fie îndepărtaţi la cel puţin 1 m de cel care trage. Ei
pot să se plaseze de-a lungul suprafeţei de poartă.
ARUNCAREA DE LA 6 M
Regula 14 a I.H. F. (ca şi aruncarea de la 7 m) rămâne aplicabilă fără modificări. Dacă
în momentul executării unei aruncări de la 6 m este pronunţată o sancţiune personală, acel gol
înscris valorează întotdeauna cel puţin 2 goluri.
În momentul executării aruncării de la 6 m, cel care aruncă nu poate nici să atingă, nici
să calce pe linia suprafeţei de poartă înainte ca mingea să părăsească mâna sa de aruncare
(aruncare liberă).
Portarul şi ceilalţi jucători ai echipei adverse nu pot să se apropie la mai puţin de 1 m
de cel care aruncă.
MINGEA DE ARBITRU
Regula 15 a I.H.F. rămâne aplicabilă fără modificare, totuşi cele două reprize şi în
99
cazul unui meci nul după prima repriză sunt începute printr-un angajament al arbitrului.
Arbitrul de câmp fluieră şi lansează mingea vertical în aer în mijlocul terenului. Al
doilea arbitru se plasează la exteriorul liniei de tuşă.
EXECUTAREA ARUNCĂRILOR
Regula 16 a I.H.F. rămâne aplicabilă fără modificări.
SANCŢIUNILE
Dacă se produce o abatere de la reguli sau o atitudine nesportivă care cere eliminarea
obligatorie conform regulii 17.3. sau conform ultimei fraze a regulii 17.3. a I.H.F. trebuie să
fie pronunţată dar nu limitată în timp. Aceasta se aplică de asemenea la o eventuală altă
eliminare.
În caz de descalificare (regula 17.5. a I.H.F.) sau de expulzare (regula 17.7. a I.H.F.),
jucătorul sau oficialul vinovat nu mai participă la joc. Jucătorul poate fi totuşi înlocuit pe
terenul de joc dacă echipa sa este în posesia mingii.
Dacă după o sancţiune personală jocul continuă cu o aruncare de la 6 m, golul înscris
valorează întotdeauna cel puţin două goluri.
ARBITRII
Regula 18 a I.H.F. rămâne aplicabilă fără modificări.

Semnalizările arbitrilor
1. Semnalizările I.H.F. ale arbitrilor 1-11, 13 si 16-18 rămân aplicabile fără
modificare.
2. Semnul 12 este executat într-un mod asemănător. Dacă un gol se punctează dublu
sau triplu (regula 9), arbitrul trebuie să arate în plus două sau trei degete.
3. Semnele 14 şi 15 sunt adaptate. Arbitrul indică greşeala şi arată cu degetul
jucătorul vinovat. Un braţ întins cu degetul mare în jos înseamnă o eliminare conform regulii
17.1.; amândouă braţele cu degetul mare în jos înseamnă o descalificare conform regulii 17.2.

100
 MINIHANDBALUL

Noţiuni generale
Regulamentul jocului
NOŢIUNI GENERALE
Minihandbalul trebuie înţeles de către profesori şi copii ca o ,,filozofie” al cărui
conţinut este jocul cu mingea.
Această filozofie trebuie să integreze activitatea ludică a copiilor – jocul, plăcerea şi
bucuria, dar în acelaşi timp să fie orientată spre metodologia şi didactica educaţiei fizice şi
sportive la vârsta şcolii primare (6-10 ani).
Minihandbalul se poate adapta activităţilor din şcoli, cluburi ale elevilor, cluburi
sportive, dar mai ales, sărbătorilor sportive, festivalurilor şi taberelor pentru copii.
Conţinutul tehnico-tactic, simplu şi accesibil trebuie orientat spre joc, spre exerciţiile
ludice şi spre realizarea obiectivelor educative socio-afective. Aceasta va însemna educarea
motricităţii şi coordonării, deci, experienţa motrică, dar în acelaşi timp, dezvoltarea
compartimentului specific jocului, spiritul de echipă, fair-play-ul, unul pentru toţi şi toţi
pentru unul.
Minihandbalul nu trebuie înţeles ca jocul de handbal pentru adulţi, nici atunci când are
caracter de întrecere sportivă. Regulile simple trebuie să permită copiilor să se joace cu mingea.
Jocul trebuie să fie pe primul plan al activităţii, iar rezultatul să treacă pe planul al doilea.
Minihandbalul este o activitate de atracţie, de propagandă pentru copii, de orientare în
ideea practicării jocului cu mingea şi atragerii copiilor spre mişcare, spre handbal.
REGULAMENTUL JOCULUI
Pentru jocul de minihandbal, echipele pot fi mixte, formate din băieţi şi fete cu vârsta
cuprinsă între 5 şi 10 ani (eventual un an mai mult sau mai puţin). Pe terenul de joc se pot afla
în acelaşi timp 4 jucători de câmp şi un portar (4 + 1), pentru cei mai experimentaţi fiind
posibilă şi varianta 5 + 1.
În funcţie de vârstă, jucătorii trebuie să joace acelaşi timp şi se recomandă ca fiecare
să fie şi pe post de portar.
Durata timpului de joc va fi de două reprize de câte 15 minute, sau maximum 20
minute, cu o pauză de 10 minute între ele, iar arbitrajul va fi asigurat de arbitri sau de
instructori, studenţi cu specializare handbal sau jucători de handbal juniori sau seniori.
Regulamentul trebuie considerat ca o informaţie, aplicarea lui fiind foarte elastică,
atunci când nu se fac clasamente sau nu se organizează campionate.
Mingea de joc va avea o circumferinţă de 44 – 49 cm, confecţionată din piele sau
materiale sintetice,
trebuie să fie colorată,
atractivă, să nu fie
prea grea, şi să
permită un joc fără 5m 2-3m
pericolul de 12 – 16 m
accidentări.
Terenul de joc
va fi redus şi va avea
forma unui dreptunghi
cu lungimea de 20 –
24 m lungime şi 12 – 20 – 24 m
16 m lăţime (fig. 40).
Fig. 40
 Pe un teren de handbal cu dimensiuni normale (20 x 40m), terenurile de minihandbal
pot fi amplasate de-a latul acestuia (fig. 41).
Semicercul suprafeţei de poartă, va avea raza de 5 m, rază care va fi trasată din
mijlocul liniei de poartă.

Fig. 41

Poarta are dimensiuni reduse, 2,40 m / 1,60 m, sau dacă acest lucru nu este posibil, va
fi adaptată o poartă normală de handbal (fig. 42).

1,60 m 1,60 m

2,40 m 3m

Fig.42

102
 BIBLIOGRAFIE

Bibliografie minimală:
1. Acsinte Al., (2003) – Minihandbal. Aspecte de iniţiere în jocul de handbal, Edit. Valinex, Chişinău.
2. Bota I., Macovei B., (1983) Handbal. Antrenamentul portarului, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
3. Bota I., Maria Bota (1992) - 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului de handbal, Edit. Sport-Turism,
Bucureşti;
4. F.R.Handbal (2002) - Statute şi regulamente;
5. Ghermănescu I. K., V.Gogăltan, E.Jianu, I. Negulescu (1986) - Teoria şi metodica handbalului,
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
6. Mihăilă I., (2004) – Handbal. Curs teoretic, Edit. Universităţii din Piteşti, Piteşti;
7. Mihăilă I., , Corina Preda (2002) - Handbal. Tehnica şi metodica jocului, Edit. The Flower Power, Piteşti
8. Mihăilă I., Popescu C., (2006) – Handbal - Îndrumar practico metodic, Edit. Universitaria, Craiova
8. Sotiriu R., (2000) – Handbal. Iniţiere. Performanţă, Bucureşti.
BIBLIOGRAFIE
Achim Şt., Planificarea în pregătirea sportivă. – Editura Ex Ponto. – Bucureşti, 2002.
Acsinte Al., Eftene Al. Handbal de la iniţiere la marea performanţă. – Editura Media.- Bacău, 2000.
Bompa T. Performanţa în jocurile sportive. Teoria şi metodologia antrenamentului.- Ex Ponto.-
Bucureşti, 2003.
Bota I. Handbal. Modele de joc şi pregătire.- Editura Sport-Turism.- Bucureşti, 1984.
Bota I., Bota M. Handbal.- Editura Sport - Turism.- Bucureşti, 1987.
Cercel P. Handbal antrenamentul echipelor masculine.- Editura Sport-Turism.- Bucureşti, 1983.
Cercel P., Budulan Popovici I. M. Handbal curs teoretic.- Universitatea Alexandru Ioan Cuza.- Iaşi, 1999.
Colibaba-Evuleţ D., Bota I. Jocuri sportive, teorie şi metodică.- Editura Aldin.- Bucureşti, 1998.
Constantini D. Entraînement. Approches du handball.- Paris, 1994.
Czerwinski J. Bazele ştiinţifice ale antrenamentului în handbal. – C.N.E.F.S. – Bucureşti, 1979.
Dragnea A., Teodorescu S.M. Teoria sportului.- Editura FEST.- Bucureşti, 2002.
Epuran M., Holdevici I. Compendiu de psihologie pentru antrenori.- Editura Sport-Turism.-
Bucureşti, 1980.
Firan H., Massano N. HAND-BALL, Technique-Jeu-Entrainement, Editions Amphora, 1973.
Flander M., Snoj I., Skola Rukometa.- Belgrad, 1956.
Ghermănescu I.K. şi colab. Teoria şi metodica handbalului.- Editura Didactică şi Pedagogică.-
Bucureşti, 1983.
Gogâltan V. Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal.- Editura Stadion.- Bucureşti, 1974.
Gogâltan V. Handbal, curs opţional.- I.E.F-S. Bucureşti, 1981.
Hantău C. Handbal. Antrenamentul copiilor şi juniorilor.- Editura Printech.- Bucureşti, 2004.
Hnat V. Handbal.- Editura Fundaţiei ,,România de Mâine”.- Bucureşti, 2000.
Iancu A., Pregătirea fizică a jucătorilor de handbal, Editura Printech, Bucureşti, 2004
Mihăilă I., Handbal – Pregătire fizică specifică diferenţiată.- Editura Valinex.- Chişinău, 2004.
Mihăilă I., Handbal, curs teoretic. – Editura Universităţii din Piteşti, 2004.
Mihăilă I., Preda C., Handbal. Tehnica şi metodica jocului.- Editura The Flower Power.- Piteşti, 2002.
Mihăilă I., Popescu C., D., Handbal Îndrumar prectico-metodic, Editura Universitaria Craiova, 2006
Mihăilă I., Handbal Optimizarea pregătirii fizice specifice la echipele de juniori, Editura Universitaria
Craiova, 2006
Mihăilă Ion., Evaluarea în selecţia şi pregătirea handbaliştilor de performanţă, Editura Universitaria
Craiova, 2006
Mihăilă I., Handbal curs perfecţionare, Editura Universităţii din Piteşti, 2006
Nicu A. şi colab., Antrenamentul sportiv modern.- Editura Editis.- Bucureşti, 1993.
Popescu C. Handbalul modern. Evoluţie si concepţie.- C.R.C.S. Manheim, R.F.G., 1994.
Sotiriu R. Handbal. Iniţiere. Performanţă.- Bucureşti, 2000.
Trofin E., Grigorovici S. Handbal la copii şi juniori.- Ediţia C.N.E.F.S.- Bucureşti, 1967.
Werner V., Heinz B., Gerd F., Raimund K. Pregătirea de handbal în sală.- C.C.P.S. Bucureşti, 1995.
****** Sistemul Naţional Şcolar de evaluare.- Bucureşti, 2000.
****** Programa Şcolară pentru clasele I – XII.- Bucureşti, 2002.
www.frh.ro
www.eurohandball.com
www.ihf.info
********** Statute şi regulamente - F.R.H. 2002
********** Programa şcolară de educaţie fizică şi sport - M.E.N. Consiliul Naţional pentru Curriculum,
Bucureşti, 1999
103