Subiecte Rezolvate Anato Anul 2 Semestrul 1

SUBIECTE ANATOMIE ANUL
2 SEMESTRUL 1
UMF “CAROL DAVILA”
SEPTEMBER 10, 2017
Vladu Andreea
Subiecte examen – An II, sem. I
Cuprins
I. ................................................................................................................................................................................................. 5
1. Tubul intestinal primitiv -formare, limite, derivate................................................................................................................ 5
2. Intestinul anterior -limite, evolutie, derivate......................................................................................................................... 5
3. Intestinul mijlociu –limite, evolutie, derivate ........................................................................................................................ 6
4. Intestinul posterior – limite, evolutie, derivate ..................................................................................................................... 6
5. Dezvoltarea diafragmului – malformatii ................................................................................................................................ 7
6.Dezvoltarea esofagului si a stomacului -malformatii. ............................................................................................................. 8
7.Formarea bursei omentale si a marelui epiplon ..................................................................................................................... 9
8. Dezvoltarea duodenului si a pancreasului – malformatii ..................................................................................................... 10
9. Dezvoltarea ficatului si cailor biliare - malformatii. ............................................................................................................. 12
10. Hernia fiziologica – malformatii ......................................................................................................................................... 14
11. Formarea colonului si rectului –malformatii...................................................................................................................... 15
12. Formarea cavitatilor seroase. Formarea si evolutia canalului pleuropericardo-peritoneal ............................................... 16
13. Caractere generale ale seroaselor. Implicatii clinice .......................................................................................................... 18
14. Mezodermul intermediar. Pronefrosul .............................................................................................................................. 18
15. Mezonefrosul ..................................................................................................................................................................... 19
16. Metanefrosul si malformatii in dezvoltarea aparatului urinar ........................................................................................... 20
17. Cloaca si evolutia sinusului urogenital ............................................................................................................................... 23
18. Stadiul indiferent in dezvoltarea cailor genitale ................................................................................................................ 24
19. Dezvoltarea cailor genitale masculine si a prostatei – malformatii ................................................................................... 24
20. Dezvoltarea cailor genitale feminine – malformatii ........................................................................................................... 26
21. Stadiul indiferent in dezvoltarea gonadelor....................................................................................................................... 27
22. Dezvoltarea testiculului. .................................................................................................................................................... 28
23. Dezvoltarea ovarului. ......................................................................................................................................................... 28
24. Procesul de descensus al gonadelor- malformatii ............................................................................................................. 29
25. Formarea organelor genitale externe -malformatii. .......................................................................................................... 30
26. Evolutia venelor viteline in dezvoltarea sistemului port .................................................................................................... 31
27. Formarea ligamentelor ficatului ........................................................................................................................................ 32
28. Anastomoza porto – cava esofagiana. Implicatii clinice..................................................................................................... 32
29. Anastomoze porto – cave parietale. Vene porte accesorii. Implicatii Clinice .................................................................... 33
30. Anastomoza porto-cava rectala. Plexuri hemoroidale. Implicatii Clinice ........................................................................... 34
31. Lanturile simpatice lombare si sacrale ............................................................................................................................... 35
32. Spatiul retroperitoneal - delimitare, continut .................................................................................................................... 36
33. Aorta abdominala - limite, raporturi, ramuri ..................................................................................................................... 36
34. Arterele iliace comune si externe. Artera iliaca interna - limite, raporturi, ramuri ........................................................... 38
35. Artera rusinoasa interna si nervul rusinos. ........................................................................................................................ 41
36. Plexul celiac si plexul aortic. Implicatii clinice .................................................................................................................... 42
37. Plexul hipogastric. Implicatii clinice ................................................................................................................................... 44
1
38. Vena cava inferioara: limite, raporturi, afluenti................................................................................................................. 45

39. Anatomia functionala a ficatului. Implicatii clinice ............................................................................................................ 47
40. Anatomia functionala a splinei. Implicatii clinice (pozitionarea organului fata de axul functional portal) ........................ 50
41. Anatomia functionala a pancreasului. Implicatii clinice ..................................................................................................... 51
II. .............................................................................................................................................................................................. 54
1. Cavitatea peritoneala – delimitare, impartire. Pozitia organelor fata de peritoneu- implicatii clinice. Plici și ligamente
peritoneale. Fundul de sac Douglas- delimitare, palpari, implicatii clinice. ............................................................................. 54
2. Topografia peretelui abdominal. Granita toraco-abdominala: descriere,particularitati, implicatii clinice .......................... 56
3. Etajul supramezocolic al cavitatii peritoneale. Limite, descriere,continut, ligamente, recesuri, comunicari ...................... 59
4. Etajul inframezocolic al cavitatii peritoneale. Limite, descriere,continut, recesuri, mezouri, comunicari........................... 59
5. Bursa omentala – delimitare, prelungiri, comunicari........................................................................................................... 60
6. Diafragma toraco – abdominala. Vedere frontala și sagitala. Descriere, situație, orificii, inervatie, actiune, limfatice.
Paralizia. Capacitatea de separare toraco-abdominala. Implicatii clinice. ............................................................................... 61
7. Esofagul abdominal – descriere, raporturi, proiectie, situație, vascularizatie, inervatie. Modul de traversare a diafragmei.
................................................................................................................................................................................................. 64
8. Stomac – descriere, raporturi, proiectie, topografia gastrica și specificul structural și functional al fiecarei regiuni. ......... 65
9. Stomac – vascularizatie, inervatie........................................................................................................................................ 67
10. Stomac – structura generala a peretelui, tipuri de anastomoze vasculare intraparietale, implicatii clinice. .................... 69
11. Ligamentele stomacului- enumerare, descriere, conținut ................................................................................................. 70
12. Regiunea cardiei. Situație, descriere, proiectie, implicatii clinice. ..................................................................................... 71
13. Regiunea pilorica. Situație, descriere, proiectie, implicatii clinice ..................................................................................... 71
14. Duoden – pars superior. Descriere, situație, raporturi, proiectie, vascularizatie, inervatie. Bulbul duodenal- definitie,
situație, implicatii clinice.......................................................................................................................................................... 71
15. Duoden – pars descendens. Descriere, situație, raporturi, proiectie,................................................................................ 73
16. Duoden – pars orizontalis. Descriere, situație, raporturi, proiectie, vascularizatie, inervatie ........................................... 74
17. Duoden – pars ascendens. Descriere, situație, raporturi, proiectie,vascularizatie, inervatie ............................................ 76
18. Vascularizatia duodenului .................................................................................................................................................. 77
19. Jejun și ileon – descriere, situație, diferentiere, raporturi,vascularizatie, structura generala ........................................... 78
20. Mezenterul. Descriere, situație, raporturi, proiectie, continut, vascularizatie, inervatie. ................................................. 80
21. Cecul și valvula ileocecala. Descriere, situație, raporturi, proiectie, vascularizatie, inervatie ........................................... 81
22. Apendicele – Descriere, situație, raporturi, proiectie, puncte dureroase.......................................................................... 82
23. Apendicele – structura peretelui,vascularizatie, inervatie, bazele anatomice ale durerii apendiculare.Variabilitatea
anatomica a apendicelui- dimensiuni, pozitii. ......................................................................................................................... 83
24. Colonul ascendent și flexura colica dreapta– limite, situație, descriere, raporturi, vascularizatie,limfatice, inervatie ..... 85
25. Colonul transvers – limite, situație, descriere, raporturi, vascularizatie,limfatice, inervatie ............................................. 86
26. Mezocolonul transvers-descriere, situație, raporturi, proiectie, vascularizatie, limfatice, inervatie ................................. 88
27. Colonul descendent și flexura colica stinga– limite, situație, descriere, raporturi, vascularizatie, limfatice, inervatie ..... 90
28. Colonul sigmoid – limite, situație, descriere, raporturi, vascularizatie, limfatice, inervatie .............................................. 92
29. Mezocolonul sigmoid. Descriere, limite, situatie, raporturi, continut ............................................................................... 94
30. Rectul – limite, parti, situatie,descriere, raporturi............................................................................................................. 94
31. Rectul – configuratie interna, vascularizatie (plexuri hemoroidale), conexiuni limfatice. Implicatii clinice. Tuseul rectal.95
2
32. Ficatul – situație, configurație externa, ligamente, recesuri- implicații clinice .................................................................. 97
33. Ficatul –proiecție, raporturi. Lobi și segmente hepatice.................................................................................................. 100
34. Lobulul hepatic. Descriere. Joncțiunea circulațiilor nutritivă și funcțională. Topografia lobulului. Implicații clinice ....... 102
35. Artera hepatica proprie și venele hepatice. Vascularizația funcțională și nutritivă a ficatului. Inervația ficatului. ......... 103
36. Vena porta – formare, raporturi, distribuție. implicații clinice ........................................................................................ 105
37. Axul vascular cardio- hepato- spleno- visceral. Descriere, implicații clinice. Principiul anastomozelor porto-cave și cavo-
cave. Exemple. ....................................................................................................................................................................... 107
38. Vezicula biliara – descriere, limite, situație, proiecție, puncte dureroase, raporturi, structura peretelui, vascularizație109
39. Canalul cistic, canalul hepatic comun și canalul coledoc. Descriere, limite, situație, proiecție, raporturi, vascularizație110
40. Răspântia bilio- pancreatico- digestiva. Descriere, situație, implicații clinice. ................................................................. 112
41. Splina- Descriere, situație, raporturi, proiecție, vascularizație, inervație ........................................................................ 112
42. Splina – structura, considerații funcționale, implicații clinice. ......................................................................................... 115
43. Capul pancreasului – raporturi. implicații clinice ............................................................................................................. 115
44. Corpul și coada pancreasului – raporturi. Implicatii clinice ............................................................................................. 116
45. Vascularizatia și structura microscopica a pancreasului .................................................................................................. 117
46. Trunchiul celiac și ramurile sale– descriere, raporturi, plici peritoneale ......................................................................... 118
47. Artera mezenterica superioara – origine, traiect, raporturi, ramuri ................................................................................ 121
48. Artera mezenterica inferioara – origine, traiect, raporturi, ramuri ................................................................................. 122
49. Proiectiile viscerelor abdominale – ficat, vezica biliara, stomac, splina, pancreas, duoden, apendice, puncte ureterale
............................................................................................................................................................................................... 123
50. Granita toraco- abdominala. Suprapunerea regionala. Comunicari. ............................................................................... 125
III. ........................................................................................................................................................................................... 128
1. Rinichi – configuratie externa și structura generala .......................................................................................................... 128
2. Rinichiul drept – situație, raporturi, proiectie ................................................................................................................... 130
3. Rinichiul stang – situație, raporturi, proiectie .................................................................................................................... 131
4. Fascia renala. Sinusul renal și pediculul renal .................................................................................................................... 133
5. Arterele și venele renale .................................................................................................................................................... 135
6. Glanda suprarenala – raporturi, vascularizatie .................................................................................................................. 137
7. Calicele renale mici, mari și pelvisul renal ......................................................................................................................... 139
8. Ureterul – descriere, raporturi, proiectie, puncte dureroase ............................................................................................ 140
9. Vezica urinara la femeie –situație, configuratie interna și externa,raporturi. ................................................................... 144
10. Vezica urinara la barbat –situație, configuratie interna și externa, raporturi. ................................................................. 146
11. Vezica urinara – structura peretelui,vascularizatie și inervatie, sfincterele vezicale. ...................................................... 148
12. Uretra masculina. Situație, descriere, structura peretelui, traseu și raporturi. Sondajul uretral..................................... 150
13. Uretra feminina . Situație, descriere, structura peretelui, traseu și raporturi. Sondajul uretral...................................... 152
14. Testiculul – asezare, configuratie externa, raporturi, vascularizatie, inervatie. Palparea testiculului. ............................ 153
15. Epididimul - asezare, configuratie externa, raporturi,structura. Palpare ........................................................................ 155
16. Funiculul spermatic și canalul deferent. Palpari .............................................................................................................. 155
17. Scrotul – alcatuire, vascularizatie, inervatie. Vaginala testiculara. Implicatii clinice........................................................ 157
18. Prostata –Situație, configuratie externa, structura functionala. Implicatii clinice ........................................................... 159
3
19. Raporturile prostatei. Vezicula seminala și ductul ejaculator. Glandele bulbouretrale ................................................... 160
20. Palparea prostatei prin tuseu rectal. Bazele anatomice ale punctiei vezicii urinare........................................................ 161
21. Penisul -configuratie externa. Situație. Structura . Baza anatomica a erectiei ................................................................ 163
22. Ovarul – descriere, situație, structura generala, vascularizatie, inervatie. Palpari .......................................................... 165
23. Ovarul – raporturi, ligamente .......................................................................................................................................... 166
24. Tuba uterina – descriere, structura peretelui, raporturi, vascularizatie, inervatie .......................................................... 167
25. Artera ovariana. Origine, traseu, raporturi, ramuri. Raportul ovarului cu peritoneul. Variante anatomice de localizare a
sarcinii extrauterine și semnificatia lor clinica ....................................................................................................................... 169
26. Uterul – descriere, asezare, raporturi, palpari ................................................................................................................. 170
27. Uterul – structura microscopica, vascularizatie, limfatice, inervatie ............................................................................... 171
28. Uterul – situație,pozitie normala, mijloace de sustinere și suspenșie ............................................................................. 172
29. Ligamentele late ale uterului- topografie, continut ......................................................................................................... 174
30. Vagina – situație, raporturi, vascularizatie, inervatie. Tuseul vaginal. Uretra feminina.Sondajul uretral ........................ 175
31. Artera uterina-origine, traseu, raporturi, ramuri ............................................................................................................. 177
32. Vulva-situație, descriere, structura componentelor ........................................................................................................ 179
33. Canalul inghinal – delimitare, pereti ................................................................................................................................ 180
34. Canalul inghinal – orificii, continut. Fosete inghinale ...................................................................................................... 181
35. Pelvisul osos – pelvimetrie interna și externa .................................................................................................................. 182
36. Perineul posterior. Definitie, descriere ............................................................................................................................ 184
37. Muschiul ridicator anal .................................................................................................................................................... 185
38. Perineul anterior la barbat. Definitie, descriere .............................................................................................................. 186
39. Perineul anterior la femeie. Definitie, descriere .............................................................................................................. 187
40. Fosa ischiorectala – situație, descriere, raporturi, prelungiri. Implicatii clinice ............................................................... 188
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................................................... 189
4
I.
1. Tubul intestinal primitiv -formare, limite, derivate
Tubul intestinal primitiv se formeaza ca urmare a plierii cefalo-caudale si laterale a
embrionului. Este un derivat de natura endodermala care se gaseste de-a lungul
embrionului in partea lui ventrala legat de peretele posterior prin mezenter comun primitiv
si care anterior este legat de vezicula vitelina prin canalul omfaloenteric. De asemenea intre
intestinul terminal si peretele anterior al embrionului este canalul alantoidian care le
uneste. Originea este deci ectodermala. Daca il privim in ansamblu, tubul primitiv intestinal
este sub aspectul de fund de sac superior prin membrana orofaringiana si inchis inferior prin
membrana cloacala.
In evolutie cele 2 membrane se resorb, astfel membrana orofaringiana se resoarbe
incepand cu S3, tubul intestinal comunicand astfel cu gura primitiva sau stomodeum, iar
membrana cloacala se va resorbi in L3. Acestui capat terminal al intestinului adaugandu-i-se
o formatiune ectodermala, care da nastere cloacei. (cloaca este comuna pentru tractul
urogenital si digestiv, filogenetic se gaseste pana la pasari)
Impartim tubul intestinal in urmatoarele :
1) Intestinul cefalic – partea de inceput a tubului din care se vor dezvolta cavitatea bucala si
faringele. De o parte si de alta a acestora apar arcuri si pungi branhiale = arcuri viscerale.
2) Intestinul troncular cu 3 diviziuni
a)Intestinul anterior – proenteron
b)Intestinul mijlociu = mezenteron
c) Intestinul posterior = terminal=metenteron
a) Este cel care va da nastere esofagului, stomacului si partial duodenului . La acest nivel in
jurul duodenului apar mugurii pancreatici ventral si dorsal
b) Mezenteronul comunica anterior cu venele viteline si din el vor lua nastere restul
duodenului, jejunul, ileonul , cecul cu apendicele , colonul ascendent si 2/3 din colonul
transvers . Aceasta portiune se intalneste si sub denumirea de ansa ombilicala.
c) Intestinul posterior din care iau nastere 1/3 stanga a col transvers, colonul descendent,
colonul sigmoidian si partial rectul. De mentionat ca rectul are 2 origini, una in intestinul
terminal , iar partea perineala a lui se va dezvolta din cloaca, origine ectodermala.
2. Intestinul anterior -limite, evolutie, derivate

Este cel care va da nastere esofagului, stomacului si partial duodenului . La acest
nivel in jurul duodenului apar mugurii pancreatici ventral si dorsal.
Este situat caudal de intestinul cefalic si se extinde pana la primordiul hepatic.
Esofagul deriva din proenteron fiind in continuarea intestinului cefalic si care initial
este un conduct foarte scurt care incepe sa creasca rapid din L3 , ducand la schimbarea
pozitiei organelor de sub el in speta stomacului.
Stomacul este un segment fusiform al proenteronului care la sfarsitul S4 apare in
pozitie inalta cervicala tot in contact cu nervul vag si care prin dezvoltarea plamanului si
5
cordului este impins in regiunea toracala I unde initial isi capata o pozitie sagitala ca apoi
datorita dezvoltarii ficatului sa fie impins in abdomenul superior unde sufera o rotatie de 90
de grade, delimitand bursa omentala.
Ansa duodenala este de origine din proenteron initial si mezenteron la final , ea face
legatura intre stomac si ansa ombilicala definitiva, iar la jonctiunea proenteronului cu
mezenteronul se formeaza mugurele hepatocistic. Marturie a originilor diferite va fi
vascularizatia diferita a duodenului. Ceea ce deriva din proenteron este vascularizat de
trunchiul celiac si ceea ce provine din mezenteron de artera mezenterica superioara.
3. Intestinul mijlociu –limite, evolutie, derivate

Mezenteronul este cel care va da nastere restul duodenului, jejunul , ileonul , cecul
cu apendicele, colonului ascendent si 2/3 din colonul transvers . Aceasta portiune se
intalneste si sub denumirea de ansa ombilicala.
Incepe caudal de primordiul hepatic si se continua pana in zona care corespunde la
adult jonctiunii dintre cele 2/3 drepte cu 1/3 stanga a colonului transvers.
Ansa duodenala este de origine din proenteron initial si mezenteron la final , ea face
legatura intre stomac si ansa ombilicala definitiva, iar la jonctiunea proenteronului cu
mezenteronul se formeaza mugurele hepatocistic. Marturie a originilor diferite va fi
vascularizatia diferita a duodenului. Ceea ce deriva din proenteron este vascularizat de
trunchiul celiac si ceea ce provine din mezenteron de artera mezenterica superioara.
Din bratul ascendent al ansei ombilicale iau nastere partial duodenul in special
flexura duodenojejunala, jejunul si ileonul intr-o parte mai mare.
Din bratul descendent iau nastere o parte din ileon, cecul cu apendicele, colonul
ascendent si 2/3 din colonul transvers.
Ansa ombilicala are o dezvoltare mare si rapida, creste mult in lungime, paralel cu
cresterea volumului hepatic si lasand in urma cavitatea abdominala. Astfel in S6 aceste
elemente nu mai au loc in cavitatea abdominala, ies in spatiul extracelomic intr-un diverticul
al celomului embrionar = hernia ombilicala fiziologica.
4. Intestinul posterior – limite, evolutie, derivate

Metenteronul este ultima parte a tubului intestinal primitiv, din el se dezvolta 1/3
stanga a colonului transvers, colonul descendent, colonul sigmoidian si partial rectul. Se
pastreaza aceeasi regula in pozitie, metenteronul este initial sagital, urmeaza un proces de
pozitionare datorita cresterii rapide a acestei portiuni de intestin primitiv, iar ansele
intestinale imping frontal metenteronul spre flancul stang si fosa iliaca stanga a cavitatii
abdominale.
Colonul descendent va suferi un proces de retroperitonealizare ca si cel ascendent
prin fascia de coalescenta TOLDT2 , iar colonul sigmoid isi pastreaza mezoul, dar datorita
cresterii in lungime excesive se cudeaza, formand o bucla care ajunge pana in cavitatea
pelvina.
6
Mezoul lui= radacina mezosigmoidului este ancorata de peretele posterior, fiind un

element important cu tesut conjunctiv , vase si nervi pentru nutritia sigmoidului si portiunii
superioare a rectului. Structural calendarul metenteronului sta astfel :
In S6 apare musculatura circulara
In S11 cea longitudinala, situandu-se sub forma unor coloane late continui numite
tenii. Intre straturile musculare migreaza celule nervoase din crestele neurale, dand nastere
plexului AUERBACH.
Rectul
Are o parte perineala care se dezvolta din cloaca, aceasta fiind septata prin septul
urorectal. Restul rectului se dezvolta din sinusul anorectal.
Cloaca reprezita portiunea principala terminala a intestinului posterior, care apare
din S4, comunica retrograd cu intestinul posterior si cu alantoida.
In portiunea terminala este inchisa prin membrana cloacala ( resorb L3)
- Membrana cloacala este ectodermala
Intre alantoida si intestinul terminal apare septul urorectal de natura mazenchimala.
Evolutia acestuia merge spre 2 cai :
a) progreseaza si se invagineaza in interiorul cloacei, ajunge pana la membrana cloacala
si se imparte in 2 membrane, cea urogenitala si anorectala.
b) formarea corpului perineal. Acesta este responsabil de dezvoltarea fasciilor si
muschilor perineului .
Membrana anorectala
Este locul care da nastere proliferarii mezenchimului, rezultand o depresiune numita
proctodeum, care va forma 1/3 inferioara a canalului anal. Viata membranei anorectale este
pana la formarea canalului anal, datand 9 saptamani.
Exista in structura rectului o marturie a originii diferite numita linie pectinata care
desparte epiteliul pavimentos al rectului (parte terminala) de epiteliu columnar.
5. Dezvoltarea diafragmului – malformatii

In dezvoltarea diafragmului intra septul transvers, membranele pleuro-peritoneale,
mezoesofagul dorsal si peretele trunchiului.
Fiecare dintre componente va da nastere unei portiuni a diafragmului astfel:
− Septul transvers devine centrul tendinos
− Membranele pleuro-peritoneale vor fuziona la partea posterioara a septului
transvers si impreuna cu mezoesofagul dorsal vor da nastere portiunii
intermediare a diafragmului definitiv.
− Mezoesofagul dorsal va fi invadat de fibre musculare striate, acestea dand
nastere portiunii mediane a diafragmului (pilierii diafragmatici, inelele
musculare).
− Mezodermul parietal, in portiunea lui mediala, va forma partea periferica a
diafragmului, iar lateral va forma peretele definitiv al trunchiului. Ulterior
apar recesurile costodiafragmatice care sunt responsabile de modelarea
definitiva a diafragmului.
7
Coborarea diafragmului tine cont de dezvoltarea trunchiului. Astfel, peretele

posterior al trunchiului, cu tot cu coloana vertebrala, se dezvolta mai repede decat cel
anterior ceea ce explica coborarea diafragmei mai jos posterior decat anterior, pana in
dreptul vertebrelor lombare.
Odata coborata, din miotoamele cervicale migreaza mioblastii care se alatura
celulelor mezenchimale proprii si miotoamelor toracale migrate, diafragma devenind astfel
un organ muscular foarte important, sept intre cavitatea toracica si abdominala.
Malformatii
1. Hernia diafragmatica congenitala: afectiune musculara a peretelui postero-
lateral al diafragmului, avand drept cauza lipsa coalescentei membranelor
pleuro-peritoneale. Frecventa in partea stanga si unilateral. Consecinta:
comunicarea intre cele 2 cavitati cu hernierea in torace a viscerelor
abdominale.
2. Hernia esofagiana : se datoreaza unui esofag scurt in care stomacul e partial

sau total in torace.
3. Hernia retrosternala: nedezvoltarea anterioara a diafragmului in care

herniaza anse intestinale sau mezocolonul transvers
4. Eventratia congenitala a diafragmului: se datoreaza lipsei congenitale de

fibre musculare care nu au migrat din membranele pleuro-peritoneale si
care e de obicei pe ½ de diafragm si care are ca urmare invadarea organelor
din abdomenul superior in torace. Diafragmul este intreg dar subtire si nu
are muschi.
5. Paralizia muschiului diafragm: poate fi congenitala prin nedezvoltarea

nervului frenic si dobandita( ex: traumatism la nastere, cand la extractia
fatului plexul cervical este rupt sau intins). Duce la detresa respiratorie.
6.Dezvoltarea esofagului si a stomacului -malformatii.

Esofagul deriva din proenteron fiind in continuarea intestinului cefalic si care initial
este un conduct foarte scurt care incepe sa creasca rapid din L3 , ducand la schimbarea
pozitiei organelor de sub el in speta stomacului.
Datorita dezvoltarii putem imparti esofagul in 2 etaje :
-etaj retrotraheal care drept origine provine din partea inferioara a faringelui,
urmand un proces de alungire. Datorita pozitiei are raport cu nervii vagi, avand
musculatura striata de origine din arcurile branhiale .
-etaj infratraheal (de sub T4) este mai lung decat portiunea initiala, se
numeste si portiune pregastrica si ia nastere prin proliferare celulara, avand in
constitutie musculatura neteda cu origine in mezodermul intraembrionar
splanhnocelular si care va fi servit dpdv al inervatiei de plexuri vegetative .
Stomacul este un segment fusiform al proenteronului care la sfarsitul S4 apare in
pozitie inalta cervicala tot in contact cu nervul vag si care prin dezvoltarea plamanului si
cordului este impins in regiunea toracala I unde initial isi capata o pozitie sagitala ca apoi
8
datorita dezvoltarii ficatului sa fie impins in abdomenul superior unde sufera o rotatie de 90
de grade delimitand bursa omentala.
Rotatia stomacului se face in jurul unui ax longitudinal, a.i. fata stanga devine fata
anterioara, fata dreapta devine fata posterioara , marginea anterioara devine curbura mica
spre dreapta si marginea posterioara devine curbura mare spre stanga. Aceasta torsiune a
stomacului antreneaza si esofagul terminal, de aceea si nervii vagi , cel stang devine anterior
si cel drept devine posterior.
Atat esofagul cat si stomacul au prelungiri peritoneale embrionare. Astfel la esofag,
mezoesofagul anterior devine mezocard posterior , iar mezogastrele ventral si dorsal vor
deveni ligamente delimitand bursa omentala, astfel mezogastrul ventral devine oment mic
si mezogastrul dorsal ligament gastrocolic.
In ceea ce priveste calendarul struct al aparitiei elementelor esofagului si stomacului,
la esofag in S7 apare musculatura circulara . In s10 apare musculatura longitudinala. In L5
epiteliul esofagului devine pluristratificat . In L9 se dezvolta glandele esofagienen
superficiale si dupa nastere cele profunde.
La stomac calendarul structural este urmatorul:
S7- aparitia foveolelor gastrice si musculaturii circulare
L2- apare sfincterul piloric
L3- mucoasa gastrica s-a definitivat
L3,5- se dezvolta glandele gastrice
L4- cand se definitiveaza musculatura longitudinala, apare si motilitatea gastrica
7.Formarea bursei omentale si a marelui epiplon

Peritoneul delimiteaza marea cavitate peritoneala si diverticulul acesteia: bursa
omentala= cavitatea mica peritoneala.
Bursa omentala este o prelungire situata posterior de omentul mic si de stomac. Este
formata din portiunea principala a bursei omentale cu 3 prelungiri la adult si 4 la fat.
Intrarea in bursa omentala se face prin hiatul lui Winslow sau foramen epiploicum.
Delimitarea hiatusului, care este situat in plan frontal privind putin spre inferior, este:
Anterior-pediculul hepatic
Posterior- VCI
Superior- lobul caudat hepatic
Inferior- bulbul duodenal
Portiunea principala a bursei omentale este delimitata de fata posterioara a
stomacului si posterior de peritoneul parietal posterior care acopera corpul pancreasului
insotit de vasele splenice, polul superior al rinichiului stang, glanda suprarenala stanga,
partial splina si datorita flexibilitatii, prin intermediul mezocolonului transvers, colonul
transvers.
Peritoneul este seroasa abdomino-pelvina care se dezvolta si ia forma definitiva
concomitent cu organele. Are 2 foite: parietala (ia nastere din somatopleura) si viscerala (ia
nastere din splahnopleura), intre cele 2 existand cavitatea peritoneala.
Omenturile sunt prelungiri peritoneale care leaga intre ele mai multe organe (ex.
Omentul mic) sau aluneca liber la nivelul organelor acoperind viscerele subiacente (omentul
mare).
9
Omentul mare este prelungirea ligamentului gastro-colic parand ca are insertie pe

colonul transvers. La adult e o formatiune patrulatera avand roluri importante in fagocitoza
si o functie plastica.
Omentul mare difera in dezvoltare la fat si la adult. La fat este format din 4 foite
peritoneale care se unesc ulterior ramanand 2, intre foite delimitandu-se prelungirea
inferioara a bursei omentale. La adult, prin alipire inchide inferior bursa omentala.
Ramanand 2 foite la adult, intre ele apare tesutul conjunctivo-adipos care ia aspect
fenestrat si cu vase care nutresc omentul mare (ramuri ale arterelor gastro-epiploice ce
formeaza un arc vascular la marginea libera a omentului mare)
8. Dezvoltarea duodenului si a pancreasului – malformatii

Ansa duodenala este de origine din proenteron initial si mezenteron la final. Ea face
legatura intre stomac si ansa ombilicala definitiva, iar la jonctiunea pro cu mezenteronul se
formeaza mugurele hepatocistic. Marturie a originilor diferite va fi vascularizatia diferita a
duodenului. Ceea ce deriva din proenteron este vascularizat de trunchiul celiac si ceea ce
provine din mezenteron de artera mezenterica superioara.
Initial duodenul este inclus in septul transvers. Peritoneul se comporta diferit fata de
duoden, astfel in portiunea duodenului situata intre pilor si artera gastroduodenala ( bulbul
duodenal) peritoneul imbraca duodenul, facand din bulb un organ intraperitoneal.
Restul duodenului care sufera si el un proces de rotatie din pozitie sagitala in pozitie
centrala, aceasta realizandu-se sub presiunea anselor intestinale, face ca restul duodenului
sa se alipeasca prin mezoul lui posterior de peritoneul parietal posterior = aparitia fasciei de
coalescenta TREITZ (retroduodenopancreatica), transformand duodenul in organ
retroperitoneal secundar.
Pozitia de frontalizare a duodenului se datoreaza pe langa presiunea anselor si
cresterea lobului drept hepatic, initial in interiorul septului transvers si rotatiei stomacului,
astfel se dezvolta 2 portiuni ale duodenului, un segment orizontal situat de la dreapta la
stanga peste coloana vertebrala si un segment ascendent situat in stanga coloanei care vor
da si denumirea duoden 3 si duoden 4.
Pancreasul, glanda endo si exocrina, situata in cavitatea abdominala in spatiul
retroperitoneal, dupa topografia glandei anterioara intraperitoneala, devine retroperitoneal
printr-un proces de coalescenta.
Ca dezvoltare pe treapta filogenetica, apare la vertebrate. Primordiul pancreatic
dateaza din saptamana a 4-a de dezvoltare intrauterina, corespunzatoare unui embrion de
3-4mm.
Se dezvolta din epiteliul endodermal de origine al ansei duodenale. Se situeaza in
mezenterul duodenal, atat in cel ventral, cat si in cel dorsal, sub denumirea initiala de
muguri pancreatici dorsal(in mezenterul dorsal) si ventral drept si stang(in mezenterul
ventral duodenal), avand un punct comun de origine cu coledocul.
Mugurii pancreatici ventrali, avand origine comuna cu diverticulul hepatic si cu
coledocul cu care este unit la origine se gasesc situati in axul dintre caile biliare(comuna,
canalul cistic si coledoc) si duoden.
10
De obicei, in evolutie, mugurele pancreatic ventral stang se atrofiaza, iar cel drept
migreaza, de la dreapta spre stanga, posterior de duoden, pana in apropierea mugurelui
dorsal.
Acest mugure care migreaza(ventral drept) va da nastere portiunii inferioare a
capului pancreatic si procesului uncinat, iar restul pancreasului(jumatatea capului, corpul si
coada) provin din mugurele dorsal.
Fiecare din acesti muguri vor dezvolta un canal propriu cu deschidere in duodenul
descendent, iar ulterior, in saptamana 6-7, vor fuziona.
Fuziunea se datoreaza rotatiei stomacului si ansei duodenale. Prin fuziune, canalele
mugurilor pancreatici sufera si ele o transformare. Astfel, canalul mugurelui dorsal va
fuziona transversal cu canalul mugurelui ventral si se vor deschide(fuzionate) in duodenul
descendent in partea lui postero-mediala, loc in care vine si se deschide si ductul coledocian,
formand o dilatatie numita ampula hepato-pancreatica, iar locul de deschidere se numeste
papila duodenala mare, deoarece in acel moment, duodenul nu este tunelizat.
Prin aceasta anastomoza, rezulta canalul principal Wirsung.
La nivelul capului mugurelui dorsal, ramane o portiune din canalul initial, care se
deschide tot in duodenul 2 printr-o portiune numita papila duodenala mica, superior de
deschiderea canalului Wirsung, poarta numele de canal secundar pancreatic Santorinni.
Odata cu formarea pancreasului, acesta isi cauta topografia:
- Capul se situeaza in potcoava duodenala, ca urmare a rotatiei spre dreapta a
duodenului, realizandu-se astfel intre capul pancreasului si duoden o unitate
morfofunctionala si clinica.
- Corpul si coada, situate in mezogastrul dorsal, merg paralel cu marginea posterioara
a stomacului, care va deveni curbura mare si prin alipirea duodenului impreuna cu
pancreasul de peretele posterior abdominal prin peritoneul parietal posterior apare
fascia de coalescenta(TREIZ), care face din duoden si pancreas organe
retroperitoneale secundare.
Din punct de vedere structural, pancreasul incepe sa-si dezvolte mugurii sub forma
cordoanelor celulare, care initial sunt netunelizate, dar din care ulterior, prin tunelizare,
apar acinii si tubii ce dau nastere pancreasului exocrin. Acest lucru incepe din saptamana 8,
ca putin mai tarziu, din luna a 3-a sa apara insulele Langerhans, ce apar de la coada
pancreasului spre corp si cap si care se inmultesc progresiv, cu mentiunea ca aparitia
tardiva a insulelor Langerhans va precede secretor pancreasul exocrin.
Deci, intai se secreta insulina(din luna a 5-a) si apoi secretiile exocrine ce au aparut
anatomic inainte.
Malformatii:
Duodenul
- Stenoza duodenala este frecv la DD3, DD4 cu dilatarea compensatorie a DD1, DD2 (
poate fi cauzat de pancreasul inelar
- Atrezia duodenala – obliterarea completa care apare in special la DD2, DD3 caudal
de canalul coledoc.
11
- Mezenterul comun cand DD isi pastreaza un mezou embrionar in continuarea

mezenterului intestinului subtire
- Duplicatie deDD
- Megadolicoduoden
Anomalii de pancreas
- Pancreasul aberant = Tesut pancreatic situat la alte nivele decat organul respectiv,
precum in peretii stomacului, in peretii duodenului, la nivelul diverticului Meckel, in
apropierea splinei, ficatului sau vezicii biliare. Acest tesut aberant poate avea functie
secretorie.
- Pancreasul inelar -> Inel pancreatic complet in jurul duodenului, se datoreaza
fuzionarii complete a mugurilor pancreatici, cand mugurele ventral nu a migrat cu
implicatii grave asupra tubului digestiv, ducand la obstructie completa. Anomalie mai
frecventa la barbati.
- Migrarea mugurelui pancreatic si a mugurelui hepatic intr-o alta portiune a tubului
digestiv, de obicei in zona colecisto-duodeno-pancreatica, cu implicatii clinice
deosebite deoarece poate sa aiba caracter secretor.
9. Dezvoltarea ficatului si cailor biliare - malformatii.

Dezvoltarea ficatului
Dateaza din saptamana a 3-a prin aparitia unui diverticul ventral, numit hepato-
cistic, situat in partea caudala a intestinului cefalic, acolo unde, topografic este partea
initiala a duodenului descendent.
Acest diverticul hepato-cistic are 2 portiuni:
- O portiune ce intra in septul transvers(pe fata inferioara a acestuia)
- O portiune libera ce se divide in 2 muguri epiteliali plini, cranial = mugure hepatic;
caudal = mugure biliar(pentru vezicula biliara si canalul cistic)
Mugurele hepatic din interiorul septului transvers va prolifera dand nastere unor
cordoane epiteliale. Caracteristic e ca sunt cordoane pline si se organizeaza in 2 regiuni(sau
aglomerari) celulare, ce iau denumirea de lobi primitivi hepatici drept si respectiv stang.
Acesti lobi primitivi au in componenta lor celule de origine endodermala ce iau
denumirea de hepatocite. Printre aceste celule, patrund in interiorul lobilor primitivi celule
mezodermale ale septului transvers, care sub influenta inductoare a hepatocitelor se vor
diferentia in:
- Celule Kupfer
- Celule hematopoetice
- Tesut conjunctiv
- Celule conjunctive ale capsulei hepatice Glisson
- Capilare sinusoide
Sinusul transvers, care are inferior mugurele hepatic are superior sinusul cardiac,
element in care se deschid venele cardinale, venele viteline si venele ombilicale.
12
Venele viteline se gasesc de o parte si de alta a peretelui duodenal si vor suferi un

proces de incorporare de catre ficat, odata cu expansiunea acestuia. Ele se vor capilariza
intrahepatic pana la nivel de sinusoide, ducand la fragmentarea cordoanelor celulare
formate din hepatocite, astfel lobii primitivi se vor fragmenta in lobuli hepatici.
Datorita vascularizatiei bogate hepatice in acest stadiu, ficatul se dezvolta rapid, mai ales
lobul drept al sau, concomitent cu atrofia cornului stang al sinusului venos cardiac, sangele
fiind preluat de o vena mare numita vena hepatica comuna din care ulterior, va lua nastere
vena cava inferioara(la capatul distal al acesteia).
Odata cu cresterea ficatului, peritoneul embrionar sufera si el transformari, luand
nastere ligamentele ficatului, dupa cum urmeaza:
Ficatul voluminos proemina in septul transvers, apoi proemina intre foitele
mezogastrului ventral, ducand la formarea ligamentului falciform si ligamentului gastro-
hepatic.
O parte a ficatului voluminos ramane in contact cu diafragmul prin aderenta la diafragm,
aparand portiunea extraperitoneala a ficatului numita PARS AFFIXA sau Area nuda.
Delimitarea acestei regiuni se face prin modificarea peritoneului primitiv in ligamentul
coronar, care se reflecta prin doua foite: superioara si inferioara la extremitatile
ligamentului coronar, aparand ligamentele triunghiulare(drept si stang) ce ancoreaza
ficatul de diafragm, lasand si o portiune libera a lor spre cavitatea peritoneala.
In ceea ce priveste lobul stang hepatic, acesta se dezvolta mai putin datorita presiunilor
exercitate de organele ce revin in abdomen din hernia fiziologica, precum si datorita cresterii
de volum a stomacului si torsiunii acestuia.
In ceea ce priveste aparitia cailor biliare, dateaza din saptamanile 7-8 IU, cand celulele
hepatice nediferentiate se aseaza in cordoane, care ulterior se tunelizeaza, capatand un
invelis extern.
Intre randurile de coloane celulare se schiteaza caile biliare intrahepatice, iar din luna a
3-a, incepe sa se secrete lichid biliar.
Ulterior, lichidul biliar se pigmenteaza, pigmentii biliari apar in saptamanile 13-16, iar din
luna a doua, canalul coledoc se pozitioneaza posterior de duoden, iar prin rotatia ansei
duodenale, se deschide in duodenul 2.
Lumenul vezicii biliare, a canalului cistic se va tuneliza in urma canalului hepatic principal
si coledoc dupa luna a doua.
Malformatii:
Ficat
- Persistenta unor fisuri suplimentare: intre lobul hepatic drept si lobul
mijlociu(existent la mamifere) sau intre portiunile lobului caudat = fisura
suplimentara caudata(in viata fetala imparte lobul caudat si il desparte de lobul
hepatic drept)
- Prezenta unui lob hepatic suplimentar -> Este lobul Riedel, ce este o prelungire a
lobului drept hepatic sub coasta a X-a(o excrescenta).
13
Anomalii de cai biliare

- Stenoza cailor biliare partiala sau totala -> Se datoreaza netunelizarii cailor biliare
care normal incepe din luna a doua.
- Atrezia de cai biliare -> Cai biliare pline, intra si extrahepatice, deci netunelizare
totala.
- Vezicula bilobata, avand in interior un sept complet sau incomplet
- Vezicula dubla cu doua canale cistice
- Atrezia de duct coledoc
- Prezenta unor cai biliare accesorii
10. Hernia fiziologica – malformatii

cresterea volumului hepatic si lasand in urma cavitatea abdominala.
Astfel in S6 aceste elemente nu mai au loc in cavitatea abdominala, ies in spatiul
extracelomic intr-un diverticul al celomului embrionar = hernia ombilicala fiziologica.
Aceasta dureaza pana in S10 cand peretele abdominal a avut timp sa creasca, cand ficatul isi
mai incetineste cresterea, cand are loc atrofia mezonefrosului. Astfel exista o repozitionare
a ansei ombilicale in cavitatea abdominala. Primele care reintra in cavitatea abdominala
sunt ansele jejunale care se pozitioneaza in stanga liniei mediene. Urmeaza ansele ileale
care se pozitioneaza in dreapta liniei mediene, iar cecul si apendicele impreuna cu colonul
ascendent cu topografie initiala subhepatica prin cresterea ficatului sunt impinse inferior.
Astfel din pozitia subhepatica, cecul ajunge in fosa iliaca dreapta printr-un proces de
descensus al cecului, iar la partea lui caudala apare un diverticul = apendicele vermiform.
Mentionam ca cecul va ramane un organ intraperitoneal.
Ramura descendenta a ansei ombilicale se alungeste si mai mult spre dreapta si
intalnind peretele abdominal care s-a format se curbeaza spre fosa iliaca dreapta devenind
colon ascendent cu mentiunea ca embrionar mezoul lui se alipeste de peritoneul posterior
= fascie de coalescenta TOLDT1, facand din colonul ascendent organ retroperitoneal
secundar.
Malformatii:
- Omfalocel – defect de perete abdominal – evolutie defectuoasa a structurilor
mezodermale (musculare) si ectodermale ( piele) de la nivelul peretelui abdominal.
Herniaza intestinul, ficatul si alte organe – ocazional. Mortalitate 25%
Defectul apare in timpul gastrulatiei, de aceea pot fi asociate si alte
malformatii: cardiovasculare, urogenitale, defecte de tub neural (40%)
Sacul herniar este acoperit de epiteliul cordonului ombilical
- Gastroschizis: in timpul S4 i.u., partile laterale ale discului embrionar se deplaseaza
ventral si fuzioneaza pe linia mediana pentru a forma peretele anterior al
abdomenului. Prin fuziunea incompleta apare acest defect, prin care pot hernia
viscerele abdominale, nefiind implicat cordonul ombilical. Defectul este situat lateral
de ombilic. Mai frecvent la sexul masculin.masc
14
- Hernierea paraombilicala = laparoschizis cu cordon ombilical ok cu mentiunea ca se

deosebeste de celelalte prin faptul ca elementele herniate nu au invelis amniotic.
Prin asta si plasarea normala a cordului il deosebesc de omfalocel.
11. Formarea colonului si rectului –malformatii

Din bratul ascendent al ansei ombilicale iau nastere partial duodenul in special
flexura duodeno-jejunala, jejun si ileonul intr-o parte mai mare.
Din bratul descend iau nastere o parte din ileon, cecul cu apend, colon ascend si 2/3
din colonul transvers.
cresterea volumului hepatic si lasa in urma cavitatea abdominala. Astfel in S6 aceste elem
nu mai au loc in cavitatea abdominala, ies in spatiul extracelomic intr-un divert al celomului
embrionar = hernia ombilicala fiziologica.
Ramura descendenta a ansei ombilicale se alungeste si mai mult spre dreapta si
intalnind peretele abdominal care s-a format se curbeaza spre fosa iliaca dreapta devenind
colon ascendent cu mentiunea ca embrionar mezoul lui se alipeste de perit posterior =fascie
de coalescenta TOLDT1, facand din col ascend org retroperit secundar.
Metenteronul
Este ultima parte a tubului intestinal primitiv, din el se dezvolta 1/3 stanga a
colonului transvers, colonul desc, colonul sigmoidian si partial rectul. Se pastreaza aceeasi
regula in pozitie: metenteronul este initial sagital, urmeaza un proces de pozitionare
datorita cresterii rapide a acest portiuni de intestin primitiv, iar ansele intestinale imping
frontal metenteronul spre flancul stang si fosa iliaca stanga a cavitatii abdominale.
Colonul descend va suferi un proces de retroperitonealizare ca si cel ascendent prin
fascia de coalesc TOLDT2 , iar colonul sigmoid isi pastreaza mezoul, dar datorita cresterii in
lungime excesive se cudeaza, formand o bucla care ajunge pana in cavitatea pelvina.
Mezoul lui= radacina mezosigmoidului este ancorat de peretele posterior, fiind un
element important cu tesut conjunctiv , vase si nervi pentru nutritia sigmoidului si portiunii
superioare a rectului. Structural calendarul metenteronului sta astfel:
In S6 apare musculatura circulara
In S11 cea longitudinala, situandu-se sub forma unor coloane late continui numite
tenii. Intre straturile musculare migreaza celule nervoase din crestele neurale, dand nastere
plexului AUERBACH.
Rectul
Are o parte perineala care se dezvolta din cloaca, aceasta fiind septata prin septul
urorectal. Restul rectului se dezvolta din sinusul anorectal.
Cloaca reprezinta portiunea principala terminala a intestinului posterior, care apare
din S4, comunica retrograd cu intestinul posterior si cu alantoida.
In portiunea terminala este inchisa prin membrana cloacala ( resorbtie L3)
15
Intre alantoida si intestinul terminal apare septul urorectal de natura mezanchimala.

a) progreseaza si se invagineaza in interiorul cloacei, ajunge pana la membrana cloacala si se
imparte in 2 membrane, cea urogenitala si anorectala.
b) formarea corpului perineal. Acesta este responsabil de dezvoltarea fasciilor si muschiilor
perineului .
Membrana anorectala
Este locul care da nastere proliferarii mezenchimului, rezultand o depresiune numita
proctodeum, care va forma 1/3 inferioara a canalului anal. Viata membranei anorectale este
pana la formarea canalului anal, datand 9 saptamani.
Exista in structura rectului o marturie a originii diferite numita linie pectinata care
desparte epiteliul pavimentos al rectului (parte term) de epiteliu columnar.
Malformatii:
Colonul
- Megacolonul congenital maladia HIRSCHPRUNG- dilatarea unei anse colice prin
absenta plexului mienteric in portiunea subiacenta a segmentului dilatat. Celulele
din creasta neurala nu au migrat.
- Atrezia rectala
- Imperforatia anala (frecvent)
- Fistule rectovag, rectouretrale, rectovezicale
12. Formarea cavitatilor seroase. Formarea si evolutia canalului

pleuropericardo-peritoneal
Formarea cavitatilor seroase ale trunchiului
Seroasele sunt reprezentate de pleura, pericard si peritoneu, toate avand un punct
de plecare comun embriologic = celomul intraembrionar. Acesta reprezinta spatiul in care
viscerele se misca.
In jurul tubului intestinal care este de natura tub epitelial se gaseste mezodermul,
care formeaza in jurul tubului o lama = splanhnopleura. De la nivelul acesteia se reflecta si
se continua pe peretele trunchiului o alta lama mezodermica numita somatopleura.
Aparitia tubului intestinal este anterior de tubul neural si notocord. Intre splanhno si
somatopleura se gaseste celomul intraembrionar.
Reflectarea anterioara a mezodermului(mezenchimului) poarta numele de mezenter
ventral primitiv.
Reflectarea posterioara a mezodermului se numeste mezenter dorsal primitiv.
Mezenterul ventral primitiv este existent la nivelul esofagului terminal, stomacului si
duodenului si partial pentru scurt timp la nivelul cloacei (din cloaca se dezvolta rectul si o
parte din ap. urogenital).
La nivelul toracelui, deoarece se interpune cordul, mezodermul ia denumirea de
mezocard dorsal, iar la nivel abdominal, apare o formatiune numita sept transvers din care
se vor dezvolta prin mugurii lor ficatul si caile biliare extrahepatice(deci apare mugurele
16
hepatic si biliar) -> Septul transvers va face parte ulterior din elementele care constituie
diafragmul.
Mezenterul dorsal primitiv, tot derivat mezenchimal, exista de data asta pe toata
lungimea tubului digestiv, exceptand esofagul superior si faringele. In functie de locul in care
se situeaza, avem:
- Mezoesofag
- Mezogastru
- Mezoduoden
- Mezenterul propriu-zis(pentru jejun si ileon)
- Mezocolonul transvers
- Partial(temporar) al colonului ascendent si descendent
- Mezosigmoid
- Mezorect
Prezenta celor 2 foite mezenterice(ventral si dorsal) duce la diviziunea celomului
intraembrionar. Se divizeaza in:
1) Cavitatea pericardica, cavitate unica, mare, situata in torace.
2) Canalele pleuroperitoneale.
3) Marea cavitate peritoneala, care ulterior isi dezvolta prin pozitionarea
stomacului un diverticul = bursa omentala.
Evolutia mezenterului ventral si formarea septului transvers
La nivel abdominal, in portiunea incipienta sub esofag, mezenterul ventral este mai
lat, cuprinzand in grosimea lui o masa mezenchimala = sept transvers. Acesta ocupa spatiul
dintre cavitatea toracica si cavitatea abdominala, initial are aspect semilunar, avand
extremitati dorsale ascutite ce realizeaza limitarea comunicarii dintre cavitatea pericardica
si cavitatile pleuroperitoneale.
Evolutia si traseul septului transvers
Incepand din saptamana 3, septul transvers nu e complet posterior, lasand
comunicante canalele pleuroperitoneale, fuziunea posterioara realizandu-se numai cand
vor fuziona splanhnopleura cu somatopleura dand nastere mezocardurilor laterale.
Initial septul transvers apare in pozitie inalta. Raportandu-l la somite, este in dreptul
somitei occipitale 1.
Dupa fuzionarea somato si splanhnopleurei, portiunea care vine in raport cu
pericardul vor forma diafragmul si bureletul hepatic intre care se insinueaza un diverticul
peritoneal, viitoarele ligamente falciform si coronar.
Formarea canalelor pleuro-peritoneale are loc in urma inchiderii complete a
trunchiului embrionar, datorita curbarii transversale. Concomitent, endoderumul se inchide
formandu-se tubul intestinal primitiv.
Trecerea de pe somatopleura spre splahnopleura din jurul intestinului primitiv se
face prin mezouri: mezenter comun dorsal (pe toata lungimea intestinului primitiv) si
mezenter ventral (mai scurt, se intinde pana la ½ ansei duodenale).
Canalele se gasesc de o parte si de alta a intestinului primitiv si a mezourilor lui.
17
Cavitatea pericardica primitiva se formeaza din veziculele celomice cefalice de la

nivelul mezodermului cardiogen. Aceste vezicule conflueaza, formand cavitatea pericardica
primitiva ce inconjoara tubii si apoi tubul cardiac primitiv. Acesta va suferi un proces de
coborare ajungand din pozitie craniana in pozitie ventrala.
In aceasta etapa, cavitatea pericardica primitiva comunica larg cu canalul pleuro-
peritoneal.
13. Caractere generale ale seroaselor. Implicatii clinice

Seroasele sunt membrane subtiri, lucioase, transparente care produc ser. Aceste
membrane au cateva caracteristici ce le confera o mare specificitate si importanta prin:
- denumirea de seroase vine de la caltatea lor de a fi semipermeabile. Ele permit
trecerea unei lame fine de lichid care transudeaza (lichid fara proteine). Atunci cand,
datorita unui proces inflamator, permeabilitatea membranei creste lichidul devine exudat
care favorizeaza infectia si formarea aderentelor de fibrina. Pierderea luciului este primul
semn care avertizeaza pe chirurgulexplorator asupra starii de boala a seroaselor. Urmeaza
pierderea transparentei si apoi ingrosarea.
- seroasele au chemotactism pozitiv, adica se misca spre focarul de inflamatie si tind
sa-l izoleze.
- manifesta plasticitate, adica pot produce fibrina care sta la baza formarii
aderentelor. - sunt foarte bine inervate senzitiv.
Lezarea, punctionarea, tractiunea sau orice fel de manipulare duce la declansarea
unor reactii vegetative reflexe pe care le numim furtuna vegetativa: tulburari de ritm cardiac
si respirator, sudori reci, hipotensiune.
Lezarea seroaselor sta la baza declansarii unor reflexe regionale:
• lezarea peritoneului va produce abdomenul de lemn si hiperestezia
cutanata(reflex cutanat datorat iritatiei peritoneale)
• seroasele pot permite absorbtia unor medicamente si pot permite dializa
peritoaneala prin care se elimina excesul de uree prin circularea unor fluide prin
cavitatea peritoneala.
• mezourile si seroasele acumuleaza usor grasimile; dar nu la toata lumea se
intampla
14. Mezodermul intermediar. Pronefrosul

Pronefrosul are o pozitie inalta cervicala, pozitie care merge descendent si pe
masura ce dispare portiunea cervicala, apare portiunea distala, apoi pronefrosul incepe sa
regreseze in momentul in care mezonefrosul are dezvoltare maxima, coexistand cu schitarea
sacrala a metanefrosului.
Mezodermul se dezvolta somitic, lateral(cu somato si splanhnopleura), paraxial,
intermediar.
Mezodermul intermediar este nefrogen(da nastere aparatului urinar). Acesta se
segmenteaza in sens craniocaudal.
- In regiunea cervicala se segmenteaza in nefrotoame cervicale(C).
- In regiunea toracolombara se segmenteaza in cordoane nefrogene(TL).
- In regiunea sacrala se segmenteaza in blastem nefrogen(S).
18
Pronefrosul
Se numeste intestin cefalic. El apare la embrionul cu 11 somite in dreptul somitelor 8-11
ale mezodermului. Acesta se grupeaza in 7 categorii de grupe celulare care se numesc
nefrotoame. Ele sufera un proces de alungire transversala si capata lumen => Nefrocele.
Fiecare nefrocel are 2 pereti:
- Un perete lateral care se evagineaza(se dilata), acesta venind in raport cu
cordoanele celulare subiacente si impreuna cu acestea se tunelizeaza, formand un
canal longitudinal numit colector primar pronefrotic. Acesta se deschide in cloaca.
- Un perete medial se invagineaza datorita prezentei unei anse capilare si va lua
nastere glomerulul intern.
Exista situatii in care peretele medial al nefrocelului se va deschide in cavitatea
celomica, iar ansele capilare vor proemina in celomul intraembrionar in vecinatatea
locului de deschidere a nefrocelului, ceea ce da nastere glomerulului extern.
Dupa degradarea pronefrosului, ramane doar canalul pronefrotic colector in stadiul
rudimentar, dar necesar in dezvoltarea ulterioara a rinichiului, avand rol inductor, restul
dispare.
15. Mezonefrosul
Mezonefrosul
A doua etapa in dezvoltarea rinichiului, are rol in dezvoltarea metanefrosului si a
aparatului genital. Dateaza din saptamana a 4-a IU, coexistand initial cu pronefrosul.
In final din mezonefros la femeie dispare complet, iar la barbat da canalele excretoare
ale testiculului.
Origine: Tot in mezodermul intermediar in dreptul somitelor 9-26, unde mezonefrosul
ia initial aspect de aglomerare celulara mezodermala.
In portiunea superioara, mezonefrosul isi pastreaza metameria, astfel se dezvolta cate o
singura vezicula mezonefrotica pentru fiecare nefrotom.
In segmentele inferioare, metameria dispare, aparand mai multe vezicule pentru
nefrotom, numarul veziculelor ajungand pana la 40. In aceasta etapa, apar si glomerulii
interni.
O vezicula mezonefrotica are urmatoarele caracteristici. Aspectul ei e ca o para, avand o
parte laterala mai ingusta si care se uneste cu colectorul pronefrotic, rezultand ductul
mezonefrotic al lui WOLF.
Partea mediala a veziculei se largeste si este invaginata de un capilar glomerular, care
provine prin angioformare locala si care, ulterior, intra in legatura cu aorta.
La doua luni si jumatate IU, mezonefrosul e un organ voluminos situat pe peretele
posterior al trunchiului, de o parte si de alta a mezenterului dorsal si proeminand in
cavitatea celomica.
La nivelul lui, se dezvolta un element foarte important: Creasta genitala, pe partea
antero-mediala a mezonefrosului.
19
Ulterior, in luna a 4-a, involueaza, ramanand numai portiunea epigenitala participanta la

formarea gonadelor.
16. Metanefrosul si malformatii in dezvoltarea aparatului urinar

Metanefrosul
Dateaza din saptamana a 9-a. Origine dubla:
a. Caile excretorii se dezvolta din mugurele uretral, reprezentand cea mai mare parte a
piramidelor renale Malpighi.
b. Nefronii se dezvolta din blastemul metanefrogen.
Caile excretorii
Iau nastere prin evolutia mugurelui uretral. Acesta este un diverticul, la inceput plin,
netunelizat pe fata postero-mediala a canalului WOLF langa deschiderea acestuia in sinusul
urogenital(parte din cloaca).
Acest mugure uretral creste mult in lungime, iar la extremitatea lui distala, apare o
dilatatie = ampula = viitorul pelvis renal(Bazinet). Aceasta, vine in contact cu blastemul
metanefrogen, care ii va forma o capsula cu 2 zone:
- O zona interna, densa, care formeaza pars convoluta
- O zona externa, cu tesut conjunctiv mai lax, care va da nastere tesutului conjunctiv
renal si capsulei rinichiului
Ampula(dilatarea) = pelvis renal primitiv. Se va divide in 2-3 ramuri = schita calicelor
mari. Diviziunile se fac sub forma de T, specific rinichiului.
Bratul lung al T-ului este trunchiul principal, iar bratul orizontal reprezinta ramurile.
Diviziunea ajunge la rangul 15, ajungand pana in blastemul nefrogen.
- In timpul acestei diviziuni, periferic, primele generatii de ramuri pana la ordinul 5 vor
fi inglobate in sistemul cailor urinare, ducand la formarea calicelor mari si mici.
- Generatiile restante in afara celor 5 vor deveni tubi colectori si tubi intermediari
renali care se vor deschide cu extremitatea inferioara in calicele mici, iar cu
extremitatea superioara se leaga de nefronii din corticala.
Tubii colectori reprezinta elementul structural al piramidei renale Malpighi.
De mentionat ca piramidele renale proemina prin baza la nivelul rinichiului fetal, dand
aspectul fetal de rinichi poselat polichistic, ca ulterior prin dezvoltarea rinichiului, sa se
umple spatiul dintre piramide.
Evolutia blastemului metanefrogen(formarea nefronilor)
In jurul fiecarei diviziuni uretrale se formeaza o capsula, care, prin dilatare devine
vezicula, care se alungeste si se tunelizeaza luand aspect de ansa.
Ansa are 2 extremitati:
- O extremitate mediala, care se dilata si se invagineaza, formand capsula Bowman,
care primeste in concavitatea ei un glomerul.
- O extremitate laterala, care se uneste cu tubii colectori.
Restul ansei va da nastere tubilor contorti renali distali si proximali si ansei Henle.
20
Astfel, la sfarsitul acestei faze, in fiecare rinichi se dezvolta 1.5milioane nefroni, care
devin functionali din luna a 7-a IU.
Ascensiunea si rotatia renala
Metanefrosul este situat initial in pelvis, iar din luna a doua, incepe procesul de
ascensiune, de fapt peretele toracal lombosacrat creste mai mult si mai rapid decat
organele interne.
Mugurele uretral are totusi o influenta de impingere a metanefrosului, ceea ce face ca
acesta sa se pozitioneze laterovertebral, rotindu-se medial.
Astfel, marginea concava devine mediala si marginea convexa laterala.
Rinichi ptozat = Rinichi cazut(diferit de ectopic) -> Pediculul vasculonervos nu este
dezvoltat conform pozitiei si ureterul este cazut(nu rectiliniu).
Anomaliile si malformatiile aparatului renal
1. Agenezia renala bilaterala
Este o malformatie rara, incompatibila cu viata.
2. Agenezia renala unilaterala
Consta in absenta unilaterala a canalului mezonefrotic si a mugurelui uretral. Celalalt
rinichi compenseaza daca nu exista boli pe parcursul vietii. Poate fi descoperita intamplator.
3. Ptoza renala
Parasirea regiunii lombodiafragmatice a rinichiului, care initial, ocupa aceasta regiune,
este insotita de ureter indemn(normal) dpdv functional, dar topografic prezinta o
cudura(crosa) , ceea ce face pana in final, dificila evacuarea urinii. Spre deosebire de
ectopie renala, in care rinichiul nu a putut sa-si ocupe pozitia finala in fosa
lombodiafragmatica datorita unui defect de ascensiune cu ureter scurt.
Uneori, rinichiul poate sa depaseasca linia mediana si sa ocupe un loc in regiunea opusa,
poarta numele de ectopie incrucisata. In aceasta situatie, rinichiul ectopic poate fuza cu cel
normal din regiunea opusa.
4. Ectopia renala(descrisa mai sus)
5. Rinichi unic cu bifiditate ureterala
Destul de frecvent ca anomalie, poate da nastere la infectii urinare deoarece aceste
uretere pot fuza undeva descendent, dar exista si particularitatea prin care se pot
deschide separat in vezica urinara
6. Rinichi supranumerar
Anomalie rara, ia nastere prin dublarea blastemului metanefrogen si a mugurelui
uretral.
7. Rinichi in potcoava
Situatia de fuziune intre cei 2 rinichi prin aceiasi poli. Poate fi cu deschidere inferior
sau superior.
8. Rinichiul sigmoidian
Prin unirea polilor opusi ai celor doi rinichi.
9. Rinichi inelari
Fuziunea completa a polilor.
21
Dintre acestea(anomaliile prin fuziune), cel mai des e prin potcoava(1 la 600 de
nasteri).
10. Rotatia anormala a rinichiului insotita de ectopie
Face ca hilul sa priveasca dorsal.
11. Rinichiul polichistic congenital
Este o malformatie complexa datorata lipsei de jonctiune a tubilor uriniferi cu
canalele colectoare sau o anomalie a sistemului tubular renal in totalitate, anomalie care
este insotita de dilatatii pe traseul acestor tubi, dand aspect chistic. Cand se asociaza
tulburari in dezvoltarea nefronilor, boala devine incompatibila cu viata daca este
bilaterala.
N.B. Exista in aspectul rinichiului fetal o situatie tranzitorie absolut fiziologica cu
aspect de rinichi polichistic
12. Existenta de vase renale multiple:
Artere supranumerare = artere polare ce provin din viata embrionara si pot persista,
deoarece stim ca rinichiul e un organ cu vascularizatie segmentara, iar in ascensiunea sa
vine in raport cu vase diferite, uneori ramanand aceasta vascularizatie embrionara.
Frecvent, arterele polare provin din aorta si suprarenale. Aceste vase pot comprima
bazinetul/ureterul(astfel, poate fi un impediment).
13. Aplazia renala
Se datoreaza prin lipsa de inductie a mugurelui uretral, rezultand un rinichi mic fara
bazinet si uretere netunelizate.
14. Rinichi hipoplazic
Prin nedivizarea completa a mugurelui uretral => un rinichi mic ce are o functie
redusa.
15. Displazia renala
Dezvoltarea anormala a structurii renale, in special a nefronilor, cand acestia raman
in stadiul embrionar de nefroni primitivi. Exista o paralela intre aceste malformatii si alte
malformatii: Prezenta la nivelul pavilionului urechii niste excrescente corelat cu (30%)
malformatii renale tranzitorii/bine tolerate.
16. Hidronefroza congenitala
Anomalie frecventa la nou-nascut, caracterizata prin cresterea diametrului
rinichiului +- alterarea interna a structurii renale(poate fi de la gradul I la gradul IV),
datorita faptului ca exista un obstacol de scurgere a urinii ce poate fi:
- Stricturi ureterale
- Bifiditate ureterala
- Megaureter
- Ureter implantat anormal
- Deschiderea anormala a ureterului in vezica sau prezenta de valva uretero-
vezicala
Pielectazia(dilatarea bazinetului) este tranzitorie; Este o etapa in dezvoltare.
22
17. Ureterul bifid

Poate sa plece de la un rinichi sau de la doi rinichi situati in aceeasi loja si care, se
continua pe toata lungimea ureterului, sau se anastomozeaza la deschidere.
18. Orificii ureterale ectopice
Inseamna deschiderea ureterelor in alta parte decat in vezica, ca de exemplu, in uretra
prostatica, in veziculele seminale sau jonctiune cu canalul deferent. Foarte rar.
19. Megaureterul congenital
Prin defect de inervatie intrinseca a peretelui.
20. Agenezia/atrofia totala a ureterului
17. Cloaca si evolutia sinusului urogenital

Cloaca reprezinta portiunea principala terminala a intestestinului posterior, care
apare din S4, comunica retrograd cu intestinul posterior si cu alantoida.
In portiunea terminala este inchisa prin membrana cloacala ( resorb L3)
Intre alantoida si intest terminal apare septul urorectal de natura mazanchimala.
a) progreseaza si se invagineaza in inter cloacei, ajunge pana la membrana cloacala si se imp
in 2 membrane, cea urogenitala si anorectala.
b) formarea corpului perineal. Acesta este responsabil de dezvoltarea fasciilor si mm
perineului .
Cloaca este un receptacul comun, situat la nivelul extremitatii caudale a embrionului,
in care se deschid: canalul alantoidian (cranial si ventral), metenteronul (cranial si dorsal) si
canalele mezonefrotice Wolff (pe partile laterale).
Inferior, cloaca este inchisa de membrana cloacala.
Sub actiunea inductorie a canalulul Wolff, intre peretele posterior al canalului
alantoidian si peretele superior al cloacei , mezenchimul prolifereaza si impinge endodermul
cloacal, cu care va forma septul urorectal, care se alungeste in sens caudal,
compartimentand cloaca in:
• Compartiment anterior= sinus urogenital
• Compartiment posterior= canal anorectal
In saptamana a 6-a, septul urorectal ajunge la membrana cloacala, pe care o imparte
in membrana urogenitala ( ce inchide distal sinusul urogenital) si membrana anala ( ce
inchide distal canalul anorectal).
Cloaca se resoarbe in saptamana a 7-a. Practic, este vorba de resorbtia membranei
urogenitale care are loc in saptamana a 7-a si resorbtia membranei anale care are loc in
saptamana a 8-a, lasand ca vestigiu linia pectinata.
La nivelul zonei de contact dintre septul urorectal si membrana cloacala, septul
urorectal se ingroasa formand corpul perineal. Mezenchimul corpului perineal se
diferentiaza, generand musculatura perineala, fasciile perineului si centrul tendinos al
perineului.
23
Concomitent cu septarea cloacei, se produce si divizarea sfincterului cloacal: partea

sa anterioara formeaza muschii stratului superficial al diafragmei pelvine si sfincterul uretral
extern striat iar partea sa posterioara devine muschi sfincter anal extern.
18. Stadiul indiferent in dezvoltarea cailor genitale

Atat embrionu masculin cat si cel feminim prezinta initial 2 perechi de ducte genitale:
ductele mezonefrotice Wolff si paramezonefrotice Muller.
Ductul paramezonefrotic
• Apare sub forma unei invaginatii a epiteliului de pe suprafata antero-laterala
a crestei urogenitale
• La nivelul liniei mediane vine in contact strans cu cel de partea opusa, fiind
separate initial de un sept, ulterior fuzionand dand nastere canalului uterin
• Caudal, cele 2 ducte determina aparitia unei mici proeminente= tuberculul
paramezonefrotic Muller
Ductele mezonefrotice se deschid in sinusul urogenital de fiecare parte a tuberculului
Muller.
In cazul gametilor 44XY, cromozomul Y, prin gena Sry, determina la nivelul celulelor
Sertoli sinteza factorului anti-Mullerian, ceea ce va duce la involutia ductului Muller,
elementele dezvoltate din acesta ramanand ca vestigii: apendicele testicular si utriculul
prostatic.
In cazul cametilor 44XX, datorita faptului ca ductul mezonefrotic are o evolutie egala
la ambele sexe, la sexul feminin se va diferentia in labii mari/mici, clitoris si partial in vagin.
19. Dezvoltarea cailor genitale masculine si a prostatei –

malformatii
Tesutul fetal elaboreaza o substanta nesteroida care va influenta cresterea si
diferentierea canalelor mezonefrotic si paramezonefrotic in sensul evolutiei sau involutiei.
La sexul masculin, sub influenta hormonilor androgeni, din canalul Wolff vor avea loc
cresterea penisului, formarea uretrei peniene, fuzionarea tuberculilor scrotali, formarea
prostatei si a glandelor seminale.
Canalul paramezonefrotic, involuand, va ramane ca vestigii: apendicele testicular si
utriculul prostatic.
Dezvoltarea prostatei
Glanda sexuala secundara masculina, importanta in fiziologia aparatului sexual
masculin, se dezvolta din muguri ai epiteliului ce inveleste partea falica a sinusului
urogenital, unde, cranial si caudal de locul de intrare a conductului ce va deveni uretra
prostatica(cale comuna urogenitala).
Prostata va fi alcatuita din:
a. Tesut glandular
b. Stroma conjunctivo-vasculara
Tesutul glandular se dezvolta de timpuriu(saptamana 11). Initial apar multi(cca 60) de
muguri epiteliali, care initial sunt dezordonati, apoi grupati in 5 mase distincte ce in
dezvoltare vor da nastere lobilor prostatici.
24
Mugurii epiteliali sunt plini initial, apoi se tunelizeaza si dau nastere prima oara la 2 lobi
laterali situati de o parte si de alta a canalelor deferente, apoi din populatia de muguri
epiteliali se va organiza lobul intermediar situat in peretele rectal al sinusului urogenital,
cranial de canalul deferent in raport cu trigonul vezical.
Pe fata pelvina a septului urogenital se dezvolta un lobul mai mic, cu aspect de comisura
anterioara, cu rol de a acoperi ventral uretra prostatica. Astfel, mugurii epiteliali organizati
in lobi vor schita prostata care inglobeaza in totalitate uretra(calea comuna urogenitala).
Dupa schitarea prostatei, glanda are o evolutie extrem de lenta, pana la pubertate cand
evolueaza exploziv.
Stroma glandulara ca tot ce inseamna tesut conjunctiv/stroma ia nastere din
mezenchim. Mezenchimul va inconjura lobii si tubii prostatici, dand nastere unui tesut
conjunctivo-muscular, care, structural, patrunde intre lobii prostatici.
Prin dezvoltarea initial lenta, in final exploziva a mugurilor prostatici, acestia iau in
cap(sau imping) tunica musculara circulara a sinusului urogenital, dand nastere periprostatic
a capsulei acesteia.
In interior, evolutiv, pana la pubertate se gaseste un tesut colagenos, care odata cu
dezvoltarea exploziva a tesutului glandular in interiorul prostatei, regreseaza.
Dupa 50 de ani, tesutul glandular si muscular este inlocuit din nou de tesut colagenos,
care, este transformat apoi in tesut sclero-reticular, ce poate sa dea patologia prostatei =
adenom sau tumori maligne.
Malformatii:
Testicul
- Agenezia testiculara = lipsa testicului ce poate fi uni/bilaterala; Monorhidie(intr-o
parte); Anorhidie(ambele parti)
- Testicule multiple(poliorhidie). In general tot ce e in plus se poate maligniza
- Testicule fuzionate(sinorhidie).
- Ectopia testiculara(criptorhidia) -> Testicul necoborat(fiziologic) in primele luni de
viata, patologic mai tarziu, deoarece devine nefunctional. Se poate deezvolta si in
alta parte, precum la nivelul mm. Oblic extern, poate sa ajunga in trigonul femural,
poate sa fie de partea opusa(ectopie incrucisata) sau in coborare sa se situeze dorsal
de penis.
Organe externe(barbat)
- Epispadias = Penis rudimentar; Santul uretral si deschiderea uretrei pe fata dorsala a
penisului insotita de extrofia de vezica urinara(sub piele). Putem intalni si la femeie
asemanator cand uretra se deschide pe fata dorsala a clitorisului.
- Hipospadias = Orificiul uretral se gaseste pe fata perineala si care poate fi de grade
diferite: glandular(pe glandul penian), penian(pe lungimea penisului),
peniscrotal(fata inferioara a penisului unde incepe rafeul scrotal) sau scrotal. In
aceste situatii, penisul e curbat cu aspect de chordee.
- Penisul bifid, cand cei 2 tuberculi genitali nu au fuzionat.
- Micropenisul(dezvoltare insuficienta)
25
20. Dezvoltarea cailor genitale feminine – malformatii

La sexul feminin, ductele paramezonefrotice dau nastere pricipalelor cai genitale.
Initial, fiecare duct prezinta 3 portiuni:
a. un segment cranial vertical, care comunica cu cavitatea abdominala
b. un segment orizontal care se incruciseaza cu ductul mezonefrotic
c. un segment caudal vertical care fuzioneaza cu segmentul omolog din
partea opusa
Dupa coborarea ovarului, primele 2 segmente formeaza trompa uterina iar
segmentele caudale fuzionate formeaza canalul uterin.
Atunci cand segmentele mijlocii ale ductelor paramezonefrotice se deplaseaza in
directie medio-caudala, crestele urogenitale ajung treptat in plan transversal. Dupa ce
ductele fuzioneaza pe linia mediana, se formeaza o plica pelviana transversala larga care se
extinde intre fetele laterale ale ductelor paramezonefrotice fuzionate si peretii cavitatii
pelviene si este denumita ligamentul larg al uterului.
Trompele uterine sunt situate in marginile superioare ale acestui ligament, iar ovarul
este localizat pe suprafata lui posterioara.
Uterul si ligamentul larg impart cavitatea pelvina in recesul recto-uterin= fundul de
sac Douglas si recesul utero-vezical.
Ductele paramezonefrotice fuzionate dau nastere corpului uterin si colului uterin.
Acestea sunt inconjurate de un strat de tesut mezenchimal care formeaza miometrul si
perimetrul.
La scurt timp dupa ce extremitatea compacta a ductelor paramezonefrotice ajunge la
nivelul sinusului urogenital, din portiunea pelviana a sinusului incep sa se dezvolte 2
proeminente compacte denumite bulbii sino-vaginali. Acestia se dezvolta si formeaza o
placa vaginala compacta.
Proliferarea celulelor continua la capatul cranial al placii, astfel incat distanta dintre
uter si sinusul urogenital creste.
Prelungirile vaginale situate in jurul uterului, denumite fornixuri vaginale, au origine
paramezonefrotica. Astfel, vaginul are origine dubla, portiunea superioara fiind derivata din
canalul uterin si portiunea inferioara din sinusul urogenital.
Lumenul vaginului ramane separat de lumenul sinusului urogenital printr-o lama
tisulara subtire= himen care este alcatuita din celule vaginale.
Malformatii:
Duplicatiile uterine: cauzate de absenta fuziunii ductelor paramezonferotice intr-o
anumita regiune sau pe intregul traiect al liniei mediane. In formele extreme, uterul este
complet dedublat. Una dintre malformatiile relativ frecvente este uterul dublu, in care
uterul prezinta 2 coluri uterine care patrund intr-un vagin comun.
In cazurile cu atrezie completa sau partiala a unuia dintre ductele
paramezonefrotice, ductul rudimentar apare sub forma unui apendice la nivelul structurii cu
dezvoltare normala. Daca atrezia afecteaza ambele parti, atunci se produce atrezie de col
uterin.
Daca bulbii sino-vaginali nu fuzioneaza sau nu se dezvolta deloc, consecinta este un
vagin dublu, respectiv atrezie vaginala.
26
21. Stadiul indiferent in dezvoltarea gonadelor

Particularitatea dezvoltarii aparatului genital este etapa indiferenta in care sexul nu este
evidentiat pana in saptamana 5-6 IU, cand putem sa-l diferentiem doar din punct de vedere
genetic(cariotip).
In aceste saptamani, embrionul poseda toate formatiunile necesare edificarii ambelor
sexe, dar pana in etapa de care vorbim, embrionul nu si-a stabilit sensul diferentierii, care se
stabileste in momentul in care glandele sexuale incep sa secrete hormoni.
In saptamana 5-6, embrionul de 5-12mm prezinta in partea lui ventro-mediala acolo
unde s-a asezat mezonefrosul doua proeminente longitudinale pe care le numim creste
genitale.
Ele sunt formate dintr-o aglomerare celulara mezenchimala delimitata de epiteliul
celomic.
Pe masura evolutiei, partea caudala se dezvolta in detrimentul portiunii craniale, care
involueaza.
Inca din ziua 24-25(S6 spre S7) in endodermul tavanului sacului vitelin secundar se
diferentiaza celulele germinale primordiale. Aceste celule vor migra prin mezenterul dorsal
al intestinului primitiv si formeaza cordoanele gonadale. De aici, iau nastere celulele
suse(celulele cap de serie = ovogonii si spermatogonii) cu rol inductor in diferentierea
gonadelor.
Daca in migratie, aceste celule nu ajung la creasta gonadala, nu se vor mai forma
gonadele.
Aceasta fiind etapa indiferenta in care s-a vazut rolul inductor al celulelor suse si
formarea schitei gonadale, se observa ca fiecare gonada primara va avea o corticala si o
medulara.
La embrionul cu formula 44XX corticala se va diferentia in ovar, iar medulara va
degenera, pe cand la embrionul cu formula 44XY, medulara va forma testiculul, iar corticala
degenereaza.
Elementul inductor definitiv este cromozomul Y. El, imprima transformarea medularei
gonadei in testicul si odata cu aceasta inductie, incep sa se formeze si tubii seminiferi.
Daca inductia cromozomului Y nu exista, atunci diferentierea gonadei merge spre ovar.
La barbat, gonada va determina si diferentierea tubilor organelor genitale interne,
precum si diferentierea organelor genitale externe.
La femeie, diferentierea gonadala nu depinde de estrogeni. Aceasta diferentiere
necesitand prezenta ambilor cromozomi XX, lipsa = X0 fiind sindromul Turner.
Dupa diferentierea gonadei primitive urmeaza separarea gonadei de mezonefros,
separarea are loc prin prezenta a doua santuri longitudinale, peste care se reflecta seroasa
care acopera mezonefrosul, rezultand mezoul genital.
27
22. Dezvoltarea testiculului.

Diferentierea testiculului
Incepe de timpuriu(S5) pana S12 si este sub influenta mesajului genetic purtat de
cromozomul Y ce va influenta celule germinale, diferentiind creasta gonadala in testicul.
Cordoanele gonadale primare din structura testiculului vor prolifera in zona
medulara a gonadei, luand denumirea de cordoane testiculare definitive, din care se
dezvolta tubii seminiferi.
La nivelul tubilor seminiferi, apar si se dezvolta celulele Sertoli. Aceste celule
realizeaza cordoane, care in saptamana a 7-a prin anastomoza in medulara organului va da
nastere tubilor contorti si in profunzime, tubilor drepti testiculari.
Mezenchimul are si el rol in dezvoltarea testiculului:
Da nastere septurilor conjunctive dintre tubii testiculari, mediastinului testicular si
albugineei testiculare(tunica externa)
Toate aceste elemente mezenchimatoase duc la divizarea testiculului in lobuli.
Pana la varsta de 7-8 ani, tubii seminiferi sunt plini, continand celule Sertoli si celule
germinale. In interiorul gonadei apar din mezenchim, celule Leydig, care sunt de 2 feluri:
- Primare(sau Leydig 1) -> Celule endocrine cu activitate secretorie(incepand cu
saptamana a 9-a), functionand ca celule endocrine, inaintea aparitiei
hipotalamusului sub influenta gonadotropinelor placentare. Aceste celule vor
evolua intre saptamanile 8-24, pastrandu-si rolul morfogenetic. Odata cu aparitia
secretiei endocrine(testosteronului), acesta va induce si diferentierea organelor
genitale externe.
- Leydig 2 -> apar la pubertate. Rolul lor este in dezvoltarea si maturarea
caracterelor sexuale.
De mentionat ca celulele Sertoli aparute de timpuriu, contin o proteina MIF(Factor
inhibitor Mullerian) cu rol de involutie asupra canalului paramezonefrotic.
Este admis ca rolul lor important ramane cel nutritiv, facilitand transportul
substantelor nutritive si a hormonilor la nivelul celulelor germinale.
Odata format, testicul sufera si el un proces de coborare(descensus testis).
23. Dezvoltarea ovarului.

Dezvoltarea ovarului
Diferentierea ovarului este mai tardiva fata de testicul(cam saptamana a 10-a pana in
luna a 3-a) si incepand de la 8-9 saptamani are loc o proliferare celulara in:
a. Cordoane celulare primare
b. Cordoane celulare definitive(sau corticale)
Prima categorie(a): Cordoanele celulare primare vor primi celulele germinative care le
colonizeaza(gonocitele). Aceste cordoane celulare vor fi divizate apoi prin invazia
mezenchimului si apar in corticala ovarului Rete Ovari rudimentara(reteaua ovariana
28
rudimentara). Este o schita a ovarului definitiv, dar dispare in evolutie, ramanand numai
resturi celulare in hilul ovarului.
Pentru ca mezenchimul care a invadat aceste creste este vascularizat, in evolutie, in
locul acestor cordoane va aparea regiunea medulara a ovarului.
Aceste cordoane, deci, vor da nastere unui tesut afunctional => medulara.
A doua categorie(b): In luna a 3-a, epiteliul germinativ celomic progreseaza si formeaza
cordoane celulare definitive(numite cordoane corticale ale lui Valentin-Phluge) in care vor
ajunge celulele germinale numite gonocite.
Aceste cordoane celulare corticale definitive, in saptamana 16 se vor fragmenta, astfel
iau nastere foliculii primordiali, care se vor dezvolta initial ca apoi sa intre intr-o faza de
asteptare si sa-si reia actiunea la pubertate.
Initial, stimularea ovarului fetal este realizat de gonadotropinele materne placentare.
Ovogoniile ca celule primordiale vor suferi si ele o evolutie pana la nastere, cand isi
inceteaza actiunea, ramanand in asteptare aproximativ 2 milioane de ovogonii primare.
Pubertatea va fi aceea care va reactiva procesul.
Initial, ovarul se gaseste pe marginea superioara a pelvisului. Sta acolo pana la
pubertate, urmand un proces de descensus in cavitatea pelvina. De asemenea, odata cu
asezarea in pelvis, sufera un proces de rotatie in axul lung de 90 de grade, astfel:
- Polul inferior se situeaza medial
- Polul superior -> lateral = aproape transversal in cavuum retrouterin.
24. Procesul de descensus al gonadelor- malformatii

Initial, ovarul se gaseste pe marginea superioara a pelvisului. Sta acolo pana la
pubertate, urmand un proces de descensus in cavitatea pelvina. De asemenea, odata cu
asezarea in pelvis, sufera un proces de rotatie in axul lung de 90 de grade, astfel:
- Polul inferior se situeaza medial
- Polul superior -> lateral = aproape transversal in cavuum retrouterin.
Odata format, testicul sufera si el un proces de coborare(descensus testis).
Acest proces are rol in 2 etape succesive:
a. Etapa interna
b. Etapa externa
Etapa interna(a) are loc in cavitatea abdominala, cand, testiculul, organ ovoid, are
polul superior subdiafragmatic. Datorita discrepantei dintre cresterea peretelui abdominal si
cresterea lenta a testiculului, acesta coboara 10 segmente, iar la sfarsitul saptamanii 10 IU,
este si el la limita dintre abdomen si pelvis, dar, spre deosebire de ovar, in contact cu
peretele abdominal anterior.
Etapa externa(b) la sfarsitul lunii a 6-a, testiculul se angajeaza in canalul inghinal pe
care teoretic il strabate in 2-3 zile, astfel ca il gasim la sfarsitul saptamanii a 7-a, la orificiul
inghinal superficial al canalului, de unde, coboara in scrot.
La trecerea testiculului in canalul inghinal, trece si funiculul spermatic, initial la
nastere, testiculul poate fi gasit la orificiul inghinal superficial fiind mobil, atarnat de
29
funiculul spermatic, care fuge la palpare = testicul flotant, ca ulterior sa coboare in scrot,
unde in luna a 3-a ar trebui sa aiba o pozitie definitiva.
Se admite ca pozitia definitiva se stabileste in primul an de viata. Daca este foarte
mobil(flotant) se poate torsiona, ducand la necroza.
Dupa trecerea prin canalul inghinal, ramane canalul peritoneo-vaginal, care face
legatura intre 2 cavitati -> abdominala si scrotala. In mod normal, acest canal trebuie sa se
oblitereze(astupe), obliterarea avand loc in 2 puncte:
1. La nivelul orificiului superficial al canalului(obliterare tardiva)
2. La nivelul portiunii superioare a testiculului – in scrot.
Zona cuprinsa intre cele 2 puncte de obliterare = proces funicular al canalului
peritoneo-vaginal.
- Daca nu se inchide, este loc pentru herniile inghinale congenitale.
- Daca se inchide la capatul dinspre testicul si la capatul din canalul inghinal,
poate sa duca la aglomerarea de lichid, care poarta numele de chist de cordon.
- Daca persista si spre partea superioara, spre abdomen, patrunde lichid din
cavitatea abdominala, ceea ce poarta numele de hidrocel congenital.
La nastere exista un hidrocel congenital, care poate sa dispara in primele 3 luni prin
inchiderea acestui canal(el se vindeca spontan).
Cauzele coborarii testiculului sunt hormonale(gonadotropinele si hh. Androgeni)
In luna a 7-a, exista o formatiune numita gubernacul, care e o banda de tesut
mezodermal ce leaga polul inferior al testiculului de scrot.
Initial are o lungime de 10-15cm si se scurteaza pana la 3cm, tragand testiculul si
fixandul de scrot. Acest gubernacul, degenereaza in tesut mucoid, dilata canalul peritoneo-
vaginal, iar testiculul nu mai poate fi sustinut prin greutatea lui si cade in scrot, intervenind
si presa abdominala.
In concluzie, prezenta testiculului in scrot este fiziologica datorata factorilor
locali(perete abdominal/gubernacul/hormoni). Ca sa devina functional(spermatogeneza) are
nevoie de aceasta pozitie scrotala, unde temperatura este mai mica cu 2-3 grade decat cea
abdominala.
Ectopia testiculara prin ramanerea testiculului in cavitatea abdominala duce la
pierderea functiei si malignizare.
25. Formarea organelor genitale externe -malformatii.

La sexul masculin se realizeaza sub influenta hormonilor androgeni secretati de
testiculele fetale si se caracterizeaza prin alungirea rapida a tuberculului genital= falus.
Falusul tractioneaza plicile uretrale catre anterior astfel incat acestea formeaza
peretii laterali ai santului uretral.
Plicile urogenitale fuzioneaza dand nastere uretrei spongioase.
Tuberculii labio-scrotali cresc caudal, se apropie unul de altul formand fiecare ½ din
scrot, jumatati care fuzioneaza si raman despartite prin septul scrotal.
30
La nivelul varfului glandului o proliferare glandulara= placa glandulara patrunde in

gland si intampina uretra peniana. Prin degenerarea acestei placi si fuzionarea cu uretra
peniana, este completa uretra masculina.
Epiteliul de suprafata de la nivelul glandului trimite un sept circular care va degenera
separand glandul de preputiu.
Corpii cavernosi si cel spongios se diferentiaza din mezenchimul glandului si penisului
sub forma a 2 cordoane celulare, definitivandu-se prin dilatarea vaselor capilare din corpul
penisului.
La sexul feminin, initial tuberculul genital creste repede urmand ca acesta activitate
sa scada repede, ceea ce duce la formarea clitorisului.
Plicile urogenitale devenite labii mici, fuzioneaza posterior si dau nastere fraului
labiilor mici in care se dezvolta bulbii vestibulari.
Tuberculii labio-scrotali ce devin labii mari, fuzioneaza anterior si posterior formand
comisura labiala posterioara si anterioara.
Malformatii:
Sindromul Klinefelter: indivizii afectati au cariotipul 47, XXY si prezinta infertilitate,
ginecomastie, diferite grade de maturare sexuala incompleta si uneori hipoandrogenism.
Cauza este reprezentata de obicei de non-disjunctia perechii XX de cromozomi omologi.
Disgenezia gonadala: se constata absenta ovocitelor, iar ovarele nu sunt functionale.
Indivizii sunt de sex feminin insa cariotipul este variabil si poate fi chiar XY.
Hermafrodism: indivizii prezinta caracteristici ale ambelor sexe, avand atat tesut
testicular cat si ovarian, tesututir care de obicei se asociaza si formeaza organe numite
ovotestis. In majoritatea cazurilor, cariotipul este 46 XX iar uterul este prezent.
Pseudohermafrodism: sexul genotipic este mascat de aspectul fenotipic care este
similar sexului opus. Atunci cand individul prezinta testicule, este vorba despre
pseudohermafrodism masculin iar cand sunt prezente ovarele, este vorba despre
pseudohermafrodism feminin.
Sindromul de feminizare testiculara: intalnit la pacientii cu cariotip 46 XY, insa care
au fenotip caracteristic pentru o persoana normala de sex feminin. Aceasta anomalie se
datoreaza absentei receptorilor pentru androgeni sau incapacitatii tesuturilor de a raspunde
la actiunea complexelor receptor-dihidrotestosteron.
26. Evolutia venelor viteline in dezvoltarea sistemului port

Venele viteline aduc sange la ficat(septul transvers cu mugurele hepatic). Ajungand la
septul transvers, situate de o parte si de alta a duodenului(intestinului cefalic) dau ramuri
mugurelui hepatic situat in septul transvers.
In saptamana a 4-a, din aceste ramuri, ia nastere o retea de sinusoide intrahepatice, iar
restul venelor viteline se atrofiaza supra si infrahepatic.
Ulterior, lobul hepatic drept se dezvolta mai mult, ingloband venele viteline in structura
sa, in detrimentul lobului hepatic stang care ramane in urma.
31
Prin regresia venelor viteline, in special a celor stangi, va urma si o regresie a sinusului
cardiac, la nivelul cornului lui stang a sinusului cardiac.
In final, TOT sangele hepatic, va fi drenat spre o vena comuna hepatica, care se situeaza
in locul venei viteline drepte suprahepatice si care, se continua cu vena cava inferioara.
Exista o etapa, in care, la embrionul de 5mm, venele viteline sunt anastomozate intre
ele, si anume:
- Prima anastomoza se numeste intrahepatica si preintestinala si se gaseste intre
vasele viteline de ambele parti, anterior de duoden.
- A doua anastomoza este imediat subhepatica si retrointestinala
- A treia este subhepatica si preintestinala
Restul se atrofiaza.
Dintre aceste anastomoze raman si legaturi longitudinale, astfel, intre anastomoza I si II
exista o legatura in partea dreapta; Intre II si III in stanga apare o alta legatura, iar restul
dispar.
De la prima anastomoza porneste un canal ce aduna sangele venos din capsula hepatica,
tributar venei hepatice comune, deci sistemului venos cav inferior.
Tot ce a ramas dintre aceste anastomoze(in forma de S) = Originea sistemului port.
Astfel, prin deplasarea ansei ombilicale spre dreapta, originea sistemului port se va situa
retroperitoneal.
Din aceasta portiune de origine a venei porte, vor lua nastere:
- Portiunea de vena porta situata in ligamentul gastro-hepatic(omentul mic, pedicul
hepatic)
- Portiunea din vena porta situata retroduodenal si retropancreatic
- Portiunea trunchiului splenomezaraic, format prin unirea venei mezenterice
inferioare cu vena splenica, de-a lungul fetei posterioare a pancreasului.
27. Formarea ligamentelor ficatului

Odata cu cresterea ficatului, peritoneul embrionar sufera si el transformari, luand
nastere ligamentele ficatului, dupa cum urmeaza:
Ficatul voluminos proemina in septul transvers, apoi proemina intre foitele
mezogastrului ventral, ducand la formarea ligamentului falciform si ligamentului gastro-
hepatic.
O parte a ficatului voluminos ramane in contact cu diafragmul prin aderenta la diafragm,
aparand portiunea extraperitoneala a ficatului numita PARS AFFIXA sau Area nuda.
Delimitarea acestei regiuni se face prin modficarea peritoneului primitiv in ligamentul
coronar, care se reflecta prin doua foite: superioara si inferioara la extremitatile
ligamentului coronar, aparand ligamentele triunghiulare(drept si stang) ce ancoreaza
ficatul de diafragm, lasand si o portiune libera a lor spre cavitatea peritoneala.
28. Anastomoza porto – cava esofagiana. Implicatii clinice

Anastomoza porto-cava esofagiana
32
Este reprezentata de anastomoza sistuata la nivelul mucoasei portiunii superioae a

esofagului abdominal. Plexurile venoase la nivelul esofagului se afla in special in
submucoasa.
De la nivelul esofagului toracic sangele dreneaza prin vv esofagiene->azygos-> vena
cava superioara
De la nivelul esofagului adbominal, sangele dreneaza spre v gastrica stanga -> v porta
Intre ele exista o anastomoza( vv. In palisada) descrise de Canvalha, situate
superficial de musculara mucoasei.
In hipertensiune portala (produsa de ciroza hepatica), sangele va circula hepatofug
spre v gastrica stanga->vv in palisada -> vv esofagiene ->v. azygos->vena cava superioara
Aceste anastomoze cresc in volum si astefel apar varicele esofagiene
Datorita trazitului alimentar si a rezistentei scazute a peretelui-> varicele se pot rupe
=> hemoragii importante,reprezentand 30-40% cauze de deces la pacientii cu ciroza
hepatica
Tratamentul consta in oprirea hemoragiei, bandarea sau scleroterapia varicelor
esofagiene, realizarea unor snturi porto-cave(spleno-renal: dupa splenomegalie, sunt
intrahepatic: intre vena porta si de obicei vena hepatica dreapta,), transplantul hepatic.
29. Anastomoze porto – cave parietale. Vene porte accesorii.

Implicatii Clinice
Anastomoze porto-cave parietale
Vene porte accesorii-sunt vene care ajung la nivelul ficatului si se recapilarizeaza la
acest nivel, unindu-se cu vena porta sau cu ramuri ale acesteia. Au fosst clasificate de
Sappey in 5 categorii: paraombilical, ligamentul falciform, omentul mic, bilio-hepatic si aria
nuda. Cele mai importante sunt venele paraombilicale si venele ligamentului falciform.
Venele paraombilicale sunt vene care circula in jurul ligamentului rotund al ficatului
si se intind de la peretele abdominal paraombilical pana la ramura stanga a venei porte. La
nivelul peretelui abdominal se anastomozeaza cu ramuri din vena epigastrica superioara si
afluenti ai venei epigastrice superficiale. In hipertensiunea portala sangele circula dinspre
ficat prin aceste vene spre peretele abdominal, anastomozele se dilata si la nivelul
tegumentului periombilical pot fi vizibile sub forma unor cordoane groase subcutanate cu
directie radiala de la nivelul ombilicului (aspect “ de cap de meduza”).
Venele ligamentului falciform sunt situate in grosimea acestuia si fac legatura intre
diafragm si ramura stanga a venei porte. Ele sunt
vena superioara a lui Sappey care aduce sangele din portiunea superioara a ligamentului
falciform; la nivelul diaragmului se anastomozeaza cu vena epigastrica superioara si
respectiv
vena inferioara a lui Sappey care aduce sange din portiunea inferioara si anterioara a
ligamentului falciform, apoi ocoleste ligamentul rotund si se anastomozeaza cu vena
epigastrica inferioara.
33
In hipertensiunea portala, calibrul anastomozelor cu venele epigastrice creste dar

datorita volumului mic de sange, implicatiile clinice sunt de obicei mai putin importante.
In ceea ce priveste venele porte accesorii de la nivelul omentului mic( sangele circula
intre stomac si ficat) precum si cele dintre vezica biliara si ficat sangele circula intre structuri
ce dreneaza tot in sistemul port. Astfel, in cadrul hipertensiunii portale din ciroza hepatica
nu apare o crestere de volum a acestor cai.
Venele porte accesorii de la nivelul ariei nuda intra in categoria anastomozelor
porto-cave retroperitoneale. In cadrul unui obstacol prehepatic la nivelul venei porte dar
fara modificari la nivelul ficatului, prin aceste vene porte accesorii poate sa ajunga sange la
ficat si sa asigure in continuare perfuzia acestuia, caz in care toate cele 5 categorii de vene
porte accesorii se dilata.
30. Anastomoza porto-cava rectala. Plexuri hemoroidale. Implicatii

Clinice
Anastomoza porto-cava rectala
Vascularizatia rectului provine din : artera rectala superioara- ramura terminala din
artera mezenterica inferioara, artera rectala mijlocie si inferioara sunt ramuri din artera
iliaca inerna.
Drenajul venos se va realiza de 2 plexuri venoase principale:plexul rectal
(hemoroidal) intern, situat in submucoasa rectului si plexul rectal extern situat in jurul
sfincterului anal extern. Intre cele 2 sisteme exista anastomoze numeroase.
Plexul venos hemoroidal intern este impartit de linia pectinata in:
• Parte superioara, care dreneaza in vena mezenterica inferioara
• Parte inferioara, care dreneaza in vena iliaca interna
Continuitatea venelor din plexul hemoroidal intern realizeaza o anastomoza porto-
cava viscerala, care in mod obisnuit, nu este eficienta hemodinamic.
Plexul venos extern perimuscular dreneaza sangele spre vena rectala inferioara
(afluent al venei rusinoase interne), spre vena rectala medie (afluent al venei iliace interne)
si ascendent, spre vena rectala superioara.
Intre portiunea subcutanata a sfincterului anal extern si pielea perianala exista o
retea venoasa cu aspect plexiform numita plex venos hemeroidal superficial subcutanat.
In hipertensiunea portala sangele din sistemul port are tendinta de a circula
retrograd spre vena rectala superioara-> anastomoze-> venele rectala inferioara si mijlocie-
> vena cava inferioara.
Cresterea de volum a a anastomozelor duce la aparitia varicelor rectale(diferit de
hemeroizi care apar prin prolapsul plexurilor venoase). Varicele rectale la randul lor se pot
rupe si poate sa apara hemoragie evidentiata ca rectoragie(eliminare de sange proaspat).
Sunt mai putin periculoase decat in cazul rupturii varicelor esofagiene datorita sunt mai
superficiale si mai usor de abordat, prezentarea este mai rapida, volumul anastomozelor
este mai mare astfel ca este posibila suntarea circulatiei hepatice de catre o cantitate mai
34
mare de sange fara o dilatare atat de mare a acestor anastomoze. Tratamentul consta in
oprirea sangerarii.
31. Lanturile simpatice lombare si sacrale

Lantul simpatic paravertebral lombar
Este in continuarea lantului simpatic toracal si se continua cu cel sacral. Se intinde de
la diafragm pana la linia arbitrara ce trece prin promontoriu.
La nivelul diafragmului se situeaza intre pilierul diafragmatic respectiv si arcada mm.
Psoas sau ligamentul arcuat medial.
Este o formatiune pereche cu traseu oblic, dinspre superior spre inferior. Fiind
retroperitoneal primar, raporturile se fac cu organele retroperitoneale fara interpunerea
peritoneului sau prin interpunerea acestuia.
Astfel, lantul simpatic din dreapta vine in raport cu VCI prin intermediul peritoneului
parietal posterior, care face aici un sant si in stanga cu aorta abdominala descendenta si cu
vasele mezenterice inferioare.
Ambele lanturi mai vin in raport cu vasele renale, suprarenale si gonadale. Fiecare
lant simpatic se sprijina(raport posterior) pe procesele costiforme lombare si pe marginea
mediala a mm. Psoas.
Ca raporturi laterale mai la distanta sunt:
- Ureterele in ambele parti
- Marginea mediala a rinichilor
- In stanga, arcul vascular al lui Treiz(incrucisarea retroperitoneala dintre artera
colica stanga si vena mezenterica inferioara).
Alcatuirea lantului simpatic
Patru perechi de ganglioni uniti prin fibre interganglionare. Aferentele acestor
ganglioni se numesc fibre preganglionare.
Originea e in coarnele laterale ale maduvei spinarii toraco-lombare in coloana
intermedio-laterala prin radacina anterioara a nervului spinal si mai departe prin ramura
comunicanta alba.
sinapsa se realizeaza in ganglionii paravertebrali.
Eferentele sunt fibrele postganglionare, care au urmatoarele cai:
- Nn. Splanhnici lombari, care vor deveni lombari ai plexului hipogastric ce se
distribuie viscerelor pelvine
- Ramuri vasculare cu rol vasomotor
- Ramuri somatice ca ramuri comunicante cenusii cu traseu recurent in nervul
spinal si care se alatura nervilor spinali lombari, asigurand inervatia vegetativa a
membrului inferior.
- Fibre cu rol pilomotor
- Fibre cu rol secretor pentru glandele sebacee si sudoripare regionale
35
Lantul simpatic paravertebral sacral

Continua in pelvis lantul simpatic lombar, este format si el din 4-5 ganglioni uniti prin
fibre interganglionare, urmeaza traiectul descendent spre medial si se unesc cu cel de parte
opusa precoccigian in ganglionul WALTER.
Situatia este retroperitoneala pe fata pelvina a sacrului, medial de gaurile sacrale
pelvine(sau anterioare) intre vasele sacrale laterale, ramuri din hipogastrica si vasele sacrale
medii, ram din aorta, posterior de ampula rectala.
Aferente: Fibrele preganglionare pornesc din maduva lombara L1-L2, coarne
laterale, coloana intermedio-laterala pe calea fibrelor comunicante albe.
Sinapsa in ganglionii paravertebrali sacrali
Eferente:
- Fibrele postganglionare pot deveni aferente ale plexului hipogastric cu distributie
spre viscerele pelvine pentru organele perineale, erectile si pentru regiunea
anorectala pe calea nervului rusinos.
- Prin ramurile comunicante cenusii se alatura nervilor spinali sacrali asigurand
inervatia vegetativa a regiunii fesiere si membrului inferior.
- Fibre vasomotorii.
- Fibre pilomotorii.
- Fibre cu rol secretor pentru glandele sudoripare, sebacee regionale.
32. Spatiul retroperitoneal - delimitare, continut

Spatiul retroperitoneal este curpins intre peretele posterior al abdomenului si
peritoneul parietal posterior.
In acest spatiu se afla organele:
- Primitiv retroperitoneale: rinichii, glandele suprarenale, ureterele, aorta abdominala
cu ramurile ei viscerale si parietale, vena cava inferioara si afluentii ei, noduli
limfatici, lantul simpatic latero-vertebral si plexurile nervoase autonome
- Secundar retroperitoneale: duodenul (cu exceptia partii initiale a duodenului
superior), capul si corpul pancreasului, colonul ascendent, colonul descendent.
Tesutul conjunctiv lax din spatiul retroperitoneal formeaza fascia retroperitoneala,
numita clasic fascia uro-genitala.
33. Aorta abdominala - limite, raporturi, ramuri

Aorta abdominala descendenta
Este un ram important al spatiului retroperitoneal care continua descendent aorta
toracala, intinzandu-se de la hiatusul diafragmatic al aortei pana in dreptul discului
intervertebral L4-L5, loc in care se imparte in 2 ramuri divergente = arterele iliace comune,
iar in unghiul termino-aortic format de arterele iliace comune(AIC) coboara ca bisectoare a
unghiului, artera sacrala medie ce pare ar continua traseul aortei abdominale.
Topografia aortei abdominale
Se gaseste anterior si putin lateral de corpurile vertebrale, fiind flancata in partea
dreapta de vena cava inferioara, in care sangele curge in sens invers.
36
Raporturile aortei sunt simple, fiind retroperitoneala, vine in raport cu organele

regionale si putem sa divizam raporturile in spatiul supramezocolic si inframezocolic.
In spatiul supramezocolic aorta vine in raport cu ganglionii plexului celiac, si anume
ganglionul semilunar drept situat inter-aortico-cav si ganglionul semilunar stang situat pre
si latero-aortic spre flancul stang.
De asemenea in supramezocolic vine in raport cu elementele trunchiului
celiac(gastrica stanga, hepatica comuna, splenica), care se indeparteaza de aorta mergand
spre organul respectiv pe care il deservesc.
De asemenea, in acest etaj vom mai avea raporturi anterioare cu bursa omentala si
omentul mic.
In spatiul inframezocolic, aorta descendenta este incrucisata de corpul pancreasului,
duodenul 3(= orizontal), vena renala stanga(aorta formeaza cu artera mezenterica
superioara pensa aortico-mezenterica prin care trec: procesul uncinat al pancreasului,
duodenul 3 si vena renala stanga).
De asemenea, este incrucisata de radacina mezenterului cu vasele mezenterice
superioare prin intermediul acestuia venind in raport cu ansele intestinului subtire.
Pe flancul stang al coloanei vertebrale, se gaseste lantul simpatic lombar stang, care-
si trimite fibre spre plexurile vegetative abdomino-pelvine.
Este un organ palpabil numai la copii si indivizii slabi, observandu-se la acestia si
pulsul arterei(vibreaza abdomenul).
In cazul in care este o compresiune mare data in patologie de tumori sau fiziologic
de uterul gravid se exercita o compresiune pe aorta care modifica fluxul circulator,
compresiune care este de mai mica importanta comparativ cu compresiunea uterului gravid
pe cava inferioara. E asa-zisul sindrom de cava, compresiune care se exacerbeaza pe pozitia
gravidei pe masa de operatie si care e foarte importanta deoarece intoarcerea venoasa spre
cordul drept e periclitata.
Ramuri
a. Ramuri parietale din care fac parte:
A1. Artera frenica inferioara
A2. Arterele lombare
A3. Artera sacrala medie
b. Ramuri viscerale din care fac parte:
B1. Trunchiul celiac
B2. Artera mezenterica superioara
B3. Artera suprarenala medie
B4. Artera renala
B5. Arterele spermatice(testiculara sau ovariana)
B6. Artera mezenterica inferioara
37
Ramurile parietale
A1. Artera frenica inferioara
Primul ram al aortei abdominale, imediat sub diafragm, este ram simetric ca traseu,
merge peste pilierul respectiv drept sau stang diafragmatic, indreptandu-se spre centrul
tendinos al diafragmei.
Distributia este regionala(pilierul respectiv + centru tendinos), dar si la distanta
pentru ca emite artera suprarenala superioara, ram ce se distribuie glandei omonime,
distribuindu-se fetelor anterioare si posterioare a glandei.
A2. Arterele lombare
Sunt 4 perechi de artere lombare, cu origine din aorta abdominala, de unde se
desprind in unghi de 90 de grade. De la origine, trec peste corpurile vertebrale, cu
mentiunea ca lombarele drepte sunt mai lungi, aorta fiind anterior si la stanga, situandu-se
in final intre vertebre si arcadele mm. Psoas.
Ajungand in dreptul gaurilor intervertebrale, fiecare artera lombara trimite un ram
posterior si un ram anterior.
Ramul anterior continua traseul trunchiului arterei lombare, patrunde intre
fasciculele mm. Patrat lombar si se distribuie mm. lati abdominali.
Ramul posterior are o ramura motorie pentru muschi si o ramura spinala care se
distribuie durei mater si maduvei spinarii regionale, anastomozandu-se cu ramura spinala
anterioara si realizand o anastomoza importanta medulara care deserveste maduva
spinarii(Organ extrem de vascularizat, avand o vascularizatie bogata arteriala si plexuri
venoase importante).
A3. Artera sacrala medie
Este considerata continuarea aortei ca traseu, este bisectoarea unghiului termino-
aortic, coboara pe fata ventrala a vertebrei L5, pe fata ventrala sau pelvina a sacrului si se
termina la nivelul glomusului coccigian.
Pe traseul ei se poate anastomoza cu arterele sacrale laterale ale hipogastricei, dar
cele mai importante ramuri ale ei sub anastomoza sunt arterele lumbares IMAE inferioare,
care se termina in mm. Iliopsoas.
Pe traseul sacral al arterei, isi au originea ramuri transversale care vor patrunde in
gaurile sacrale anterioare.
34. Arterele iliace comune si externe. Artera iliaca interna - limite,

raporturi, ramuri
Artera iliaca comuna
Este ramura divergenta a aortei abdominale, situata in dreptul vertebrei L4-L5, care
urmareste marginea mediala a mm. Psoas in fascia caruia se gaseste nn. Genitofemural,
mergand oblic latero-inferior spre articulatia sacro-iliaca.
La acest nivel, iliaca comuna se imparte in artera iliaca externa ce continua directia
iliacei comune si artera iliaca interna(= hipogastrica) ce are un traseu caudal si medial.
38
Artera iliaca externa continua traseul iliacei comune de la bifurcatia sacro-iliaca

pana la ligamentul inghinal. De aici, ia numele de artera femurala.
Artera iliaca interna este un ram scurt de 3cm care se bifurca in multiple ramuri
pentru peretii pelvisului si viscerele pelvine.
Raporturile iliacei comune:
1. Cu ramurile venoase ce vor forma VCI.
2. Cu ureterul
3. Cu vasele ovariene
Raportul cu venele:
Vena iliaca comuna dreapta se gaseste lateral de artera. Vena iliaca comuna stanga
se gaseste medial de artera.
Raportul cu ureterul:
Ureterul drept incruciseaza arterele iliace la 1,5cm sub bifurcatia iliacei comune, pe
cand in partea stanga, ureterul stang incruciseaza iliaca comuna la 1,5cm deasupra
bifurcatiei. (Legea Luschka)
Raportul cu vasele ovariene:
In traseul vaselor catre ovar, incruciseaza arterele iliace comune alaturandu-se apoi
ramurilor iliace interne.
Artera iliaca externa
Se intinde de la articulatia sacro-iliaca spre ligamentul inghinal. Merge de-a lungul
mm.Psoas(pe marginea mediala a acestuia). Are raport cu femuralul cutanat lateral.
Patrunde sub ligamentul inghinal si aici se interpune ligamentul ileo-pectineu, care
desparte artera de mm. Psoas, moment in care devine femurala.
In ceea ce priveste raportul cu vena iliaca externa, aceasta este initial posterior de
artera, apoi medial.
Atat artera cat si vena, cat si vasele limfatice si ganglionii sateliti, se gasesc
subperitoneal.
Alte raporturi:
- In ambele parti cu ductul deferent(la barbat), in ambele parti cu ovarul(= fosa
ovariana la nulipare).
- In dreapta cu apendicele vermiform
- In stanga cu mezosigmoidul
Ramuri:
1. Artera circumflexa iliaca profunda.
Merge paralel cu lig. Inghinal, urcand pe spina iliaca antero-superioara, unde se divide
in:
- Un ram ascendent ce merge in interstitiul dintre mm. Transvers abdominal si mm.
Oblic intern(distribuindu-se acestora)
- Un ram anastomotic pentru ramura iliaca a arterelor ileolombare.
2. Artera epigastrica inferioara.
39
Vine in raport cu orificiul inghinal profund al canalului inghinal, facand o plica

preperitoneal = plica ombilicala laterala(prin reflectarea peritoneului).
Se imparte in urmatoarele ramuri:
- Aa. Cremasteriana, intalnita la vascularizatia testiculului
- Aa. Ligamentului rotund al uterului
- Un trunchi comun din care porneste un ram pubic ce se anastomozeaza cu acelasi
ram din partea opusa posterior de adminiculum liniei albe si un ram obturator, care
realizeaza o anastomoza importanta cu un ram din artera obturatoare, anastomoza
numita “Corona mortis” ce poate fi lezata in interventiile chirurgicale pentru hernia
femurala.
Dupa ce a emis ramurile enumerate, in continuare, urca posterior de mm. Drept
abdominal, initial in afara tecii dreptului abdominal, apoi, patrunde pe sub arcada Douglas
in teaca dreptului abdominal, pe fata posterioara a muschiului si se anastomozeaza prin
inosculatie(= cap la cap) cu artera epigastrica superioara, ram din toracica
interna(subclavie).
Artera iliaca interna(Hipogastrica)
Diviziune medio-caudala a arterei iliace comune cu lungime de 3cm, acoperita de
peritoneu.
Ca traseu, de la marginea mm. Psoas spre mm. Levator ani. Este insotita de vena
omonima situata posterior de artera.
Ramuri:
A. Ramuri parietale(pentru peretele pelvisului)
a. Artera Ileo-lombara
b. Artera Sacrala laterala
c. Artera obturatoare
d. Artera fesiera superioara
e. Artera fesiera inferioara
B. Ramuri viscerale(pentru viscerele pelvisului)
a. Artera ombilicala
b. Artera vezicala inferioara
c. Artera deferentiala(sau uterina la femeie)
d. Artera rectala medie
e. Artera rusinoasa interna
Impartirea clasica se face in 2 trunchiuri:
- Trunchiul posterior, numai parietal, format din aa. Iliolombara, sacrala laterala,
fesiera superioara
- Trunchiul anterior pentru restul(care sunt si parietale si viscerale)
40
35. Artera rusinoasa interna si nervul rusinos.

Nervul rusinos si plexul rusios
E anexa a plexului sacral. Originea in nervii sacrali S4 cu conexiuni S5 si S3. Astfel,
putem sa spunem ca este situat intre plexul sacral si coccigian, deoarece se uneste cu plexul
sacral prin anastomoza S3 si cu plexul coccigian prin anastomoza S5.
Topografic e in prelungirea plexului sacral, anterior de fibrele posterioare ale mm.
Levator ani si mm. Ischiococcigian.
Posterior de vasele sacrale laterale.
Ramurile:
- Musculare pentru Levator ani si Ischiococcigian
- Viscerale pentru viscerele pelvine: Rect si vezica urinara la barbat, ducand la
formarea nervilor hemoroidali medii(sau rectali medii) si vezical inferior; La
femeie, cu distributie spre rect, vezica urinara si vagina(nn.Vaginali).
Nn. Rusinos intern
Este ramura terminala a plexului rusinos. Iese din pelvis prin orificiul infrapiriform,
formand cu vasele rusinoase interne un MNV.
Inconjura spina ischiadica, patrunde in fosa ischio-rectala pe fata laterala a ei, unde
fascia mm. Obturator intern se dedubleaza formand canalul ALCOCK.
In fosa ischio-rectala da nastere nn. Hemoroidal inferior, ce se distribuie mm.
Sfincter anal extern si tegumentului perineului prin nn. Perineal.
Nn. Perineal e continuarea nn. Rusinos intern, da fibre motorii pentru mm.
perineului:
- Mm. transvers superficial al perineului
- Mm. transvers profundal perineului
- Mm. ischiocavernos
- Mm. bulbospongios
Dupa aceste ramuri, se divide si in ramuri secundare:
- O ramura superficiala, care merge la tegumentul din perineul anterior(scrot sau
labii mari)
- O ramura profunda, care se distribuie corpilor cavernosi, luand denumirea de nn.
Dorsal al penisului sau nn. Dorsal al clitorisului
Artera rusinoasa interna
Artera pudendala. Important ram al hipogastricei, este un ram profund, ce paraseste
pelvisul prin orificiul infrapiriform, avand medial manuchiul fesier inferior, ischiadicul,
cutanat femural posterior.
Inconjura spina ischiadica, reintra in pelvis prin mica incizura ischiadica si ajunge in fosa
ischio-rectala. Aici, impreuna cu nervul si vena satelita formeaza MNV rusinos intern,
ssituandu-se intr-o dedublare a fasciei muschiului obturator intern numit canal Alcock.
De aici, se distribuie la elementele fosei ischio-rectale si la perineu.
Ca ramuri, da:
41
- Artera rectala inferioara, ce se distribuie portiunii anale a rectului si tegumentului

circum-anal.
- Pentru perineu, strabatand fosa ischio-rectala da ramul perineal si ramul
penian/clitoridian
Artera perineala urmeaza traseul mm. transvers superficial al perineului, se
indreapta spre linia mediana a perineului, de unde face o crosa spre mm. Bulbocavernos.
Vascularizeaza mm. transvers si bulbocavernos si se indreapta spre radacina
clitorisului/penisului.
Din locul unde realizeaza o crosa, emite niste ramuri mai superficiale, anume, la
barbat, arterele scrotale posterioare pentru tegumentul postero-inferior al sacului
scrotal.
La femeie, arterele labiale postereioare, pentru portiunea posterioara, comisurala a
labiilor mari.
Artera peniana la femeie e clitoridiana, fiind continuarea arterei rusinoase interne.
Din aria triunghiului urogenital se imparte in:
- Artera uretrala
- Ramul bulbului uretral
Artera uretrala
Patrunde in mm. Bulbocavernos pana la nivelul bulbului uretrei(bulbului vaginal la
femeie) si ramura bulbului uretral se continua pana la nivelul uretrei membranoase.
Artera peniana/clitoridiana se termina in 2 ramuri:
- Artera profunda a penisului/a clitorisului
- Artera dorsala a penisului/a clitorisului
Important la barbat, aceasta vascularizatie, astfel ca artera profunda a penisului strabate
albugineea corpului cavernos, patrunde pe fata mediala a acestuia, trimite un ram recurent
pe fata dorsala a corpului cavernos si se continua in grosimea corpilor cavernosi,
vascularizandu-i in totalitate.
Artera dorsala a penisului
Strabate ligamentul suspensor al penisului, fiind simetrica , artera se aseaza in santul
dintre cei 2 corpi cavernosi, flancand vena dorsala a penisului, care este unica. Dau ramuri
pentru corpii cavernosi, care strabat albugineea, ajungand pana la coroana glandului unde
se anastomozeaza din arcul anastomotic, plecand ramuri pentru gland si preput.
36. Plexul celiac si plexul aortic. Implicatii clinice

Plexul Solar(sau celiac)
Este cel mai mare plex vegetativ din organism. Este dispus retroperitoneal in dreptul
vertebrelor T12-L2.
Are 3 perechi de ganglioni uniti intre ei si cu aferente si eferente simpatice si
parasimpatice. Aceste perechi de ganglioni sunt situate in apropierea ramurilor importante
ale aortei abdominale:
- Trunchi celiac
42
- Artera mezenterica superioara

- Arterele renale
Ganglionii plexului:
I. Ganglionii semilunari – se gasesc de o parte si de alta a trunchiului celiac in
regiunea celiaca a lui Lushka.
Exista un ganglion semilunar drept, inter-aortico-cav si unul stang pre si latero-aortic.
Acesti ganglioni sunt uniti prin fibre interganglionare. Se spune ca ganglionul drept este mai
voluminos.
Aferente: In unghiul intern al ganglionilor vin ramuri parasimpatice din nervul Vag drept
= trunchiul vagal posterior.
In unghiul extern sosesc fibre simpatice din nervul splanhnic mare(T5-T9).
In convexitatea ganglionului sosesc fibre ale nervului splanhnic mic(T9-T10).
Splanhnicii mic si mare contin fibre preganglionare ce ajung la ggl. plexului solar.
O particularitate, in concavitatea ggl. semilunar drept vin fibre ale nn. Frenic drept, care
vor aduce fibre simpatice ale ansei frenico-stelate.
Aferentele ganglionilor vor forma 2 anse nervoase:
- Ansa memorabila Wrisberg(dreapta)
- Ansa Laignel-Lavastiine(stanga)
Distributie:
Pe ramurile trunchiului celiac = eferente, pe calea arterei gastrice stangi, hepatice,
splenice si chiar pe ramul parietal frenic, rezultand plexuri secundare dupa cum urmeaza:
1. Plexul Hepatic – format din fibre vegetative ce merg periarterial cu aa. Hepatica
comuna si apoi proprie, cu distributie pentru(in general in zona duodeno-
pilorica):
- Ficat
- Cai biliare
- Vezicula biliara
- Regiunea duodeno-pilorica
Dupa abordarea hilului hepatic il putem diviza in plex hepatic anterior si posterior.
2. Plexul Gastric – Filetele merg pe artera gastrica stanga, se numeste coronaro-
stomahic(nomenclatura chirurgicala), unde vor veni si fibre ale nervului vag
stang, inervand vegetativ stomacul.
Din vagul stang pornesc ramuri gastrice anterioare si din vagul drept, ramuri
gastrice posterioare.
3. Plexul Pancreatic – Ia nastere din fibrele vegetative ce merg pe calea arterei
splenice.
Plexul pancreatic se va situa atat la nivelul capului pancreasului, cat si corpului si
cozii pancreasului, anastomozandu-se cu plexul hepatic, plexul duodenal derivat din plexul
mezenteric superior si cu plexul aortic (situat inter-mezenteric).
4. Plexul Splenic - Este distributia fibrelor vegetative tot pe calea arterei splenice
pentru splina, stomac, coada pancreasului.
43
5. Plexul frenic – Este situat pe calea arterelor frenice inferioare, sunt eferente ale
ganglionilor semilunari, se distribuie diafragmului, esofagului(in portiunea
diafragmatica, vv. Cave inferioare in portiunea diafragmatica si da ramurii
pentru plexul Adrenal(al glandei suprarenale).
II. Ganglionii mezenterici superiori
Se gasesc la originea arterei mezenterice superioare de o parte si de alta a originii ei, in
general 2, uniti prin fibre interganglionare in jurul originii arterei AMS dand aspectul unei
haltere.
Uneori sunt 3-4 ganglioni, situati in jurul originii arterei mezenterice superioare, legati
circular prin fibre interganglionare.
Aferente: Sunt de la ceilalti ganglioni(semilunari) si de la nn. Splanhnic mic.
Cei doi ganglioni vor forma plexul mezenteric superior si se distribuie(eferente)
perivasculari pe ramurile AMS pentru intestin subtire, cec, apendice, colon ascendent,
flexura colica dreapta, 2/3 din colonul transvers(teritoriul AMS).
Distributia poarta numele de plexuri secundare, iar caudal, plexul mezenteric superior
se va continua(da fibre) spre plexurile: Renal, suprarenal, aortic, mezenteric inferior si
spermatic.
III. Ganglionii aortico-renali
Sunt 2, unul pentru fiecare artera renala, situati subarterial, la jumatatea distantei dintre
origine si hilul renal.
Medial de acesti ganglioni se mai gaseste un ganglion vegetativ suplimentar, ganglionul
lui Hirschfeld.
Aferente: De la nervul splanhnic mic si de la nervul Splanhnic inferior(T11). Aduce fibre
simpatice.
Inervatia parasimpatica provine de la ganglionii de deasupra.
Astfel se formeaza plexuri vegetative a caror eferente merg peri si juxtarenal pe calea
arterelor renale pentru:
- Capsula renala
- Hilul renal
- Ramul pielo-ureterale pentru bazinet si ureter precum juxtarenal pentru suprarenala
- Pentru ovar si testicul
De asemenea pornesc fibre pentru ganglionul intermezenteric = aortic si plexul
mezenteric inferior.
37. Plexul hipogastric. Implicatii clinice

Plexul Hipogastric
Este considerat ca legatura intre plexul solar si inervatia organelor pelvine. Primeste
aferente din plexurile: Mezenteric superior, mezenteric inferior, aortic + simpaticul latero-
vertebral lombo-sacral
44
Toate aceste fibre formeaza in regiunea termino-aortica nervul presacrat = plex

hipogastric superior, care coboara peste promontoriu si ajunge in pelvis unde se imparte in
2 ramuri ce poarta numele de nervi hipogastrici(sau splanhnici pelvini).
Traseul acestor nervi este de la sacru pana la pubis pe calea lamelor sacro-recto-
genito-pubiene. Se mai numesc(lamele) parangiul hipogastricei = lama conjunctiva ce
inconjoara artera formand o teaca.
Acesti nervi ce se numesc nn. Hipogastrici sau splanhnici pelvini coboara de-a lungul
arterei hipogastrice(iliace interne) si a ramurilor ei si acolo unde pornesc ramurile viscerale
arteriale se situeaza un ganglion vegetativ. Acest ganglion se numeste Lee Franken-Heuser,
unde se face sinapsa, alcatuind plexul hipogastric inferior, care primeste ca aferente(pe
langa splanhnicii pelvini):
- Parasimpaticul sacrat S2-S4 ce alcatuiesc plexul erector a lui Ecrart.
- Lantul laterovertebral sacrat(tot S2-S4) simpatic.
Acest plex(hipogastric inferior) va trimite plexuri secundare pentru organele pelvine, si
anume:
- La ambele sexe va forma plexul vezical si plexul rectal
Plexul vezical e situat latero-vezical si imbracand vezica urinara(inconjurand) se va
distribui: intravezical, ureteral si uretral.
Ramurile intravezicale se va situa in stratul submucos si muscular al vezicii urinare,
iar la nivelul trigonului vezical, aceste fibre intalnesc ganglioni vegetativi multipli.
Plexul hemoroidal mijlociu(pentru rect), deoarece fibrele merg pe artera rectala medie.
Distributia la rect este pentru peretii si musculatura neteda a rectului, acest plex
anastomozandu-se cu plexul hemoroidal superior.
- La barbat, avem plexul prostatic situat dorso-lateral de prostata cu distributie
pentru prostata, vezicule seminale si ducte deferente.
De mentionat ca de la acest nivel pornesc fibre si spre plexul cavernos.
- La femeie, plexul utero-vaginal care e strans legat de cervixul uterin si de vagina, la
nivelul colului uterin se gaseste un ganglion vegetativ pentru sinapsa, iar la nivelul
uterului, fibrele vegetative patrund in musculatura uterina, distribuindu-se uterului,
vaselor uterine si dand ramuri pentru plexul cavernos al clitorisului.
38. Vena cava inferioara: limite, raporturi, afluenti

Vena cava inferioara
Aduna sangele venos din:
- Membrele inferioare
- Bazin
- Perete abdominal
- Viscere(Ovare sau testicule, rinichi, glande suprarenale, ficat)
Este un vas cu un calibru de 2.5-3cm si o lungime de 22-25cm. Pe traseu are inegalitati,
traseul este dinspre inferior spre superior, inegalitatile se numesc sinusuri CALORI, unul
situat in dreptul varsarii venelor renale si altul in portiunea diafragmatic a VCI.
45
Situatie: retroperitoneal, anterior si la dreapta coloanei vertebrale, flancata pe toata

lungimea ei la stanga de aorta descendenta abdominala.
Originea: In dreptul vertebrelor L4-L5 prin confluarea venelor iliace comune, in unghiul
carora se deschide vena sacrala medie, avand la formare un raport important, incrucisarea
anterioara a arterei iliace comune drepte.
Traiect: Ascendent, trecand prin regiunea abdominala, retroperitoneal subhepatic si
apoi retrohepatic in regiunea diafragmatica in hiatusul VCI in raport cu centrul tendinos al
diafragmei.
Ultima portiune toracala, initial extrapericardica si in final intrapericardic cu deschidere
in atriul drept, deci are o portiune mediastinala.
Raporturi:
Posterior:
- Coloana vertebrala toracolombara
- Mm. Psoas drept
- Lantul simpatic paravertebral drept lombar
- Ramuri lombare parietale drepte ale aortei abdominale
- Artera renala dreapta
- Stalpul drept al diafragmei
Anterior(dinspre origine spre varsare):
- Peritoneul parietal posterior(in general)
- Radacina mezenterului cu vasele mezenterice superioare
- Ansele jejunale prin intermediul peritoneului
- Artera testiculara/ovariana dreapta
- Duodenul III
- Capul pancreasului cu arcada vasculara de la nivelul capului
- Coledocul si artera retroduodenala(merg retropancreatic si apoi in raport cu cava)
- Hiatusul Winslow si vestibulul bursei omentale
- Ficatul – Impresiunea VCI
Lateral in dreapta:
- Ureterul drept
- Hilul rinichiului drept
- Duodenul II
- Vasele testiculare/ovarriene drepte
- Ganglioni limfatici
In stanga
- Aorta abdominala
- Ganglioni limfatici
- Ganglion nervos important = Ganglionul celiac stang, care se situeaza inter aortico-
cav
Afluenti
a. Afluenti parietali
46
b. Afluenti viscerali
Afluentii parietali
- Vv. Frenice inferioare
- Vv. Lombare
- Vv. Sacrala medie
Afluentii viscerali
- Vv. Hepatice
- Vv. Renale
- Vv. Spermatice drepte(testiculara/ovariana)
- Vv. Suprarenale
39. Anatomia functionala a ficatului. Implicatii clinice

Ficatul este un organ parenchimatos intraperitoneal, situat in etajul supramezocolic
al cavitatii peritoneale.
Ficatul are rol in formarea si secretia bilei care intervine in procesul de digestie prin
emulsionarea grasimilor.
Sistemul de canale prin care bila este condusa in duoden, constituie caile biliare
extrahepatice.
Pe langa rolul in producerea bilei, ficatul intervine in metabolismul intermediar al
glucidelor, proteinelor si lipidelor, detoxifica organismul transformand unele substante
toxice in compusi nenocivi pe care ii elimina. Sintetizeaza proteine plasmatice printre care si
unii factori ai coagularii.
Rolul atat de complex in cadrul proceselor metabolice este ilustrat si prin situatia
ficatului in cadrul aparatului circulator:
Vascularizatia nutritiva a ficatului este asigurata de artera hepatica, ramura din
trunchiul celiac.
Topografic, i se descriu doua parti: artera hepatica comuna si artera hepatica
proprie, limita dintre cele doua fiind constituita de emergenta arterei gastro-duodenala.
Artera hepatica comuna are traiect retroperitoneal, orizontal si la drepata, paralel cu
marginea superioara a pancreasului.
Trece anterior de pilierul diafragmatic drept, vena cava inferioara si pe flancul stang
al venei porte.
La limita dintre portiunea peritoneala si cea extraperitoneala a duodenului superior,
se desprinde artera gastro-duodenala, iar artera hepatica isi schimba directia devenind
ascendenta si ia numele de artera hepatica proprie.
In traiectul sau din artera hepatica comuna se desprind ramuri colaterale:
- Artera pancreatica medie, care este inconstanta si poate inlocui artera
pancreatica dorsala, participind la vascularizatia capului si corpului pancreasului.
- Artera gastro-duodenala, care trece posterior de duodenul superior, unde da
ramurile care participa la formare arcadelor arteriale ale capului pancreasului si
artera gastro-epiploica dreapta, care participa la formarea arcadei arteriale a
marii curburi a stomacului.
Artera hepatica proprie patrunde intre foitele ligamentului hepato-duodenal,
alaturandu-se celorlalte elemente ale pediculului hepatic.
47
In aceasta portiune este insotita de plexul hepatic anterior si are raport posterior cu
vena porta iar la dreapta cu calea biliara principala si canalul cistic.
In traiectul sau, din artera hepatica proprie se desprind ramuri colaterale:
- Artera gastrica dreapta, care ia parte la formarea arcadei arteriale a micii curburi
a stomacului
- Artera cistica lunga, care vascularizeaza caile biliare extrahepatice
In apropierea hilului hepatic se imparte in cele doua ramuri terminale, arterele
lobare dreapta si stanga.
Artera lobara dreapta este mai voluminoasa si mai lunga decat cea stanga. Are
traiect spre dreapta, tracand anterior de ramura dreapta a venei porte si posterior de
canalul hepatic comun.
Dupa incrucisarea cu canalul hepatic drept, artera strabate trigonul bilio-hepatic
Budde, delimitat la drepta de canalul cistic, la stanga de canalul hepatic si superior de fata
viscerala a ficatului.
La nivelul extremitatii drepte a hilului, artera lobara dreapta se imparte in doua
ramuri segmentare:
- Artera segmentara anterioara care se imparte in artera subsegmentara
superioara si artera subsegmentara inferioara
- Artera segmentara posterioara care se imparte in artera subsegmentara
Din artera lobara dreapta se desprinde si artera pentru procesul caudat al lobului
caudat.
Artera lobara stanga este mai subtire si mai scurta, trece anterior de ramura stanga a
venei porte si la stanga canalului hepatic stang.
La nivelul extremitatii stangi a hilului, artera lobara stanga se imparte in doua ramuri
segmentare:
- Artera segmentara laterala care se imparte in artera subsegmentara
- Artera segmentara mediala care se imparte in:
o 4 ramuri, 2 superioare si 2 inferioare, pentru lobul patrat
o 1 ramura pentru procesul papiular al lobului caudat
Exista 3 vene hepatice (dreapta, medie si stanga) care dreneaza sangele de la ficat in
vena cava inferioara.
Venele hepatice sunt asezate in planurile care separa ficatul in 2 lobi si lobii in
segmente (cele 3 scizuri portale: medie, dreapta, stanga), asezarea lor fiint intersegmentara.
Vena hepatica dreapta este asezata in planul frontal care separa cele 2 segmente ale
lobului drept. Ea dreneaza segmentul posterior (segmentele VI si VII) si subsegmentul
superior al segmentului anterior (segmentul VIII).
Vena hepatica medie este asezata in planul sagital care separa cei 2 lobi hepatici. Ea
dreneaza subsegmentele inferioare ale segmentelor anterior (segmentul V) si medial (1/2
inferioara a segmentului IV).
Vena hepatica stanga este asezata in planul sagital care separa cele 2 segmente ale
lobului stang. Ea dreneaza segmentul lateral (segmentele II si III) si subsegmentul superior al
segmentului medial (1/2 superioara a segmentului IV).
La nivelul ficatului mai exista un numar de vene mici care dreneaza, direct in vena
cava, lobul caudat.
48
Vascularizatia functionala a ficatului este asigurata de vena porta care transporta

sange incarcat cu substante absorbite la nivelul tubului digestiv si produsii de degradare ai
hemoglobinei de la splina.
Vena porta se formeaza posterior de colul pancreasului, in dreptul discului
intervertebral L1-L2, prin unirea ramurilor sale de origine, vena mezenterica superioara,
vena lienali si vena mezenterica inferioara.
Vena porta prezinta 3 portiuni:
- Portiunea retro-pancreatica in care trunchiul venei porte are traiect oblic,
ascendent spre dreapta, continuand directia venei mezenterice superioare.
- Portiunea retro-duodenala
- Portiunea ligamentara care este situata intre foitele ligamentului hepato-
duodenal si participa la formarea pediculului hepatic.
In apropierea hilului hepatic vena porta se imparte in cele 2 ramuri terminale,
ramurile lobare stanga si dreapta:
Ramura lobara dreapta este mai voluminoasa si mai scurta, continuand trunchiul
venei porte. Trece posterior de artera lobara dreapta si de unirea celor 2 canale hepatice. La
nivelul extremitatii drepte a hilului ,ramura lobara dreapta a venei porte se imparte in 2
ramuri segmnetare:
- ramura segmentara anterioara care se imparte in ramura subsegmentara
superioara si ramura subsegmentara inferioara
- ramura segmentara posterioara care se imparte in ramura subsegmentara
superioara si ramura subsegmentara inferioara
Din ramura lobara dreapta se desprinde si ramura pentru procesul caudat al lobului
caudat.
Ramura lobara stanga este mai subtire si mai lunga, are originea in apropierea
extremitatii drepte a hilului si prezinta 2 segmente, care fac intre ele un unghi de 900
- segment transversal, situat in profunzimea hilului, posterior de ramura
stanga a arterei hepatice proprii
- segment ombilical, situat in profunzimea santului ligamentului rotund,
superior de ligamentul rotund si inferior de vena hepatica stanga.
Din segmentul transversal al ramurei lobare stangi se desprind 2 ramuri pentru
procesul papilar al lobului caudat.
De pe flancul stang al segmentului ombilical, se desprind 2 ramuri pentru segmentul
lateral al lobului stang:
- ramura subsegmentara superioara, care se desprinde la originea portiunii
ombilicale
- ramura subsegmentara inferioara, care se desprinde in partea terminala a
portiunii ombilicale.
De pe flancul drept al segmentului ombilical se desprind 4 ramuri pentru lobul
patrat (subsegmentul inferior al segmentului medial al lobului stang).
Unitatea structurala si funtionala a ficatului este lobul hepatic.
In functie de elementele anatomice folosite ca reper se disting 3 concepte: lobulul
clasic, portal si acinul hepatic.
Lobulul clasic reprezinta aria din parenchimul hepatic al carei sange este drenat intr-
o vena centrolobulara, fiecare avand o forma prismatica hexagonala. Fiecare lobul hepatic
este centrat de vena centrolobulara (vena hepatica terminala) in jurul careia sunt dispuse
radiar placi sau lame de hapatocite (cordoane celulare Remack).
49
Placile sunt perforate, se ramifica, iar ramificatiile se anostomozeaza dand structura

labirintica a lobulului hepatic.
Pe sectiune, lobul hepatic clasic are forma unui poligon, cu vena centrolobulara in
cetru, iar in unghiuri se afla spatiile portale Kiernan. Un spatiu portal contine triada portala
formata din: vena interlobulara, aretera interlobulara, canal biliar interlobular, vase
limfatice si fibre nervoase.
Lobulul portal reprezinta aria din parenchimul hepatic al carei bila este pastrata intr-
un canal biliar din spatiul portal.
Pe sectiune, are forma triunghiulara, in centru prezinta un spatiu portal Kiernan, iar
in fiecare unghi o vena centrolobulara.
Acinul hepatic reprezinta aria din parenchimul hepatic tributara aceleiasi
vascularizatii, respectiv aceluiasi canal biliar.
Are forma romboidala, alcatuit din 2 arii triunghiulare adiacente prin baza. Este
centrat de o ramura terminala a arterei hepatice si venei porte.
Axul lung al acinului uneste 2 vene centrolobulare, iar axul scurt uneste 2 sapatii
portale.
Din punct de vedere al activitatii metabolice, acinul hepatic prezinta 3 zone:
1. Periportala, cea mai apropiata de vasele aferente
2. Zona intermediara
3. Zona din jurul venei centrolobulare
40. Anatomia functionala a splinei. Implicatii clinice (pozitionarea

organului fata de axul functional portal)
Splina are rol in:
- Hemodinamica, prin capacitatea de a stoca sange (in sinusurile venoase) si a-l
elimina, prin contractia capsulei, in circulatie.
- Hematopoeza, in perioada fetala
- In hemoliza (”cimitirul hematiilor”), prin pulpa rosie
- Rol imunologic, la nivelul pulpei albe, prin producerea de plasmocite si prin
incarcarea macrofagica.
Parenchimul splenic este reprezentat de pulpa alba si pulpa rosie.
Pulpa alba a splinei este alcatuita din tecile limfoide si nodulii sau foliculii limfatici
(corpusculi Malpighi). Tecile limfoide sunt situate in jurul ramurilor arterelor trabeculare.
Corpusculii Malpighi sunt situati in special la nivelul zonelor de ramificare ale
arterelor pulpare. Numeroase ramuri ale arterelor trabeculare patrund in centrul acestor
noduli (artere centronodulare).
Sub influenta limfocitelor T, limfocitele B se transforma in plasmocite. Acestea ajung
in pulpa rosie unde produc anticorpi.
Pulpa rosie a splinei este alcatuita din:
- Ramificatiile terminale ale arterelor pulpare – arterele penicilate, care
prezinta o teaca reticulata
- Capilarele glumare, ramificatii ale arterelor penicilate
- Sinusurile venoase, originea sistemului venos splenic
- Cordoanele splenice Bilroth, reprezentate de cordoane celulare bogate in
macrofage.
Splina este vascularizata de artera splenica.
50
Artera splenica este cea de-a 3 ramura a trunchiului celiac, prezentand calibru mai
mare fata de artera gastrica stanga si hepatica comuna.
De la nivelul originii sale, are un traiect catre stanga in relatie stransa cu marginea
superioara a pancreasului. Prezinta un traiect sinuos accentuat, iar in functie de relatia sa
cu marginea superioara a pancreasului prezinta 3 segmente:
- Segment suprapancreatic – este reprezentat de prima portiune a arterei, de
la origine pana la marginea superioara a corpului pancreatic. De la acest nivel
se desprinde in mod obisnuit artera pancreatica dorsala
- Segmentul retropancreatic – este situat posterior de corpul pancreasului, in
apropierea marginii superioare. Din ea se desprinde artera pancreatica mare,
precum si alte ramuri pentru corpul pancreatic.
- Segmentul prepancreatic se afla situat anterior de coada pancreasului,
impreuna cu care se afla situat in ligamentul renolienal. De la acest nivel se
desprinde artera cozii pancreasului.
In hilul splinei artera spelnica se imparte in doua trunchiuri terminale (superior si
inferior). Fiecare trunchi se imparte in cate o ramura polara si mezolienala. Aceste ramuri se
distribuie segmentelor splenice. Astfel, splina prezinta 4 segmente: polar superior,
mezolienal superior, mezolienal inferior si polar inferior.
In hilul splenic artera splenica poate da 2 sau 3 ramuri care se impart apoi in 4 sau 5
ramuri segmentare.
Intre ramurile segmentare se realizeaza anastomoze putine. Pe aceasta idee se
bazeaza splenectomiile partiale, in care se rezeca unul, doua sau trei segmente splenice.
Din portiunea terminala a arterei splenice se desprind si arterele gastrice scurte si
artera gastroepiploica stanga.
Drenajul venos al splinei se face prin vena splenica. Aceasta se formeaza in hilul
splinei prin confluenta a 2-3 trunchiuri venoase. Ea are traiect posterior de coada si corpul
pancreasului, inferior de artera lienala. Spre deosebire de artera, vena spelnica are un
traiect rectiliniu. In mod obisnuit, se gaseste intr-un sant pe fata posterioara a pancreasului,
dar poate fi inglobata in parenchimul pancreatic.
Vena splenica se uneste cu vena mezenterica inferioara si superioara pentru a forma
vena porta. In hipertensiunea portala, vena splenica prezinta un calibru mult crescut si
presiunea crescuta de la nivelul ei genereaza splenomegalia. In hipertensiunea portala vena
splenica poate fi anastomozata cu vena renala stanga pentru a se devia sangele din vena
porta spre vena cava.
41. Anatomia functionala a pancreasului. Implicatii clinice

Pancreasul este o glanda mixta cu componenta endocrina si exocrina, acoperit de
tesut conjunctiv de la nivelul caruia pornesc spre interior septuri ce delimiteaza lobuli.
Componenta exocrina este o glanda acinara compusa, formata din acini serosi, fara
ducte striate dar cu canalicule intercalate (care patrund pana in lumenul structurilor
acinare). La acest nivel canaliculele prezinta celule centro-acinare.
Pancreasul exocrin este responsabil de de secretia sucului pancreatic care contine
enzime cu rol foarte important in digestie. De aceea, multe dintre disfuntiile pancreasului se
caracterizeaza printr-un sindrom dispeptic.
Acinii pancreatici sunt inconjurati de o membrana bazala si o retea de fibre de
reticulina. Sunt formati din celule seroase, de forma conica pe sectiune transversala, dispuse
51
in jurul unui lumen ingust. Celulele prezinta un pol apical acidofil (datorita secretiei proteice)
si un pol bazal bazofil.
Componenta endocrina a pancreasului este reprezentata de insulele Langerhans
incluse in parenchimul exocrin. Insulele sunt formate din mase de celule rotunde sau
poligonale separate prin capilare sanguine. Celulele pot fi de 4 tipuri:
A.secretoare de glucagon( hormon hiperglicemiant)
B.secretoare de insulina (hormon hipoglicemiant)
D.secretoare de somatostatina
F.rare, ce produc polipetidul pancreatic
Predominante sunt celulele B (70%), dispuse in special in regiunea centrala a insulei.
Acestea contin granule formate din cristale de insulina si Zn.
Celulele de tip A sunt dispuse periferic si contin granule de forma regulata, la nivelul
carora se gaseste central produsul de secretie – glucagonul.
Atat celulele A cat si celulele B, fiind secretoare de proteine, prezinta o ultrastructura
specifica celulelor cu sinteza polipetidica (nucleu rotund central, polaritate bine definita,
RER si complex Golgi bine dezvoltate si granule secretorii).
Sistemul canalicular pancreatic este reprezentat de canale intralobulare, legate prin
canale intercalare (Boll) de acinii pancreatici. Canalele intercalare sunt tapetate de epiteliu
cubic, cele interlobulare de epiteliu simplu cilindric, iar cele mari Wirsung si Santorini sunt
captusite cu epiteliu bistratificat.
Vascularizatia
Capul pancreatic prezinta o vascularizatie unitara impreuna cu duodenul II si III.
Vascularizatia este asigurata de doua arcade arteriale pancreatico-duodenale asezate
pe fetele anterioara si posterioara ale capului pancreatic.
Arcada pancreatico-duodenala anterioara se formeaza prin anastomoza arterei
pancreatico-duodenale antero-superioare (sau artera supraduodenala superioara- ram
terminal al arterei gastroduodenale) cu ramul anterior al arterei pancreatico-duodenale
inferioare ( ram al arterei mezenterice superioare)
Arcada pancreatico-duodenala posterioara se formeaza prin anastomoza arterei
pancreatico-duodenale postero-superioare ( sau retroduodenala- ram al arterei
gastroduodenale) cu ramul posterior al arterei pancreatico-duodenale inferiore (ram al
arterei mezenterice superioare).
Artera pancretico-duodenala postero-superioara se desprinde din artera
gastroduodenala in traiectul acesteia posterior de duodenul I. in traiectul ei, aceasta trece
anterior de canalul coledoc, il ocoleste, pentru ca apoi sa il incruciseze pe fata posterioara.
Din aceste arcade se desprind ramuri care vor vasculariza capul pancreatic si
duodenul.
Corpul si coada pancreasului prezinta o vascularizatie individuala, provenita din 3
surse arteriale: artera pancreatica dorsala, artera pancreatica mare si artera cozii
pancreasului. Toate aceste ramuri se desprind din artera splenica.
Artera pancreatica dorsala se desprinde din artera splenica in apropierea originii
acesteia. In traiectul ei coboara pe fata posterioara a corpului spre marginea inferioara. Se
imparte in 3 ramuri: 2 drepte si una stanga. Ramurile drepte se vor anastomoza cu arcadele
pancreatico-dudodenale anterioara si posterioara. Ramura stanga se va numi artera
pancreatica inferioara. Eas are traiect catre stanga pe marginea inferioara a corpului
pancreatic si se va anastomoza cu artera cozii pancreasului.
52
Artera pancreatica mare se desprinde din artera splenica la unirea a 2/3 drepte cu
1/3 stanga a pancreasului. Artera coboara pe fata posterioara a corpului pancreatic si se
imparte in ramurile dreapta mijlocie si stanga, toate terminandu-se in artera pancreatica
inferioara.
Artera cozii pancreasului se desprinde in hilul splinei din ramurile terminale ale
arterei splenice. De la origine are traiect descendent si spre dreapta, pe fata anterioara a
cozii pancreatice. Se anastomozeaza cu artera pancreatica inferioara.
Venele pancreasului sunt omonime arterelor si dreneaza in vena splenica, vena
mezenterica superioara si vena porta.
42. Anatomia functionala a cailor biliare. Implicatii clinice

43. Anatomia functionala a tubului digestiv. Implicatii clinice
44. Uterul si tubele uterine. Anatomie functionala si implicatii clinice
45. Anatomia functionala a organelor erectile. Implicatii clinice
53
II.
1. Cavitatea peritoneala – delimitare, impartire. Pozitia organelor
fata de peritoneu- implicatii clinice. Plici și ligamente peritoneale.
Fundul de sac Douglas- delimitare, palpari, implicatii clinice.
Cavitatea peritoneala este spatiul virtual dintre foitele parietala, viscerala și
mezenteriala ale peritoneului. Este cea mai mare cavitate seroasa a corpului, adapostind
organele peritoneale invelite in foita viscerala a peritoneului.
Cavitatea peritoneala abdominala este impartita intr-o cavitate peritoneala mare și
una mica =bursa omentala. Aceasta compartimentare apare in viata intrauterina prin rotirea
unor parti ale intestinului primitiv și a celor 2 mezouri ale sale ( mezenter ventral și comun
dorsal) spre dreapta.
Cavitatea peritoneala este impartita de colonul transvers și mezecolonul transvers
intr-un etaj abdominal superior= etaj supramezocolic= partea supracolica a cavitatii
peritoneale, iar sub colonul transvers și mezocolonul sau se gaseste etajul abdominal
inferior= etaj inframezocolic= partea infracolica a cavitatii peritoneale.
Etajul supramezocolic este delimitat de colonul transvers și mezocolonul transvers
(inferior) și de cupola diafragmatica(superior). La nivelul sau sunt asezate ficatul, cea mai
mare parte a cailor biliare, esofagul abdominal, stomacul și splina.
Etajul inframezocolic este limitat superior de colonul și mezocolonul transvers și se
continua inferior cu cavitatea pelvina. Acest etaj este impartit la randul sau de catre
mezenter, colonul ascendent și descendent in 4 spatii (firide): mezenterico-colic drept și
stang, parieto-colic drept și stang.
Spatiul mezenterico-colic drept este delimitat medial de mezenter și lateral de
colonul ascendent. Are forma triunghiulara, cu varful situal la unghiul ileocecal și baza la
colonul transvers. Acest spatiu nu comunica cu excavatia pelvina, astfel ca, o colectie
lichidiana nu va fi drenata printr-un tub introdus la nivelul excavatiei.
Spatiul mezenterico-colic stang este delimitat medial de mezenter și lateral de
colonul descendent. Are forma triunghiulara, cu baza ce comunica larg cu pelvisul și varful la
flexura colica stanga.
Santul parieto-colic drept este limitat de colonul descendent și peretele abdominal.
De la nivelul sau colectiile lichidiene subfrenicestangi pot drena catre excavatia pelvina.
Cavitatea peritoneala mica (bursa omentala) reprezinta o portiune inchisa „in fund
de sac”, situata posterior de stomac. Comunica cu marea cavitate peritoneala prin
intermediul orificiului epiploic Winslow.
Pozitia organelor fata de peritoneu
In functie de raportul lor cu peritoneul, organele abdominale se impart in organe
intraperitoneale ( acoperite in totalitate de peritoneu) și extraperitoneale ( situate in afara
cavitatii peritoneale și acoperite doar partial de peritoneu).
Din punct de vedere al definitiei anatomice, organele intraperitoneale sunt scoperite
de peritoneu „in cea mai mare parte” iar singurul organ cu adevarat intraperitoneal este
ovarul.
Organele extraperitoneale pot fi sutate in spatiul retroperitoneal, pelvis-
subperitoneal sau preperitoneal.
Organele retroperitoneale se impart in organe primar sau secundar retroperitoneale.
54
Organele primar retroperitoneale se dezvolta inafara cavitatii peritoneale in perioada

intrauterina și raman la acest nivel: aorta, vena cava inferioara, rinichii, ureterele.
Organele secundar retroperitoneale sunt situate in viata intrauterina initial
intraperitoneal iar in cursul dezvoltarii se vor alipi peretelui posterior abdominal și vor
deveni organe retroperitoneale secundare: duodenul, pancreasul, colonul ascendent și
descendent.
Organele secundar retroperitoneale sunt cele care prezinta fascie de coalescenta
(duodenopancreatica TREITZ, colonul ascendent- TOLDT 1, colonul descendent- TOLDT 2).
Plici și ligamente peritoneale
Peritoneul adera intim la organele abdominale și formeaza ligamente, mezouri, fascii
de coalescenta și plici.
Ligamentele peritoneale leaga 2 organe abdominale intre ele sau un organ
abdominal de peretele abdominal: ex- ligamentul gastro-colic leaga stomacul de colonul
transvers, ligamentul gastro-splenic leaga stomacul de splina, ligamentul reno-lienal leaga
splina de rinichiul stang.
Mezourile peritoneale leaga organele abdomkinale de peretele posterior abdominal.
Sunt mai lungi și confera mobilitate organelor intraperitoneale: ex- mezocolonul transvers
leaga colonul transvers de peretele posterior abdominal, mezocolonul sigmoid leaga colonul
sigmoid de peretele posterior abdominal.
Fasciile de coalescenta apar la nivelul organelor secundar retroperiotneale, prin
alipirea lor la peretele posterior abdominal: ex- fascia de coalescenta duodenopancreatica
TREITZ se afla posterior de duoden și pancreas, fascia de coalescenta TOLDT 1 se afla
posterior de colonul ascendent iar TOLDT 2 se afla posterior de colonul descendent.
Plicile peritoneale sunt formate de vaze care, in traiectul lor, ridica peritoneul: ex-
artera epigastrica inferioara ridica o plica la nivelul peretelui posterior abdominal, artera
gastrica stanga și hepatica comunca ridica 2 plici peritoneale la nivelul peretelui posterior
abdominal.
Fundul de sac Douglas
Peritoneul formeaza, prin asternarea sa peste organele pelvine, funduri de sac sau
excavatii pelvine care prezina o implicatie clinica mare deoarece, fiind punctul cel mai decliv
al cavitatii peritoneale, la nivelul lor se vor colecta majoritatea lichidelor patologice intra-
abdominale (sange, puroi).
La femei, peritoneul formeaza fundul de sac recto-uterin (Douglas-intre resct și uter)
și fundul de sac utero-vezical.
La barbati, formeaza fundul de san Douglas (recto-vezical).
La examenul clinic, aceste funduri de sac pot fi palpate prin tuseu rectal la barbat și
prin tuseu vaginal la femeie. Aparitia durerii la palparea lor (semn Douglas pozitiv)
sugereaza prezenta unor colectii patologice la acest nivel.
Aceste funduri de sac sunt singurele locuri in care peritoneul poate fi palpat direct,
fara interpunerea unor muschi ai peretelui abdominal.
55
2. Topografia peretelui abdominal. Granita toraco-abdominala:

descriere,particularitati, implicatii clinice
Peretele antero-lateral abdominal este impartit conventional in mai multe regiuni.
Aceasta impartire este foarte utila pentru a sistematiza proiectia viscerelor abdominale la
nivelul peretelui anterior abdominal.
In cadrul examenului clinic, medicul examinator trebuie sa realizeze diagnosticul
diferential intre toate patologiile și organele care apartin unei regiuni abdominale.
Abdomenul este limitata superior de diafragm și inferior comunica larg cu cavitatea
pelvina. Diafragmul se proiecteaza la sfarșitul expirului pe linia medioclaviculara dreapta
(LMC) la nivelul coastei V și pe LMC stanga la nivelul spatiului intercostal V.
Literatura franceza imparte peretele anterolateral abdominal in 9 regiuni. Aceste
regiuni sunt separate prin 2 linii verticale și 2 linii orizontale.
Cele 2 linii verticale sunt reprezentate de liniile medioclaviculare.
Linia orizontala superioara este reprezentata de linia care uneste marginea inferioara
a rebodurilor costale (varful coastelor X). Linia orizontala inferioara este reprezentata de
orizontala care uneste spinele iliace antero-superioare. Astfel, se formeaza etajul abdominal
superior, mijlociu și inferior.
Etajul abdominal superior sau torco-abdominal cuprinde intre rebordurile costale, pe
mijloc epigastrul și lateral, sub rebordurile costale hipocondrul drept și stang. Orice plaga
toracica care intereseaza peretele lateral toracic, inferior de coasta V poate sa lezeze și
organele intraaabdominale.
Etajul abdominal mijlociu cuprinde mezogastrul pe mijloc și flancul drept și stang
catre lateral.
Etajul abdominal inferior este limitat inferior de plica inghinala și marginea
superioara a simfizei pubiene. El cuprinde hipogastrul pe mijloc și fosele iliace dreapta și
stanga, catre lateral.
Literatura anglo-saxona imparte peretele antero-lateral abdominal in 4 cadrane prin
2 linii (una orizontala și una verticala) duse prin ombilic:
- cadran superior drept
- cadran superior stang
- cadran inferior drept
- cadran inferior stang
Graniţa toraco-abdominală este reprezentata de muşchiul diafragm.
Diafragma este o formatiune musculo-tendinoasa sub forma de dom sau cupola, care
separă cav. toracală de cav. abdominală. Bolta sa proemină în cav. toracelui și prezintă două
cupole: una dreaptă, puţin mai înaltă vârful ei corespunzand coastei V drepte pe linia
medioclaviculară la sfarșitul expirului și alta stângă, mai puţin înaltă varful ei ajungtand la
nivelul spatiului intercoastal V pe linia medioclaviculară stângă la sfarșitul expirului.
Proiectia diafragmei variaza cu respiratia și cu constitutia pacientului. La persoanele
grase și scunde ea este proiectata cranial, comparativ cu persoanele inalte și slabe.
Diafragma este alcătuită din 2 părţi distincte: una centrală și superioară, numită
centru tendinos, și alta periferică și inferioară, musculară.
Centrul tendinos, numit şi centrul frenic, seamănă cu o frunză de trifoi, cu trei foliole
formând o membrană tendinoasă subţire, dar rezistentă.
56
Foliola anterioară ocupă partea mediană a centrului tendinos. Maginea sa

anterioară, convexă, priveşte spre stern, iar cea posterioară, concavă puternic scobită de
incizura vertebrală a diafragmei, corespunde coloanei corpurilor vertebrale. Faţa superioară,
concavă, a foliolei anterioare sprijină ca un căuş faţa diafragmatică a cordului învelit în sacul
pericardic.
Foliolele laterale, stângă şi dreaptă, continuă de o parte și de alta foliola anterioară,
având axul lor mare îndreptat lateral şi posterior. Feţele lor superioare, convexe, corespund
cupolelor diafragmatice, stângă şi dreaptă. Cupolele se mulează pe bazele concave ale
pulmonilor prin intermediul pleurei diafragmatice.
De la nivelul centrului tendinos pornesc fibre radiar, in toate directiile, catre zona de
origine periferica.
Originea diafragmei se face la nivelul a 3 zone: lombara, costala și sternala.
Originea lombara se face prin 2 stalpi diafragmatici și prin ligamentele arcuate
medial și latral.
Stalpii diafragmatici sunt formatiuni musculo-tendinoase cu originea pe fata
anterioara a corpurilor vertebrale lombare, a discurilor intervertebrale și a ligamentului
longitudinal anterior.l
Stalpul drept este mai gros și mai lung, cu originea pe fetele anterioare ale
vertebrelor L1-L3, pe discurile intervertebrale corespunzatoare și pe ligamentul longitudinal
anterior.
Stalpul stang este mai subtire și mai scurt, cu originea pe fetele anterioare ale
vertebrelor L1-L2, pe discul intervertebral corespunzator și pe ligamentul longitudinal
anterior.
Fibre tendinoase mediale de la nivelul celor 2 stalpi diafragmatici se unesc pe linia
mediana, anterior de aorta pentru a forma ligamentul arcuat median.
Ligamentul arcuat medial se insera medial pe corpul vertebral L2 și latral pe procesul
transvers L1. El se arcuieste peste muschiul psoas mare ipșilatral.
Ligamentul arcuat lateral se insera medial pe procesul transvers L1 și latral pe coasta
12. El se arcuieste peste muschiul patrat lombar ipsilateral.
Originea costala se face pe fata endotoracica a ultimelor 6 coaste și cartilaje costale,
prin interdigitatii cu muschiul transvers abdominal.
Originea sternala se face pe fata posterioara a apendicelui xifoid.
Hiatusurile diafragmei sunt spatii care permit structurilor anatomice sa treaca intre
torace și abdomen.
Hiatusul esofagian este o deschidere de forma ovalara ce se proiecteaza la nivelul
vertebrei T10. Este format din fibre musculare cu originea in stalpii diafragmatici drept și
stang. Hiatusul este traversat de esofag, de trunchiurile vagale anterior și posterior și de
arterele, venele și limfaticele esofagiene.
Hernia hiatala reprezinta protruzia stomacului sau a altor organe abdominale in
mediastin prin hiatusul esofagian. Cele mai frecvente tipuri de hernii hiatale sunt herniile de
alunecare, paraesofagiene și mixte.
57
Hiatusul aortic este delimitat posterior de coloana vertebrala, lateral de stalpii

diafragmatici și anterior de ligamentul arcuat median. Se proiecteaza la nivelul vertebrei T12
și este strabatut de aorta și de ductul toracic.
Hiatusul venei cave inferioare este situat intre foliolele dreapta și anterioara și se
proiecteaza la nivelul T8-T9, paramedian dreapta. Peretii venei cave sunt aderenti la hiatus
astfel ca, in inspir, muschiul diafragm se contracta, hiatusul se largeste, vena cava se dilata și
fluxul sangvin catre inima este favorizat.
La nivelul diafragmei mai exista și alte orificii pentru structuri anatomice mai mici:
nervii splahnici mare și mic-printre fibrele stalpilor diafragmatici, lantul simpatic lombar și
venele lombare ascendente-pe sub ligamentul arcuat medial.
Intre diferitele portiuni musculare ale diagfragmei exista spatii prin care organele
abdominale pot hernia in torace.
Intre originea lombara și cea costala a diafragmei se gaseste trigonul lombocostal
Bochdalek.
Intre originea sternala și costala se gaseste trigonul sternocostal Morgagni care este
ocupat de grașime și traversat de vasele epigastrice superioare.
Inervaţia este motorie și senzitiva.
Inervatia motorie este asigurata de cei 2 nervi frenici, cu origine in maduva C3-C5,
fiacre nerv fiind distribuit la jumatate din diafragm.
Inervatia senzitiva se face prin nervii frenici și periferic prin ultimele 6 perechi de
nervi intercostali.
Vascularizaţie:
Arterele care vascularizeaza diafragma sunt:
o Fata toracica: artere frenice superioare din aorta toracica, arterele
musculofrenice și pericardofrenica din arterle toracica interna, ultimele 6
artere intercostale
o Fata abdominala: 2 artere frenice inferioare din aorta abdominala.
Venele sunt omonime arterelor, vena frenica inferioara dreapta se varsa in vena casa
inferioara. Vena frenica inferioara stanga este de obicei deubla și se varsa atat in vena cava
inferioara cat și in vena suprarenala stanga.
Limfaticele diafragmei comunica liber și au traiect atat catre torace cat și catre
abdomen.
Toate grupurile ganglionare diafragmatice se gasesc pe fata toracica a diafragmei și
pot fi impartite in anterioare, mijlocii și posterioare. Ganglionii dreneaza ascendent catre
ganglionii parasternali, mediastinali și frenici.
Catre abdomen, limfa diafragmei dreneaza catre ganglionii lombari superiori.
58
3. Etajul supramezocolic al cavitatii peritoneale. Limite,

descriere,continut, ligamente, recesuri, comunicari
Limite: - superior: peritoneul parietal superior care captuseste fata inferioara a
diafragmei
- anterior: peritoneul parietal anterior care captuseste peretele anterior
abdominal
- posterior: peritoneul parietal posterior care captuseste peretele posterior
abdominal
- inferior: colonul transvers, mezocolonul transvers și ligamentul frenocolic
drept și stang
Continut: - este ocupat in cea mai mare parte de ficat, caile biliare (cea mai mare
parte a lor), esofagul abdominal, stomacul și splina
Ligamente și recesuri: - ligamentele viscerale din acest etaj il compartimenteaza in
mai multe spatii secundare:
• Recesurile subfrenice drept și stang: situate intre peritoneul visceral al fetei
diafragmatice a ficatului și peritoneul parietal superior. Sunt separate de
ligamentul falciform al ficatului și delimitate posterior de foita superioara a
ligamentului coronar.
• Recesurile subhepatice drept și stang: situate intre fata viscerala a ficatului și
mezocolonul transvers.
o Recesul subhepatic drept (punga Morison) este delimitata superior de
fata viscerala a lobului hepatic drept; posterior de fata anterioara a
portiunii supramezocolice a rinichiului drept, fata anterioara a glandei
suprarenale drepte și fata anterioara a portiunii supramezocolice a
duodenului descendent; inferior de flexura colica dreapata și
ligamentul frenocolic drept descendent și de colonul și mezocolonul
transvers.
o Recesul subhepatic stang este reprezentat de bursa omentala
Cele 2 recesuri subhepatice comunica prin intermediul orificiului epiploic Winslow.
4. Etajul inframezocolic al cavitatii peritoneale. Limite,

descriere,continut, recesuri, mezouri, comunicari
Etajul inframezocolic este limitat superior de colon şi mezocolonul transvers și se
continuă inferior cu cavitatea pelvină. Etajul inframezocolic este împărţit la rândul său de
către mezenter, colonul ascendent şi descendent în patru spaţii sau recesuri:
o Spaţiul mezenterico-colic drept
o Spaţiul mezenterico-colic stâng
o Şanţul parieto-colic drept
o Şanţul parieto-colic stâng
Spaţiul mezenterico-colic drept este delimitat medial de mezenter și lateral de colonul
ascendent. El are o formă triunghiulară, cu vârful la unghiul ileocecal și baza la colonul
transvers. Acest spaţiu nu comunică cu excavaţia pelvină.
59
Spatiul mezenterico-colic drept (firida mezenterico-colica dreapta) are forma

triunghiulara, cu varful inferior și la dreapta. Este delimitata superior de mezocolonul
transvers, la dreapta de colonul ascendent și la stanga de mezenter care limiteaza
comunicare cu cavitatea peritoneala pelvina.
Pe peretele posterior al acestui spatiu proemina polul inferior al rinichiului
drept, portiunea inframezocolica a duodenului descendent și duodenul
orizontal și portiunea inframezocolica a fetei anterioare a capului
pancreasului.
Spaţiul mezenterico-colic stâng este delimitat medial de mezenter și lateral de colonul
descendent. El are o formă triunghiurală, cu baza ce comunică larg cu pelvisul și vârful la
flexura colică stângă.
Spatiul mezenterico-colic stang (firida mezenterico-colica stanga) are forma
triunghiulara, cu varful superior și la stanga. Este delimitat superior de mezocolonul
transvers, la dreapta de mezenter, la stanga de colonul descendent iar inferior cumunica
larg cu pelvisul, ceea ce favorizeaza migrarea colectiilot lichidiene din firida colica stanga in
pelvis.
Pe peretele posterior proemina polul inferior al rinichiului stang, duodenul
ascendent.
Şanţul paracolic drept este limitat intre flancul drept al colonului ascendent şi peretele
abdominal. Superior, comunica cu etajul supramezocolic ceea ce favorizeaza trecerea
colecţiilor lichidiene din etajul supramezocolic in fosa iliaca dreapta.
La nivelul acestui sant exista plici colice determinate de reflexia peritoneului
parietal de pe colonul ascendent pe peretele lateral abdominal.
Şanţul paracolic stâng este limitat intre flancul stang al colonului descendent şi peretele
abdominal. Ligamentul frenocolic stang blocheaza comunicarea firidei colice stangi cu etajul
supramezocolic. Inferior, firida colica stanga comunica cu cavitatea pelvina. De la nivelul lui
colecţiile lichidiene subfrenice stângi pot drena către excavaţia pelvină.
5. Bursa omentala – delimitare, prelungiri, comunicari

Bursa omentala sau cavitatea peritoneala mica reprezinta o portiune inchisa in „fund
de sac”, situata posterior de stomac. Ea comunica cu marea cavitate peritoneala prin
intermediul orificiului epiploic Winslow.
Orificiul epiploic Winslow este delimitat:
Anterior: ligamentul hepatoduodenal care contine pediculul hepatic
Posterior: vena cava inferioara
Superior: lobul caudat hepatic
Inferior: duodenul I
Bursa omentala prezinta o portiune principala și 3 prelungiri ( vestibulul bursei
omentale, prelungirea superioara și prelungirea stanga sau lienala).
Portiunea principala a bursei omentale este delimitata:
Anterior: fata posterioara a stomacului și ligamentul gastrocolic
Posterior: fata anterioara a pancreasului și diafragma acoperite de peritoneu
parietal posterior
60
Inferior: mezocolonul și colonul transvers

Superior: diafragma și ligamentul gastrofrenic
Vestibulul bursei omentale reprezinta un segment asezat intre orificiul epiploic
Winslow și orificiul bursei omentale (prin el se patrunde in partea principala a bursei și este
situat posterior de mica curbura gastrica). El este delimitat:
Anterior: omentul mic
Posterior: peritoneul parietal posterior care acopera aorta abdominala,
stalpul diafragmatic drept și vena cava inferioara
Inferior: mica curbura gastrica
Superior: lobul caudat hepatic
Orificiul bursei omentale reprezinta comunicarea dintre vestibulul bursei omentale și
portiunea ei principala. Nu trebuie confundat cu orificiul epiploic Winslow. El este delimitat:
Anterior: mica curbura gastrica
Posterior: plicile peritoneale gastro-pancreatica ridicata de artera gastrica
stranga și hepato-pancreatica ridicata de artera hepatica comuna
Prelungirea superioara a bursei omentale prezinta forma unui deget de manusa și
este delimitata:
La dreapta: vena cava inferioara
La stanga: esofagu abdominal
Superior: diafrgam
Prelungirea stanga a bursei omentale sau lienala este delimitata:
Anterior: ligamentul gastrolienal
Posterior: ligamentul renolienal și frenolienal
6. Diafragma toraco – abdominala. Vedere frontala și sagitala.

Descriere, situație, orificii, inervatie, actiune, limfatice. Paralizia.
Capacitatea de separare toraco-abdominala. Implicatii clinice.
61
pericardic.
origine periferica.
medial și latral.
anterior.
anterior.
transvers L1. El se arcuieste peste muschiul psoas mare ipsilatral.
12. El se arcuieste peste muschiul patrat lombar ipsilateral.
torace și abdomen.
62
nervii splahnici mare și mic-printre fibrele stalpilor diafragmatici, lantul simpatic lombar și
Bochdalek.
ocupat de grasime și traversat de vasele epigastrice superioare.
Inervatia motorie este asigurata de cei 2 nervi frenici, cu origine in maduva C3-C5,
fiecare nerv fiind distribuit la jumatate din diafragm.
nervi intercostali.
Vascularizaţie:
artere intercostale
abdomen.
Deși are aparenta unui sept, datorita vastelor anastomoze ale retelelor limfatice și
venoase din structura sa, diafragma constituie numai un obstacol relativ in calea
metastazarii septice sau tumorale spre torace sau invers.
63
7. Esofagul abdominal – descriere, raporturi, proiectie, situație,

vascularizatie, inervatie. Modul de traversare a diafragmei.
Esofagul este un conduct muscular, lung de aproximativ 25 cm, care se extinde de la
nivelul faringelui pana la stomac. Esofagul prezinta 3 portiuni: cervicala, toracala și
abdominala.
Lungimea segmentului esofagian abdominal este de 3-4 cm și variaza cu timpii
respiratori.
Limita superioara este reprezentata de hiatusul esofagian al diafragmei, proiectat la
nivelul vertebrei T10 la stanga coloanei vertebrale.
Limita inferioara este reprezentata de jonctiunea esogastrica, la nivelul orificiului
cardia.
Orificiul cardia se proiecteaza anterior la nivelul articulatiei condro-costale 7 stangi și
posterior la nivelul vertebrei T11, la stanga coloanei vertebrale.
Jonctiunea esogastrica este marcata la interior de trecerea brusca de la mucoasa de
tip esofagian la cea de tip gastric. Aceasta zona se numeste linia „Z”.
Relatia esofag-diafragma
Hiatusul esofagian al diafragmei este un canal muscular, oblic dinspre posterior și
inferior spre anterior și superior, format dintr-un sistem de fibre musculare superficiale și
profunde, rezultat prin impletirea fibrelor celor 2 stalpi diafragmatici. Este strabatut de
esofagul abdominal și este etansat superior de pleura, la mijloc de membrana
frenoesofagiana și inferior de peritoneu.
Membrana frenoesofagiana este o continuitate a fasciei endoabdominale (fascia
transversalis) de pe fata inferioara a diafragmei. Membrana frenoesofagiana prezinta o foita
ascendenta și una descendenta.
Foita ascendenta are traiect cranial, are forma unui trunchi de con și se insera pe
esofag circumferential, la 2 cm superior de diafragm.
Foita descendenta are traiect inferior și se insera circumferential pe esofagul
abdominal.
Cele 2 lame ale membranei frenoesofagiene permit miscarile diafragmului in raport
cu esofagul, mentinand insa diferenta de presiune intre toarce și abdomen.
Raporturile esofagului abdominal
Anterior: trunchiul vagal anterior, peritoneu, lobul stang hepatic
Posterior: trunchiul vagal posterior, pilierii diafragmatici, ligamentul arcuat
median al diafragmei, hiatusul aortic al diafragmei și aorta descendenta
Stanga: intre esofag și fornix se gaseste incizura cardiei His
Dreapta: lobul caudat hepatic
Peritoneul acopera fata anterioara și laterala stanga a esofagului abdominal. De aici
se continua catre stanga cu peritoneul fornixului gastric și catre dreapta cu omentul mic
formand la acest nivel ligamentul hepato-esofagian. Fata posterioara este extraperitoneala.
Vascularizatie
Artere
1. Artera gastrica stanga: ramura a trunchiului celiac. De la origine are traiect
retroperitoneal catre superior și la stanga, desciind o curbura cu cinvexitatea
superioara. Ridica o plica peritoneala gastropancreatica iar din convexitatea ei se
desprinde un trunchi cardio-esofagian sau mai multe ramuri separate pentru
64
peretele anterior și drept al esofagului. Ele vor participa la formarea plexului arterial
periesofagian.
2. Arterele gastrice scurte:se despreind din artera splenica și participa la vascularizatia
peretelui stang esofagian.
3. Artera frenica inferioara stanga: se desprinde din aorta abdominala și are traiesc pe
fata inferioara a diafragmei, trecand posterior de esofag.
Vene
La nivelul esofagului abdominal se realizeaza o importanta anastomoza porto-cava.
La nivelul stomacului exista un plex venos submucos iar pe masura ce se apropie de
jonctiunea gastro-esofagiana, venele din acest plex traverseaza musculara mucoasei și ajung
la nivelul mucoasei unde formeaza un plex venos mucos asezat „in palisada”. Aceste vene au
traiesct ascendent și se reduc ca numar. La nivelul esofagului abdominal perforeaza din nou
musculara mucoasei și se reintorc in submucoasa.
Sangele de la nivelul acestor plexuri ale jonctiunii eso-gastrice dreneaza:
Inferior prin vena gastrica stanga catre vena porta
Superior prin vena frenica inferioara stanga catre vena cava inferioara și prin venele
esofagiene catre venele hemiazigos, azigos și apoi in vena cava superioara.
Inervatie
Inervatia esofagului este vegetativa simpatica și parasimpatica
Inervatia simpatica: fibrele de la nivelul plexului celiac care ajung la esofag pe calea
plexurilor periarteriale din jurul arterei gastrice stangi și frenica inferioara stanga
Inervatia parasimpatica: fibre din cele 2 trunchiuri vagale anterior și posterior care
se gasesc pe fata anterioara și posterioara a esofagului
8. Stomac – descriere, raporturi, proiectie, topografia gastrica și

specificul structural și functional al fiecarei regiuni.
Stomacul reprezinta partea cea mai dilatata a tubului digestiv, situata intre esofag și
duoden. Este un organ intraperitoneal, asezat in etajul supramezocolic.
Forma stomacului normoton este de „J” sau de „carlig de unita”. Stomacul hiperton
prezinta o forma de „corn de taur”. Stomacul hipoton este mai alungit, cu polul inferior
coborat.
Stomacul prezinta 2 fete (anterioara și posterioata), 2 curburi (mica și marea
curbura) și 2 orificii( cardia și pilorul).
Curbura mica este orientata spre dreapta și prezinta o portiune verticala și una
orizontala. Aceste 2 portiuni sunt separate prin incizura angulara.
Curbura mare porneste la stanga esofagului abdominal. Initial ea formeaza o cupola
cu convexitatea superior numita fornixul sau fundusul gastric. Intre fundusul gastric și
esofagul abdominal avem incizura cardiei His. In continuare, marea curbura gastrica prezinta
o portiune verticala și una orizontala, separate prin genunchiul gastric.
Stomacul este impartit in mai multe parti: fundus, corp, antru piloric și canal piloric.
Fundusul gastric este situat deasupra unei linii orizontale trasate prin orificiul cardia.
Intre fundul gastrric și esofagul abdominal se afla incizura cardiei His.
Corpul gastric se extinde inferior de fundus pana la nivelul unei linii verticale trasate
prin incizura angulara. De la aceasta linie verticala pana la orificiul piloric avem partea
pilorica a stomacului.
65
Partea pilorica prezinta o portiune initiala (antrul piloric) și apoi ultimii 2-3 cm
reprezinta canalul piloric.
Stomacul este un organ cavitar cu rol endocrin, exocrin și digestiv.
Din punct de vedere histologic, zona fundica și a corpului gastric sunt asemanatoare
dar se deosebesc de zona pilorica sub aspect morfologic.
Stomacul prezinta 4 tunici: mucoasa cu musculara mucoasei, submucoasa, musculara
și seroasa.
Mucoasa stomacului este formata din epiteliu simplu cilindric de tip mucos cu
invaginari ce formeaza criptele gastrice. Lamina propria prezinta glande gastrice care sunt
glande simple tubulare ramificate ce se deschid la baza criptelor.
Submucoasa nu prezinta glande iar musculara este formata din fibre musculare
netede dispuse in 3 straturi: oblic intern, circular mijlociu (formeaza sfincterele cardial și
piloric) și longitudinal extern. La exterior stomacul este invelit de mezoteliu și seroasa
peritoneala.
In functie de aspectul histologic al mucoasei, se pot deosebi cele 3 zone ale
stomacului. Astfel:
• Regiunea cardiala prezinta o mucoasa cu cripte scurte, glande lungi,sinuoase
și lumen larg. Sunt glande mucoase ce secreta mucina neutra și sialomucine.
Glandele prezinta și celule parietale și secretoare de lizozim.
• Regiunea fundica și a corpului prezinta o mucoasa cu cripte scurte, glande
lungi, rectilinii și lumen ingust. Glandele prezinta celule secretoare de HCL
(celule parietale sau oxintice), celule ce secreta pepsinogen, lipaza și renina
(celule principale, pepsinogene sau zimogene) și celule mucoase.
• Regiunea antrului și a canalului piloric prezinta o mucoasa cu cripte adanci,
glande scurte, sinuase cu lumen larg. Glandele prezinta celule secretoare de
mucina neutra precum și celule parietale, celule secretoare de lizozim și
celule endocrine.
Asezare și raporturi
Cardia vine in raport anterior cu lobul hepatic stang și ligamentul stang al ficatului iar
posterior are raport cu aorta abdominala și pilierul diafragmatic stang.
Cardia se proiecteaza :- anterior in dreptul articulatiei condro-costale VII stangi
-posterior in dreptul vertebrei T11, la stanga coloanei
vertebrale
Pilorul este situat profund și la dreapta liniei mediane. Anterior vine in raport cu
lobul patrat hepatic, posterior cu vena porta și artera hepatica, inferior cu capul
pancreasului iar superior cu ligamentul hepatoduodenal.
Pilorul se proiecteaza anterior la 1-2 cm la dreapta liniei mediane cand stomacul este
gol iar posterior in dreptul vertebrelor L1-L2.
Fata anterioara a stomacului se proiecteaza la nivelul peretlui anterior abdominal in
hipocondrul stang, epigastru și mezogastru.
Catre curbura mica, stomacul are raporturi anterioare cu lobul stang și lobul patrat
hepatic, fiind situat la acest nivel, subhepatic.
Restul fetei anterioare a stomacului este impartita intr-o parte superioara și una
inferioara in functie de rebordul costal stang.
Portiunea superioara este in raport cu hemidiafragmjul stang și prin intermediul
acestuia cu pleura, baza plamanului stang, pericardul și spatiile intercostale VI-IX.
66
Datorita fundusului gastric care contine aer, la nivelul hipocondrului stang se poate
delimita prin percuie spatiul semilunar Traube care este delimitat astfel:
- Inferior: rebordul costal stang
- Superior: coasta V
- La stanga: matitatea splenica
Partea inferioara a fetei anterioare gastrice este in contact direct cu peretele
anterior abdominal. Aceasta arie se numeste trigonul gastric Labbe care este delimitat:
- Supero-lateral dreapta: marginea inferioara a ficatului
- Supero-lateral stanga: rebordul costal stang
- Inferior: linia orizontala care uneste varful coastelor X
La nivelul acestui trigon stomacul este abordat chirurgical.
Fata posterioara formeaza in cea mai mare parte peretele anterior al bursei
omentale. Prin intermediul bursei omentale stomacul are raporturi posterioare cu stalpul
stang diafragmatic și cu vasele frenice inferioare stangi. Catre stanga portiunea superioara a
stomacului are raport cu fata gastrica a splinei.
Corpul gastric are raporturi cu glanda suprarenala stanga, polul superior al rinichiului
stang, artera splenica, fata anterioara a corpului și cozii pancreasului.
Prin intermediul mezocolonului transvers fata posterioara a stomacului are raport cu
flexura duodeno-jejunala.
9. Stomac – vascularizatie, inervatie

Stomacul este unul dintre cele mai bine vascularizate organe. El este vascularizat de
mai multe surse arteriale care prezinta anastomoze numeroase atat in exterior cat și in
interiorul peretelui gastric.
Stomacul este vascularizat de 5 surse arteriale:
1. Artera gastrica stanga reprezinta ramura cea mai subtire a trunchiului celiac. De la
origine are un traiect retroperitoneal, ascendent și catre stanga, descriind o curba
convexa superior. In continuarea traiectului, patrunde intre foitele peritoneale ale
omentului mic și ajunge la mica curbura gastrica.
- Din zona sa de convexitate maxima se desprinde un ram cardioesofagian.
- In traiectul sau pe mica curbura, artera gastrica stanga se imparte intr-o
ramura anterioara și una posterioara care vor vasculariza fata anterioara și
posterioara gastrica.
- Se anastomozeaza cu artera gastrica dreapta la nivelul incizurii angulare.
- Din artera gastrica stanga se poate desprinde o artera hepatica stanga
accesorie cu traiect prin omentul mic catre lobul stang hepatic.
2. Artera gastrica dreapta are cel mai frecvent originea in artera hepatica proprie și
mai rar in artera gastroduodenala sau hepatica comuna.
- Are traiect inferior și la stanga catre mica curbura gastrica. La acest nivel se
va anastomoza cu artera gastrica stanga și vor forma arcul arterial al micii
curburi.
3. Artera gastroepiploica stanga este cel mai mare ram al arterei splenice.
- Se desprinde din aceasta in apropierea hilului splenic. Are traiect inferior
intre foitele ligamentului gastro-splenic și apoi gastro-colic
- In traiectul sau este paralela cu marea curbura gastrica la aproximativ 1-2 cm
de aceasta
67
- Se anastomozeaza cu artera gastro-epiploica dreapta pentru a forma arcul

arterial al marii curburi.
- In traiectul sau, da ramuri descendente, epiploice pentru marele epiplon. Una
dintre aceste artere, mai mare se numeste artera epiploica stanga și se
anastomozeaza cu artera epiploica dreapta și formeaza arcul arterial epiploic
Barkow.
4. Artera gastroepiploica dreapta este ram terminal al arterei gastroduodenale.
- Are traiect catre stanga intre foitele ligamentului gastro-colic
- Se va anastomoza cu artera gastroepiploica stanga pentru a forma arcul
arterial al marii curburi.
5. Arterele gastrice scurte sunt in numar de 5-7 și au originea la nivelul portiunii
terminale a arterei splenice sau din artera gastroepiploica stanga. Aceste artere au
traiect printre foitele peritoneale ale ligamentului gastro-splenic catre fornixul
gastric.
Sângele venos al stomacului ajunge la nivelul venei porte prin vene omonime
arterelor.
Vena gastrică stângă dreneză în trunchiul venei porte la marginea superioară a
duodenului I.
Vena gastrică dreaptă drenează în trunchiul venei porte.
Vena prepilorică a lui Mayo este un afluent al venei gastrice drepte.
Vena gastroepiploică dreaptă se unește cu vena pancreatico-duodenală antero-
superioară și vena colică medie pentru a forma trunchiul gastrocolic Henle. Aceasta
drenează în vena mezenterică superioară.
Limfatice
Stomacul prezintă o bogată rețea limfatică care confluează cu cea drenată de la
nivelul celorlalte organe supramezocolice. Limfaticele regiunii esogastrice se continuă cu
cele ale esofagului inferior iar limfaticele regiunii pilorice se continuă cu cele care drenează
și duodenul.
Ganglionii gastrici stângi șituați în jurul arterei omonime drenează limfa spre
ganglionii celiaci.
Ganglionii gastrici drepți drenează limfa spre ganglionii din pediculul hepatic și apoi
spre ganglionii celiaci.
Ganglionii gastroepiploici stângi drenează spre ganglionii din pediculul splenic
(pancreatico-lienali) și apoi retropancreatici și celiaci.
Ganglionii gastroepiploici drepți drenează către ganglionii din pediculul hepatic și
apoi către ganglionii celiaci.
De la nivelul ganglionilor celiaci, limfa ajunge printr-un trunchi intestinal în cisterna
Chyli, participând la formarea canalului toracic.
Inervație
Stomacul primește inervație vegetativă simpatică și parasimpatică.
Inervația parasimpatică se face prin fibre din cele 2 trunchiuri vagale : anterior și
posterior.
Trunchiul vagal anterior dă ramuri hepatice și gastrice. Ramurile gastrice sunt în
număr de 4-10 și coboară pe fața anterioară a stomacului. Una dintre aceste ramuri gastrice
continuă trunchiul vagal anterior pe mica curbură gastrică și se numește nervul principal al
micii curburi Latarjet.
68
Ramurile hepatice au traiect prin pars densa a omentului mic și ajung la nivelul
pediculului hepatic. Aici se împart în fibre ascendente și descendente. Fibrele descndente
inervează duodenul superior iar cele ascendente vasele și canalele biliare intrahepatice.
Trunchiul vagal posterior dă ramuri celiace și gastrice. Ramurile gastrice sunt in
numar de 1-15 iar una dintre aceste ramuri are traiect pe mica curbură gastrică și se
numește nervul principal posterior al micii curburi Latarjet.
Ramurile celiace ajung la ganglionii celiaci unde aduc fibre parașimpatice pentru
plexul celiac.
Inervația șimpatică a stomacului se face prin fibre postganglionare de la nivelul
plexului celiac.
Fibrele șimpatice preganglionare ajung la nivelul ganglionilor celiaci prin nervii
splanhnici și fac sinapsă cu fibrele postganglionare.
De la nivelul –plexului celiac fibrele ajung la stomac pe calea plexurilor periarteriale.
Cel mai important plex periarterial de găsește în jurul arterei gastrice stângi.
10. Stomac – structura generala a peretelui, tipuri de anastomoze

vasculare intraparietale, implicatii clinice.
Structura peretelui stomacului este adaptată in vederea asigurării celor 2 funcții
esențiale ale sale: funcția de rezervor al alimentelor și funcția de digestie asigurată de sucul
gastric.
În constituția sa anatomică intră 4 tunici. De la exterior spre interior acestea sunt:
tunica seroasă, tunica musculară, stratul submucos și tunica mucoasă.
Tunica seroasă este formată de peritoneu. Acesta nu îmbracă în întregime stomacul.
Pe fața posterioară a fundului se află o zonă lipsită de peritoneu, la nivelul căreia stomacul
aderă de diafragm.
Tunica musculară cuprinde 3 planuri de fibre: planul superficial este format din fibre
longitudinale, planul mijlociu de fibre circulare iar planul profund de fibre oblice. Fibrele
stratului longitudinal sunt mai abundente de-a lungul celor 2 curburi ale stomacului. Din
îngroșarea stratului circular, în regiunea pilorică, se formeaza sfincterul piloric iar în
regiunea cardială se formează sfincterul cardia.
Stratul submucos este format din țesut conjunctivo-elastic. În el se găsesc
numeroase vase, terminații nervoase și plexul nervos submucos Meissner.
Tunica mucoasă reprezintă aproape jumătate din grosimea totală a peretelui gastric.
Are o structură complexă fiind formată dintr-o componentă epitelială și una conujunctivă.
Componenta epitelială este reprezentată de epiteliu de suprafață și de aparatul
glandular intra-epitelial. Epiteliul de suprafață este simplu cilindric având rol de protecție și
de secreție de mucus. Prin glandele sale, mucoasa reprezintă aparatul secretor al
stomacului.
În peretele gastric, cele 5 artere care vascularizează stomacul (asrtera gastrică
stângă, gastrică dreaptă, gastro-epiploică dreaptă, gastro-epiploică stângă și arterele
gastrice scurte)formează plexuri sau rețele vasculare.
• Rețea arterială subseroasă: formată din ramurile anterioare și posterioare
ale celor 2 arcade arteriale care se anastomozează cu ramurile colaterale ale
arterei gastrice stângi și cu arterele gastrice scurte.
• Rețea arterială musculară: formată de ramuri perforante din rețeaua
subseroasă. Aceste arteriole sunt de 2 tipuri:
69
o Scurte, care intră în alcătuirea rețelei musculare ce deservește tunica

musculară
o Lungi, care străbat tunica musculară și participă la formarea rețelei
submucoase
• Rețea arterială submucoasă, cu o densitate mai redusă la nivelul fornixului
gastric și antrului piloric
• Rețea arterială mucoasă, situată în corionul mucoasei, formată din arteriole
provenite din rețeaua submucoasă, ce străbat musculara mucoasei, dând
naștere la o rețea de capilare de diametru mare.
Între aceste ramuri arteriale există canale anastomotice arterio-arteriale situate
imediat sub musculara mucoasei, care permit devierea sângelui arterial, în mod rapid, spre
teritoriul digestiv cu cea mai intensă activitate.
Între vascularizațiile arterială și venoasă ale stomacului, în submucoasă, se realizează
anastomoze arterio-venoase. Prin deschiderea acestor anastomoze, în perioadele
interprandiale, sângele nu mai ajunge la mucoasa gastrică, fiind șuntat direct în circulația
portală.
11. Ligamentele stomacului- enumerare, descriere, conținut

Ligamentele stomacului sunt formațiuni peritoneale ce derivă din mezogastrul
ventral și din mezogastrul dorsal și leagă stomacul de formațiunile învecinate.
La nivelul micii curburi, peritoneul visceral al stomacului se continuă cu ligamentul
hepato-gastric sau pars flaccida a omentului mic, derivat din mezogastrul ventral.
Între foițele ligamentului hepato-gastric se găsesc:
• Arcada arterială a micii curburi, rezultată prin unirea ramurilor din
artera gastrică stângă cu ramuri din artera gastrică dreaptă, dublată
de arcada venoasă
• Nodulii limfatici gastrici, drepți și stâmgi
• Uneori, artera hepatică accesorie stangă, ramură a arterei gastrice
stângi.
La nivelul marei curburi se găsesc ligamentele derivate din mezogastrul dorsal:
o Ligamentul gastro-frenic care se întinde între fornixul gastric și diafragm.
Prezintă 2 foițe: anterioara (care aparține marii cavități peritoneale) și
posterioară (care participă la formarea peretelui superior al bursei
omentale). Între cele 2 foițe se găsesc porțiuni neacoperite de peritoneu ale
stomacului
o Ligamentul gastro-lienal, care se întinde între marea curbură a stomacului și
hilul splinei. Se continuă cu ligamentul lieno-renal, care leagă hilul splinei de
fața anterioară a rinichiului stâng. Prezinta 2 foițe:
- Anterioară, care aparține marii cavități peritoneale
- Posterioară, care participă, împreună cu ligamentul lieno-renal, la
delimitarea recesului lienal al bursei omentale.
- Între cele 2 foițe se găsesc artere gastrice scurte și porțiunea inițială a
arterei gastro-epiploice stângi.
o Ligamentul gastro-colic, care se întinde între porțiunea orizontală a marii
curburi a stomacului și colonul transvers, de la nivelul căruia se continuă cu
omentul mare. Prezintă 2 foițe:
- Anterioară, care aparține marii cavități peritoneale
70
- Posterioară, care participă la formarea peretelui anterior al bursei

omentale
- Între cele 2 foițe ale acestui ligament se găsește arcada arterială a
marei curburi, rezultată prin anastomoza arterei gastroepiploice
stângi cu artera gastroepiploică dreaptă
12. Regiunea cardiei. Situație, descriere, proiectie, implicatii clinice.

Porțiunea cardială este o zonă neprecis delimitată, de aproximativ 3-4 cm întindere,
răspunzând orificiului cardial pe care îl cuprinde la interior. Nu are limite evidente
macroscopic. Se caracterizează doar prin prezența la nivelul mucoasei a glandelor gastrice.
Cardia vine in raport anterior cu lobul hepatic stang și ligamentul stang al ficatului iar
posterior are raport cu aorta abdominala și pilierul diafragmatic stang.
Cardia se proiecteaza :- anterior in dreptul articulatiei condro-costale VII stangi
-posterior in dreptul vertebrei T11, la stanga coloanei
vertebrale
13. Regiunea pilorica. Situație, descriere, proiectie, implicatii clinice

Porțiunea pilorică (numită și porțiunea orizontală) are limite:
• La stânga: linia care unește incizura unghiulară cu sfincterul antrului
• La dreapta: șanțul duodenopiloric.
În acest ultim șanț se află adesea o venă care marchează limita dintre stomac și
duoden.
Porțiunea pilorică este împărțită în alte 2 segmente: antrul piloric și canalul piloric.
Antrul piloric este situat la dreapta corpului stomacului și este usor dilatat. Poate fi
separat prin unde peristaltice de restul stomacului.
Canalul piloric este un segment cilindric, îngust și scurt. Are o direcție ușor
ascendentă spre dreapta și înapoi.
Separația dintre cele 2 segmente este destul de neprecisă și este dată de șanțul
piloric relativ greu vizibil, determinat de incizurile pilorice (superioară și inferioară). Șanțul
depinde în oarecare măsură de starea de contracție a stomacului.
Pilorul este situat profund și la dreapta liniei mediane. Anterior vine in raport cu
lobul patrat hepatic, posterior cu vena porta și artera hepatica, inferior cu capul
pancreasului iar superior cu ligamentul hepatoduodenal.
Pilorul se proiecteaza anterior la 1-2 cm la dreapta liniei mediane cand stomacul este
gol iar posterior in dreptul vertebrelor L1-L2.
14. Duoden – pars superior. Descriere, situație, raporturi, proiectie,

vascularizatie, inervatie. Bulbul duodenal- definitie, situație,
implicatii clinice.
Duodenul este prima porțiune a intestinului subțire și se deosebește de jejun și ileon
prin faptul ca este fixat de peretele abdominal posterior.
Forma duodenului se asemănă cu cea a unui segment de cerc sau cu o potcoavă, cu
concavitatea orientată în sus și spre stânga. În concavitatea potcoavei duodenale pătrunde
capul pancreasului.
71
Separația dintre duoden și stomac este dată de șanțul duodenopiloric (la nivelul
căruia urcă vena prepilorică) iar limita dintre duoden și jejun este marcată de flexura
duodenojejunală.
În drumul său, duodenul descrie 3 flexuri. Plecat de la pilor, de la nivelul primei
vertebre lombare, el se îndreaptă în sus, spre dreapta și înapoi, până la colul vezicii biliare.
Aici cotește brusc formând flexura duodenală superioară. Descinde apoi de-a lungul capului
pancreasului, culcat pe corpul vertebrelor lombare a 2-a și a 3-a, până la extremitatea
inferioară a rinichiului drept, unde se recurbează din nou formând flexura duodenală
inferioară. De aici, duodenul se îndreaptă transversal peste coloana vertebrală, după care
cotește din nou urcând pe flancul stâng al vertebrei L2, sub mezocolonul transvers, unde
formează flexura duodenojejunală.
Prin schimbările de direcție, duodenul este împărțit in 4 porțiuni: porțiunea
superioara, descendentă, orizontală și ascendentă.
Porțiunea superioară ține de la șanțul duodenopiloric până la colul vezicii biliare ( de
la pilor până la flexura duodenală superioară), având o lungime de 5 cm. Este mai largă
decât restul duodenului și din cauza aspectului său radiologic este frecvent numită bulbul
duodenal.
Imaginea radiologică se obține prin ingerarea unei mase radioopace și ne arată o
umbra duodenală asemănătoare cu ce descrisă la forma organului. Se distinge porțiunea
superioară ( sau bulbul duodenal radiologic) și potcoava duodenală.
Bulbul duodenal radiologic are formă de bulb de capă și ocupă aproximativ jumătate
din porțiunea superioară a duodenului. Între vârful bulbului duodenal și restul porțiunii
superioare, radiologii descriu un sfincter numit bulbo-duodenal, care de altfel și determină
forma ascuțită a bulbului.
Raporturile porțiunii superioare
Porțiunea superioară prezintă o parte intraperitoneală și una retroperitoneală, limita
dintre ele fiind reprezentată de artera gastroduodenală.
Porțiunea peritoneală are următoarele raporturi:
• Anterior, cu lobul pătrat al ficatului
• Superior, cu ligamentul hepato-duodenal, în care sunt cuprinse elementele
pediculului hepatic
• Inferior, cu ligamentul duodeno-colic
• Posterior, cu plica gastro-pancreatică dreaptă și capul pancreasului, când
stomacul este plin
Porțiunea retroperitoneală are următoarele raporturi:
• Anterior și superior cu lobul pătrat al ficatului și vezica biliară
• Inferior, cu capul pancreasului (între duoden și capul pancreasului trece
artera gastro-duodenală, care se bifurcă în ramurile sale terminale: artera
supraduodenală și artera gastro-epiploică dreaptă)
• Posterior
o Între duoden și fascia de coalescență trec canalul coledoc, vena portă,
artera hepatică comună și artera gastro-duodenală
o Posterior de fascia de coalescență are raport cu vena cavă inferioară
(acest raport explică riscul lezării venei cave inferiore în intervențiile
chirurgicale pe porțiunea terminală a coledocului, ce neceșită
decolarea cadrului duodenal și a capului pancreasului)
72
Proiecție
Raportat la coloana vertebrală, duodenul superior se proiectează pe flancul drept al
vertebrei L1.
Vascularizație
Duodenul I primește ramuri din:
• Artera gastrică dreaptă
• Artera gastroduodenală
• Artera supraduodenală
• Artera pancreatico-duodenală postero-superioară (retroduodenală)
Venele sunt omonime arterelor.
Limfatice: duodenul poseda o bogată rețea limfatică. Drenează în ganglionii
pancreatico-duodenali anteriori și posteriori.
Inervație
Duodenul primește inervație simpatică și parasimpatică. Fibrele parașimpatice provin
din vag pe calea plexului celaic. Fibrele simpatice provin din nervii splanhnici mare și mic tot
pe calea plexului celiac.
15. Duoden – pars descendens. Descriere, situație, raporturi,

proiectie,
vascularizatie, inervatie.
capul pancreasului.
duodenojejunală.
Porțiunea descendentă pornește de la colul vezicii biliare și ajunge până la
extremitatea inferioară a rinichiului drept ( de la flexura duodenală superioară la flexura
inferioară). Are o lungime de 6 cm și este întretăiat pe fața anterioară de rădăcina
mezocolonului transvers.
Raporturi
• Anterior, cu rădăcina mezocolonului transvers, care împarte fața anterioară a
acestui segment în 2 părți:
73
o Un segment superior ce corespunde etajului supramezocolic și are

raporturi cu vezica biliară și cu lobul drept al ficatului
o Un segment inferior ce corespunde etajului inframezocolic și este
acoperit de fascia de coalescență TOLDT1 și de peritoneul parietal
posterior al firidei mezenterico-colice drepte prin intermediul căruia
vine în raport cu ansele intestinale, colonul și mezocolonul transvers.
• Posterior, prin intermediul fasciei de coalescență TREITZ și a foiței anterioare
a fasciei renale, vine in raport cu glanda suprarenală dreaptă, partea medială
a feței anterioare a rinichiului drept și cu elementele pediculului renal drept
• Lateral dreapta, în segmentul superior are raport cu lobul drept al ficatului iar
în segmentul inferior cu colonul ascendent
• Lateral stânga are raport cu capul pancreasului
Proiecție
- flancul drept L2-L3
Vascularizație
Duodenul II și III prezintă o vascularizație comună cu capul pancreatic.
Vascularizația este asigurată de 2 arcade arteriale pancreatico-duodenale așezate pe
fețele anterioară și posterioară ale capului pancreatic.
Arcada pancreatico-duodenală anterioară se formează prin anastomoza arterei
pancreatico-duodenale antero-superioare (sau artera supraduodenală superioară- ram
Arcada pancreatico-duodenală posterioară se formează prin anastomoza arterei
pancreatico-duodenale postero-superioare ( sau retroduodenală- ram al arterei
Artera pancretico-duodenală postero-superioară se desprinde din artera
gastroduodenală în traiectul acesteia posterior de duodenul I. În traiectul ei, aceasta trece
anterior de canalul coledoc, îl ocolește, pentru ca apoi sa îl încrucișeze pe fața posterioară.
Din aceste arcade se desprind ramuri care vor vasculariza capul pancreatic și
duodenul.
Inervație
Duodenul primește inervație simpatică și parasimpatică. Fibrele parasimpatice provin
16. Duoden – pars orizontalis. Descriere, situație, raporturi,

proiectie, vascularizatie, inervatie
capul pancreasului.
74
duodenojejunală.
Partea inferioară sau orizontală a duodenului este lung de aproximativ 10 cm și se
întinde de la nivelul flexurii duodenale inferioare până la stânga arterei aorte sau rădăcina
mezenterului.
Raporturi
• Anterior, cu:
o Rădăcina mezenterului, care conține vasele mezenterice superioare
(vena fiind situată la dreapta arterei)
o Fascia de coalescență TOLDT 1
o Vasele colice drepte
o Peritoneul parietal posterior al firidei mezenterico-colice drepte, prin
intermediul căruia vine în raport cu ansele intestinale, colonul și
mezocolonul transvers
• Superior, cu capul pancreasului și procesul uncinat
• Posterior, de la dreapta la stânga cu:
o Ureterul drept
o Vasele gonadale drepte
o Vena cavă inferioară
o Aorta
• Inferior, cu ansele intestinale
Proiecție
-Anterior de L3-L4
Vascularizație
Vascularizația este asigurată de 2 arcade arteriale pancreatico-duodenale așezate pe
fețele anterioară și posterioară ale capului pancreatic.
75

gastroduodenală în traiectul acesteia posterior de duodenul I. în traiectul ei, aceasta trece
duodenul.
Inervație
17. Duoden – pars ascendens. Descriere, situație, raporturi,

proiectie,vascularizatie, inervatie
capul pancreasului.
duodenojejunală.
Partea ascendentă a duodenului este lungă de aproximativ 2,5 cm și se întinde de la
nivelul rădăcinii mezenterului sau flancul stâng aortic până la unghiul duodenojejunal.
Se proiectează pe flancul stâng L3-L2 iar unghiul duodeno-jejunal se proiectează pe
flancul stâng L2 și este suspendat de ligamentul lui TREITZ la stâlpul drept diafragmatic.
Raporturi
• Anterior cu:
o Peritoneul parietal posterior al firidei mezenterico-colice stângi și, prin
intermediul lui, cu ansele intestinale
o Colonul transvers
o Mezocolonul transvers și prin intermediul său cu fața posterioară a
stomacului
• La dreapta, cu rădăcina mezenterului, capul pancreasului și aorta abdominală
• La stânga, cu marginea medială a rinichiului stâng. Între duodenul IV și
marginea medială a rinichiului stâng se găsesc arcul vascular Treitz ( format
76
de vena mezenterică inferioară și ramura ascendentă a arterei colice stângi),

vena gonadală stângă și ureterul stâng
• Posterior, prin intermediul fasciei de coalescență TREITZ, cu vena
mezenterică inferioară, vasele renale stângi și artera gonadală stângă
• Superior, flexura duodeno-jejunală are raporturi cu fața inferioară a corpului
pancreasului și cu mezocolonul transvers.
Vascularizație
Duodenul IV primește ramuri din artera pancreatico-duodenlă inferioară și din prima
ramură jejunală.
Venele sunt omonime arterelor.
Inervație
18. Vascularizatia duodenului

Vascularizație
Duodenul I primește ramuri din:
• Artera gastrică dreaptă
• Artera gastroduodenală
• Artera supraduodenală
• Artera pancreatico-duodenală postero-superioară (retroduodenală)

• Vascularizația este asigurată de 2 arcade arteriale pancreatico-duodenale
așezate pe fețele anterioară și posterioară ale capului pancreatic.
• Arcada pancreatico-duodenală anterioară se formează prin anastomoza
arterei pancreatico-duodenale antero-superioare (sau artera supraduodenală
superioară- ram terminal al arterei gastroduodenale) cu ramul anterior al
arterei pancreatico-duodenale inferioare ( ram al arterei mezenterice
superioare)
• Arcada pancreatico-duodenală posterioară se formează prin anastomoza
arterei pancreatico-duodenale postero-superioare ( sau retroduodenală- ram
al arterei gastroduodenale) cu ramul posterior al arterei pancreatico-
duodenale inferiore (ram al arterei mezenterice superioare).
• Artera pancretico-duodenală postero-superioară se desprinde din artera
gastroduodenală în traiectul acesteia posterior de duodenul I. în traiectul ei,
aceasta trece anterior de canalul coledoc, îl ocolește, pentru ca apoi sa îl
încrucișeze pe fața posterioară.
• Din aceste arcade se desprind ramuri care vor vasculariza capul pancreatic și
duodenul.
Duodenul IV primește ramuri din artera pancreatico-duodenlă inferioară și din prima

ramură jejunală.
77
• Venele sunt omonime arterelor.

• Limfatice: duodenul poseda o bogată rețea limfatică. Drenează în ganglionii
19. Jejun și ileon – descriere, situație, diferentiere,

raporturi,vascularizatie, structura generala
Jejuno-ileonul este porțiunea intestinului subțire cuprinsă între floexura duodeno-
jejunală și valva ileocecală. Este un organ intraperitoneal și este legat de peretele abdominal
posterior prin mezenter, motiv pentru care este numit și intestin mezenterial.
Limita superioară este reprezentată de flexura duodeno-jejunală, proiectată la
stânga vertebrei L2.
Limita inferioară este la nivelul fosei iliace drepte, unde prin intermediul valvei
ileocecale se termină la nivelul cecului.
La nivelul jejunului diametrul lumenului este de 2,5-3 cm, iar la nivelul ileonului este
de 1,5-2 cm. Nu exista o limită neta între jejun și ileon. Se consideră că 3/5 superioare ale
intestinului subțire aprțin jejunului iar 2/5 inferioare ileonului.
Există totuși unele elemente diferențiale: jejunul are plici circulare numeroase, dese,
dar îi lipsesc plăcile Payer. Ileonul prezintă mai putine plici circulare dar sunt prezente plăcile
Payer. Jejunul are o irigație mai bogată, în timp ce la ileon arcadele vasculare sunt mai rare
și mai joase.
Așezare, proiecție, raporturi
Jejunul și ileonul se află situate la nivelul etajului inframezocolic, ultimele anse ileale
putând să coboare la nivelul cavității pelvine.
Ansele jejunale sunt așezate la stânga și au o dispoziție mai ales orizontală, în timp ce
ansele ileale sunt așezate la dreapta și au o dispoziție mai ales verticală.
La nivelul peretelui anterior abdominal, intestinul subțire se proiectează la nivelul
mezogastrului, hipogastrului, flancului și fosei iliace stângi.
Jejunul și ileonul au următoarele raporturi:
• Anterior, cu peretele abdominal anterior și omentul mare
• Posterior:
o Jejunul are raporturi cu polul inferior al rinichiului stâng, ureter stâng,
vase genitale și vena mezenterică inferioară. Pe linia mediană avem
aorta, vena cavă inferioară, lanțul simpatic lombar stâng, duodenul III
și porțiunea inframezocolică a capului pancreatic.
o Ileonul are raporturi cu polul inferior al rinichiului drept, ureter drept,
vase genitale și vase mezenterice superioare.
• Superior, cu colonul, mezocolonul transvers și prin intermediul acestora cu
organele supramezocolice
• Inferior, cu fosele iliace, cu cecul și apendicele vermiform în dreapta și
colonul sigmoid în stânga. Atunci când coboară sub strâmtoarea superioară a
pelvisului, ileonul are raporturi inferioare cu rectul, vezica urinară și fața
posterioară a uterului.
Vascularizație
Intestinul subțire este vascularizat de ramurile stângi ale arterei mezenterice
superioare.
78
Artera mezenterică superioară este al 2-lea trunchi visceral important al aortei

abdominale. După traiectul său, artera mezenterică superioară prezintă 3 segmente:
- Retropancreatic: are traiect descendent, posterior de pancreas, la limita
dintre capul și corpul acestuia. La acest nivel, artera mezenterică superioară
are raport cu un patrulater venos format de: vena mezenterică superioara (în
dreapta), vena mezenterică inferioară (în stânga), trunchiul venos spleno-
mezenteric ( superior) și vena renală stângă (inferior)
- Preduodenal: cu traiect descendent, anterior de procesul uncinat pancreatic
și de duodenul III
- Intramezenteric: situat în interior rădăcinii mezenterului. La acest nivel, artera
este însoțită anterior și la dreapta de vena mezenterică superioară.
Aretra mezenterică superioară vascularizează intestinul subțire (prin ramuri stângi
sau jejuno-ileale) și colonul drept ( prin ramuri drepte).
În traiectul ei, artera mezenterică superioară dă ramuri drepte și stângi.
Ramurile drepte sunt reprezentate de:
• artera pancreatico-duodenală inferioară
• artera colică medie
• artera colică dreaptă
• aretra ileocolică
Ramurile stângi sunt reprezentate de ramuri jejunale și ileale care au traiect la
nivelul mezenterului către intestinul subțire. Ele se împart în ramuri ascendente și
descendente, care se anastomozează și formează arcade vasculare. În mod obișnuit, între
primele 4 artere jejunale se formează o arcadă, între arterele 4-8 se formează 2 arcade, iar
după a 8-a arteră se formează 2 sau 3 arcade.
Ultima parte a ileonului prezintă o vascularizație mai săracă, realizată dintr-o singură
arcadă arterială. Aceasta este formată prin anastomoza dintre ultima arteră ileală și ramul
recurent ileal al arterei ileocolice. Corespunzător acestei arcade, la nivelul mezenterului
există o arie săracă în vase, numită aria vasculară Treves.
Indiferent de numărul arcadelor formate, arcada arterială situată cea mai aproape de
intestin se numește arcadă marginală. Din această arcadă pornesc artere drepte care sunt
ramuri de tip terminal și nu prezintă anastomoze extraparietale.
Arterele drepte pot fi scurte ( vascularizează marginea mezenterică a intestinului) și
lungi ( au traiect circumferențial pe fața intestinului și ajung pe marginea antimezenterică a
intestinului).
Drenajul venos al jejunului și ileonului se face prin vene omonime arterelor.
Vena mezenterică superioară se formează prin unirea a 2 rădăcini( dreaptă și
stângă).
Rădăcina dreaptă primește ca afluenți venele de la nivelul colonului drept ( vena
ileocolică, neva colică dreaptă, trunchiul gastrocolic Henle- format de vena colică medie,
vena gastroepiploică dreaptă și vena pancreatico-duodenală antero-superioară)
Rădăcina stângă primește ca afluenți vene ileale și jejunale.
Șistemul limfatic al intestinului subțire este foarte bogat și își are originea la nivelul
vililor intestinali. De la acest nivel limfa ajunge în plexul submucos și apoi subseros.
În continuare, limfa are traiect catre ganglionii limfatici șituați între foițele
mezenterului: ganglioni situați în jurul vaselor drepte și arterelor jejunoileale.
Apoi limfa ajunge în ganglionii mezenterici superiori și celiaci.
Structură generală
79
Intestinul subțire prezintă un perete format din mucoasă, submucoasă, musculară și

adventice.
Mucoasa prezintă evaginări numite vilozități intestinale. Prezintă epiteliu simplu
columnar cu celule caliciforme și lamina propria cu glande Lieberkuhn.
Submucoasa este formată din șesut conjunctiv cu vase sangvine, limfatice și infiltrat
limfoid (plăci Payer la nivelul ileonului).
Musculara este formată din fibre musculare netede dispuse in 2 straturi: circular
intern și longitudinal extern.
20. Mezenterul. Descriere, situație, raporturi, proiectie, continut,

vascularizatie, inervatie.
Mezenterul este o formațiune peritoneală de legătură și suspensie, dintre jejuno-
ileon și peretele posterior al cavității abdominale.
Este format din 2 foițe peritoneale ce se alătură și cuprind între ele artere, vene,
limfatice și nervi ai intestinului.
Foița dreaptă se continuă cu peritoneul parietal posterior al firidei mezenterico-
colice drepte iar foița stângă se continuă cu peritoneul parietal posterior al firidei
mezenterico-colice stângi.
Între cele 2 foițe se găsește o lamă subțire de țesut conjunctiv lax, în care sunt
conținute ramurile vaselor mezentrice superioare, însoțite de ramurile plexului mezenteric
superior și nodulii limfatici mezenterici superiori.
Mezenterul prezintă 2 margini: intestinală și posterioară.
Marginea intestinală are o lungime egală cu a jejuno-ileonului iar la nivelul ei
peritoneul mezenterial se continuă cu seroasa jejuno-ileonului. Locul de continuare
constituie hilul intestinului.
Marginea posterioară este fixă și se numește rădăcina mezenterului, fiind mai
groasă decât marginea intestinală.
Rădăcina mezenterului se întinde de la flexura duodenojejunală, situată la stânga L2,
până în fosa iliacă dreaptă, în apropierea articulației sacroiliace. Are o lungime mult mai
scurtă decât marginea intestinală a mezenterului , a cărei lungime este egală cu cea a
jejunoileonului. Din această cauza, la nivelul marginii intestinale, mezenterul prezintă
numeroase cuduri care corespund anselor intestinale. La nivelul rădăcinii, cele 2 foițe ale
mezenterului se continuă cu peritoneul parietal posterior.
Traiectrul rădăcinii mezenterului prezintă 3 porțiuni:
• Superioară, oblică, care, la origine trece superior și la dreapta de flexura
duodenojejunală și apoi coboară pe flancul drept al duodenului ascendent.
• Mijlocie, verticală, care intersectează duodenul la limita dintre duodenul orizontal și
cel ascendent. La acest nivel, vasele mezenterice superioare trec prinincizura
pancreatică inferioară și pătrund între foițele mezenterului, vena fiind situată la
dreapta arterei mezenterice superioare.
• Inferioară, oblică, care incrucișează vena cavă inferioară, ureterul drept și vasele
gonadale.
Mezenterul împarte regiunea inframezocolică a cavității peritoneale în:
Firidă mezenterico-colică stângă, care comunică cu cavitatea pelvină
80
Firidă mezenterico-colică dreaptă, a cărei comunicare cu pelvisul este închisă de

mezenter. Acest fapt limitează propagarea colecțiilor din firida mezenterico-
colică dreaptă spre pelvis.
21. Cecul și valvula ileocecala. Descriere, situație, raporturi,

proiectie, vascularizatie, inervatie
Intestinul gros este a 2-a parte a intestinului ce continuă intestinul subțire și se
deschide la exterior prin orificiul anal.
Continuarea dintre intestinul subțire și cel gros nu se face cap la cap, ci termino-
lateral.
Intestinul gros se extinde de de la valva ileocecală până la anus. Intestinul gros
prezintă elemente anatomice macroscopice care îl deosebesc de intestinul subțire: teniile,
plicile semilunare, haustrele și ciucurii epiploici.
Intestinul gros este împărțit în colon drept și stâng.
Colonul drept este reprezentat de cec, colon ascendent și 2/3 drepte din colonul
transvers. Colonul stâng este reprezentat de 1/3 stângă din colonul transvers, colonul
descendent și colonul sigmoid.
Valvla ileocecală se formează prin învaginarea ileonului în intestinul gros. Este
alcătuită dintr-o buză superioară, mai mare și una inferioră, mai mică.
Cele 2 buze se unesc anterior și posterior, la nivelul comisurilor, ce se continuă cu
frâurile valvulei ileocecale.
Structural, valvula ileocecală este formată din mucoasă, submucoasă și fibre
musculare ce provin din tunica musculară a ileonului și a cecului.
Spre marginea liberă a valvulei, fibrele musculare circulare ale ileonului se
condensează și formează sfincterul Keith al valvulei ileocecale.
Între fibrele circulare ale ileonului și tunica musculară a cecului se insinuează fibrele
musculare longitudinale ale ileonului.
Fibrele longitudinale ale teniei mezocolice se continuă, la nivelul orificiului ileo-cecal,
cu fibrele musculare longitudinale ale ileonului terminal. Prin contracție, aceste fibre
determină dilatarea ileonului terminal.
Fibrele musculare longitudinale ale ileonului împreună cu o condensare a fibrelor
musculare circulare cecale determină apariția frâurilor valvulei ileocecale.
Contracția fibrelor circulare ale cecului determină tracționarea și închiderea valvulei
ileocecale.
Valvula ileocecală permite trecerea unidirecțională a conținutului intestinal,
intermitent, din ileon în cec.
Cecul este segmentul inițial al intestinului gros. Este situat sub planul valvei
ileocecale și se continuă, superior de acest plan, cu colonul ascendent. Inferior, se termină
”în fund de sac”, printr-o haustră postero-inferioară iar postero-medial, la locul de întâlnire
a celor 3 tenii, are atașat apendicele vermiform.
Cecul are formă de ampulă și este situat, de obicei, în fosa iliacă dreaptă.
Din punct de vedere al relațiilor cu peritoneul, cecul este de regulă organ
intraperiotneal, mobil, acoperit în întregime de peritoneu visceral. Ocazional, poate
prezenta un mezou foarte dezvoltat, denumit mezocec.
81
Raporturi:
• Anterior: cu peretele anterior abdominal. Dacă cecul este gol, între el și
perete se pot interpune anse ileale și omentul mare.
• Posterior: cu mușchii psoas mare și iliac și nervii femural și femurocutanat
lateral, prin intermediul peritoneului parietal.
• Lateral: cu peretele antero-lateral al abdomenului
• Medial: cu apendicele vermiform, ureterul drept, vasele gonadale drepte,
marginea meadială a mușchiului psoas, vasele iliace externe și anse ileale.
• Inferior: cu unghiul format de peretele abdominal anterior și fosa iliacă.
Vascularizație:
Vascularizația arterială este asigurată de ramuri ale arterei ileocolice:
Artera cecală anterioară, care trece prin marginea liberă a plicii cecale
vasculare și ajunge pe fața anterioară a cecului, vascularizând: fața
anterioară a colonului ascendent (în porțiunea adiacentă cecului), fața
anterioară a cecului și ileonul terminal ( în porțiunea adiacentă cecului).
Artera cecală posterioară, care trece pe fața posterioară a cecului,
vascularizând: fața posterioară a colonului ascendent ( în porțiunea
adiacentă cecului), fața posterioară și fundul cecului, baza apendicelui
vermiform și ileonul terminal (în porțiunea adiacentă cecului).
Sângele venos al cecului este drenat în vena ileocolică, iar din aceasta, în vena
mezenterică superioară.
Limfa de la nivelul cecului este drenată spre stația primară, nodulii limfatici cecali
anteriori ( situați de-a lungul vaselor cecale anterioare) și posteriori ( situați de-a lungul
vaselor cecale posterioare). De la nodulii limfatici cecali, limfa este drenată în nodulii
limfatici mezenterici superiori și mai departe, în trunchiul intestinal.
Inervație:
Inervația cecului este vegetativă, receptoare și efectoare.
Sensibilitatea viscerală este transmisă prin fibre interoceptive simpatice spre
segmentele medulare T10-L1.
Inervația motorie este asigurată de fibre simpatice postganglionare din plexul
celiac, care ajung la cec pe calea plexurilor simpatice periarteriale, și fibre simpatice
preganglionare, din trunchiul vagal posterior.
22. Apendicele – Descriere, situație, raporturi, proiectie, puncte

dureroase
Apendicele vermiform este un organ diverticular, rudimentar, anexat cecului. Este
situat în fosa iliacă dreaptă și se deschide pe fața postero-medială a cecului, la 2-3 cm
inferior de valvula ileo-cecală, printr-un orificiu ovalar numit orificiu ceco-apendicular.
Poziția apendicelui este variabilă, ea depinzând de gradul de dezvoltare al cecului,
nivelul de descensus al cecului și de modul de dezvoltare al peretelui cecal.
Apendicele este un organ intraperitoneal, mobil, ce prezintă un mezou-
mezoapendice. În marginea liberă a mezoapendicelui se află vasele apendiculare, limfaticele
și nervii apendicelui. La femeie, când mezoapendicele este lung, el poate trimite o
expansiune spre marginea superioară a ligamentului lat, formând ligamentul apendiculo-
ovarian.
82
Raporturi:
• Baza apendicelui are raporturi similare cu ale cecului, în care se deschide.
• Porțiunea liberă și vârful apendicelui au raporturi ce depind de poziția și lungimea
apendicelui
• În aproape orice poziție, apendicel, sau cel puțin baza sa, are raporturi cu mușchiul
iliopsoas (raport important pentru investigarea durerii apendiculare în apendicită).
Proiecție:
Poziția punctului fix apendicular (orificiul ceco-apendicular are o mare variabilitate,
încadrandu-se însa, de regulă, la nivelul trigonului descris de Iacobovici, delimitat:
• Superior și la dreapta, de linia spino-ombilicală
• Inferior, de linia bispinoasă
• La stânga, de linia pararectală dreaptă ( marginea laterală a
mușchiului drept abdominal)
Majoritatea punctelor dureroase apendiculare se înscriu în acest trigon.
Punctele dureroase apendiculare:
Pe linia spino-ombilicală
o Punctul Mac-Burney, situat la unirea 1/3 laterale cu 2/3 mediale ale
liniei spino-ombilicale drepte
o Punctul Monro, situat la intersecția liniei spino-ombilicale drepte cu
marginea laterală a dreptului abdominal
Pe linia bispinoasă
o Punctul Lanz, situat la unirea 1/3 drepte cu 2/3 stângi ale liniei
bispinoase
o Punctul Sonnenburg, situat la intersecția liniei bispinoase cu marginea
laterală a dreptului abdominal.
23. Apendicele – structura peretelui,vascularizatie, inervatie, bazele

anatomice ale durerii apendiculare.Variabilitatea anatomica a
apendicelui- dimensiuni, pozitii.
Apendicele vermiform este un organ diverticular, rudimentar, anexat cecului. Este
situat în fosa iliacă dreaptă și se deschide pe fața postero-medială a cecului, la 2-3 cm
inferior de valvula ileo-cecală, printr-un orificiu ovalar numit orificiu ceco-apendicular.
Apendicele are o lungime în medie de 8 cm, dar lungimea sa poate prezenta variații
individuale foarte mari, între 1 și 20 cm.
Structura peretelui apendicular este asemănătoare cu structura generală de colon.
Prezintă tunica mucoasă, submucoasă, musculară și tunica externă.
Mucoasa are aspectul particular al glandelor Lieberkuhn, glandele fiind mai grupate
si mai scurte datorită țesutului limfoid bine dezvoltat.
Corionul prezintă noduli limfatici cu dispoziție circulară în jurul lumenului, noduli ce
pot perfora musculara mucoasei și să se extindă în submucoasă.
Musculara este bine reprezentată și este alcătuită din fibre musculare netede
dispuse in 2 straturi: circular, intern și longitudinal, extern.
Tunica externă este reprezentată de peritoneu.
83
Poziția apendicelui este variabilă, ea depinzând de:

Gradul de dezvoltare al cecului- când există o insuficiență de dezvoltare a cecului,
apendicele este în poziție subcecală sau infantilă.
Nivelul de descensus al cecului- apendicele este în poziție înaltă când cecul este
subhepatic și în poziție pelvină când cecul este în poziție joasă.
Modul de dezvolatre al peretelui cecal, apendicele deplansându-se în partea opusă
peretelui care crește mai mult. Astfel:
o Dacă va crește peretele medial, apendicele va fi situat latero-cecal.
o Daca va crește peretele lateral, apendicele devine medio-cecal.
o Dacă va crește peretele anterior, apendicele devine retrocecal.
o Dacă va crește peretele posterior, apendicele devine prececal.
Vascularizație:
Vascularizația arterială este asigurată de artera apendiculară, ramură din artera
ileocolică.
Artera apendiculară trece posterior de ileon și pătrunde în marginea liberă a plicii
ileocecale, ajungând la mezoapendice.
Din artera apendiculară se desprind ramurile:
- Artera ceco-apendiculară, care vascularizează baza apendicelui și cecul în
zona adiacentă orificului ceco-apendicular
- Ramuri apendiculare în palisadă
- Artera recurentă ileală, care străbate marginea liberă a plicii ileoapendiculare
și participă la vascularizația feței posterioare a ileonului terminal.
Sângele venos de la nivelul apendicelui este drenat în vena ileocolică, iar din aceasta,
în vena mezenterică superioară
Drenajul limaftic: în submucoasa apendicelui există numeroși foliculi limfatici, motiv
pentru care apendicele este considerat, din punct de vedere funcțional, organ limfoid. Limfa
de la nivelul apendicelui este drenată spre nodulii limfatici cecali posteriori iar de aici ajunge
în nodulii limfatici mezenterici superiori și mai departe în trunchiul intestinal.
Inervația apendicelui este similară cu cea a cecului. Este atât simpatică cât și
parasimpatică. Fibrele nervoase au originea la nivelul plexului celiac și de aici ajung la
apendicele vermiform pe calea plexului periarterial mezenteric superior.
În apendicita acută, durerea inițială este o durere de tip visceral și este
percepută la nivelul plexului cealic,în epigastru. După ce inflamația se extinde de la
apendicele vermiform la peritoneul parietal anterior, atunci durerea se localizează la nivelul
fosei iliace drepte.
Pe linia spino-ombilicală
o Punctul Mac-Burney, situat la unirea 1/3 laterale cu 2/3 mediale ale
o Punctul Monro, situat la intersecția liniei spino-ombilicale drepte cu
Pe linia bispinoasă
o Punctul Lanz, situat la unirea 1/3 drepte cu 2/3 stângi ale liniei
bispinoase
o Punctul Sonnenburg, situat la intersecția liniei bispinoase cu marginea
laterală a dreptului abdominal.
84
24. Colonul ascendent și flexura colica dreapta– limite, situație,

descriere, raporturi, vascularizatie,limfatice, inervatie
lateral.
Colonul ascendent se întinde de la valvula ileocecală până la flexura colică dreaptă,
situată sub ficat.
Colonul ascendent este un segment fix al intestinului gros, fiind organ secundar
retroperitoneal, datorită formării fasciei de coalescență TOLDT1.
Este acoperit pe fața anterioară de peritoneu parietal posterior și proemină pe
peretele posterior al etajului inframezocolic. Flancul său medial delimitează, împreună cu
rădăcina mezenterului, firida mezenterico-colică dreaptă, iar flancul său drept delimitează,
cu peretele lateral al abdomenului ,șanțul parieto-colic drept.
Superior, subhepatic, colonul ascendent descrie unghiul colic drept sau flexura colică
dreaptă, continuându-se cu colonul transvers.
La nivelul flexurii colice drepte, peritoneul se reflectă pe structurile învecinate,
formând ligamentele: freno-colic drept ( între flexura colică dreaptă și diafragm), reno-colic (
leagă flexura colică dreaptă de peretele posterior) și cistico-colic (inconstant; este o
prelungire dreaptă a omentului mic).
Teniile colonului ascendent sunt orientate astfel:
- tenia mezocolică este situată postero-medial
- tenia omentală este situată postero-later
- tenia liberă este situată anterior
Raporturi:
• Posterior, prin intermediul fasciei de coalescență TOLDT 1 cu:
o mușchiul iliac,
o mușchiul pătrat lombar,
o fața anterioară a rinichiului drept,
o nervii subcostal, iliohipogastric și ilioinghinal
• Lateral, cu peretele lateral abdominal, împreună cu care delimitează spațiul
parieto-colic drept
• Medial, cu:
o ansele jejuno-ileale
o duodenul II
o vena cavă inferioară
o uereterul drept
o vasele genitale drepte
85
Flexura colică dreaptă are raporturi cu:

• cartilajul coastei a X-a și fața viscerală a lobului drept al ficatului (anterior)
• fața anterioară a rinichiului drept (posterior)
• este dispusă în plan frontal și este situată mai jos decât flexura colică stângă
Vascularizație:
Colonul drept este vascularizat de ramuri ale arterei mezenterice superioare.
Artera mezenterică superioară dă următoarele ramuri pentru vascularizația
colonului:
1. Artera ileocolică continuă traiectul arterei mezenterice superioare la nivelul
rădăcinii mezenterelui. La nivelul unghiului ileocolic ea dă ramuri cecale,
apendiculară și un ram colic ascendent care se va anastomoza cu ramul
descendent al arterei colice drepte.
2. Artera colică dreaptă se desprinde de pe fața dreaptă a arterei mezenterice
superioare de obicei prin trunchi comun cu artera colică medie. Are traiect
către dreapta, încrucișând anterior, transversal, formațiunile retroperitoneale
( vena cavă inferioară, ureterul drept, vasele genitale drepte). Se împarte într-
un ram ascendent și unul descendent.
3. Artera colică medie se desprinde imediat inferior de procesul uncinat al
pancreasului, anterior de duodenul III. Are traiect anterior, între foițetele
mezocolonului transvers, unde se împarte într-un ram drept și unul stâng.
Drenajul venos se face în vene omonime care se varsă în vena mezenterică
superioară sau inferioară.
Ganglionii limfatici care drenează limfa colonului au fost împărțiți în 4 grupe:
1. Epicolici- sub seroasa care acoperă peretele intestinal
2. Paracolici- pe traiectul arterei marginale Drummond
3. Intermediari- pe traiectul arterelor mezenterice și ramurile lor
4. Centrali- la originea arterelor mezenterice
Inervație:
Colonul primește inervație vegetativă simpatică și parasimpatică.
Colonul drept primește fibre simpatice provenite de la nivelul T5-T12. De la acest
nivel fibrele ajung la nivelul plexului celiac și mezenteric superior pe calea nervilor splanhnici
mare și mic. De la plexurile celiac și mezenteric superior, fibrele ajung la colonul drept pe
calea plexurilor periarteriale.
Inervația parasimpatică provine din trunchiurile vagale, pe calea plexului celiac și
apoi mezenteric superior.
25. Colonul transvers – limite, situație, descriere, raporturi,

vascularizatie,limfatice, inervatie
lateral.
86
Colonul transvers este un segment mobil, intraperitoneal al intestinului gros. Se
întinde între flexura colică dreaptă și stângă, are o poziție oblică, ascendentă către stânga și
este legat de peretele posterior abdominal prin intermediul mezocolonului transvers.
Teniile sale sunt orientate astfel:
Tenia mezocolică, care corespunde inserției mezocolonului, este situată posterior
Tenia omentală, care corespunde inserției omentului mare, este situată antero-
superior
Tenia liberă este situată inferior.
Raporturi:
• Anterior, cu peretele anterior abdominal
• Posterior, cu fața anterioară a rinichiului drept, duodenul II, fața anterioară a
capului pancreatic, corpul pancreatic și fața anterioară a rinichiului stâng
• Superior, cu fața viscerală a lobului drept hepatic, marea curbură gastrică și
fața colică a splinei
• Inferior, cu ansele jejuno-ileale
Vascularizație:
2/3 drepte ale colonului transvers sunt vascularizate de ramuri ale arterei
mezenterice superioară iar 1/3 stângă a colonului transvers este vascularizată de artera
mezenterică inferioară.
Artera mezenterică superioară dă următoarele ramuri pentru vascularizația
colonului:
1. Artera ileocolică continuă traiectul arterei mezenterice superioare la nivelul
rădăcinii mezenterelui. La nivelul unghiului ileocolic ea dă ramuri cecale,
apendiculară și un ram colic ascendent care se va anastomoza cu ramul
descendent al arterei colice drepte.
2. Artera colică dreaptă se desprinde de pe fața dreaptă a artereo mezenterice
superioare de obicei prin trunchi comun cu artera colică medie. Are traiect
către dreapta, încrucișând anterior, transversal, formațiunile retroperitoneale
( vena cavă inferioară, ureterul drept, vasele genitale drepte). Se împarte într-
un ram ascendent și unul descendent.
3. Artera colică medie se desprinde imediat inferior de procesul uncinat al
pancreasului, anterior de duodenul III. Are traiect anterior, între foițetele
mezocolonului transvers, unde se împarte într-un ram drept și unul stâng.
Artera mezenterică inferioară se desprinde de pe fața antero-laterală stângă a
aortei, în dreptul vertebrei L3, inferior de duodenul III. Ramurile arterei mezenterice
inferioare sunt:
1. Artera colică stângă, care se desprinde din artera mezenterică inferioară la 1-
2 cm de originea acesteia. De la origine are traiect retroperitoneal ascendent
și către stânga. În traiectul ei încrucișează vena mezenterică inferioară,
împreună cu care formează arcul vascular descris de Treitz. Ajunge la nivelul
unghiului splenic, unde dă un ram ascendent și unul descendent.
2. Arterele sigmoidiene, care sunt în număr variabil ( 1-19). Clasic, au fost
descrise 3 ramuri sigmoidiene: superioară, medie și inferioară. De la origine
ele pătrund în mezosigmoid unde se împart în ramuri ascendente și
87
descendente. Ramul inferior al arterei sigmoidiene inferioare se numește

artera sigmoidiană IMA și se va anastomoza cu artera rectală superioară. La
acest nivel a fost descris punctul critic Sudeck.
3. Artera rectală superioară- ramură terminală a arterei mezenterice inferioare.
Toate aceste ramuri arteriale formează o arcadă abastomotică, paralelă cu marginea
mezenterică a colonului, arcadă ce poartă denumirea de arcadă marginală Drummond.
Din această arcadă se desprind arterele drepte scurte și lungi. Arterele drepte scurte
abordează peretele colonic la nivelul teniei mezocolice. Arterele drepte lungi abordează
peretele colonic la nivelul marginii antimezocolice, după ce ocolesc fețele colonului. Aceste
artere colice drepte nu prezintă anastomoze între ele în exterior peretelui colonic.
superioară sau inferioară.
4. Centrali- la originea arterelor mezenterice
Inervație:
Colonul primește inervație vegetativă simpatică și parasimpatică.
Colonul drept primește fibre simpatice provenite de la nivelul T5-T12. De la acest
nivel fibrele ajung la nivelul plexului celiac și mezenteric superior pe calea nervilor splanhnici
mare și mic. De la plexurile celiac și mezenteric superior, fibrele ajung la colonul drept pe
calea plexurilor periarteriale.
Inervația parasimpatică provine din trunchiurile vagale, pe calea plexului celiac și
apoi mezenteric superior.
Colonul stâng primește inervație simpatică ce provine de la nivel lombar și sacral.
Fibrele ajung pe calea nervilor splanhnici lombari la plexurile aortic și mezenteric
inferior. De la nivelul acestor plexuri fibrele simpatice ajung la colon pe calea plexurilor
periarteriale.
Inervația parasimpatică provine de la nivel S2-S4. De la acest nivel pleacă nervii
splanhnici pelvini (erectori), care dau fibre cu traiect ascendent pe calea plexului hipogastric
inferior, superior și apoi mezenteric inferior. Fibrele ajung apoi la colon pe calea plexurilor
periarteriale.
26. Mezocolonul transvers-descriere, situație, raporturi, proiectie,

vascularizatie, limfatice, inervatie
Mezocolonul transvers este o plică peritoneală dispusă transversal, a cărei lățime
depinde de lungimea colonului transvers.
Mezocolonul transvers prezintă:
• 2 fețe:
o Superioară, care se continuă cu peritoneul parietal posterior al etajului
supramezocolic
o Inferioară, care se continuă cu peritoneul parietal posterior al etajului
inframezocolic
88
Între cele 2 foițe se găsesc ramurile vaselor colice. Mezocolonul transvers conține:
- Artera colică medie, însoțită de ramurile plexului mezenteric superior și
ramurile ei: ramura dreaptă ( care se anastomozează cu ramura ascendentă a
arterei colice drepte, formând arcada marginală Drummond) și ramura stângă
( care se anastomozează cu ramura ascendentă a arterei colice stângi,
formând arcada arterială a colonului transvers, arcada Haller-Riolan)
- Arcada vasculară venoasă, ce drenează sângele venos intr-o venă colică
medie
- Noduli limfatici epicolici, paracolici și intermediari
• 2 margini:
o Colică, la nivelul căreia peritoneul mezocolonului transvers se continuă cu
tunica externă a colonului transvers
o Posterioară, fixă, numită rădăcina mezocolonului transvers.
Rădăcina mezocolonului transvers se întinde între flexurile colice dreaptă și stângă,
având o direcție oblică spre superior și la stânga. Flexura colică stângă, situată mai sus decăt
cea dreaptă, este dispusă într-un plan aproape sagital, având o ramură ascendentă și una
descendentă.
De la dreapta la stânga, trece:
Anterior de rinichiul drept, duodenul desendent și capul pancreasului, pe
care le împarte în porțiune supramezocolică și porțiune inframezocolică.
Superior de flexura duodeno-jejunală
Anterior de corpul pancreasului, pe care determină apariția marginii
anterioare, care separă fața superioară de cea inferioară
Inferior de polul inferior al splinei, de unde se continuă cu ligamentul freno-
colic stâng.
Mezocolonul transvers împarte cavitatea peritoneală în:
etaj supramezocolic
etaj inframezocolic
Raporturi:
• posterior, cu:
o fața anterioară a rinichiului drept
o duodenul descendent, orizontal și ascendent
o capul și fața inferioară a corpului pancreasului
o mezenterul cu vasele mezenterice superioare
o ansele intestinale
o fața anterioară a rinichiului stâng
• anterior, cu peretele anterior al abdomenului
• superior, cu:
o fundul vezicii biliare
o stomacul, prin intermediul ligamentului gastro-colic
o fața viscerală a splinei
• inferior, cu ansele intestinale
89
27. Colonul descendent și flexura colica stinga– limite, situație,

descriere, raporturi, vascularizatie, limfatice, inervatie
lateral.
Colonul descendent este un segment fix al intestinului gros, fiind organ secundar
retroperitoneal, datorită formării fasciei de coalescență TOLDT II. Este situat mai profund
decât colonul ascendent iar inferior de polul anterior al splinei formează cu colonul
transvers unghiul colic stâng, unghiul splenic sau flexura colică stângă.
Flexura colică stângă este situată anterior de rinichiul stâng, la un nivel superior față
de flexura colică dreaptă.
Teniile colonului descendent sunt orientate astfel:
• tenia mezocolică este situată postero-medial
• tenia omentală este situată postero-lateral
• tenia liberă este situată anterior
Colonul descendent este acoperit pe fața anterioară de peritoneu parietal posterior și
proemină pe peretele posterior al etajului inframezoclic.
Flancul său medial delimitează, împreună cu rădăcina mezenterului, firida mezenterico-
colică stângă, iar flancul său stâng delimitează, cu peretele lateral al abdomenului, șanțul
parieto-colic stâng.
La nivelul flexurii colice stângi, peritoneul se reflectă pe diafragm, formând ligamentul
freno-colic-stâng.
Raporturile colonului descendent sunt:
• posterior, prin intermediul fasciei de coalescență TOLDT II cu:
o mușchiul diafragm
o fața anterioară a rinichiului stâng
o mușshiul pătrat lombar
o mușchiul iliac
o nervii subcostal, iliohipogastric, ilioinghinal și femurocutanat lateral
• anterior, cu:
o ansele intestinale și omentul mare
o peretele antero-lateral al abdomenului
• medial, cu
o ansele intestinale și omentul mare
o arcul vascular Treitz
o ureterul și vasele gonadale stângi
90
• lateral, cu peretele antero-lateral al abdomenului, cu care delimitează șanțul

parieto-colic stâng.
Flexura colică stângă are o poziție sagitală, având raporturi:
• superior, cu fața viscerală a splinei, la nivelul căreia determină o impresiune
• posterior, cu fața anterioară a rinichiului stâng
• lateral, cu peretele toracic prin intermediul diafragmei și a recesului costo-
diafragmatic stâng.
Vascularizație:
aortei, în dreptul vertebrei L3, inferior de duodenul III.
Ramurile arterei mezenterice inferioare sunt:
1. Artera colică stângă, care se desprinde din artera mezenterică inferioară la 1-
2. Arterele sigmoidiene, care sunt în număr variabil ( 1-19). Clasic, au fost
descendente. Ramul inferior al arterei sigmoidiene inferioare se numește
artera sigmoidiană IMA și se va anastomoza cu artera rectală superioară. La
acest nivel a fost descris punctul critic Sudeck.
3. Artera rectală superioară- ramură terminală a arterei mezenterice inferioare.
inferioară.
Centrali- la originea arterelor mezenterice
Inervație:
Fibrele ajung pe calea nervilor splanhnici lombari la plexurile aortic și mezenteric
periarteriale.
splanhnici pelvini (erectori), care dau fibre cu traiect ascendent pe calea plexului hipogastric
periarteriale.
91
28. Colonul sigmoid – limite, situație, descriere, raporturi,

vascularizatie, limfatice, inervatie
lateral.
Colonul sigmoid este organ intraperitoneal, acoperit de peritoneu visceral, care se
continuă cu mezosigmoidul.
Limita superioară este locul în care teniile se reduc la 2-3, colonul trece de la situația
de organ retroperitoneal la cea de organ intraperitoneal, cu mezou
Limita inferioară corspunde planului transversal ce trece prin vertebra S3.
Colonul sigmoid descrie o ansă, ce coboară în bazinul mic, anterior de rect. Colonul
sigmoid urcă apoi până la S3, unde se află jocțiunea rectosigmoidiană.
Fibrele musculare longitudinale se reorganizează, alcătuind 2 tenii:
- anterioară, liberă, la nivelul căreia se găsesc apendici epiploici numeroși, mai lungi
și mai voluminoși, dispuși pe un singur rând.
- haustrele devin mai șterse și dispar în porțiunea terminală.
Raporturi:
În porțiunea iliacă are raporturi:
• Anterior, cu ansele intestinului subțire și perete abdominal anterior
• Posterior, cu:
o Mușchiul iliopsoas
o Vasele iliace externe
o Nervul femural
În porțiunea pelvină are raporturi:
• Superior, cu ansele intestinale
• Posterior, cu:
o Ampula rectală și recesurile pararectale
o Vasele iliace interne și ureterul stâng
• Lateral, cu:
o Mănunchiul vasculo-nervos obturator
o Vasele ovariene, ovarul și tuba uterină, din partea stângă, respectiv, ductul
deferent, la bărbat
• Anterior:
o La femeie, cu fața posterioară a uterului
o La bărbat, cu fața postero-superioară a vezicii urinare și canalele deferente
92
Vascularizație:
Vascularizația arterială este asigurată de ramuri din artera meenterică inferioară:
- Arterele sigmoidiene, care sunt în număr variabil ( 1-19). Clasic, au fost
descendente.
o Artera sigmoidiană superioară are traiect retroperitoneal și se bifurcă
în 2 ramuri ce contribuie la formarea arcadei marginale Drummond:
Ramura ascendentă care se anastomozează cu ramura
descendentă a arterei colice stângi
Ramura descendentă care pătrunde în mezosigmoid și se
anastomozează cu artera sigmoidiană medie
o Artera sigmoidiană medie străbate porțiunea mijlocie a
mezosigmoidului și se anastomozează cu celelalte artere sigmoidiene
o Artera sigmoidiană inferioară, străbate porțiunea inferioară a
mezosigmoidului, situată anterior de artera rectală superioară. Se
împarte în:
Ramura ascendentă care participă la formarea arcadei
arteriale marginale
Ramura descendentă, numită artera sigmoidiană ima, care se
anastomozează cu una din arterele recto-sigmoidiene, ramuri
din artera rectală superioară. Participă la vascularizația
colonului sigmoid și a părții superioare a ampulei rectale.
Această anastomoză a fost numită punctul critic al lui Sudeck.
- Artera rectală superioară, ramură terminală a arterei mezenterice inferioare
participă în mică măsură la vascularizația colonului sigmoid.
inferioară.
Centrali- la originea arterelor mezenterice
Inervație:
Fibrele ajung pe calea nerviloor splanhnici lombari la plexurile aortic și mezenteric
periarteriale.
splanhnici pelvini (erectori), care dau fibre cu traiect ascendent pe calea plecului hipogastric
periarteriale.
93
29. Mezocolonul sigmoid. Descriere, limite, situatie, raporturi,

continut
Mezosigmoidul este o plică peritoneală, în formă de evantai, ce prezintă 2 fețe
(dreaptă și stângă) și 2 margini( sigmoidiană și aderentă- reprezentată de rădăcina
mezosigmoidului).
Între foițele mezosigmoidului se găsesc ramurile sigmoidiene ale vaselor mezenterice
inferioare, însoțite de ramuri din plexul hipogastric inferior și nodulii limfatici.
Rădăcina mezosigmoidului prezintă 2 segmente:
• Rădăcina primară care corespunde inserției mezenterului comun dorsal. Coboară
vertical, de la bifurcarea aortei pănâ la vertebra S3. În rădăcina primară pătrund
vasele rectale superioare
• Rădăcina secundară care se formează datorită tracțiunii exercitate pe procesul
de coalescență al colonului descendent. Are direcție ascendentă, până aproape
de bifurcația aortei, unde se continuă cu rădăcina primară. Intersectează ureterul
și vasele gonadale stângi.
Între cele 2 rădăcini se formează un unghi ascuțit, deschis spre inferior și spre stânga,
numit recesul intersigmoidian. În vârful acestui reces se află situat, retroperitoneal,
urterul stâng.
30. Rectul – limite, parti, situatie,descriere, raporturi

Rectul este ultima porțiune a intestinului gros. Este situat median, anterior de sacru
și coccis, având o lungime de 15-20 cm.
Limita superioară este dată de punctul de terminare al mezocolonului sigmoidian și
corespunde vertebrei S3.
Limita inferioară este reprezentată de orificul anal.
Rectul prezintă 2 porțiuni:
1. Ampula rectală, care este porțiunea superioară, mai dilatată, care după ce
traversează perineul, se continuă cu cea de a 2-a porțiune.
2. Canalul anal, care, ”anatomic”, este dilimitat superior de linia dințată
(pectinată) și inferior de linia ano-cutanată. Canalul anal ”chirurgical” prezintă
ca limită superioară locul prin care traversează mușchii ridicători anali.
Rectul prezintă 5 curburi:
În plan sagital- prezintă 2 curburi: inițial rectul coboară în curbura sacro-
coccigiană și prezintă o curbură concavă anterior ( flexura sacrată). Apoi
rectul traversează mușchiul ridicător anal și se continuă cu canalul anal. La
acest nivel, rectul prezintă o curbură concavă posterior (curbura perineală)
În plan frontal- rectul prezintă 3 curburi care determină apariția la interior a
unor plici (valvele lui Houston). Curburile superioară și inferioară sunt
concave la stânga iar cubura mijlocie este concavă la dreapta.
Raporturi:
Ampula rectală, partea pelvină a rectului, prezintă o porțiune peritoneală (situată
superior) și una extraperitoneală (practic, porțiunea pelvi-subperitoneală).
Partea peritoneală a rectului are următoarele raporturi:
94
• Anterior:
o Prin intermediul peritoneului parietal posterior, cu:
Colonul sigmoid și ansele intestinale
Cu fundul de sac Douglas și prin intermediul lui:
La femeie, cu: fornixul vaginal și cu fața posterioară a uterului
La bărbat, cu: fața posterioară a vezicii urinare și cu baza
veziculelor seminale.
• Lateral, cu recesurile pararectale, în care coboară ansele intestinale.
Partea extraperitoneală a rectului are următoarele raporturi:
• Anterior, prin intermediul:
o Septului ecto-vezical, la bărbat, cu:
Prostata
Veziculele seminale
Porțiunea ampulară a canalelor deferente
Vezica urinară, la nivelul trigonului vezical
o Septului recto-vaginal, la femeie, cu fața posterioară a vaginei.
• Posterior, cu:
o Spațiul retro-vezical, care conține vasele sacrale medii, glomusul
coccigian, lanțurile simpatice paravertebrale sacrale și nodulii limfatici
sacrali
o Fața anterioară a sacrului
• Lateral, cu:
o Condensări ale țesutului din spațiul pelvisubperitoneal
Aripioarele rectului
Lamele sacro-recto-genito-pubiene, ce conțin, la acest nivel,
ganglionul hipogastric
o Mușchiul ridicător anal
Canalul anal- partea perineală a rectului, are următoarele raporturi:
• Lateral, cu fosa ischiorectală
• Posterior, cu vârful coccisului
• Anterior, prin intermediul corpului perineal:
o La femeie, cu partea inferioară a feței posterioare a vaginei
o La bărbat, cu:
Vârful prostatei
Uretra masculină, înconjurată de mușchiul sfincter extern al
uretrei
Glandele bulbo-uretrale
Bulbul corpului spongios
31. Rectul – configuratie interna, vascularizatie (plexuri

hemoroidale), conexiuni limfatice. Implicatii clinice. Tuseul rectal.
Configurația internă a rectului:
În ampula rectală proemină 3 plici trasnversale, 2 în partea stângă și una în partea
dreaptă.
La limita dintre ampulă și canalul anal, mucoasa rectală formează 6-10 plici verticale,
înalte de 1,5-2 cm, numite columne anale. Între columnele anale, la marginea lor inferioară,
95
se găsesc pliuri mucoase numite valvule semilunare. Aceastea delimitează, cu peretele

rectal, mici funduri de sac numite sinusuri anale.
În sinusuri se deschid glande mucoase, a căror secreție favorizează trecerea bolului
fecal. Pe marginea liberă a valvulelor anale se găsesc mici proeminențe numite papile
anale.
Linia valvulelor semilunare poartă numele de linie pectinată și reprezintă locul de
inserție al membranei cloacale, în viața intrauterină. Ea constituie practic separarea dintre
ampula rectală și canalul anal.
Inferior de linia pectinată, pentru circa 2 cm, segmentul de canal anal se numește
pecten. Pectenul se termină la linia albă Hilton.
La nivelul corionului prezintă un plex venos format prin anastomoza la acest nivel a
sistemelor venoase, cav și port (anastomoză porto-cavă), care prin dilatație generează vene
varicoase (hemeroizii interni sau externi).
Vascularizație:
Irigația arterială este asigurată de arterele rectale: superioară, mijlocii și inferioare.
Dintre acestea, principala este artera rectală superioară, restul având un rol accesor.
Arterele rectale sunt frecvent numite hemoroidale.
Artera rectală superioară este ramura terminală a mezentericei inferioare. Ea se
divide in 2 ramuri care coboară pe fețele laterale ale ampulei. Aceastea dau la rândul lor
numeroase ramuri situate sub fascia rectală, care pătrund în pereții rectului. Unele irigă
tunicile ampulei, altele formează un plex submucos care irigă întreaga mucoasă a rectului
(deci și a canalului anal).
Arterele rectale mijlocii (una dreaptă, alta stângă) provin din iliacele interne. Dau
câteva ramuri care irigă pereții antero-laterali ai porțiunii joase a ampulei și canalul anal.
Arterele rectale inferioare iau naștere din arterele rușinoase. Se găsesc sub mușchii
ridicători anali, străbat fosa ischio-anală și participă la irigarea canalului anal.
Între aceste diferite artere se stabilesc numeroase anastomoze de calibru redus.
Venele rectului au o mare importanță clinică. Ele au originea într-un plex foarte
bogat situat în submucoasă, numit plex venos rectal sau plex hemeroidal.
Plexul se întinde pe toată înălțimea rectului și este mai bine dezvoltat în porțiunea
perineală. Aici prezintă, la nivelul valvulelor anale, numeroase dilatații ampulare între care
se individualizează venule mari, sinuase, ce ridică mucoasa canalului anal sub forma
coloanelor Morgagni.
Alături de formațiunile plexului venos, se mai găsesc anastomoze arteri-venoase de
aspectul unor formațiuni glomerulare, numite glomeruli rectali. Aceștia sunt umpluți cu
sânge arterial și ansamblul lor se comportă ca un țesut erectil- corpus cavernosum recti.
Umplerea lor cu sânge completează acțiunea sfincterelor, de închidere a canalului anal.
Hemoroizii interni se dezvoltă din acești glomeruli rectali- de aceea sângele pierdut prin
ruperea lor este roșu deschis, sânge arterial.
Din plexul venos rectal pleacă venule care străbat tunica musculară și apoi dau
naștere venelor rectale sau hemoroidale.
Vena rectală superioară culege sângele de la ampula rectală și îl duce în vena
mezenterică inferioară.
Venele rectale mijlocii, subțiri, pleacă din porțiunea inferioară a ampulei și se varsă
în venele iliace interne.
Venele rectale inferioare adună sângele din regiunea canalului anal și îl conduc în
venele rușinoase interne care sunt tributare venelor iliace interne (deci tot teritoriu cav
96
inferior). În felul acesta, la nivelul rectului se realizează o importantă comunicare între

sistemul venei porte și cel al venei cave inferioare- o anastomoză porto-cavă de mare
valoare funcțională și clinică.
La nivelul rectului și canalului anal există 2 teritorii de drenaj limfatic, separate de
linia pectinată. Superior de linia pectinată rectul drenează spre ganglionii limfatici rectali
superiori și de aici spre ganglionii mezenterici inferiori. Inferior de linia pectinată, drenează
spre ganglionii inghinali superficiali.
Tușeul rectal este una dintre cele mai comune mijloace de explorare a rectului. Se
execută cu indexul înmânușat, ținut în extensie și apoi în flexiune.
După introducerea degetului, el este înconjurat de porțiunea subcutanată a
sfincterului extern. Se percepe apoi șanțul intersfincterian și sfincterul intern. Urmează
inelul anorectal format posterior de bucla mușchilor puborectali și pe laturi de sfincterul
intern și de fasciculul profund al sfincterului extern. În final se simte plica transversală
inferioară și uneori cea mijlocie. Acest mijloc clinic extrem de valoros permite nu numai
explorarea rectului, ci și a organelor vecine. (VEZI ȘI SUBIECTUL III.20.!)
32. Ficatul – situație, configurație externa, ligamente, recesuri-

implicații clinice
Ficatul este un organ parenchimatos intraperitoneal, situat în etajul supramezocolic
al cavității peritoneale.
Forma ficatului este comparată cu un ovoid, cu axul mare transversal, secționat oblic
de la stânga la dreapta și de sus în jos, astfel încât ficatul prezintă:
Fața superioară sau diafragmatică, convexă
Fața inferioară sau viscerală, plană, orientată inferior, posterior și la stânga
Extremitatea dreaptă, voluminoasă
Extremitatea stângă, redusa
Marginea inferioară sau anterioară, ascuțită și cu direcție oblic ascendentă
spre stânga.
Fața diafragmatică a ficatului prezintă 2 porțiuni distincte separate de inserția pe
ficat a foiței anterioare (superioare) a ligamentului coronar:
• Porțiunea intraperitoneală (partea liberă):
o Este anterioară, acoperită de peritoneul visceral hepatic și reprezintă
cea mai întinsă parte a feței diafragmatice a ficatului
o La acest nivel se află inserția sagitală a ligamentului falciform, ce
corespunde șanțului sagital stâng al feței viscerale și incizurii
ligamentului rotund de la nivelul marginii inferioare a ficatului
o La dreapta inserției ligamentului falciform se găsesc impresiunile
costale, orientate transversal și impresiunile diafragmatice, sagitale
o La stânga ligamentului falciform se găsește o impresiune triunghiulară,
impresiunea cardiacă
• Porțiunea posterioară, pars affixa sau aria nuda:
o Este regiunea îngustată și posterioară a feței diafragmatice
o Este singura porțiune a ficatului neacoperită de peritoneu, fiind
cuprinsă între cele 2 foițe ( superioară și inferioară) ale ligamentului
coronar
97
o Prezintă în dreptul șanțului sagital drept, o depresiune adâncă, numită

fosa venei cave inferioare, prin care această venă urcă spre diafragm.
Uneori, fosa poate fi transformată în canal săpat în parenchimul
hepatic și completat posterior de o membrană fibroasă, ligamentul
venei cave inferioare.
o La stânga fosei venei cave inferioare, aria nuda prezintă impresiunea
dată de corpurile vertebrelor T10-T11 și extremitatea posterioară a
unui șanț adânc și îngust, numit fisura ligamentului venos, ce conține
ligamentul venos Arantius.
o La dreapta fosei venei cave inferioare se află impresiunea suprarenală,
la nivelul căreia glanda suprarenală dreaptă și polul superior al
rinichiului drept au raport cu ficatul.
Fața viscerală a ficatului

- Este orientată inferior, posterior și la stânga
- Prezintă 2 șanțuri sagitale, drept și stâng, unite la mijloc printr-un șanț
transversal (șanțurile sunt dispuse sub forma literei ”H”)
Șanțul sagital drept
- este subîmpărțit de procesul caudat al lobului caudat, în 2 segmente:
o unul anterior, numit fosa cistică
se lărgește anterior și determină incizura cistică pe
marginea inferioară a ficatului
la nivelul ei se găsește vezica biliară al cărei fund
depășește marginea inferioară a ficatului, venind în
raport cu peretele abdominal anterior la nivelul fosetei
subcostale
o unul posterior, șanțul venei cave inferioare care se continuă,
la nivelul ariei nuda, cu fosa venei cave inferioare
Șanțul sagital stâng este subîmpărțit in 2 segmente:
unul anterior, numit fisura ligamentului rotund:
la nivelul marginii inferioare a ficatului se continuă cu incizura
ligamentului rotund ( incizura ombilicală)
unul posterior, numit fisura ligamentului venos:
direcția fisurii este oblică spre dreapta, până în apropierea venei cave
inferioare, astfel încât șanțul sagital are forma unei linii frânte
la nivelul acestei fisuri se inseră segmentul stâng al omentului mic
Șanțul transvers
- se întinde între cele 2 șanțuri sagitale, cu direcție ușor oblică spre
dreapta și posterior.
- separă lobul pătrat, situat anterior de lobul caudat Spiegel, situat
posterior
- la nivelul lui se află segmentul drept al inserției hepatice a omentului
mic
- reprezintă hilul ficatului prin care trec elementele componente ale
pediculului hepatic.
La nivelul hilului hepatic, elementele pediculului hepatic au următoarele
dispoziție:
98
o în plan anterior, se găsesc cele doua canale hepatice, drept și

stâng, care părăsesc ficatul și se unesc formând canalul
hepatic comun
o în plan mijlociu se găsesc ramurile terminale ale arterei
hepatice proprii, care pătrund în ficat însoțite de ramuri din
plexul nervos hepatic anterior
o în plan posterior, se găsesc ramurile terminale ale venei
porte, care pătrund în ficat însoțite de ramuri din plexul nervos
hepatic posterior
o noduli limfatici hepatici, dispuși in jurul ramurilor vasculare
hepatice
Marginea inferioară (anterioară) a ficatului
Marginea inferioară este ascuțită și separă cele două fețe ale ficatului. Are direcție
oblic ascendentă spre stânga, paralelă cu rebordul costal drept.
Prezintă două incizuri:
- incizura ombilicală sau incizura ligamentului rotund al ficatului, situată la
2 cm lateral dreapta față de linia mediană
- incizura cistică, situată la dreapta incizurii ombilicale
Extremitatea dreaptă a ficatului este voluminoasă și în partea sa posterioară se
găsește ligamentul triunghiular drept.
Extremitatea stângă a ficatului este subțire, turtită. În partea superioară și
posterioară se găsește ligamentul triunghiular stâng.
Ligamentele ficatului
Ficatul este învelit de peritoneu pe majoritatea suprafeței sale. Prin reflectarea
peritoneului de pe peretele posterior abdominal pe ficat și de pe ficat pe structurile vecine se
formează mai multe ligamente peritoneale care susțin și fixează ficatul:
• Ligamentul falciform este o structură triunghiulară ce unește fața
diafragmatică a ficatului cu diafragmul și peretele anterior abdominal. El este
așezat în plan sagital și ușor oblic către stânga.
o Prezintă două fețe (stângă și dreaptă) și 3 margini (anterioară,
inferioară și posterioară)
o Marginea anterioară corespunde peretelui anterior abdominal
o Marginea posterioară corespunde feței diafragmatice a ficatului
o Marginea inferioară este liberă și conține ligamentul rotund
• Ligamentul rotund reprezintă vena ombilicală obliterată
o Se găsește în marginea inferioară a ligamentului falciform și unește
ombilicul cu fața viscerală a ficatului.
o Vena ombilicală se obliterează începând cu luna a VII-a de viață
intrauterină și continuă până la 2-3 ani după naștere
o Porțiunea terminală a ligamentului rotund se unește cu ramul stâng al
venei porte
• Ligamentul coronar are direcție transversală și se formează prin reflexia
peritoneului de pe partea posterioară a ficatului pe diafragm.
o Este format din două foițe (superioară și inferioară) ce delimitează
posterior aria nuda
o Cele două foițe se unesc la dreapta și la stânga, formând ligamentele
triunghiulare drept și stâng
99
33. Ficatul –proiecție, raporturi. Lobi și segmente hepatice.

Ficatul este un organ parenchimatos intraperitoneal, situat în etajul supramezocolic
al cavității peritoneale.
Proiecția sa ocupă hipocondrul drept, partea superioară a epigastrului și o parte a
hipocondrului stâng.
Ca organ intraperitoneal, ficatul are un anumit grad de mobilitate fiziologică:
coboară cu 2-3 cm în inspirul profund și în ortostatism.
Limita superioară: linia care unește punctul situat pe coasta V din dreapta la nivelul
liniei medioclaviculare, cu punctul situat în spațiul V intercostal stâng pe linia
medioclaviculară. Această limită a ficatului se stabilește prin percuție.
Limita laterală: linia situată pe linia axilară medie între coasta V și un punct situat la
2 cm inferior de rebordul costal
Limita inferioară: linia care unește rebordul costal drept (coasta X) cu cartilajul
coastei VII.
Raporturi:
Fața diafragmatică a ficatului vine în raport, prin intermediul diafragmei:
Anterior, cu:
o Recesul pleural costodiafragmatic drept
o Marginea inferioară a plămânului drept
o Peretele anterior toracic, respectiv, cu peretele abdominal anterior, la
nivelul epigastrului
Superior, cu:
o Pericardul fibros
o Fața diafragmatică a cordului, care determină impresiunea cardiacă
o Pleura diafragmatică
o Baza plămânului stâng (la stânga ligamentului falciform)
o Baza plămânului drept (la dreaptă ligamentului falciform)
Lateral dreapta, cu:
o Marginea inferioară a plămânului drept
o Recesul pleural costodiafragmatic drept
o Peretele toracic drept
Posterior, la nivelul ariei nuda, cu:
o Vena cavă inferioară
o Glanda suprarenală dreaptă
o Ligamentul venos
o Rinichiul drept
Între fața diafragmatică a ficatului, acoperită de peritoneu visceral și fața
inferioară a diafragmei, acoperită de peritoneu parietal superior, se delimitează
recesurile subfrenice drept și stâng.
Fața viscerală a ficatului are următoarele raporturi:
Lobul drept, dinspre anterior spre posterior, cu:

o Flexura colică dreaptă, care determină impresiunea colică
o Flexura superioară a duodenului și partea superioară a
duodenului descendent care determină impresiunea duodenală
100
o Partea superioară a feței anterioare a rinichiului drept care

determină impresiunea renală
o Glanda suprarenală care determină impresiunea suprarenală
Lobul stâng, cu:
o Omentul mic
o Fața anterioară a stomacului, care determină impresiunea
gastrică
o Fața anterioară a esofagului abdominal, care determină
impresiunea esofagiană, situată posterior de impresiunea gastrică
Lobul pătrat:
o Inferior, cu fața anterioară a porțiunii orizontale a stomacului și cu
duodenul superior
o Posterior, cu omentul mic
o Lateral dreapta, cu vezica biliară
o Lateral stânga, cu ligamentul rotund al ficatului
Lobul caudat, care proemină în interiorul bursei omentale:
o Anterior, cu omentul mic
o Posterior, cu stâlpul drept al diafragmei
o Lateral dreapta, cu vena cavă inferioară
o Lateral stânga, cu ligamentul venos
o Inferior participă la delimitarea orificiului epiploic Winslow și
constituie tavanul vestibulului bursei omentale
Lobi și segmente hepatice
La o primă inspecție, ficatul pare împărțit într-un lob drept mai mare și un lob stâng
mult mai mic. Planul aparent care separă acești doi lobi trece prin ligamentul falciform,
fisura ligamentului rotund și fisura ligamentului venos.
Această împărțire aparentă nu corespunde distribuției interne a ductelor biliare și
vaselor de sânge.
Împărțirea ficatului în funcție de distribuirea intrahepatică a elementelor vasculo-
biliare se realizează:
- În funcție de distribuția venei porte, care împarte ficatul în 8 segmente
(Couinaud)
- În funcție de distribuția arterei hepatice și a elementelor biliare (Healey și
Schroy)
În funcție de distribuția intrahepatică a pediculului glissonian (ramuri ale venei porte,
arterei hepatice și căile biliare), ficatul se împarte în 2 lobi, drept și stâng, asemănători ca
mărime.
Planul care separă acești 2 lobi se numește fisura mediană și trece la nivelul feței
viscerale prin fosa veziculei biliare și prin șanțul venei cave inferioare. La nivelul feței
diafragmatice, planul trece la 2 cm la dreapta ligamentului falciform.
Lobul stâng ”adevărat” este împărțit într-un segment medial și un segment lateral.
Segmentul lateral al lobului stâng ”adevărat” reprezintă lobul stâng hepatic din descrierile
anatomice vechi.
Lobul drept ”adevărat” este împărțit printr-un plan frontal într-un segment anterior
și unul posterior.
Fiecare dintre aceste segmente este subîmpărțit într-un subsegment superior și unul
inferior.
101
Couinaud împarte ficatul în 8 segmente.

- Lobul caudat reprezintă segmentul I
- Lobul stâng conține segmentele II, III și IV
- Lobul drept conține segmentele V, VI, VII, VIII
- Lobul pătrat reprezintă ½ inferioară a segmentului IV
34. Lobulul hepatic. Descriere. Joncțiunea circulațiilor nutritivă și

funcțională. Topografia lobulului. Implicații clinice
Unitatea structurală și funcțională a ficatului este lobulul hepatic.
În funcție de elementele anatomice folosite ca reper se disting 3 concepte: lobulul
clasic, portal și acinul hepatic.
Lobulul clasic reprezintă aria din parenchimul hepatic al cărei sânge este drenat într-
o venă centrolobulară, fiecare având o forma prismatică hexagonală. Fiecare lobul hepatic
este centrat de vena centrolobulară (vena hepatică terminală) în jurul căreia sunt dispuse
radiar plăci sau lame de hapatocite (cordoane celulare Remack).
Plăcile sunt perforate, se ramifică, iar ramificațiile se anastomozează dând structura
labirintică a lobulului hepatic.
Pe secțiune, lobul hepatic clasic are forma unui poligon, cu vena centrolobulară în
centru, iar în unghiuri se află spațiile portale Kiernan. Un spațiu portal conține triada portală
formată din: vena interlobulară, artera interlobulară, canal biliar interlobular, vase limfatice
și fibre nervoase.
Lobulul portal reprezintă aria din parenchimul hepatic al cărei bilă este păstrată într-
un canal biliar din spațiul portal.
Pe secțiune, are formă triunghiulară, în centru prezintă un spațiu portal Kiernan, iar
în fiecare unghi o venă centrolobulară.
Acinul hepatic reprezintă aria din parenchimul hepatic tributară aceleiași
vascularizații, respectiv aceluiași canal biliar.
Are formă romboidala, alcătuit din 2 arii triunghiulare adiacente prin bază. Este
centrat de o ramură terminală a arterei hepatice și venei porte.
Axul lung al acinului unește 2 vene centrolobulare, iar axul scurt unește 2 spații
portale.
Din punct de vedere al activității metabolice, acinul hepatic prezintă 3 zone:
4. Periportală, cea mai apropiată de vasele aferente
5. Zona intermediară
6. Zona din jurul venei centrolobulare
Hepatocitele prezinta un pol vascular în contact cu capilarul sinusoid și un pol biliar
care formează segmentul inițial al căilor biliare intrahepatice. Între capilarul sinusoid și
lamele de hepatocite se află spațiul perisinusoidal Disse.
Joncțiunea circulațiilor nutritivă și funcțională
La periferia lobulului hepatic se află o rețea vasculară perilobulară formată din
ramificațiile arterelor interlobulare (din artera hepatică) și din ramificațiile venelor
interlobulare (din vena portă).
Din rețeaua perilobulară se desprind vase radiare spre interiorul lobulului, din care
apoi pornesc capilarele sinusoide, a căror bogată rețea tridimensională cuprinde în ochiurile
sale celulele hepatice.
102
Sinusoidele lobulului reprezintă deci un loc de joncțiune porto-arterială. Sângele

funcțional neoxigenat, portal, se amesteca cu sângele oxigenat adus de artera hepatică.
Capilarele converg spre vena centrolobulară. Aceste vene părăsesc lobulii pe la baza
lor (vene sublobulare), se unesc între ele și formează venele hepatice tributare ale venei
cave inferioare.
35. Artera hepatica proprie și venele hepatice. Vascularizația

funcțională și nutritivă a ficatului. Inervația ficatului.
Vascularizația nutritivă a ficatului este asigurată de artera hepatică, ramură din
trunchiul celiac.
Topografic, i se descriu două parți: artera hepatica comună și artera hepatică
proprie, limita dintre cele două fiind constituită de emergența arterei gastro-duodenală.
Artera hepatica comună are traiect retroperitoneal, orizontal și la drepata, paralel cu
marginea superioară a pancreasului.
Trece anterior de pilierul diafragmatic drept, vena cavă inferioară și pe flancul stâng
al venei porte.
La limita dintre porțiunea peritoneală si cea extraperitoneală a duodenului superior,
se desprinde artera gastro-duodenală, iar artera hepatică își schimbă direcția devenind
ascendentă și ia numele de arteră hepatică proprie.
În traiectul său din artera hepatică comună se desprind ramuri colaterale:
- Artera pancreatică medie, care este inconstantă și poate înlocui artera
pancreatică dorsală, participând la vascularizația capului și corpului pancreasului.
- Artera gastro-duodenala, care trece posterior de duodenul superior, unde dă
ramurile care participă la formare arcadelor arteriale ale capului pancreasului și
artera gastro-epiploică dreapta, care participă la formarea arcadei arteriale a
marii curburi a stomacului.
Artera hepatică proprie pătrunde între foițele ligamentului hepato-duodenal,
alăturându-se celorlalte elemente ale pediculului hepatic.
În această porțiune este însoțită de plexul hepatic anterior și are raport posterior cu
vena portă iar la dreapta cu calea biliară principală și canalul cistic.
În traiectul său, din artera hepatică proprie se desprind ramuri colaterale:
- Artera gastrică dreaptă, care ia parte la formarea arcadei arteriale a micii curburi
a stomacului
- Artera cistică lungă, care vascularizează căile biliare extrahepatice
În apropierea hilului hepatic se împarte în cele două ramuri terminale, arterele
lobare dreaptă și stângă.
Artera lobară dreaptă este mai voluminoasă și mai lungă decât cea stângă. Are
traiect spre dreapta, trecând anterior de ramura dreaptă a venei porte și posterior de
canalul hepatic comun.
După încrucișarea cu canalul hepatic drept, artera străbate trigonul bilio-hepatic
Budde, delimitat la dreapta de canalul cistic, la stânga de canalul hepatic și superior de fața
viscerală a ficatului.
La nivelul extremității drepte a hilului, artera lobară dreaptă se împarte în doua
ramuri segmentare:
- Artera segmentară anterioară care se împarte în artera subsegmentară
superioară si artera subsegmentară inferioară
103
- Artera segmentară posterioară care se împarte în artera subsegmentară

Din artera lobară dreaptă se desprinde și artera pentru procesul caudat al lobului
caudat.
Artera lobară stângă este mai subțire și mai scurtă, trece anterior de ramura stângă
a venei porte și la stânga canalului hepatic stâng.
La nivelul extremității stângi a hilului, artera lobară stângă se împarte in două ramuri
segmentare:
- Artera segmentară laterală care se împarte în artera subsegmentară
- Artera segmentară medială care se împarte în:
o 4 ramuri, 2 superioare și 2 inferioare, pentru lobul pătrat
o 1 ramura pentru procesul papilar al lobului caudat
Există 3 vene hepatice (dreaptă, medie și stângă) care drenează sângele de la ficat în
vena cavă inferioară.
Venele hepatice sunt așezate în planurile care separă ficatul in 2 lobi și lobii în
segmente (cele 3 scizuri portale: medie, dreaptă, stângă), așezarea lor fiind
intersegmentară.
Vena hepatică dreaptă este așezată în planul frontal care separă cele 2 segmente ale
lobului drept. Ea drenează segmentul posterior (segmentele VI și VII) și subsegmentul
superior al segmentului anterior (segmentul VIII).
Vena hepatică medie este așezată în planul sagital care separă cei 2 lobi hepatici. Ea
drenează subsegmentele inferioare ale segmentelor anterior (segmentul V) și medial (1/2
inferioară a segmentului IV).
Vena hepatică stângă este așezată în planul sagital care separă cele 2 segmente ale
lobului stâng. Ea drenează segmentul lateral (segmentele II și III) și subsegmentul superior al
segmentului medial (1/2 superioară a segmentului IV).
La nivelul ficatului mai există un număr de vene mici care drenează, direct în vena
cavă, lobul caudat.
Vascularizația funcțională a ficatului este asigurată de vena portă care transportă
sânge încărcat cu substanțe absorbite la nivelul tubului digestiv și produșii de degradare ai
hemoglobinei de la splină.
Vena portă se formează posterior de colul pancreasului, în dreptul discului
intervertebral L1-L2, prin unirea ramurilor sale de origine, vena mezenterică superioara,
vena lienală și vena mezenterică inferioară.
Vena portă prezintă 3 porțiuni:
- Porțiunea retro-pancreatică în care trunchiul venei porte are traiect oblic,
ascendent spre dreapta, continuând direcția venei mezenterice superioare.
- Porțiunea retro-duodenală
- Porțiunea ligamentară care este situată între foițele ligamentului hepato-
duodenal și participă la formarea pediculului hepatic.
În apropierea hilului hepatic vena portă se împarte în cele 2 ramuri terminale,
ramurile lobare stângă și dreaptă:
Ramura lobară dreaptă este mai voluminoasă și mai scurtă, continuând trunchiul
venei porte. Trece posterior de artera lobară dreaptă și de unirea celor 2 canale hepatice. La
nivelul extremității drepte a hilului ,ramura lobară dreaptă a venei porte se împarte în 2
ramuri segmentare:
104
- ramura segmentară anterioară care se împarte în ramura subsegmentară

superioară si ramura subsegmentară inferioară
- ramura segmentară posterioară care se împarte în ramura subsegmentară
Din ramura lobară dreaptă se desprinde și ramura pentru procesul caudat al lobului
caudat.
Ramura lobară stângă este mai subțire și mai lungă, are originea în apropierea
extremității drepte a hilului și prezintă 2 segmente, care fac între ele un unghi de 900
- segment transversal, situat în profunzimea hilului, posterior de ramura
stângă a arterei hepatice proprii
- segment ombilical, situat în profunzimea șanțului ligamentului rotund,
superior de ligamentul rotund și inferior de vena hepatică stângă.
Din segmentul transversal al ramurii lobare stângi se desprind 2 ramuri pentru
De pe flancul stâng al segmentului ombilical, se desprind 2 ramuri pentru segmentul
lateral al lobului stâng:
- ramura subsegmentară superioară, care se desprinde la originea porțiunii
ombilicale
- ramură subsegmentară inferioară, care se desprinde în partea terminală a
porțiunii ombilicale.
pătrat (subsegmentul inferior al segmentului medial al lobului stâng).
Inervația ficatului este vegetativă, receptoare și efectuare.
Inervația senzitivă a ficatului este asigurată de fibre interoceptive, dendrite ale
protoneuronilor din ganglionii spinali T7-T9.
Unele fibre interoceptive ce iau calea nervului vag ajung la nucleul viscerosenzitiv
vagal, din bulb, iar o parte a fibrelor senzitive iau calea nervului frenic drept.
Inervația eferentă a ficatului este:
- simpatică, vasomotorie: fibrele simpatice preganglionare iau calea nervilor
splanhnici și ajung la ganglionii celiaci, unde fac sinapsă cu neuronii
ganglionari. Fibrele simpatice postganglionare ajung la ficat pe calea plexului
peri-arterial hepatic.
- Parasimpatică: fibrele parasimpatice preganglionare provin din:
o Trunchiul vagal anterior
o Trunchiul vagal posterior.
Inervația parasimpatică se distribuie, în special, componentei secretorii și
componentei canaliculare a ficatului.
36. Vena porta – formare, raporturi, distribuție. implicații clinice

Vascularizația funcțională a ficatului este asigurată de vena portă care
transportă sânge încărcat cu substanțe absorbite la nivelul tubului digestiv și produșii de
degradare ai hemoglobinei de la splină.
Vena portă se formează posterior de colul pancreasului, în dreptul discului
intervertebral L1-L2, prin unirea ramurilor sale de origine, vena mezenterică superioara,
vena lienală și vena mezenterică inferioară.
105
Vena portă prezintă 3 porțiuni:

- Porțiunea retro-pancreatică în care trunchiul venei porte are traiect oblic,
ascendent spre dreapta, continuând direcția venei mezenterice superioare. În
această porțiune, vena portă are următoarele raporturi:
o anterior, cu colul pancreasului pe care determină apariția unui șanț
o posterior, prin intermediul fasciei de coalescență TREITZ, cu vena cavă
inferioară
o la dreapta, are raporturi cu porțiunea retro-pancreatică a canalului
coledoc și artera retroduodenală
o la stânga, cu aorta abdominală, de care este separată prin fascia de
coalescență TREITZ
- Porțiunea retro-duodenală, are raporturi:
o anterior, cu porțiunea extraperitoneală a duodenului superior
o posterior, cu vena cavă inferioară, pe care o încrucișează în ”X”
o la dreapta, cu canalul coledoc, de care este separată printr-un șanț
triunghiular cu baza inferior, denumit trigon interporto-coledocian
o la stânga, cu crosa arterei hepatice comune și cu artera gastro-
duodenală, care trece anterior de vena portă
- Porțiunea ligamentară care este situată între foițele ligamentului hepato-
duodenal și participă la formarea pediculului hepatic. În acest traiect, vena
portă are raporturi:
o Anterior, cu artera hepatică proprie (situată la stânga), calea biliară
principală și canalul cistic (situate la dreapta) și cu fața viscerală a
lobului pătrat.
o Posterior, cu vena cavă inferioară, acoperită de peritoneul parietal
posterior.
În apropierea hilului hepatic vena portă se împarte în cele 2 ramuri terminale,
ramurile lobare stângă și dreaptă:
Ramura lobară dreaptă este mai voluminoasă și mai scurtă, continuând trunchiul
venei porte. Trece posterior de artera lobară dreaptă și de unirea celor 2 canale hepatice. La
nivelul extremității drepte a hilului ,ramura lobară dreaptă a venei porte se împarte în 2
ramuri segmentare:
- ramura segmentară anterioară care se împarte în ramura subsegmentară
- ramura segmentară posterioară care se împarte în ramura subsegmentară
Din ramura lobară dreaptă se desprinde și ramura pentru procesul caudat al lobului
caudat.
Ramura lobară stângă este mai subțire și mai lungă, are originea în apropierea
extremității drepte a hilului și prezintă 2 segmente, care fac între ele un unghi de 900 :
- segment transversal, situat în profunzimea hilului, posterior de ramura
stângă a arterei hepatice proprii
- segment ombilical, situat în profunzimea șanțului ligamentului rotund,
superior de ligamentul rotund și inferior de vena hepatică stângă.
Din segmentul transversal al ramurii lobare stângi se desprind 2 ramuri pentru
106
De pe flancul stâng al segmentului ombilical, se desprind 2 ramuri pentru segmentul

lateral al lobului stâng:
- ramura subsegmentară superioară, care se desprinde la originea porțiunii
ombilicale
- ramură subsegmentară inferioară, care se desprinde în partea terminală a
porțiunii ombilicale.
pătrat (subsegmentul inferior al segmentului medial al lobului stâng).
37. Axul vascular cardio- hepato- spleno- visceral. Descriere,

implicații clinice. Principiul anastomozelor porto-cave și cavo-cave.
Exemple.
Anastomozele porto-cave sunt legăturile venoase dintre afluenții principali sau vene
colaterale ale venei porte și vene tributare venei cave inferioare sau venei cave superioare.
Ele constituie căi de deviație în sindromul de hipertensiune portală (ciroză, tromboze de
venă portă, etc).
Existența lor normală demonstrează că sistemul port hepatic nu este un sistem strict
închis sau cu autonomie absolută.
După regiunile în care se realizează anastomozele porto-cave, pot fi împărțite în
anastomoze porto-cave viscerale și parietale.
Cele viscerale se găsesc la nivelul esofagului abdominal și la nivelul rectului iar cele
parietale sunt cele din regiunea ombilicală a peretelui anterior al abdomenului și cele
peritoneoparietale (Retzius), splenorenale, ligamentului falciform al ficatului și vasele de
neoformație din masele de aderență dintre organe și peretele abdominal.
Anastomoza porto-cava esofagiana
Este reprezentată de anastomoza situată la nivelul mucoasei porțiunii superioare a
esofagului abdominal. Plexurile venoase la nivelul esofagului se află în special in
submucoasă.
De la nivelul esofagului toracic sângele drenează prin venele esofagiene în vena
azygos și de aici în vena cavă superioară.
De la nivelul esofagului abdominal, sângele drenează spre vena gastrică stângă, apoi
în vena portă.
Între ele există o anastomoză( vv. în palisadă) descrise de Canvalha, situate
superficial de musculara mucoasei.
În hipertensiune portală (produsă de ciroza hepatică), sângele va circula hepatofug
spre vena gastrică stângă -> vene în palisadă -> vene esofagiene -> vena azygos -> vena cavă
superioară.
Aceste anastomoze cresc în volum și astfel apar varicele esofagiene.
Anastomoza porto-cava rectala
Vascularizația rectului provine din : artera rectală superioară- ramură terminală din
artera mezenterica inferioară, artera rectală mijlocie și inferioară sunt ramuri din artera
iliacă internă.
107
Drenajul venos se va realiza astfel în 2 direcții: prin vena rectală superioară spre vena
mezenterică inferioară-> trunchi splenomezaraic-> vena portă, și respectiv prin venele
rectală mijlocie și inferioară spre vena iliacă internă-> vena cavă inferioară. Intre cele 2
sisteme există anastomoze numeroase.
În hipertensiunea portală sângele din sistemul port are tendința de a circula
retrograd spre vena rectală superioară-> anastomoze-> venele rectală inferioară și mijlocie-
> vena cavă inferioară.
Creșterea de volum a anastomozelor duce la apariția varicelor rectale(diferit de
hemoroizi care apar prin prolapsul plexurilor venoase). Varicele rectale la rândul lor se pot
rupe și poate să apară hemoragie evidențiată ca rectoragie(eliminare de sânge proaspăt).
Sunt mai puțin periculoase decât în cazul rupturii varicelor esofagiene datorită faptului că
sunt mai superficiale și mai ușor de abordat, prezentarea este mai rapidă, volumul
anastomozelor este mai mare astfel că este posibilă șuntarea circulației hepatice de către o
cantitate mai mare de sânge fără o dilatare atât de mare a acestor anastomoze.
Anastomoza porto-cavă parietală din regiunea ombilicală a peretelui abdominal,
este o dublă anastomoză. Ea se realizează între venele profunde și superficiale ale peretelui,
care sunt tributare venei cave superioare și inferioare și pe de altă parte venele
paraombilicale, afluenți ai venei porte.
Venele din regiunea paraombilicală drenează sângele ascendent în vena epigastrică
superioară și prin ea în vena toracică internă, care este afluent al venei subclavii și mai
departe în vena cavă superioară.
În direcție descendentă, prin vena epigastrică inferioară afluent al venei iliace
externe, sângele este drenat spre vena cavă inferioară. Drenajul portal al anastomozei îl
realizează venele paraombilicale care se varsă în partea neobliterată a venei ombilicale, sau
direct în ramura stângă a venei porte.
Când se varsă direct în ramura stângă a venei porte, porțiunea terminală a venei
ombilicale este obstruată.
În hipertensiunea portală, refluxul de sânge portal prin venele paraombilicale în
rețeaua venoasă a peretelui abdominal, dilată aceste vene, producând în regiunea
ombilicală capul de meduză.
Alte anastomoze porto-cave sunt cele peritoneo-parietale de la nivelul feței
extraperitoneale a colonului ascendent și descendent (venele Retzius), anastomoza
retropancreatică, splenorenală și cea diafragmatică, prin venele ligamentului falciform,
coronar și triunghiular al ficatului.
Ca principiu hemodinamic, splina se găsește la capătul unui traseu vascular,
reprezentat retrograd de: ventricul drept – atriu drept – vena cavă inferioară – vene hepatice – ficat – vena
portă – vena splenică – splina. În cazul insuficienței cardiace drepte sau în cazul obstacolelor
variate pe acest ax, presiunea crește retrograd în vena splenică și apare o splenomegalie
hemodinamica. Așa se explică de ce splenomegalia poate fi un semn al insuficienței cardiace
drepte, alături de hepatomegalie, sau al cirozei hepatice.
108
38. Vezicula biliara – descriere, limite, situație, proiecție, puncte

dureroase, raporturi, structura peretelui, vascularizație
Vezica biliară este un organ musculo-cavitar, peritoneal, supramezocolic, situat în
fosa cistică a șanțului sagital drept de pe fața viscerală a ficatului. Se proiectează astfel:
Fundul vezicii biliare se proiectează la nivelul fosetei subcostale, în punctul ce
corespunde intersecției dintre marginea laterală a mușchiului drept abdominal, din dreapta,
cu cartilajul coastei X (echivalent cu punctul situat la intersecșia liniei ombilico-axialre drepte
cu rebordul costal), ce corespunde punctului dureros cistic- punctul Murphy.
Durerea biliară este raportată în spațiile intercostale drepte IX-X, în punctul scapular
drept, în punctul frenic ( între capetele mușchiului sternocleidomastoidian) și în umărul
drept.
Vezica biliară are funcție de rezervor, de depozitare și concentrare a bilei, în perioadele
interdigestive, precum și de reglare a debitului biliar spre intestin.
Are un aspect piriform, fiind mai largă anterior și mai îngustă posterior, unde se
continuă cu canalul cistic.
Vezica biliară prezintă, dinspre anterior spre posterior, 3 porțiuni:
fund, care depășește incizura cistică a marginii inferioare a ficatului
corp, care preintă o față inferioară acoperită de peritoneu visceral, o față
superioară care aderă la patul hepatic printr-un strat de țesut conjunctiv lax, și o
față inferioară acoperită de peritoneu visceral.
col, care are formă conică, este orientat superior și la stânga, formând cu corpul un
unghi asacuțit, la nivelul căruia se află nodulul limfatic Mascagni. Colul se continuă,
fără limită precisă, cu canalul cistic.
Raporturi:
• fundul vezicii biliare vine în raport cu peretele abdominal anterior
• corpul vezicii biliare are raporturi:
o superior, cu fosa cistică a ficatului
o inferior, prin intermediul peritoneului visceral, cu:
porțiunea extraperitoneală a duodenului superior
porțiunea supramezocolică a duodenului descendent
colonul transvers
rinichiul drept (dacă este deplasată lateral)
• colul vezicii biliare are raporturi:
o superior, cu fața viscerală a ficatlui
o inferior, cu duodenul superior
Structura peretelui:
Peretele vezicii biliare prezintă 4 tunici:
- tunica mucoasă, ce prezintă epiteliu unistratificat prismatic
o mucoasa formează o serie de cute, determinate de prelungiri ale
corionului, cute denumite plici mucoase ale vezicii biliare. Acestea conțin,
la nivelul colului vezical și canalului cistic, fibre musculare și fibre elastice
ce determină apariția unor plici semilunare.
o Mucoasa prezintă mici invaginații sau diverticuli, care străbat tunica
musculară, numite cripte Rokitansky-Aschoff.
o Prezintă glande tubulo-alveolare, la nivelul colului și pseudoglande, la
nivelul corpului.
109
- Tunica musculară este în contact direct cu corionul mucoasei și este formată din
fibre musculare netede dispuse mai mult transversal față de axul vezicii biliare.
- Tunica subseroasă este un spațiu de clivaj ce conține vase și nervi.
- Tunica externă formată de peritoneu visceral, pe fața inferioară și țesut
conjunctiv, pe fața superioară.
Vascularizație:
Vascularizația arterială este asigurată de:
• Artera cistică:
o Scurtă, ramură din artera lobară dreaptă
o Lungă, ramură din artera hepatică proprie
Artera cistică se împarte în 2 ramuri, pe flancul stâng al colului vezicii
biliare:
- Superioară, pentru fața superioară a vezicii biliare
- Inferioară, pentru fața inferioară a vezicii biliare
La nivelul fundului vezicii, cele 2 ramuri se anastomozează.
Artera cistică dă ramuri pentru:
- Canalul cistic
- Canalul hepatic comun
- Partea superioară a canalului coledoc, anastomozându-se, pe
flancul drept al canalului coledoc, cu o ramură ascendentă din
arcada retropancreatică, cu care formează arcada marginală a
canalului coledoc.
• Ramuri perforante din artera segmentară anterioară, care ajung la fața superioară
a vezicii biliare, la nivelul fosei cistice.
• Ramuri din artera gastro-duodenală, care vascularizează porțiunea inferioară a
canalului coledoc și se anastomozează cu ramuri din artera cistică.
Sângele venos este colectat de venele cistică și retroduodenală, afluenți ai venei porte. La
nivelul feței superioare a vezicii biliare sângele venos este colectat de venule, ce se
recapilarizează la nivelul ficatului, formând sistemul venelor porte accesorii cistice.
39. Canalul cistic, canalul hepatic comun și canalul coledoc.

Descriere, limite, situație, proiecție, raporturi, vascularizație
Canalul cistic unește colul vezicii biliare cu canalul hepatic comun. Se unește cu
canalul hepatic comun pentru a forma canalul coledoc.
Modul de unire al canalului cistic cu canalul hepatic comun se poate face în
următoarele moduri:
• Tip angular (60-70%): canalul cistic se unește cu canalul hepatic comun în unghi
ascuțit
• Tip paralel (20%): canalul cistic are traiect paralel mai lung sau mai scurt cu canalul
hepatic comun înainte de a se uni.
• Tip spiralat (10%): canalul cistic trece anterior sau posterior de canalul hepatic
comun pentru a se vărsa pe flancul stâng al acestuia.
Canalul hepatic comun se formează în hilul hepatic prin unirea celor 2 canale hepatice
drept și stâng. Este așezat la dreapta arterei hepatice proprii și anterior de vena portă.
Obișnuit, artera hepatică dreaptă trece către dreapta, posterior de canalul hepatic comun.
110
Canalul coledoc, topografic, poate fi împărțit în 4 segmente: supraduodenal,

retroduodenal, retropancreatic și intramural.
- Segmentul supraduodenal se găsește la nivelul ligamentului hepatoduodenal,
fiind un element al pediculului hepatic. Este situat anterior de vena portă și la
dreapta arterei hepatice proprii.
- Segmentul retroduodenal este situat posterior de duodenul I. Are raporturi
posterioare cu vena portă și la stânga cu artera gastroduodenală. Artera
pancreatico-duodenală postero-superioară (retroduodenală) trece anterior față
de această porțiune a coledocului
- Segmentul retropancreatic are traiect inferior și la dreapta, posterior de capul
pancreasului, într-un șanț sau canal în parenchimul acestuia.
Canalul coledoc are raport la stânga cu vena portă. Posterior de fascia de coalescență
duodenopancreatică TREITZ, canalul coledoc are raport cu vena renală dreaptă și cu vena
cavă inferioară. Artera retroduodenală trece posterior de acest segment, ea ”luând la braț
canalul coledoc” (la originea din artera gastroduodenală trece anterior de coledoc iar apoi
inferior trece posterior de el).
- Segmentul intramural are traiect prin peretele postero-medial al duodenului II.
În traiectul său ridică o plica longitudinală a mucoasei duodenale. La acest nivel,
canalul coledoc se unește cu canalul pancreatic principal Wirsung.
Modul de unire al canalului coledoc cu canalul pancreatic principal se poate face în
mai multe moduri:
• Formarea ampulei hepatopancreatice Vater
• Unirea se face cu puțin înainte de vărsarea în duoden, fără a se forma ampula
• Au un traiect paralel și se deschid separat în duoden ( ”în țeavă de pușcă)
În mod obișnui, cele 2 canale formează prin unire un canal comun dilatat, care se
numește ampula hepatopancreatică Vater. Aceasta se deschide la nivelul peretelui
postero-medial al duodenului II, la unirea 2/3 superioare cu 1/3 inferioară. La acest nivel se
formează papila duodenală mare.
Vascularizație:
Vascularizația arterială este asigurată de:
• Artera cistică:
o Scurtă, ramură din artera lobară dreaptă
o Lungă, ramură din artera hepatică proprie
Artera cistică se împarte în 2 ramuri, pe flancul stâng al colului vezicii
biliare:
- Superioară, pentru fața superioară a vezicii biliare
- Inferioară, pentru fața inferioară a vezicii biliare
La nivelul fundului vezicii, cele 2 ramuri se anastomozează.
Artera cistică dă ramuri pentru:
- Canalul cistic
- Canalul hepatic comun
- Partea superioară a canalului coledoc, anastomozându-se, pe
flancul drept al canalului coledoc, cu o ramură ascendentă din
arcada retropancreatică, cu care formează arcada marginală a
canalului coledoc.
• Ramuri perforante din artera segmentară anterioară, care ajung la fața superioară
a vezicii biliare, la nivelul fosei cistice.
111
• Ramuri din artera gastro-duodenală, care vascularizează porțiunea inferioară a

canalului coledoc și se anastomozează cu ramuri din artera cistică.
Sângele venos este colectat de venele cistică și retroduodenală, afluenți ai venei porte. La
nivelul feței superioare a vezicii biliarem sângele venos este colectat de venule, ce se
recapilarizează la nivelul ficatului, formând sistemul venelor porte accesorii cistice.
40. Răspântia bilio- pancreatico- digestiva. Descriere, situație,

implicații clinice.
Calea biliară principală este formată de canalul hepatic comun și canalul coledoc.
Canalul hepatic comun se formează în hil, anterior de ramura dreaptă a venei porte,
prin unirea canalelor lobare, drept și stâng.
Canalul cistic se întinde de la colul vezicii până la unirea cu ductul hepatic comun,
joncțiune prin care se formează coledocul.
Canalul coledoc se întinde de la joncțiunea canalului hepatic comun cu canalul cistic
până la deschiderea sa în duoden.
Coledocul, în mod normal, fuzionează în peretele duodenului cu ductul pancreatic,
formând un canal comun, care fiind destul de dilatat, a primit numele de ampulă
hepatopancreatică, clasic ampula lui Vater. Ea se deschide în duoden printr-un orificiu la
nivelul papilei duodenale mari. Acesta este tipul obișnuit de deschidere și unire al celor două
canale.
Există însă și câteva abateri, reprezentate de: lipsa ampulei hepatopancreatice,
situație în care canalele se unesc cu puțin înainte de deschiderea în duoden, alteori ele
merg paralel și se deschid separat, tip în care la nivelul ampulei hepatopancreatice există un
sept care desparte coledocul de ductul pancreatic, ultima variantă este reprezentată de lipsa
ampulei hepatopancreatice și unirea celor două canale la oarecare distanță de peretele
duodenal.
Sistemul sfincterian de la nivelul părții terminale a coledocului, ductului pancreatic și
ampulei au fost descrise în comun sub denumirea de sfincterul lui Oddi. Partea preampulară
a sfincterului coledocian este principalul sfincter de reglare a vărsării bilei în duoden –
sfincterul lui Boyden.
Clinicienii, după imaginile radiologice, descriu sfincterului lui Oddi 3 porțiuni:
sfincterul propriu al coledocului, sfincterul propriu al canalului Wirsung și sfincterul comun
(ampular). Spasmul sau hipotonia sistemului sfincterian stau la baza dischineziilor biliare.
Obstrucția coledocului inferior prin calculi sau compresiunea de către tumori ale capului
pancreasului determină icterul mecanic.
41. Splina- Descriere, situație, raporturi, proiecție, vascularizație,

inervație
Splina este organ parenchimatos intraperitoneal, supramezocolic, situat profund în
hipocondrul stâng.
Splina are formă variabilă, comparată cu o boabă de cafea, cu axul mare orientat
oblic spre inferior, anterior și lateral, corespunzând axului coastei a X-a. Are o consistență
renitentă și este foarte friabilă, rupându-se ușor în traumatisme.
112
Splina prezintă:
- Doua fețe:
o Laterală (diafragmatică), convexă
o Medială (viscerală, la nivelul căreia se găsește o creastă care la partea
inferioară se bifurcă. Această creastă denumită și marginea medială împarte
fața medială în:
Segment postero-medial, concav, numit fața renală a splinei
Segment antero-medial, concav, la nivelul căruia se găsește hilul
splinei. Hilul splenic este situat la 1,5 cm de creastă, fiind reprezentat
de 6-8 orificii vasculare. El împarte segmentul antero-medial în:
• Segment prehilar sau fața gastică a splinei
• Segment retrohilar
Segment inferior, triunghiular, situat între ramurile de bifurcare ale
crestei, numit fața colică a splinei.
- Două margini:
Superioară, crenelată, situată între fața diafragmatică și fața gastrică.
Inferioară, situată între fața diafragmatică și fața renală.
- Două extremități (poli):
Anterioară (inferioară), orientată anterior, inferior și lateral
Posterioară (superioară), orientată posterior, superior si medial.
Prezintă impresiunea colului coastei XI.
Raporturi:
Fața diafragmatică are raporturi cu:
- Mușchiul diafragm
- Recesul pleural costo-diafragmatic stâng
- Marginea inferioară a plămânului stâng
- Coastele IX-XI și spațiile intercostale corespunzătoare
Fața viscerală are raporturi cu:
- Fața posterioară a stomacului, la nivelul feței gastrice a splinei
- Fața posterioară a cozii pancreasului, la nivelul regiunii retrohilare a
segmentului antero-medial, prin intermediul ligamentului lieno-renal.
- Fața anterioară a rinichiului și a glandei suprarenale stângi, la nivelul feței
renale a splinei
- Flexura colică stângă, la nivelul feței colice a splinei.
Extremitatea superioară se află la circa 2 cm distanță de marginea inferioară a
corpului vertebrei T10, în dreptul colului coastei XI, ce determină un șanț la acest nivel.
Extremitatea inferioară are raporturi cu ligamentul freno-colic stâng și flexura colică
stângă.
Marginea inferioară are raporturi cu marginea laterală a rinichiului stâng și pătrunde
în unghiul format de marginea laterală a rinichiului și perete (mușchiul diafragm)
În splenomegalii, splina crește spre anterior și inferior, devenind palpabilă.
Proiecție
Splina se proiectează pe faţa posterioară a hemitoracelui stâng, într-
o regiune delimitată:
- polul superior ajunge la colul coastei a IX-a
- polul inferior ajunge la capul coastei a XI-a
- axul lung al organului este paralel cu coasta X-a
113
Matitatea splenică are formă ovalară, cu axul mare reprezentat de coasta a X-a.
De regulă, splina nu se palpează, totuşi, la 15% din populaţie, polul inferior al
splinei poate depăşi rebordul costal, fiind palpabil, fără semnificaţie patologică.
Vascularizația
Splina este vascularizată de artera splenică.
Artera splenică este cea de-a 3 ramură a trunchiului celiac, prezentând calibru mai
mare față de artera gastrică stângă și hepatică comună.
De la nivelul originii sale, are un traiect către stânga în relație strânsă cu marginea
superioară a pancreasului. Prezintă un traiect sinuos accentuat, iar în funcție de relația sa
cu marginea superioară a pancreasului prezintă 3 segmente:
- Segment suprapancreatic – este reprezentat de prima porțiune a arterei, de
la origine până la marginea superioară a corpului pancreatic. De la acest nivel
se desprinde în mod obișnuit artera pancreatică dorsală
- Segmentul retropancreatic – este situat posterior de corpul pancreasului, în
apropierea marginii superioare. Din ea se desprinde artera pancreatică mare,
precum și alte ramuri pentru corpul pancreatic.
- Segmentul prepancreatic se află situat anterior de coada pancreasului,
împreună cu care se află situat în ligamentul renolienal. De la acest nivel se
desprinde artera cozii pancreasului.
În hilul splinei artera spelnică se împarte în doua trunchiuri terminale (superior și
inferior). Fiecare trunchi se împarte în câte o ramură polară și mezolienală. Aceste ramuri se
distribuie segmentelor splenice. Astfel, splina prezinta 4 segmente: polar superior,
mezolienal superior, mezolienal inferior și polar inferior.
În hilul splenic artera splenică poate da 2 sau 3 ramuri care se împart apoi în 4 sau 5
ramuri segmentare.
Între ramurile segmentare se realizează anastomoze puține. Pe această idee se
bazează splenectomiile parțiale, în care se rezecă unul, două sau trei segmente splenice.
Din porțiunea terminală a arterei splenice se desprind și arterele gastrice scurte și
arteră gastroepiploică stângă.
Drenajul venos al splinei se face prin vena splenică. Aceasta se formează în hilul
splinei prin confluența a 2-3 trunchiuri venoase. Ea are traiect posterior de coada și corpul
pancreasului, inferior de artera lienală. Spre deosebire de arteră, vena spelnică are un
traiect rectiliniu. În mod obișnuit, se găsește într-un șanț pe fața posterioară a pancreasului,
dar poate fi înglobată în parenchimul pancreatic.
Vena splenică se unește cu vena mezenterică inferioară și superioară pentru a forma
vena portă. În hipertensiunea portală, vena splenică prezintă un calibru mult crescut și
presiunea crescută de la nivelul ei generează splenomegalia. În hipertensiunea portală vena
splenică poate fi anastomozată cu vena renală stângă pentru a se devia sângele din vena
portă spre vena cavă.
Inervație
Splina primește inervație vegetativă, simpatică și parasimpatică din plexul celiac, pe
calea plexului periarterial din jurul arterei splenice (plex splenic). Excitarea sistemului
simpatic generează răspunsuri vasomotorii la nivelul splinei, cu creșterea vitezei de
circulație a sângelui prin splină.
114
42. Splina – structura, considerații funcționale, implicații clinice.

Splina prezintă la exterior o tunică seroasă reprezentată de peritoneul visceral
splenic, care la nivelul hilului se continuă cu ligamentele splinei.
Sub peritoneu se găsește tunica fibroasă sau capsula splinei, formată din fibre de
colagen, fibre elastice și fibre musculare netede care determină contracția capsulei splinei.
Capsula splinei conține terminații nervoase libere (receptori pentru durere).
De pe fața profundă a capsulei splenice, circumferențiar și mai ales la nivelul hilului,
pornesc trabecule conunctivo-fibroase, ce se anastomozează între ele. Trabeculele formează
scheletul conjunctiv al splinei și delimitează parenchimul splenic în areole. Trabeculele
splenice sunt străbătute de vase trabeculare.
Reticulul splenic este a doua componentă conjunctivă a stromei splenice. La nivelul
areolelor, o rețea vastă de fibre de reticulină are rolul de a susține pulpa albă și pulpa roșie a
splinei.
Pulpa albă a splinei este alcătuită din tecile limfoide și nodulii sau foliculii limfatici
(corpusculi Malpighi). Tecile limfoide sunt situate în jurul ramurilor arterelor trabeculare.
Corpusculii Malpighi sunt situați în special la nivelul zonelor de ramificare ale
arterelor pulpare. Numeroase ramuri ale arterelor trabeculare pătrund în centrul acestor
noduli (artere centronodulare).
Sub influența limfocitelor T, limfocitele B se transformă în plasmocite. Acestea ajung
în pulpa roșie unde produc anticorpi.
Pulpa roșie a splinei este alcătuită din:
- Ramificațiile terminale ale arterelor pulpare – arterele penicilate, care
prezintă o teacă reticulată
- Capilarele glumare, ramificații ale arterelor penicilate
- Sinusurile venoase, originea sistemului venos splenic
- Cordoanele splenice Bilroth, reprezentate de cordoane celulare bogate în
macrofage.
Funcțiile splinei
Splina are rol în:
- Hemodinamică, prin capacitatea de a stoca sânge (în sinusurile venoase) și a-l
elimina, prin contracția capsulei, în circulație.
- Hematopoieză, în perioada fetală
- În hemoliză (”cimitirul hematiilor”), prin pulpa roșie
- Rol imunologic, la nivelul pulpei albe, prin producerea de plasmocite și prin
încărcarea macrofagică.
43. Capul pancreasului – raporturi. implicații clinice

Pancreasul este o glandă mixtă a tubului digestiv cu o componentă exocrină (sucul
pancreatic secretat de acinii pancreatici) și o componentă endocrină (hormoni secretați de
insulele Langerhans). Pancreasul este alcătuit din cap, corp și coadă.
Capul este circular și prezintă inferior și la stânga o prelungire numită proces uncinat.
Colul pancreasulului leagă capul pancreasului de corp și este definit ca segmentul de
pancreas așezat anterior de vena portă și vena mezenterică superioară.
Corpul are formă prismatică, iar coada este partea subțire, efilată, care continuă, fără
o linie netă, spre stânga, corpul pancreasului. Coada este situată în hilul splinei.
115
Cu excepția cozii, pancreasul este organ secundar retroperitoneal, alipit de peretele

posterior abdominal împreună cu duodenul prin fascia de coalescență duodenopancreatică
Treitz. Coada pancreasului este situată în ligamentul renolienal și este, deci,
intraperitoneală.
Capul pancreasului este extremitatea dreaptă, voluminoasă, situată în potcoava
duodenală. Este turtit astfel încât prezintă o față anterioară și una posterioară. La nivelul
circumferinței sale, capul pancretic are raporturi strânse cu potcoava duodenală.
Anterior este intersectat de rădăcina mezocolonului transvers.
- Segmentul supramezocolic are raporturi cu partea pilorică a stomacului
- Segmentul inframezocolic are raporturi cu ansele jeuno-ileale și cu artera
colică medie.
Pe această față întâlnim arcada vasculară pancreaticoduodenală anterioară.
Posterior:
- Până la fascia de coalescență Treitz cu vena portă, canalul coledoc și arcada
vasculară pancreaticoduodenală posterioară
- Posterior de fascia Treitz, cu marginea medială a rinichiului drept, hilul renal
drept (în special cu vena renală dreaptă), vena cavă inferioară, stâlpul
diafragmatic și vasele genitale drepte.
Procesul uncinat reprezintă o prelungire inferioară și la stânga a capului pancreatic,
iar în funcție de lungimea acestuia ajunge la nivelul pensei aorto-mezenterice, având
raporturi:
- Superior, cu vena renală stângă
- Inferior, cu duodenul III
- Anterior, cu vasele mezenterice superioare
- Posterior, cu aorta.
44. Corpul și coada pancreasului – raporturi. Implicatii clinice

Pancreasul este o glandă mixtă a tubului digestiv cu o componentă exocrină (sucul
pancreatic secretat de acinii pancreatici) și o componentă endocrină (hormoni secretați de
insulele Langerhans). Pancreasul este alcătuit din cap, corp și coadă.
Capul este circular și prezintă inferior și la stânga o prelungire numită proces uncinat.
Colul pancreasulului leagă capul pancreasului de corp și este definit ca segmentul de
pancreas așezat anterior de vena portă și vena mezenterică superioară.
Corpul are formă prismatică, iar coada este partea subțire, efilată, care continuă, fără
o linie netă, spre stânga, corpul pancreasului. Coada este situată în hilul splinei.
Cu excepția cozii, pancreasul este organ secundar retroperitoneal, alipit de peretele
posterior abdominal împreună cu duodenul prin fascia de coalescență duodenopancreatică
Treitz. Coada pancreasului este situată în ligamentul renolienal și este, deci,
intraperitoneală.
Capul pancreasului este extremitatea dreaptă, voluminoasă, situată în potcoava
duodenală. Este turtit astfel încât prezintă o față anterioară și una posterioară. La nivelul
circumferinței sale, capul pancretic are raporturi strânse cu potcoava duodenală.
Corpul pancreasului are formă prismatică și prezintă 3 fețe (anterioară, posterioară
și inferioară) și 3 margini (anterioară, superioară și inferioară).
Fața anterioară are raporturi prin intermediului bursei omentale cu fața posterioară
a stomacului.
116
Fața inferioară este situată inframezocolic și are raporturi cu ansele jejuno-ileale și cu

unghiul duodenojejunal.
Fața posterioară:
• Până la fascia de coalescență cu vasele splenice. Artera splenică prezintă un
traiect sinuos și este situată în apropierea marginii superioare, iar vena spelnică
prezintă un traiect liniar oblic, descendent către dreapta, ea determinând pe fața
posterioară a pancreasului un șant sau un canal.
• Posterior de fascia de coalescență are raport cu aorta, originea arterei
mezenterice superioare, stâlpul stâng al diafragmei, pediculul renal stâng,
rinichiul stâng și glanda suprarenală stângă.
Coada este singurul segment intraperitoneal al pancreasului, ea ajungând în hilul
splinei în circa ½ din cazuri. Se află situată în interiorul ligamentului renolienal și
prezintă pe fața anterioară vasele splenice.
45. Vascularizatia și structura microscopica a pancreasului

Pancreasul este o glandă mixtă cu componentă endocrină și exocrina, acoperit de
țesut conjunctiv de la nivelul căruia pornesc spre interior septuri ce delimitează lobuli.
Componenta exocrină este o glandă acinară compusă, formată din acini seroși, fără
ducte striate dar cu canalicule intercalate (care pătrund până în lumenul structurilor
acinare). La acest nivel canaliculele prezintă celule centro-acinare.
Acinii pancreatici sunt înconjurați de o membrană bazală și o rețea de fibre de
reticulină. Sunt formați din celule seroase, de formă conică pe secțiune transversală, dispuse
în jurul unui lumen îngust. Celulele prezintă un pol apical acidofil (datorită secreției proteice)
și un pol bazal bazofil.
Componenta endocrină a pancreasului este reprezentată de insulele Langerhans
incluse în parenchimul exocrin. Insulele sunt formate din mase de celule rotunde sau
poligonale separate prin capilare sanguine. Celulele pot fi de 4 tipuri:
A.secretoare de glucagon( hormon hiperglicemiant)
B.secretoare de insulină (hormon hipoglicemiant)
D.secretoare de somatostatină
F.rare, ce produc polipetidul pancreatic
Predominante sunt celulele B (70%), dispuse în special în regiunea centrală a insulei.
Acestea conțin granule formate din cristale de insulină și Zn.
Celulele de tip A sunt dispuse periferic și conțin granule de formă regulată, la nivelul
cărora se găsește central produsul de secreție – glucagonul.
Atât celulele A cât și celulele B, fiind secretoare de proteine, prezintă o ultrastructură
specifică celulelor cu sinteză polipetidică (nucleu rotund central, polaritate bine definită,
RER și complex Golgi bine dezvoltate și granule secretorii).
Sistemul canalicular pancreatic este reprezentat de canale intralobulare, legate prin
canale intercalare (Boll) de acinii pancreatici. Canalele intercalare sunt tapetate de epiteliu
cubic, cele interlobulare de epiteliu simplu cilindric, iar cele mari Wirsung și Santorini sunt
căptușite cu epiteliu bistratificat.
Vascularizația
Capul pancreatic prezintă o vascularizație unitară împreună cu duodenul II si III.
Vascularizația este asigurată de două arcade arteriale pancreatico-duodenale așezate
pe fețele anterioară și posterioară ale capului pancreatic.
117

gastroduodenală în traiectul acesteia posterior de duodenul I. În traiectul ei, aceasta trece
duodenul.
Corpul și coada pancreasului prezintă o vascularizație individuală, provenită din 3
surse arteriale: artera pancreatică dorsală, artera pancreatică mare și artera cozii
pancreasului. Toate aceste ramuri se desprind din artera splenică.
Artera pancreatică dorsală se desprinde din artera splenică în apropierea originii
acesteia. În traiectul ei coboară pe fața posterioară a corpului spre marginea inferioară. Se
împarte în 3 ramuri: 2 drepte și una stângă. Ramurile drepte se vor anastomoza cu arcadele
pancreatico-dudodenale anterioară și posterioară. Ramura stângă se va numi artera
pancreatică inferioară. Ea are traiect către stânga pe marginea inferioară a corpului
pancreatic și se va anastomoza cu artera cozii pancreasului.
Artera pancreatică mare se desprinde din artera splenică la unirea a 2/3 drepte cu
1/3 stângă a pancreasului. Artera coboară pe fața posterioară a corpului pancreatic și se
împarte în ramurile dreaptă, mijlocie și stângă, toate terminându-se în artera pancreatică
inferioară.
Artera cozii pancreasului se desprinde în hilul splinei din ramurile terminale ale
arterei splenice. De la origine are traiect descendent și spre dreapta, pe fața anterioară a
cozii pancreatice. Se anastomozeaza cu artera pancreatică inferioară.
Venele pancreasului sunt omonime arterelor și drenează în vena splenică, vena
mezenterică superioară și vena portă.
46. Trunchiul celiac și ramurile sale– descriere, raporturi, plici

peritoneale
Trunchiul celiac este primul trunchi visceral al aortei abdominal. El are originea pe
faţa anterioară a aortei abdominal în dreptul vertebrei T12, imediat inferior de hiatusul
aortic al diafragmei.
După un scurt traiect de aproximativ 1 cm se împarte în 3 ramuri:
I. Artera gastric stângă
II. Hepatică comună
III. Splenică (lineală)
Artera gastric stângă
o Este ramură a trunchiului celiac
118
o De la origine are un traiect retroperitoneal către superior şi la stânga, descriind o

curbură cu convexitatea superior. În continuarea traiectului ea pătrude între foiţele
peritoneale ale omentului mic şi ajunge astfel la mica curbură gastrică.
o Ea ridică o plică peritoneală gastropancreatică (descrisă ca ligamentul profund al
stomacului)
o Din convexitatea ei se desprinde un trunchi cardio-esofagian sau mai multe ramuri
separate pentru peretele anterior şi drept al esofagului. Ele vor participa la
vascularizaţia arteriară a esofagului abdominal participând la formarea plexului
arterial periesofagian.
o În traiectul său pe mica curbură artera gastric stângă se împarte într-o ramură
anterioară şi una posterioară, care vor vasculariza faţa anterioară şi posterioară
gastrică
o Se anastomozează cu artera gastrică dreaptă la nivelul incizurii angulare
o Din artera gastrică stângă se poate desprinde o arteră hepatică stângă accesorie cu
traiectul prin omentul mic către lobul stâng hepatic.
Artera hepatică comună
La adult artera hepatică comună prezintă un diametru intermediar între artera gastrică
stângă şi artera splenică.
De la origine artera hepatică comună are traiect către dreapta, inferior de orificiul
epiploic Winslow, până la nivelul marginii superioare a duodenului I. La acest nivel artera
hepatică comună se împarte în 2 ramuri terminale: artera gastoduodenală şi artera hepatică
proprie.
Artera hepatică proprie
Aproximativ un sfert din fluxul sanguin şi jumătate din cantitatea de oxigen a ficatului
provin din artera hepatică.
Artera hepatică proprie are traiect ascendent la nivelul ligamentului hepatoduodenal. La
acest nivel ea este situată anterior de vena portă şi la stânga căii biliare principale. Ajunsă la
nivelul hilului hepatic ea se împarte într-un ram drept şi un ram stâng.
Artera hepatică dreaptă are traiect către dreapta, trecând cel mai frecvent posterior de
canalul hepatic comun. La acest nivel, la nivelul trigonului hepatocistic Calot (între canalul
cistic, hepatic comun şi faţa viscerală a ficatului) se desprinde artera cistică.
Intraparenhimatos sau în hilul hepatic artera se împarte în 2 ramuri segmentare: anterioară
şi posterioară. Aceste ramuri segmentare se împart în ramuri subsegmentare: superioară şi
inferioară.
Artera hepatică stângă se împarte într-un ram pentru segmentul medial şi un ram
pentru segmntul lateral, împărţite apoi în ramuri subsegmentare superioară şi inferioară.
Lobul caudat primeşte în mod uzual câte o ramură din cele 2 artere lobare dreaptă şi
stângă.
Artera gastroduodenală
Această arteră după ce pleacă din artera hepatică comună, trece posterior de partea
superioară a duodenului şi în dreptul marginii inferioare a acesuia sau chiar pe faţa
119
anterioară a capului pancreasului, dă ramurile sale terminale: artera gastroepiploică dreaptă

şi artera supraduodenală superioară. Aceasta din urmă, coboară pe faţa anterioară a capului
pancreasului şi la nivelul flexurii inferioare a duodenului pătrunde sub marginea inferioară a
capului pancreasului şi se anastomozează cu artera pancreaticoduodenală inferioară,
formând arcada pancreaticoduodenală anterioară.
Artera gastroepiploică dreaptă se anastomozează cu cea stângă (din lineară).
Artera splenică
Artera splenică este cea de a III-a ramură a trunchiului celiac, prezentând calibru mai
mare faţă de artera gastrică stângă şi hepatică comună.
De la originiile sale, artera splenică are un traiect către stânga în relaţie strânsă cu
marginea superioară a pancreasului. Trebuie reţinut că artera splenică prezintă un traiect
sinuos accentuat. Dacă distanţa de la splină la aortă este de aproximativ 10 cm, artera
splenică prezintă o lungime între 10 şi 30 cm.
În funcţie de relaţia sa cu marginea superioară a pancreasului, artera splenică prezintă 3
segmente :
Segmentul suprapancreatic – este reprezentat de prima porţiune a arterei, de la
origine până la marginea superioară a corpului pancreatic. De la acest nivel se
desprinde în mod obişnuit artera pancreatică dorsală.
Segmentul retropancreatic - este situat posterior de corpul pancreasului, în
apropierea marginii superioare. Din ea se desprinde artera pancreatică mare,
precum şi alte ramuri pentru corpul pancreatic.
Segmentul prepancreatic se află situat anterior de coada pancreasului, împreună cu
care se află situat în ligamentul renolienal. De la acest nivel se desprinde artera cozii
pancreasului.
În hilul splinei artera splenică se împarte în 2 trunchiuri terminale (superior şi inferior).
Fiecare trunchi se împarte în câte o ramură polară şi mezotelială. Aceste ramuri se distribuie
segmentelor splenice. Astfel splina prezintă 4 segmente:
• Polul superior
• Mezolienal superior
• Mezolienal inferior
• Polul inferior
Există o mare variabilitate de distribuţie a arterei splenice. În hilul splenic ea poate
da 2 sau 3 ramuri care se impart apoi în 4 sau 5 ramuri segmentare. Între ramurile
segmentare se realizează anastomoze puţine. Pe această idee se bazează splenectomiile
parţiale, în care se rezecă unul, două sau trei segmente splenice.
Din porţiunea terminal a arterei splenice se desprind şi arterele gastrice scurte şi
artera gastroepiloică stângă.
Trunchiul celiac este înconjurat de cei 2 ganglioni semilunari simpatico ai plexului
celiac. Trunchiul celiac se găseşte în centrul unei regiuni a peretelui posterior abdominal,
regiunea celiacă Luschka.
120
47. Artera mezenterica superioara – origine, traiect, raporturi,

ramuri
Artera mezenterică superioară este al 2-lea trunchi visceral important al aortei
abdominale. După traiectul său, artera mezenterică superioară prezintă 3 segmente:
- Retropancreatic: are traiect descendent, posterior de pancreas, la limita
dintre capul și corpul acestuia. La acest nivel, artera mezenterică superioară
are raport cu un patrulater venos format de: vena mezenterică superioara (în
dreapta), vena mezenterică inferioară (în stânga), trunchiul venos spleno-
mezenteric ( superior) și vena renală stângă (inferior)
- Preduodenal: cu traiect descendent, anterior de procesul uncinat pancreatic
și de duodenul III
- Intramezenteric: situat în interiorul rădăcinii mezenterului. La acest nivel,
artera este însoțită anterior și la dreapta de vena mezenterică superioară.
Aretra mezenterică superioară vascularizează intestinul subțire (prin ramuri stângi
sau jejuno-ileale) și colonul drept ( prin ramuri drepte).
În traiectul ei, artera mezenterică superioară dă ramuri drepte și stângi.
Ramurile drepte sunt reprezentate de:
• artera pancreatico-duodenală inferioară
• artera colică medie- are un traiect ascendent anterior de fața anterioară a
capului pancreasului, până la rădăcina mezocolonului transvers, în care
pătrunde. Se împarte în:
o ramura dreaptă, care se anastomozează cu ramura ascendentă din
artera colică dreaptă, formând arcada marginală Drummond
o ramura stângă, care se anastomozează cu ramura ascendentă din
artera colică stângă, formând arcada vasculră Riolan-Haller
• artera colică dreaptă-are traiect orizontal, retroperitoneal, având raporturi
posterioare cu duodenul orizontal, ureterul și vasele gonadale. Se împarte în:
o ramura ascendentă care se anastomozează cu ramura dreaptă din
artera colică medie, formând arcada marginală Drummond
o ramura descendentă, care se anastomozează cu ramra ascendentă
din artera ileocolică, cu care formează arcada marginală Drummond.
• aretra ileocolică- se desprinde la 4-5 cm inferior de artera colică dreaptă.
Coboară prin rădăcina mezenterului până la joncțiunea ileocecală și participă
la vascularizația colonului drept prin:
o artera cecală anterioară- ce ajunge pe fața anterioară a cecului,
trecând prin marginea liberă a plicii cecale anterioare. Participă la
vascularizașia feței anterioare a colonului ascendent, în porțiunea
unghiului ileocolic.
o Artera cecală posterioară- ajunge pe fața posterioară a cecului,
trecând retroperitoneal. Participă la vascularizația feței posterioare a
colonului ascendent, în porțiunea adiacentă unghiului ileocolic.
o Ramura ascendentă- se anastomozează cu ramura descendentă a
arterei colice drepte, participând la formarea arcadei marginale a
colonului ascendent, Drummond
121
Ramurile stângi sunt reprezentate de ramuri jejunale și ileale care au traiect la

nivelul mezenterului către intestinul subțire. Ele se împart în ramuri ascendente și
descendente, care se anastomozează și formează arcade vasculare. În mod obișnuit, între
primele 4 artere jejunale se formează o arcadă, între arterele 4-8 se formează 2 arcade, iar
după a 8-a arteră se dormează 2 sau 3 arcade.
Ultima parte a ileonului prezintă o vascularizație mai săracă, realizată dintr-o singură
arcadă arterială. Aceasta este formată prin anastomoza dintre ultima arteră ileală și ramul
recurent ileal al arterei ileocolice. Corespunzător acestei arcade, la nivelul mezenterului
există o arie săracă în vase, numită aria vasculară Treves.
Indiferent de numărul arcadelor formate, arcada arterială situată cea mai aproape de
intestin se numește arcadă marginală. Din această arcadă pornesc artere drepte care sunt
ramuri de tip terminal și nu prezintă anastomoze extraparietale.
Arterele drepte pot fi scurte ( vascularizează marginea mezenterică a intestinului) și
lungi ( au traiect circumferențial pe fașa intestinului și ajung pe marginea antimezenterică a
intestinului).
48. Artera mezenterica inferioara – origine, traiect, raporturi,

ramuri
aortei, în dreptul vertebrei L3, inferior de duodenul III.
Ramurile arterei mezenterice inferioare sunt:
Artera colică stângă, care se desprinde din artera mezenterică inferioară la 1-
Arterele sigmoidiene, care sunt în număr variabil ( 1-19). Clasic, au fost
descendente.
Artera sigmoidiană superioară are traiect retroperitoneal și se bifurcă în 2
ramuri ce contribuie la formarea arcadei marginale Drummond:
i. Ramura ascendentă care se anastomozează cu ramura
descendentă a arterei colice stângi
ii. Ramura descendentă care pătrunde în mezosigmoid și se
anastomozează cu artera sigmoidiană medie
o Artera sigmoidiană medie străbate porțiunea mijlocie a
mezosigmoidului și se anastomozează cu celelalte artere sigmoidiene
o Artera sigmoidiană inferioară, străbate porțiunea inferioară a
mezosigmoidului, situată anterior de artera rectală superioară. Se
împarte în:
Ramura ascendentă care participă la formarea arcadei
arteriale marginale
Ramura descendentă, numită artera sigmoidiană ima, care se
anastomozează cu una din arterele recto-sigmoidiene, ramuri
122
din artera rectală superioară. Participă la vascularizația

colonului sigmoid și a părții superioare a ampulei rectale.
Această anastomoză a fost numită punctul critic al lui Sudeck.
Artera rectală superioară, ramură terminală a arterei mezenterice inferioare
participă în mică măsură la vascularizația colonului sigmoid.
49. Proiectiile viscerelor abdominale – ficat, vezica biliara, stomac,

splina, pancreas, duoden, apendice, puncte ureterale
FICAT
Proiecția ficatului ocupă hipocondrul drept, partea superioară a epigastrului și o
parte a hipocondrului stâng.
Ca organ intraperitoneal, ficatul are un anumit grad de mobilitate fiziologică:
coboară cu 2-3 cm în inspirul profund și în ortostatism.
Limita superioară: linia care unește punctul situat pe coasta V din dreapta la nivelul
liniei medioclaviculare, cu punctul situat în spașiul V intercostal stâng pe linia
medioclaviculară. Această limită a ficatului se stabilește prin percușie.
Limita laterală: linia situată pe linia axilară medie între coasta V și un punct situat la
2 cm inferior de rebordul costal
Limita inferioară: linia care unește rebordul costal drept (coasta X) cu cartilajul
coastei VII.
VEZICA BILIARĂ
Prin unghiului drept care are varful la ombilic se traseaza linia bisectoare. În
care aceasta se intersecteaza cu rebordul costal drept se proiecteaza fundul vezicii
biliare( punctul Murphy). La 24 cm inferior de acesta, pe aceeaşi linie, se găseşte punctul
dureros duodenal.
Raportat la coloană, canalul coledoc corespunde nivelului vertebrelor L1-L3.
STOMAC
Stomacul se proiectează la nivelul epigastrului şi al hipocondrului stâng.
La nivelul epigastrului, zona de proiecţie in care stomacul vine in raport direct,
nemediat cu peretele anterior abdominal, poartă numele de triunghi gastric Labbé,
delimitat astfel:
- superior şi la dreapta - de linia de proiecţie a marginii inferioare a ficatului, de la
nivelul epigastrului, care uneşte extremitatea anterioară a coastei 10, din dreapta, cu
articulaţia sterno-condrală 7, din stânga.
-superior şi la stânga - de rebordul costal stâng, între extremităţile anterioare ale
coastelor 7-10.
-inferior - de linia orizontală ce uneşte extremitatea anterioară a coastelor 10 ( dr-st).
Trigonul gastric Labbé este zona de abord chirurgical al stomacului, deoarece la
acest nivel, faţa anterioară a stomacului vine în raport direct cu peretele abdominal anterior
123
La nivelul hipocondrului stâng, zona de proiecţie a fundului gastric, poartă numele

de spaţiul semilunar Traube. Are forma unei calote, cu convexitatea orientată superior şi la
stânga, delimitata astfel :
-superior, stomacul muleaza hemidiafragma stanga, care ajunge la punctul de
maxima inaltime in sp. 5 ic. stang, pe linia mediocalviculara.
-inferior, de rebordul costal stâng, intre extremitatile anterioare ale coastelor 7 si 10.
La percuţie, aici se obţine un sunet sonor (timpanism gastric), datorită prezenţei
aerului în fornixul gastric.
Cardia se proiectează:
- pe schelet, pe marginea stângă a vertebrei T11
- pe peretele abdominal anterior, în dreptul articulaţiei condro-sternale 7 stângi
(în unghiul dintre apendicele xifoid şi rebordul costal).
Pilorul se proiectează, pe schelet, la dreapta vertebrei L1 sau a discului L1-L2
SPLINA
Splina se proiectează pe faţa posterioară a hemitoracelui stâng, într-o regiune delimitată:
- polul superior ajunga la colul coastei a IX-a
- polul inferior ajunge la capul coastei a XI-a
- axul lung al organului este paralel cu coasta X-a
Matitatea splenică are formă ovalară, cu axul mare reprezentat de coasta a X-a.
De regulă, splina nu se palpează, totuşi, la 15% din populaţie, polul inferior al
splinei poate depăşi rebordul costal, fiind palpabil, fără semnificaţie patologică.
PANCREAS
Pancreasul se proiectează la nivelul epigastrului, regiunii ombilicale şi hipocondrului
stâng, într-o regiune delimitată:
- superior, de orizontala ce uneşte extremităţile anterioare ale coastelor VIII
- inferior, de orizontala ce trece la două laturi de deget (3-
4 cm) deasupra ombilicului
- la dreapta, de verticala ce trece la două laturi de deget (3-4 cm) paramedian
- la stânga, de verticala ce trece la 2 cm medial de linia medio-claviculară stângă.
Raportat la coloană, pancreasul corespunde vertebrelor T12-L2
DUODEN
Raportat la coloană:
- duodenul superior se proiectează pe flancul drept al vertebrei L1
- duodenul descendent se proiectează la dreapta vertebrelor L2-L3
- duodenul orizontal se proiectează pe vertebra L3 (eventual L4)
- duodenul ascendent se proiectează pe flancul stâng al vertebrelor L2-L3
- flexura duodeno-jejunală se proiectează flancul stâng al vertebrei L2
APENDICE
Poziţia punctului fix apendicular (orificiul ceco-apendicular) are o mare
variabilitate, încadrându-se însă, de regulă, la nivelul trigonului descris de Iacobovici,
delimitat:
- superior şi la dreapta, de linia spino-ombilicală
- inferior, de linia bispinoasă
- la stânga, de linia pararectală dreaptă (marginea laterală a muşchiului
drept abdominal).
Majoritatea punctelor dureroase apendiculare se înscriu în acest trigon.
- pe linia spino-ombilicală
124
o punctul MacBurney, situat unirea 1/3 laterale cu 2/3 mediale ale

o punctul Monro, situat la intersecţia liniei spino-ombilicale drepte
cu marginea laterală a dreptului abdominal
- pe linia bispinoasă
o punctul Lanz, situat la unirea 1/3 drepte cu 2/3 stângi ale liniei bispinoase.
o punctul Sonnenburg, situat la intersecţia liniei bispinoase cu
PUNCTE URETERAL
Raportat la schelet, ureterul se găsește la 1 cm medial de vârful proceselor
costiformelombare L3-L5.
Punctele dureroase ureterale sunt:
• Punctul dureros ureteral superior Bazy, situat la intersecșia orizontalei prin
ombilic cu marginea laterală a mușchiului drept abdominal
• Punctul dureros ureteral mijlociu Halle, situat la intersecșia liniei bispinoase
cu linia pararectală.
• Punctul dureros ureteral inferior corespunde porșiunii terminale a ureterului
și se investighează prin tușeu rectal sau vaginal.
50. Granita toraco- abdominala. Suprapunerea regionala.
Comunicari.
pericardic.
125
origine periferica.
medial și latral.
anterior.
anterior.
transvers L1. El se arcuieste peste muschiul psoas mare ipșilatral.
12. El se arcuieste peste muschiul patrat lombar ipșilateral.
torace și abdomen.
126
nervii splahnici mare și mic-printre fibrele stalpilor diafragmatici, lantul șimpatic lombar și
Bochdalek.
ocupat de grașime și traversat de vasele epigastrice superioare.
Inervatia motorie este așigurata de cei 2 nervi frenici, cu origine in maduva C3-C5,
fiacre nerv fiind distribuit la jumatate din diafragm.
nervi intercostali.
Vascularizaţie:
artere intercostale
abdomen.
Deși are aparenta unui sept, datorita vastelor anastomoze ale retelelor limfatice și
venoase din structura sa, diafragma constituie numai un obstacol relativ in calea
metastazarii septice sau tumorale spre torace sau invers.
127
III.
1. Rinichi – configuratie externa și structura generala
Rinichii sunt organele care produc urină. Sunt în număr de 2 și sunt organe primitiv
retroperitoneale. Rinichii sunt organe parenchimatoase siatuate profund în regiunea lombo-
diafragmatică. Sunt situați într-o lojă fibroasă proprie, numită loja renală.
Forma rinichiului poate fi comparată cu cea a bobului de fasole. Axele longitudinale
ale rinichilor sunt oblice spre inferior și lateral, astfel încât:
- Extremitățile superioare ale rinichilor sunt situate la o distanță de 6-7 cm
- Extremitățile inferioare ale rinichilor sunt situate la o distană de 10-12 cm
La adult, suprfața rinichiului este în mod normal netedă. Uneori, suprafața rinichiului
poate prezenta proeminențe (ce se pot datora persistenței lobației fetale sau unor procese
patologice), depresiuni (datorate circatricilor fibroase) sau pot avea aspect neregulat
(datorat nefroangiosclerozei renale).
Rinichiu prezintă:
• 2 fețe:
- Anterioară, convexă și orientată antero-lateral
- Posterioară, plană și orientată postero-medial
• 2 margini:
- Medială, concavă, la nivelul căreia se află hilul renal, fantă
longitudinală delimitată de 2 buze, anterioară și posterioară, prin care
trec elementele pediculului renal
- Laterală, convexă, la nivelul căreia se găsește un șanț longitudinal, ce
corespunde unei zone paucivasculare (Boyce), caracterizată prin
absența ramurilor vasculare mari în parenchimul renal
• 2 extremități (poli), convexe:
- Superioară, mai rotunjită și mai groasă
- Inferioară, mai mică și mai subțire, situată la 2,5-3 cm de creasta
iliacă în partea dreaptă și la 4-5 cm de creasta iliacă în partea stângă.
Structura rinichiului:
Rinichiul posedă la exterior o capsulă fibroasă sub care se află parenchimul renal,
format dintr-o substanță periferică numită corticală și o substanță profundă numită
medulară.
Parenchimul delimitează o cavitate numită sinus renal, care conține elementele
pediculului renal.
Capsula fibroasă este numită și capsula renală sau capsula proprie. Este o membrană
translucidă și subțire care, la nivelul hilului, pătrunde în interiorul sinusului și se continuă cu
tunica fibroasă a caliciilor.
Capsula este aderentă printr-o mulțime de tracturi conjuctive subțiri la parenchimul
renal. Este formată din țesut fibro-conjunctiv, cu rare fibre elastice, ceea ce o face
inextensibilă (când parenchimul este sub tensiune, el herniază printr-o incizie făcută în
capsula fibroasă).
În stratul profund al capsulei se găsesc și celule musculare netede, care, spre
deosebire de restul capsulei, aderă la suprafața parenchimului.
128
Sinusul renal este o excavație situată în interiorul rinichiului. Conține multă grăsime,
vase și nervi, precum și canalele excretoare ale rinichiului ( caliciile și pelvisul renal).
Grăsimea din sinus se continuă cu capsula adipoasă.
Sinusul are formă paralelipipedică și e turtit în sens antero-posterior. Pereții sinusului
sunt adiacenți și prezintă 2 feluri de proeminențe:
1.papile renale, care aparțin medularei și pătrund în caliciile mici
2.proeminențele intrapapilare, care aparțin coloanelor renale ale corticalei.
Parenchimul renal, microscopic, apare format din 2 substanțe: medulara și corticala,
diferite atât prin originea lor embriologică cât și prin organizarea morfologică și funcțională.
Medulara rinichiului este situată profund. Este discontinuă și este formată din mai
multe fragmente, piramidele renale, înconjurate din toate părțile de coticală.
Piramidele renale Malpighi sunt niște formațiuni tronconice sau piramidale, cu o
bază orientată spre marginea laterală, convexă, a rinichiului și un vârf, papila renală, care
proemină în sinusul renal. Papila dă inserție unui caliciu și prezintă 10-20 de orificii papilare.
Pe papila piramidelor compuse, numărul orificiilor se ridică la 30-80. Suprafața intracalicială
a papilei, perforată de aceste orificii, ia numele de arie ciuruită.
Piramidele au culoare roșie-brună și consistență relativ fermă. Ele sunt în număr de
7-14 pentru fiecare rinichi. Ele sunt dispuse, față de sinusul renal, ventral (corespunzător
feței anterioare a rinichiului) și dorsal (corespunzător feței posterioare a rinichiului).
Coloanele Bertin, reprezentate de prelungiri ale corticalei renale, situate între
piramide, formează, la nivelul sinusului renal, ariile interpapilare, căptușite de prelungirea
capsulei renale. La nivelul lor intră și ies vasele interlobare, ce străbat columnele renale.
Pe secțiune, la nivelul piramidelor renale se obervă striații longitudinale gălbui
(datorate tubilor colectori) și roșietice (datorate vaselor drepte). Piramida renală este
împărțită, de linia de origine a segmentelor ascendente, ale anselor Henle, într-o zonă
externă (impărțită la rândul ei, intr-o parte superficială ce conține tubii colectori, ansele
Henle și segmentul drept al tubilor contorți și o parte profundă în care există doar tubi
colectori și anse Henle)) și o zonă internă, papilară, alcătuită din tubi papilari Bellini.
Piramida renală împreună cu substanța corticală din jurul ei formează un lob renal.
Corticala renală prezintă, structural:
- Superficial, cortex corticis, zonă cu structură uniformă, situată sub capsula
renală
- Profund, o zonă cu structură neomogenă, la nivelul căreia se observă o
alternanță de zone cu striații radiare (pars radiata) și zone cu structură
uniformă (pars convoluta sau labirint cortical).
Porțiunile striate sunt în număr de 400-500 pentru fiecare piramidă renală și au
formă triunghiulară, cu baza la baza piramidelor renale și cu vârful spre cortex corticis.
Formează radiațiile medulare Ludwig sau piramidele Ferrein care reprezintă
expansiuni ale medularei în corticală și sunt alcătuite din tubi colectori.
Labirintul cortical, situat între piramidele Ferrein, conține corpusculii renali, tubul
contort proximal, tubul contort distal și în axul său, arterele interlobulare.
Pars radiata împreună cu pars convoluta din jurul său alcătuiește lobulul cortical.
Partea profundă a corticalei, adiacentă bazei piramidelor renale formează zona
juxtamedulară.
129
2. Rinichiul drept – situație, raporturi, proiectie

Raporturile feței posterioare
Deși rinichiul stâng este situat mai sus, raporturile feței posterioare sunt aproximativ
similare la cei 2 rinichi. Raporturile feței posterioare sunt mediate de grăsimea perirenală și
foița posterioară a fasciei renle.
Fața posterioară a rinichiului este împărțită de ligamentele arcuat medial și arcuat
lateral, în 2 regiuni:
- Superioară, diafragmatică, la nivelul căreia foița posterioară a fasciei renale
aderă la fascia diafragmatică inferioară
- Inferioară, lombară, la nivelul căreia, între foița posterioară și fasciile
mușchiilor posteriori ai peretelui abdominal, se interpune grăsime pararenală
Gerota
Regiunea superioară, diafragmatică, are raporturi cu:
• Porțiunea lombară a diafragmei: fibrele musculare cu origine pe
ligamentul arcuat medial și pe ligamentul arcuat lateral
• Ultimele 2 digitații ale porțiunii costale a diafragmei
• Între porțiunea lombară și porțiunea costală, la nivelul hiatusului
lombo-costal Bochdaleck, cu fasciile diafragmatice inferioară și
superioară
- Coastele XI și XII în stânga, respectiv coasta XII în dreapta
- Spațiul intercostal XI
- Recesul costodiafragmatic
Regiunea inferioară, lombară, are raporturi, dinspre profund spre superficial, cu:
- Grăsimea pararenală Gerota, în care se găsesc mănunchiul vasculo-nervos
subcostal, nervii iliohipogastric și ilioinghinal și vasele lombare.
- Mușchii peretelui posterior:
o Planul profund:
Medial, cu mușchiul psoas
La mijloc, cu mușchiul pătrat lombar, cuprins în dedublarea
aponevrozei posterioare a mușchiului transvers abdominal
Lateral, cu partea medială a aponevrozei posterioare a
mușchiului transvers abdominal
o Planul mijlociu:
Originea mușchilor erectori spinali
Mușchiul dințat postero-inferior
Mușchiul oblic intern
o Planul superficial:
Mușchiul latissimus dorsi
Mușchiul oblic extern al abdomenului
Raporturile feței anterioare:
Raporturile feței anterioare sunt mediate de grăsimea perirenală și foița anterioară a
fasciei renale.
130
Fața anterioară a rinichiului drept are raporturi:

- Medial, cu porțiunea descendentă a duodenului, prin intermediul fasciei de
coalescență duodeno-pancreatică Treitz
- Lateral, dinspre superior spre inferior, cu: fața renală a glandei suprarenale
drepte, fața viscerală a lobului drept hepatic, flexura colică dreaptă, rădăcina
mezocolonului transvers și cu ansele intestinale
Marginea laterală a rinichiului drept este intersectată de ligamentul freno-colic
drept. Superior de ligament, are raporturi cu fața viscerală a lobului drept hepatic, prin
intermediul peritoneului parietal posterior al recesului subhepatic drept, iar inferior, cu
colonul ascendent, prin intermediul fasciei de oalescență TOLDT1.
Marginea medială a rinichiului drept are raporturi, dinspre anterior spre posterior,
cu:
- Duodenul descendent
- Flancul drept al venei cave inferioare
- Ganglionul aortico-renal drept
- Ureterul drept
- Stâlpul diafragmatic drept și mușchiul psoas
Extremitatea superioară are raporturi cu fața renală a glandei suprarenale și
proemină pe peretele posterior al firidei subhepatice.
Extremitatea inferioară proemină pe peretele posterior al firidei mezenterico-colice
drepte și are raporturi cu ansele intestinale prin intermediul peritoneului parietal posterior.
Rinichiul se proiectează pe peretele posterior al trunchiului, la nivelul unei regiuni
patrulatere delimitate:
Superior, de linia orizontală ce trece prin corpul vertebrei T11
Inferior, de linia orizontală ce trece prin corpul vertebrei L2/L3
Medial, de vertiala care trece la 3 cm lateral de linia proceselor spinoase
Lateral de verticala ce trece la 2 degete lateral de masa comună
sacrolombară
Polul inferior al ambilor rinichi este situat la 2-4cm superior de creasta iliacă, cel
drept fiind mai jos cu 1-2 cm față de cel stâng.
3. Rinichiul stang – situație, raporturi, proiectie

Raporturile feței posterioare
Deși rinichiul stâng este situat mai sus, raporturile feței posterioare sunt aproximativ
similare la cei 2 rinichi. Raporturile feței posterioare sunt mediate de grăsimea perirenală și
foița posterioară a fasciei renle.
Fața posterioară a rinichiului este împărțită de ligamentele arcuat medial și arcuat
lateral, în 2 regiuni:
- Superioară, diafragmatică, la nivelul căreia foița posterioară a fasciei renale
aderă la fascia diafragmatică inferioară
- Inferioară, lombară, la nivelul căreia, între foița posterioară și fasciile
mușchiilor posteriori ai peretelui abdominal, se interpune grăsime pararenală
Gerota
131
Regiunea superioară, diafragmatică, are raporturi cu:

• Porțiunea lombară a diafragmei: fibrele musculare cu origine pe
ligamentul arcuat medial și pe ligamentul arcuat lateral
• Ultimele 2 digitații ale porțiunii costale a diafragmei
• Între porțiunea lombară și porțiunea costală, la nivelul hiatusului
lombo-costal Bochdaleck, cu fasciile diafragmatice inferioară și
superioară
- Coastele XI și XII în stânga, respectiv coasta XII în dreapta
- Spațiul intercostal XI
- Recesul costodiafragmatic
Regiunea inferioară, lombară, are raporturi, dinspre profund spre superficial, cu:
- Grăsimea pararenală Gerota, în care se găsesc mănunchiul vasculo-nervos
subcostal, nervii iliohipogastric și ilioinghinal și vasele lombare.
- Mușchii peretelui posterior:
o Planul profund:
Medial, cu mușchiul psoas
La mijloc, cu mușchiul pătrat lombar, cuprins în dedublarea
aponevrozei posterioare a mușchiului transvers abdominal
Lateral, cu partea medială a aponevrozei posterioare a
mușchiului transvers abdominal
o Planul mijlociu:
Originea mușchilor erectori spinali
Mușchiul dințat postero-inferior
Mușchiul oblic intern
o Planul superficial:
Mușchiul latissimus dorsi
Mușchiul oblic extern al abdomenului
Fața anteroară a rinichiului stâng are raporturi:
- Supero-medial, cu segmentul lateral al feței posterioare (fața renală) a
glandei suprarenale stângi, prin intermediul septului suprareno-renal
- Superior, cu fața posterioară a stomacului
- Supero-lateral, cu fața renală a splinei
- Central, cu fața posterioară a corpului pancreasului, cu vasele lienale și
nodulii limfatici pancreatico-lienali, fața posterioară a cozii pancreasului,
inserția rădăcinii mezocolonului transvers
- Infero-medial, cu ansele intestinale jejunale, prin intermediul peritoneului
parietal posterior al spațiului mezenterico-colic stâng și a fasciei de
coalescență TOLDT II.
- Infero-lateral, cu flexura colic- stângă și colonul descendent
Marginea laterală a rinichiului stâng este intersectată de ligamentul freno-colic
dtâng. Superior de ligament, are raporturi cu marginea inferioară a splinei, prin intermediul
peritoneului parietal posterior al marii cavități peritoneale. Marginea inferioară a splinei se
inisinuează între marginea laterală a rinichiului și diafragm. Inferior de ligamentul freno-colic
stâng, marginea laterală are raporturi cu colonul descendent, prin intermediul fasciei de
coalescență TOLDT II.
Marginea medială a rinichiului stâng are raporturi, dinspre medial spre lateral, cu:
132
- Aorta, ganglionii stângi ai plexului celiac și nodulii limfatici latero-aortici

- Pilierul diafragmatic stâng și lanțul simpatic paravertebral
- Mușchiul psoas
- Duodenul ascendent și flexura duodeno-jejunală
- Arcul vascular Treitz
- Vena gonadală stângă
- Fața renală a glandei suprarenale
- Fața posterioară a corpului pancreasului, vasele lienale și nodulii limfatici
pancretio-lienali
- Ureterul stâng
Extremitatea superioară are raporturi cu fața renală a glandei suprarenale și
proemină pe peretele posterior al bursei omentale.
Extremitatea infeiroară proemină pe peretele posterior al firidei mezenterico-colice
stângi și are raporturi cu ansele intestinale, prin intermediul peritoneului parietal posterior.
Rinichiul se proiectează pe peretele posterior al trunchiului, la nivelul unei regiuni
patrulatere delimitate:
Superior, de linia orizontală ce trece prin corpul vertebrei T11
Inferior, de linia orizontală ce trece prin corpul vertebrei L2/L3
Medial, de vertiala care trece la 3 cm lateral de linia proceselor spinoase
Lateral de verticala ce trece la 2 degete lateral de masa comună
sacrolombară
Polul inferior al ambilor rinichi este situat la 2-4cm superior de creasta iliacă, cel
drept fiind mai jos cu 1-2 cm față de cel stâng.
4. Fascia renala. Sinusul renal și pediculul renal

Fascia renală este reprezentată de o condensare a țesutului celulo-adipos din spațiul
retroperitoneal.
La marginea laterală a rinichilor, fascia se împarte în 2 foițe, anterioară și
posterioară, ce delimitează între ele loja renală.
Foița anterioară sau prerenală este mai subțire, este întărită, ventral, de fasciile de
coalescență duodeno-pancreatică Treitz și TOLDT I și II. Medial, trece anterior de vasele mari
și se continuă cu foița anterioară a fasciei renale de partea opusă și spațiul îngust dintre
vasele mari abdominale și foița anterioară a fasciei renale realizează o comunicare între cele
2 loji renale.
Foița posterioară sau fascia retrorenală Zuckerkandl este mai bine individualizată și
aderă intim de tunica fibroasă a vaselor mari și de discurile intervertebrale. Este legată prin
tracturi conjunctive, ce străbat grăsimea perirenală, de capsula proprie a rinichiului.
La marginea laterală a rinichiului, aceste tracturi alcătuiesc un sept, ce explică
posibilitatea existenței unor abcese perinefritice anterioare sau posterioare.
Supero-medial de rinichi, între cele 2 foițe ale fasciei renale se formează un sept care
separă rinichiul de glanda suprarenală, numit sept reno-suprarenalian, ce conține artera
suprarenală inferioară, ramură a arterei renale.
Superior de glanda suprarenală, cele 2 foițe fuzionează și aderă de fascia
diafragmatică inferioară.
Medial de rinichi, cele 2 foițe sunt unite de un sept sagital, format din partea
profundă a celor 2 foițe, care se prelungește medial pe vasele renale.
133
Inferior, cele 2 foițe se continuă de-a lungul ureterului, căruia îi formează o teacă
conjunctivă numită teaca ureterală sau parangiul ureteral care se continuă cu retinaculele
pelvine.
Sinusul renal este reprezentat de prelungirea intrarenală a hilului renal, căptușită de
capsula renală și delimitată de 2 pereți: anterior și posterior.
Pe pereții sinusului renal se observă 8-14 proeminențe conice, reprezentate de
papilele renale, pe care se inseră câte un calice mic.
Spațiile dintre papile corespund coloanelor renale Bertin și la acest nivel pătrund în
parenchim vasele interlobare și nervii.
Sinusul renal conține:
calice mici și mari
porțiunea intrasinusală a pelvisului renal
ramurile vasculare segmentare
plexurile venoase prepielic și reropielic
limfatice
nervi
prelungirea intrasinusală a grăsimii perirenale
Hilul renal este o despicătură pe marginea medială a rinichiului, situată mai aproape de
extremitatea superioară a rinichiului. Este mărginit de 2 buze: una anterioară, mai mică și
alta posterioară, mai mare.
Hilul este străbătut de elementele pediculului renal.
Pediculul renal conține dinspre anterior spre posterior:
vena renală
aretra renală
bazinet
Pediculul renal este cuprins într-un țesut adipos și este înconjurat de fascia renală.
Raporturi:
• posterior: mușchiul psoas și stâlpii diafragmei
• anterior:
o pentru rinichiul drept: fața posterioară a duodenului II și capul
pancreasului (prin intermediul fasciei de coalescență duodeno-
pancreatica Treitz)
o pentru rinichiul stâng: corpul și coada pancreasului
Raportul cu vasele mari:
artera renală dreaptă este situată posteror de vena cavă inferioară
artera renală stângă este situată anterior de aortă
La originea arterei renale se afla ganglionii aorto-renali de unde pleacă plexul nervos
renal.
134
5. Arterele și venele renale

Arterele renale sunt ramuri laterale, voluminoase, ale aortei abdominale, cu originea
la nivel L2.
În pediculul renal artera renală este situată posterior de vena renală și anterior de
pelvisul renal.
Artera renală stângă, mai scurtă decât cea dreaptă, are un traiect transversal sau
ușor ascendent. Are raporturi:
• anterior, cu:
o vena renală stângă
o foița anterioară a fasciei renale
o fascia de coalescență Treitz
o vasele lienale
o vena mezenterică inferioară
o nodulii limfatici pancretico-lienali
o fața posterioară a corpului pancreasului
• posterior, cu:
o foița posterioară a fasciei renale
o grăsimea perirenală
o pilierul diafragmatic stâng
o mușchiul psoas stâng
Artera renală dreaptă, mai lungă, are traiect retrocav această porțiune fiind
extrapediculară. Are traiect ușor descendent, rinichiul drept fiind situat mai jos. Are
raporturi:
• anterior, cu:
o vena cavă inferioară și vena renală dreaptă
o foița anterioară a fasciei renale
o fascia de coalescență Treitz
o fața posterioară a capului pancreasului
o fața posterioară a duodenului descendent
• posterior, cu:
o foița posterioară a fasciei renale
o grăsimea perirenală
o pilierul diafragmatic drept
o mușchiul psoas drept
o vertebra L2
Ramurile colaterale ale arterelor renale sunt:
artera suprarenală inferioară
ramuri pentru capsula adipoasă, care stabilesc multiple anastomoze
cu arterele perirenale, suprarenale și gonadale
ramuri pentru pelvisul renal
artera ureterală superioară
Ramurile terminale sunt reprezentate de arterele segmentare ale rinichiului.
Înainte de a pătrunde în hil, artera renală se divide într-o ramură anterioară și una
posterioară.
Din ramura anterioară se desprind, extrahilar, 4 ramuri prepielice: artera segmentară
superioară, antero-superioară, antero-inferioară și inferioară.
135
Ramura posterioară sau retropielică este reprezentată de artera segmentară

posterioară. Aceasta se află, inițial, anterior de pelvisul renal, apoi ocolește marginea
superioară a bazinetului și coboară vertical pe fața lui posterioară, paralel cu buza
posterioară a hilului.
În sinusul renal, arterele segmentare dau ramuri colaterale pentru țesutul
conjunctivo-adipos, pelvisul renal și calice. Toate acestea se anastomozează între ele,
precum și cu ramuri ascendente din artera ureterală superioară, cu ramurile capsulei
adipoase și prin mici anastomoze cu arterele suprarenale.
Pe baza distribuției arterelor segmentare, rinichiul prezintă 5 segmente arteriale:
segment superior, antero-superior, antero-inferior, inferior și posterior.
În sinusul renal, arterele renale se ramifică, dând naștere ramurilor colaterale pentru
țesutul conjunctivo-adipos, pelvis renal și calice și mai formează arterele interlobare care
dau ramuri colaterale pentru elementele din sinusul renal,apoi pătrund în columnele renale
Bertin.
Arterele interlobare dau ramuri doar pentru columnele renale Bertin iar la
joncțiunea cortico-medulară iți schimbă direcția, devenind artere arcuate, situate deasupra
bazei piramidelor renale.
Arterele interlobare, împreună cu arterele arcuate sunt considerate artere de tip
terminal, ce nu realizează anastomoze între ele sau între ramurile lor.
Arterele arcuate dau naștere arterelor interlobulare care străbat pars radiata până
aproape de cortex corticis. Din fiecre artera interlobulară se desprind peste 20 de ramuri
fine numite arteriole aferente, care în interiorul capsulei glomerulului se ramifică în
capilare, formând glomerulul.
Capilarele glomerulului confluează formând arteriola eferentă, care se capilarizează
în jurul tubilor contorți.
Arteriolele eferente ale glomerulilor juxtamedulari pătrund în piramide și formează
arterele de tip false, care ajung la papile sau se anastomozeză între ele, alcătuind rețeaua
capilară a piramidelor renale. Ele asigură vascularizația ansei Henle, tubilor drepți și
papilelor renale.
Unele arteriole, care provin din arterele arcuate, se distribuie segmentului extern al
piramidelor renale și se numesc artere drepte adevărate. Acestea, după ce se capilarizează
în medulară, sunt urmate de vene drepte.
Vena renală stângă are un traiect orizontal și trece anterior de aortă
Segmentul preaortic este extrapedicular și trece prin pensa aortico-mezenterică.
Primește ca afluenți:
venele pielice
venele ureterale superioare
venele din capsula adipoasă
vena suprarenală centrală stângă
vena gonadală stângă
Vena renală stângă se anastomozeză cu vena hemiazygos și cu vena lombară
subiacentă, realizând canalul reno-azygo-lombar, precum și cu plexul venos vertebral, toate
acestea reprezentând o cale de deviație a sângelui venos.
Vena renală dreaptă primește ca afleunți doar venele pielice, venele ureterale
drepte și vene din capsula adipoasă.
136
6. Glanda suprarenala – raporturi, vascularizatie

Glandele suprarenale sunt situate retroperitoneal, în dreptul vertebrelor T12 și L1, în
compartimentul supero-medial al lojei renale. Sunt separate de polul superior al rinichiului
prin septul suprarenorenal.
Glanda suprarenală dreaptă are formă de piramidă triunghiulară, prezentând 3 fețe,
o bază, 3 margini și un vârf.
Fața antero-laterală are formă triunghiulară și este subîmpărțită de reflexia foiței
inferioare a ligamentului coronar într-o zonă superioară și una inferioară.
Fața antero-medială, mai mică, concavă , reprezentată de impresiunea venei cave
inferioare. În partea superioare a acestei fețe se găsește hilul glandei prin care iese vena
centrală suprarenală dreaptă.
Fața posterioară este plană, orientată postero-medial.
Baza are o concavitate accentuată, numită și fața renală și este în raport cu polul
superior al rinichiului drept.
Marginea superioară este convexă și este orientată spre superior și lateral, fiind
situată între fețele antero-laterală și posterioară. Marginea anterioară este situată între
fețele antero-medială și antero-laterală. Marginea medială este situată între fețele antero-
medială și posterioară și este convexă.
Vârful este situat la intersecția marginilor, orientat supero-medial.
Glanda suprarenală stângă are formă semilunară, cu convexitatea medial și
concavitatea lateral. Prezintă:
• 2 fețe:
o Anterioară, orientată antero-lateral, subîmpărțită într-o zonă
superioară și una inferioară
o Posterioară, oerintată postero-medial, subîmpărțită de o creastă
oblică infero-medial într-o zonă supero-medială și una infero-laterală.
• 2 margini:
o Medială, situată între fețele anterioară și posterioară
o Laterală, situată între fața anterioară și fața renală
Raporturi:
Glanda suprarenală dreaptă:
• Fața antero-laterală are raporturi:
o În partea superioară, neacoperită de peritoneu, cu aria nuda a
ficatului
o În partea inferioară, cu fața posterioară a flexurii duodenale
superioare, raport mediat de fascia de coalescență Treitz și cu fața
viscerală a lobului drept hepatic, raport mediat peritoneul parietal
posterior al firidei subhepatice drepte
• Fața antero-medială are raporturi cu fața posterioară a venei cave inferioare
• Fața posterioară are raporturi cu:
o Porțiunea lombară a mușchiului diafragm
o Nervii splanhnici drepți
o Vena lombară ascendentă dreaptă
• Fața renală (baza) este situată în raport cu polul superior al rinichiului drept,
prin intermediul septului suprareno-renal
137
• Marginea superioară este situată între diafragm și aria nuda a ficatului.

Cranial ajunge până la nivelul coastei a XI-a
• Marginea anterioară are raporturi cu flancul drept al venei cave inferioare
• Marginea medială are raporturi cu fața posterioară a venei cave inferioare și
cu ganglionul semilunar drept de care este legată prin numeroase fibre
nervoase simpatice preganglionare.
Glanda suprarenală stângă
• Fața anterioară are raporturi:
o În partea superioară, cu peritoneul parietal posterior al bursei
omentale și prin intermediul acestuia și a bursei omentale, cu fața
posterioară a stomacului și cu fața renală a splinei
o În partea inferioară, cu fascia de acoalescență Treitz și prin
intermediul ei, cu fața posterioară a corpului pancreasului, artera
lienală, vena lienală și cu noduloii limfatici pancreatico-lienali
• Fața posterioară are raporturi:
o În partea supero-medială, cu pilierul diafragmatic stâng
o În partea infero-laterală (baza) cu segmentul suprahilar al marginii
mediale și polul superior ale rinichiului stâng, prin intermediul septului
suprareno-renal
• Marginea medială are raporturi cu:
o Ganglionul semilunar stâng
o Flancul stâng al aortei descendente abdominale
o Fața posterioară a corpului pancreasului și vasele lienale, prin
intermediul fasciei de coalescență Treitz
• Marginea laterală este în raport cu fața anterioară a polului superior al
rinichiului stâng, prin intermediul septului suprareno-renal.
Vascularizație:
Sursele arteriale ale glandei suprarenale sunt reprezentate de:
• Artera suprarenală superioară, ramură a arterei frenice inferioare. Frecvent,
este înlocuită de un buchet de 3-5 ramuri, ce străbat ligamentul suprareno-
frenic și abordează partea superioară a marginii mediale a glandei
• Artera suprarenală medie este ramură viscerală a aortei descendente
abdominale:
o Cea dreaptă străbate spațiul interaortico-cav, apoi trece posterior de
vena cavă inferioară și în apropierea porțiunii inferioare a marginii
mediale, se împarte într-un număr variabil de ramuri glandulare
o Cea stângă străbate ligamentul suprareno-aortic și în apropierea
porțiunii inferioare a marginii meiale, se împarte într-un număr
variabil de ramuri glandulare
• Artera suprarenală inferioară este ramură colaterală a arterei renale sau a
uneia din ramurile sale terminale, cel mai frecvent, din artera polară
superioară. Străbate septul suprareno-renal, abordând fața renală a glandei,
printr-un număr variabil de ramuri.
Din toate arterele suprarenale se formează un plex arterial, situat sub capsula
proprie a glandei. Din acest plex pornesc 2 tipuri de ramuri perpendiculare ce pătrund în
glandă prin septurile conjunctive ale glandei: arteriole scurte și lungi.
138
Venele de la nivelul medularei se colectează într-un trunchi venos unic, vena

centrală suprarenală, care iese prin hil și se varsă în vena cavă inferioară, în partea dreaptă,
respectiv în vena renală stângă, în partea stângă.
7. Calicele renale mici, mari și pelvisul renal

Calicele mici sunt situate în sinusul renal. Sunt tuburi musculo-membranoase
formate prin procesul fiziologic de reducere a ramificațiilor primare ale mugurelui ureteral.
Calicele mici sunt în numar de 7-14, corespunzator numarului priamidelor renale,
simple și complexe.
Sunt dispuse într-un plan anterior, corespunzator piramidelor anterioare și un plan
posterior, corespunzator piramidelor posterioare.
Fiecare calice mic are:
- Extremitate proximală, dilatată, inserată în jurul ariei cribroase a unei papile
renale, care proemină în calice.
- Extremitate distală, mai îngustă, care se deschide într-un calice mare
- Suprafață internă, urinară
- Suprafață externă, sinusală, înconjurată de prelungirea intrasinusală a grăsimii
perirenale.
Calitcele mari sunt situate în sinusul renal și sunt tuburi musculo-membranoase
formate prin procesul fiziologic de reducere a ramificațiilor primare ale mugurelui ureteral.
Numărul calicelor mari, lungimea lor și numărul calicelor mici afluente variază în
funcție de intensitatea proceselor de dilatare și reducție, din cursul formării căilor urinare
superioare.
În general, calicele mari sunt în număr de:
- 2 (cel mai frecvent):
o Superior, ce drenează calicele mici superioare
o Inferior, ce drenează calicele mici inferioare
- 3:
o Superior, ce drenează calicele mici din zona superioară a rinichiului
o Mijlociu, ce drenează calicele mici din zona mijlocie a rinichiului
o Inferior, ce drenează calicele mici inferioare
Fiecare calice mare are:
- Extremitate proximală, dilatată, la nivelul căreia se deschid calicele mici
afluente
- Extremitate distală, mai îngustă, care se deschide în pelvisul renal (când
există 3 calice mari modalitatea de deschidere în plevisul renal este
variabilă: fiecare din cele 3 calice mari se deschide separat sau calicele
mare mijlociu fuzionează cu calicele superior sau cu cel inferior formând
un trunchi colector comun care se deschide în pelvis).
- Suprafață internă, urinară
- Suprafață externă, sinusală, înconjurată de prelungirea iontrasinusală a
grăsimii perirenale.
Pelvisul renal este o formațiune musculo-membranoasă dilatată, în formă de pâlnie
turtită antero-posterior.
Are formă triunghiulară, prezentând:
- Fața anterioară
- Față posterioară
139
- Margine superioară, convexă, orientată oblic spre inferior și medial

- Margine inferioară, concavă
- Margine laterală sau bază, reprezentată de deschiderea calicelor mari
- Vârf, la nivelul căruia se continuă cu ureterul (nu există o limită precisă
între cele două, zona de tranziție purtând numele de joncțiune pielo-
ureterală)
Forma și dimensiunile pelvisului renal sunt în strânsă relație cu numărul și
dimensiunile calicelor mari:
• Când calicele mari sunt scurte și se deschid separat în pelvisul renal, acesta
este m ai voluminos și poartă numele de pelvis renal ampular
• Când calicele mari sunt lungi și calicele mare mijlociu fuzioneză cu calicele
mare superior sau inferior, pelvisul renal este mic și poartă numele de pelvis
renal dendritic
Raporturile pelvisului renal
Hilul renal împarte pelvisul renal în două porțiuni:
- Intrarenală sau intrasinusală, care este situată în sinusul renal, în planul
posterior, înconjurată de prelungirea intrasinusală a grăsimii perirenale.
o Fața anterioară are raporturi cu ramurile segmentare arteriale
prepielice și plexul venos prepielic
o Fața posterioară are raporturi cu artera retropielică și plexul venos
retropielic
- Extrarenală sau extrasinusală, care este situată în planul posterior al
pediculului renal:
o Fața anterioară are raporturi cu:
Artera renală și ramurile ei segmentare
Vena renală și afluenții ei
Grăsimea perirenală
Foița anterioară a fasciei renale
Fascia de coalescență duodeno-pancreatică Treitz
Porțiunea descendentă a duodenului, în partea dreaptă,
respectiv cu fața posterioară a corpului pancreasului și vasele
lienale, în partea stângă.
o Fața posterioară are raporturi cu:
Grăsimea perirenală
Foița posterioară a fasciei renale
Grăsimea pararenală
Mușchiul psoas
o Marginea superioară este intersectată de artera segmentară
posterioară (retropielică)
8. Ureterul – descriere, raporturi, proiectie, puncte dureroase

Ureterul este un conduct musculo-membranos, care se întinde de la joncțiunea
pielo-ureterală, până la ostiul ureteral, situat pe peretele posterior al vezicii urinare.
Ureterul este înconjurat de fascia ureterală sau parangiul ureteral care se continuă,
superior, cu cele două foițe ale fasciei renale, iar inferior, la nivelul spațiului
pelvissubperitoneal, se continuă cu densificările țesutului conjunctiv din acest spațiu.
Calibrul ureterului este neuniform prezentând:
140
- 3 porțiuni îngustate situate:

o La nivelul joncțiunii pielo-ureterale, numită strâmtoarea superioară
o La nivelul flexurii marginale, numită strâmtoarea marginală
o La nivelul porțiunii intravezicale a ureterului, numită strâmtoarea
inferioară
- 2 segmente dilatate, fuziforme care sunt situate între porțiunile îngustate și sunt
reprezentate de dilatația abdominală și dilatația pelvină
Ureterul prezintă 3 porțiuni: abdominală, pelvină și terminală, intraparietală sau
intramurală.
Pe traiectul sau prezintă curburi în plan frontal reprezentate de curbura juxstarenală
(cu concavitatea orientată lateral) și curbura pelvină (cu concavitatea orientată medial), iar
în plan sagital prezintă curbura marginală, cu concavitatea orientată posterior, această
curbură reprezentând curbura principala a ureterului.
Raporturi
În porțiunea abdominală are raporturi identice la barbat și la femeie:
- Anterior:
o Ureterul drept, dinspre profund spre superficial, cu:
Vasele gonadale care încrucișează ureterul dintre medial spre
lateral, la niveul vertebrei L4
Fascia de coalescență duodeno-pancreatică Treitz
Duodenul, prin intrmedsiul fasciei de coalescență duodeno-
pancreatică Treitz
Fascia de coalescență TOLDT I,
Peritoneul parietal posterior al spațiului mezenterico-colic
drept
Ansele intestinale ileale
Rădăcina mezenterului
o Ureterul stâng, dispre profund spre superficial, cu:
Vasele gonadale care încrucișează ureterul dispre medial spre
laterl, la nivelul vertebrei L4
Fascia de coalescență retrocolică TOLDT II
Peritoneul parietal posterior al spațiului mezenterico-colic
stâng
Ansele intestinale jejunale
Rădăcina mezocolonului sigmoid
- Posterior cu:
o Grăsimea pararenală
o Nervul genito-femural
o Mușchiul psoas
o Vasele iliace: externe, în partera dreaptă, astfel încât ureterul drept
coboară în pelvis antero-medial de vasele iliace interne; comune, în
apropierea bifurcației lor, în partea stângă, astfel încât ureterul stâng
coboară în pelvis postero-medial de vasele iliace interne
- Lateral, dispre superior spre inferior, cu:
o Porțiunea inferioară a marginii mediale a rinichiului, de care este legat
prin ligamentul uretero-renal Navarro
141
o Colonul ascendent, cec si apendice, în partea dreaptă, respectiv cu

colonul descendent, în stânga
o Vasele gonadale, în porțiunea situată inferior de încrucișarea cu ele
- Medial
o Ureterul drept cu:
Flancul drept al venei cave inferioară
Nodulii limfacii juxtacavi
Lanțul simpatic paravertebral lombar
Vasele gonadale drepte, în porțiunea situată superior de
încrucișarea cu ele
Artera ilio-lombară și trunchiul nervos lombo-sacrat, situate în
spațiul dintre marginea mediala a psoasului, marginea laterala
a corpului vertebrei L5 și aripa sacrului
o Ureterul stâng, cu:
Arcul vascularTreitz
Flancul stâng al aortei abdominale
Nodulii limfatici lateroaortici
Lanțul simpatic paravertebral stâng
Vasele gonadale stângi, în porțiunea situată superior de
încrucișarea cu ele
Artera mezenterică inferioară și originea ramurilor sale
Artera iliolombară și trunchiul nervos lombo-sacrat situate în
spațiul dintre marginea mediala a psoasului, marginea laterala
a corpului vertebrei L5 și aripa sacrului
În porțiunea pelvină, raporturile diferă la femei și bărbați.
La bărbat:
- În segmentul parietal are raporturi:
o Lateral, cu:
Lama sacro-recto-genito-pubiană, care conține vasele iliace
interne, față de care este situat antero-medial, în partea
dreaptă și postero-medial, în partea stângă. Această lamă mai
conține artera ombilicală și ganglionul hipogastric.
Mănunchiul vasculo-nervos obturator
Artera vezicală inferioară
Fascia pelvină parietală
o Medial, cu:
Peritoneul parietal pelvin
Recesul pararectal
Ampula rectală
Ansa sigmoidiană, în partea stîngă
- În segmentul liber, visceral, are raporturi cu canalul deferent, care
încrucișează ureterul dinspre superior și lateral spre inferior și medial. După
încrucișare, ureterul pătrunde în septul recto-vezico-prostatic, trece anterior
de baza veziculei seminale și pătrunde în vezica urinară.
142
La femeie:
- În segmentul parietal, are raporturi:
o Medial, cu:
Peritoneul parietal pelvin
Marginea posterioară, liberă a ovarului, la nulii și unipare
Recesul pararectal
Ampula rectală
Ansa sigmoidiană, în partea stângă
o Lateral, cu:
Lama sacro-recto-genito-pubiană, care conține:
• Vasele iliace interne, față de care este situat antero-
medial, în partea dreaptă și postero-medial, în partea
stângă (ureterul împreună cu vasele iliace interne,
delimitează posterior foseta ovariana Krause, având
raporturi antero-medial cu ovarul)
• Artera ombilicală
• Artera uterină
• Ganglionul hipogastric
Manunchiul vasculo-nervos obturator
Artera vezicală inferioară
Fascia pelvină parietală
- În segmentul liber, visceral, ureterul:
o Pătrunde în țesutul conjunctiv din baza ligamentului lat, unde se
încrucișează, la jumătatea distanței dintre peretele pelvisului și colul
uterin, cu artera uterină, care trece anterior, apoi superior de ureter
o Coboară antero-medial și pătrunde în septul conjunctiv vezico-vaginal,
în care este însoțit de plexul venos vezico-vaginal, artera vaginală
lungă (lateral), și ramurile arteriale cervico-vaginale (medial)
o Încrucișează fundul de sac anterior al vaginei și se deschide în vezica
urinară.
- În porțiunea terminală, ureterul străbate oblic peretele vezicii urnale,
determinând o plică a mucoasei vezicale, ce prelungește superior și lateral,
orificiul ureteral.
În apropierea orificiului ureteral, fibrele musculare mediale ale ureterului se continuă
cu cele ale ureterului contraleral, formând mușchiul interureteral, ce ridică plica
interureterală a mucoasei vezicale. Fibrele musculare laterale formează, împreună cu cele
de partea opusă, mușchiul trigonal, cu acțiune antagonică față de detrusor.
Proiecția ureterului și punctele dureroase ureterale.
Raportat la schelet, ureterul se găsește la 1 cm medial de vârful proceselor
costiforme lombare L3-L5. Această informație ne ajută să intuim prezența unor calculi
ureterali, făcând diferența cu fleboliții ce se proiectează lateral de vârfurile proceselor
spinoase.
Proiecția ureterului pe peretele anterior al abdomenului este reprezentată de o linie
verticală, ce unește două puncte:
- Superior, situat pe orizontala ce trece prin extremitatea anterioară a coastei
12, la 4,5 cm de linia mediană
143
- Inferior, situat la unirea treimii mediale cu două treimi laterale ale

ligamentului inghinal
Punctele dureroase ureterale sunt:
- Punctul dureros ureteral superior Bazy, situat la intersecția orizontalei prin
ombilic cu marginea laterală a mușchiului drept abdominal
- Punctul dureros ureteral mijlociu Halle, situat la intersecția liniei bispinoase
cu linia pararectală
- Punctul dureros ureteral inferior care corespunde porțiunii terminale a
ureterului și se investighează prin tușeu rectal sau vaginal.
9. Vezica urinara la femeie –situație, configuratie interna și

externa,raporturi.
Vezica urinară este un organ cavitar impar pelvin, siatuat în spațiul
pelvisubperiotneal, în loja vezicală, delimitată:
- Anterior, de oasele pubiene, simfiza pubiană și partea inferioară a peretelui
abdominal anterior, de care este separată prin conținutul spațiului prevezical
Retzius
- Lateral, de mușchii obturator intern și ridicător anal, acoperiți de fascia
pelvină parietală
- Superior, de peritoneul parietal pelvin
- Posterior, de fascia de coalescență vezico-vaginală
Inferior, loja vezicală corespunde hiatusului uro-genital al diafragmei pelvine,
străbătut de uretră și vagină și este delimitat între fața posterioară a simfizei pubiene și
marginile mediale ale mușchilor ridicători anali (mușchiul pubo-vaginal).
La femeie, vezica este situată mai profund în lojă, aplicată pe:
- Peretele anterior al vaginei, pe a cărei fascie se inseră o parte din fibrele
mușchiului pubo-vaginal
- Mușchiul sfincter extern al uretrei, din planul profund al diafragmei uro-
genitale, de care este separată prin fasciile diafragmei pelvine și fascia
superioară a diafragmei uro-genitale
În acest spațiu, vezica urinară este înconjurată de fascia pelvină viscerală, fascia
vezicală sau fascia Delbet.
Configurația externă a vezicii urinare:
Vezica urinară are forma unui ovoid cu axul mare vertical (când este plină). Are 4
porțiuni:
1. Apexul vezicii, situat antero-superior (depășește simfiza pubiană când
vezica este plină) și care se continuă cu uraca
2. Fundul vezicii (baza), de formă triunghiulară, situat postero-inferior
3. Corpul vezicii, situat între apex și fundul vezicii urinare și care prezintă
4 fețe:
• Anterioară, întinsă între apex și colul vezicii urinare
• 2 laterale (sau margini laterale-când vezica este goală)
• Postero-superioară, întinsă între apex și fundul vezicii urinare
(convexă- vezică plina; concavă-vezică goală)
4. Colul vezicii, situat inferior de marginea superioară a simfizei pubiene
și care se continuă cu uretra.
144
Configurația internă a vezicii urinare:

- Tunica mucoasăeste alcătuită din:
o Uroteliu, epiteliu de tranziție considerat clasic pluristratificat, cu
celule superficiale mari (poliedrice), intermediare mici (fuziforme) și
bazale (cubice). Dispoziția celulelor constituie un material de rezervă
pentru modificările de volum ale vezicii. Celulele stratului superficial
prezintă lateral digitașii ce se întrepătrund cu cele ale celulelor vecine,
de care sunt unite prin complexe joncționale ce-i conferă caracterul
impermeabil.
o Tunica musculară, mușchiul detrusor, reprezintă peste 2/3 din
grosimea peretelui și este alcătuită din fibre musculare netede. Fibrele
musculare sunt dispuse:
predominant longitudinal în partea internă a tunicii musculare,
dar cu o distribușie plexiformă
predominant transversal în partea mijlocie a tunicii musculare.
În jurul ostiului uretrei, fibrele se condensează formând
mușchiul sfincter al vezicii sau inelul uretral.
Predominant longitudinal în partea externă a tunicii
musculare.
La interior, când vezica este goală, mucoasa vezicală prezintă plici neregulate,
datorită laxității stratului extern al corionului, cu excepția regiunii trigonului vezical.
Înafara plicilor tranzitorii, vezica prezintă următoarele reliefuri permanente:
Plica interureterică
Plici ureterale, determinate de porțiunea intramurală a ureterului
Uvula, proeminență situată spre vârful trigonului vezical
Trigonul vezical, cuprins între orificiile ureterale și orificul uretral
Ostiile ureterale
Ostiul uretral care este rotund la femei
Raporturi:
Raporturile feței anterioare a vezicii sunt mediate de fascia vezicală și se realizează
cu peretele anterioar al pelvisului și elementele din spațiul prevezical Retzius (țesutul
pelvisubperitoneal, nodulii limfatici prevezicali, arcada Farabeuf- anastomoza dintre
ramurile pubiene ale arterelor obturatoare și mănunchiul vasculo-nervos obturato, plexul
venos vezical Santorini).
Când vezica este plină, partea cranială a feței anterioare ajunge în raport cu mușchii
peretelui abdominal, acoperiți de fascia transversalis.
Fața postero-superioară este complet acoperită de peritoneul pelvin, care aderă
puternic la vezică la nivelul apexului, de unde se reflectă pe peretele abdominal anterior,
formând plica ombilicală mediană, ce acoperă uraca și plicile ombilicale mediale. Când
vezica este plină, la nivelul reflexiei peritoneului se formează fundul de sac prevezical.
Peritoneul pelvin este mai slab legat în restul feței postero-superioare, făcând cute
transversale când vezica este goală. Cea mai înaltă cută se numește plica vezicală
transversă.
Lateral, peritoneul pelvin se reflectă pe pereții pelvisului formând, de fiecare parte,
câte un reces latero-vezical sau paravezical.
Posterior, se reflctă, la femeie, pe fața vezicală a uterului, formând recesul utero-
vezical.
145
Prin intermediul peritoneului, fața postero-superioară are raporturi, la femeie, cu

corpul uterului și cu ansele intestinale.
Fețele laterale au raporturi mediate de fascia vezicală și se realizează cu:
• Țesutul pelvisubperitoneal
• Fascia pelvină parietală
• Mușchii obturator intern și ridicător anal
• Prelungirea anterioară a fosei ischio-rectale
Fundul vezicii urinare are raporturi cu fețele anterioare ale colului uterin și vaginei,
prin intermediul fasciei vezicovaginale.
Colul vezicii urinare are raporturi cu mușchiul sfincter extern al uretrei.
10. Vezica urinara la barbat –situație, configuratie interna și

externa, raporturi.
Vezica urinară este un organ cavitar impar pelvin, siatuat în spațiul
pelvisubperiotneal, în loja vezicală, delimitată:
- Anterior, de oasele pubiene, simfiza pubiană și partea inferioară a peretelui
abdominal anterior, de care este separată prin conținutul spațiului prevezical
Retzius
- Lateral, de mușchii obturator intern și ridicător anal, acoperiți de fascia
pelvină parietală
- Superior, de peritoneul parietal pelvin
- Posterior, de fascia de coalescență recto-vezico-prostatică
Inferior, loja vezicală corespunde hiatusului uro-genital al diafragmei pelvine,
străbătut de uretră și vârful prostatei și este delimitat între fața posterioară a simfizei
pubiene și marginile mediale ale mușchilor ridicători anali (mușchiul ridicător al prostatei).
La bărbat, vezica este situată mai sus în lojă, fiind separată de mușchii profunzi ai
diafragmei urogenitale prin prostată, pe a cărei capsulă se inseră o parte din fibrele
mușchiului ridicător al prostatei.
Configurația externă a vezicii urinare:
Vezica urinară are forma unui ovoid cu axul mare vertical (când este plină). Are 4
porțiuni:
1. Apexul vezicii, situat antero-superior (depășește simfiza pubiană când vezica
este plină) și care se continuă cu uraca
2. Fundul vezicii (baza), de formă triunghiulară, situat postero-inferior
3. Corpul vezicii, situat între apex și fundul vezicii urinare și care prezintă 4 fețe:
• Anterioară, întinsă între apex și colul vezicii urinare
• 2 laterale (sau margini laterale-când vezica este goală)
• Postero-superioară, întinsă între apex și fundul vezicii urinare
(convexă- vezică plina; concavă-vezică goală)
4. Colul vezicii, situat inferior de marginea superioară a simfizei pubiene și care
se continuă cu uretra.
Configurația internă a vezicii urinare:
- Tunica mucoasă este alcătuită din:
146

prezintă lateral digitașii ce se întrepătrund cu cele ale celulelor vecine,
impermeabil.
- Tunica musculară, mușchiul detrusor, reprezintă peste 2/3 din grosimea
peretelui și este alcătuită din fibre musculare netede. Fibrele musculare sunt
dispuse:
dar cu o distribuție plexiformă
musculare.
La nivelul trigonului vezical, fibrele din tunica musculară a ureterului se prelungesc în
vezica urinară, astfel:
Fibrele mediale se continuă cu cele de partea opusă, formând mușchiul
interureteral, ce determină plica interureterală a mucoasei vezicale
Fibrele laterale se îndreaptă spre inferior și medial, continuându-se cu cele de
partea opusă anterior de orificiul uretral al vezicii. Aceste fibre alcătuiesc
mușchiul trigonal, cu acțiune antagonică fața de detrusor.
- Tunica externă, reprezentată de adventice, este subțire și alcătuită din
fibrocite, fascicule de fibre de colagen dispuse longitudinal, fibre elastice și
rare adipocite.
La interior, când vezica este goală, mucoasa vezicală prezintă plici neregulate,
datorită laxității stratului extern al corionului, cu excepția regiunii trigonului vezical.
Înafara plicilor tranzitorii, vezica prezintă următoarele reliefuri permanente:
Plica interureterică
Plici ureterale, determinate de porțiunea intramurală a ureterului
Uvula, proeminență situată spre vârful trigonului vezical
Trigonul vezical, cuprins între orificiile ureterale și orificul uretral
Ostiile ureterale
Ostiul uretral care este în formă de fantă transversală, cu 2 buze, anterioară și
posterioară
Raporturi:
Raporturile feței anterioare a vezicii sunt mediate de fascia vezicală și se realizează
cu peretele anterioar al pelvisului și elementele din spațiul prevezical Retzius (țesutul
pelvisubperitoneal, nodulii limfatici prevezicali, arcada Farabeuf- anastomoza dintre
ramurile pubiene ale arterelor obturatoare și mănunchiul vasculo-nervos obturato, plexul
venos vezical Santorini).
Când vezica este plină, partea cranială a feței anterioare ajunge în raport cu mușchii
peretelui abdominal, acoperiți de fascia transversalis.
Fața postero-superioară este complet acoperită de peritoneul pelvin, care aderă
puternic la vezică la nivelul apexului, de unde se reflectă pe peretele abdominal anterior,
formând plica ombilicală mediană, ce acoperă uraca și plicile ombilicale mediale. Când
vezica este plină, la nivelul reflexiei peritoneului se formează fundul de sac prevezical.
147
Peritoneul pelvin este mai slab legat în restul feței postero-superioare, făcând cute
transversale când vezica este goală. Cea mai înaltă cută se numește plica vezicală
transversă.
Lateral, peritoneul pelvin se reflectă pe pereții pelvisului formând, de fiecare parte,
câte un reces latero-vezical sau paravezical.
Posterior, se reflctă, la bărbat, pe fața anterioară a ampulei rectale formând fundul
de sac recto-vezical Douglas
Prin intermediul peritoneului, fața postero-superioară are raporturi, la bărbat, cu
ansele intestinale și ansa sigmoidiană, ce coboară în fundul de sac Douglas și cu ampula
rectală.
Fețele laterale au raporturi mediate de fascia vezicală și se realizează cu:
• Țesutul pelvisubperitoneal
• Fascia pelvină parietală
• Mușchii obturator intern și ridicător anal
• Prelungirea anterioară a fosei ischio-rectale
Fundul vezicii urinare are raporturi:
• În zona superioară, acoperită de peritoneu, cu ansele intestinale și
sigmoidiană, din fundul de sac Douglas și cu ampula rectală
• În zona mijlocie, cu fascia recto-vezico-prostatică, în care sunt
înglobate veziculele seminale și porțiunea ampulară a canalelor
deferente
• În zona inferioară, cu lobul median al prostatei
Colul vezicii urinare are raporturi cu versantul anterior al bazei prostatei,
reprezentată de lobul median al prostatei.
11. Vezica urinara – structura peretelui,vascularizatie și inervatie,

sfincterele vezicale.
- Tunica mucoasă este alcătuită din:
prezintă lateral digitații ce se întrepătrund cu cele ale celulelor vecine,
impermeabil.
- Tunica musculară, mușchiul detrusor, reprezintă peste 2/3 din grosimea
peretelui și este alcătuită din fibre musculare netede. Fibrele musculare sunt
dispuse:
dar cu o distribuție plexiformă
musculare.
148
La nivelul trigonului vezical, fibrele din tunica musculară a ureterului se prelungesc în

vezica urinară, astfel:
Fibrele mediale se continuă cu cele de partea opusă, formând mușchiul
interureteral, ce determină plica interureterală a mucoasei vezicale
Fibrele laterale se îndreaptă spre inferior și medial, continuându-se cu cele de
partea opusă anterior de orificiul uretral al vezicii. Aceste fibre alcătuiesc
mușchiul trigonal, cu acțiune antagonică fața de detrusor.
- Tunica externă, reprezentată de adventice, este subțire și alcătuită din
fibrocite, fascicule de fibre de colagen dispuse longitudinal, fibre elastice și
rare adipocite.
Vascularizația și inervația vezicii urinare

Vascularizația arterială provine din arterele:
• vezicale superioare, din porțiunea permeabilă a arterei ombilicale și care
formează:
o un grup ascendent, ce vascularizează apexul și fața postero-superioară
o un grup descendent, ce vascularizează fața anterioară și fața laterală
• vizicală inferioară, din artera iliacă internă, ce vascularizează:
o porțiunea terminală a ureterelor, fundul și colul vezicii urinare
o veziculele seminale și canalele deferente, la bărbat
o fornixul vaginal, la femeie
• vezicală anterioară, din artera rușinoasă internă, care vascularizează fața
anterioară
Venele pereților anterior și lateral drenează sângele venos în plexul venos
prevezical Santorini.
Venele apexului și ale feței postero-superioare drenează sângele venos în plexul
venos de pe fețele laterale ale vezicii, ce comunică cu plexul prostatic/vaginal, de unde
drenează spre vena iliacă internă.
Inervația vezicii urinare este vegetativă:
- aferentă- fibre senzitive iau, preponderent, calea fibrelor parasimpatice
- eferentă:
o simpatică- neuronii simpatici preganglionari se găsesc în nucleul
intermedio-lateral, la nivel T10-L2. Axonii lor iau calea nervilor
splnhnici lombari și fac sinapsă cu neruronii ganglionari în
componenta superioară și inferioară aplexului hipogastric. Fibrele
simpatice postganglionare se distribuie în principal regiunii trigonale,
mărind tonusul sfincterului vezical și al mușchiului trigonal
o parasimpatică- neruronii parasimpatici preganglionari se găsesc în
centrul parasimpatic sacrat S2-S4. Axonii lor iau calea ramurilor
anterioare ale nervilor sacrați, ce participă la formarea plexului sacrat,
apoi iau calea nervilor splanhnici pelvini, trec prin plexul hipogastric
inferior și fac sinapsă cu celulele ganglionare parietale ale vezicii.
Stimularea parasimpatică determină contracția mușchiul detrusor și
relaxarea sfincterului vezical.
149
12. Uretra masculina. Situație, descriere, structura peretelui, traseu

și raporturi. Sondajul uretral.
Uretra masculină este calea finală comună pentru aparatul urinar și căile genitale
masculine. Începe la nivelul orificiului uretral al vezicii urinare și se termină la meatul urinar
extern. De la origine, are traiect antero-inferior trecând pe sub simfiza pubiană,
îndreptându-se apoi anterior, împreună cu corpul spongios al penisului și descriind astfel o
primă curbură (curbura posterioară).
Anterior de simfiza pubiană uretra iși schimbă din nou direcția având traiect
descendent, împreună cu corpul spongios al penisului și prezentând astfel cea de-a 2-a
curbură (curbura anterioară).
Curbura posterioară este fixă, fiind orintată antero-superior, iar cea anterioară este
concavă postero-inferior și dispare atunci când organul este în erecție.
Prezintă zone îngustate (la nivelul orificiului uretral al vezicii urinare, uretrei
membranoase, uretrei spongioase și meatului urinar extern) și zone dilatate (la nivelul
uretrei prostatice, fosei bulbare și la nivelulo fosei naviculare).
Uretra masculină străbate prostata, diafragma urogenitală și corpul spongios al
penisului, având pe secțiune sagitală forma literei ”S” inversate și răsturnate, descriind 2
curburi: posterioară, sau subpubiană, cu concavitatea spre anterior și superior,fixă și
anterioară, sau prepubiană, cu concavitatea spre inferior, care dispare în erecție.
După criteriul mobilității, uretra se împarte in segment fix, ce se termină la unghiul
prepubian și segment mobil, ce străbate partea liberă a penisului.
Împărțirea anatomică cuprinde 4 părți, după regiunile străbătute:
1. porțiunea preprostatică a uretrei se întinde de la orificiul vezical al uretrei
până la limita superioară a prostatei. Este înconjurată de sfincterul intern,
neted, al uretrei, care se continuă și în interiorul prostatei, până la nivelul
utriculului. Contracția acestui sfincter împiedică pătrunderea spermei în
veciză în timpul ejaculării.
2. Porțiunea prostatică străbate vertical prostata, mai aproape de fața
anterioară a acesteia și iese din prostată puțin anterior de vârful acesteia. În
prostată, lumenul uretral este mai dilatat și prezintă pe peretele posterior o
plică longitudinală numită creasta uretrală, ce se întinde superior până la
orifiucul uretral intern și inferior se bifurcă, formând frâurile crestei uretrale,
ce se întind pănâ la uretra membranoasă. Porțiunea mijlocie a acestei creste
proemină și formează coliculul seminal, pe care se deschid:
• Median, utriculul prostatic, vestigiu al porțiunii fuzionate a celor 2
canale Muller.
• Lateral, cele 2 canale ejaculatoare.
Creasta uretrală, coliculul seminal și frâurile crestei uretrale formează veru
montanum.
De o parte si de alta a crestei uretrale se găsește câte o depresiune, numită sinus
postatic al uretrei, în care se deschid glandele prostatice.
Sub nivelul utriculului, înafara prostatei, se găsește sfincterul extern, striat, al
uretrei.
3. Porțiunea membranoasă începe la vârful prostatei, străbate diafragma
urogenitală, la 2,5 cm postero-inferior de simfiza pubiană și se termină la
bulbul corpului spongios al penisului. Uretra membranoasă este înconjurată
150
de mușchiul sfincter extern al uretrei care formează un inel complet la nivelul

uretrei membranoase, prelungindu-se superior, la nivelul prostatei:
• Pe fața anterioară a glandei urcă până în apropierea vezicii urinare
• Pe fața posterioarăurcă până aproape de canelele ejaculatoare
4. Porțiunea spongioasă pătrunde pe fața superioară a bulbului corpului
spongios, străbate corpul spongios al penisului și se termină la nivelul
glandului penian prin orificul extern al uretrei sau meatul urinar extern.
În bulbul corpului spongios, uretra are o dilatație numită fundul de sac bulbar. La
acest nivel se deschid, de o parte și de alta a liniei mediane, canalele de excreție ale
glandelor bulbo-uretrale Cowper.
Pe peretele superior al uretrei spongioase, de-a lungul liniei mediane, mucoasa
uretrală prezintă despresiuni tubulare de dimensiuni mari, lacunele uretrale Morgagni,
deschise spre anterior prin orificii numite formanie. La nivelul lacunelor Morgagni se deschid
glande uretrale Litree. Glandele uretrale se deschid și lateral de lacunele Morgagni, sau pe
peretele inferior, prin orificii mici denumite foramaninule.
La nivelul glandului penisului, lumenul uretral prezintă o dilatație numită fosa
naviculară, ce se termină cu o fantă verticală numită meatul urinar extern.
Pe peretele superior al fosei naviculare se găsește o plică transversală a mucoasei,
numită valvula fosei naviculare ce delimitează un spațiu deschis spre anterior numit sinusul
lui Guerin.
Structura peretelui uretral
Peretele uretral este alcătuit din:
- Tunică mucoasă, cu numeroase plici longitudinale și care este elastică dar
fibrilară. Elasticitatea se datoarează existenței în corion a numeroase fibre
conjunctive elastice. Tot în corion se află un plex venos bine reprezentat, cu
numeroase ”lacuri sanguine”, fapt ce explică hemoragiile importante,
consecutive lezării organului
- Tunică musculară, cu fibre musculare longitudinale la interior și circulare la
exterior. Fibrele musculare netede se continuă superior cu cele ale vezicii
urinare.
- În segmentul prostatic, fibrele circulare aflate în continuitate cu cele
vezicale, se condensează și formează sfincterul intern al uretrei
- În segmentul prostatic, sfincterul uretral intern continuă până la nivelul
coliculului seminal, unindu-se intim cu țesutul propriu al glandei, iar epiteliul
mucoasei este de tip uroteliu până la nivelul coliculului seminal și apoi
cilindric stratificat până în fosa naviculară
- În segmentul membranos, fibrele circulare netede sunt slab reprezentate,
dar la acest nivel, uretra este înconjurată de sfincterul uretral extern, striat, la
care sosesc și fibrele mușchiului recto-uretral.
- În segmentul spongios dispar și fibrele musculare longitudinale
- La nivelul fosei naviculare, epiteliul mucoasei este de tip pavimentos
necheratinizat.
Cateterismul uretrei: de cele mai multe ori, sonda nu întâlnește decât un singur
obstacol, acela de la nivelul porțiunii membranoase, datorită contracției spastice a
sfincterului uretrei. Este suficient ca sonda să fie ușor apăsată pentru ca sfincterul să cedeze.
Vârful sondei se poate angaja în sinusul lui Guerin. Cum sinusul se găsește pe pretele
anterior, va trebui ca vârful sondei să urmeze peretele posterior.
151
În porțiunea spongioasă sonda poate pătrunde într-o lacună uretrală și de aceea ea

trebuie să fie condusă pe peretele posterior.
Trecerea sondei prin fundul de sac bulbar este un timp delicat. Pentru a evita
angajarea sondei în acest reces, vârful instrumentului, care câtva timp trebuie menținut pe
pretele inferior acum trebuie trecut pe cel superior, știind că recesul se dezvoltă pe peretele
inferior al uretrei. Sonda poate pătrunde în acest perete și o apăsare intempestivă poate
duce la ruperea uretrei și pătrunderea în bulb.
În uretra prostatică, cateterul urmează peretele anterior, spre a evita coliculul
seminal.
13. Uretra feminina . Situație, descriere, structura peretelui, traseu

și raporturi. Sondajul uretral.
Uretra feminină este scurtă și consituie calea finală a aparatului urinar, prin care
urina este eliminată la exterior.
Începe la nivelul orificiului uretral al vezicii, străbate diafragma urogeniatlă și se
termină, prin meatul urinar extern, la nivelul vestibulului vaginei.
Uretra are un traiect oblic de sus în jos și dinspre posterior spre anterior iar
topografic prezintă o porțiune pelvină și una perineală.
Are lumen fusiform, este ușor distensibilă (se pretează bine cateterismului), având
un perete elastic.
Mucoasa prezintă pliuri longitudinale. Unul dintre acestea, aflat pe peretele
posterior, se numește creastă uretrală.
Ca și la bărbat, la femeie există lacune uretrale și orificiile glandelor uretrale.
Peretele uretral este format din:
- Tunică mucoasă, subțire și elastică. Mucoasa are un epiteliu de tip uroteliu, în
partea superioară și un epiteliu cilindric stratificat, în partea inferioară.
Prezintă numeroase glande mucoase iar în corion, un important plex venos.
- Tunică musculară, cu un strat longitudinal intern și unul circular extern.
Aparatul sfincterian al uretrei feminien este reprezentat de:
o Sfincterul neted al uretrei (intern sau vezical), care reprezintă o
condensare a fibrelor circulare, este în continuarea fibrelor vezicale și
înconjoară partea inițială a uretrei
o Sfincterul extern, striat, aparține diafragmei urogenitale, înconjoară la
exterior sfincterul neted și se întinde de la colul vezicii până în
diafragma urogenitală, aderând la fasciile acesteia.
- Tunica externă este reprezentată de adevntice.
Ductele parauretrale Skene sunt 2 canale simetrice, situate postero-lateral de
uretră, acoperite parțial de tunica musculară a acestia. În ele se deschid glande mucoase
uretrale și la rândul lor, se deschis printr-un orificiu punctiform, lateral de meatul extern al
uretrei.
Raporturi:
- Segmentul pelvin are raporturi:
o Anterior, cu ligamentele pubo-vezicale, plexul venos prevezical și vena
dorsală profundă a clitorisului
152
o Posterior, pe tot traiectul său, cu peretele anterior al vaginei

(determinând formarea columnei vaginale anterioare), prin
intermediul unei lame fibro-conjunctive, numită sept uretero-vaginal
o Lateral, cu mușchii ridicători anali
- Segmentul perineal traversează diafragma urogenitală, de care aderă intim și
are raporturi:
o Anterior, cu ligamentul transvers al perineului
o Posterior, cu vagina
o Lateral, cu mușchiul transvers profund al perineului. Sub diafragma
urogenitală, uretra are lateral extremitățile anterioare ale bulbilor
vestibulari și ale mușchilor bulbospinoși
- Orificiul extern se găsește în vestibulul vaginei, la circa 2 cm posterior de
clitoris. Are posterior o proeminență a mucoasei vaginale (extremitatea
inferioară a columnei vaginale), numită carina uretrală, ce constituie un reper
important în cateterismul uretrei.
14. Testiculul – asezare, configuratie externa, raporturi,

vascularizatie, inervatie. Palparea testiculului.
Testiculul este glanda genitală masculină ce are rol în producerea spermatozoizilor și
a hormonilor sexuali masculini.
Testiculele sunt situate în scrot,la nivelul perineului anterior. În scrot, testiculul este
mobil putând fi palpat cu ușurință. Testiculul stâng este situat de obicei mai jos (cu circa 1
cm) decât cel drept.
Testiculul și epididimul sunt acopeite fiecare, la suprafață, de o teacă fibroasă, alb-
sidefie, numită albuginee. Medial și posterior, la nivelul hilului, albugineea este traversată
de vasele și nervii testiculului. La acest nivel, albugineea prezintă o îngroșare numită
mediastinul testiculului, din care pleacă septurile testiculului.
În jurul albugineei, se găsește tunica vaginală a testiculului, care rezultă din
peritoneul antrenat în timpul procesului de descensus testis, după închiderea canalului
peritoneo-vaginal. Pe marginea posterioară a testiculului, lateral, între el și epididim, lama
viscerală a tunicii vaginale se insinuează formând un șanț numit sinus epididmar.
Extremitatatea inferioară a testiculului și coada epididimului rămân extravaginal și aderă la
fascia spermatică internă prin intermediul ligamentului scrotal.
Albugineea trimite în interior, la nivelul mediastinului, o serie de septuri care împart
parenchimul testicular în 200-300 de lobuli.
Lobulii au formă piramidală, cu vârful situat spre mediastinul testiculului. Fiecare
lobul este alcătuit din 1-3 tubi seminiferi contorți(la nivelul cărora are loc spermatogeneza)
și celule Leydig care formează glanda diastematică a testiculului cu rol în secreția de
testosteron.
Tubii seminiferi contorți se unesc spre marginea posterioară a testiculului și
formează tubii seminiferi drepți( câte unul pentru fiecare lobul testicular). Tubii seminiferi
drepți se anastomozează formând rețeaua testiculară. La nivelul tubilor seminiferi drepți și
rete testis nu au loc procese de spermatogeneză.
Conformația exterioară și raporturile testiculului
Testiculul are formă ovoidală și i se disting urmatoarele elemente descriptive:
153
• Fața laterală, convexă, privește puțin dorsal și este acoperită de tunica

vaginală. Epididimul o acoperă de asemenea, dar numai parțial.
• Fața medială privește puțin ventral, este uneori convexă iar alteori plană.
Este acoperită de tunica vaginală
• Extremitatea superoară este orientată înainte și lateral. Este rotunjită și
răspunde capulului epididimului. Pe această extremitate se fixează apendicele
testiculului (rest embrionar al ductului paramezonefrotic Muller)
• Extremitatea inferioară este orientată în jos, înapoi și înăuntru. Este o
extremitate rotunjită care răspunde cozii epididimului și ligamentului scrotal
• Marginea anterioară este orientată înainte și în jos și este ușor convexă
• Marginea posterioară este orientată înapoi și în sus. Este rectilinie și vine în
raport cu epididimul, care ocupă partea laterală a acestei margini. Epididimul
aderă la testicul doar prin cap și prin coadă, în timp ce corpul lui se arcuiește
ca o boltă peste această margine. Marginea posterioară dă trecere
numeroaselor vase și nervi ai testiculului, de unde și denumirea de margine
hilară.
Vascularizația și inervația testiculului
La testicul și epididim sosesc 3 artere: artera testiculară (ramură din aorta
abdominală), artera ductului deferent (ramură din artera ombilicală sau din vezicala
inferioar) și artera cremasterică (ramură din epigastrica inferioară).
Artera testiculară, ajunsă la capul epididimului, dă ramuri pentru epididim. Dintre
acestea, o ramură posterioară se anastomozează cu artera ductului deferent, formând o
arcadă de-a lungul cozii epididimului.
Artera ductului deferent însoțește ductul deferent și se anastomozează cu artera
epididimară posterioară, ramură a arterei testiculare.
Ramurile terminale ale arterei testiculare si ale arterei ductului deferent se ramifică
și pătrund prin marginea posterioară a testiculului, în mediastinul acestuia. De aici, iau
drumul septelor testiculare și ajuns la parenchim, unde se capilarizează.
Artera cremasterică, situată la început în afara funiculului spermatic, pătrunde între
elementele funiculului și se termină în bucla de anastomoză dintre artera epididimară
posterioară și artera ductului deferent. Artera cremasterică poate asigura singruă nutriția
testiculului dacă celelalte 2 artere au fost ligaturate.
Venele testiculului sunt profunde și superficiale. Ele străbat mediastinul testiculului
și ajung în funiculul spermatic, unde formează 2 grupuri:
• Grupul anterior care este cel mai important. Venele acestui grup se
anastomozează puternic între ele și formează plexul pampiniform. Din plex
rezultă vena testiculară care se varsă în vena cavă inferioară la dreapta, în
timp ce vena testiculară stângă se varsă în vena renală homolaterală.
• Grupul posterior adună sângele de la corpul și coada epididimului și se varsă
în vena epigastrică inferioară.
Nervii însoțesc artera testiculară, formând plexul testicular. Acesta conține fibre
vegetative. Fibrele senzitive ale plexului asigură sensibilitatea albugineei și tunicii vaginale.
La palpare, testiculul normal are dimensiunile obișnuie, este neted, are consistență
fermă și elastică, iar la apăsare este sensibil.
154
15. Epididimul - asezare, configuratie externa, raporturi,structura.

Palpare
Epididimul este o formațiune alungită, așezată pe marginea posterioară și puțin pe
fața laterală a testiculului. El prezintă:
• Capul- porțiunea cea mai voluminoasă și rotunjită, care aderă la extremitatea
superioară a testiculului prin intermediul ligamentului epididimar superior.
De capul epididimului este atașat apendicele epididimului
• Corpul- este prismatic triunghiular, este arcuit peste marginea posterioară a
testiculului iar fața sa medială are raporturi cu vasele testiculului.
• Coada- aderă la extremitatea inferioară a testiculului prin intermediul
ligamentului epididimar inferior și se continuă apoi, fără nici o limită, cu
ductul deferent.
Tunica vaginală acoperă epididimul și testiculul, cu excepția cozii epididimului și a
extremității inferioare a testiculului, care rămân extravaginale.
Ductele eferente ale testiculului sunt în număr de 15-20 și reprezintă primul segment
al căilor spermatice extratesticulare, formând împreună cu ductul epididimar capul
epididimului.
Ductul epididimar este un conduct foarte sinuos și încolăcit care continuă primul
duct eferent, formând corpul și coada epididimului. Este acoperit, împreună cu ducturile
eferente, de albuginee. Pe măsură ce se apropie de coada epididimului, ductul devine tot
mai gros și se continuă cu ductul deferent.
Peretele ductului epididimului este format dintr-un strat extern conjunctivo-
muscular și un strat intern, epiteliu ciliat. Epiteliul ciliat are rol în secreția unor componente
ale lichidului seminal, iar celulele musculare situate superficial, propulsează prin contracția
lor acest lichid, împreună cu spermatozoizii pe care-i conține.
16. Funiculul spermatic și canalul deferent. Palpari

Ductul defrent este un conduct lung care pleacă de la coada epididimului ( de unde
cotinuă ductul epididimar) și se termină la baza prostatei, unde se unește cu ductul excretor
al veziculei seminale, pentru a forma ductul ejaculator.
La origine, ductul deferent este cilindric, ușor sinuos, apoi rectiliniu, pentru ca în
porțiunea preterminală să prezinte o umflătură neregulată, ampula ductului deferent. În
porțiunea terminală ductul deferent se îngustează din nou.
Ductul deferent are consistență fermă, ceea ce facilitează palparea lui în unele
segmente ale traiectului său.
De la origine, ductul deferent urcă paralel cu epididimul, fiind alipit de acesta, apoi
pătrunde între elementele funiculului spermatic. Părăsind scrotul, traversează inelul inghinal
superficial, străbate canalul inghinal, se angajează prin inelul inghinal profund, pătrunde în
abdomen și apoi în pelvis. Ajunge în cele din urmă la fundul vezicii urinare și la baza
prostatei, de unde se continuă cu ductul ejaculator.
Ductul deferent are 3 segmente:
1. Segmentul epididimar care urcă paralel cu marginea posterioară a
testiculului și fața medială a epididimului, de care este legat prin fibre
conjunctive.
2. Segmentul funicular începe deasupra capului epididimului
155
a. Porțiunea scrotală a acestui segment se întin de până la inelul

inghinal superficial și este situată în scrot, între elementele
funiculului spermatic
b. Porțiunea inghinală străbate canalul inghinal împreună cu
celelalte componente al funiculului spermatic și realizează
raporturi identice cu cele ale funiculului
3. Segmentul abdomino-pelvian este extra-peritoneal și are 2 porțiuni:
a. Porțiunea abdominală străbate inelul inghinal profund și
descrie o curbă cu concavitatea medială. Această curbă se
încrucișează cu arcul cu concavitatea în sus al arterei
epigastrice inferioare, se îndreaptă apoi în jos și înapoi,
ajungand la nivelul vaselor iliace externe pe care le
încrucilează.
b. Porțiunea pelviană continuă în jos și înapoi traiectul porțiunii
abdominale. Ductul deferent trece pe partea ombilicală și
ajunge pe fața inferioară a vezicii. Ocolește apoi baza veziculei
seminale și coboară spre prostată. În această ultimă parte a sa,
numită porțiunea retro-vezicală, ductul prezintă dilitarea
ampulară și stabilește raporturi:
• Anterior cu fundul vezicii urinare
• Posterior cu ampula rectală prin intrmediul septului
recto-vezico-prostatic
• Medial delimitează cu ductul din partea opusă
triunghiul interampular
• Lateral cu vezicula seminală homolaterală
În interior mucoasa albicioasă prezintă o serie de plici longitudinale. La nivelul
ampulei plicile sunt numeroase și foarte anastomozate între ele, formând diverticulele
ampulei.
Pereții ductului deferent sunt formați din 3 tunici:
- Adventice care este formată din țesut conjunctiv lax, vase și celule musculare
netede
- Musculara care conține 3 straturi de celule netede care se continuă între ele
datorită traiectului lor spiralat. Prin această dispoziție ductul deferent devine
un conduct de transport activ al spermatozoizilor.
- Mucoasa posedă un epiteliu cu stereocili și cu proprietăți secretorii reduse. El
servește și la depozitarea lichidului seminal mai ales prin porțiunea sa
ampulară.
Funiculul spermatic suspendă testiculul și este acoperit de mai multe formațiuni
anatomice, învelite în teci, comune tuturor acestor formațiuni. El se întinde de la capul
epididimului la inelul inghinal profund.
Funiculul spermatic stâng este mai lung decât cel drept, motiv pentru care testiculul
stâng coboară mai mult decât cel din dreapta.
Funiculul spermatic este învelit de 3 tunici. Aceste sund dependințe ale peretelui
abdominal și se vor continua la nivelul scrotului învelind testiculul și epididimul.
Fascia spermatică externă este o lamă celuloasă subțire, care învelește celelalte
tunici ale funiculului, precum și elementele constitutive ale acestuia. Ea provine din fascia de
înveliș superficială și din aponevroza mușchiului oblic extern.
156
Mușchiul cremaster naște prin două fascicule: fasciculul lateral, provine din mușchii
oblic intern și transvers ai abdomenului și fasciculul medial care se desprinde de pe
tuberculul pubian.
Fascia cremaster este o lamă de țesut conjunctiv, în grosimea căreia sunt cuprinse
fibrele mușchiului cremaster.
Fascia spermatică internă este rezistentă, mai groasă, de formă cilindrică şi continuă
fascia transversalis de la nivelul orificului inghinal profund.
Funiculul spermatic conţine:
- Ductul deferent, care ocupă o poziţie oarecum centrală
- Arterele testiculară, cremasterică şi a ductului deferent
- Venele care formează un grup anterior (pelxul pampiniform) și un grup
posterior, alipit de ductul deferent. Între cele două grupe venoase se
realizează numeroase anastomoze.
- Limfaticele, care sunt numeroase și se varsă în nodurile limfatice învecinate
- Nervii: ramura genitală a nervului genitofemural (destinat mușchiului
cremaster și pielii scrotului), plexurile vegetative testicular și deferențial
Raporturi:
• Segmentul scrotal este învelit de tunicile scrotului: ductul deferent este situat
central, înaintea lui trecând artera testiculară și plexul pampiniform, iar
înapoia lui celelalte 2 artere și grupul venos posterior.
• Segementul inghinal: elementele funicului spermatic au raporturi intrinseci
asemănătoare cu cele din segmentul scrotal.
La nivelul inelului inghinal superficial, funiculul trece între artera rușinoasă externă
superficială și artera rușinoasă externă profundă. La acest nivel funiculul spermatic este
subcutanat și se poate palpa cu ușurință.
În canalul inghinal are raporturi cu pereții canalului, cu ramura genitală a nervului
ilioinghinal (care trece prin canal, dar dedesubtului funicului spermatic) și cu ramuri din
nercul iliohipogastric.
17. Scrotul – alcatuire, vascularizatie, inervatie. Vaginala

testiculara. Implicatii clinice
Scrotul este un sac median, nepereche situat în partea anterioară a perineului sub
rădăcina penisului. El conține testiculul cu epididimul și porțiunile inițiale ale funiculelor
spermatice.
Este format din 7 tunici concentrice, care se continuă pe de o parte cu planurile
peretului anterior al abdomenului și cu învelișurile funiculului spermatic, iar pe de altă parte
cu planurile perineului și cu învelișurile penisului.
La adult, scrotul se prezintă ca o proemionență alungită, mai îngustă la partea
superioară, mai voluminoasă în partea inferioară.
Pe scrot se observă un rafeu, orientat sagital care se continuă înapoi cu rafeul
perineului, iar înainte cu rafeul penian. Jumătatea stângă a scrotului este mai coborâtă,
împreună cu testiculul pe care îl adăpostește. De la rafeu pornesc cute transversale care dau
pielii un aspect încrețit.
Structură.
Scrotul este format din 7 tunici concentrice, care constituie de fapt învelișurile
testiculelor:
157
1. Pielea: este subțire, fină și extensibilă. Ea este acoperită de peri rari, prezintă
rafeul median și cutele transversale. Pielea este un material de rezervă pentru
penis în timpul erecției, permițând îngroșarea și alungirea organului copulator.
Extensibilitatea ei se observă în cazul unor tumori și în cazul revărsatelor din
scrot, când acesta din urmă poate lua dimensiuni apreciabile. Pielea conține
numeroase glande sebacee, glabde sudoripare, peri, pigmenți și terminații
nervoase.
2. Tunica dartos: este o lamă subțire, de culoare gălbuie-roșiatică, formată dintr-o
țesătură de fibre conjunctive și elastice, în care sunt cuprinse celule musculare
netede ce formează mușchiul dartos. Tunica aderă strâns la dermul pielii, se
continuă cu dartosul penain și perineal iar la nivelul rafeului, dartosul se
răsfrânge și pătrunde în profunzime formând septul scrotului. (care separă cele
două compartimente ale scrotului)
3. Fascia spermatică externă: este constituită dintr-o pătură de țesut conjunctiv lax,
ceea ce permite infiltrarea cu ușurință a sângelui sau a serozităților. Provine din
aponevroza oblicului extern și din fascia de înveliș superficială a lui. Se continuă
de la nivelul funiculului spermatic și se prelungește în perineu.
4. Fascia cremasterică: conține câteva fascicule ale mușchiului cremaster (care
provine din mușchiul oblic intern și transvers abdominal). Fascia cremasterică se
continuă de la nivelul funiculului spermatic.
5. Mușchiul cremaster: la nivelul testiculului se etalează în evantai iar prin
contracția sa bruscă ridică testiculul (reflexul cremasterian). Acest reflex se
obține în clinică prin atingerea porțiunii supero-interne a coapsei cu un ac sau cu
un tampon de vată. Trebuie deosebită ridicarea bruscă a testiculelor, produsă de
contracția cremasterului, de contracția lentă, vermiculară, produsă de tunica
dartos.
6. Fascia spermatică internă: provine din fascia transversalis și este o continuare a
tunicii spermatice interne de la nivelul funciului spermatic. La nivelul funiculului
spermatic, fascia spermatică internă învelește nemijlocit elementele acestuia, în
timp ce la nivelul testiculului, ea este despărțită de gonadă prin tunica vaginală.
La nivelul extremității inferioară a testiculului fascia spermatică internă leagă
pielea și dartosul pe de o parte cu testicului iar pe de altă parter cu epididimul.
Această formațiune a fasciei spermatice interne se numește ligamentul scrotal.
7. Tunica vaginală este seroasa care acoperă testicului și epididimul. Ea este o
dependință a peritoneului care a fost antrenată de testicul în procesul de
descensus. Între peritoneul abdominal și tunica vaginală se creează astfel un
conduct sau diverticul care străbate canalul inghinal și pătrunde în scrot pentru a
înveli testiculul și epididimul, diverticul care poartă denumirea de proces vaginal
al peritoneului. Porțiunea din procesul vaginal, situată în canalul inghinal, în jurul
funiculului spermatic, se resoarbe după naștere în locul ei rămânând un cordon
fibros numit vestigium processus vaginalis peritonaei. În acest fel comunicarea
dintre seroasa peritoneală și tunica vaginală dispare.
Tunica vaginală are 2 lame.
Lama parietală aderă la fața profundă a fasciei spermatice interne, iar lama viscerală
acoperă cea mai mare parte a testiculului și epididimului și se insinuează între corpul
epididimului și marginea posterioară a testiculului, formând sinusul epididimului.
158
Între cele două lame ale tunicii vaginale se delimitează o cavitate virtuală, care
devine reală în cazul unor revărsate sangvine sau seroase. În mod normal cavitatea vaginală
conține o peliculă fină de lichid care solidarizează cele două lame, dar permite în același
timp alunecarea lor și mobilizarea testiculului.
Lama viscerală acoperă fața medială a testiculului, urcă până la vasele funiculului,
unde se reflectă și devine lamă parietală. În jos, ea înconjoară marginea liberă, apoi fața
laterală a testiculuilui. Aici se insinuează sub epididim formând sinusul epididimului, acoperă
epididimul în totalitate, apoi urcă dealungul mănunchiului vasculo-nervos, ca să se reflecte
pe lama parietală.
Vascularizație
Vascularizația arterială a scrotului este asigurată de:
• Artera rușinoasă externă superficială care este ramură din artera femurală cu
origine pe fața ei medială sub crosa venei safene mari. Are traiect către
medial trecând deasupra fasciei cribroase și sub vena safenă mare pentru ca
în final să intersecteze anterior funiculul spermatic. Ea sfârștește ca ramrui
scrotare anterioare c are vascularizează învelișurile părții anterioare a
scotului și de la baza penisului.
• Artera rușinoasă externă profundă are originea pe fața medială a arterei
femurale de unde are un traiect medial, deasupra crosei venei azygos, peste
mușchiul pectineu, anterior sau posterior de mușchiul adductor lung. Ea
sfârșește în grosimea tegumentului perineului anterior și scrotului.
• Ramuri scrotale posterioare care sunt ramuri terminale ale arterei perineale
din artera rușinoasă internă. Ele devin superficiale după ce perforează fascia
superficială a perineului și se distribuie tegumentului din partea posterioară a
scrotului.
Venele scrotului sunt omonime arterelor și vor drena sângele venos în venele
rușinoase externe și interne.
Inervația scrotului este asigurată de:
• Nervii scrotali anteriori, din nervul ilioinghinal
• Ramura genitală din nervul genitofemural
• Nervii scrotali posteriori din nervul perineal
• Nervul cutanat femural posterior, ramură colaterală din plexul sacrat.
18. Prostata –Situație, configuratie externa, structura functionala.

Implicatii clinice
Prostata este o glandă situată în spațiul pelvisubperitoneal, inferior de vezica urinară,
dezvoltată în jurul porțiunii inițiale a uretrei. Are o consitență elastică dar fermă, ușor de
perceput prin tactul rectal.
În stare normală, suprafața ei este netedă iar în anumite împrejurări patologice,
prezintă porțiuni îndurate și neregularități.
Prostata este descrisă clasic sub forma unei castane, ușor turtită antero-posterior și
prezintă:
• O față anterioară, aproape verticală
• 2 fețe infero-laterale
• O față posterioară, oblică
159
• Baza, orientată superior, prezintă o creastă transversală ce o împarte în 2

versanți: anterior și posterior
• Vârful, orientat inferior, se spijină pe diafragma urogenitală și pe fascia
superioară a acesteia
Prin tușeu rectal, pe fața posterioară este perceput, pe linia mediană, un șanț vertical
care separă cei 2 lobi laterali. Această față este mai largă în partea superioară și din această
cauză este asemanată cu un as de pică.
Prostata este așezată în loja prostatică, delimitată de pereții:
1. Peretele anterior: format de oasele și simfiza pubiană
2. Peretele posterior: corespunde septului recto-vezico-prostatic
3. Pereții laterali: formați de mușchii ridicători anali
4. Peretele inferior: reprezentat de diafragma urogenitală
5. Peretele superior: format de ligamentele pubo-proastatice, fundul vezicii
urinare, ductele deferente și veziculele seminale
Prostata este delimitată de o capsulă fibro-elastică bine vascularizată, înconjurată de
fascia prostatică, din care pornesc septuri ce delimitează glanda în lobi.
Prostata este străbătută de uretra prostatică, cele 2 canale ejaculatoare și de utricula
prostatică. Aceste canale vor determina apariția lobilor:
• Laterali, drept și stâng, situați lateral și posterior de uretră, inferior de planul
oblic ce trece prin canalele ejaculatoare
• Istmul, care face legătura între cei 2 lobi laterali
• Lobul mijlociu, situat posterior de uretră și superior de planul ce trece prin
canalele ejaculatoare
• Lobul posterior, situat în partea postero-inferioară a glandei
Parenchimul glandular este format din glande tubulo-alveolare ce pot fi simple sau
compuse.
În jurul uretrei se dispun concentric 3 tipuri de glande: mucoase, submucoase și
principale. Glandele prostatice produc un fluid lăptos, fluid și tulbure, care constituie cea
mai mare parte a spermei. Are un miros care dă mirosul caracteristic ejaculatului. Secreția
prostatică favorizează mobilitatea spermatozoizilor și poate fi obținută și prin exprimarea
glandei prin masaj rectal.
Prostata ar avea un rol genital și este hormono-dependentă, fiind puternic
influențată de hormonii sexuali.
19. Raporturile prostatei. Vezicula seminala și ductul ejaculator.

Glandele bulbouretrale
Raporturile prostatei:
• Fața anterioară are raport cu fața posterioară a oaselor pubiene și simfizei pubiene,
între ele delimitându-se un spațiu de aproximativ 2 cm. La nivelul acestui spațiu se
găsesc plexul venos prostatic și ligamentele pubo-prostatice
• Fețele infero-laterale prezintă raporturi la distanță cu mușchiul ridicător anal și
fascia superioară a diafragmei pelvine. Între mușchi și aceste fețe se găsesc plexurile
venoase prostatice și plexul hipogastric inferior. Lateral de mușchi se află prelungirile
anterioare ale foselor ischiorectale
• Fața posterioară are raport cu ampula rectală, de care este despărțită prin
intermediul septului recto-vecizo-prostatic
160
• Baza: versantul anterior are raport cu colul vezicii urinare, creasta transversală fiind
situată posterior de ostiul vezical iar versantul posterior prezintă raporturi cu
veziculele seminale și partea terminală a canalelor deferente
• Vârful: are raport cu diafragma urogenitală, de care este legat prin intermediul
sfincterului uretral extern. Fibrele acestui mușchi acoperă vârful prostatei și fața
anterioară a acesteia.
Veziculele seminale sunt organe pereche, produsul lor de secreție participând la
formarea lichidului seminal, la nivelul veziculei seminale acumulându-se și lichidul secretat
de căile spermatice.
Forma lor este conică, fiind orientate cu baza superior, posterior și lateral, iar vârful
inferior, anterior și medial.
Raporturi:
• Anterior se află fundul vezicii urinare
• Posterior corespund rectului, de care sunt separate prin septul recto-vezico-
prostatic
• Medial se găsesc ampulele canalelor deferente
• Lateral au raport cu plexurile venoase prostatic și vezical, precum și cu plexurile
nervoase hipogastrice inferioare
Baza corespunde peritoneului de la nivelul excavației retrovezicale Douglas și este
încrucișată de ureter, iar vârful se continuă cu ductul excretor care se unește la nivelul bazei
proastatei cu canalul deferent.
Ductul ejaculator continuă canalul deferent, după ce acesta primește canalul
excretor al veziculei seminale. Calibrul său scade pe măsură ce se apropie de deschiderea sa
la nivelul uretrei.
Ductul ejaculator străbate prostata oblic spre inferior, anterior și medial,
deschizându-se în uretra prostatică la nivelul unei proeminențe pe peretele posterior al
acestia, numită colicul seminal, lateral de utriculul prostatic.
Glandele bulbo-uretrale sunt în număr de 2 și sunt situate la nivelul unghiului dintre
segmentul membranos al uretrei și bulbul penisului, în grosimea mușchiului transvers
profund al perineului.
Raporturi:
• Inferior: cu fascia inferioară a diafragmei urogenitale și bulbul penisului
• Superior: cu fascia superioară a diafragmei urogenitale
• Antero-medial: cu uretra membranoasă
Canalul excretor are o direcție oblică anterior și medial. În acest traiect străbate
fascia inferioară a diafragmei urogenitale și apoi bulbul penisului. Canalul excretor se
deschide în partea proximală a uretrei spongioase.
20. Palparea prostatei prin tuseu rectal. Bazele anatomice ale

punctiei vezicii urinare.
Examinarea rectală se realizează prin tușeul (tactul) rectal, metodă de
explorare clinică ce constă în introducerea indexului prin orificiul anal în rect, după
obținerea relaxării aparatului sfincterian în scopul palpării pereților rectali, a mucoasei
rectale și a unora din formațiunile anatomice învecinate.
Tușeul rectal este o manevră delicată. Mișcarea degetului explorator trebuie să fie
realizată cu blândețe, lent, pentru a nu cauza senzație dureroasă.
161
ETAPELE REAZLIZARII UNUI TUȘEU RECTAL:

1. Poziționarea pacientului: în ortostatism cu coatele sprijinite pe masa
examinatorie, genu-pectorală, decubit lateral, poziție ginecologică
2. Inspecția regiunii anale, perianale și perineale: se pot detecta eventualele
patologii de la acest nivel(hemoroizi externi,carcinom anal,fisuri anale,fistule
perineale,abcese perianale,perineale,etc)
3. Introducerea degetului examinator:- indexul,protejat cu mânușă
chirurgicala,bine lubrifiat cu vaselină. Se relaxează sfincterul prin trecrea
degetului explorator peste anus (reflexul Bensaude), după care se avansează
în canalul anal.
4. Estimarea tonusului sfincterului anal:
-tonusul scăzut poate fi sugestiv pentru boli neurologice ce pot afecta
concomitent și sfincterul urinar și detrusorul.
-tonusul crescut poate sugera afecțiuni loco-regionale inflamatorii(fisuri
anale,fistule ano-rectale,hemoroizii externi)
5. Palparea canalului anal: pe toată circumferința
6. Palparea glandelor Cowper: cu degetul introdus în rect (prima falangă) în
timp ce cu policele se palpează zona perianală corespunzatoare indexului, se
vor simți numai dacă sunt inflamate.
7. Palparea uretrei perineale: uretrite,calculi,abcese periuretrale,tumori
8. Examenul ampulei rectale: după depășirea canalului anal urmează ampula
rectală care trebuie examinata 360 ̊. Ampula rectală poate fi goală, sau
ocupată de fecaloame sau tumorile rectale.
9. Palparea fundului de sac Douglas: poate fi dureroasă în caz de peritonită sau
se poate decela o nodozitate dură în metastazele peritoneale
10. Examinarea prostatei: trebuie efectuată sistematic pe toată suprafața. Se
evaluează: mărimea, consistența, suprafața, mobilitatea, sensibilitatea.
Prostata normală:
• Mărime: 3/3 cm mărimea unei castane
• Volum : 15 g, cu baza orientată superior
• Apexul inferior
• Pe fața posterioară este perceput, pe linia mediană, un șanț vertical care
separă cei 2 lobi laterali. Această față este mai largă în partea superioară și
din această cauză este asemanată cu un as de pică.
• 2 lobi laterali demarcați de un șanț median
• Suprafata: netedă, uniformă
• Consistența normală este similară cu eminența tenară contractată (policele în
opoziție cu degetul mic)
• Mobilă, nu aderă de planurile adiacente
• Nu este sensibilă/dureroasă.
Puncția vezicii urinare se realizează prin introducerea unui ac pe cale transabdominală
în vezica urinară – în urgenţă! – când există pericol de rupere la o vezică supraextinsă.
Scop:
• Explorator:
o Rar – pentru recoltarea urinei fără pericol de contaminare.
o Injectare de produse de contrast pentru examen radiologic al vezicii
urinare.
162
• Terapeutic:
o Evacuarea urinei în cazuri de retenţie acută de urină, când sondajul
vezical nu poate fi executat.
Indicaţii: stricturi uretrale, hipertrofie de prostată când încercările de pătrundere cu
sondă în vezică urinară rămân fără rezultat.Traumatisme uretrale sau vaginale, când
sondajul vezical este contraindicat.
Locul puncţiei: pe linia mediană abdominală, la 2 cm deasupra simfizei pubiene.
21. Penisul -configuratie externa. Situație. Structura . Baza

anatomica a erectiei
Penisul este organul copulator masculin și servește la însămânțare. El conține
porțiunea spongioasă a uretrei și are astfel rol și în micțiune.
Penisul este contituit din 2 porțiuni: o porțiune fixă (rădăcina penisului), ascunsă în
perineu i o porțiune liberă, mobilă (corpul penisului) care se termină cu glandul penisului.
Rădăcina penisului este situată în loja peniană a perineului. Este formată din cele 2
rădăcini ale corpului cavernos, situate lateral, la dreapta și la stânga și din bulbul penisului,
situat median, între cele 2 rădăcini. Rădăcinile corpului cavernos se continuă sub simfiza
pubiană cu corpul cavernos, iar bulbul penisului cu porțiunea intermediară a corpului
spongios.
Corpul penisului are forma unui cilindru ușor turtit. I se descriu:
• Fața dorsală sau dorsul penisului, care în repaus privește anterior
• Fața uretrală, pe care proemină uretra și care, în repaus, este orientată
inferior. Pe această față se găsește rafeul penisului. El merge pe corpul
penisului și se continuă cu rafeul scrotului și al perineului.
Glandul penisului are o formă conoidă. Pe extremitatea lui se găsește orificiul uretral
extern sau meatul urinar. Baza glandului are o circumferință proeminentă numită coroana
glandului care este tăiată oblic, având un relief mai accenuat pe partea dorsală decât pe cea
uretrală a penisului. Porțiunea îngustă care leagă glandul de corpul penisului este colul
glandului.
Prepuțiul învelește glandul. La copil el îmbracă în totalitate glandul, fiind perforat de
un mic orificiu. La adult, formează doar un înveliș parțial pentru gland și servește ca material
de rezervă în timpul erecției, când dezvelește glandul.
Prepuțiul este o plică ce pornește de la nivelul colului glandului, se reflectă la
marginea liberă și revine la nivelul coroanei glandului. Între prepuțiu și gland se formează un
spațiu virtual, cavitatea prepuțială. Prepuțiul este unit de fața uretrală a glandului prin frâul
prepuțiului. Aceasta este o plică mucoasă de formă triunghiulară, ce pleacă de sub ostiul
uretral extern, străbate fața uretrală a glandului și se termină pe prepuțiu, lărgindu-se.
Penisul este format din 2 organe erectile care la nivelul corpului sunt acoperite de o
serie de învelișuri
Organele erectile sunt formațiuni fibro-musculare areolare, care, fiind umplute cu
sânge determină erecția. Se disting corpul cavernos și corpul spongios.
Corpul cavernos este o formațiune cilindroidă care formează cea mai mare parte a
penisului, ocupând fața dorsală, laturile și parțial, fața lui uretrală.
Corpul cavernos prezintă 2 rădăcini, situate în perineu și fixate puternic la ramurile
ischiopubiene. Ele sunt acoperite, de fiecare parte, de către mușchiul ischiocavernos.
163
Cele 2 rădăcini se unesc subpubian și formează trunchiul corpului cavernos, la acest

nivel fiind separate prin septul penisului.
Trunchiul corpului cavernos prezintă un șanț dorsal, puțin adânc, prin care trece
mănunchiul vasculo-nervos dorsal al penisului și un alt șanț, mai profund, pe fața uretrală, în
care se găsesc corpul spongios cu uretra spongioasă.
Extremitatea liberă a corpului cavernos se termină divergent, printr-o porțiune
efilată, acoperită de glandul penisului.
Corpul spongios este o formațiune erectilă, unică, situată în șanțul subcavernos de
pe fața uretrală a corpului cavernos. El este de fapt stratul vascular puternic dezvoltat al
corionului mucoasei uretrale. Corpul spongios învelește porțiunea spongioasă a uretrei în
toată lungimea ei.
Corpul spongios este alcătuit din 3 părți:
• Bulbul penisului: reprezintă extremitatea proximală a coprului spongios. Este
situat pe linia mediană, în loja peniană a perineului. Este învelit de mușchiul
bulbospongios iar în profunzime vine în raport cu diafragma urogenitală. Pe
fața lui profundă pătrunde uretra. Este străbătut de ductele glandelor
bulbouretrale.
• Porțiunea intermediară: este străbătută central de uretra spongioasă. Ajunge
până la vârful corpului cavernos formând glandul penisului
• Glandul penisului: este situat la extremitatea liberă a penisului, are o parte
axială, una periuretrală și una periferică.
Corpii cavernoși și corpul spongios sunt alcătuiți din țesut erectil caracterizat printr-
un sistem de trabecule care se întretaie în toate direcțiile, delimitând cavernele (sinusuri
cavernoase, areole) , care comunică larg între ele. Cavernele centrale sunt mai mari, iar cele
periferice mai mici. Ele sunt căptușite cu endoteliu și sunt umplute cu sânge în timpul
erecției.
Fiecare corp cavernos este învelit de albuginee, tunică fibroasă, groasă, foarte
rezistentă. Aceasta trimite în interiorul corpului cavernos numeroase septuri (trabecule)
alcătuite din fibre musculare netede, fibre conjunctive și elastice.
Corpul spongios este învelit de o albuginee subțire, bogată în fibre elstice.
Trabeculele sunt și ele mai subțiri iar cavernele au dimensiuni mai mici.
Glandul este acoperit de un epiteliu stratificat scuamos nekeratinizat. El se continuă
cu epiteliul de pe fața internă a prepuțiului. La nivelul coroanei glandului și la nivelul colului
există glande prepuțiale care secretă smgema (se găsește în cavitatea prepuțială).
Prepuțiul prezintă pe fața externă glande sebacee și sudoripare, care lipsesc pe fața
internă. La nivelul feței interne există glande prepuțiale, mai numeroase de o parte și de alta
a frâului.
Erecția duce la alungirea, îngroșarea, întărirea, deformarea și ridicarea penisului
înaintea abdomenului.
În erecție, fața dorsală a penisului descrie o ușaoră concavitate.
Erecția este în primul rând un fenomen neuro-vascular dependent de erotizare, deci
condiționat psihic. Datorită impulsurilor nervoase venite prin nervii cavernoși se produce
vasodilatația bruscă a arterelor helicine, destinderea cavernelor centrale și tensiunea
trabeculelor și a albugineei. Se produce concomitent o stază venoasă datorită comprimării
cavernelor periferice ( de la care pleacă venele) de către cavernele centrale destinse. Staza
venoasă este favorizată și de contracția mușchilor perineului.
164
Datorită mecanismelor menționate, sângele stagnează în cavernele corpului

cavernos, care devine dur și rigid.
Corpul spongios are o participare redusă la întărirea penisului, dar el se alungește
pentru a putea urma modificările corpului cavernos.
22. Ovarul – descriere, situație, structura generala, vascularizatie,

inervatie. Palpari
Ovarele sunt glandele sexuale ale femii și determină caracterele sexuale primare.
Ovarul are forma unui ovoid puțin turtit. Este dispus cu axul mare vertial și i se
descriu: 2 fețe (medială și laterală), 2 margini (liberă și mezovariană), 2 extremități ( tubară
și uterină).
Aspectul ovarului este neted și regulat până la pubertate. După pubertate capătă un
aspect neregulat, suprafața sa fiind presărată cu numeroase depresiuni, cicatrice, unele
lineare altele neregulate. Cicatricele rezultă din involuția corpilor galbeni.
Ovarul se găsește în cavumul retro-uterin, adică în compartimentul cavității pelvine
aflat înapoia ligamentelor largi și este un organ intraperitoneal. El este alipit de peretele
lateral al excavației, sub bifurcația arterei iliace comune.
Axul mare al ovarelor este aproape vertical, fiind ușor oblic de sus în jos, dinapoi
înaite și din afară înăuntru.
Marginea lui liberă este îndreptată medial și posterior iar marginea mezovariană este
orientată lateral și anterior.
Ovarul este foarte mobil, de aceea este greu să se vorbească de o situație unică a sa.
Situația și direcția pot varia, în mod fiziologic, între limite destul de largi.
La nivelul ovarelor se dezvoltă și se maturează celulele sexuale feminine, care după
fecundare dau naștere zigotului determinând gestația. Totodată, ovarele secretă hormonii
sexuali care pregătesc organele genitale în vederea gravidității, protejează evoluția sarcinii și
dezvoltă caracterele sexuale secundare feminine.
Ovarul este acoperit la suprafață de un epiteliu sub care se găsește un înveliș
conjunctiv. Sub aceste învelișuri se găsesc cele 2 zone caracteristice ovarului: una centrală,
medulara și alta periferică, corticala.
Epiteliul este simplu cubic sau turtit și se oprește brusc la nivelul hilului de unde se
continuă cu mezoteliu. Sub epiteliu se găsește o pătură subțire, albicioasă, rezistentă,
formată din fibre conjunctive, albugineea ovarului care se continuă cu stroma corticalei.
Medulara ovarului are o structură intesc vascularizată. Este formată din țesut
conjunctiv lax, care înspre hil cuprinde și fibre musculare netede provenite din parametru.
Între aceste elemente se găsesc numeroase vase sangvine și limfatice. Se mai găsesc fibre
nervoase, precum și mici grupuri de celule nervoase simpatice dispuse în regiunea hilului.
Corticala ovarului conține elementele cele mai caracterestice și mai importante ca
valoare funcțională ale glandei: foliculii ovarieni în diferite faze de evoluție sau de involuție.
Cea mai mare parte a corticalei este formată dintr-un țesut conjunctiv extrem de
bogat în celule. Ovocitele vor induce în decursul întregii vieți sexuale active a femeii
diferențierea elementelor stromale în celule tecale cu funcții endocrine.
Stroma corticalei conține foliculii ovarieni în diferite faze de evoluție. Forma inițială o
reprezintă foliculii primordiali, care au un aspect de corpusculi sferoidali plini. Urmează o
lungă gamă de forme evolutive: foliculii primari, secundari, terțiari sau maturi de Graaf.
165
Vascularizația
Artera primară a ovarului este artera ovariană. Aceasta ia naștere din aorta
abdominală, coboară în bazin în ligamentul suspensor al ovarului și pătrunde în ligamentul
larg. Aici se împarte în 2 ramuri: tubară și ovariană.
Artera uterină este ramură a arterei iliace interne. La nivelul unghiului uterului se
divide și ea în 2 ramuri: tubară și ovariană.
Ramurile omonime se anastomozează în plin canal și formează 2 arcade: arcada
paraovariană situată în mezovar și arcada subtubară în mezosalpinge.
Din arcada paraovariană se desprind 10-12 artere spiralate care pătrund prin hil în
profunzimea ovarului. La limita dintre medulară și corticală ele se anastomozează în arcade
din care se desprind ramuri radiare care pătrund în corticală formând rețeaua perifoliculară
și cea din teaca foliculului.
Din arcada subtubară pleacă ramuri paralele, perpendiculare la tubă, având un
caracter terminal. Dispozitivul arterial al tubei este deosebit de bogat la nivelul porțiunii
istmice.
Venele urmează în general dispoziția arterelor.
Venele ovarului plecate din rețelele capilare descrise anterior, formează o rețea în
porțiunea medulară. De aici, prin vene flexuoase, cu aspect varicos, ajung în hilul organului.
După ce primesc o serie de vene porvenite de la uter, venele ovarului primesc rețeaua
venoasă subtubară apoi urcă alăuri de artera ovariană spre abdomen, schimbând între ele
numeroase anastomoze. În fosa iliacă se unesc într-un trunchi unic, vena ovariană, care se
varsă în stânga în vena renală, iar în dreapta direct în vena cavă inferioară.
Inervația este asigurată de nervi de natură organo-vegetativă. Pentru ovar, provin în
cea mai mare parte din plexul ovarian și în mai mică măsură din plexul uterin. La nivelul
ovarului, firișoarele terminale sunt: vasomotorii, pentru vasele sangvine, motorii pentru
fasciculele musculare și senzitive pentru foliculi.
23. Ovarul – raporturi, ligamente

Raporturi:
Fața laterală vine în raport cu peretele excavației pelvine la nivelul unei depresiuni
numită fosa ovariană. Deoarece după naștere mijloacele de susținere ale ovarului se
relaxează, acesta tinde să coboare către profunzimea pelvisului, atfel încât delimitarea fosei
ovariene diferă la nulipare față de multipare:
• Fosa ovariană la nulipare reprezintă o depresiune a peritoneului parietal,
siatuată pe fața medială a mușchiului obturator intern, sub bifurcația arterei
iliace comune, delimitată posterior, de vasele iliace interne și ureter, anterior,
de ligamentul larg al uterului, superir, de vasele ilace externe iar inferior de
artera uterină.
• Fosa ovariană la multipare este situată sub nivelul fosei ovariene, descrisă la
nulipare și delimitată anterior de artera uterină și ureter, posterior, de fața
anterioară a sacrului iar inferior de marginea superioară a mușchiului
piriform.
Fața medială este acoperită de tuba uterină și de mezosalpinge, care cad peste ea.
Această față vine în raport cu ansele ileale iar în partea stângă și cu colonul sigmoid.
Marginea anterioară prezintă hilul ovarului și dă inserție mezovarului
Marginea posterioară este marginea liberă și vine în raport cu ansele ileale, iar în
stânga și cu colonul sigmoid.
166
Extremitatea tubară este acoperită de infundibulul sau pavilionul trompei uterine.

Este apropiată de vasele iliace externe iar aici se iseră ligamentul suspensor al ovarului.
Extremitatea uterină este mai ascuțită și dă inserție ligamentului propriu al ovarului.
Ligamentele ovarului:
Ovarul este un organ mobil și este menținut în poziție prin 4 mijloace de fixare:
1. Ligamentul suspensor al ovarului: reprezintă cel mai puternic mijloc de fixare
al ovarului. Este o dependință a țesutului retroperitoneal și este alcătuit din
fibre conjunctive și musculare care pleacă din fosa iliacă, coboară peste
vasele iliace externe și strâmtoarea superioară a pelvisului, pătrunde în
unghiul supero-lateral al ligamentului larg și se termină pe extremitatea
tubară a ovarului. Alături de ligamentul suspensor al ovarului coboară și
vasele ovariene, care împreună cu ligamentul suspensor ridică o plică
peritoneală.
2. Ligamentul propriu al ovarului sau utero-ovarian: este un cordon fibro-
muscular care se întinde între extremitatea uterină a ovarului și cornului
uterin
3. Ligamentul tuboovarian sau infudibuloovarian: leagă extremitatea tubară a
ovarului de infundibulul trompei uterine. El constituie axul pe care se fixează
fimbria ovarică
4. Mezovarul: este un scurt mezou prin care ovarul, prin marginea lui
anterioară, este prins de foița posterioară a ligamentului larg, de-a lungul
unei linii sinuoae numită linia Ferre-Waldayer. Printre cele 2 foițe ale
mezovarului, vasele și nervii abordează marginea anterioară a ovarului, care
din această cauză, poartă denumirea de ”hilul ovarului”.
24. Tuba uterina – descriere, structura peretelui, raporturi,

vascularizatie, inervatie
Tubele uterine sunt 2 conducte musculo-membranoase care se întind de la coarnele
uterine până la ovare.
Tubele uterine au rol important în captarea ovocitului ,apoi în vehicularea acestuia și
a spermiilor. În treimea sa laterală se pretrece fecundația. Ea oferă apoi condiții favorabile
pentru efectuarea primelor diviziuni ale zigotului și migrarea acestuia spre cavitatea uterină.
Tuba uterină prezintă 4 segmnete:
1. infundibulul tubei sau pavilionul este segmentul incipient al tubei. Are forma
unei pâlnii cu baza evazată, foarte festonată, formată dintr-un buchet de 10-
15 ciucuri sau fimbrii. Fimbria ovariană (cea mai lunga fimbrie) poate ajunge
până la ovar.
• are raporturi cu ansele ileale, iar în stânga și cu cele ale colonului
sigmoid
• ajunge în apropierea peretelui lateral pelvin, corespunzător foselor
ovariene de la nulipare sau multipare
2. porțiunea ampulară sau ampula tubei e segmentul cel mai lung al tubei,
reprezentând aproape 2/3 din lungimea totală a tubei. Este mai largă în
vecinătatea infundibulului și se îngustează progresiv pe măsură ce se apropie
de istm. Descrie u traiect ansiform în jurul ovarului
167
• are raporturi cu ansele ileale, iar în stânga și cu cele ale colonului

sigmoid
• ajunge în apropierea peretelui lateral pelvin, corespunzător foselor
ovariene de la nulipare sau multipare
3. istmul este o porțiune mai îngustă a tubei, de consistență mai fermă, dur la
palpare. Este rectiliniu, sau descrie o ușoară curbură posterioară. Pătrunde în
cornul uterului, între ligamentul rotund și ligamentul propriu al ovarului.
• Are raport anterior cu ligamentul rotund al uterului, posterior cu
ligamentul propriu al ovarului iar superior cu ansele ileale și ale
colonului sigmoid, în partea stângă.
4. Porțiunea uterină sau interstițială, străbate peretele uterului. Este scurtă și
îngustă și este separată de peretele uterin printr-o teacă de țesut conjunctiv.
Structura peretelui
La interior, tuba uterină delimitează un canal, care pe toată lungimea sa prezintă o
serie de plici longitudinale de la ostiul uterin până la cel abdominal. Aceste plici sunt puțin
dezvoltate la nivelul istmului, dar devin foarte numeroase, reliefate și ramificate la nivelul
ampulei.
Mucoasa trompei uterine este formată din epiteliu ciliat unistratificat, la care cilii bat
în direcția ostiului uterin, cu rol în progresia ovocitului sau a ovulului spre cavitatea uterină
Vasculariație și inervație
Artera ovariană ia naștere din aorta abdominală, coboară în bazin în ligamentul
suspensor al ovarului și pătrunde în ligamentul larg. Aici se împarte în 2 ramuri: tubară și
ovariană.
Artera uterină este ramură a arterei iliace interne. La nivelul unghiului uterului se
divide și ea în 2 ramuri: tubară și ovariană.
Ramurile omonime se anastomozează în plin canal și formează 2 arcade: arcada
paraovariană situată în mezovar și arcada subtubară în mezosalpinge.
Din arcada paraovariană se desprind 10-12 artere spiralate care pătrund prin hil în
profunzimea ovarului. La limita dintre medulară și corticală ele se anastomozează în arcade
din care se desprind ramuri radiare care pătrund în corticală formând rețeaua perifoliculară
și cea din teaca foliculului.
Din arcada subtubară pleacă ramuri paralele, perpendiculare la tubă, având un
caracter terminal. Dispozitivul arterial al tubei este deosebit de bogat la nivelul porțiunii
istmice.
Venele urmează în general dispoziția arterelor.
Venele ovarului plecate din rețelele capilare descrise anterior, formează o rețea în
porțiunea medulară. De aici, prin vene flexuoase, cu aspect varicos, ajung în hilul organului.
După ce primesc o serie de vene porvenite de la uter, venele ovarului primesc rețeaua
venoasă subtubară apoi urcă alăuri de artera ovariană spre abdomen, schimbând între ele
numeroase anastomoze. În fosa iliacă se unesc într-un trunchi unic, vena ovariană, care se
varsă în stânga în vena renală, iar în dreapta direct în vena cavă inferioară.
Inervația este asigurată de nervi ce provin din plexul ovarian și din plexul uterin. Ei
urmează traiectul vaselor.
168
25. Artera ovariana. Origine, traseu, raporturi, ramuri. Raportul

ovarului cu peritoneul. Variante anatomice de localizare a sarcinii
extrauterine și semnificatia lor clinica
Artera ovariană are originea pe fața antero-laterală a aortei abdominale, sub originea
arterelor renale.
Are un traiect descendent și lateral, acoperită de peritoneul parietal posterior și de
mezenter cu ileonul în dreapta și respectiv colon cu mezocolon sigmoid în stânga.
În dreapta încrucișează anterior vena cavă inferioară. În rest raporturile în dreapta și
în stânga sunt asemănătoare.
Astfel, artera ovariană încrucișează anterior ureterul și coboară pe fața anterioară a
mușchiului psoas mare, unde vine în raport cu nervul genitofemural. Are traiect lateral de
vasele iliace comune și apoi la nivelul strâmtorii superioare a pelvisului, încrucișează
anterior vasele iliace externe imediat sub bifurcația arterei iliace comune.
Artera coboară apoi cu ligamentul suspensor al ovarului până la nivelul extremității
superioare a acestuia unde se împarte în cele 2 ramuri terminale:
• Ramura tubară
• Ramura ovariană
Aceastea se vor anastomoza cu ramurile omonime ale arterei uterine.
La locul unde încrucișează ureterul va da ramuri ureterale care vascularizează
segmentul lombar al acestuia.
Raportul ovarului cu peritoneul
Ovarul este un organ intraperitoneal, el găsindu-se în spațiul sau cavum-ul
retrouterin al cavității peritoneale pelvine. Este singurul organ cu adevărat intraperitoneal,
deoarece este în contact direct cu lichidul peritoneal, fără interpunerea peritoneului
visceral, acesta orpindu-se pe suprafața ovariană de-a lungul unei linii sinuoase de pe
marginea anterioară a ovarului, denumită linia Ferre-Waldayer.
Ovarul pare că perforează lama posterioară a ligamentului larg în așa fel încât
butoniera rezultată se inseră pe marginea lui. Ovarul este prins astfel într-o despicătură a
peritoneului ca ghinda în capsula ei.
Variante anatomie de localizare a sarcinii extrauterine și semnificația lor
Sarcinile ectopice se pot produce la orice nivel al cavității abdominale, al ovarului sau
al trompei uterine.
În cavitatea abdominală, blastocistul se atașează cel mai frecvent de peritoneul care
acoperă recesul recto-uterin sau fundul de sac Douglas. Blastocistul se poata atașa și de
peritoneul care acoperă tractul intestinal sau de omentul mare. Uneori blastocistul se
dezvoltă chiar la nivelul ovarului, astfel încât se formează o sarcină ovariană primară. În
cazul majorității sarcinilor ectopice embrionul moare în timpul lunii a 2-a de sarcină, iar
mama prezintă hemoragie severă și dureri abdomiale intense.
169
26. Uterul – descriere, asezare, raporturi, palpari

Uterul este un organ musculos, cavitar, în care se dezvoltă oul. Este un organ
nepereche, median, de forma unui trunchi de con turtit în sens antero-posterior, având baza
orientată în sus și vârful trunchiat în jos.
Aproximativ în partea sa mijlocie, uterul prezintă o îngustare aproape circulară
numită istm, care îl împarte în 2 porțiuni diferite ca formă și dimensiuni: una superioară, mai
voluminoasă numită corp și alta inferioară numită col.
Istmul uterului este reprezentat printr-un șanț semicircular, adesea puțin adânc,
vizibil numai pe fața anterioară și pe fețele laterale.
Corpul uterului are un aspect conoid, turtit antero-posterior, căruia îi descriem: 2
fețe (vezicală și intestinală), 2 margini (dreaptă și stângă), fundul și 2 unghiuri tubare.
Fața vezicală este plană sau ușor bombată iar fața intestinală este mult mai bombată
și pe ea se găsește uneori o creastă verticală. Este acoperită de peritoneu și vine în raport cu
fața posterioară a vezicii urinare de care este separată prin excavația sau fundul de sac
vezico-uterin.
Fața intestinală este și ea acoperită de peritoneu și vine în raport cu fața anterioară a
ampulei rectale. Este separată de aceasta prin cavumul recto-uterin în care descind ansele
intestinului subțire, tubele cu ovarele și uneori colonul sigmoid.
Marginile dreaptă și stângă sunt ușor concave la nulipare și convexe la multipare. Ele
dau inserție ligamentelor largi și vin în raport cu vasele uterine
Fundul este rectiliniu la fetițe și adolescente și convex, bombat în sus la femeia
adultă. Unghiurile sau coarnele uterine se continuă cu tubele. Este acoperit de peritoneu și
vine în raport cu ansele intestinului subțire și cu colonul sigmoidian.
Colul uterin are formă cilindrică, ușor bombat la mijloc. Extremitatea superioară a
vaginului se inseră pe col de-a lungul unei linii circulare, foarte oblice de sus în jos și dinapoi
înainte. În felul acesta, vaginul urcă mai mult pe fața posterioară a colului decât pe fața lui
anterioară.
Inerția vaginului pe colul uterin îl împarte pe acesta în 2 părți:
Porțiunea supravaginală, care este aproape cilindrică se găsește cuprinsă în țesutul
conjunctiv pelvisubperitoneal. Are raporturi:
• Fața anterioar: cu vezica, prin intermediul unei lame de țesut conjunctiv.
• Fața posterioară este acoperită de peritoneul excavației recto-uterine, prin
intermediul căruia vine în raport cu ampula rectală
• Marginile laterale au raporturi extrem de importante cu uterul și cu artera
uterină. Ambele organe coboară de pe peretele lateral al excavației pelvine
(fosa ovariană) și pătrund în baza ligamentului larg. Aici se încrucișează lateral
de col. De pe perete, artera ia o direcție transversală prin baza ligamentului
larg, în drumul ei spre col. Ureterul merge în jos, înainte și medial, trece pe
sub artera uterină și se aplică pe domul vaginal și ajunge la vezică
Porțiunea vaginală, care are formă tronconică. Vârful este perforat de ostiul uterin
care conduce în cavitatea uterină. Proemină în interiorul vaginul. Prin inserția acesteia pe
col se formează o boltă circulară, fornixul vaginului sau domul vaginal
Palparea bimanuală este mijlocul cel mai frecvent și care ne furnizează cele mai
prețioase date nu numai asupr uterului, ci și a anexelor. Pacienta este așeată în decubit
dorsal pe masa ginecologică. Mâna stângă deprină peretele abdominal la 3-4 lățimi de deget
deasupra simfizei și reperează fundul uterului. În același timp, indexul și mediusul mâinii
170
drepte introduse prin vagină ating și explorează colul. Căutând să apropiem degetele celor 2
mâini, uterul și anexele sunt prinse între ele și în felul acesta se pot obține multiple date
asupra lor. Datorită consistenței sale ferme, un uter cu mobilitate normală, nefixat prin
adrențe, tinde să scape dintre degete ”ca un sâmbure de cireașă”.
27. Uterul – structura microscopica, vascularizatie, limfatice,

inervatie
Peretele uterului este format din 3 tunici: seroasă, musculară și mucoasă.
Tunica seroasă sau perimetrul este formată de foița peritoneală care îmbracă
uterul.
Tunica musculară sau miometrul este stratul cel mai bine reprezentat. Este format
din mănunchiuri de fibre musculare netede separate, dar în același timp solidarizate între
ele prin țesut conjunctiv. Fibrele musculae reprezintă circa 30% din structura corpului.
Istmul și colul posedă mult mai puține elemente musculare.
Miometrul are o dispoziție foarte complexă. Fibrele musculare netede se grupează în
fascicule cu direcție spiralată, care se încrucișează între ele urcând spre fundul uterului și
dau aspectul unei rețele plexiforme.
Se consideră că miometrul este format din 3 straturi: stratul extern (conține fibre
longitudinale și circulare), stratul mijlociu (constituit din fibre anastomozate și se numește
stratul plexiform) și stratul intern ( constituit din fibre longitudinale circulare).
Tunica mucoasă sau endometrul aderă strâns la miometru fără interpunerea unei
submucoase. Este reprezentată de un epiteliu simplu cubo-prismatic, cu celule ciliate și
numeroase glande uterine de tip tubular simplu, situate în lamina propria.
Endometru este încrețit, gros și rezistent.
Vascularizație
Artera uterină este groasă și descrie numeroase flexuozități, mai ales în porțiunea sa
terminală, juxtauterină.
Are orginea din artera iliacă internă, de obicei printr-un trunchi comun cu artera
ombilicală, la nivelul fosei ovariene. De aici coboară pe peretele pelvin până la nivelul
ligamentului larg și pătrunde în această formațiune peritoneală. Străbate transversal baza
ligamentului larg îndreptându-se spre colul uterin iar la 1,5-2 cm de acesta se înconvoaie în
sus descriind un arc. Urcă apoi de-a lungul marginii laterale a corpului uterin însoțite de
venele uterine, până la nivelul unghiului uterului unde se împarte în 2 ramuri terminale.
În traiectul sau artera uterină emite numeroase ramuri colaterale. Din porțiunea
transversală se desprind ramuri peritoneale, ureterale, vezicale precum și artera vaginală.
Aceasta din urmă este o ramură importantă și se distribuie la col, porțiunea superioară a
vaginului și vezica urinară.
În afara ramurilor precedente artera uterină emite numeroase ramuri destinate
colului și corpului uterin. Toate au un traiect flexuos, ceea ce le permite să se adapteze la
creșterea în volum a uterului gravid.
Ramurile corpului, imediat după ce nasc din artera uterină, se divid într-un ram
anterior și altul posterior, care merge fiecare pe fața corespunzătoare a uterului. Ele sunt
paralele iar calibrul lor diminu pe măsură ce se apropie de linia mediană. Această zonă este
puțin vascularizată și prin aceasta oferă condiții favorabile pentru incizia și deschiderea
uterului. Ramificațiile lor pătrund ca un tirbușon în miometru (ramuri helicine) și se
171
anastomozeazaă între ele la nivelul stratului plexiform, formând un bogat plex arterial din
care se distribuie vase pentru toate tunicile uterului.
Artera ovariană are originea pe fața anterolaterală a aortei abdominale sub originea
arterelor renale. Participă la vascularizația uterului prin anastomozele tubo-ovariene.
Sângele venos al uterului se colectează în sinusurile uterine din stratul plexiform al
uterului. De la acest nivel pleacă vene care vor forma plexul venos uterin care comunică larg
cu plexurile venoase vezical și vaginal. Din plexul uterin sângele venos este drenat astfel:
• Din porțiunea superioară sângele este drenat prin venele ovariene
• Din porțiunea inferioară, prin venele uterine către vena iliacă internă
• O mică parte din sângele venos este colectat și de vena ligamentului rotund
care se deschide în vena epigastrică inferioară.
Limfa de la uter urmează un curent principal si 2 curente accesorii.
Curentul principal trece prin parametru și ajunge la nodurile limfatice iliace, în
special cele de la bifurcația iliacei comune.
Tot pe calea limfaticelor din parametre, o infecție a uterului se poate complica cu un
flegmon al bazei ligamentului larg.
Un curent accesoriu urmează planșeul pelvian spre a ajunge la nodurile sacrate și
lombare. Alt curent accesoriu trece prin marginea superioară a ligamentului larg și urcă spre
nodurile lombare.
Inervația parasimpatică provine din nucleul parasimpatic pelvin ( de la nivelul S2-S4).
Inervația simpatică este asigurată în principal pe calea plexului utero-vaginal ce
provine din plexul hipogastric inferior, și în mai mică măsură din plexul ovarian care provine
din plexul aortico-abdominal.
28. Uterul – situație,pozitie normala, mijloace de sustinere și

suspenșie
Uterul se găsește situat în centrul cavității pelvine: înapoia vezicii urinare, înaintea
rectului, deasupra vaginului. Fundul se află sub planul strâmtorii superioare a pelvisului, pe
care nu o depășește decât în sarcină sau în unele procese tumorale. Corpul uterin este
acoperit de peritoneu, care de pe marginile lui laterale se continuă cu ligamentele largi.
Direcția uterului variază în raport cu poziția pe care o are femeia și cu starea de
plenitudine sau de vacuitate a organelor cavitare din jur (vezică, rect, sigmă, anse
intestinale).
Direcția uterului, după evacuarea vezicii urinare și a rectului, poate fi descrisă luând 3
elemente de referință: raportul dintre corpul și colul uterin, raportul dintre uter și vagin,
raportul dintre uter și excavația pelvină.
Raportul dintre corpul și colul uterului. În mod obișnuit axele longitudinale ale
acestor două porțiuni nu sunt situate în linie dreaptă. Ele formează un unghi cu vârful la
nivelul istmului numit unghiul de flexiune. În cazurile normale unghiul este deschis înainte
spre simfiza pubiană și măsoară aproximativ 140-1700 (se spune ca uterul se află în
anteflexiune).
Raportul dintre colul uterin și vagin. Axele lor longitudinale formează între ele
unghiul de versiune. Acest unghi este deschis în mod normal înainte și măsoară aproximativ
90-1100 (uterul este în anteversiune).
172
Deci, în mod normal, uterul se găsește în anteflexiune și anteversiune. Datorită

acestei duble antecurburi, el ia o direcție aproape orizontală și se găsește înapoia simfizei
pubiene, sub planul strâmtorii superioare a pelvisului.
Raporturl dintre uter și excavația pelvină. Axul uterului, înclinat de sus în jos și
dinainte înapoi, corespunde cu axul excavației, care este curb, cu concavitatea orientată
anterior. Uterul și vaginul descriu împreună o curbură, care în linie generală corespunde
axului excavației. În acest ax se descinde fătul în decursul nașterii.
Variante fiziologice ale acestei dispoziții a uterului se datorează stării de plenitudine
a organelor din jur.
Variante patologice putem întâlni în procese inflamatorii sau proliferative de
vecinătate și în poziții congenitalte cum ar fi: lateroflexia, retroflexia sau poziția
intermediară.
Mijloace de susținere și suspendie.
Mijloacele de suspensie sunt reprezentate de: peritoneul cu ligamentele largi și
ligamentele rotunde.
Peritoneul acoperă cea mai mare parte a uterului. Plecat de pe fața posterioară a
vezicii, acesta se reflectă la nivelul istmului pe fața anterioară a corpului uterin, formând
excavația vezico-uterină. În continuare peritoneul învelește fundul uterului, fața intestinală
a corpului, fața posterioară a porțiunii supravaginale a colului și coboară pe peretele
posterior al vaginului. La acest nivel se reflectă din nou și trece pe fața anterioară a ampulei
rectale, formând excavația recto-uterină sau fundul de sac Douglas.
Ligamentele largi sunt 2 cute peritoneale de formă patrulateră, întinse între
marginile uterului și pereții laterali ai excavației pelvine. Fiecare ligament larg este format
din 2 foițe peritoneale, una anterioară, alta posterioară, care continuă fiecare peritoneul
feței corespunzăoare a uterului.
Cele două foițe se continuă una cu cealaltă la marginea superioară a ligamentului
larg. În această margine se găsește tuba uterină. În partea inferioară cele două foițe diverg:
foița anterioară trece pe vezică și pe peretele anterior al pelvisului, formând excavația
vezicouterină, iar foița posterioară coboară mai jos, până pe vagin, apoi se reflectă pe
ampula rectală și pe peretele pelvin posterior, formând excavația rectouterină.
Ligamentul rotund este un cordon conjuctivo-muscular pereche care pleacă de la
unghiul tubar al uterului, străbate ligamentul larg, încrucișează vasele iliace externe și
pătrunde în canalul inghinal. Parcurge apoi acest canal, iese din el prin orificiul subcutanat și
se termină în țesutul grăsos al muntelui pubelui și al labiilor mari. În acest lung traiect, el
descrie o curbă cu concavitatea medială.
Ligamentul rotund este format dintr-un ax conjuctivo-elastic, care este înconjurat de
numeroase fibre musculare (netede și striate). Cele netede provind din miometru iar cele
striate din mușchii oblic intern și transvers.
Mijloacele de susținere.
Sunt reprezentate prin aderențele la organele învecinate, prin lamele sacro-recto-
genito-pubiene și conexiunile cu perineul.
Aderențele la vezică și la rect. Porțiunea supravaginală a colului și istmului uterin
aderă la vezica urinară printr-o pătură de țesut conjuctiv pelvisubperitoneal, situat sub
fundul de sac vezico-uterin. Aderența la rect se realiează prin mijlocirea lamelor sacro-recto-
genito-pubiene.
173
Aderențele la lamele sacrorectogenitopubiene.

Aceste lame sunt condensări ale țesutului conjuctiv pelvisubperitoneal, cu direcție
sagitală de la sacru până la oasele pubiene. Aceste lame aderă la rect, la porțiunea cervico-
istmică a uterului, la fornixul vaginal și la baza vezicii urinare. Din aceste lame se
individualizează:
- Ligamentele utero-sacrate (retinaculele posterioare) care leagă porțiunea
cervico-istimică a uterului de rect și mai ales de sacru
- Ligamentele pubo-uterine (retinaculele anterioare) se întind de la porțiunea
cervico-istmică a uterului și baza vezicii urinare la oasele pubiene.
- Ligamentele cardinale (retinaculele laterale) ancorează colul uterin și formixul
vaginal de pereții laterali ai pelvisului.
Perineul reprezintă cel mai important mijloc de susținere al uterului. Transmiterea
forțelor de presiune de la uter asupra perineului se face indirect, prin intermediul vaginului.
29. Ligamentele late ale uterului- topografie, continut

Ligamentele largi sunt 2 cute peritoneale de formă patrulateră, întinse între
marginile uterului și pereții laterali ai excavației pelvine. Fiecare ligament larg este format
din 2 foițe peritoneale, una anterioară, alta posterioară, care continuă fiecare peritoneul
feței corespunzăoare a uterului.
Cele două foițe se continuă una cu cealaltă la marginea superioară a ligamentului
larg. În această margine se găsește tuba uterină. În partea inferioară cele două foițe diverg:
foița anterioară trece pe vezică și pe peretele anterior al pelvisului, formând excavația
vezicouterină, iar foița posterioară coboară mai jos, până pe vagin, apoi se reflectă pe
ampula rectală și pe peretele pelvin posterior, formând excavația rectouterină.
Direcția ligamentelor largi urmează direcția uterului, fiind ca și acesta înclinate oblic
de sus în jos și dinainte înapoi. Amândouă ligamentele împreună cu uterul, formează o
despărțitoare transversală, care împarte cavitatea pelvină într-un cavum preuterin, anterior,
și altul retrouterin, posterior.
Ligamentului larg i se descriu 2 porțiuni, o porțiune superioară, subțire, flaccidă și o
porțiune inferioară mai groasă.
În porțiunea superioară cele 2 foițe ale ligamentului larg, după ce au învelit tuba
uterină, se alipesc dedesuptul acesteia constituind mezosalpingele, o formațiune
triunghiulară (i se mai spune și aripioara superioară a ligamentului larg). Între lamele
mezosalpingelui se găsește o pătură foarte subțire de țesut conjunctiv lax în cale călătoresc
vasele tubei.
Porțiunea laterală, liberă a mezosalpingelui, are împreună cu infundibulul tubar o
mare mobilitate. Ambele formțiuni cad de obicei în cavumul retrouterin acoperind ovarul.
Foița posterioară a mezosalpingelui se continuă cu mezovariul sau aripioara posterioară a
ligamentului larg. Această aripioară conține vasele și nervii destinați ovarului.
În partea inferioară ligamentul larg este mai gros. Grosimea lui crește pe măsură ce
se apropie de fundul pelvisului, datorită faptului că cele două foițe se îndepărtează una de
cealaltă cuprinzând între ele o masă abundentă de țesut conjuctiv celulo-grăsos și
numeroase fibre musculare netede.
Ligamentul larg prezintă o formă patrulateră cu 2 fețe și 4 margini.
• Fața anterioară vine în raport cu vezica urinară și ansele intestinale. Foița
peritoneală corespunzătoare aceste fețe este ridicată de ligamentul rotund al
uterului și va determina aripioara anterioară a ligamentului larg.
174
• Fața posterioară vine în raport cu rectul, ansele intestinale și cu infundibulul

tubei uterine. Pe foița posterioară a ligamentului larg se prinde marginea
anterioară a ovarului prin intermediul mezovarului.
• Marginea medială corespunde mozometrului
• Marginea laterală se inseră pe peretele lateral al excavației pelvine iar prin
această margine pătrund ligamentul suspensor al ovarului, împreună cu vasele
ovariene, precum și ligamentul rotund al uterului.
• Marginea superioară este ocupată de tuba uterină și de aceea poartă denumirea
de mezosalpinge.
• Marginea inferioară corespunde bazei ligamentului larg.
30. Vagina – situație, raporturi, vascularizatie, inervatie. Tuseul

vaginal. Uretra feminina.Sondajul uretral
Vaginul este un conduct musculo-conjuctiv, median și nepereche. Prin extremitatea
superioară se inseră pe colul uterin iar prin extremitatea inferioară se deschide în vulvă.
Vaginul este situat în partea inferioară a excavației pelvine, în planul median. În
traiectul său vaginul străbate hiatul urogenital al diafragmei pelvine, care îl împarte în două
porțiuni:
• Porțiunea pelvină, care constituie cea mai mare parte a organului și se află
deasupra diafragmei
• Porțiunea perineală, mult mai scurtă, situată dedesubtul diafragmei, este bine
ancorată în perineul anterior prin aderențele sale la mușchiul transvers profund
și la fascia perineală mijlocie.
• În porțiunea sa pelvină, vaginul este situat în loja vaginală. Aceasta este
delimitată: anterior de vezică și uretră, posterior de rect, lateral de ridicătorii
anali, inferior e închisă prin aderența vaginului la perineu iar superior se continuă
cu loja uterină și cu baza ligamentelor largi.
Raporturi
• Porțiunea pelvină prezintă 4 pereți (anterior, posterior si 2 laterali) și 2
extremități (superioară și inferioară).
o Peretele anterior are raport în porțiunea superioară cu vezica urnară, iar
în porțiunea inferioară corespunde uretrei. Separația dintre cele 2
porțiuni este indicată de vârful triunghiului vaginal Pawlick.
În segmentul vezical, corespunde în cea mai mare parte trigonului
vaginal. Are raport cu fundul vezicii urinare corespunzător
trigonului vezical. Cele două trigoane vezical și vaginal sunt
separate prin septul vezicovaginal.
Segmentul uretral are raport strâns cu uretra feminină de care
este despărțit prin septul uretro-vaginal.
o Peretele posterior prezintă și el 2 segmente: peritoneal și rectal
Segmentul peritoneal corespounde fornixului vaginal și
delimitează anterior fundul de sac Douglas prin intermediul căruia
prezintă raport cu ampula rectală.
Segmentul rectal este despărțit prin septul rectovaginal de fața
anterioară a ampulei rectale.
175
o Peretele lateral are raport cu mușchiul ridicător anal, spațiul dintre acesta
și vagin fiind ocupat de țesut conjuctiv adipos subperitoneal, tranzitat de
lamele sacro-recto-genito-pubiene, parangiile hipograstice și plexurile
hipogastrice inferioare.
• Porțiunea perineală reprezintă pătrimea inferioară a vaginului și este situată sub
hiatusul urogenital, pe care il traversează împreună cu uretra și este aderentă
postero-lateral la fibrele mușchiului transvers profund al perineului.
o Anterior, vine în raport cu uretra
o Posterior, vine în raport cu canalul anal de care este separată prin
triunghiul recto-vaginal. Acest triunghi are vârful în sus, spre planșeul
pelvin și baza în jos, la tegumente.
• Extremitatea superioară se inseră pe colul uterin după o linie obliga de sus în jos
și dinapoi înainte, astfel încât peretele posterior urcă mai sus pe col decât cel
anterior. Inserția determină apariția unui șanț circular numit fornix vaginal
împărțit în 4 funduri de sac:
o Posterior: acoperit de fundul de sac Douglas
o Anterior: ce vine în raport cu ureterul, care trece peste fundul de sac
anterior pentru a ajunge în septul vezico-vaginal și de aici în vezica
urinară.
o Laterale: care corespund parametrelor și au raport cu vasele uterine,
vasele vaginale și cu plexurile hipogastrice inferioare.
Vascularizație
Vascularizația arterială este asigurată de 3 grupuri de ramuri vaginale simetrice:
• Ramuri vaginale superioare desprinse din artera cervicovaginală
• Ramuri vaginale mijlocii desprinse din artera vezicală inferioară (ramură din
artera iliacă internă)
• Ramuri vaginale inferioare desprinse din artera rectală mijlocie (ramură din
artera iliacă internă ce vascularizează ampula rectală și dă ramuri vaginale).
Partea inferioară a vaginului primește ramuri și din artera rușinoasă internă,
destinate mușchilor diafragmei urogenitale și bulbilor vestibulari.
Vascularizația venoasă iși are originea într-o rețea mucoasă și o rețea musculară, cele
două rețele formând apoi, lateral de vagin, plexurile venoase vaginale, care comunică larg cu
plexurile uterin, vezical și rectal și drenează în venea iliacă internă.
Inervația vaginului este asigurată de ramuri din plexul uterovaginal (eferență a
plexului mixt simpato-parasimpatic hipogastric inferior). În treimea inferioară a vaginului vin
fibre somatosenzitive din nervul rușinos.
Tușeul vaginal reprezintă manevra prin care se examinează cu două degete (indexul
și mediusul, policele găsindu-se în abducție, iaru auricularul și inelarul in flexie) vaginul, colul
uterin și fundurile de sac vaginale. Asociat cu palparea abdominală permite examinarea
uterului și a anexelor.
Prin tușeu vaginal se poate depista o poziție anormală a uterului, o creștere în
dimensiune a acestuia, prezența unei mase tumorale la nivelul uterului, ovarului sau
salpingelui.
Examenul începe prin îndepărtarea labiilor, iar pacienta este rugată să exercite
presiune abdominală, manevră ce poate evidenția prezența unui cistocel, cistouretrocel,
rectocel sau cistorectocel.
176
Tușeul vaginal se poate realiza unimanual sau bimanual (asociere cu palparea

abdominală). Se palpează cervixul, notându-se poziția sa, forma, consistența și
neregularitățile de pe suprafața sa. Cervixul normal are o oarecare mobilitate.
Durerea la mobilizarea colului uterin asociată cu împăstare anexială poate sugera o
inflamație locală pelvină.
Examenul bimanual presupune ca una din mâinile examinatorului să exercite
presiune la nivelul peretelui abdominal, încercându-se prinderea între degete a uterului.
Pentru a putea palpa și ovarele, acestea sunt împinse de mâna abdominală către cea
pelvină.
Uretra feminină este scurtă și consituie calea finală a aparatului urinar, prin care
urina este eliminată la exterior.
Începe la nivelul orificiului uretral al vezicii, străbate diafragma urogeniatlă și se
termină, prin meatul urinar extern, la nivelul vestibulului vaginei.
Uretra are un traiect oblic de sus în jos și dinspre posterior spre anterior iar
topografic prezintă o porțiune pelvină și una perineală.
Are lumen fusiform, este ușor distensibilă (se pretează bine cateterismului), având
un perete elastic.
Mucoasa prezintă pliuri longitudinale. Unul dintre acestea, aflat pe peretele
posterior, se numește creastă uretrală.
Ca și la bărbat, la femeie există lacune uretrale și orificiile glandelor uretrale. (VEZI
SUBIECTUL III 13)
31. Artera uterina-origine, traseu, raporturi, ramuri

Artera uterină este groasă și descrie numeroase flexuozități, mai ales în porțiunea sa
terminală, juxtauterină.
Are orginea din artera ilieacă internă, de obicei printr-un trunchi comun cu artera
ombilicală, la nivelul fosei ovariene. De aici coboară pe peretele pelvin până la nivelul
ligamentului larg și pătrunde în această formațiune peritoneală. Străbate transversal baza
ligamentului larg îndreptându-se spre colul uterin iar la 1,5-2 cm de acesta se înconvoaie în
sus descriind un arc. Urcă apoi de-a lungul marginii laterale a corpului uterin însoțite de
venele uterine, până la nivelul unghiului uterului unde se împarte în 2 ramuri terminale.
În traiectul sau artera uterină emite numeroase ramuri colaterale. Din porțiunea
transversală se desprind ramuri peritoneale, ureterale, vezicale precum și artera vaginală.
Aceasta din urmă este o ramură importantă și se distribuie la col, porțiunea superioară a
vaginului și vezica urinară.
În afara ramurilor precedente artera uterină emite numeroase ramuri destinate
colului și corpului uterin. Toate au un traiect flexuos, ceea ce le permite să se adapteze la
creșterea în volum a uterului gravid.
Ramurile corpului, imediat după ce nasc din artera uterină, se divid într-un ram
anterior și altul posterior, care merge fiecare pe fața corespunzătoare a uterului. Ele sunt
paralele iar calibrul lor diminu pe măsură ce se apropie de linia mediană. Această zonă este
puțin vascularizată și prin aceasta oferă condiții favorabile pentru incizia și deschiderea
uterului. Ramificațiile lor pătrund ca un tirbușon în miometru (ramuri helicine) și se
anostomozeazaă între ele la nivelul stratului plexiform, formând un bogat plex arterial din
care se distribuie vase pentru toate tunicile uterului.
177
Ramurile terminale sunt două:

• Ramura ovariană șerpuiește prin mezovar și se anastomozează cu ramura
similară a arterei ovariene formând arcada paraovariană. Are un traiect lateral în
lungul ligamentului utero-ovarian până în hilul ovaruilui, de pe marginea
anterioară a acestuia. Din arcada paraovariană se desprind 10-15 ramuri helicine,
care traversează medulara, până la limita dintre aceasta și corticală, unde se
anastomozeaza între ele formând o arcadă din care derivă ramuri radiare care
pătrund în corticală.
• Ramura tubară merge în mezosalpinge dedesubtul tubei și împreună cu ramura
omonimă a arterei ovariene formează arcada subtubară. Se desprinde înaintea
cornului uterin și are traiect lateral, anterior de ligamentul utero-ovarian și sub
trompa uterină. Din arcul arterial subtubar se desprind numeroase ramuri
paralele între ele și perpedinculare pe arcada subtubară care trec pe fețele
trompei uterine.
Ramuri colaterale:
• Ramuri desprinse din segmentul transversal:
o Ramura ureterală care se desprinde la locul unde artera este încrucișată
de ureter
o Ramuri vezicale sau vezicovaginale care se desprind înainte de
încrucișarea cu ureterul
o Artera vaginală sau cervicovaginală care se desprinde în apropierea
segmentului supravaginal al colului uterin și are traict transversal către
acesta și fornixul vaginal.
• Ramuri desprinde din segmentul vertical:
o Ramuri cervicale care vascularizează colul uterin și fornixul vaginal
o Ramuri uterine destinate corpului uterin
Traiectul arterei uterine de la origine și până la cornul uterin poate fi împărțită în 3
segmente:
• Segment parietal (retroligamentar) care are un traiect oblic inferior și lateral
pe peretele pelvin
• Segment transversal (subligamentar) care are un traiect transversal dinspre
lateral înspre medial, (în grosimea parametrului) în țesutul celulo-adipos din
baza ligamentului larg
• Segmentul vertical (intraligamentar) are un traiect ascendent pe marginea
laterală a corpului uterin, în mezometru.
Raporturi
• Segmentul parietal se găsește pe fața pelvină sau medială a mușchiului
obturator intern fiind acoperit de fascia pelvină parietală superioară. La acest
nivel medial de arteră se găsește ureterul. Anterior de arteră se găsesc
arterele ombilicală și obturatorie, iar posterior venele uterine și vasele
vaginale. În continuare, artera are un traiect oblic, către anterior, inferior și
lateral participând astfel la delimitarea inferioară a fosetei ovariene.
• Segmentul transversal se găsește în baza ligamentului larg sau în țesutul
celulo-adipos care formează parametrul. Artera se îndreaptă dinspre peretele
lateral pelvin spre colul uterin, aflat în poziție mediană.
178
o Artera încrucișează anterior, dinspre lateral spre medial ureterul, în

traiectul său oblic descendent spre medial, către fundul vezicii
urinare.
o Artera se situează superolateral de fornixul vaginal
o Ultima parte a acestui segment descrie o curbură concavă superior,
pentru ca apoi să se continue cu segmentul vertical
• Segmentul vertical urcă pe marginea laterală a corpului uterin (între foițele
ligamentului larg), de la nivelul istmului uterin până la nivelul cornului uterin
unde se împarte în ramurile sale terminale. Pe toată această distanță artera
are un traiect sinuos, ca o caracteristică de adaptare la condițiile modificate
de volum și vascularizație ale uterului din timpul sarcinii.
32. Vulva-situație, descriere, structura componentelor

Vulva reprezintă totalitatea organelor genitale externe feminine: muntele pubisului,
formațiunile labiale, vestibulul vaginal și organele erectile.
Muntele pubisului se mai numește și muntele Venerei (Venus) și este o proeminență
rotunjită situată anterior de simfiza pubiană și de oasele pubice. Se continuă posterior cu
labiile mari și superior cu hipogastrul, de care e separat de un șant numit plica Venerei.
Structura muntelui pubian este reprezentată de piele și un bogat țesut adipos.
Formațiunile labiale sunt două perechi de plici tegumentare care delimitează
vestibulul vaginal.
• Labiile mari corespund scrotului și se întind de la muntele pubisului până la
corpul perineului. Între ele se delimitează fanta vulvară și sunt unite la
extremități prin:
o Comisura anterioară
o Comisura posterioară situată la 2,5-3 cm de orificiul anal. Înaintea
comisurii posterioare se găsește frâul labiilor iar anterior de frâu se
găsește fosa vestibulului vaginal.
Labiile mari prezintă:
- față laterală în raport cu coapsa, este pigmentată și acoperită de păr
- față medială care delimitează fanta vulvară, are raport cu labia mare
de partea opusă și cu labia mică de aceeși parte. E pigmentată și
acoperită de păr spre marginea liberă
- o margine liberă spre fanta vulvară
- o margine aderentă care aderă de ramura ischiopubiană
- o extremitate anterioară si una posterioară
- de la exterior spre profunzime labiile mari prezintă: tegument, dartos
labial, țesut celular subcutanat și sac elastic.
• Labiile mici sunt acoperite de labiile mari de care sunt separate prin șanțul
nimfolabial. Delimitează lateral vestibulul vaginal iar anterior se bifurcă într-o
ramură anterioară care trece superior de clitoris pentru a se uni cu cea de parte
opusă, formând prepuțul clitorisului și o ramură posterioară care trece inferior de
clitoris și se unește cu cea de parte opusă formând frâul clitorisului.
• Vestibulul vaginal este delimitat lateral de labiile mici, anterior de clitoris iar
posterior de frâul labiilor.
o La nivelul vestibulului vaginal se deschid:
179
Orificiul extern al uretrei care este situat anterior de orificiul

vaginal și posterior de clitoris. Posterior de acesta se află
tuberculul uretral iar lateral de el se deschid glandele parauretrale
Orificiul vaginal reprezintă deschiderea la exterior a organelor
genitale interne
Glandele vestibulare mari (Bartholin) echivalente glandelor
bulbouretrale de la bărbat, sunt situate în loja bulboclitoridiană,
având raport medial cu mucoasa vestibulului și lateral cu bulbul
vestibular. Canalul lor excretor se deschide în șanțul
nimfohimenal, în treimea superioară a vestibulului.
Glandele vestibulare mici a căror secreție, împreun cu cea a
glandelor sebacee și cu celulele epiteliale descuamate, formează
smegma.
Organele erectile
Clitorisul este organ median nepereche situat posterior de comisura labială
anterioară. El este alcătuit din 2 rădăcini, corp și gland.
Rădăcinilie clitorisului se inseră pe ramurile ischiopubiene, au traiect ascendent și se
unesc pe linia mediană inferior de simfiza pubiană, formând corpul clitorisului.
Corpul clitorisului, după un scurt traiect, descrie genunghiul clitorisului și se
îndreaptă spre inferior și posterior, terminându-se prin glandul clitorisului.
Glandul clitorisului este acoperit de prepuțiul clitorisului, între prepuțiu și gland
existând cavitatea prepuțială. De pe fața posterioară a glandului pleacă frâul clitorisului.
Clitorisul este format din 2 copri cavernoși, separați între ei prin septul corpilor
cavernoși și înveliți în facia clitorisului. Glandul nu conține țesut erectil, ci doar țesut
conjuctiv acoperit de mucoasă. Prepuițiul este format dintr-o lamă cutanată în continuarea
labiilor mici și o lamă mucoasă care se reflectă pe gland.
Bulbii vestibulari sunt două formațiuni erectile situate de o parte și de alta a
vestibulului vaginal, în fosa bulboclitoridiană a perineului.
Bulbii vestibulari sunt uniti anterior iar între ei și pereții vestibulului se află glandele
vestibulare mari. Sunt omologi bulbului penisului, au structură erectilă mai putin dezvoltată,
cu areole largi, cu pereți subțiri și musculară redusă. Ei sunt acoperiți de mușchii
bulbospongioși.
33. Canalul inghinal – delimitare, pereti

Canalul inghinal este un traiect musculo-onjunctiv care realizează trecerea între
cavitatea peritoneală și scrot la bărbați și între cavitatea peritoneală și pubis la femei.
Este o zonă slabă a peretelui abdominal, format, la bărbat, prin procesul de
descensus a gonadei, iar la femeie conține ligamentul rotund al uterului.
Prezintă 4 pereți și 2 orificii:
1. Peretele anterior este format din aponevroza mușchiului oblic extern și
inserțiile sale inferioare. Aponevroza se inseră, dinspre lateral spre medial,
pe:
1) Buza externă a crestei iliace
2) Spina iliacă antero-superioară
3) Ligamentul inghinal în porțiunea laterală
4) Fascia lata și fascia iliacă și împreună cu fibrele din ligamentul inghinal
formează arcul iliopectineu care se inseră pe eminența iliopectinee
180
5) Ligamentul inghinal în porțiunea sa medială

6) Ligamentul pectineal
7) Tuberculul pubic și pe creasta pubisului și formează ligamentul reflex
Coolles sau stâlpul posterior
8) Tuberculul pubic de aceeși parte și formează stâlpul lateral
9) Pubi și formează stâlpul medial
2. Peretele superior care este format de marginea inferioară a mușchiului
transvers abdominal și a mușchiului oblic intern. Fibrele mediale din acești
mușchi formează tendonul conjugat care, dacă este mai lung, participă și el la
formarea peretelui superior
3. Peretele inferior care este format de ligamentul inghinal și de ligamentul
lacunar Gimbernat
4. Peretele posterior care ete cel mai slab perete al canalului inghinal și este
format de fascia transversalis întărită de o serie de tendoane și ligamente.
34. Canalul inghinal – orificii, continut. Fosete inghinale

Orificiile canalului inghinal
1) Orificiul inghinal superficial: este situat supero-lateral de tuberculul pubic,
are formă ovală de 2,5/1,5 cm la bărbat și de 2/1 cm la femeie. Este delimitat
astfel:
• Supero-medial de stâlpul medial
• Infero-lateral de stâlpul lateral
• Medial, de tuberculul pubic
• Postero-medial, orificiul este întărit de stâlpul posterior
2) Orificul inghinal profund: se găsește la ½ distanței dintre spina iliacă antero-
superioară și simfiza pubiană. Are formă circulară și reprezintă locul unde
fascia transversalis se continuă cu fascia spermatică internă. Superior, este
delimitat de marginea inferioară a mușchiului transvers abdominal, iar
inferio-medial de marginea laterală a ligamentului interfoveolar.
Conținutul canalului inghinal:
- La bărbat: conține funiculul psermatic format din:
o Canalul deferent
o Artera deferențială, artera testiculară și artera cremasterică
o Plexul venos pampiniform, venele esticulară și epididimică
o Grupul venelor situate posterior de ductul deferent: venele
deferențiale și venele cremasterice
o Ramura genitală a nervului genitofemural
o Fibre nervoase simpatice și viscero-aferente
o Vasele limfatice
o Ligamentul peritoneo-vaginal situat posterior de artera testiculară și
anterior de ductul deferent.
- La femeie:
o Ligamentul rotund al uterului
o Ramura genitală a nervului genitofemural
o Vase limfatice
o Ramuri din artera epigastrică inferioară
181
Fosete inghinale
Peritoneul parietal anterior, subombilical, este ridicat de 3 formațiuni:
Uraca, care este un rest embrionar al canalului alantoidian și se întinde între
vârful vezicii urinare și ombilic
Ligamentele ombilicale mediale care se întind între marginea laterală a vezicii
urinare și ombilic. Provin din arterele ombilicale care după naștere se
obturează.
Vasele epigastrice inferioare
Aceste elemente determină 5 plici ombilicale:
O plică ombilicală mediană determinată de uracă
2 plici ombilicale mediale determinate de ligamentele ombilicale
2 plici ombilicale laterale determinate de vasele epigastrice inferioare
Între aceste plici se delimitează fosele inghinale:
1) Fosetele supravezicale- între plica ombilicală mediană și cele mediale. La
nivelul lor se produc herniile inghinale oblic interne
2) Fosetele inghinale mediale- între plica ombilicală medială și cea laterală. La
nivelul lor se produc herniile inghinale direct.
3) Fosetele inghinale laterale- situate lateral de plica ombilicală laterală. La
nivelul lor se produc herniile inghinale oblic externe.
35. Pelvisul osos – pelvimetrie interna și externa

Bazinul:
- este format din doua oase coxale:
• sacru
• cocis
- are forma de trunchi de con cu baza mare situata superior si baza mica inferior
- prezinta doua circumferinte (superioara si inferioara - ) si doua suprafete (exterioara
si interioara).
Circumferinta superioara (baza mare):
o este formata din: promontoriu si de baza sacrului, creasta iliaca, marginea
anterioara a coxalului si marginea superioara a simfizei pubiene.
o Diametrul bispinos (biiliac superior) uneste cele doua spine iliace antero-
superioare si este de 24 cm;
o Diametrul bicrest (transversal maxim) uneste cele doua puncte cele mai
indepartate ale crestei iliace si este de 28 cm.
Suprafata interna, prin linia terminala, separa bazinul intr-o parter superioara
(bazinul mare) si o parte inferioara (bazinul mic sau bazinul obstetrical).
Planul corespunzator liniilor terminale se numeste stramtoarea superioara a
bazinului.
La locul de iesire din bazinul mic se gaseste stramtoarea inferioara a bazinuui.
Procesul de masurare a diametrelor pelvisului osos se numeste pelvimetrie interna si

externa si are rolul de a stabili daca femeia gravida are un bazin normal ce ii permite o
nastere normala.
Pelvimetria interna se determina prin tuseul vagina, pelvimetria externa se masoara

cu ajutorul pelvimetrului (compas special).
182
Pelvimetria interna
1. Stramtoarea superioara a bazinului
Diametre antero-posterioare:
a) diametrul promonto-suprapubian sau conjugata anatomica - 11.5 cm;
b) diametrul promonto-retropubian sau conjugata vera – 10.5 cm (se mai numeste si
capul util – functie de el se stabileste daca se poate angaja capul fetal sau nu in
procesul nasterii; daca diametrul < 9 cm – bazinul este distocic si se impune nasterea
prin cezariana); se deduce din diametrul promontosubpubian (care poate fi masurat
prin tuseu vaginal) si se scade 1,5 cm
c) diametrul promonto-subpubian sau conjugata diagonalis – 12 cm.
Diametrele transverse:
- diametrul transvers mediu - se masoara la jumatatea distantei dintre promontoriu si

simfiza pubiana – 13 cm:
o diametrul transver maxim – diametrul cuprins intre prunctele cele mai
indepartate situate pe linia arcuata – 13.5 cm.
Diametrele oblice
- diametrul oblic – intre eminenta ileopectinee si articulatia sacroiliaca – 12.5 cm
- diametrele stramtorii mijlocii pelvisului care corespunde planului ce trece prin
spinele ischiatice; la acest niel sa masoara:
o diametrul antero-posterior (intre corpul vertebral S4-S5 si marginea
subpubiana) – 12 cm;
o diametrul transvers (intre spinele ischiadice) – 11 cm.
2. Stramtoarea inferioara a bazinului: are forma romboidala, delimitata:

- anterior: simfiza pubiana
- posterior: varful coccisului
- lateral: ligamentul sacrospinos, ligamentul sacrotuberos si tuberozitatile
ischiadice
Diametrul antero-posterior: cuprins intre varful coccisului si marginea subpubiana –
9 cm. La femeile gravide diametrul se mareste pana la 11.5 cm.
Diametrul transvers – intre tuberozitatile ischiadice – 12 cm
Diametrul oblic – intre ligamentul sacrotuberos si jumatatea ramurii ischiopubiene –
11 cm.
Planul stramtorii superioare formeaza cu planul orizontal un unghi de 60 grade, iar cel
al stramtorii inferioare formeaza cu acelasi plan un unghi de 10 grade. Axul pelvisului este linia
curva care uneste ambele stramtori si este paralele cu curba fetei anterioare a sacrului.
Pelvimetria externa
Diametrul antero-posterior sau conjugata externa (Baudeloque) – intre procesul
spinos al vertebrei L5 si fata externa a simfizei pubiene – 20 cm;
Diametrul bispinos – intre spinele iliace antero-posterioare – 24 cm;
Diametrul bicrest – intre prunctele cele mai indepartate ale crestelor iliace – 28 cm;
Diametrul bitrohanterian – intre trohanterele mari femurale – 32 cm;
Rombul lui Michaelis – arie de pe suprafata posterioara a bazinului delimitate:
- superior de procesul spinos al vertebrei L5
183
- inferior de varful coccisului

- lateral de spinele iliace postero-superioare stanga si dreapta
a) diametrul vertical - 11 cm
b) diametrul orizontal – 10 cm
Intersectia cu diametrul orizontal imparte diametrul vertical intr-un segment
superior de 4 cm si un segment inferior de 7 cm. Triunghiurile ce se formeaza trebie sa fie, in
mod normal, simetrice.
36. Perineul posterior. Definitie, descriere

Perineul posterior se mai numește și regiune anală și prezintă următoarea
stratigrafie:
• tegumentul: este mai gros la margini, unde se continuă cu tegumentul
regiunilor vecine. Este mai subțire în jururl orificiului anal iar la acest nivel
paniculul adipos este mai slab dezvoltat și în derm se prind fibre musculare
ale mușchiului sfincter anal extern și ale mușchiului ridicător anal. De
asemenea, paniculul adipos este mai dezvoltat în afara inelului anal și se
continuă cu grăsimea fosei ischiorectale
o formează pliuri radiare în jurul orifiului anal, iar la nivelul liniei
anocutanate se continuă cu mucoasa rectului
o este acoperit de păr și prezintă numeroase glande sudoripare și
sebacee
o pe linia mediană prezintă un rafeu longitudinal (rafeul penian)
• fascia superficială- se prezintă sub formă de travee conjunctive care
delimiteaă areole pline cu țesut adipos
o prin paniculul adipos și fascia superficială trec ramurile anale și
perineale superficial ale nervului rușinos, ramurile perineale ale
nervului femurocutanat posterior și nervii anococcigieni
• diafragma pelvină cuprinsă între cele 2 fascii ale sale, superioară și inferioară
• Fosa ischiorectală are forma unei prisme triugnhiulare delimitată astfel:
o supero-medial: fața inferioară a diafragmei pelvine acoperită de fascia ei
inferioară
o lateral: fața medială a mușchiului obturator intern, inferior de arcul
tendinos al ridicătorului anal, acoperit de fascia lui
o inferior: fascia superficială, panicul adipos și tegumentul
o Fosa ischiorectală este ocupată de țesut adipos denumit corpul adipos al
fosei ischiorectale și este traversat de:
mănunchiul vasculo-nervos rușinos intern (nervul rușinos, artera și
vena rușinoase interne). El se găsește aplicat pe peretele lateral al
fosei ischiorectale, imediat inferior de arcul tendinos al mușchiului
ridicător anal, învelit de o dedublare a fasciei ușchiului obturator
intern, numită canalul rușinos
nervii și vasele rectale inferioare
Fosa ischiorectală prezintă 2 prelungiri:
• una anterioară, spre loja profundă a perineului anterior, care se găsește
inferior de mușchiul ridicător anal și superior de diafragma urogenitală
184
• una posterioară, prin care țesutul adipos al fosei ischiorectale se continuă cu

țesutul adipos dintre mușchiul fesier mare și mușchii pelvitrohanterieni
La femeie, regiunea anală nu se deosebește de cea masculină decât prin faptul că
tegumentele nu sunt acoperite de păr, iar țesutul adipos este mai abundent atât la nivelul
paniculului adipos cât și în corpul adipos al fosei ischiorectale.
37. Muschiul ridicator anal

Mușchiul ridicător anal este componenta principală a diafragmei pelvine. Este
alcătuit dintr-un complex de 4 mușchi, care se deosebesc între ei prin origine, inserție și
acțiune.
1. Mușchiul iliococcigian
Origine: arcul tendinos al mușchiului ridicător anal (lateral și profund
de mușchiul pubococcigian), până pe fața medială a spinei ischiadice
Inserție: mușchiul are o direcție către inferior, medial și posterior și se
inseră pe ligamentul anococcogian și pe marginile laterale ale coccisul
Acțiune: ridică diafragma pelvină
2. Mușchiul pubococcigian
Origine: fața medială a ramurii inferioare a pubisului, superior și
lateral de marginea inferioară a simfizei și pe segmentul anterior al
arcului tendinos al ridicătorului anal
Inserție: fibrele au direcție oblic inferior, medial și posterior și se
inseră pe părțile laterale ale ultimelor 2 vertebre coccigiene, pe
ligamentul anococcigian și pe ligamentul sacro-coccigian anterior
Acțiune: ridică perineul posterior și comprimă astfel canalul anal,
jucând un rol de sfincter anal auxiliar
3. Mușchiul puborectal
Origine: fața internă a unghiului pubisului, supero-medial de marginea
medială a mușchiului pubococcigian. Câteva fibre pornesc de pe
ligamentul pubovezical
Inserție: fibrele sale acoperă parțial fața superioară a mușchiului
pubococcigian și se inseră pe peretele anterior și lateral al rectului.
- Fibrele superiore se alătură fibrelor musculare longitudinale
ale rectului și se inseră pe o membrană fibroasă situată între
rect și marginea medială a mușchiului ridicător anal. Pe părțile
laterale ale rectului această formațiune fibrotendinoasă are
forma unor arcade cu concavitatea orientată medial, numite
arcuri tendinoase care se inseră posterior pe ligamentul
anococcigian și anterior pe septul rectovezical( la bărbat) sau
septul rectovaginal (la femei) și pe centrul tendinos al
perineului.
- Celelalte fibre coboară împreună cu fibre din pătura
longitudinală a rectului prin grosimea peretelui canalului anal
până la nivelul tegumentului perineal, unde se inseră la nivelul
dermului (unele fibre străbat sfincterul anal extern, altele îl
străbat pe cel intern și altele străbat spațiul dintre cele 2
sfinctere anale)
185
Acțiune: în contracție bilaterală, ridică canalul anal și anusul

4. Mușchiul ridicător al prostatei (la bărbat) sau mușchiului pubovaginal (la
femei)
Origine: fașa endopelvină a ramurii inferioare a pubisului, inferior și
medial de marginea medială a mușchiului pubococcigian
Inserție: la bărbat- pe fascia de pe fașța laterală a prostatei, undele
fibre ajungând până în stratul musculo-conjunctiv al prostatei și se
mai inseră pe centrul tendinos al perineului. La femeie- pe marginea
laterală a vaginei, în partea ei superioară, pe septul recto-vezical și pe
centrul tendinos al perineului.
Acțiune: la bărbat trage anterior și superior prostata iar la femeie, prin
contracție bilaterală, este constrictor al vaginei
38. Perineul anterior la barbat. Definitie, descriere

Perineul anterior se mai numește și regiunea urogenitală a perienului. Ea se continuă
superior cu regiunea pubică , posterior cu regiunea anală, iar lateral cu trigonul femural
respectiv (drept sau stâng) de care este despărțită prin plicile genitofemurale.
Stratigrafie:
• Tegumentul- este subțire în partea anterioară, de unde se continuă cu
tegumentul regiunii pubiene, a penisului și a scrotului, iar lateral se continuă
cu tegumentul care acoperă trigonul femural. În partea posterioară este mai
gros și aderent de fascia superificială a penisului
• Paniculul adipos- este mai subțire în partea anterioară a regiunii și se termină
infeiror în potcoavă, în concavitatea căreia intră rădăcina penisului și scrotul
• Fascia superficială a perineului este dublă:
o Lama superficială este bogată în țesut adipos
o Lama profundă se continuă cu fascia profundă a penisului și formează
învelișul fascial al mușchilor superficiali ai perineului. Lama profundă
se inseră pe marginea inferioară a simfizei pubiene, pe marginile
inferioare ale ramurilor inferioare ale oaselor pubiene și pe ramurile
ischionale, până la tuberozitățile ischiadice.
Posterior de mușchiul transvers superficial al perineului, aderă
la marginea posterioară a fasciei inferioare a diafragmei
urogenitale, participând cu aceasta la formarea centrului
tendinos
Pe linia mediană aderă la rafeul pe care îl formează, anterior
de centrul tendinos, mușchii bulbospongioși
Paniculul adipos si fascia superficială sunt străbătute de ramuri arteriale superficiale
(provenite din arterele perineale și scrotale), de ramuri venoase superficiale (care drenează
sângele prin venele rușinoase în venele iliace interne) și de ramuri ale nervilor superficiali
(provenite din nervii perineali, scrotali și femurocutanat posterior).
• Planul musculofascial superficial (spațiul perineal superficial) este cuprins
între lama profundă a fasciei superficiale și fascia inferioară a diafragmei
urogenitale (membrana perineală). Acest spațiu este închis posterior de
rădăcina penisului, prin unirea celor 2 fascii, precum și la nivelul centrului
tendinos. Conține: rădăcina penisului, mușchii superficiali și formațiuni
vasculo-nervoase care îl străbat
186
• Planul musculafascial mijlociu este alcătuit de mușchii transverși profunzi ai

perineului (în partea posterioară a regiunii) și de mușchiul sfincter uretral
(anterior de mușchii transverși profunzi). Fața superficială a acestor mușchi
este tapetată de fascia inferioară a diafragmei urogenitale.
Marginea anterioară a fasciei inferioare a diafragmei urogenitale formează
ligamentul transvers al perineului care se inseră pe fața medială a ramurilor inferioare ale
oaselor pubiene, posterior de ligamentul arcuat al pubelui, cu care delimitează un orificiu
traversat de vena transversă profundă a penisului. Ligamentul transvers al perineului
prezintă orificii prin care trec arterele și nervii dorsali ai penisului.
Fascia inferioară a diafragmei urogenitale prezintă la 2-3 cm inferior de simfiza
pubiană, pe linia mediană, un orificiu prin care trece uretra membranoasă. De-o parte și de
alta a acestui orificiu se găsesc orificiile pentru canalele excretoare ale glandelor
bulbouretrale. Ea este străbătută de vasele și nervii care ajung la bulbul penian (ramuri din
vasele rușinoase interne și din nervul rușinos).
Fascia superficală a diafragmei urogenitale tapetează fața superioară a mușchilor din
planul profund și se continuă cu fascia prostatică, lateral de orificul pe unde este străbătută
de uretră. Anterior, ea ajunge la ligamentul transvers al perineului iar posterior se unește,
înapoia mușchiului transvers al perineului, cu fascia inferioară a diafragmei urogenitale.
• Spațiul profund al perineului este spațiul cuprins între cele 2 fascii, superioară
și inferioară ale diafragmei urogenitale. Conține uretra membranoasă,
glandele bulbouretrale, nervii și arterele ce ajung la bulbul penian, precum și
mușchii transvers profund și sfincter extern al uretrei.
• Planul musculofascial profund este reprezentat de partea anterioară a
diafragmei pelvine, adică de originile pe pubis ale mușchiului ridicător anal,
învelită în fasciile diafragmei pelvine. Între fața inferioară a diafragmei
pelvine și fascia superioară a diafragmei urogenitale, ajunge prelungirea
anterioară a fosei ischiorectale.
39. Perineul anterior la femeie. Definitie, descriere

Perineul anterior se mai numește și regiune urogenitală. Limitele regiunii ca și
regiunile vecine corespund cu cele ale regiunii urogenitale masculine: se continuă superior
cu regiunea pubică, posterior cu regiunea anală, iar lateral cu trigonul femural respectiv
(drept sau stâng) de care este despărțită prin plicile genitofemurale.
Deosebirea dintre perineul anterior feminin și cel masculin constă în faptul că
diafragma urogenitală feminină este traversată de uretră și posterior de ea de vagin, iar
bulbii vestibulari înconjoară de o parte și de alta orificiul vaginal. În partea anterioară se
suprapune vulva.
Stratigrafie:
• paniculul adipos- la femeie este mai abundent și împreună cu ramurile
superioare ale pubisului, care sunt mai proeminente, determină formarea
muntelui lui Venus
o în partea inferioară a regiunii pubiene se termină brusc la rădăcina
clitorisului și se continuă în părțile laterale ale labiilor mari cu
paniculul adipos perineal
• fascia superficială- o continuă pe cea a abdomenului. Vestibulul vaginal o
împarte în 2 jumătăți care învelesc de fiecare parte mușchii trigonului
ischiobulbar
187
• planul muscular superficial- este alcătuit din mușchii bulbospongioși,

ischiocavernoși și transverși superficiali ai perineului
• spațiul superficial al perineului- conține rădăcinile clitorisului, bulbii
vestibulari, triunghiurile ischiobulbare și musculatura planului superficial
• planul musculofascial mijlociu- este alcătuit din mușchii transverși profunzi ai
perineului și mușchiului sfincter extern al uretrei, acoperit superior de fascia
superioară a diafragmei urogenitale, iar inferior, de fascia inferioară a
diafragmei urogenitale
• spațiul perineal profund- este străbutut de vagin și uretră, conține glandele
vestibulare mari, cu canalele lor de excreție și este traversat de vasele și
nervii lor, care ajung pe fața lor profundă
• planul musculofascial profund- este format de părțile anterioare ale
mușchilor ridicători anali
Inferior de mușchiul ridicător anal și superior de diafragma urogenitală, pătrunde
prelungirea anterioară a fosei ischiorectale.
40. Fosa ischiorectala – situație, descriere, raporturi, prelungiri.

Implicatii clinice
Fosa ischiorectală are forma unei prisme triugnhiulare delimitată astfel:
o supero-medial: fața inferioară a diafragmei pelvine acoperită de fascia ei
inferioară
o lateral: fața medială a mușchiului obturator intern, inferior de arcul
tendinos al ridicaătorului anal, acoperit de fascia lui
o inferior: fascia superficială, panicul adipos și tegumentul
Fosa ischiorectală este ocupată de țesut adipos denumit corpul adipos al fosei
ischiorectale și este traversat de:
mănunchiul vasculo-nervos rușinos intern (nervul rușinos, artera și
vena rușinoase interne). El se găsește aplicat pe peretele lateral al
fosei ischiorectale, imediat inferior de arcul tendinos al mușchiului
ridicător anal, învelit de o dedublare a fasciei ușchiului obturator
intern, numită canalul rușinos
nervii și vasele rectale inferioare
Fosa ischiorectală prezintă 2 prelungiri:
• una anterioară, spre loja profundă a perineului anterior, care se găsește
inferior de mușchiul ridicător anal și superior de diafragma urogenitală
• una posterioară, prin care țesutul adipos al fosei ischiorectale se continuă cu
țesutul adipos dintre mușchiul fesier mare și mușchii pelvitrohanterieni.
188
BIBLIOGRAFIE
Curs –Dr. Nanea
„Embriologie medicala”- Langman
„Anatomia omului, splahnologia 2”- Victor Papilian
„Aparatul digestiv-lucrări practice”- G. Lupu
„Aparatul digestiv subdiafragmatic si splina”- Florin Mihail Filipoiu
„Aparatul urinar. Spatiul retroperitoneal”- Florin Mihail Filipoiu
„Aparatul genital”- G. Lupu
„Peretii trunchiului”- Viorel Ranga
„Tubul digestiv si glandele anexe”- Viorel Ranga
Cursuri histologie semestrul II
189

Subiecte Rezolvate Anato Anul 2 Semestrul 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiecte Rezolvate Anato Anul 2 Semestrul 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUBIECTE ANATOMIE ANUL

SEPTEMBER 10, 2017

38. Vena cava inferioara: limite, raporturi, afluenti................................................................................................................. 45

2. Intestinul anterior -limite, evolutie, derivate

3. Intestinul mijlociu –limite, evolutie, derivate

4. Intestinul posterior – limite, evolutie, derivate

Mezoul lui= radacina mezosigmoidului este ancorata de peretele posterior, fiind un

5. Dezvoltarea diafragmului – malformatii

Coborarea diafragmului tine cont de dezvoltarea trunchiului. Astfel, peretele

2. Hernia esofagiana : se datoreaza unui esofag scurt in care stomacul e partial

3. Hernia retrosternala: nedezvoltarea anterioara a diafragmului in care

4. Eventratia congenitala a diafragmului: se datoreaza lipsei congenitale de

5. Paralizia muschiului diafragm: poate fi congenitala prin nedezvoltarea

6.Dezvoltarea esofagului si a stomacului -malformatii.

7.Formarea bursei omentale si a marelui epiplon

Omentul mare este prelungirea ligamentului gastro-colic parand ca are insertie pe

8. Dezvoltarea duodenului si a pancreasului – malformatii

- Mezenterul comun cand DD isi pastreaza un mezou embrionar in continuarea

9. Dezvoltarea ficatului si cailor biliare - malformatii.

Venele viteline se gasesc de o parte si de alta a peretelui duodenal si vor suferi un

Anomalii de cai biliare

10. Hernia fiziologica – malformatii

- Hernierea paraombilicala = laparoschizis cu cordon ombilical ok cu mentiunea ca se

11. Formarea colonului si rectului –malformatii

Intre alantoida si intestinul terminal apare septul urorectal de natura mezanchimala.

12. Formarea cavitatilor seroase. Formarea si evolutia canalului

Cavitatea pericardica primitiva se formeaza din veziculele celomice cefalice de la

13. Caractere generale ale seroaselor. Implicatii clinice

14. Mezodermul intermediar. Pronefrosul

Ulterior, in luna a 4-a, involueaza, ramanand numai portiunea epigenitala participanta la

16. Metanefrosul si malformatii in dezvoltarea aparatului urinar

17. Ureterul bifid

17. Cloaca si evolutia sinusului urogenital

Concomitent cu septarea cloacei, se produce si divizarea sfincterului cloacal: partea

18. Stadiul indiferent in dezvoltarea cailor genitale

19. Dezvoltarea cailor genitale masculine si a prostatei –

20. Dezvoltarea cailor genitale feminine – malformatii

21. Stadiul indiferent in dezvoltarea gonadelor

22. Dezvoltarea testiculului.

23. Dezvoltarea ovarului.

24. Procesul de descensus al gonadelor- malformatii

25. Formarea organelor genitale externe -malformatii.

La nivelul varfului glandului o proliferare glandulara= placa glandulara patrunde in

26. Evolutia venelor viteline in dezvoltarea sistemului port

27. Formarea ligamentelor ficatului

28. Anastomoza porto – cava esofagiana. Implicatii clinice

Este reprezentata de anastomoza sistuata la nivelul mucoasei portiunii superioae a

29. Anastomoze porto – cave parietale. Vene porte accesorii.

In hipertensiunea portala, calibrul anastomozelor cu venele epigastrice creste dar

30. Anastomoza porto-cava rectala. Plexuri hemoroidale. Implicatii

31. Lanturile simpatice lombare si sacrale

Lantul simpatic paravertebral sacral

32. Spatiul retroperitoneal - delimitare, continut

33. Aorta abdominala - limite, raporturi, ramuri

Raporturile aortei sunt simple, fiind retroperitoneala, vine in raport cu organele

34. Arterele iliace comune si externe. Artera iliaca interna - limite,

Artera iliaca externa continua traseul iliacei comune de la bifurcatia sacro-iliaca

Vine in raport cu orificiul inghinal profund al canalului inghinal, facand o plica

35. Artera rusinoasa interna si nervul rusinos.

- Artera rectala inferioara, ce se distribuie portiunii anale a rectului si tegumentului

36. Plexul celiac si plexul aortic. Implicatii clinice

- Artera mezenterica superioara

37. Plexul hipogastric. Implicatii clinice