INSTITUTUL DE FORMARE CONTINUĂ

CATEDRA PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE

Program de studii PSIHOLOGIE

Elena DAVIDESCU Tatiana TINTIUC

PSIHOLOGIA STRESULUI ȘI ANXIETĂȚII

TEXTE DE PRELEGERI

CHIŞINĂU – 2021
 CUPRINS

INTRODUCERE.....................................................................................................3
I. STRESUL ÎN CONTEXTUL CERCETĂRILOR ACTUALE
1.1. Delimitarea conceptelor „stres” şi „stres psihic” ...........................................5
1.2. Teorii şi modelele explicative ale stadiilor stresului ....................................17
1.3. Tipuri şi forme de stres..................................................................................28
1.4. Factorii şi categorii de stresori .....................................................................30

II. METODE ŞI TEHNICI DE INTERVENŢIE ÎN REDUCEREA

STRESULUI
2.1. Instrumente de control mintal şi emoţional...................................................56
2.2. Specificul mecanismelor de coping............................................................. 66
2.3. Modalităţi de adaptare la situaţiile stresante.................................................73

III. METODE ŞI TEHNICI DE INTERVENŢIE ÎN PREVENIREA

STRESULUI
3.1. Strategii de prevenire a stresului .................................................................79
3.2. Activitatea psihologului în gestionare a stresului psihic a pacienţilor.........82
3.3. Dezvoltarea abilităţilor de autoprotejare în situaţii de stres.........................89

IV. PROBLEMA ANXIETĂŢII ÎN PSIHOLOGIE

4.1. Definirea conceptului de anxietate...............................................................96
4.2. Tipurile şi formele anxietăţii......................................................................115
4.3. Cercetări consacrate anxietăţii...................................................................119
4.4. Specificul anxietăţii la adolescenţi.............................................................127

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................134

2
 INTRODUCERE
Pe parcursul întregii vieţi majoritatea oamenilor se confruntă cu o mare
diversitate de factori de presiune, iar despre unii s-ar putea spune că se simt stimulaţi
şi dau maximum de randamente doar când se află „sub tensiune”, mai ales când au
de rezolvat fie probleme cotidiene sau profesionale. Dar, din momentul în care
încetăm să facem faţă în mod adecvat tensiunii, simptomele de stres vor începe să-
şi facă apariţia. În contextul unui ritm de viaţă alert care solicită extrem de mult
organismul, fără acordarea timpului necesar pentru refacere, populaţia activă se
confruntă cu o serie de situaţii în care se ajunge la depăşirea capacităţii de adaptare
şi la dezvoltarea unei palete largi de patologii. Deşi este un fenomen cunoscut, în
ultimii ani, cercetarea stresului a căpătat o importanţă sporită. Aceasta este
determinată de modificările survenite în condiţiile de muncă şi de viaţă ale
oamenilor în urma revoluţiei tehnico-ştiinţifice, modernizării accelerate ale
societăţii, schimbării rapide a tehnologiilor, reorganizării frecvente a unităţilor
productive şi sociale, dispariţiei şi apariţiei de noi activităţi profesionale, creşterii
consumului şi abuzului de droguri, creşterii numărului crimelor etc.
Stresul este o experienţă emoţională negativă, însoţită de schimbări
psihologice, biochimice şi comportamentale destinate reducerii sau adaptării la
stresor, fie prin manipularea situaţiei pentru a modifica stresorul, fie prin
reducerea, aplanarea efectelor. În ciuda unor asemănări în ceea ce priveşte
experienţa stresului, nu toată lumea percepe acelaşi eveniment ca fiind stresant.
Faptul că stresul există, că este o realitate poate determina perceperea lui ca un
proces psihologic. Aceasta înseamnă că evenimentele sînt stresante mai ales atunci
cînd sînt privite ca atare şi nu altfel. Se consideră că întreaga lume este într-o stare
de stres, datorită creşterii tensiunilor din viaţa internaţională, crizei de energie,
pericolul războiului nuclear, poluării etc. În ţara noastră, pe lîngă aceşti factori care
au un caracter universal, se adaugă cei caracteristici situaţiei de tranziţie.
Manifestarea acestor factori solicită eforturi suplimentare de adaptare a
organismului uman.

3
 Anxietatea este una dintre cele mai frecvente tulburări prezente în rândul
copiilor, dar mai ales al adolescenţilor, fapt demonstrat de creşterea procentului de
persoane diagnosticate cu o asemenea tulburare de la 14,7% pentru copiii cu vârsta
de 11-12 ani, la 22% pentru adolescenţii de 16-17 ani.
Anxietatea reprezintă o emoţie negativă frecvent trăită în societatea
contemporană, în condiţiile intensificării preocupărilor pentru competiţie şi
afirmarea sinelui. Potrivit „Dicţionarului de Psihologie”, autor Ş. Ursula,
anxietatea poate fi definită ca „o stare afectivă difuză, vagă, de nelinişte, tensiune,
teamă, îngrijorare nemotivată, fără obiect, inconfortabilă din punct de vedere
psihologic”.
Mediul şcolar reprezintă un spaţiu social în care actorii îşi joacă rolurile expe-
rimentând cele mai variate trăiri emoţionale. în limbajul cotidian, când se vorbeşte
despre emoţiile elevilor, referirile se fac adesea la disconfortul trăit în situaţiile
evaluative, la teama de examinare. De asemenea, multe dintre studiile care au analizat
emoţiile în context educaţional s-au centrat asupra aceleiaşi stări afective,
neglijându-se alte trăiri ale elevilor cu rol în reglarea proceselor cognitive,
motivaţionale şi sociale.
Anxietatea reprezintă un concept care trebuie delimitat de altele apropiate din
domeniul psihologiei, cum ar fi: anxietatea ca trăsătură, teama de evaluare negativă
sau teama de a nu fi umilit în situaţiile de evaluare socială. Generată de contextul
evaluativ academic, această emoţie a fost definită ca un răspuns emoţional şi
comportamental la anticiparea unui posibil eşec şi apare atunci când elevul crede că
cerinţele testării depăşesc capacităţile sale intelectuale, motivaţionale sau sociale.
Teama de testare a fost pusă în relaţie cu conceptele de anxietate ca stare şi ca
trăsătură, fiind considerată „o manifestare a trăsăturii anxioase într-o situaţie
specifică”.

4
 I. STRESUL ÎN CONTEXTUL CERCETĂRILOR ACTUALE
1.1. Delimitarea conceptelor: „stres” şi „stres psihic”
Cuvântul stress, folosit în mod frecvent în engleza colocvială, nu coincide
cu accepţiunea ştiinţifică ce îi este atribuită, în momentul de faţă, în domeniul
biologiei, medicinii, psihologiei etc. Din punct de vedere etimologic, stress provine
din latinescul strângere, „a constrânge”, şi are o utilizare extrem de variată în limba
engleză. Ca substantiv, poate fi utilizat cu sensuri diferite - forţă, solicitare, sarcină
(mecanică), importanţă, accent (lingv.), iar ca verb poate avea accepţiuni ca a
insista, a sublinia, a solicita (tehnic), a accentua (lingv.).
Cuvîntul stress a fost introdus în arealul terminologiei ştiinţifice prin
cercetările de fizică şi cele de rezistenţă a materialelor. Stresul nu este un concept
vag, ci este un fenomen biologic şi medical ce poate fi clar definit, ale cărui
mecanisme pot fi obiectivate şi care a fost studiat ştiinţific încă de la începutul
secolul XX.1
Cel care a lansat în limbajul medical cuvîntul stres a fost Walter Bradford
Cannon, profesor din Harvard University. Iniţial, W. Bradford l-a folosit în sens
strict fiziologic (1914), pentru ca în 1928 să adauge conceptului şi un sens
psihologic, prin menţionarea rolului pe care factorii emoţionali îl au în declanşarea
şi evoluţia bolilor. Ulterior, el a mai demonstrat şi legătura directă dintre reacţiile
fiziologice şi comportamentele, în cazul apariţiei unor posibile situaţii de pericol
(vital). Pe de altă parte, în 1934 Paul-Marie Reilly a descris sindromul reactiv
general care apare ca un răspuns la orice agresiune şi este legat de sistemul nervos
vegetativ, pe care 1-a denumit „sindromul de iritaţie”.
Cuvîntul de provenienţă engleză „stress” desemnează o serie ele substantive
înrudite - ca înţeles dar cu nuanţe ce pot diversifica sensul: încordare, presiune,
povară, fon., efort, solicitare, tensiune, constrîngere.
Lui Hans Selye i se datorează introducerea acestui cuvînt în limbajul
medical de unde fost rapid preluat in limbajul curent în mai toate ţările lumii, fapt

1
Iamandescu I.-B. Stresul psihic: din perspectiva psihologica si psihosomatica. Bucureşti: Editura Infomedica, 2002

5
pentru care şi noi îl folosim intenţionat în varianta ortografică actuală, cu un singur
„s” final, deoarece pe lîngă pătrunderea acestui termen în limba română - el a
început să aibă şi derivate adjectivale (stresant), substantivate (stresor), verbale (a
stresa) etc.1
Hans Selye a utilizat acest termen spre a desemna o acţiune externă de
suprasolicitare exercitată asupra organismului de un evantai larg de agenţi cauzali
fizici (traumatisme, arsuri), chimici, biologici (infecţii), psihici etc. capabili să
producă un ansamblu de modificări morfo-funcţionale, în special endocrine
(hipofizo - suprarenale). În cazul unei acţiuni intense şi de lungă durată a agentului
stresor aceste modificări îmbracă forma a ceea ce Selye a numit încă în anul 1936
„sindromul general de adaptare” care cuprinde totalitatea mecanismelor
nespecifice (considerate astfel tocmai, pentru că ele apar la oricare dintre agenţii
menţionaţi), capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului
în faţa agresiunii care-i ameninţă integritatea.
Stresul reprezintă o reacţie personală şi subiectivă la tensiune, deci depinde de
percepţia fiecărui individ, atît asupra dimensiunii problemei cu care se confruntă,
cît şi a capacităţii personale de a-i face faţă. Simptomele imediate de stres se pot
manifesta sub formă de: indigestie, ameţeli, dureri de cap, dureri de spate, pierderea
poftei de mîncare, insomnii şi iritabilitate sporită. în timp, printre simptoame se pot
număra: boli ale sistemului cardiovascular, ulcer gastric, depresii nervoase şi alte
îmbolnăviri grave. Simptomele de stres, indiferent dacă sunt declanşate de probleme
profesionale sau familiale/sociale, vor conduce în final la reducerea performanţei de
muncă, la pierderea motivaţiei şi la creşterea absenteismului2.
În vocabularul curent termenul de „stres” este utilizat cu sensul de neplăcere,
iritare, perturbare. O situaţie considerată stresantă este consecvent evitată. Se pare
însă că stresul este sinonim cu însăşi condiţia vieţii, de vreme ce, aşa cum
demonstrează cercetătorii stresului, nu numai necazurile dar şi bucuriile ne

1
Cocoara M. Stresul. Definire, manifestare, prevenire, Bucureşti: Ed. Crisserv, Medias, 2005

2
Cungi C. Cum putem scăpa de stres, Iaşi: Editura Polirom, 2003

6
stresează, nu numai prezenţa dar şi absenţa stimulărilor, nu numai durerea ci şi
plăcerea, nu numai plînsul dar şi rîsul. În general, prin stres se înţelege acea stare a
organismului caracterizată printr-o tensiune cu variate grade de intensitate, printr-o
mobilizare a resurselor organismului, care trebuie să se adapteze unei situaţii
problematice.
Stresul, ca stare specială a organismului, poate fi provocat de o gamă largă
de factori: stimuli fizici sau emoţii puternice (pozitive sau negative), situaţiile
conflictuale dintre indivizi, ameninţarea statutului social, incertitudinea în privinţa
viitorului, miza mare a unor evenimente etc. Dar această stare depinde la rîndul ei
de particularităţile fiecăruia. Astfel, chiar şi în cazul unei catastrofe sau calamităţi
naturale, oamenii au reacţii extrem de variate: unii intră în panică şi au un
comportament care îi pune în pericol sau care periclitează existenţa altor persoane,
alţii se stăpînesc, acţionează cu calm şi eficienţă reuşind să facă faţă cu bine
situaţiei. Unii îşi dezorganizează conduita fie şi numai datorită anticipării
catastrofice a evenimentelor viitoare, alţii se comportă în mod echilibrat chiar în
„toiul luptei”. Deci stresul are o dublă determinare: una din partea stimulului, alta
din partea individului care interpretează situaţia. Asta înseamnă că avem o mare
influenţă asupra propriilor stări de stres, atît în bine cît şi în rău. De aici şi
importanţa pregătirii psihologice.
Începînd cu anul 1936, conceptul de stress a fost dezvoltat şi popularizat în
mediile ştiinţifice şi medicale din lumea întreagă de către fiziologul canadian Hans
Selye. Încă din vremea cînd era student în medicină la Universitatea din Praga,
Selye a fost surprins de sindromul general al maladiei, sindrom descris la pacienţii
afectaţi de boli infecţioase, prezentînd toţi aceeaşi simptomatologie, însă fără vre-
un simptom specific. Selye deduce din aceasta că trebuie să fie vorba despre un
răspuns nespecific al organismului la boală. Tot în anul 1936, Selye descrie
„sindromul general de adaptare” (SGA) ca fiind efortul făcut de organism pentru
a răspunde solicitărilor mediului. Orice eveniment care atrage după sine adaptare,
reglări, schimbări sau cheltuirea resurselor poate deveni stresant. Evenimentele
care nu-şi găsesc rezolvare sînt mai stresante decît cele pe care le putem rezolva.

7
 Definirea stresului este îngreunată de faptul că această noţiune cunoaşte
numeroase accepţiuni. J.B.Stora le-a menţionat:
 stresul, în sensul său activ, este o forţă care produce o tensiune: este vorba de un
stimul extern, fie fizic (zgomot, căldură, frig), fie psihologic (necaz, tristeţe);
 stresul este înţeles ca rezultatul acţiunii exercitate de un stresor, agent fizic
sau psihologic sau social, asupra sănătăţii unei persoane (consecinţele biologice,
mentale şi psihice ale acţiunii acestui agent asupra sănătăţii persoanei);
 stresul este concomitent agentul stresor şi rezultatul acestei acţiuni, în
diversele sale dimensiuni particulare; această semnificaţie este reţinută în
numeroase lucrări apărute după Hans Selye;
 stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecinţele somatice, ci
ca apărare a funcţionării psihicului faţă de stimulările senzoriale şi motrice1.
În cazul în care accentul este pus pe starea organismului, pe reacţiile
acestuia la agenţii stresori, se au în vedere răspunsurile emoţionale în exces. Aceste
răspunsuri emoţionale sunt exprimate vizibil în comportamentul individului, în
limbaj, activitatea motorie, precum şi în devierea diferitelor constante psihologice
sau fiziologice. În faza de început a cercetărilor sale, H.Selye a fost tentat să
definească stresul ca fiind gradul de uzură şi suferinţă a organismului provocat de
modul de funcţionare sau de leziuni. Preluînd ideile lui Hipocrate care considera că
boala nu este numai suferinţă, ci şi uzură, vătămare, efortul pentru a reveni la
starea normală, Selye descoperă mecanismele de adaptare a organismului la
acţiunea agenţilor stresori identificând astfel reacţiile de apărare ale organismului,
şi anume sindromul general de adaptare.
Încercînd o analogie cu o corabie cu pînze, navigînd liniştită în bătaia
vântului, stresul, în genere, poate fi comparat cu situaţia în care tăria sporită brusc
şi persistenţa vîrstei lui poate doborî catargul sau mătura obiectele ori chiar
oamenii de pe punte cînd acestea sunt mai puţin rezistente sau nepregătite pentru
această situaţie - şi, tot acel vînt, poate purta corabia mai departe, fără pierderi şi

1
Golu M. Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2005

8
cu viteză sporită, în caz de trecere cu succes printr-o astfel de împrejurare
neprielnică. Nu trebuie uitat că la o nouă situaţie de acest fel, catargul slăbit de
şocul anterior poate ceda, aşadar episodul anterior poate lăsa un grad de uzură ce
poate fi sau nu înlăturat la timp.
Stresul reprezintă un aspect normal şi necesar al vieţii, aspect de care omul
nu poate scăpa. Un anumit volum de stres este necesar pentru supravieţuire.
Stresul se poate concretiza în diminuarea normalităţii funcţiilor sau chiar în
apariţia bolilor, dar poate ajuta persoana aflată într-o stare de pericol şi contribuie
la accentuarea achiziţiilor. Stresul poate genera un discomfort temporar şi, de
asemenea, poate induce consecinţe pe termen lung. Stresul intens şi prelungit
poate altera starea de sănătate a unui individ cît şi bunăstarea acestuia, provocînd
reacţii funcţionale şi organice. Reacţiile organice pot merge până la boli grave ca:
boli endocrine (diabet zaharat, disfuncţii tiroidiene), boli cardiovasculare
(hipertensiune arterială, infarct miocardic), boli digestive, boli ale sistemului
imunitar, boli psihice etc. Reacţiile funcţionale ca: migrene, tulburări digestive
diverse, manifestări cutanate, pot afecta calitatea vieţii individului. Practic, stresul
afectează întregul organism. Şi, în afară de simptoamele funcţionale sau organice,
stresul şi consecinţele sale - iritabilitate, anxietate, depresie - provoacă adesea
probleme relaţionale, în familie sau la serviciu1.
Stresul poate genera chiar conflicte importante care, la râîndul lor, agravează
situaţia: stresul generează stres. Stresul „de zi cu zi” poate fi cauzat de aşa-numiţii
factori de stres cronici, cum ar fi alimentaţia haotică, suprasolicitarea profesională,
spiritul de competiţie sau ambianţa de muncă neplăcută. În acest caz, starea de
tensiune în care trăieşte persoana devine permanentă sau foarte frecventă. Aceasta
duce progresiv la epuizare. În acest context se încadrează ritmul de viaţă - orele de
sculare şi de culcare, lucrul în ture, schimbările frecvente de orar.
Sindromul general de adaptare, în forma sa completă de exprimare, constă
din trei stadii - reacţia de alarmă, stadiul de rezistenţă şi stadiul de epuizare. Cu

1
Cristea D. Tratat de psihologie socială, Iaşi: Editura Pro Transilvania, 2000

9
toate acestea, nu este necesar să se dezvolte absolut toate cele trei stadii ca să
putem vorbi de SGA. Doar stresul cel mai sever duce rapid la stadiul de epuizare şi
deces. Majoritatea solicitărilor fizice sau mentale, infecţiile şi alţi stresori ce
acţionează asupra organismului o perioadă limitată de timp generează doar
modificările corespunzând primelor două stadii.
În mod normal, în cursul vieţii noastre trecem prin aceste prime două stadii
de nenumărate ori, altfel nu am putea să ne adaptăm la toate activităţile şi
solicitările ce ţin de existenţa umană. Chiar şi stadiul de epuizare nu este
întotdeauna ireversibil şi complet, atât timp cât afectează doar părţi ale
organismului.
O gamă largă de tipuri de stresori, atît fizici, cît şi psihici, generează o suită
previzibilă de răspunsuri, denumite sindromul general de adaptare (SGA). O parte
a acestui sindrom este reprezentată de activarea sistemului nervos simpatic (SNS),
cunoscută ca reacţie de „fugă sau luptă”, ale cărui aspecte esenţiale au fost descrise
de W. Bradford Cannon (1915, 1927). SNS generează creşterea frecvenţei cardiace
şi respiratorii, mobilizarea glucozei sanguine, dilatarea arterelor cardiace,
pulmonare şi din muşchii striaţi, golirea vezicii urinare, creşterea acuităţii
senzoriale şi scăderea fluxului sanguin şi a consumului energetic prin digestie şi
reproducere. SNS se activează prin două mecanisme: rapid, mediat de neuronii
noradrenergici, şi lent, mediat prin secreţia de adrenalină din medulosuprarenale1.
Pentru Selye, reacţia la stres este nucleul adaptării însăşi: „În timp ce stresul
se reflectă în suma tuturor modificărilor nespecifice generate de expunerea
continuă la un stresor, în dezvoltarea lor în timp, sindromul general de adaptare
încorporează toate aceste modificări nespecifice determinate de expunerea
continuă la un stresor, aşa cum apar ele. Astfel, SGA poate fi definit drept
manifestarea stresului, în dezvoltarea sa în timp, la nivelul organismului ca întreg.
Majoritatea activităţilor specific umane traversează trei etape analoage etapelor
SGA: mai întâi, trebuie să intrăm în ritm, apoi devenim destul de buni, iar în final

1
Brumă S.-P. Psihologia sănătăţii, Piteşti: Editura Paralela 45, 2005

10
obosim şi ne pierdem eficienţa dobândită. Această evoluţie trifazică a adaptării
este, de asemenea, destul de caracteristică tuturor funcţiilor organismului”.
Către o circumscriere a conceptului de stres, c onceptului i s-au formulat
atîtea definiţii confuze, încît ar fi util să departajăm clar stresul de alte noţiuni din
fiziologie, psihologie etc.
Aşadar, ce nu este stresul, conform lui Hans Selye:
 Stresul nu este tensiune nervoasă. Reacţii la stres apar la animale şi chiar la
plante, care nu au sistem nervos. Manifestările generale ale reacţiei de alarmă
pot fi induse prin lezarea unui membru denervat. Stresul poate fi produs la
pacienţi inconştienţi aflaţi sub anestezie profundă, şi chiar în culturi celulare.
 Stresul nu este o descărcare acută de hormoni suprarenalieni. O descărcare de
adrenalină se observă frecvent în stresul acut ce afectează întreg organismul, dar
nu joacă nici un rol în afecţiuni inflamatorii generalizate (artrită, tuberculoză),
deşi acestea pot genera un stres considerabil. De asemenea, descărcările de adre-
nalină nu joacă nici un rol în reacţiile de „stres local”, limitate la regiunile
corpului lezate în mod direct.
 Stresul nu este fenomenul ce generează secreţia de hormoni cortico-
suprarenalieni. ACTH poate genera descărcarea acestor hormoni în absenţa
oricărei dovezi de stres.
 Stresul nu este exclusiv rezultatul nespecific al unei leziuni. Activităţi obişnuite
şi chiar plăcute - un meci de tenis, un sărut - pot genera stres considerabil în
absenţa oricărei leziuni obiectivabile.
 Stresul nu este devierea de la homeostazia organismului. Orice funcţie biologică
- percepţia sunetelor, a luminii, contracţia musculară - generează o deviere
semnificativă de la starea de repaos a organelor active, asociată cu o oarecare
solicitare locală, de creştere a activităţii vitale, dar aceasta poate cauza doar
„stres local”, care nu este, implicit, direct proporţional cu intensitatea activităţii
respective.
 Stresul nu este fenomenul ce generează reacţia de alarmă. Această reacţie este
generată de stresor, nu de stres.
11
 Stresul nu este identic cu reacţia de alarmă sau cu GAS, ca întreg. Acestea din
urmă se caracterizează prin anumite modificări măsurabile generate de stres, la
nivel de organe şi ţesuturi.
 Stresul nu este o reacţie nespecifică. Tiparul reacţiei de stres este foarte specific
- afectează anumite organe (suprarenalele, timusul, tractul gastrointestinal) într-o
manieră înalt selectivă.
 Stresul nu este o reacţie la un factor specific. Reacţia de stres poate fi generată
de orice agent stresor.
 Stresul nu este în mod necesar indezirabil. Depinde de modalitatea de abordare.
Stresul eşecului, al umilinţei, cel infecţios sunt nocive, dar cel al muncii
antrenante, creative, de succes este benefic. Reacţia de stres, ca orice consum
energetic, poate avea consecinţe pozitive sau negative.
 Stresul nu poate fi şi nici nu trebuie evitat. Toţi trăim şi experimentăm un
anumit nivel de stres. Chiar şi cînd dormim, inima trebuie să continue să bată,
plămânii să respire, chiar şi creierul funcţionează sub forma viselor. Stresul
poate fi evitat doar murind. Afirmaţia „E stresat” este la fel de fără sens ca şi
„Are temperatură”. De fapt, prin aceste expresii ne referim la excesul de stres
sau la creşterea temperaturii corporale1.
Selye scrie: „luptă pentru obiectivul cel mai înalt pe care îl poţi atinge, dar
nu opune rezistenţă în zadar” şi „constructorul celei mai bune maşini de curse nu
este în mod obligatoriu şi cel mai bun şofer”.
Definiţiile stresului poartă amprenta diferitelor abordări ale acestui concept,
în funcţie de perspectiva disciplinei ştiinţifice din care s-a făcut abordarea. Astfel,
vom avea:
 definiţii pe criterii fiziologice, care, pe baza cercetărilor clinice şi de laborator,
afirmă că stresul este un răspuns al organismului la stimulii exteriori;
 definiţii pe criterii psihologice, care postulează că stresul ar rezulta din
perceperea de către individ a unei stări de efort de adaptare, prin necesarul de
1
Aniţei M. Introducere în psihologia experimentală, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, 2000

12
 reorientare faţă de solicitarea nou-apărută (stresul apare ca o discrepanţă
percepută, subiectiv, între solicitare şi autoevaluarea capacităţilor proprii,
conform lui M. Miclea);
 definiţii pe criterii sociologice, care atribuie cauzalitatea stresului
caracteristicilor agenţilor stresori din mediu.
Stresul este un răspuns specific pe care îl elaborează organismul la oricare
dintre solicitările nespecifice. Stresul nu este impus doar de solicitări externe; el
poate fi generat şi din interior de către speranţe, aspiraţii, temeri şi credinţe.
Definiţia aceasta este în esenţa sa operaţională - exprimă ce trebuie făcut pentru a
genera şi recunoaşte stresul. O stare poate fi recunoscută numai prin manifestările
sale; trebuie să observi o multitudine de fiinţe expuse unei multitudini de agenţi
înainte de a recunoaşte stresul ca atare. Schimbările induse doar de un anumit
agent trebuie excluse; dacă iei ce rămâne - ceea ce este indus de mulţi agenţi - ai
descoperit stresul în esenţa sa.
În termeni comuni, stresul este răspunsul nespecific al organismului la orice
solicitare cauzată sau generatoare de stări plăcute sau neplăcute. Stresul ca atare
este atotcuprinzător, încorporînd aspecte atît pozitive, cît şi negative.
Noţiunea de stres, în accepţia Ph. Jeammet cea mai largă, cuprinde orice
agresiune asupra organismului, de origine externă sau internă, care întrerupe
echilibrul homeostatic. Această acţiune poate fi fizică, sub forma stimulilor
nonreceptivi (temperatură, zgomot) sau a agenţilor traumatizanţi, infecţioşi sau
toxici. Ea poate viza nivelurile cele mai înalte ale integrării senzoriale şi cognitive,
perturbarea atingînd în acest caz sistemul de relaţie al subiectului cu mediul său1.
Dicţionarul de psihologie, coordonat de Norbert Sillamy, defineşte stresul ca
„stare în care se găseşte un organism ameninţat de dezechilibru sub acțiunea unor
agenți sau condiţii care pun în pericol mecanismele sale homeostatice”.
Pentru fiziologi stresul desemnează tulburarea structurii sau sistemului de
funcţionare a ţesutului, ca rezultat al acţiunii stimulilor nocivi (cum ar fi: căldura

1
Caluschi M. Probleme de psihologie socială, Iaşi: Ed. Cantes, 2001

13
excesivă, gerul, microorganismele etc.). Enciclopedia de psihosociologie,
coordonată de Septimiu Chelcea și Petru Iluţ, defineşte stresul în termeni de reacție
- „Stresul este o reacţie a individului la situaţiile sau evenimentele cărei strică sau
amenință să-i strice echilibrul fiziologic sau psihologic, o stare fiziologică sau
psihologică neplăcută ca răspuns la un stresor (persoană, situație, eveniment din
mediul înconjurător)”1.
Golu, M. (1981) caracterizează stresul ca: „stare de tensiune, disconfort,
încordare, determinată de agenţii afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare
sau de reprimare a unor motivaţii, de dificultate sau imposibilitate a rezolvării unor
probleme”2.
Indiferent de situaţie, atunci cînd solicitarea depăşeşte resursele de adaptare
ale organismului, persoana se simte copleşită şi recunoaşte că nu are suficiente
resurse pentru a depăşi situaţia stresantă. în general, echilibrul rezultat din
interacţiunea a patru componente -solicitări exterioare, nevoi şi valori interioare,
resurse proprii de coping, resurse de sprijin extern - determină şi stabileşte dacă o
anumită situaţie va fi stresantă sau nu.
Richard Lazarus a iniţiat o altă concepţie despre stres - în cadrul teoriei
tranzacţionale - pe care a emis-o în anul 1966 şi a dezvoltat-o de-a lungul a trei
decenii. Lazarus a considerat stresul ca fiind o tranzacţie dinamică între agentul
stresor şi resursele de care dispune individul în acel moment. Această teorie
(Lazarus, 1966) se bazează pe patru concepte:
 interacţiunea (tranzacţia) este văzută ca relaţia bidirecţională dintre persoană şi
mediu, în vederea menţinerii unui echilibru între presiunile şi cerinţele
mediului, pe de o parte, şi ierarhia scopurilor individuale, pe de alta;
 sistemul cognitiv este mediatorul permanent al evaluării situaţiei şi a resurselor
individului de a face faţă acesteia;

1
Derevenco P. Stresul în sănătate şi boală, Cluj-Napoca: Ed.Dacia,1992

2
Moscovici S. Psihologia socială a relaţiilor cu ceilalţi, Iaşi: Polirom, 1998

14
 evaluarea presupune monitorizarea informaţiilor obţinute din mediu şi
atribuirea de semnificaţii personale informaţiilor astfel obţinute;
 copingul cognitiv este considerat strategia fundamentală în vederea adaptării la
stres.
Odată ce o situaţie a fost considerată solicitantă sau frustrantă, va antrena un
răspuns psihologic comprehensiv care are componente cognitive, emoţionale,
somatice şi comportamentale. Astfel, definiţia stresului este extrem de complexă,
ea depinzând de răspunsul individual al fiecărei persoane la infinitatea de
întâmplări/evenimente potenţiale cu care se poate întîlni în decursul vieţii.
Unii consideră că starea ideală a organismului este absenţa stresului, ceea ce
contrazice tot ceea ce ştim despre condiţiile naturale de viaţă şi logica
experienţelor de adaptare la mediul natural şi social. Selye însuşi a precizat că
există o delimitare esenţială, adeseori trecută cu vederea, în privinţa stresului.
Există stres negativ - distres - ce poate afecta funcţionarea ulterioară a subiectului,
şi stres pozitiv - eustres - care generează coping eficient şi ameliorează pe termen
lung funcţionarea organismului. Din păcate, pentru simplitatea abordării, aceasta
nu este o delimitare categorială şi nu e întotdeauna clar unde se află linia de
demarcaţie. Însă este clar faptul că fiinţele umane manifestă diverse grade de
rezilienţă, chiar în faţa celor mai severe tipuri de stres. Atît în dinamica eustresului,
cît şi în cea a distresului, organismul trece prin aproximativ aceleaşi răspunsuri
nespecifice de adaptare la diverşii stresori (pozitivi sau negativi) ce acţionează
asupra sa.
Stresul psihic, programul de viaţă total dezechilibrat cu o alimentaţie
deficitară calitativ, de cele mai multe ori, stau la baza majorităţii condiţiilor
patologice cu care se confruntă omul modern. S-au evidenţiat multiple forme ale
stresului. Ca exemplu: stresul în perioada copilăriei, stresul la adolescenţi, la
persoanele vîrstnice, stresul marital, familial, financiar etc1.

1
Iamandescu I.-B. Stresul psihic: din perspectiva psihologica si psihosomatica. Bucureşti: Editura Infomedica, 2002

15
 În condiţiile vieţii actuale, una dintre cele mai importante faţete ale stresului
este stresul cotidian. Acesta poate fi definit ca fiind rezultatul cel mai dăunător,
fizic şi psihic, ce se produce cînd cerinţele postului nu se potrivesc cu resursele,
capacităţile şi nevoile angajatului. Conform unor puncte de vedere, diferenţele
între caracteristicile individuale ca personalitate şi stilul de rezolvare a problemelor
sunt cele mai importante în prezicerea căror condiţii de muncă vor deveni factori
de stres, cu alte cuvinte problema apare din cauza faptului ca ceea ce este stresant
pentru o persoana poate sa nu fie o problema pentru alta persoana.
O definiţie mai amplă care desemnează principalii agenţi stresori, este cea
dată de M.Golu. Stresul psihic reprezintă „o stare de tensiune, încordare şi
discomfort determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare
sau reprimare a unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea
sau imposibilitatea rezolvării unei probleme”. Am putea completa această definiţie
cu faptul că şi agenţii fizici (zgomotul, de exemplu), chimici sau biologici (boala,
înregistrată ca stres, nu din perspectiva conştientizării ei de către bolnav ci prin
reflexele aferente viscero-corticele) pot să producă un stres psihic. De aceea
considerăm că S.P. are un caracter primar, când el este rezultatul unei agresiuni în
sfera psihicului (conflicte şi suprasolicitări psihice induse de stimuli verbali dar şi
realizate prin concentrarea atenţiei cu evaluarea sau persistenţa unor imagini,
sentimente etc.) şi un caracter secundar care de fapt este o reacţie de însoţire ori
chiar de conştientizare a unui stres fizic biologic etc. căruia i se acordă o
semnificaţie de ameninţare sau de altă natură.
O definiţie care surprinde esenţa stresului în general este cea dată de un
reputat psiholog, Pichot, care îl consideră drept o agresiune exercitată asupra
organismului de o multitudine de agenţi, de la şocul electric sau imersia bruscă în
apă rece şi până la şocul emoţional sau frustrarea acută.

16
 1.2. Teorii şi modelele explicative ale stadiilor stresului
Stresul psihic este descris sub forma unor reacţii psihice (aici fiind incluse şi
consecinţele somatice), declanşate de agenţi stresori care acţionează intens,
surprinzător, intempestiv sau, dimpotrivă, persistent şi frecvent, avînd deseori un
caracter simbolic de „ameninţare” (perceput sau anticipat ca atare de subiect).
Agenţii stresori psihici sunt, în general, stimuli verbali şi prezintă o
semnificaţie importantă pentru subiect. Caracteristicile acestor agenţi psihici sunt:
caracterul potenţial de a produce stres psihic, în funcţie de „dispoziţia de moment”
a subiectului, de particularităţile personalităţii sale (vulnerabilitate constituţională
sau dobândită la stres) şi caracterul anticipativ al stresului psihic faţă de impactul
cu un anumit eveniment sau cu anumite circumstanţe, care ameninţă echilibrul
psihic al celui în cauză. În plus, acest tip de stresori psihici posedă semnificaţia de
ameninţare, prejudiciu, nocivitate - semnificaţie pe care le-o conferă subiectul
agresat. Particularităţile personalităţii (modelate de biografia individului, dar şi de
pihopatologie) sunt implicate în răspunsul individului la un stresor psihic potenţial,
contribuind la conferirea unei semnificaţii nocive, imaginare sau reale1.
Stresul psihic are un caracter primar, atunci cînd este rezultatul unei
agresiuni recepţionate în sfera psihicului (conflicte şi suprasolicitări psihice, induse
de stimuli verbali, dar şi realizate prin concentrarea atenţiei, cu evocarea sau
persistenţa unor imagini, sentimente etc.), şi un caracter secundar (reacţie de
conştientizare a unui stres fizic, biologic etc., căruia i se acordă o semnificaţie de
ameninţare sau de altă natură).
Principalele manifestări clinice ale stresului psihic sunt:
 la nivel comportamental - agresivitate, pasivitate, randament profesional redus,
accidente, relaţii deteriorate cu anturajul etc.;
 la nivel cognitiv - tulburări de atenţie şi memorie, ideaţie, confuzii, iritabilitate,
fatigabilitate, astenie, afecte (plîns, rîs paradoxal), anxietate, depresie, obsesii,

1
Luban-Plozza B. Viaţa alături de stres, Iaşi: Ed. Contact Internaţional,1997.

17
 insomnii, coşmaruri, indecizie sau decizii pripite, creativitate scăzută, blocaj
ideaţional etc.;
 la nivel muscular - hipo-/hipeitonie, tremor sau ticuri „emoţionale”;
Principalele cauze ale stresului psihic, condiţiile în care o situaţie poate
genera un stres psihic sunt:
 supraîncărcare prin sarcini multiple şi în condiţii de criză de timp (necunoaştere
a duratei solicitării);
 perceperea de către subiect a unei ameninţări ca reale/imaginare (inclusiv a celei
fizice);
 izolarea sau sentimentul restrîngerii libertăţii, precum şi a contactului social;
 apariţia unui obstacol (fizic sau psihologic) în decursul activităţii, resimţit ca un
sentiment de frustrare;
 presiunea grupului social (favorabilă excesiv sau nefavorabilă) generatoare a
temerii de eşec sau dezaprobare;
 perturbări generate de agenţii fizici, chimici sau biologici, care scad rezistenţa
adaptativă a organismului, inclusiv în sfera proceselor psihice (Weitz).
În literatura de specialitate stresul este definit şi operaţionalizat diferit, şi
anume în termeni de:
 răspuns al organismului la solicitările din mediu (intern sau extern),
 stimul sau stresor extern sau intern
 interacţiune/tranzacţie dintre persoană şi mediu. Ne interesează în mod
special şi implicarea personalităţii în procesul dinamic recursiv al stresului, adică
rolul mediatorilor şi moderatorilor (diferenţe individuale, mecanisme de gestiune
ale stresului), care intervin/se interpun în relaţia dintre stresor şi efectele stresului
asupra funcţionării umane1.
În continuare ne vom focaliza sintetic pe fiecare dintre aceste componente
ale procesului de stres, ale căror modele teoretico-experimentale luate în discuţie
au fiecare limitele sale.
1
Malim T. Perspective în psihologie. Iaşi: Ed. Polirom, 1999

18
 Modelul fiziologic şi teoria răspunsului
Accentul cade pe analiza variaţiei răspunsurilor la stres, în special din
perspectivă psihofiziologică.
Modelul biologic al stresului - Hans Selye (Sindromul General de
Adaptare)
Modelul fiziologic al stresului (denumit şi biologic în ştiinţă) s-a impus
datorită cercetărilor de pionierat ale endocrinologului şi fiziologului canadian de
origine maghiară Hans Hugo Bruno Selye (Goupil, 1991), începute în deceniul al
patrulea al secolului XX şi dedicate cu precădere studiului răspunsului
organismului la stimulii nocivi din mediu. Ideea de stres, pentru care este
considerat un „globe-trotter al ştiinţei”, a germinat aproximativ la 19 ani, cînd,
fiind student în anul I la medicină în Praga, a observat că înfăţişarea şi
comportamentul majorităţii bolnavilor internaţi emanau un acelaşi aer suferind:
erau palizi, slăbiţi şi fără poftă de mâncare, ceea ce l-a tăcut să se întrebe dacă nu
cumva toate aceste semne clinice aveau un numitor comun?
Stresul este definit de Selye ca reacţia nespecifică al organismului la
solicitările externe. In general se ştie că adaptabilitatea organismelor vii se bazează
pe oferirea de răspunsuri specifice la stimuli specifici. Există însă modificări
biochimice nespecifice măsurabile, care apar ori de cîte ori se impune adaptarea
organismului la situaţii noi sau solicitante/agresive, indiferent de caracterul lor
specific. Aceste variaţii se referă la modificarea parametrilor sistemului nervos
(ex.: supra-activarea simpaticului), a sistemului hormonal (hipersecreţia unor
hormoni), a unor gradienţi homeostazici şi constante interne ale organismului
(nivelul glucozei în sînge, temperatura corpului etc.) şi a nivelului neuro-
transmiţătorilor (ex. modificarea nivelului adrenalinei)1.

1
Derevenco P. Anghel I. Baban A. Stresul în sănătate şi boala. De la teorie la practica, Cluj-Napoca: Ed. Dacia,
1992

19
 Stresul biologic descris iniţial sub numele de sindrom general de adaptare
(SGA) parcurge trei etape, caracterizate prin următoarele modificări (Selye, 1970,
1976, 1983, cit. în Baban, 1998; Miclea, 1991; Iamandescu, 1997):
1. Reacţia de alarmă (scăderea sub medie a rezistenţei generale a orga-
nismului, inhibiţia SNC, intensificarea activităţii simpato-adrenale, predominarea
fenomenelor de catabolism, hipotermie, hipoglicemie, creşterea presiunii arteriale,
a frecvenţei cardiace, reducerea tonusului muscular, eliminarea masivă de hormoni
cortico-suprarenali, în special cortisol);
2. Stadiul de rezistenţă (atingerea nivelului optim de adaptare, predominarea
proceselor anabolice, de sinteză în glanda cortico-suprarenală);
3. Stadiul de epuizare (scăderea din nou sub medie a rezistenţei orga-
nismului, reducerea funcţiilor cortico-adrenale, intensificarea funcţiilor medulo-
adrenale, prevalarea fenomenelor de uzură şi distrofie, echivalente în parte cu cele
de senescenţă, posibilitatea survenirii colapsului sau a morţii). Selye pune accentul
pe capacitatea de adaptare în timp, spre deosebire de Cannon, care a studiat
adaptarea de scurtă durată la situaţii acute de stres.
El demonstrează că stresul implică atît stimulare şi adaptare, cît şi uzura
organismului în special la nivel fiziologic, introducînd distincţia dintre eustres
(stres benefic necesar, care determină o activare optimă, menţinerea echilibrului
fizic şi psihic şi are efecte stimulative de adaptare activă) versus distres (stres
negativ, nociv, care implică suprasolicitare intensă şi prelungită, modificări
fiziologice şi fiziopatologice chiar ireversibile, efecte de încordare, tensionare,
dezadaptare de lungă durată, reacţii cronice).
Cercetările sale de o viaţă, care au respectat principiul holist de abordare, au
fost criticate de-a lungul timpului - cîteodată pe bună dreptate (chiar el şi-a
reconceptualizat parţial paradigma), dar şi continuate de alţi cercetători (chiar de
foşti studenţi de-ai lui, cîştigători ai Premiului Nobel). Astăzi, conceptul de stres s-
a impus pe tot globul, iar cunoştinţele în domeniu s-au înmulţit şi rafinat datorită
progreselor tehnico-ştiinţifice realizate, intrîndu-se într-o nouă eră a cunoaşterii şi
cercetării. Cu toate acestea, modelul lui Selye trebuie abordat critic, în special în

20
ceea ce priveşte noţiunea de nespecificitate a răspunsului organismului, importanţa
multitudinii şi specificităţii stresorilor şi răspunsurilor psihologice, rolul mult mai
important al interacţiunii dinamice dintre personalitate, situaţie şi efect al
stresului1.
Abordările moderne ale modelului fiziologic al stresului
Abordările moderne asupra stresului accentuează (Baban, 1992;
Iamandescu, 1997):
1. specificitatea reacţiei la stres, determinată de situaţie şi de diferenţele
individuale (de ex. rolul cogniţiei în activarea emoţională şi în răspunsul
neuroendocrin la stres, prefigurînd teoria cognitivă a stresului elaborată de
Lazarus: (Lacey, 1967; Mason, 1971, Baban, 1998);
2. rolul stresorilor psihosociali şi factorilor de personalitate în răspunsul
fiziologic al organismului (şcoala suedeză: Frankenhauser, 1986, 1988; Lundberg,
1980; Ursin, 1984; Theorell, 1987; Theorell, 1990, cit. în Baban, 1998),
accentuînd asupra conceptelor de supra-activare/suprasolicitare şi subactivare,
ambele inducînd stres în condiţiile unor opţiuni de control minime, exprimat prin
modificări în plan fiziologic, psihologic şi comportamental, cu repercusiuni asupra
performanţei umane;
3. complexitatea modulării tipului de reacţie la stres prin includerea
factorului situaţional (de ex. potenţialul de nocivitate asupra organismului a
reacţiei fiziologice este determinat de combinaţia dintre perceperea lipsei
controlului şi atitudinea de pasivitate şi supunere (Seligman, 1975, Baban, 1998);
4. mecanismele răspunsului fiziologic la stimulii aversivi nu implică doar
axul hipofizar şi cortexul adrenal, ci şi o mulţime de mecanisme neuronale
coordonate de SNC, ceea ce accentuează componenta specifică a răspunsului
organismului şi evidenţiază capacitatea de învăţare şi persistenţă în timp a
strategiilor adecvate de adaptare la stres (studii asupra semnificaţiei răspunsului

1
Derevenco P. Anghel I. Baban A. Stresul în sănătate şi boala. De la teorie la practica, Cluj-Napoca: Ed. Dacia,
1992

21
endocrin în stresul fizic, mental şi profesional, realizate de Derevenco, 1976; Baciu
şi Derevenco, 1984, 1986; Derevenco, Anghel şi Baban, 1992, Baban, 1998.
Răspunsul la stres este unul complex, care angajează interactiv nivelurile
fiziologic, emoţional, cognitiv şi comportamental ale funcţionării umane.
Prin prisma teoriei răspunsului, diagnoza nivelului expectat de stres se poate
face pe baza caracterului şi amplitudinii reacţiilor psiho-fiziologice şi
comportamentale, în funcţie de frecvenţă, intensitate şi consistenţă în timp. Astfel
putem distinge stresul de străin şi să delimităm între reacţii de scurtă durată sau
tranzitorii (care pot avea efecte benefice, de stimulare şi adaptare) şi reacţii de
lungă durată sau cronice (care de cele mai multe ori sunt nocive).
Repertoriul răspunsurilor la stres poate include:
 comportamente de căutare şi confruntare activă şi stări subiective de plăcere în
situaţii de stimulare;
 comportamente de evitare, apărare şi ieşire/fugă din situaţiile solicitante, însoţite
de sentimente de neajutorare;
 conduite şi strategii active de control al mediului şi adecvare la situaţie;
 conduite pasive de acceptare a situaţiei, însoţite de izolare psihică;
 destrucţie sau colaps, ca şi consecinţă de lungă durată a deteriorărilor psihice,
fiziologice şi bolilor psihosomatice.
Reacţiile observabile (aşa-zişii markeri sau indicatori) la stres pot avea
următorul repertoriu (fără a avea pretenţia de exhaustivitate, Baban, 1998;
Iamandescu, 1997):
1. la nivel neuro-fiziologic, chimic-endocrin şi imunitar: modificări de
electro-cardiogramă-tensiune, timpi de reacţie, galvanometrie cutanată
(conductanţa electrică a pielii), pletismografie, tensiune musculară (hipertonic),
ticuri, hiperventilaţie, tahicardie, bradicardie, extrasistole, aritmii, presiune
arterială crescută sau colaps, existenţa hormonilor de stres (catecolamine, cortizol,
opioide), glicemie, acizi graşi liberi, colesterol, modificări ale imuno-globulinei
etc.;
2. la nivel emoţional: mimică crispată, anxioasă, depresivă, frustrare,

22
anxietate, mînie, ostilitate, nervozitate, nelinişte, depresie, insatisfacţie, labilitate,
culpabilitate, demoralizare, neputinţă, alienare;
3. la nivel cognitiv: deteriorări ale memoriei de scurtă şi lungă durată,
scăderea gradului de concentrare, creşterea ratei de erori şi confuzii, scăderea
capacităţii de decizie, de planificare, organizare şi control, căutare redusă de
informaţii, evitare sau negare, inhibiţii şi blocaje, creativitate redusă, ideaţie
obsesivă şi iraţională, toleranţă redusă la criticism;
4. la nivel comportamental: scăderea performanţei, instabilitate şi fluctuaţie
profesională, absenteism, evitare/evadare, pasivitate/agresivitate, intoleranţă,
dezacord, deteriorarea relaţiilor interpersonale, accidente, excesul alimentar sau
pierderea apetitului, insomnie, răspuns în termeni de „totul sau nimic”, utilizare
crescută de alcool, tutun, cafea, tranchilizante, tentative de suicid etc.
Modelul patogen şi consecinţele stresului
Studiul consecinţelor stresului asupra stării de sănătate şi a relaţiei dintre
psihic şi somatic, dintre stres şi a dus la formularea unor variante ale modelului
fiziologic al stresului, dintre care amintim modelul fiziopatologic al stresului,
precum şi la apariţia unor ramuri interdisciplinare: psihosomatica şi psihoneuro-
imunologia.
În cadrul modelului patogen, o serie de cercetători sunt preocupaţi de
elucidarea rolului predispozant sau precipitator al stresului pentru diverse boii.
Chiar dacă în literatura de specialitate nu se distinge clar între reacţiile la stres şi
consecinţele la stres (există controverse şi confuzii), vom accentua această
delimitare utilă pentru demersurile metodologico-experimentale şi
psihoterapeutice: consecinţele globale (asupra stării de sănătate şi confortului
psihic/fizic) sau particulare (la nivel biochimic şi fiziologic, psihologic, social etc.)
ale stresului - disfuncţii şi boli psihosomatice - apar ca sechele ale reacţiilor
cronice de stres (confruntare pe termen lung cu mai mulţi stresori). De multe ori,
distincţia dintre consecinţe şi reacţii este determinată de diferenţele individuale. În
înţelegerea şi explicarea diferenţelor interindividuale de intensitate şi amplitudine a
reacţiilor Ia stres, un concept-cheie şi în acelaşi timp un criteriu este reactivitatea -

23
definită ca variabilă multifactorială (include aspecte biologic-constituţionale şi de
structură psihică), care exprimă diferenţele de activare psihofiziologică dintre
starea de repaus şi cea de după expunerea la stimulii stresanţi (Williams, 1986;
Strelau, 1989, Baban, 1998). Conform criteriului de reactivitate, indivizii se
clasifică în normo-reactivi şi hiperreactivi, iar hiperreactivitatea ca trăsătură stabilă
reprezintă veriga-cheie explicativă în trecerea de la reacţii la consecinţe
patologice1.
Cercetările recente asupra consecinţelor stresului cronic au validat conceptul
de „burn-out” (sindromul de extenuare), care rezultă dintr-o implicare de lungă
durată în activităţi socio-profesionale solicitante cu oamenii (fiind specifică
cadrelor didactice, medicale, celor din domeniul juridic şi al serviciilor sociale) şi
se caracterizează prin epuizare mentală, emoţională şi fizică, depersonalizare,
scăderea performanţelor socioprofesionale. Deoarece cauzele bolilor psihosomatice
sunt multifactoriale, iar elementele biologice specifice se interrelaţionează dinamic
cu elementele psihologice şi sociale specifice, propunem abordarea biopsihosocială
a bolilor şi disfuncţiilor.
Modelul cauzal şi teoria stimulilor: stresori ca factori de stres
Identificarea stresului cu sursele sau factorii/agenţii de stres, denumiţi
stresori (caracteristici obiective ale situaţiei, dimensiuni ale relaţiilor sau
structurilor socio-organizaţionale şi culturale), şi conceptualizarea stresului ca o
condiţie a mediului aparţin de modelul cauzal al stresului şi teoria stimulilor.
Modelul cauzal (denumit şi ingineresc sau cibernetic) conceptualizează
stresul ca o funcţie a stimulilor stresanţi (definiţi drept input-uri sau
operaţionalizaţi ca variabile independente) în relaţie unilaterală şi unidirecţională
cu reacţiile la stres (definite ca output-uri sau operaţionalizate ca variabile
dependente)2.

1
Bruna Z. Manual de psihologia comunităţii, Iaşi: Polirom, 2003

2
Capotescu R. Stresul ocupaţional. Teorii, modele, aplicaţii, Iaşi: Editura Lumen, 2006

24
 Stresorii sunt evenimente sau condiţii ale mediului fizic, socio-profesional
sau intern, care acţionează cu o anumită intensitate şi frecvenţă şi care solicită
reacţii fiziologice şi psihosociale din partea individului.
Literatura de specialitate distinge următoarele categorii de stresori:
1. fizici (sonori, termici, vibratori, radiaţii, electromagnetici, luminoşi,
efortul fizic, traumatisme, arsuri, hemoragii externe etc.);
2. chimici (noxe cu acţiune toxică);
3. biologici (agenţi patogeni: viruşi, bacterii, paraziţi);
4. psihici (stimuli verbali sau nonverbali cu anume semnificaţie pentru
subiect, suprasolicitare sau sub-solicitare emoţional-cognitivă, situaţiile de
examen, stresul pre-operator şi post-operator etc.)
5. sociali (socio-profesionali şi culturali; stresori socio-profesionali vor fi
trataţi în capitolul dedicat stresului socio-profesional).
În cercetări asupra stresului au fost utilizaţi următorii stresori experimentali:
şocuri electrice, expunere la frig-cald, zgomot, deprivare senzorială, de somn, de
alimente, competiţie, filme, stimuli noi etc. Printre stresorii naturali din mediu
amintim: evenimentele majore de viaţă (de ex. deces, boli, divorţ, pensionare,
emigrare, schimbări socio-profesionale de tot felul etc.); tracasări cotidiene („daily
hassless”: aglomerare sau izolare socială, conflicte de rol, condiţii materiale
precare, imposibilitatea satisfacerii trebuinţelor de afirmare, afecţiune, afiliere);
experienţe traumatice/catastrofale (dezastre, calamităţi, războaie, accidente,
ameninţarea integrităţii fizice etc.).
Modelul cauzal al stresului aduce contribuţii la înţelegerea şi aprofundarea
rolului structurilor sociale în generarea de posibili stresori. Astfel, în societatea
noastră contemporană întîlnim o varietate de factori de stres: sărăcie, discriminare,
violenţă, izolare, anomia valorilor, crize economico-politice, suprasolicitare
informaţională, deprivarea de tradiţii. Asumpţia principală a modelului cauzal, şi
anume că stresul rezultă exclusiv din proprietăţile stimulilor, este restrictivă,
ignorîndu-se complexitatea relaţiilor fiinţei umane cu mediul său şi diferenţele
individuale legate de gestiunea şi reacţia la stres.

25
 Modele de tip interacţional ale stresului şi teoria tranzacţională
O dată cu publicarea teoriei lui Lazarus (Psychological Stress and the
Coping Process, 1966), cercetările încep să se focalizeze de la stresul biologic la
cel psihologic, conturînd o nouă paradigmă de cercetare: teoria tranzacţională a
stresului (Lazarus şi Folkman, 1984, Baban, 1998). Potrivit acestei paradigme,
stresul este definit ca o relaţie particulară de interacţiune între persoană şi mediu,
în care importantă este evaluarea solicitărilor din mediu care depăşesc resursele
proprii de adaptare şi ameninţă starea de bine a persoanei. Acest proces determină
activarea unor mecanisme de coping, respectiv răspunsuri de tip feed-back la nivel
afectiv-fiziologic, cognitiv şi comportamental. Este preferat termenul de
ameninţare (faţă de cel de stresor), care nu există în sine, ca proprietate a persoanei
sau mediului, ci numai în relaţia dintre ele: ea decurge din perceperea unui
dezechilibru între solicitările impuse şi capacitatea de răspuns sau a unei
discrepanţe dintre starea actuală şi cea dezirabilă1.
Teoria tranzacţională este definită prin următoarele concepte (tratate pe
larg în Miclea, 1997; Baban, 1998 şi în capitolul rezervat stresului socio-
profesional):
1. tranzacţia sau interacţiunea (se referă la relaţia bidirecţională dintre
persoană şi mediu, în care sunt negociate activ solicitările mediului şi ierarhizarea
scopurilor individuale);
2. sistemul cognitiv (ca mediator al evaluării, copingului şi emoţiei);
3. evaluarea (primară: în care situaţia primeşte semnificaţie pentru confortul
persoanei: daună, ameninţare şi provocare stimulativă, fiind însoţită de stări
emoţionale diferite; secundară, prin care sunt identificate alternativele de adaptare)
şi reevaluarea;
4. copingul (definit ca efort cognitiv-comportamental de a reduce, stăpâni
sau tolera solicitările interne sau externe, care depăşesc resursele personale de
adaptare) parcurge trei faze:

1
Creţu R. Evaluarea personalităţii. Iaşi: Ed. Polirom, 2005

26
a) anticiparea/avertizarea: se evaluează costul confruntării cu situaţia; de aici
noţiunea de stres de anticipare;
b) impactul: au loc răspunsul, redefinirea situaţiei şi reevaluarea;
c) post-confruntarea: se analizează semnificaţia personală a interacţiunii).
Literatura de specialitate utilizează următoarea clasificare pentru coping1:
1. focalizat spre problemă sau instrumental (gestiunea cognitivă a pro-
blemei: rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situaţiei stresante)
2. focalizat spre emoţie sau indirect (gestiunea emoţiilor: reducerea sau
controlul răspunsului emoţional la stresori, în care sunt incluse şi uzul sedativelor şi
tranchilizantelor, drogurilor, alcoolului sau tehnicilor de relaxare).
O altă clasificare comprehensivă de tip biaxial - cu reale valenţe
metodologice - operaţionalizează copingul în funcţie de vectorul funcţionării
mecanismelor de gestiune confruntativ-evitativ, iar în funcţie de tipul de mecanism
implicat distingem: neuro-biologic, cognitiv şi comportamental.
Unul dintre cei mai importanţi factori în evaluare şi coping este toleranţa la
ambiguitate, ca indicator al maturităţii emoţionale (Baban, 1998): persoanele cu
toleranţă crescută la ambiguitate sunt apte să adopte comportamente flexibile
puternic adaptative, iar cei cu toleranţă scăzută vor avea tendinţa de a reacţiona
rapid, neluînd în calcul informaţii relevante pentru evaluarea şi copingul situaţiei.
În cadrul teoriei interacţionale s-au impus şi alte modele, dintre care
amintim:
1. modelul ecologic, care propune abordarea holistă a persoanei în procesul
de interacţiune cu mediul fizico-chimic şi psihosocial (factorii care determină
stresul psihosocial sunt discrepanţa dintre abilităţile omului şi cerinţele mediului,
discrepanţa dintre trebuinţe şi posibilitatea satisfacerii lor. Suprastimularea şi
substimularea, incompatibilitatea dintre rolurile deţinute de persoană, modificări
prea rapide, care scăpă de sub controlul individual)
2. modelul conservării resurselor, care sugerează că stresul apare în

1
Enăchescu C. Tratat de igienă mintală, Iaşi: Polirom, 2004

27
următoarele situaţii: ameninţarea pierderii resurselor, pierderea lor sau privarea
persoanei de posibilitatea obţinerii unor resurse pentru care se investesc efort şi
costuri ridicate1.

1.3. Tipuri şi forme de stres

În literatura de specialitate sunt descrise mai multe forme de stres: stresul
ambiental, avînd ca factori principali zgomotul, căldura/frigul, trepidaţiile,
poluarea aerului, radiaţiile etc.; stresul gravitaţional, avînd ca factori principali
imponderabilitatea şi acceleraţia; stresul urban, avînd ca factori principali
zgomotul, aglomeraţia, poluarea; stresul hiperbar, avînd ca factor principal
presiunea atmosferică ridicată; tehno-stresul, avînd ca factor principal excesul
informaţional; stresul prenatal şi neonatal, avînd ca factor principal hipoxia; ş.a.
Selye descrie stresul ca avînd patru variaţii fundamentale, dispuse pe două
dimensiuni: distresul versus eustresul şi hiperstresul versus hipostresul.
Termenul de „eustres” desemnează nivelul unei stimulări psiho-neuro-
endocrine moderate, optime, care menţine echilibrul şi tonusul fizic şi psihic al
persoanei, starea de sănătate şi induce o adaptare pozitivă la mediu2.
Stresul ce depăşeşte o intensitate critică, a cărei valoare variază în limite
largi de la individ la individ, este desemnat prin termenul de „distres”. Distresul
este provocat de supraîncărcări, supra-stimulări intense şi prelungite, care depăşesc
resursele fiziologice şi psihologice personale, rezultînd scăderea performanţei,
insatisfacţie, tulburări psihosomatice şi fizice.
Termenul de „hiperstres” desemnează un nivel de supra-stimulare ce
depăşeşte limitele adaptabilităţii, ducînd de la suprasolicitarea mecanismelor
adaptative pînă la epuizarea lor, în vreme ce termenul de „hipostres” desemnează

1
Drozda-Senkowska E. Psihologie socială experimentală, Iaşi: Editura Polirom, 2000

2
Neculau A. Psihologie socială - aspecte contemporane, Iaşi: Editura Polirom, 1996

28
un nivel de substimulare ce duce la o lipsă de autorealizare manifestată prin
imobilitate fizică, plictiseală şi deprivare senzorială.
Clasificarea lui Selye este completată de alţi autori cu alte tipuri de stres şi
agenţi stresori, utilizînd variate criterii. Astfel, se diferenţiază stresul acut sau de
scurtă durată (durează minute, ore) şi stresul cronic sau de lungă durată (durează
zile, luni); stresul cumulativ (longitudinal) şi stresul multiplu (transversal) sau
independent; stresori majori, minori şi potenţiali; stresori centrali şi periferici;
stresul informaţional; stresori cu acţiune continuă şi respectiv discontinuă,
intermitentă, iar pe de altă parte, stresori unici sau repetaţi; agenţi fizici şi
psihologici sau mentali şi sociali, existînd şi forme combinate.
Acţiunea fiecărui stimul exterior asupra psihicului nu conduce automat la
instalarea stresului psihic. Interacţiunea dintre stimulii cu potenţial stresor şi
organismul uman poate conduce la apariţia stresului psihic în funcţie de evoluţia
condiţiilor concrete ale acestei relaţii şi de particularităţile celor doi membri
posibili generatori de stres. Dezechilibrul emoţional reflectă o destructurare
neuropsihică (cel mai adesea puţin profundă şi de scurtă durată), o perturbare în
ierarhia funcţională a următoarelor niveluri de integrare: cortical şi subcortical,
aparatele neurovegetative (eşalonate în trunchiul cerebral), măduva spinării,
ganglionii vegetativi. Structurarea pe niveluri de integrare, supraetajate şi
ierarhizate, a sistemului nervos joacă un rol decisiv în comportamentul emoţional.
Impresionanta arhitectură neuronală a scoarţei permite realizarea unei fine analize
şi sinteze a informaţiei1.
O contribuţie importantă la problematica adaptării şi indirect a stresului au
adus-o şi alţi oameni de ştiinţă, printre care fiziologul rus I.P. Pavlov, care
descoperea mecanismele de apărare prin reflecţie condiţionate cu funcţie
anticipativă, S. Freud. Gândirea umană nu poate fi concepută. Dacă se suprimă
impulsurile activatoare nespecifice cu care „substanţa reticulată” bombardează

1
Radu I. Introducere în psihologie contemporană, Bucureşti, 1996

29
scoarţa, aceasta din urmă zace în adormire complet incapabilă de a prelucra
mesajele care sosesc pe căile „specifice” (senzitivo-senzoriale).
Nivelul cortico-subcortical explică reacţiile emoţionale în aspectul lor
comportamental-psihic, în timp ce etajele inferioare ale eşafodajului neural asigură
baza comună a reacţiilor instinctual-emoţionale. Fiecare etaj în parte elaborează
răspunsuri locale sau regionale şi totodată îndeplineşte funcţia de releu în
transmiterea, fie ascendentă (spre nivelul suprem de integrare), fie descendentă, a
numeroaselor mesaje implicate în funcţiile organice, ca şi în comportamentul
emoţional sau instinctual. De asemenea, aparatul endocrin, dirijat pe de o parte de
glanda hipofiză, pe de altă parte de aparatele neurovegetative centrale, contribuie
cu mesajele sale chimice la menţinerea „homeostaziei generale” şi la elaborarea
reacţiilor emoţionale legate de răsunetul pe care îl au vibraţiile mediului intern
asupra centrilor nervoşi. Dezechilibrul emoţional reflectă o destructurare
neuropsihică, o perturbare în ierarhia funcţională a „nivelurilor de integrare” pe
care le-am prezentat. Coeziunea intra-psihică slăbeşte relaţiile de subordonare
cortex\subcortex, raţional-instinctual care se alterează, până la inversarea şi
preluarea dirijării comportamentului de către nivelul inferior de integrare, moment
în care se produce faza de impact a stresului.

1.4. Factori şi categorii de stresori

Rolul diferenţelor individuale în studiul stresului este semnificativ.
Personalitatea a fost şi este studiată de numeroase paradigme (biologice, clinice,
cognitive, comportamentale, sociologice) la niveluri diferite (comportamental,
inconştient, genetic etc.) şi cu rezultate şi semnificaţii diverse sau controversate.
Dintre paradigmele şi teoriile personalităţii, care au implicaţii pentru studiul
stresului, în virtutea criticilor, avantajelor sau contribuţiilor controversate aduse,
amintim cu precădere influenţa teoriei trăsăturilor, teoriei situaţioniste, abordării
genetice a personalităţii, paradigmei psiho-dinamice, paradigmei cognitiviste,
teoriei social-cognitive.

30
 Sursele diferenţelor individuale în studiul stresului sunt numeroase şi dificil
de inventariat. Totuşi, ele pot fi clasificate astfel:
 diferenţe genetice;
 diferenţe demografice dobîndite;
 diferenţe (pre-) dispoziţionale.
Diferenţele interindividuale privind reacţia la stresul psihologic sunt date de
o multitudine de factori, dintre care amintim: factori fizici; factori constituţionali;
reactivitate; sex; statut socio-economic; educaţie; profesie; vîrstă; statut marital;
factori culturali; anxietate; temperament; nevroticism; tip A de comportament;
experienţa anterioară; factori cognitivi; sistem motivaţional; mecanisme de
coping; conştiinţă de sine; convingeri despre sine şi lume (self-esteem, locul
controlului, optimism, sentimentul de coerenţă, robusteţea). Diferenţele
individuale se manifestă în toate secvenţele procesului de stres: în expunere,
evaluare, coping, consecinţe de scurtă şi de lungă durată.
În general, factorii de stres sunt multiplii, dar ei pot fi grupaţi la nivelul
următoarelor surse: mediul (fizic, social, profesional, cultural) şi individul
(biofiziologic, psihologic). Un inventar al factorilor de stres este prezentat în
tabelul de mai sus.
Principalii factori stresori de natură fizică sunt: zgomotul, temperatura,
vibraţiile, acceleraţiile, noxele altitudinea etc.
Dintre factorii de natură socială care au caracter stresant menţionăm:
nesiguranţa politică, urbanizarea şi supraaglomerarea, emigrarea, condiţiile
economice dificile, dezorganizarea socială, poluarea, violenţa, evenimentele de
viaţă etc.
Factori de natură profesională care pot avea au caracter stresant sunt:
suprasolicitarea, subsolicitarea activităţii, automatizarea şi computerizarea (care
determină predominarea muncii monotone, de supraveghere şi control şi au drept
consecinţe scăderea motivaţiei şi satisfacţiei), conflicte de rol, ambiguitatea
rolului, evenimente de muncă etc. La nivelul individului identificăm ca factori de
stres organismul (predispoziţiile genetice, particularităţile de dezvoltare, starea de

31
sănătate fizică etc.) şi psihicul (predispoziţii genetice, particularităţi morfo-
funcţionale, particularităţi de dezvoltare şi formare, starea de sănătate psihică
etc.)1.
Principalii stresori de natură psihică sunt: conflictele interne; trăirile
emoţionale acute sau cronice (în mod deosebit cele negative, cum sunt anxietatea,
frustrarea, furia, ura, gelozia, depresia, sentimente de nesiguranţă, sentimente de
inferioritate, culpabilitatea etc., dar şi cele pozitive cum sunt dragostea, succese
neaşteptate etc.); caracteristicile proceselor cognitive (percepţia, memoria,
gîndirea, învăţarea), trăsăturile de personalitate (tipul A de comportament, fire
psihastenă, senzitivă, distimică, imaturitate afectivă, sistemul de motive-nevoia
ridicată de autorealizare, sistemul de atitudini şi convingeri, locul controlului
extern etc.)2.
În general, stresorii de natură psihică derivă din acţiunea celor proveniţi
din mediu (fizic, familial, profesional, social). Aceşti factori pot acţiona în mod
izolat, dar s-a constatat în mod frecvent acţiunea lor combinată.
Factorii de stres proveniţi din mediu sunt în relaţie cu predispoziţiile
genetice, trăsăturile de personalitate, strategiile de coping (ajustare) ale
individului şi cu suportul social. Ceea ce este trăit ca stres are o mare variabilitate
între indivizi şi pentru acelaşi individ de la o perioadă de timp la alia.
Dintre cele mai frecvente surse ale stresului, înregistrate şi cercetate de
literatura de specialitate, menţionăm:
 condiţii dificile de viaţă şi muncă;
 starea de boală fizică sau psihică;
 abuzul fizic, emoţional sau sexual;
 situaţia financiară precară;
 probleme de comunicare, de adaptare la şcoală, la muncă, în familie, în
societate;

1
Stora J.-B. Stresul. Bucureşti: Editura Meridiane, 1999

2 Sillamy N. Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic,1996

32
  conflicte în familie (probleme de comunicare, de adaptare, divorţ, deces etc.), la
locul de formare sau de muncă (probleme de comunicare, de adaptare, pierderea
locului de muncă etc.), în societate (probleme de comunicare cu prietenii,
vecinii, probleme juridice etc.);
 dezastre naturale (cutremur, inundaţii etc.);
 propria persoană (instabilitate emoţională, neîncrederea în sine) etc.
Categoriile cele mai importante de stresori de natură psihosocială sunt
următorii:
1. Frustrările.
Frustrările apar atunci când în calea dorinţelor şi nevoilor indivizilor se
interpun obstacole care barează calea spre atingerea obiectelor dezirabile. Aceste
obstacole pot fi externe (lipsă de bani, discriminări etnice, decesul unei persoane
apropiate etc.) sau interne (lipsa de competenţă, sentimentul de culpabilitate, de
inadecvare, de inferioritate etc.)1.
În general se consideră că un individ se simte frustrat în cazul în care acesta
doreşte ceva ce nu poate obţine sau trebuie să aştepte prea mult pentru a-şi
satisface dorinţa, reacţia la frustraţie putând îmbrăca forma furiei, depresiei sau a
renunţării. Frustraţia reprezintă o componentă de bază a stresului psihic, deoarece
situaţiile care lezează individul vor bloca accesul său spre obiectivele dorite şi îl
vor împiedica să-şi satisfacă trebuinţele, solicitîndu-1 să pună în acţiune noi
mecanisme adaptative pentru a remedia pierderea sau pentru a trăi în continuare
fără satisfacerea nevoii respective. Să ne imaginăm, de pildă, ce se întîmplă în
cazul pierderii partenerului de viaţă.
Stresul este deosebit de intens deoarece întreaga viaţă a persoanei a fost
strâns legată de a celui dispărut, aceasta fiind pusă în situaţia de a găsi noi
modalităţi de a trăi şi de a se relaţiona cu cei din jur2.

1
Rudică T. Psihologia umană şi paradoxuri ale existenţei, Iaşi: Editura Polirom, 2006

2
Ricman M. Copilăria, pubertatea, adolescenţa, Bucureşti: Editura medicală, 1990

33
 2. Ameninţarea.
Ameninţarea este definită ca o trăire anticipativă a unui pericol potenţial,
care poate afecta individul atât pe plan fizic cât şi social (de pildă, pierderea
prestigiului sau a situaţiei materiale). Studiile au demonstrat faptul că adesea anti-
ciparea unei situaţii ameninţătoare este mai stresantă decât situaţia însăşi.
Nomikos, Opton, Averii şi Lazarus (1968) au realizat următorul experiment:
unor subiecţi li s-au prezentat trei filme în care aceştia puteau viziona accidente
de gravitate diferită (unul în care un individ se răneşte la un deget, altul în care alt
individ îşi pierde degetele într-un accident de muncă şi al treilea în care un om
suferă un accident de circulaţie mortal). În prima variantă a experimentului se lăsa
un anumit interval înainte de prezentarea filmului, timp în care subiecţii aveau
posibilitatea să anticipeze ce anume vor vedea, pe când în cea de-a doua variantă,
filmele erau prezentate fără pauză. Indicatorii psihofiziologici înregistraţi pentru a
obiectiva trăirile emoţionale au fost pulsul şi rezistenţa electrică a pielii (R.E.D.).
Datele obţinute au evidenţiat faptul că reacţiile la stres sunt cu atât mai ample cu
cît timpul de aşteptare este mai lung. Mai mult, s-a constatat că reacţiile sunt mai
ample când subiectul anticipează situaţia respectivă, decât în timpul vizionării
propriu-zise a accidentului1.
Trăirea stresantă a ameninţării este direct legată de evaluarea obiectivă a
dimensiunilor pericolului potenţial (astfel este o diferenţă evidentă între trăirea
anticipativă a pierderii unei sume modeste de bani şi cea a unui accident de
avion). Cu toate acestea, dimensiunea obiectivă a pericolului nu este singurul
factor care trebuie luat în consideraţie atunci cînd apreciem o situaţie stresantă.
Observaţiile au arătat că de multe ori nu apare o corespondentă directa între
caracterul obiectiv al pericolului şi aprecierea subiectivă a acestuia. Astfel Janis
(1958) a constatat că nu există o legătură între gradul de dificultate al unei
intervenţii chirurgicale, aşa cum este el apreciat de medici, şi teama resimţită de

1
Melinte R. Psihologie aplicată, Iaşi: Polirom, 2003

34
pacienţi, care pot supraevalua sau nega pericolul neavînd suficiente informaţii
obiective.
Un element important care influenţează comportamentul uman în situaţii
ameninţătoare este ceea ce Withey (1962) numea mitul „aceasta nu mi se poate
întîmpla mie şi care are funcţia de mecanism de apărare care minimalizează
sentimentul pericolului. Cu alte cuvinte, evaluarea pericolului, deşi indubitabil
influenţată de factori obiectivi, depinde în mare măsură şi de modul în care
subiectul interpretează situaţia1.
Lazarus (1976) arată că ameninţarea reprezintă o stare psihologică orientată
spre viitor, în timp ce frustraţia este orientată spre prezent sau spre trecut. Atunci
când se simt ameninţaţi, oamenii încearcă să întreprindă anumite acţiuni
preventive. Astfel, dacă un student se simte ameninţat de faptul că va pierde un
examen, el poate face eforturi de a se pregăti mai bine. Pe de altă parte, cînd
situaţia negativă s-a produs deja (studentul a pierdut examenul) este trăită frustraţia
şi acum nu mai au sens acţiunile preventive, ci eventual acţiuni cu caracter
corectiv, îndreptate în direcţia depăşirii, înlăturării sau tolerării situaţiei stresante.
În această situaţie ar fi indicată revizuirea obiectivelor sau modificarea strategiilor
de atingere a acestora.
3. Conflictul
Situaţia conflictuală se caracterizează prin prezenţa simultană a două scopuri
sau tendinţe spre acţiune, incompatibile una cu cealaltă. Incompatibilitatea rezultă
din faptul că atitudinile şi comportamentele necesare pentru a atinge unul din
obiective sunt opuse celor necesare pentru atingerea celuilalt obiectiv, în viaţa
noastră conflictele apar din următoarele motive:
- datorită faptului că motivele noastre interioare se află în opoziţie;
- pentru că diferite cerinţe impuse de realitatea externă sunt incompatibile;
- pentru că adesea o nevoie internă vine în contradicţie cu o cerinţă a
realităţii externe.

1
Plozza L. Viaţa alături de stres, strategii de învingere a anxietăţii, Iaşi: Editura Contact internaţional, 1997.

35
 Conflictul reprezintă o situaţie stresantă de mare importanţă tocmai datorită
faptului că produce frustraţie şi ameninţare, satisfacerea unuia dintre scopuri
conducând în mod inevitabil la frustrarea celuilalt. Atâta timp cât subiectul nu
renunţă la nici unul dintre cele două obiective, nu se poate soluţiona situaţia
conflictuală. Acesta trebuie să încerce să tolereze cumva frustraţia produsă,
modificând sau abandonând unul sau ambele obiective incompatibile sau negând
importanţa unuia dintre scopuri cât şi a frustraţiei produse de renunţarea la acesta.
Situaţiile conflictuale nu pun probleme prea mari individului atunci când nevoile,
motivele sau cerinţele realităţii externe sunt de slabă intensitate. Dacă însă acestea
sunt puternice, frustraţia trăită este deosebit de stresantă. Deoarece conflictele
însoţesc întreaga existenţă umană, problema care se pune este aceea a modului
adaptativ sau dezadaptativ de a le face faţă. Conflictele pot să fie de natură
interioară, ca în cazul în care un combatant este pus în situaţia de a merge într-o
misiune de luptă deosebit de periculoasă. În cazul în care acesta refuză să meargă
de teama de a fi rănit sau ucis, el va trebui să facă faţă situaţiei de a fi condamnat
de colegii şi superiorii săi şi sentimentului de culpabilitate legat de faptul că s-a
purtat în mod laş şi egoist, în timp ce camarazii săi şi-au riscat şi şi-au pierdut
viaţa. Acest tip de conflict este denumit conflict intern, deoarece tendinţele şi
forţele psihologice care se opun una alteia îşi au originea în interiorul personalităţii
subiectului; în exemplul de mai sus,- conflictul apărând între nevoia de a
supravieţui şi nevoia de a fi stimat şi apreciat de ceilalţi. Un astfel de conflict poate
fi rezolvat în cazul în care combatantul îşi riscă viaţa şi decide să se comporte în
conformitate cu normele sale interne de conduită. Uneori, un conflict care nu poate
fi rezolvat, poate produce, datorită presiunii emoţionale prea ridicate, o
decompensare de tip nevrotic (nevroză de război în cazul menţionat).
Cînd această stare psihologică se instalează, combatantul este scos din luptă
şi spitalizat, soluţia fiind onorabilă pentru acesta deoarece îmbolnăvirea nu s-a
produs din vina sa. Lazarus (1976) descrie şi conflicte de natură exterioară, cum ar
fi cel care se produce în cazul cerinţelor contradictorii pe care le au părinţii în
legătură cu evoluţia unui copil. Tatăl poate să dorească pentru fiul său o conduită

36
agresiv masculină, încurajîndu-1 să practice sport de performanţă, în timp ce
mama, temându-se de faptul că acesta se poate accidenta, îl presează să evite
activităţile sportive1.
Cunoscuta psihanalistă Karen Horney (1937) descrie numeroasele conflicte
produse de valorile implicite şi explicite ale culturii occidentale. Astfel, de pildă,
oamenilor li se spune în mod explicit să se conducă după norme morale de tip
creştin (să-şi iubească şi să-şi ajute aproapele, să respingă valorile materiale etc.),
în acelaşi timp persoanele cele mai admirate sunt cele care, datorită agresivităţii,
iniţiativei şi spiritului achizitiv, au ajuns la o poziţie socială şi materială înaltă, care
le conferă putere asupra celorlalţi. Unul dintre cele mai obişnuite tipuri de
conflicte este conflictul dintre nevoile şi motivele interne şi cerinţele situaţiei
exterioare. Multe impulsuri şi tendinţe specifice omeneşti nu pot fi satisfăcute
deoarece sunt reprobabile şi sunt sancţionate de societate. Alte impulsuri trebuie
riguros controlate pentru a nu intra în dezacord cu normele sociale. Astfel, de
pildă, deşi adolescenţii sunt maturi din punct de vedere sexual, normele sociale
descurajează începerea relaţiilor sexuale înainte ca aceştia să încheie studiile cel
puţin medii. Agresivitatea directă nu este permisă în cultura europeană, dar în
activităţile de tip sportiv ea este admisă şi chiar încurajată în anumite limite.
Încercând să măsoare impactul schimbărilor de viaţă, autorii menţionaţi au
elaborat Social Readjustement Rating Scale. Schimbările de viaţă cuprinse în
chestionar pot fi clasificate pe mai multe domenii: familial profesional, social,
financiar, sănătate. Aceste evenimente sunt eşalonate de la cele mai stresante, pînă
la cele mai puţin stresante; deoarece căsătoria s-a dovedit a fi un eveniment critic
pentru majoritatea oamenilor, ea a fost plasată la mijlocul scalei şi i s-a atribuit în
mod arbitrar valoarea 50. Scala realizată de Holmes şi Rahe cuprinde o listă de 43
de situaţii de viaţă (familiale, personale, profesionale, economice, financiare,
sociale etc.), care îi constrâng pe indivizi să se adapteze la schimbări.

1
Şchiopu U. Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed: Babel 1997

37
 Rezultatele care depăşesc 300 de puncte pe scala Holmes şi Rahe au fost
asociate cu simptomele unor maladii nervoase şi mintale.
Cercetările ulterioare şi-au pus problema semnificaţiei ce trebuie acordată
relaţiei dintre numărul şi natura evenimentelor şi tulburările de sănătate
consecutive. Coeficientul de corelaţie în studiul lui Holnes şi Rahe este sub 0,30,
iar în alte cercetări este de 0,12; cu alte cuvinte, evenimentele din viaţa cotidiană
contează cam 10% din varianta debutului bolii şi, in consecinţă, nu se poate
argumenta că aceste rezultate constituie factori efectivi de predicţie în producerea
unei maladii viitoare.
Holmes, 1970; Ho1mes şi Rahe, 1967; Rahe şi Arthur, 1978, prezintă o
scală de evaluare a evenimentelor stresante care se referă la efectul stresant al
schimbărilor majore de viaţă asupra subiectului1.
Eveniment Punctaj
1. Decesul partenerului de viaţă 100
2. Divorţ 73
3. Separare maritală 65
4. Închisoare 63
5. Decesul unui membru apropiat din familie 63
6. Accident personal sau boală 53
7. Căsătorie 50
8. Concediere 47
9. Împăcare cu soţul/soţia (partenerul) 45
10. Pensionare 45
11. Probleme de sănătate la un membru al familiei 44
12. Sarcină 40
13. Dificultăţi sexuale 39
14. Apariţia unui nou membru în familie 39
15. Readaptarea profesională 39
16. Schimbări în statutul financiar 39
17. Decesul unui prieten apropiat 39

1
Voicu C. Orientări şi perspective în psihofiziologia stresului. Aspecte diferenţiale, Revista psihologică, 2003.

38
18. Schimbarea tipului de muncă 38
19. Modificarea (creşterea) numărului de conflicte cu partenerul de viaţă 36
20. Ipoteci pe bunuri 31
21. Stoparea posibilităţii de răscumpărare a obiectului ipotecat 30
22. Schimbarea responsabilităţilor profesionale 29
23. Plecarea unui fiu sau fiice de acasă 29
24. Probleme cu autorităţile (legea) 29
25. Întârzieri, nerealizări în carieră 28
26. Soţia începe sau abandonează lucrul 26
27. Începutul sau sfârşitul unei perioade de şcolarizare 26
28. Schimbări în condiţiile de viaţă 25
29. Modificări în deprinderile şi obiceiurile personale 24
30. Dificultăţi cu şeful 23
31. Schimbări ale orarului de lucru sau ale condiţiilor de muncă 20
32. Schimbarea domiciliului 20
33. Schimbarea şcolii 20
34. Modificări in activităţile recreative 19
35. Schimbări în activităţile sau practicile religioase 19
36. Schimbări in activităţile sociale 18
37. Ipoteci minore sau datorii mici 17
38. Modificări în deprinderile de somn 16
39. Modificarea numărului de membri ai familiei care stau împreună 15
40. Schimbări în habitusurile alimentare 15
41. Vacanţa 13
42. Sărbători 12
43. Încălcări minore ale legii 11
Coeman, Butcher şi Carson (1976) arată că reacţia organismului la stres are
cîteva caracteristici:
a. este globală (holistică);
b. este economică;
c. poate fi automatizată sau conştient - planificată;
d. are rezonanţe emoţionale;
e. poate fi orientată spre sarcină sau spre auto-apărare.

39
 a. Caracterul global (holistic) - se referă la faptul că organismul
reacţionează la stres ca un tot unitar, atît sub aspect biologic, somatic, cît şi psihic.
b. Caracterul economic - se referă la faptul că în mod normal organismul
uman reacţionează la stres utilizînd la minimum resursele sale, adică punând în
acţiune acele mecanisme care sunt mai economice. Dacă acestea se dovedesc
ineficiente, atunci se declanşează mecanisme cu un cost mai ridicat.
c. Caracterul automatizat. De regulă, reacţia organismului la stres are un
caracter automatizat, ca în cazul punerii în acţiune a sistemelor imunologice de
apărare. (Exemple de reacţii automatizate psihologice la stres: vedem doar ce
dorim să vedem, distorsionarea informaţiilor care ne ameninţă, reprimarea
experienţelor psiho-traumatizante etc.).
d. Stările emoţionale cele mai frecvent trăite în situaţii de stres sunt:
supărarea - furia; depresia; teama; resemnarea; anxietatea; disperarea.
O persoană care se simte în stare să facă faţă stresului va tinde să reacţioneze
la stres într-o manieră care presupune orientare spre sarcină, ceea ce înseamnă că
îşi direcţionează comportamentul pentru a înfrunta situaţia stresantă, caută
alternative de soluţii, se decide să acţioneze într-un anumit fel, acţionează şi
evaluează efectele feed-back-ului. Reacţiile orientate spre sarcină presupun
realizarea unor schimbări în modul de funcţionare al propriei persoane, a mediului
sau a ambelor (aceasta este o reacţie de tip adaptativ).
Reacţia orientată spre sarcină poate fi deschisă, manifestă. Exemplu:
subiectul se decide să arate soţiei mai multă afecţiune; sau închisă, camuflată, ca de
pildă, reducerea nivelului de aspiraţii. Modele de reacţii orientate în direcţia auto-
apărării sunt îndreptate în direcţia protejării eului de agresiuni psihice şi
dezorganizare. Se disting două categorii de astfel de reacţii:
a. Reacţii de tipul plâns, afirmaţii repetitive cu privire la situaţia survenită, reacţii
de doliu etc.
b. Reacţii care pun în acţiune mecanismele inconştiente de apărare a eului (ca de
pildă, represia etc.).

40
 În continuare, vom analiza câteva dintre principalii factori ai stresului,
considerate ca fiind cele mai frecvente şi semnificative.
Evenimente traumatice. Cele mai evidente surse de stres sunt situaţiile de
pericol extrem care se situează în afara domeniului experienţei umane obişnuite.
Acestea includ dezastrele naturale, cum ar fi cutremurele şi inundaţiile; dezastre
produse de om, cum ar fi războaiele şi accidentele nucleare; accidente de maşină
sau avion; agresiunile fizice, ca violurile şi tentativele de crimă. Deşi reacţiile
omeneşti la evenimente traumatice au o variabilitatea ridicată, se poate observa un
model comportamental comun: sindromul catastrofic. În astfel de situaţii putem
delimita mai multe stadii. La început, supravieţuitorii sunt speriaţi, uluiţi,
dezorientaţi şi par că nu-şi dau seama de rănile lor sau că se află în pericol, pot
rătăci prin zonă într-o stare de dezorientare, riscând răni suplimentare (de exemplu,
în situaţie de cutremur); supravieţuitorii sunt încă pasivi şi incapabili să iniţieze
chiar şi cele mai simple acţiuni, dar pot executa cu uşurinţă îndrumări, ordine; în al
treilea stadiu, supravieţuitorii devin anxioşi şi aprehensivi, au dificultăţi de
concentrare şi pot repeta la nesfârşit povestea catastrofei. Ca de exemplu, persoana
care a suferit un viol poate ca, zile întregi după agresiune să nu se gândească la
necesitatea hrănirii, dar dacă o persoană apropiată insistă să iasă pentru a lua masa
împreună, atunci acceptă.
Problemele minore zilnice pot ii şi ele resimţite ca stresori: pierderea de
obiecte sau valon (portofel, acte, bunuri), blocarea în traficul auto, conflict cu
profesorul, şeful ierarhic, grijile, tracasările etc. Sursa stresului poate fi internă
individului, sub forma unor motive sau dorinţe conflictuale. Nivelul la care un
eveniment devine stresant diferă de la un individ la altul; oamenii diferă prin
nivelul evaluării aceluiaşi eveniment ca predictibil, controlabil şi ca o provocare la
adresa limitelor capacităţilor şi propriei imagini. În mare măsură aceste evaluări
sunt cele care influenţează percepţia nivelului de stres al evenimentului1.

1
Tintes E. Stresul - o problemă a instituţiilor de învăţămînt//Tribuna învăţământului, 2007, Nr.4

41
 Sunt autori care arată că problemele minore cotidiene determină mai multe
probleme de stres decât evenimentele de viaţă. Problemele minore de zi cu zi se
pot acumula în timp şi la un anumit moment acestea nu mai pot fi controlate. De
Longis şi colab. (1982) au constatat că problemele minore zilnice sunt un predictor
mai bun privind starea de sănătate decât sunt evenimentele de viaţă.
Schimbări în viaţă. Ne angajăm cu entuziasm şi bucurie în unele situaţii noi
de viaţă, dar acestea pot fi totuşi stresante. De exemplu, căsătoria generează multe
ajustări; indivizii sunt adesea împinşi la limitele răbdării şi înţelegerii pe măsură ce
se acomodează cu noul partener de viaţă; de exemplu, obiceiul unuia dintre soţi de
a-şi lăsa hainele aruncate la întâmplare, dezacorduri privind subiecte importante
(ca deciziile financiare) pot duce la conflicte între persoanele proaspăt căsătorite.
Acestea pot să pună sub semnul întrebării decizia de a se fi căsătorit cu persoana
potrivită.
Holmes şi Rahe (1967) au argumentat că orice schimbare în viaţă care
solicită numeroase ajustări poate fi percepută ca stresantă. De asemenea, autorii
emit ipoteza că acumularea de evenimente de viaţă duce la creşterea suscepti-
bilităţii individului la diverse boli.
Studiile efectuate de alţi autori oferă date contradictorii, în lumina celor mai
recente cercetări, se poate trage concluzia că există o anumită relaţie între
evenimentele care modifică viaţa cotidiană a indivizilor şi începutul tulburărilor
mintale şi somatice, dar trebuie să se ia în considerare şi circumstanţele în care au
survenit schimbările, acestea putând avea efecte majore sau minore în declanşarea
tulburărilor.
T. Brugha (1985) realizează o clasificare a evenimentelor de viaţă din
perspectiva ameninţării sau neameninţării. În cadrul evenimentelor ameninţătoare
sunt incluse: boala gravă proprie sau a membrilor din familie, moartea rudelor
apropiate sau a unui bun prieten, separarea conjugală, conflicte serioase cu rude,
prieteni, vecini, pierderea locului de muncă, probleme financiare majore, probleme
juridice, pierderea sau furtul unor lucruri de valoare.

42
 Conflicte interne. Stresul poate fi generat de procese interne: conflicte
nerezolvate care pot fi atât conştiente, cât şi inconştiente. Conflictul are loc atunci
când o persoană trebuie să aleagă între scopuri sau căi de acţiune incompatibile
sau. exclusiv mutuale; acţiunea necesară îndeplinirii uneia dintre ele împiedică
automat realizarea celeilalte. De exemplu, dorinţa de a face sport şi cea de a acorda
mult timp învăţării pentru a lua note de trecere; dorinţa de a se întâlni cu prietenii
la o petrecere şi teama de eşec la examenul următor datorită lipsei timpului pentru
învăţare.
Atunci când două scopuri sunt la fel de atractive (de exemplu, primirea a
două oferte bune de serviciu) poale conduce la stres.
Conflictele pot apărea şi atunci când două trebuinţe sau motivaţii se află în
opoziţie:
 independenţă-dependenţă: în condiţiile confruntării cu situaţii dificile, apare
dorinţa ca cineva să ne ajute sau să ne rezolve problemele. Învăţăm că trebuie să
ne bazăm pe forţele noastre şi să ne asumăm răspunderea; dorim să fim
independenţi, dar împrejurările sau alţi oameni ne obligă să rămânem
dependenţi;
 intimitate-izolare: dorinţa de a fi aproape de o persoană şi de a împărţi cu ea
gîndurile şi emoţiile intime poate intra în conflict cu teama de a îl rănit sau
respins dacă ne expunem prea mult pe noi înşine:
 cooperare-concurenţă: societatea pune accent pe competenţă şi succes, dar în
acelaşi timp, solicită cooperarea şi ajutorarea celorlalţi. Concurenţa apare din
perioada copilăriei (între fraţi, între colegi la şcoală, în rivalitatea din afaceri,
din activitatea profesională);
 exprimarea impulsurilor-standardele morale: anumite impulsuri trebuie să fie
reglate, într-un anumit grad, în toate societăţile. O mare parte din educaţia din
perioada copilăriei implică interiorizarea restricţiilor culturale referitoare la
impulsuri. Sexul şi agresivitatea sunt domenii în care pulsiunile noastre intră
frecvent în conflict cu standardele morale, iar violarea acestor standarde poate
genera sentimente de vinovăţie.

43
 Motive divergente sau concurente reprezintă un potenţial ridicat pentru
producerea unui conflict. Încercarea de a găsi un compromis între aceste motive
poate genera o stare de stres. Diferite studii au analizat şi cercetat importanţa
principalelor trăsături ale personalităţii în producerea stresului. Unii dintre
cercetători au demonstrat că una dintre variabilele critice de rezistenţă la stres este
capacitatea emoţională de răspuns a indivizilor. Aceasta a stat la baza explicării
faptului că prizonierii de război americani dotaţi cu o anume „distanţare
emoţională” în raport cu viaţa cotidiană au rezistat mai bine decât colegii lor de
detenţie. Pragul de anxietate sau de angoasă poate fi mai mult sau mai puţin
ridicat; indivizii cei mai vulnerabili sunt aceia care prezintă un prag al angoasei
foarte scăzut.
Dispoziţiile pozitive (stima de sine, optimismul) sunt în relaţie cu o stare
bună de sănătate, comparativ cu cele negative (pesimismul, depresia), care sunt în
relaţie cu o stare de sănătate scăzută. În acest context, cercetările evidenţiază faptul
că, în general, cei cu dispoziţii negative manifestă mai frecvent stări de boală, fără
ca aceasta să existe în mod real şi se implică într-o proporţie mai ridicată în
comportamente dăunătoare sănătăţii (consumul de alcool, fumatul etc.). Aprecierea
de sine, se referă la nivelul de consideraţie pe care îl are o persoană despre ea
însăşi. Un nivel foarte ridicat al aprecierii de sine indică faptul că individul este
supra-încrezător şi posibil nerealist privind aşteptările legate de eficienţa acţiunilor
întreprinse. Nivelele scăzute ale aprecierii de sine pot indica prezenţa sentimentelor
de inferioritate, devalorizare, care pot duce Ia anxietate şi depresie. Un nivel mediu
al aprecierii de sine este considerat ca fiind asociat cu o sănătate mentală bună.
Locul controlului. Se referă la convingerile oamenilor despre factorii care le
controlează comportamentul. Cei cu locul controlului intern consideră că ei înşişi
controlează viaţa, în timp ce aceia cu locul controlului extern consideră că situaţia
lor este controlată de noroc, soartă sau de către deţinătorii puterii, în general.
Comparativ cu „internii”, „externii” sunt mai anxioşi în faţa potenţialilor agenţi de
stres. Celor mai mulţi oameni ie place să simtă că ţin sub control ceea ce îi se
întâmplă; „externi” simt aceasta mai puţin, „interni” au mai multe şanse să se

44
înfrunte direct cu agenţii stresanţi pentru că ei au credinţa că pot controla şi că
răspunsul lor poate schimba situaţia, iar succesele lor se datorează capacităţilor
proprii, a efortului depus. Pe de altă parte, externii sunt anxioşi, nu au sentimentul
că sunt stăpînii propriei sorţi tind să se considere victime ale mediului, nu-şi
folosesc resursele pentru a face faţă situaţiilor, consideră ca fiind fără succes
opoziţia faţă de destin. Ei sunt mai înclinaţi să adopte strategiile de reducere a
anxietăţii, dar acestea funcţionează doar pe termen scurt1.
Johnson şi Sarason (1978) au găsit că există o incidenţă mai ridicată a
depresiei şi anxietăţii la cei evaluaţi cu locul controlului extern. Normau şi Benett
(1996) consideră rezultate studiilor ca fiind mixate, iar relaţia dintre locui
controlului şi comportamentul fală de sănătate ca fiind scăzută.
Auto-eficienţa. Sunt autori care apreciază auto-eficienţa ca fiind un
predictor bun ai comportamentului de sănătate. Auto-eficienţa are elemente
comune cu variabila localizarea internă a controlului. În faţa unei activităţi
persoana caracterizată cu sentimentul propriei eficiente are o anumită aşteptare
privind rezultatele ei, prin raportarea la experienţe anterioare. Existenţa unei
certitudini privind rezultatul acţiunii va creşte rezistenţa la stres. Aceste variabile
(locul controlului şi auto-eficienţa) s-au dovedit predictive pentru adoptarea
comportamentelor pozitive faţă de sănătate.
Insecuritatea psihologică (caracterizată prin dispoziţii spre egocentrism,
neîncredere, pesimism, sentimentul de izolare şi respingere, aprehensiune privind
viitorul, perceperea altora şi a lumii ca ostile) are un mare rol în evaluarea
situaţiilor ca fiind sresante. Indivizii cu acest sentiment au o memorie afectivă ce
reţine în special insuccesele, experienţele neplăcute, umilitoare.
Comportamentaliştii americani (B.P. Dohrenwend şi B.S. Dohrenwend) au
stabilit că perceperea stresului este diferită în populaţie. Perceperea stresului de
către indivizi depinde de două mari categorii de variabile: factorii personali (pragul
senzaţiilor biologice şi psihologice), inteligenţa, capacitatea verbală, tipul de

1
Turliuc M. Psihologia cuplului şi a familiei, Iaşi: Editura Performantica, 2004

45
personalitate, sistemele psihologice de apărare, experienţa trecută şi un anume simţ
de stăpânire a propriului destin; factorii externi, cum ar fi vârsta, nivelul pregătirii
şcolare, veniturile, ocupaţia profesională etc. Pentru autorii menţionaţi, indivizii
dotaţi cu mai multe calităţi, calificare şi resurse decât alţii, sunt mai adaptaţi să
facă faţă situaţiilor stresante.
Cercetările arată că dezechilibrul dintre solicitări şi capacitatea de a le
răspunde adecvat provoacă stresul psihic. Acesta este provocat în anumite condiţii:
 dacă persoana anticipează faptul că nu va fi capabilă să facă faţă solicitărilor sau
că nu va putea satisface cererile, fără a pune în pericol alte scopuri pe care le
urmăreşte;
 dacă persoana acordă o anumită semnificaţie eventualelor eşecuri pe care le
poate suferi;
 dacă are loc o suprasolicitare (cantitativă sau calitativă) sau o sub-solicitare
(monotonie, lipsă de informaţie) care împiedică persoana să-şi manifeste
întreaga gamă a posibilităţilor sale. S-a constatat că reducerea solicitărilor sau
limitarea posibilităţilor de expresie devin pentru unele persoane la fel de
stresante ca supraîncărcarea cu sarcini pentru altele;
 ambiguitatea stimulilor: atât lipsa de informaţii, cât şi informaţiile neclare sau
contradictorii, dar provenite din surse la fel de verosimile pol conduce la situaţii
stresante; persoana probabil este capabilă să răspundă, dar nu înţelege ce anume
i se cere);
 dacă persoana este solicitată să realizeze în aceiaşi timp două răspunsuri
incompatibile sau trebuie să acţioneze într-un mod care vine în contradicţie cu
propria sa convingere;
 în situaţii de incertitudine, de restrângere artificială a posibilităţilor de a
răspunde sau în situaţia în care persoana este obligată să adopte o anumită
decizie (Mc Grath, 1970)1.
Alţi autori (Weitz, 1970) se referă la alte situaţii generatoare de stres psihic:

1
Niţescu V. Adolescenţa, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995

46
 supraîncărcarea cu sarcini multiple şi în condiţii de timp impus;
 perceperea de către persoană a unei ameninţări reale sau imaginare (inclusiv a
integrităţii fizice);
 izolarea sau sentimentul restrângerii libertăţii şi contactului social;
 apariţia unui obstacol (barieră fizică sau psihologică) în realizarea activităţii
care este resimţit ca un sentiment de frustrare;
 presiunea grupului social (favorabilă în exces sau nefavorabilă) este
generatoare a declanşării sentimentului de teamă de eşec;
 perturbări de către agenţii fizici (temperatură, zgomot, vibraţii etc.) chimici sau
biologici determină scăderea capacităţii de adaptare şi de rezistenţă a
organismului şi în sfera proceselor psihice.
În acest context, Appley şi Trumbull (1967) evidenţiază următoarele aspecte:
 stresul psihic poate fi mai bine înţeles ca interacţiune a subiectului cu situaţia
stresantă, trebuie să se ia în considerare şi „condiţiile interne” ale persoanei
(stări de motivaţie, trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, starea de oboseală fiziologică sau
patologică etc.);
 contextul social are un rol fundamental în reacţiile la situaţiile stresante;
 există deosebiri nete între condiţiile naturale şi cele de laborator de producere a
stresului psihic.
Comportamentul de tip A. Interesul pentru acest model a început atunci când
medicii au observat de-a lungul anilor că persoanele care au suferit un atac de cord
manifestă anumite caracteristici comportamentale: ostile, agresive, nerăbdătoare,
supra-implicate în activitatea lor. Indivizii care manifestă acest tip de compor-
tament sunt competitivi şi orientaţi spre realizare, au un simţ al urgenţei temporale,
le este greu să se relaxeze, devin nerăbdători şi furioşi când se confruntă cu indivizi
pe care îi consideră incompetenţi (M. Friedman, R. Rosenman, 1980). Deşi, în
exterior arată încredere în sine, ei manifestă sentimente constante de neîncredere în
forţele proprii; depun efort pentru a realiza din ce în ce mai multe lucruri, într-un
timp din ce în ce mai scurt. Ostilitatea lor se stârnește uşor şi au sentimentul că
timpul îi presează. Sunt nerăbdători, au spirit competitiv şi sunt preocupaţi de
47
munca lor. Ei pot fi deosebiţi de cei de tip B. care prezintă caracteristici mai puţin
acute1.
Tipul B de personalitate manifestă caracteristici cum sunt: relaxare,
necompetitivitatea, pasivitate, nu se implică, fără ambiţii, liniştit, fără grabă.
flegmatic. Comparativ cu tipul B, cei de tip A declară că lucrează mult şi că fac
faţă mai multor solicitări conflictuale de serviciu (M. A. Chesney, R. Rosenman,
1980; M. Jamai, V.V. Baba, 1991). Aceşti factori se dovedesc a fi agenţi de stres.
Este mai probabil ca indivizii de tipul A să exprime reacţii fiziologice adverse ca
răspuns la stres, cum ar fi: tensiune sanguină mărită, puls accelerat şi modificări în
chimismul sângelui. Evenimentele frustrante, dificile sau competiţionale sunt cele
în măsură să provoace astfel de reacţii adverse, în plus, acesta se descurcă mai bine
ca tipul B în împrejurări care solicită perseverenţa, rezistenţa sau viteza. Ei pot uita
şi de oboseală şi de distracţii ca să-şi atingă obiectivele. Indivizii de tip A par să
aibă mai multă nevoie să-şi controleze mediul de muncă. Numai o activitate cu
norma întreagă le stimulează sentimentul presiunii timpului şi îi face să se
extenueze fizic2.
Cercetările au arătat, din ce în ce mai clar că ostilitatea şi furia exprimate
constituie componenta majoră a comportamentului de tip A. care contribuie ia
reacţiile fiziologice adverse. Aceste stări pot fi însoţite şi de neîncredere în
ceilalţi şi cinismul exagerat. Cînd aceşti factori sunt preponderenţi în
personalitatea unui anumit individ este foarte probabil ca stresul să se instaleze (S.
Booth-Kewley, H.S. Friedman,1987; D.C. Ganster, J. Schaubroeck, W.F. Sime,
B.T. Mayes, 1991; R. Williams, 1989).
Persoanele care manifestă comportamentul de tip A nu declară că resimt mai
multă tensiune, anxietate, insatisfacţie profesională decât cele de tip B, deşi
acceptă că se confruntă cu mai mulţi factori stresanţi (M.A. Chesney, R.
Rosenman, R. 1980). S-ar putea ca astfel de persoane să nu conştientizeze impactul

1
Cosmovici A. Psihologie generală, Iaşi: Editura Polirom, 1996

2
Buzdugan T. Psihologia dezvoltării umane, Iaşi: Editura Polirom, 2004

48
pe care stresul de la serviciu îl are asupra lor. Multe dintre organizaţii
recompensează comportamentele celor de tip A, luând în considerare caracteristici
cum sunt: orientarea spre realizări profesionale, implicarea extremă în muncă,
prestarea de ore suplimentare. Cei de tip A tind să atingă nivele ierarhice
superioare şi au un mai mare succes profesional decât cei de tip B. De asemenea,
sunt studii care arată că nivelul de ostilitate al unei persoane este un predictor mai
fidel al bolii coronariene, decît alte caracteristici descrise pentru acest tip de
personalitate (Booth-Kewley şi Friedman, 1987; Thoresen, Telch şi Eagleston,
1981; Dembrowski şi colab., 1985)1.
Într-un studiu efectuat pe medici, scorurile privind ostilitatea obţinute în
facultate au prezis incidenţa bolii coronariene, precum şi mortalitatea din alte
cauze (Barefoot, Williams şi Dahistrom, 1983). În ambele studii, relaţia stabilită
este independentă de efectele fumatului, vârstei şi hipertensiunii arteriale. S-a
cercetat modul în care acest tip de comportament conduce la boala cardiacă; un
mecanism biologic posibil este modul în care sistemul nervos simpatic al
individului răspunde la stres. Atunci cînd sunt expuşi la situaţii experimentale
stresante (de exemplu, atunci cînd se confruntă cu ameninţarea eşecului, hărţuirii
sau cerinţelor unor sarcini competitive), cei mai mulţi subiecţi au raportai că sunt
furioşi, iritaţi sau tensionaţi. Totuşi, subiecţii care au obţinut scoruri ridicate la
ostilitate, au presiunea sanguină, ritmul cardiac şi secreţia hormonilor legaţi de
stres mult crescute, faţă de subiecţii cu un grad redus de ostilitate (Suarez şi
Williams. 1989). Sistemul nervos simpatic al indivizilor ostili sau de tip A pare să
fie hiperactiv la situaţii stresante. De asemenea, cercetarea arată că indivizii ostili
pol avea un sistem nervos parasimpatic slab. Atunci când sunt înfuriaţi, adrenalina
se menţine la un nivel crescut în organism şi aceştia rămân într-o stare de activare.
Există studii mai recente care nu au găsit o relaţie între comportamentul de
tip A şi boala cardiacă (Case, Case şi Moss, 1985; Shekelle şi colab. 1983). Unii
cercetători atribuie acestor rezultate modului în care au fost evaluaţi indivizii de tip

1
Borocin R. Psihologia vîrstelor şi pedagogică, Chişinău: Ed. Lumina, 1992

49
A. Alţi autori consideră că definiţia comportamentului de tip A este neclară; ei
argumentează că urgenţa temporală şi competitivitatea nu sunt componentele cele
mai importante şi că variabila importantă ar putea fi ostilitatea.
Starea de boală constituie un factor important de stres. Orice suferinţă care
pune probleme de sănătate şi conduce la schimbări în viaţa personală, familială,
profesională şi socială este trăită intens pe plan psihic de către individ. De
exemplu, nevroticul este vulnerabil în raporturile sale cu realitatea, sensibilitatea
lui fiind uşor de rănit, în măsura în care nu reuşeşte să se pună de acord cu
principiul realităţii (vulnerabilitatea nevroticului rezidă în calitatea Eului său).
Inferioritatea reală sau imaginară a nevroticului este de natură să accentueze
vulnerabilitatea persoanei respective; manifestă disconfort permanent în relaţiile cu
lumea, simţindu-se în mod nejustificat, atacat sau rănit, datorită faptului că percepe
deformat atitudinile şi reacţiile celorlalţi faţă de persoana sa. Diferite studii au
constatat o serie de diferenţe determinate de factorii vârstă, sex şi cultură în
legătură cu perceperea şi adaptarea la stres (Masuda şi Holmes, 1978; Ruch şi
Holmes, 1971).
În raport de vîrsta situaţiile stresante sunt diferite: copilul sau tânărul este
dependent de adult şi are un set redus de roluri sociale; la individul în vîrstă
domină conştiinţa regresiei sistemelor biologice, retragerea sau chiar izolarea
socială, scăderea capacităţii de a face faţă stresului, deşi deprinderile respective pot
fi dezvoltate.
Numeroasele forme şi răspunsuri la stres arată că există diferenţe în raport
de sexul persoanelor; comportamentul de tip A nu este exclusiv al bărbaţilor, dar
corelaţia asociată cu boala coronariană este mai ridicată la bărbaţi decât la femei.
Frenkenhauser (1983) arată că sunt diferenţe între sexe privind răspunsurile
la agenţii stresori; la femei se manifestă apariţia bruscă a răspunsurilor empatice,
comparativ cu bărbaţii, dar revenirea la normal la acestea este mult mai rapidă.
Factorii culturali îşi pun amprenta asupra diverselor aspecte legate de stres.
Independent de cultură există stimuli stresanţi şi reacţii care au un caracter general,
universal sunt diferenţe între diverse culturi privind perceperea stresorilor, în

50
efectele stresului şi în modul de ajustare. Modelul cultural specific unei anumite
civilizaţii interacţionează cu factorii de mediu şi cei individuali. S-au găsit
diferenţe în perceperea stresului între cultura americană şi japoneză privind
sacrificiul personal şi ai obligaţiilor de natură socială; în cultura japoneză este
apreciată capacitatea de conformism, dependenţa de alţii, iar în cea americană
dependenţa este considerată ca fiind un eveniment stresant. Semnificaţia factorilor
culturali în stres a fost relevată prin cercetări asupra imigranţilor. Impactul cu o
cultură nouă impune reorganizarea schemelor cognitive, afective şi
comportamentale, noi reguli de interacţiune şi, desigur, generează eforturi mari de
adaptare.
Indivizii din clasele sociale inferioare sunt mai predispuşi la influenţele
stresului, comparativ cu cei din clasa de mijloc. Aceste persoane sunt expuse mai
frecvent la situaţii stresante, au acces mai scăzut la resursele suportului social, au
un veni) mai scăzut, au un prestigiu social mai scăzut, au o educaţie mai slabă.
Sursele de stres nu pot ele singure explica declanşarea bolilor aşa că trebuie
luaţi în considerare şi alţi factori, cum ar fi caracteristicile situaţiei stresante,
calităţile psihologice şi biologice ale indivizilor, precum şi caracteristicile
sistemelor sociale care pot acţiona prin diverse mijloace pentru protecţia
indivizilor.
Factorii care influenţează reacţia individului la stres1:
1. Condiţiile externe.
O modificare, chiar neînsemnată, în constelaţia stimulilor externi poate
influenţa în mod esenţial semnificaţia pe care aceştia o au pentru subiect. Astfel, de
pildă, o apreciere făcută pe un ton ironic poate fi mai stresantă pentru un subiect
decît o critică directă realizată cu un ton binevoitor. Evaluarea unui stimul ca fiind
stresant depinde de context, de ton, de relaţiile subiectului cu persoanele implicate
în situaţie, cît şi de posibilităţile subiectului de a-i face faţă. Astfel, pentru un şofer

1
Caluschi M. Asociaţia psihologilor de familie la început de drum, în Kreatikon Creativitate-formare-performanţă,
Iaşi: Ed. Performantica, 2007

51
începător poate fi stresant să conducă maşina într-o zonă aglomerată sau cu viteză
prea mare. Cu cît individul se simte mai în măsură să stăpânească situaţia, cu atât
el va fi mai puţin vulnerabil la stres.
Situaţia externă este evaluată în mod diferit sub aspectul încărcăturii de stres
şi datorită unor norme culturale diferite. Astfel, în colectivităţile în care indivizii se
izolează un i de ceilalţi, comunicînd doar în cadrul familiei de dimensiuni mici,
formate din părinţi şi copii, decesul unui membru al familiei este suportat mult mai
greu decît în colectivităţile unde numeroase rude şi prieteni sunt gata să susţină
persoana stresată să facă faţă situaţiei de doliu.
2. Factorii de personalitate.
Cu cît un agent stresant, este mai puternic, cu atît mai asemănătoare sunt
reacţiile indivizilor faţă de acesta. Situaţiile stresante extreme, cum ar fi moartea,
detenţia, tortura, distrugerea ordinii sociale, invaliditatea, ameninţă sau chiar
frustrează pe oameni de cele mai importante scopuri personale, atacând inclusiv
nevoia lor de a supravieţui. Diferenţe individuale se vor manifesta mai amplu
atunci cînd acţionează factori stresanţi de intensitate mai redusă, unde variabilele
motivaţionale, sistemele de credinţe şi valori, cît şi capacităţile personale de
adaptare vor fi mai importante în evaluarea caracterului ameninţător al unei
situaţii.
Mahl (1949) a evidenţiat experimental rolul motivaţiei în producerea unei
reacţii, fiziologice la stres. Autorul menţionat a măsurat cantitatea de acid
clorhidric din stomac la un grup de tineri în condiţii obişnuite şi înaintea
examenului de admitere la facultatea de medicină. La aproape toţi subiecţii s-a
constatat o creştere a cantităţii de acid clorhidric din stomac, cu excepţia a două
cazuri. Din interviul clinic a rezultat faptul că cei doi studenţi nu erau motivaţi de
examenul ce urma să se desfăşoare, unul fiind admis deja la o facultate
asemănătoare pe baza rezultatelor şcolare anterioare, iar celălalt neavând dorinţa
reală de a urma medicina.
Feifel (1959) arată că până şi ameninţarea cu moartea poate fi interpretată
diferit de diferiţi indivizi în funcţie de semnificaţia pe care o are moartea pentru ei.

52
Astfel, pentru unii oameni moartea înseamnă o trecere spre o altă viaţă şi aflarea
adevărului suprem, pentru alţii ea pune capăt unor suferinţe insuportabile sau
reprezintă un element destructiv împotriva căruia trebuie luptat sau poate repre-
zenta o încununare a tendinţelor masochiste de autodistrugere sau o modalitate de
a-i şantaja pe alţii pentru a obţine mai multă atenţie şi afecţiune. Credinţele şi
opiniile oamenilor despre ei înşişi reprezintă factori importanţi care determina
modul de evaluare a unei situaţii ameninţătoare. Studiile au demonstrat că indivizii
care şi-au format de timpuriu opinia că lumea este ameninţătoare şi că celorlalţi
oameni nu le pasă de ei, au o mai mare vulnerabilitate la stres, decât persoanele cu
o concepţie mai optimistă asupra vieţii.
David (1955) vorbeşte despre un factor de personalitate pe care îl denumeşte
„alienare“ şi care implică egocentrism, neîncredere în alţii şi în propria persoană,
pesimism, anxietate şi resentimente, scorurile ridicate la acest factor făcând ca
indivizii să fie permanent stresaţi şi în alertă, interpretând ambianţa şi reacţiile
semenilor lor ca ostile şi primejdioase. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
subiecţii mai anxioşi (cu anxietatea - trăsătură de personalitate mai ridicată), aceş-
tia fiind mai înclinaţi să evalueze evenimentele prin prisma anxietăţii anticipatorii.
Aceşti subiecţi trăiesc cu credinţa că mediul le este ostil şi periculos, că vor fi
victimele sigure ale existenţei şi că nu vor fi capabili să facă faţă cu succes
solicitărilor la care vor fi supuşi. Persoanele care nu suferă de anxietate cronică
sunt mai înclinaţi să considere elementele mediului înconjurător ca fiind benigne,
cred în posibilităţile lor de a face faţă situaţiilor şi de a le controla şi nu intră în
alertă decât atunci când apare un stimul cu adevărat ameninţător1.
Stările emoţionale produse de stres reprezintă tulburări afective care implică
trei componente:
- trăirea subiectivă a emoţiei (teamă, furie etc.);

1
Baba A. Stresul, adaptare şi patologie. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1993

53
 - tendinţa de a acţiona într-un anumit mod pentru a depăşi dificultatea (de
pildă, tendinţa de a ataca agresorul, de a evita situaţia stresantă sau de a aduce
înapoi persoana dispărută);
- modificările psihofiziologice specifice stărilor emoţionale, modificări ce
sunt expresia mobilizării organismului pentru a face faţă situaţiei.
Deşi adesea tendinţa spre acţiune este inhibată ca, de pildă, în cazul
reacţiilor agresive, modificările psihofiziologice declanşate de stările emoţionale se
menţin un anumit timp, persoana trăind tensional consecinţele situaţiei stresante.
Poate cea mai puternică şi mai chinuitoare stare afectivă produsă de stres este
anxietatea, definită psihopatologic ca teamă difuză, fără obiect bine precizat.
Anxietatea, ca stare afectivă, are o serie de particularităţi, dintre, care
amintim:
- caracterul anticipatoriu: teama se referă la un eveniment ameninţător din viitor,
eveniment mai curînd de natură psihologică decît fizică;
- caracterul predominant simbolic şi ambiguu al pericolului potenţial de care se
crede ameninţat subiectul.
Prin aceste caracteristici anxietatea se deosebeşte de frică, trăire emoţională
cu caracter imediat şi concret, ea caracterizându-se pe plan subiectiv printr-un
sentiment difuz, de teamă şi disconfort legat de un posibil pericol. Anxietatea se
deosebeşte de alte stări emoţionale produse de stres prin caracterul ei vag,
nelimitat. Astfel, de pildă, în cazul reacţiei de mânie sursa generatoare de frustraţie
este clar definită (un adversar, o situaţie percepută ca nedreaptă), individul simţind
nevoia imperioasă de a ataca şi distruge sursa producătoare de stres. Atunci când
agresivitatea este inhibată datorită faptului că individul nu se simte suficient de
puternic pentru a înlătura stimulul care îl provoacă sau deoarece agresivitatea
contravine normelor interne de conduită învăţate, individul supus stresului poate
trăi o stare de anxietate care are la bază reacţia agresivă refulată.
În cazul stării depresive, persoana consideră situaţia în care se află ca fiind
fără speranţă sau trăieşte sentimentele auto-devalorizării sau culpabilităţii,
simţindu-se responsabilă pentru producerea respectivei situaţii sau pentru

54
deznodământul acesteia. Specific acestor trăiri este starea de disperare, individul
fiind incapabil să se mai bucure de viaţă ca înainte şi să facă eforturi pentru a ieşi
din situaţia respectivă. Deşi frecvent stările emoţionale produse de stres au, datorită
intensităţii lor, un caracter dezadaptativ, există şi cazuri în care acesta mobilizează
şi pune în acţiune resurse adaptative nebănuite de forţa fizică şi psihică ale
organismului. Doar atunci cînd posibilităţile subiectului sunt depăşite de solicitări
şi acesta nu mai găseşte mijloace adecvate de a-şi rezolva problemele apar aşa-
numitele reacţii dezadaptative la stres1.
În afară de bolile psihosomatice şi de tulburările nevrotice care reprezintă
consecinţe mai severe ale stresului, situaţiile stresante pot perturba eficienţa în
activitate a persoanei şi aceasta din două motive:
- emoţiile propuse de stres solicită în mod deosebit atenţia subiectului, acestea
avînd rol de factori de distragere care împiedică desfăşurarea normală a
procesului gîndirii productive şi a comportamentului centrat spre atingerea unor
obiective. De pildă, un student stresant de examen adesea nici nu este capabil să
citească exact întrebarea de pe bilet, deoarece atenţia sa este îndreptată asupra
propriei stări şi nu asupra problemei pe care trebuie s-o rezolve.
- în al doilea rând, emoţiile puternice determină individul să se mobilizeze pentru
a ieşi din starea de dezorganizare în care se află. Aceste eforturi nu fac decât să
amplifice starea, amplificând prin reacţie circulară problemele care le-au creat.
Lazarus (1968) exemplifică această situaţie prin cazul unei persoane care,
ameninţată fiind, evită să se gândească la situaţia de ameninţare auto-protejîndu-se
de intensitatea reacţiei emoţionale pe care aceasta o stârnește, consecinţa acestei
situaţii constând în aceea că subiectul nu întreprinde nici o acţiune constructivă
pentru a face faţă ameninţării.

1
Cosmovici A. Psihologie şcolară, Iaşi Ed. Polirom, 1998

55
 II. METODE ŞI TEHNICI DE INTERVENŢIE ÎN REDUCEREA
STRESULUI
Comportamentul dezadaptativ în situaţii stresante reprezintă adesea
rezultatul încercărilor de a face faţă emoţiilor dezorganizatoare prin intermediul
unor mecanisme de apărare a eului, cum ar fi, de pildă, negarea realităţii.
Caracterul dezadaptativ al unui astfel de comportament constă în aceea că individul
care procedează astfel nu întreprinde acţiuni eficiente pentru a stăpîni situaţia.
Observaţiile au arătat faptul că probabilitatea ca un individ să pună în
acţiune comportamente care nu reprezintă decît soluţii temporare la situaţie este cu
atît mai mare cu cît evenimentul stresant este mai puternic. Situaţiile disperate
determină pe oameni să întreprindă acţiuni disperate, care îi împiedică să rezolve
adecvat problemele cu care sunt confruntaţi.
Pentru a tace faţă stresului, literatura de specialitate şi practica clinică au
elaborat o serie întreagă de metode şi instrumente de lucru pe care ni le propunem
să le prezentăm în continuare. Vom începe cu cîteva instrumente de control mental
şi emoţional, selectate din manualul Irinei Holdevici1.
2.1. Instrumente de control mintal şi emoţional
 Vizualizarea
Imaginaţia este aptitudinea noastră de a crea o imagine mentală. Vizualizarea
este tehnica ce foloseşte imaginaţia pentru a retrăi o experienţă trecută, modificând
amintirile sau pentru a crea sau anticipa o experienţă viitoare.
Vizualizarea constă în imaginarea unei situaţii date care să fie puternic
resimţită. Această vizualizare poate să reprezinte o experienţă „obiectivă” sau
simbolică. Putem să ne aflăm asociaţi unei experienţe vizualizate (adică să o ve-
dem şi să o simţim „ca şi cum ani fi acolo”) sau putem fi disociaţi de această
experienţă (ca şi cum am fi un „spectator”). În primul caz, nu ne putem vedea pe
noi înşine aşa cum ne percepem în mod obişnuit, în al doilea caz, ne putem
percepe integral pe noi, ca şi cum am fi priviţi de altul.

1
Holdevici I. Autosugestie şi relaxare, Bucureşti: Editura Ceres, 1995

56
 Reprezentările noastre interne produc asupra sistemului nostru nervos un
efect apropiat de cel pe care-l produce experienţa concretă. Starea de relaxare
facilitează considerabil tehnicile de vizualizare, crescîndu-le eficienţa.
Vizualizarea ne permite să accedem la resursele noastre sau să creăm unele noi.
 Resurse
Dicţionarul Petit Robert descrie resursa ca fiind o posibilitate de a ameliora o
situaţie neplăcută. Prin extensie, resursele reprezintă bogăţiile noastre imaginative
şi mentale, posibilităţile noastre. Astfel, tot ceea ce se resimte într-o situaţie poate
fi util şi confortabil: dacă în numeroasele situaţii pe care le trăim dispunem de
încredere personală, de calm şi energie, acestea pot fi considerate ca resurse
puternice.
Reprezentarea mintală este capabilă să antreneze anumite trăiri: dacă dorim
să creăm în interiorul nostru o stare de calm, putem să realizăm acest lucru prin
imaginarea unei excursii reuşite făcute la munte cu ani în urmă. Mai mult decât
atât, putem să încercăm să evocăm un element anume al acelei excursii de care ne
amintim cu plăcere (de exemplu, imaginea unui lac sau o stâncă cu un aspect
special). Este necesar să învăţăm să identificăm resursele noastre personale şi să le
generalizăm la toate situaţiile în care ele ne-ar putea fi utile.
 Utilizarea şi generalizarea resurselor
Posedăm toate resursele de care avem nevoie sau la care am avut acces în
trecut. Graţie memoriei, putem să actualizăm amintiri prin care evocăm acum şi
aici anumite evenimente. În procesul de folosire a resurselor sunt importante
identificarea unei resurse şi reperarea mecanismului prin care se poate avea acces
la aceasta, facilitând astfel un comportament în anumite împrejurări. O resursă se
poate construi prin diferite mijloace, cum ar fi crearea acesteia în viitor
(imaginarea viitorului şi ancorarea acestei resurse pentru a o aduce în prezent);
copierea cuiva care posedă această resursă (a face „ca şi celălalt”).
 Mimetismul
Dacă doriţi să achiziţionaţi un nou comportament sau să amelioraţi unul
deja existent:

57
1. Alegeţi un model (o persoană, de preferinţă de acelaşi sex, care foloseşte acest
comportament într-o manieră perfectă);
2. Creaţi-vă o reprezentare a acestei persoane într-o situaţie în care ea foloseşte
acest comportament. Observaţi-l în mod minuţios în toate detaliile;
3. Întrebaţi-vă dacă acest comportament reprezintă exact ceea ce aţi dori să faceţi.
Dacă nu, schimbaţi-vă modelul;
4. Creaţi-vă o reprezentare disociată despre voi înşivă gata să reproducă exact ceea
ce face modelul pe care l-aţi ales;
5. Întrebaţi-vă dacă acest model reprezintă exact ceea ce doriţi să tăceţi. Dacă nu,
reveniţi la pasul 4, modificând reprezentarea folosită;
6. Intraţi în acest personaj, creînd o reprezentare asociată a acestei experienţe. Fiţi
atent la ceea ce simţiţi.
 Ancorările
Ancorarea este un fenomen universal care stă la baza comunicării şi a
învăţării. O experienţă este formată dintr-un ansamblu de reprezentări care creează
un tot unitar. Oricare element al acestui ansamblu este susceptibil de a le modifica
pe celelalte.
De exemplu, amintiţi-vă un cîntec, o melodie care a contat pentru voi într-un
anumit moment al vieţii. Încercaţi s-o ascultaţi mental şi observaţi alte percepţii
care însoţesc această evocare (imagini, percepţii etc.).
O ancoră este reprezentată de orice stimul care antrenează la o persoană o
schemă de răspuns constantă. Ancorarea înseamnă a asocia un semnal al
experienţei trăit de o persoană şi pe care aceasta îl poate evoca creând o anumită
stare internă prin utilizarea aceluiaşi semnal.
Ancorarea se poate stabili prin orice modalitate senzorială. Un contact fizic
poate reprezenta o ancoră la fel de eficientă ca şi un cuvânt, o mişcare, o
schimbare de ton, se pot constitui în tot atâtea ancore nonverbale.
 Auto-ancorarea
1. Determinaţi o stare internă (resursă) pe care doriţi s-o ancoraţi.
2. Regăsiţi amintirea unei experienţe în cursul căreia aţi resimţit această stare.

58
3. Retrăiţi această experienţă, aici şi acum, cît mai intens posibil. Priviţi lucrurile
în interiorul vostru ca şi cum le-aţi vedea aievea, reascultaţi eventualele sunete,
eventualele mirosuri, resimţiţi senzaţiile ca şi cum le trăiţi.
4. Ancoraţi. De exemplu, strângeţi pumnul stâng cu mâna dreaptă. Memoraţi
precis forma, intensitatea şi locul de contact. Veţi avea grijă să întrerupeţi acest
contact înainte ca starea voastră interioară să slăbească.
5. Ca urmare, va fi suficient să reproduceţi exact acest contact pentru a regăsi
imediat resursa ancorată. Puteţi verifica reproducând o ancoră personală aici şi
acum.
 Disocierea
Reacţia noastră la un eveniment nu depinde în mod direct de acest
eveniment, ci de reprezentarea (mintală) pe care o avem despre situaţia respectivă.
A se disocia înseamnă ,,a lua distanţă”, „a vedea lucrurile dintr-un alt unghi”.
Regizorii de filme ştiu să manipuleze emoţiile noastre alternând scenariile
vizualizate în mod asociat şi disociat. De exemplu, într-o cursă de maşini, în
primul plan, camera este instalată la marginea pistei. Pe ecran se văd maşinile
trecînd, iar voi sunteţi disociaţi de acea acţiune. În al doilea plan, camera este
instalată într-o maşină, în spatele parbrizului. Pe ecran vedeţi drumul care
defilează cu ţoală viteza chiar înaintea voastră. Sunteţi asociat acestei acţiuni.
Puteţi nota diferenţa pe care o resimţiţi intre aceste două scenarii.
În faţa unui eveniment dificil, provocând în voi o emoţie vie, puteţi să fiţi
regizorul vostru şi „să vă vedeţi” ca şi cum v-ar filma o cameră exterioară. Din
această poziţie puteţi să atenuaţi emoţiile resimţite şi puteţi lua o decizie privind
pregătirea reacţiei voastre.
Dacă faceţi un antrenament, veţi putea trece de la o reprezentare asociată la
una disociată şi viceversa într-o unitate de timp foarte mică.
 Afirmarea
Suntem în permanenţă influenţaţi de un ansamblu de auto-instrucţii, in-
terpretări şi judecăţi. Fundamentul lor este formal de credinţele noastre şi de

59
regulile care privesc viaţa, pe ceilalţi şi pe noi înşine. Forţa lor provine din aceea că
noi ni le repetăm în permanenţă.
A afirma înseamnă „a fi ferm”. O afirmaţie est o declaraţie energică,
pozitivă, despre un lucru care este „aşa”. Este un mijloc de a trage o concluzie
asupra unei situaţii pe care ne-o imaginăm. Practica afirmaţiilor ne permite să
înlocuim dialogurile noastre interioare, desuete şi uneori negative, prin idei sau
concepţii pozitive. Cu cît veţi fi mai conştienţi de ceea ce „povestiţi” în interiorul
vostru, cu atât veţi alege cuvinte şi concepte pozitive şi puternice şi cu atât viaţa
voastră va reflecta aceste valori.
 Creaţi-vă propriile afirmaţii - mod de operare
1. Formulaţi afirmaţii la prezent. Este important să consideraţi conţinutul lor
existent deja.
2. Afirmaţi ceea ce vreţi, şi nu ceea ce nu vreţi (formularea pozitivă).
3. Nu încercaţi în nici un fel să refaceţi sau să schimbaţi ceea ce deja există.
Acceptaţi şi creaţi ceea ce vreţi să fie nou.
4. Creaţi afirmaţii scurte şi simple. Cu cât sentimentul vehiculat prin afirmare este
mai profund, cu atât el se imprimă mai mult în conştiinţa voastră.
5. afirmaţie foarte cunoscută este aceea simbolizată de metoda Coue. Exemplu;
„Din toate punctele de vedere eu mă simt din ce în ce mai bine”.
Recadrajul
Sensul unui eveniment, al unui comportament, al unei dificultăţi este
reprezentat de acela pe care noi îl dăm prin procese adesea inconştiente. Multe
situaţii nu reprezintă decît creaţii ale spiritului nostru. Putem deci să modificăm în
mod conştient sensul negativ atribuit unui eveniment pentru a face din acesta un
element pozitiv de reuşită şi de bunăstare. Aceasta este tehnica recadrajului.
Există trei tipuri de re cadraj:
1. Recadrajul de sens
Întrebare de pus: Ce altă semnificaţie ar putea avea această propoziţie?
Exemplu: „Sunt foarte emotiv”.
Recadraj: „Aveţi o mare sensibilitate”.

60
 Exemplu: „Nu luaţi nimic în serios”.
Recadraj: „Eu încerc să nu dramatizez”.
2. Recadrajul contextual
Întrebare de pus: În ce context acest comportament ar putea fi util, necesar?
Exemplu: „Când copiii mei îşi fac temele în grabă, eu cred că ei nu fac
nimic bine”.
Recadraj: „Şi totuşi ei experimentează capacitatea de a lucra”.
3. Recadrajul procesual se bazează pe postulatul că nici un comportament nu este
rău prin el însuşi şi că tot ce face o persoană are un sens ţinînd cont de
reprezentarea pe care aceasta o are asupra lumii.
Exemplu: „Eu îi critic foarte mult pe ceilalţi”. Ce ar putea fi pozitiv în
a-i critica astfel pe ceilalţi? (se caută intenţia pozitivă)
Exemplu: „Aş vrea să-i ajut să se schimbe”. Cum ar putea fi ajutaţi să se
schimbe tară să fie criticaţi? (se caută o alternativă pentru a satisface
altfel această intenţie) Exemplu: „Aş putea, de exemplu, să le sugerez
un nou comportament şi să-i fac să înţeleagă ce beneficiu vor avea”.
Practici fizice pentru a regla reacţiile fiziologice
Reacţiile fizice care apar în faţa stresului sunt în cea mai mare parte similare
cu ale animalelor, declanşând atacul sau fuga. Pentru omul civilizat, exteriorizarea,
această descărcare de energie provocată de stres, este în general pătrunsă de o
inhibiţie condiţionată creată de normele sociale şi limitele personale. Pentru
profesorul Laborit, această inhibiţie de acţiune ar putea fi ea însăşi una dintre
principalele cauze ale stresului patologic. De aceea, pentru a putea controla stresul
încă de la începutul acţiunii sale, este important să putem regla anumiţi parametri
fizici, tensiunea musculară şi respiraţia fiind esenţiale.
Tensiunile musculare cronice generate de o intervenţie excesivă a stresului,
cum ar fi oboseala cotidiană, stau la baza numeroaselor patologii şi dureri dorsale.
Unii specialişti le atribuie chiar un rol preponderent în generarea şi menţinerea
tulburărilor de vedere. Pe de altă parte, stresul tinde să dea naştere unei respiraţii

61
precipitate, scurte, care încearcă să compenseze lipsa de volum şi să asigure
aportul de oxigen.
Tehnici practice necesar de integrat în viaţa cotidiană
Antrenamente musculare
Acestea sunt indicate atunci când poziţia şezând este de lungă durată şi este
necesar să fie practicate îndată ce survine o tensiune importantă.
Exemplu: atingeţi cu mîna dreaptă umărul stîng. Mîna stîngă ţine cotul drept
şi trage uşor de acesta spre stânga. Această mişcare poate acţiona pe întreaga
musculatură dorsală dreaptă, asupra umărului şi taliei. Faceţi acelaşi lucru cu
partea stângă.
Surîsul interior, numit şi „surîsul lui Buddha”, reprezintă o agreabilă metodă
de destindere a feţei.
Exemplu: puneţi vîrful limbii la nivelul palatului şi al incisivilor superiori.
Apoi imaginaţi-vă şi încercaţi să simţiţi un surâs interior care se naşte şi care
lărgeşte uşor gura.
Jongleria mintală
Mişcările liniei mediane se centrează asupra capacităţilor necesare mişcărilor
care traversează într-o manieră uşoară şi naturală linia mediană a corpului
(separarea dreapta/stînga). Linia care separă vertical corpul în două părţi reprezintă
referinţa necesară pentru toate capacităţile care implică lateralitatea. Mişcările
legate de linia mediană ajută la integrarea vederii bin-oculare, auzului, ca şi a părţii
drepte şi stângi a creierului şi a corpului, permiţând o coordonare corporală totală.
Activităţile de mişcare încrucişată sunt folosite pentru a stimula creierul de
când conştientizăm că lateralitatea există. Aceste activităţi sunt indicate pentru a
corecta desincronizarea cerebrală atât de frecventă în situaţiile de stres.
Jongleria mintală reprezintă una dintre aceste mişcări:
1. În picioare, stând depărtat sau aşezat pe un scaun cu spatele drept tară sprijin.
2. Aşezaţi braţele şi mâinile ca şi cum aţi ţine o tavă înaintea coatelor voastre la
90° şi cu o minge într-o mână.
3. Începeţi să balansaţi mingea dintr-o mână într-alta, având ochii deschişi şi

62
 privind în sus. închideţi ochii.
4. Balansaţi mingea înjur de o dată pe secundă pe toată durata exerciţiului.
Traiectoria mingii trebuie să facă un arc de 10 - 15 cm de-asupra mâinilor.
5. Continuaţi să jonglaţi astfel timp de 20 de minute. Dacă în acest timp mingea
cade, o recuperaţi şi continuaţi să jonglaţi cu ea. Lăsaţi în acest timp ca mintea
să călătorească în voie.
Respiraţia
Respiraţia este intim legată de emoţiile noastre: pentru o persoană anume, o
respiraţie anume corespunde unei emoţii particulare. A acţiona asupra respiraţiei
noastre ne permite să acţionăm direct asupra substraturilor fiziologice ale emoţiilor
noastre.
Exemplu:
1. A lua cunoştinţă de modul cum respirăm. Se disting trei zone ale re-
spiraţiei: o zonă superioară, numită claviculară, în care umerii se ridică; o zonă
mediană, numită toracică, pieptul se ridică; o zonă joasă, numită diafragmă,
pântecele se ridică.
2. Reglînd respiraţia, tindem spre o respiraţie ventrală şi lentă. Această
respiraţie abdominală este cea mai eficientă. Este lentă şi se instalează în mod
natural la persoana care doarme. Este respiraţia normală a copilului mic. Această
respiraţie o cunoaştem cu toţii.
În mod natural, inspiraţia începe de jos în sus şi cuprinde mai întâi zona
abdominală şi apoi pieptul. Expiraţia procedează invers, golind pieptul, apoi
abdomenul. În mod normal, respiraţia claviculară nu intervine decât pentru a le
completa pe celelalte atunci cînd nevoia de oxigen este importantă. Pentru mulţi
dintre noi este vorba de a schimba obiceiul unei respiraţii predominant toracice. O
respiraţie înaltă tinde să ne separe de emoţiile noastre şi să acorde un privilegiu
activităţii mintale. Pentru a uşura o revenire la respiraţia naturală, inspiraţi şi
expiraţi încet pe nas, pornind de la diafragmă şi conştientizând această mişcare.

63
 Exerciţiu:
a) Ridicaţi abdomenul şi inspiraţi aerul pe nas. „Las să pătrundă oxigenul în
plămîni, cobor diafragma, cresc volumul cavităţii toracice, dilat plămînii, las
muşchii abdomenului să se destindă şi apoi ridic cavitatea abdominală, regăsind
volumul”.
b) „Elimin oxidul de carbon, destind diafragma, cobor cavitatea toracică,
scad volumul de aer din plămîni, permit părţii abdominale să coboare şi să se
relaxeze”. Este important să se inspire şi să se expire foarte uşor pentru a putea
regla cantitatea de aer şi pentru a avea un efect de relaxare la fiecare expiraţie,
însoţită de conştientizarea corpului.
Este posibil să adăugăm anumite poziţii.
Exemplu: mîinile încrucişate pe abdomen pentru a simţi mişcările de
inspiraţie şi expiraţie sau gîndind la o imagine care favorizează mişcarea: un val
care urcă la inspiraţie şi care coboară uşor la expiraţie; un balansoar etc.
Mersul afgan
Este vorba despre un fel de respiraţie ritmată prin mers: mergeţi liniştit
ritmînd respiraţia după paşi. De exemplu: inspiraţi trei paşi, reţineţi aerul trei paşi
şi expiraţi timp de şase paşi. fiecare poate adapta acest exerciţiu capacitaţilor sale,
regula de bază rămânând aceea de a dubla timpul de expiraţie.
Destinderea ochilor
„Palming”- ul este un foarte bun exerciţiu.
Aşezaţi confortabil fie un pic aplecat înainte, fie în fata unei mese care vă
susţine coatele, frecaţi palmele una de cealaltă pentru a le încălzi. Aplicaţi mîinile
de-asupra ochilor ca pe nişte scoici. Ochii trebuie să rămînă deschişi. Palmele nu
trebuie să-i atingă şi nici să se apese pe globii oculari. Lumina nu trebuie să
treacă. Baza mîinii se sprijină pe obraji, degetele pe frunte. Se respiră lent şi
destins. În acelaşi timp, puteţi lăsa să apară sau evocaţi o amintire plăcută şi
relaxantă. Acest exerciţiu se poate aplica timp de 2-3 minute de fiecare dată cînd
apare oboseala oculară sau când vederea este foarte solicitată.

64
 Relaxarea
Scopul principal al relaxării voluntare este acela de a declanşa un răspuns
fiziologic care să neutralizeze reacţiile la stres. Răspunsul la stres apare spontan,
în timp ce relaxarea se învaţă.
A. Ritmurile cerebrale: un aparat electronic, electroencefalograful, permite
să se capteze de la suprafaţa pielii capului un potenţial electric evocat, care
corespunde stărilor noastre de conştientă. În mod clasic, se disting patru mari
ritmuri:
- ritmul Beta, care are o frecvenţă mai mare de 14 Hz şi corespunde adultului
în stare de veghe;
- ritmul Alfa, cu o frecvenţă cuprinsă între 8 şi 14 Hz, prezent predominant în
perioada de adormire;
- ritmul Tetha, care corespunde între 4 şi 7 Hz, caracteristic viselor;
- ritmul Delta, mai mic de 4 Hz, prezent în timpul somnului profund.
Atunci cînd corpul se relaxează, undele cerebrale devin mai lente şi se intră
într-o stare situată între veghe şi somn, caracterizată prin undele Alfa, după care
apare o relaxare profundă. Este o stare în care corpul pare adormit, dar conştiinţa e
trează şi prezintă o atenţie difuză, disponibilă, receptivă, intuitivă şi creativă.
B. Utilizarea
Gestionarea stărilor de tensiune fizică şi psihologică. Prin definiţie, relaxarea
destinde şi calmează corpul şi spiritul, dezactivând ansamblul de sisteme afectate
de stres. S-a constatat că practicarea regulată a relaxării are ca rezultat o
reactivitate redusă la factorii de stres.
Programarea şi deprogramarea mintală. Relaxarea, numită „autohipnoză”,
poate permite creşterea sugestibilităţii şi afirmarea unei conştiinţe clare, în această
stare, este mult mai uşor să se reprogrameze mentalul decât în starea de veghe.
Această reprogramare se poate face folosind tehnicile de vizualizare creativă,
programarea neuro-lingvistică sau aplicarea terapiilor cognitive.
Vigilenţa şi intuiţia. Discutăm despre intuiţie ca despre folosirea ansamblului
capacităţilor noastre senzoriale, un fel de somatizare a celor cinci simţuri ale

65
noastre pentru a ajunge la al şaselea sau de o cunoaştere absolută fondată pe
identitatea spiritului. Intuiţia se poate manifesta prin semnale slabe care pot trece
uneori nepercepute din cauza zgomotului creat de dialogul nostru intern, de
proiecţiile şi reveriile, ca şi de freamătul emoţiilor noastre. Relaxarea permite
obţinerea progresivă a calmului interior pentru a percepe mesajele intuiţiei şi
pentru a le distinge de proiecţiile noastre mintale.
Cunoaşterea de sine se poate obţine prin practicarea asiduă a relaxării.
Încercăm să domolim cuvintele, să ordonăm dialogul intern într-un mod coerent şi
să oprim frâul liber al asociaţiilor. În timp ce cuvintele se succed progresiv, apar
imaginile care se referă mai întîi la viaţa noastră prezentă, apoi coboară spre
perioade de timp trecute. Dincolo de cuvinte şi de imagini apar senzaţii, ca şi
mişcările, jocuri de forţe care sunt impregnate de nuanţele afectivităţii. Mai
profund apare liniştea totală, dincolo de care se află numai conştiinţa, această
percepţie intimă a lui „eu sunt”. În aceste clipe putem şti că am renunţat la corpul
nostru, la sentimentele şi la gândurile noastre şi nu mai „suntem”.
C. Învăţarea
Trei principii de învăţare:
- practicarea stabilă: alegerea unei metode şi practicarea ei până la stăpînirea
deplină a metodei;
- practicarea sistematică: în fiecare zi;
- practicarea progresiva. Trei etape:
- învăţarea relaxării profunde;
- integrarea mim-relaxărilor din timpul zilei;
- aplicarea în situaţie de stres.
Trei situaţii-cheie:
1. Imobilitatea
Ori de cîte ori este posibil, relaxarea trebuie să se efectueze prin renunţarea
la acţiune, imobilitatea fiind un ajutor important, căci prin aceasta tind să se reducă
tensiunile musculare şi senzaţiile corporale. În acelaşi timp, nu trebuie aplicată o
constrângere rigidă, pentru că orice efort se opune relaxării.

66
 2. Acceptarea
Liste necesar să se accepte ceea ce este şi ceea ce se petrece (idei, zgomote etc.),
să nu se interpreteze, să nu se reacţioneze, totul este lăsat să treacă.
3. Concentrarea
Există diferite tehnici (focalizarea asupra unui punct, a unei senzaţii, a unui
cuvânt) care vizează în mod special reducerea câmpului de conştiinţă existent în
mod obişnuit şi care facilitează trecerea de la lumea obiectivă exterioară la lumea
internă subiectivă.
Principalele tehnici cunoscute: trainingul autogen Schultz, relaxarea
musculară progresivă Jacobson, sofrologia lui Caycedo etc.

2.2. Specificul mecanismelor de coping

Confruntat frecvent cu situaţii stresante, fiinţa umană şi-a dezvoltai de-a
lungul filogenezei o serie de mecanisme prin care face faţă stresului. Ele
acţionează fie preventiv, pentru a modifica sau anihila prezumptivele efecte
negative ale unei situaţii viitoare, fie adaptativ, în sensul reducerii distresului, dacă
acesta a fost deja indus. Mecanismele de prevenţie şi adaptare la stres sunt
cunoscute, în literatura de specialitate, sub numele de coping.
Noţiunea de coping a fost introdusă în jargonul psihologic de către Lazarus
(1966) care a susţinut-o apoi printr-o prodigioasă activitate de cercetare în
domeniul stresului (Lazarus, 1991, Folkman, Lazarus, Pimley, Novacek, 1987,
Folkman, Lazarus, Gruen, Delongis, 1986 etc.). Ulterior ea a fost preluată de
majoritatea cercetătorilor interesaţi de problematica stresului (ex.: Peariing şi
Schooier, 1978; Robert şi colab., 1987; Mc Grae, 1982 etc.), devenind una din cele
mai uzitate noţiuni psihologice aflate în circulaţie la ora actuală. Succesul
propunerii terminologice şi conceptuale a echipei lui Lazarus, se explică nu
numai prin masa imensă de studii publicate pe problematica copingului, ci şi prin
acordul cvasiunanim al psihologilor, de pe la mijlocul deceniului şase, că paradigma
lansată de Hans Selye (1956) asupra stresului trebuia depăşită. Stadiile reacţiei de

67
stres - reacţia de alarmă, rezistenţa şi epuizarea - trebuiau integrate într-o teorie
mai cuprinzătoare care să înciuda alături de modificările biologice, atât
componentele comportamentale, cât şi pe cele cognitive. În acest climat a apărut şi
a fost repede asimilată noţiunea de coping1.
Ca o primă aproximaţie, copingul desemnează orice mecanism de prevenţie
şi adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reducerii
intensităţii stresului. Să remarcăm imediat că adaptarea în acest caz vizează nu
numai „convieţuirea cu stresul”, asimilarea lui, ci şi înlăturarea lui printr-o acţiune
fermă, decisivă în mediu.
De aici asentimentul multor cercetători că mecanismul de coping este mai
general decât cel de adaptare: el vizează nu numai modificarea funcţiilor unui
sistem pentru a face faţă cerinţelor unui mediu dinamic, ci chiar anihilarea
factorilor de mediu care au reclamat noua adaptare. În cazul subiectului uman
aceasta presupune nu numai ajustarea funcţionării biologice şi psihologice în
funcţie de factorul stresant, ci şi anihilarea efectivă, ontică a stresorului sau
preîntâmpinarea apariţiei sale. Pe scurt, copingul vizează toate modalităţile de
gestionare a stresului2.
În ultimele decenii, pe măsură ce problematica stresului şi a adaptării ia stres
a început să intereseze tot mai mulţi cercetători, s-au propus diverse clasificări ale
mecanismelor de coping. Aceste taxonomii nu au un scop didactic decât în
subsidiar. Principala lor motivaţie rezidă în circumscrierea mai exactă a costurilor
şi beneficiilor aferente mecanismelor de coping, în construcţia instrumentelor de
măsurare a acestora şi a predicţiei pe care o permit în legătură cu evoluţia reacţiei
de stres. Aşadar, măsurarea, evaluarea şi predicţia efectelor mecanismelor de
coping reclamă o prealabilă taxonomic a acestora.
La începutul anilor ’70, într-o serie de studii experimentale asupra anxietăţii
Leventhai (1970) făcea distincţie între „controlul pericolul” (danger control) şi

1
Dafionoiu I. Antrenament cognitiv de adaptare la stres, Psihologie, 1993, Nr.4

2
Holdevici I. Autosugestie şi relaxare, Bucureşti: Editura Ceres, 1995

68
„controlul fricii” (fear control), adică monitorizarea ameninţării externe şi
modularea reacţiei (interne) la ameninţare. Cam prin aceeaşi perioadă, Averill
(1973) propune o dihotomie între controlul instrumental (instrumentai control) şi
controlul decizional (decision control). Cei dintâi vizează intervenţia
comportamentală, „instrumentală” în mediu pentru înlăturarea sau ameliorarea
sursei de stres. Cel de-al doilea se referă la selectarea unei decizii optimale în
condiţiile în care mediul permite mai multe alternative de adaptare.
În fine, Thompson (1981) distinge între controlul stimulului (stimulus
control) şi controlul cognitiv(cognitive control). Dacă semnificaţia celui dintâi tip
de control este clară (reducerea stresorului) controlul cognitiv avea în vedere o
mulţime de Strategii de prelucrare a informaţiei care să reducă reacţia de distres. În
cele trei cazuri simetria este evidentă: există un control el stresorului („controlul
pericolului”, „control instrumental”, „control ai stimulului”) şi un control al
reacţiei de stres („controlul fricii”, „control decizional” sau „control cognitiv”).
Studiile efectuate de experţii în psihologia sănătăţii cu privire la stres şi
mecanismele de coping au condus la următoarele concluzii:
1. Adesea stresul este conceput ca un set de stimuli de mediu ori evenimente
de viaţă care influenţează individul, uneori ca un tip de răspuns particular (specific)
sau ca reacţie la situaţiile tensionate; alteori este considerat o lipsă de potrivire
între cereri - revendicări la nivel individual şi abilitatea (percepută) de a se adapta
la aceste cereri.
2. Au fost propuse diferite metode pentru evaluarea evenimentelor stresante
de viaţă. Principala problemă este că oamenii (indivizii) diferă enorm sub aspectul
a ceea ce ei cataloghează drept stresant (tensionant/sursă de tensiuni). Din acest
motiv, interviurile structurate sunt preferate chestionarelor standardizate.
3. Investigaţiile privind reactivitatea fiziologică la stres au identificat diferite
tipuri de răspuns. Reactivitatea fiziologică variază considerabil de la individ la
individ, în concordantă cu natura stresului.
4. Efectele semnificative ale stresului au fost demonstrate la nivelul
sistemului imunitar, deşi nu este încă foarte clar dacă aceste efecte sunt atât de

69
mari încât să modifice sensibilitatea de a contacta boli.
5. Modelele interacţionale ale stresului sunt în mod intrinsec atractive pentru
că ţin seamă de diferenţele individuale în ceea ce priveşte reactivitatea la stres şi
metodele, tehnicile de adaptare. Aceste metode au marele dezavantaj că depind
foarte mult de încrederea (siguranţa) în evaluările subiective şi din acest motiv nu
pot fi efectiv măsurate (probate) ştiinţific.
6. Studiile empirice ale relaţiei dintre stres şi boală au fost considerate
adesea nesatisfăcătoare, pentru că se efectuează retrospectiv şi se bazează pe auto-
raportarea la stres şi boală. De asemenea, ele sunt insuficiente pentru .a distinge
între efectele fiziologice ale stresului şi influenţele asupra comportamentului
pentru promovarea sănătăţii.
7. Modelele teoretice ale relaţiilor dintre stres şi boală sunt dificil de probat
(testat), deoarece implică interacţiuni complexe între stres, suportul (sprijinul)
social şi variabilele de personalitate.
8. Nu există nici o dovadă convingătoare în legătură cu rolul semnificativ al
stresului în etiologia şi prognoza bolilor cardiovasculare şi a cancerului.
9. Stresul nu măreşte sugestibilitatea faţă de bolile infecţioase, în special
răceli şi gripe1.
Nu s-a stabilit încă dacă această asociere este rezultatul direct al efectelor
sistemului imunitar sau este cauzată indirect de schimbări în comportamentul pro-
sănătate.
Evenimentele negative de viaţă intervin frecvent în desfăşurarea existenţei
fiinţei umane. Aşa cum afirma Selye într-o propoziţie celebră: „Viaţa însăşi este
stres”. Putem să parafrazăm şi să spunem că viaţa însăşi este stres şi coping, căci
problema stresului nu poate fi privită dintr-o unică perspectivă, ci trebuie abordată
holistic, avându-se în vedere atât posibilii determinanţi ai stresului, cît şi
consecinţele asupra omului, văzut ca o entitate complexă, bio-psiho-socială.

1
Marinela C. Educaţia pentru sănătate mentală şi emoţională. Ghid metodologic pentru pregătirea cadrelor
didactice, Bucureşti: Editura Arves, 2009

70
Succesul în adaptare presupune coping superior la stres. Fiecare schimbare în
paleta de stimuli declanşează un anumit stres, sau cel puţin solicitare, la care
organismul reacţionează fiziologic şi psihologic potrivit programelor genetice
modulate de experienţa individuală.
Mecanismele de coping sunt „ansamblul efortului cognitiv şi
comportamental depus pentru a anula sau reduce cerinţele interne sau externe care
ameninţă sau depăşesc resursele individului” (Lazarus şi Folkman, 1984). În limba
engleză, coping înseamnă „a face faţă”, „a rezolva o dificultate”. Autorii francezi
utilizează termenul „strategie” sau „comportament de ajustare”. Alţi autori
echivalează termenul coping cu „controlul”. Indiferent de denumirea dată, în
literatura de specialitate el desemnează mecanismele de prevenţie şi adaptare la
stres.
Mecanismele de coping sunt procese conştiente şi subconştiente, care permit
confruntarea cu realitatea, implică scop şi perspective, sunt orientate spre prezent şi
viitor, au un caracter flexibil, permit exprimare afectivă, precedă sau succedă
reacţia de stres, sunt orientate spre controlul stresorilor externi sau interni, au o
eficienţă situaţională. Adaptarea la stres este procesul activ prin care individul,
sprijinindu-se pe autoaprecierea propriilor activităţi şi motivaţii, face faţă unei
situaţii stresante şi reuşeşte să o controleze (Paulhan şi Bourgeois) prin diferite
tipuri de strategii:
 coping centrat pe emoţie - vizează reglarea tulburărilor emoţionale;
 coping centrat pe problemă - vizează gestionarea problemei aflate la originea
tulburării homeostaziei individului;
 coping de evitare - permite individului să reducă tensiunea emoţională, prin
utilizarea unor modalităţi pasive ca fuga, refuzul, resemnarea;
 coping „vigilent” - prin utilizarea unor mijloace active, cum ar fi căutarea de
informaţii, de susţinere socială şi de mijloace, ajută persoana să înfrunte situaţia
pentru a o rezolva.
Mircea Miclea dă o definiţie copingului, pe care îl consideră ca: „orice
mecanism de prevenţie şi adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect şi mediu în

71
vederea reducerii intensităţii stresului. Adaptarea, în acest caz, vizează nu numai
„convieţuirea cu stresul”, asimilarea lui, ci şi înlăturarea lui printr-o acţiune
fermă”.
În opinia sa, copingul vizează „toate modalităţile de gestionare a stresului”.
Mecanismele de coping pot intra în acţiune fie anticipat, fie în momentul
inducerii stresului sau după acţiunea stresorului. În accepţiunea lui M. Miclea,
mecanismele de coping pot fi grupate în trei mari categorii: comportamentale,
cognitive, neuro-biologice (reacţia naturală de apărare a organismului, tratamentul
medicamentos folosit de către subiectul însuşi etc.).
Strategiile indirecte de ajustare care are ca scop doar controlul răspunsului la
stresori sunt paliative, de multe ori generând consecinţe comportamentale nedorite
pentru viitorul persoanei (recursul la alcool, sedative etc.).
Este de prisos să menţionăm că, în cazul gestiunii oricărui stres, concură
mecanisme aparţinând fiecăreia dintre cele trei categorii, cu posibila predominenţă
a unui anumit mecanism.
Adaptarea la stres sau coping strategy poate urma trei procese diferite1:
1. Acţiune directă asupra ameninţării, prin evitare, atac sau expunere.
2. Alcoolul, tranchilizantele, drogurile, care pot fi utilizate pentru a atenua efectele
psihologice şi fizice ale stresului.
3. În primă fază, pot fi folosite mecanismele cognitive imediate: negarea stresului
sau a stresorului, evitarea, căutarea unei susţineri sociale, practicarea distanţării,
reevaluarea situaţiei într-un mod pozitiv.

1
Mitrofan L. Mitrofan N. Elemente de psihologie a cuplului, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996

72
 2.3. Modalităţi de adaptare la situaţiile stresante
Termenul de „control” se pare că n-a prea plăcut psihologilor. Cert este că el
a rămas o variantă lingvistică marginalizată a noţiunii (şi termenului) de coping
care a fost mult mai bine primit. Unii dintre cercetătorii mecanismelor de coping
au încercat o clasificare sistematică a acestora, alţii s-au mulţumit să listeze aceste
mecanisme, lăsînd pe seama unor cercetări ulterioare sarcina descoperirii
caracteristicilor de adâncime care să permită o grupare validă.
Pearling şi Schoojer (1978) grupează mecanismele de gestiune a stresului în
funcţie de momentul iniţierii lor.
Primele două categorii (prevenţia comportamentală şi prevenţia cognitivă) se
declanşează înainte de apariţia reacţiei de stres. Ele caută să preîntâmpine stresul
fie printr-o intervenţie energică în mediu în vederea asigurării unor resurse
obiective, fie prin modularea procesării informaţiei astfel încît stresorului să
bulverseze cât mai puţin valorile sau motivaţiile noastre interne.
Cînd însă, în ciuda acestor mecanisme „profilactice” reacţia de stres s-a
instituit deja atunci copingul vizează controlul sau gestiunea emoţiilor negative,
astfel încât ele să nu devină disruptive, să se menţină în limitele unor parametrii
normali1.
În cazul în care definim stresul ca fund acea solicitare care depăşeşte
resursele adaptative ale individului, se poate presupune că individul care se află
într-o astfel de situaţie va rămîne tulburat pînă cînd va întreprinde ceva pentru a
neutraliza situaţia stresantă. Aceste acţiuni întreprinse de subiect pentru a face faţă
stresului poartă numele de strategii de adaptare.
Lazarus (1968) consideră că strategiile de adaptare reprezintă modalităţi de
rezolvare de probleme care au drept scop obţinerea stării de bine, subiectiv şi
obiectiv, al persoanei şi în care aceasta nu ştie de la început ce anume ar trebui
făcut.

1
Petroman R. Sfînta noastră familie. Elemente de psihologia familiei, Timişoara: Ed. Eurobit, 1997

73
 Autorul distinge două categorii de strategii adaptative:
- Acţiunile directe, care se referă la eforturile individului de a se opune stimulului
stresant prin modificarea relaţiilor sale cu mediul înconjurător.
- Acţiuni indirecte (paleative), îndreptate în direcţia autoapărării eului.
Strategiile directe se subîmpart la rîndul lor în:
1. Pregătirea pentru a preîntîmpina acţiunea situaţiilor stresante, pregătire
ce diferă în funcţie de natura acestor situaţii. Astfel, construirea unor diguri fereşte
populaţia de consecinţele inundaţiilor, iar pregătirea sistematică şi serioasă scade
şansele pierderii unui examen. Persoana poate sau nu să dispună de resursele
necesare pentru a face faţă situaţiei. În absenţa unor informaţii suficiente, aceasta
poate rămîne vag lentă, anticipînd apariţia pericolului, şi în stare de alertă pentru a
obţine noi informaţii cu privire la ceea ce ar trebui făcut, sau, dimpotrivă, se poate
izola de stimulii exteriori pentru a diminua starea afectivă negativă pe care o
produc.
2. Acţiunile agresive. O altă modalitate de a face faţă stresului este atacarea
agentului nociv. Reacţiile agresive pot fi utile mai ales cînd sursa agresiunii este de
natură externă (un animal de pradă, un răufăcător). Acţiunea agresivă poate fi
directă, însoţită de reacţii emoţionale corespunzătoare şi în acest caz avem de-a
face cu agresivitate cu mînie, sau comportamentul agresiv direct este inhibat,
dintr-un motiv sau altul, situaţie în care avem de-a face cu mânie fără agresivitate.
Desigur, în practică se întâlneşte şi situaţia în care poate exista reacţie de atac
fără trăirea afectivă a sentimentului de mânie.
3. Comportamentele de evitare. Ca şi atacul, evitarea şi fuga de stimulul
ameninţător reprezintă mecanisme frecvent utilizate de oameni şi animale pentru a
face faţă împrejurărilor ameninţătoare. La fel ca şi în cazul agresivităţii, reacţia de
evitare poate fi însoţită de teamă, comportamentul de evitare poate fi inhibat, dar
teama este trăită subiectiv de individ, după cum există şi situaţia în care se
manifestă comportamentul de evitare, fără starea de teamă.

74
 4. Reacţia de apatie sau comportamentul lipsit de speranţă. În anumite
situaţii ameninţarea este atît de puternică încât subiectul nu întrevede nici o
posibilitate ca situaţia să fie prevenită sau depăşită. Cînd situaţia stresantă este
trăită subiectiv ca fiind lipsită de speranţă, subiectul nu mai simte impulsul de a
ataca sau de a evita factorul nociv, acesta preferînd lipsa de acţiune, care înseamnă
absenţa oricărei tendinţe de a lupta cu situaţia stresantă, persoana fiind convinsă că
nu are nici o alternativă. Stările emoţionale trăite de subiect în astfel de situaţii
sunt apatia, depresia şi disperarea. Situaţiile în care persoana este total resemnată
în faţa răului sunt destul de rare, deoarece chiar în condiţii deosebit de grele, fiinţa
umană are tendinţa naturală de a lupta pentru conservarea sa biologică şi
psihologică1.
Strategiile indirecte de a face faţă stresului sunt numite de Lazarus (1968)
mecanisme de apărare ale eului. Spre deosebire de reacţiile directe, cele indirecte,
sunt direcţionate spre diminuarea stărilor psihice negative şi nu spre modificarea
raporturilor subiectului cu ambianţa. Există două forme de reacţii indirecte (palea-
tive), unele îndreptate spre înlăturarea simptomelor, iar altele sunt mecanisme
intra-psihice de apărare ale eului. Primele se referă în varianta negativă, la
consumul de alcool sau tranchilizante, iar în varianta pozitivă la utilizarea unor
tehnici de reglare şi autoreglare a stărilor psihice, cum sunt tehnicile de relaxare.
Mecanismele intrapsihice de a face faţă stresului se mai numesc şi mecanisme de
apărare ale eului.
Conceptul de mecanism de apărare sau mecanism defensiv a fost definit de
Freud (1943) ca o acţiune psihologică de natură inconştientă prin intermediul
căreia o persoană caută să se autoînşele în legătură cu prezenţa unor impulsuri
ameninţătoare sau cu a unor pericole externe. Persoana care pune în acţiune astfel
de mecanisme nu realizează pe plan conştient acest lucru, altfel mecanismele psi-
hologice declanşate neavînd ca efect reducerea stresului.

1
Vlăsceanu L. Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1992

75
 Mecanismele de apărare ale eului au funcţia de a proteja persoana de
ameninţare, indiferent de sursa din care provine aceasta. Principalele mecanisme
de apărare sunt:
1. Identificarea. Identificarea a fost considerată de Freud ca fiind un
proces absolut necesar pentru formarea unei personalităţi sănătoase, proces ce stă
la baza socializării fiinţei umane. Prin intermediul acestui proces oamenii achizi-
ţionează normele şi valorile culturii în care trăiesc. Copilul îşi însuşeşte şi
interiorizează prin identificare caracteristici ale altor persoane, în special ale
părinţilor. Freud se referă la identificare ca mecanism de apărare a eului
introducînd conceptul de „identificare cu agresorul”. Identificîndu-se cu tatăl, pe
care îl percepe ca agresor şi concurent la dragostea mamei sale, băiatul se
autoprotejează de impulsurile agresive împotriva acestuia şi se comportă în aşa fel
încât să merite afecţiunea şi nu ura tatălui. Cu alte cuvinte, prin identificare băiatul
devine ceea ce doreşte părintele său ca el să devină. Mecanismul identificării a fost
descris la populaţiile adulte şi de alţi autori. Astfel, Bettelheim, (1960) a explicat
prin intermediul acestui mecanism fenomenul surprinzător prin care unii prizonieri
din lagărele de concentrare naziste ajungeau să se comporte şi să gîndească la fel
ca agresorii lor1.
2. Deplasarea. Adesea trebuinţele şi dorinţele oamenilor nu pot fi
satisfăcute datorită unor condiţii fizice sau sociale. O modalitate de a face faţă
frustraţiei constă în direcţionarea forţelor motivaţionale în alte direcţii şi acesta este
procesul deplasările.
În concepţia lui Freud impulsurile de natură instinctivă nu pot fi modificate,
în timp ce obiectul care permite gratificarea lor poate fi înlocuit. Astfel, de pildă,
impulsurile hetero-sexuale ale copilului faţă de părintele de sex opus nu pot fi
satisfăcute fără dezaprobare şi sancţionare socială. în aceste condiţii, copilul alege
un prieten ca obiect al iubirii sale. Psihanaliştii se referă la o formă a mecanismului
deplasării pe care o numesc subliminală şi se referă la transformarea impulsurilor

1
Schaffer H. Introducere în psihologia copilului. Ed. ASCR, Cluj – Napoca, 2005

76
agresive sau sexuale în activităţi socialmente acceptabile cum ar fi cele artistice
sau sportive. Un alt exemplu de deplasare, care se întîlneşte atât la om cît şi în
lumea animală, constă în direcţionarea agresivităţii de la un adversar mai puternic
spre unul mai slab.
3. Reprimarea (refularea) este considerată cel mai important mecanism de
apărare descris de psihanaliză. Reprimarea se referă la faptul că, exprimarea unui
impuls sau a unei tendinţe este blocată, astfel încît aceasta nu se poate manifesta în
plan conştient sau comportamental. Blocarea respectivei tendinţe se datorează fap-
tului că aceasta are un caracter ameninţător, ameninţare ce poate fi datorată unor
factori de natură externă sau faptului că ea vine în contradicţie cu sistemul intern
de norme şi valori ale subiectului.
Freud vorbeşte despre două forme de reprimare:
- reprimarea primară prin intermediul căreia este împiedicat accesul la nivelul
conştiinţei a gîndurilor şi reprezentărilor legate de o dorinţă inacceptabilă. Cu toate
acestea impulsurile inacceptabile pot uneori să treacă, în mod deghizat, la cenzura
conştiinţei, ele manifestându-se într-o formă simbolică cum ar fi, de pildă, cea a
visului;
- reprimarea propriu-zisă în cadrul căreia nu se blochează doar accesul la nivelul
conştiinţei a reprezentării impulsului primar, ci şi a derivatelor acestuia, respectiv a
oricărui material care are vreo legătură cu impulsul primar. Astfel, de pildă,
subiectul refulează orice gânduri legate de dragoste, bucurie, femei, frumuseţe sau
satisfacţie. Psihologii clinicieni arată că persoanele care folosesc reprimarea ca
mecanism fundamental de apărare vor apărea în ochii celorlalţi excesiv de naivi
pentru vîrsta şi nivelul lor intelectual,
4. Negarea este un mecanism de apărare foarte apropiat de cel de reprimare.
Mulţi autori consideră că negarea se referă Ia ameninţări exterioare, în timp ce
reprimarea are ca obiect impulsurile venite din abisurile personalităţii, „Nu voi
muri de cancer” este o expresie frecvent folosită de pacienţi aflaţi în stadiul ter-
minal al bolii respective. În general se spune că despre un lucru rău se poate afirma
fie că nu există, fie că nu este rău.

77
 5. Formaţiunea reacţională. În cazul acestui mecanism de apărare impulsul
ameninţător este exprimat verbal sau comportamental prin intermediul opusului
său. De pildă, o persoană în loc să exprime ostilitate faţă de o altă persoană, îi arată
o dragoste exagerată.
6. Proiecţia reprezintă mecanismul de apărare prin intermediul căruia
subiectul in loc să-şi accepte un anumit impuls inacceptabil îl atribuie altei
persoane. De pildă, ura pe care o simte cineva poate fi atribuită persoanei care este
detestată. Proiecţia a fost considerată de Freud ca mecanismul fundamental al
adulţilor paranoizi care consideră că cei din jur ii persecută, deşi, de fapt ei sunt cei
care nutresc sentimente de ostilitate fală de ceilalţi.
7. Intelectualizarea reprezintă mecanismul de apărare prin intermediul
căruia subiectul se detaşează emoţional de evenimentul stresant, abordându-1 în
mod analitic ca şi cum ar fi un obiect de studiu şi nu un eveniment care îl răneşte.
Acest mecanism se întâlneşte frecvent la persoanele care au o profesie în cadrul
căreia se confruntă cu experienţe traumatizante. Astfel, personalul medical de la o
secţie de reanimare îşi menţine gradul de autocontrol abordând pacienţii ca pe nişte
„cazuri”. Uneori mecanismele de apărare puse în acţiune de persoană sunt
încununate de succes, în sensul că subiectul se iluzionează atît de bine încît face
faţă situaţiei stresante, alteori subiectul eşuează în utilizarea acestora. De pildă, un
bolnav grav îşi spune că totul va fi bine, dar nu crede cu adevărat în această
afirmaţie. În acest caz mecanismul negării nu a funcţionat suficient de bine. Cînd
mecanismele de apărare se dovedesc ineficiente, reacţiile fiziologice,
comportamentale şi subiective la stres se manifesta din plin. Dimpotrivă, cînd
mecanismele de apărare au funcţionat eficient persoana este convinsă de faptul că
ameninţarea nu mai există şi subiectul nu mai prezintă simptome de stres. Cu toate
acestea, un mecanism de apărare care este încununat de succes poate genera ceea
ce clinicienii numesc „comportament dezadaptativ”. Confortul psihic poate fi atins
uneori pentru moment pe seama unor conduite care se dovedesc ineficiente
împiedicîndu-l pe subiect să rezolve unele aspecte importante ale vieţii.

78
 III. METODE ŞI TEHNICI DE INTERVENŢIE ÎN PREVENIREA
STRESULUI
3.1. Strategii de prevenire a stresului
Studierea capacităţilor de ajustare a organismului constă în cunoaşterea
situaţiei care trebuie înfruntată, particularităţile genetice ale persoanei, experienţa
acesteia. Adaptarea presupune solicitarea funcţionării sistemului nervos, a
mecanismelor endocrine şi imunologice. Creierul participă în mod esenţial la
realizarea şi menţinerea echilibrului organismului. Pe plan neuro-fiziologic,
adaptarea foloseşte serii de secvenţe comportamentale, de ia reflexele simple la
condiţionări asociative, de natură excitatoare sau inhibitoare. În adaptare, un rol
important îl are reflexul de orientare (ce se întâmplă?). Acesta analizează condiţiile
de acţiune în situaţia prezentă sau posibilă şi posibilităţile fizice şi psihice actuale
şi de perspectivă (idealuri, aspiraţii, interese etc.). Orientarea, alerta, sensibilizarea,
facilitarea, inhibiţia latentă, condiţionările de diferite forme etc. constituie exemple
de mecanisme neuro-biologice cu cel adaptaţiv1.
Inteligenţa are funcţii optimizatoare în toate formele de adaptare. La fel
intuiţia, subconştientul şi inconştientul, dar şi deprinderile şi obişnuinţele sunt
expresii ale adaptării. În toate formele de adaptare sunt active sentimentele de
apartenenţă şi de identificare (familială, profesională etc.), care reprezintă formele
cele mai înalte de adaptare. Procesul de adaptare începe în copilărie. Cu fiecare an,
copiii dabîndesc comportamente care îi fac capabili de succes. În anii preşcolari,
copilul învaţă să se adapteze la condiţii prin emulaţie sau imitarea
comportamentului altora.
Formarea acestor deprinderi comportamentale adaptative sunt importante
pentru dezvoltarea normală a copilului. Fie că este vorba de intoxicaţie, de infecţie
microbiană sau de emoţie puternică, organismul îşi mobilizează mecanismele de
apărare şi de adaptare pentru a face faţă acestor agenţi stresanţi. Încă Hipocrate,
vehiculează ideea privind capacitatea organismului de a-şi menţine constante

1
Zlate M. Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, Bucureşti, 2006

79
condiţiile interne de viaţă, idee dezvoltată de fiziologul W.B. Cannon, care
introduce termenul de „homeostazie”.
Cannon demonstrează existenţa numeroaselor mecanisme homeostatice
specifice de natură fizio-chimică, enzimatică, endocrină şi nervoasă, mecanisme ce
apără organismul contra unor agenţi perturbanţi. Considerat ca fiind cel mai
important precursor al teoriei stresului, Cannon studiază reacţiile organismului în
situaţii de urgenţă şi, în particular, reacţia cunoscută sub numele „luptă sau fugi”
(fight or flight); oamenii, ca şi animalele vor alege între a lupta sau a încerca să
fugă de situaţia care devine ameninţătoare pentru ei. Autorul dovedeşte
experimental rolul secreţiei de adrenalină în adaptarea organismului la stimulii din
mediu în situaţiile de urgenţă (C.L. Cooper. R.D. Cooper, L.H. Eaker, 1988).
O contribuţie importantă la problematica adaptării şi indirect a stresului au
adus-o şi alţi oameni de ştiinţă, printre care: fiziologul rus I. P. Pavlov, care
descoperă mecanismele de apărare prin reflexe condiţionate, cu funcţie
anticipativă; S. Freud cu teoria sa despre nevroza defensivă şi mecanismele
inconştiente de apărare psihologică: grupul condus de B. G. Ananiev, care relevă
existenţa unor tendinţe divergente de evoluţie a indicatorilor neurovegetativi în
starea de emoţie, tendinţe puse în legătură cu predominarea la nivel individual a
reglajului simpatic sau parasimpatic etc.
H. Selye (1956) remarcă tendinţa organismului de a reacţiona în mod
stereotip Ia diferiţi agenţi chimici, fizici şi biologici, descriind această tendinţă prin
„sindromul general de adaptare”. Selye arată că „energia de adaptare” a
organismului este finită şi epuizabilă. El menţionează o energie de suprafaţă,
reversibilă, şi o energie de profunzime, finită. Energia de adaptare este dificil de
evaluat şi diferă în limite largi de la un individ la altul. Trebuie menţionat faptul că
în legătură cu valabilitatea sindromului descris de Selye, ca mecanism unic al
adaptării şi introducerea noţiunii de „energie de adaptare” ca forţă vitală,
consumabilă, considerată a fi programată genetic într-o cantitate fixă şi

80
nemăsurabilă, au fost formulate mai multe obiecţii şi critici (P. Derevenco, I.
Anghel, A. Baban, 1992)1.
H. Selye introduce şi noţiunea de „boală de adaptare”. Acestea sunt datorate
fie stresurilor puternice ,,fie celor mai puţin puternice, dar adiţionale. Se datorează
şi tensiunilor, eşecurilor sociale, dramelor sentimentale, a celor de abandon sau
celor de ofense şi devalorizări în ochii grupului sau persoanei respectate, sau de
care depind aspecte legate de promovări şi reuşite deosebite2.
H. Selye a demonstrat că bolile grave, traumele fizice sau psihice provoacă
stresul, dar şi numeroşi alţi agenţi care solicită individul la o adaptare continuă, la
noi condiţii de existenţă (izolare, nesiguranţă, deficit de somn etc.). Autorul
recunoaşte faptul că stresul nu este singura cauză a unei boli, dar subliniază faptul
că un stres puternic poate afecta grav mecanismele de apărare ale organismului. Se
consideră că o persoană este „stresată” atunci când se simte ameninţată, frustrată,
incapabilă de a face faţă unor solicitări crescute. Nu tot ceea ce este stres este rău.
O anumită cantitate de stres este esenţială pentru viaţă. Lipsa de presiune poate
determina inactivitate şi sentimentul de plictiseală. Prea multă presiune poate
determina renunţarea la luptă, având efecte negative asupra randamentului în
muncă, asupra stării fizice şi psihice. Presiunea moderată poate determina persoana
să devină mai activă şi interesată să realizeze o activitate de nivel ridicat, să
trăiască o stare de satisfacţie. Iniţial, stresul serveşte la restabilirea echilibrului
interior dereglat de solicitările exterioare, pregăteşte organismul pentru „luptă sau
fugă”. Cînd reacţia de stres este adaptată, persoana pregăteşte eficient acţiunea;
asigură mai multă atenţie şi vigilenţă, oferă mai multă energie pentru reflecţie şi
intervenţie. Energia creată prin intermediul stresului asigură supravieţuirea
persoanei. Răspunsul organic produs de stres, atunci cînd corpul se adaptează
evenimentelor vieţii, permite o mai bună rezolvare a problemelor şi favorizează

1
Дубровина И.В. Рабочая книга школьного психолога. Просвещение, Москва, 1999

2
Singly F. Ancheta şi metodele ei, Iaşi: Editura Polirom, 1998

81
dezvoltarea aptitudinilor subiectului (atenţia, memoria ele), ca şi confortul de viaţă
(încrederea în sine, sentimentul de bine, de satisfacţie etc.).
Atunci cînd acest răspuns este exagerat, ca intensitate sau durată sau se
realizează cu un efort energetic prea ridicat, se produce dezechilibrul. Această
cheltuială de energie este inutilă, în majoritatea cazurilor. De exemplu, la examen
studentul poate manifesta accelerarea bătăilor inimii, tremurat, transpiraţie,
contractarea muşchilor etc. În aceste condiţii, studentul cheltuieşte mult mai multă
energie decît ar fi necesară pentru acţiunea de a-şi organiza cunoştinţele, ideile şi
de a răspunde adecvat la întrebări. Această cheltuială energetică inutilă, poate
deveni o stare cronică. Ea contribuie la apariţia consecinţelor stresului: tulburări
funcţionale, depresie, anxietate, boli organice.
Stresul nu se poate evita - afirmă Selye - astfel încât tot ceea ce rămâne de
făcut este să cunoaştem modul în care putem reduce ia minimum efectele iui
dăunătoare, deoarece, numeroase boli sunt în mare măsură datorate - mai curînd -
erorilor adaptative ia stres, decât microbilor sau altor agenţi externi. Stresul
reprezintă un examen al capacităţilor adaptative ale organismului - din care acesta
poate ieşi cu acumulări cantitative sau calitative capabile să-i confere „învăţarea
unei apărări faţă de viitoarele stresuri” şi, în acelaşi timp, să-i menţină adaptarea
deja obţinută.

3.2. Activitatea psihologului în gestionare a stresului psihic a pacienţilor

Stresul poate duce la următoarele consecinţe:
• Stres, anxietate şi depresie. Anxietatea, în măsura în care subiectul este
incapabil să răspundă exigenţelor mediului înconjurător, este un răspuns imediat la
stres. Depresia poate surveni după o stare de neputinţă în gestionarea mediului
înconjurător şi după o anxietate prelungită. Bolile psihice pot să provoace
răspunsuri de stres, dar pot să fie şi rezultatul unui stres acut sau prelungit. Astfel,
ulcerul gastric „pe fond nervos” poate rezulta atât din fenomene infecţioase, cît şi
din răspunsuri de stres.

82
 • Stres şi boli de inimă. Stresul constituie un factor de risc pentru bolile de
inimă, mai ales pentru cele coronariene şi aritmice. Manifestările anxioase şi
depresive, împreună cu stresul declanşează sau agravează problemele cardiace, din
cauza acţiunii stresului asupra sistemului nervos vegetativ şi asupra diferiţilor
neuro-transmiţători. Moartea subită poate fi rezultatul unor stări de anxietate
combinate cu episoade de stres.
• Stres şi deficit imunitar. Deja de multă vreme a fost pus în evidenţă faptul
că tulburările imunitare rezultă dintr-o condiţionare clasică. Însă relaţiile dintre
stres, depresie, imunitate şi cancerogeneză au fost studiate mai amănunţit în ultimii
ani, la fel ca şi relaţia dintre depresie, hiper-cortizonemie, pierderea imunităţii
celulare şi geneza cancerului. De asemenea, trecerea de la sero-pozitivitate la
SIDA, sub efectul evenimentelor care declanşează un răspuns de stres, a fost
subliniată experimental.
• Stres, adaptare emoţională şi cognitivă. Adaptarea variază în funcţie de
efectul emoţiilor asupra mediului înconjurător. Astfel, furia suprimă ameninţarea
sau o anulează, culpabilitatea repară ameninţările referitoare la ceilalţi şi
favorizează un comportament social responsabil, anxietatea evită un potenţial
pericol, tristeţea ne permite obţinerea unei susţineri şi ieşirea, cu ajutorul celorlalţi,
dintr-o situaţie care ne depăşeşte, speranţa permite activităţi susţinute de obişnuinţă
şi adaptare.
Psihologul este necesar să cunoască diversitatea strategilor de gestionare a
stresului psihic. În momentul în care mecanismele de apărare sînt depăşite, se poate
recurge la trei modalităţi de gestionare a stresului, în funcţie de caz:
1. Susţinere socială: corespunde unei prime forme de ajutor căutat în rândul
cunoscuţilor sau a persoanelor special pregătite să îi ajute pe alţii (asistenţi sociali) ori
prin meditaţii (religie) înainte de a recurge la o terapie structurată.
2. Gestionarea emoţiei: medicamente, droguri, alcool şi relaxare.
3. Gestionarea problemei: ansamblul de tehnici de rezolvare a problemei care
încearcă să modifice aprecierea cognitivă a stresorului şi mecanismele cognitive ce
susţin o gestionare a stresului deficitară.

83
 Gestionarea stresului, în funcţie de caz şi de posibilităţile practice, se poate
concentra asupra unuia dintre cele trei niveluri sau le poate combina.
În cadrul acestei etape de activitate, psihologul îşi propune realizarea
următoarelor obiective:
 Elaborarea condiţiilor psihologice privind diminuarea stării de stres;
 Realizarea unui Program de remediere psihologică (recuperare, refacere);
Programul de remediere psihologică, care poate fi organizat în formă de
training, este axat pe următoarele componente de gestionare a stresului:
1. stres şi relaxare;
2. strategii cognitive de adaptare la stres;
3. tehnici de comunicare şi stres;
4. tehnici de rezolvare a problemei şi a stresului;
5. acomodarea la stres;
6. generalizarea gestionării stresului la situaţiile cotidiene.
Scopul programului de remediere psihologică:
• Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală - comunicare verbală şi
nonverbală, ascultare activă, oferire/solicitare de răspunsuri, comunicare
asertivă, empatie.
• Dezvoltarea abilităţilor de iniţiere şi menţinere a unei relaţii de prietenie şi de a
face faţă respingerii sau ieşirii dintr-o relaţie;
• Dezvoltarea abilităţilor de rezolvare pozitivă a conflictelor;
• Dezvoltarea abilităţilor de autoreglare emoţională - cunoaşterea emoţiilor,
identificarea propriilor emoţii în diferite situaţii, explicarea emoţiilor,
verbalizarea emoţiilor, controlul furiei;
• Dezvoltarea abilităţilor de asigurare a siguranţei personale - de a spune NU în
anumite situaţii;
• Dezvoltarea deprinderilor de viaţă sănătoasă - program variat şi echilibrat,
alimentaţie sănătoasă, sport şi mişcare etc.
Modul de prezentare - jocuri de rol şi exerciţii practice de modelare
comportamentală (nu doar transmitere de informaţii sau demonstrarea abilităţilor).

84
 Abordarea privind gestionării stresului la situaţiile cotidiene implică
cunoaşterea şi respectarea unor principii şi atitudini, axat pe dialog:
1. Accepţiunea comunicării. Comunicarea nu înseamnă evaluare sau rezolvare de
probleme, ci împărtăşirea propriilor trăiri, efortul de a le cunoaşte şi înţelege pe
ale celuilalt şi cooperarea în găsirea unei soluţii reciproc avantajoase;
2. Prezentarea preocupărilor cuiva este diferită de rezolvarea unei probleme: nu
se formulează într-o singură frază două lucruri distincte – problema şi soluţia
dorită. Aceasta poate împiedica interlocutorul să-şi exprime reacţiile la
problemele sau preocupările pe care le-a ridicat acesta.
3. Voinţa, hotărîrea de a-l înţelege pe celălalt sau de a se face corect înţeles,
implicarea şi concentrarea tuturor eforturilor în rolul de ascultător sau de
vorbitor, reprezintă atitudinea care stă la baza unei bune comunicări.
4. Alegerea momentului potrivit este important, de asemenea alocarea timpului
necesar pentru rezolvarea problemelor cotidiene. Uneori nu există un moment
care să fie ideal pentru a ridica o problemă delicată şi dureroasă, dar momente
foarte nepotrivite există adeseori.
5. Toleranţa bilaterală.
Toleranţa faţă de dificultatea oamenilor de a comunica este esenţială, fiindcă
avem:
a) Aşteptări realiste faţă de comunicare – a ridica problemele în mod corect
nu înseamnă automat că ele pot fi rezolvate, aceasta înseamnă că persoana
respectivă a făcut tot ce putea pentru a iniţia un proces eficient de soluţionare;
b) Dreptul la probleme şi la exprimarea lor. Fiecare are dreptul la opiniile,
nevoile, preocupările şi dorinţele proprii şi fiecare are dreptul să şi le facă auzite.
c) Curajul de a comunica, de preferinţă prin exprimarea asertivă de tip Eu.
Prezentarea mesajului clar şi cu putere într-un conflict şi, în acelaşi timp,
respectuos. Este de preferinţă să folosim mesajele-Eu – adică să vorbim în termenii
propriilor preocupări, nevoi şi sentimente – decât să folosim mesajele-tu – să
lansăm afirmaţii critice despre ceea ce a făcut sau trebuie să facă celălalt.

85
 d) Dreptul la reacţia emoţională spontană. Fiecare are dreptul la o reacţie
emoţională faţă de ceea ce i se comunică. Chiar şi faptul că cineva deschide
subiectul într-un mod constructiv, aceasta nu-i interzice celuilalt să fie furios, trist
sau supărat în răspunsul său.
e) Dreptul la inconsecvenţă. Acceptarea posibilităţii ca o persoană să-şi
schimbe punctul de vedere. Este bine dacă subiecţii sînt receptivi la posibilitatea ca
ei să greşească sau cel puţin să se răzgândească în legătură cu un aspect al
conflictului după ce au ascultat alte puncte de vedere.
6. Claritatea mesajului. Este important să transmitem mesajul într-un mod
care să le ofere celorlalţi cea mai bună şansă de a înţelege ce avem de spus.
7. Evitarea atacului la persoană. A avea un conflict cu o altă persoană,
aceasta nu înseamnă că cineva are careva defecte. Este o diferenţă între a fi supărat
pentru că cineva a făcut ceva şi a-l considera pe acela o persoană rea. Când
oamenii pot înţelege această distincţie, este uşor să pună problemele cu fermitate,
fără a ataca persoana celorlalţi.
8. Interactivitatea dialogului, prin feedback bilateral şi ajutor reciproc:
a) Interlocutorii au comportamente duble: fiecare transmite (informaţie sau
feed-back) şi în acelaşi timp receptează (informaţie sau feed-back). Vorbitorul are
datoria să transmită informaţia, iar rolul ascultătorului este de a asculta. Ceea ce nu
toată lumea ştie şi practică este că vorbitorul trebuie să şi asculte, iar ascultătorul să
şi comunice.
b) Subiecţii trebuie să se ajute să comunice. Ascultătorul trebuie să-l ajute
pe vorbitor să transmită mesajul astfel încât să-l înţeleagă, iar vorbitorul trebuie să-
l ajute pe celălalt să asculte astfel încât să simtă că este auzit.
c) Cooperare versus competiţie. O atitudine importantă în comunicare este
cea de cooperare, de căutare a soluţiilor la conflict alături de celălalt, şi nu
împotriva lui. Celălalt trebuie privit ca partener, nu ca adversar, rival.
Scopul remedierii psihologice vizează: analiza, conştientizarea, prelucrarea
problemelor pacienţilor, conflictelor intrafamiliale, corecţia a stereotipurilor
emoţionale şi de comportament pe baza influenţei interpersonale.

86
 Pentru realizarea scopului şi a obiectivelor este necesară focalizarea asupra a
trei componente ale autoconştiinţei:
I. Autoînţelegerea – activitatea în comun a pacienţilor contribuie la conştientizarea
de către ei a următoarelor aspecte:
 care situaţii din viaţa reală din familie dau naştere încordării, agresivităţii,
anxietăţii, emoţiilor negative şi a conflictelor;
 legătura dintre manifestarea emoţiilor negative şi diferite dereglări somatice;
 particularităţile comportamentului propriu şi reacţionării emoţionale;
 cum arată el dintr-o parte, cum este perceput comportamentul lui de cei din
jur, cum este apreciat de ei;
 propriile motive, necesităţi, dorinţe, scopuri;
 mecanisme de apărare utilizate de către pacienţi în cadrul conflictelor;
 probleme şi conflicte interne;
 rolul personal în apariţia conflictelor;
 cauzele profunde ale trăirilor emoţionale, începând din copilărie, care au
generat apariţia conflictelor în familie.
II. Atitudinea faţă de sine (aspectul emoţional) vizează:
 obţinerea susţinerii emoţionale din partea grupului, ceea ce duce la
dezvoltarea sentimentului propriei valori;
 trăirea în grup a emoţiile pe care le-a trăit în viaţa reală, să reproducă situaţiile
emoţionale pe care le-a avut în realitate cu care nu a reuşit să se descurce;
 învăţarea sinceră cu sine şi în relaţiile de familie;
 libertatea în exprimarea emoţiilor negative şi pozitive proprii;
 modificarea procedeelor de retrăire, de reacţionare emoţională;
 efectuarea remedierii emoţionale a relaţiilor proprii.
III. Autoreglarea (aspectul comportamental) se referă la:
 conştientizarea propriilor stereotipuri comportamentale neadecvate;
 însuşirea abilităţilor de comunicare eficientă;
 învingerea formelor de comportament agresiv;

87
  însuşirea formelor de comportament asertiv prin responsabilitate, colaborare,
ajutor reciproc şi independenţă;
 consolidarea formelor noi de comportament care ar contribui la adaptarea
social-psihologică adecvată.
Astfel, prin intermediul Programului de remediere psihologică pot fi
obţinute următoarele rezultate:
1. ajutarea pacienţilor să înţeleagă că stările de stres ale lui nu sunt unicale;
2. diminuarea disconfortului în relaţiile cu cei din jur;
3. instaurarea coeziunii în grupul familial;
4. minimalizarea neînţelegerilor cu cei din jur.
Este necesară folosirea diverselor exerciţii de înviorare care permit
pacienţilor să se debaraseze de preocupările lor în cadrul activităţilor, să fie dispuşi
la lucrul de mai departe pe o anumită temă, să se includă în situaţia „aici şi acum”.
La prima şedinţă este neapărat să se explice regulile, să li se acorde atenţia
motivelor participanţilor şi să discute despre organizarea şi desfăşurarea
activităţilor. Prima şedinţă a grupului are importanţă şi pentru elaborarea normelor
de grup, motivarea şi încadrarea pacienţilor în activitate precum şi orientarea
direcţiilor de acţiune.
La completarea grupului se va ţine cont de următoarele principii:
 principiul caracterului binevol;
 principiul formării, care presupune, că pacienţii din timp au dreptul să fie
informaţi despre tot, ce se poate întîmpla cu el, despre toate procesele care
vor avea loc în grup. De aceea mai întîi se discută cu el referitor la
activitatea de grup, care sunt scopurile şi ce rezultate se pot obţine;
De la prima şedinţă pacienţi sunt informaţi cu principiile şi regulile de lucru
în grup, axate pe respectarea unor principii:
 Principiul sincerităţii;
 Refuzul de la folosirea „etichetelor”.
 Legătura inversă constructivă;
 Controlul comportamentului;
88
  Principiul responsabilităţii – fiecare îşi asumă responsabilitatea de alţi
membri ai grupei;
 Regula „STOP”;
 Respectarea confidenţialităţii;
 Toleranţa;
 De a nu discuta cu vecinii în timpul lucrului;
Grupul examinează fiecare regulă în parte şi a determină sancţiunea pentru
încălcarea lor.
În urma desfăşurării Programului de remediere psihologică pot fi realizate mai
multe obiective:
- educarea unui comportament asertiv în relaţie cu cei din jur;
- înlăturarea tensiunilor sau încordării emoţionale;
- formarea autoaprecierii adecvate, încrederii în sine;
- formarea priceperilor şi deprinderilor de comunicare eficientă;
- cultivarea deprinderii de a învăţa pacientul să găsească scheme alternative de
comportament în situaţii de stres.

3.3. Dezvoltarea abilităţilor de autoprotejare în situaţii de stres

 Respiraţia. Începe prin a inspira încet şi adânc, apoi fă câteva expiraţii rapide.
După aceea pune-ţi mâinile pe următoarele zone ale corpului şi inspiră adânc de
trei sau de mai multe ori, concentrându-te pe fiecare zonă: partea superioară a
pieptului, partea de jos a cutiei toracice, partea inferioară a abdomenului şi
partea de jos a cutiei toracice, la spate.
 Întreabă-te: „Care-ar fi cel mai bun lucru pentru mine în acest moment?”.
Ascultă-ţi răspunsul. Dacă este un lucru realizabil - întru totul sau parţial -,
atunci acţionează! Dacă este irealizabil, imaginează-ţi că l-ai făcut.
 Visează cu ochii deschişi, la o pauză pe plan mintal şi gândeşte-te la un loc
liniştitor sau distractiv în care ai vrea să fii.

89
 Scapă de „ochelarii de cal”. Atunci cînd sîntem stresaţi, mergem de multe ori
cu ochii în pămînt. Acest lucru sporeşte tensiunea şi chiar contribuie la gîndirea
autodistructivă. Ridică ochii, priveşte în jurul tău, observă trei lucruri care îţi
convin. După aceea vei vedea că, privindu-le, te simţi liniştit.
 Îngăduinţa de a sta degeaba. Permite-ţi să nu faci nimic preţ de un minut, cel
puţin. Uită „pălăvrăgeala” creierului (imaginează-ţi că a intrat pe o ureche şi a
ieşit pe cealaltă) şi rămâi nemişcat. Respiră adânc şi relaxat.
 Cuvinte dătătoare de inspiraţie. Scrie într-un carnet citatele care înseamnă ceva
pentru tine şi te menţin pe calea cea bună. Citatele pot fi de ordin motivaţional,
spiritual sau stimulative - toate sînt bune atâta timp cît au o semnificaţie pentru
tine! Pune carnetul într-un loc care să-ţi fie la îndemână în orice moment al zilei
şi cufundă-te în citate ori de câte ori simţi această dorinţă.
Pregătirea psihologică are ca scop principal autoreglarea nivelului
emoţional. Intrarea conştientă şi voluntară într-o stare optimă pentru concurs,
previne multe dintre eşecurile unor persoane bine pregătite în planul cunoştinţelor.
Trăim emoţii pozitive, dar şi emoţii negative. Emoţiile cu intensitate mare,
chiar dacă sunt pozitive, ne pot tulbura şi perturba acţiunile. Aceasta nu înseamnă
că orice emoţie este dăunătoare sau inutilă şi că rezultatele cele mai bune le obţin
cei pentru care lucrează „raţionalitatea rece”. Nicidecum. Reducerea tensiunii
emoţionale la un nivel prea coborât, este echivalentă cu apatia şi există apatici în
stare să obţină performanţe înalte sau să facă faţă unor situaţii complexe de viaţă.
Dimpotrivă, între intelect şi afectivitate, atunci când se stabileşte un acord de sens
şi intensitate, se realizează o sprijinire reciprocă având efecte pozitive pentru
activitatea desfăşurată.
Apărarea împotriva stresului:
Chiar dacă îţi dai seama sau nu, organismul tău se apară împotriva stresului.
Aceste mecanisme de apărare sunt în general emoţionale şi te ajută să scapi de
anxietate şi stres. Uneori însă pot crea probleme mai mari decât cele pe care le
rezolvă.
Iată cîteva dintre aceste mecanisme:

90
- negarea: asta nu mi se întîmplă mie! Poţi ajunge să crezi că una numit lucru
nici nu s-a întâmplat. Refuzi să accepţi realitatea. De exemplu, îţi moare cel mai
bun prieten, iar tu, refuzând să accepţi ce s-a întâmplat, continui să-l suni la
telefon şi vorbeşti ore întregi cu tonul.
- evadarea sau fantezia: visezi cu ochii deschişi, dormi 15 ore pe zi, citeşti cărţi
siropoase, dar tot nu vei putea scăpa de realitate. Nu este bine să rămâi în
această stare prea mult timp.
- raţionalizarea: uneori justifici ceva fără o motivaţie exactă. Să spunem că ai
rata o lovitură importantă la un campionat de fotbal. În loc să-ţi asumi greşeala,
pretinzi că nici nu puteai altfel întrucât aveai şireturile desfăcute la papuci. Cu
alte cuvinte, găseşti o scuză pentru a nu-ţi recunoaşte greşeala.
- proiecţia: este o metodă de a-ţi apăra stima de sine acuzând pe ceilalţi de
eşecurile tale. Dacă rămâi corigent, este vina profesorului care nu te place. Dacă
pierzi un joc, este vina antrenorului care nu ţi-a spus ce să faci pentru a câştiga.
- reprimarea: îţi propui să uiţi, elimini gândurile stresante. Să spunem că ai de
făcut o temă importantă pentru luni dar în weekend elimini cu grijă toate
gândurile legate de tema respectivă şi ieşi la fotbal cu prietenii.
- identificarea: te identifici cu un idol sau un erou aflat într-o situaţie similară.
Dacă îţi place un luptător care loveşte cu pumnul de fiecare dată când se supără,
te poţi trezi făcând acelaşi lucru când eşti supărat. Prietenii şi familia vor fi
îngroziţi de asemănarea cu respectivul luptător.
- reacţia deplasată: apare atunci când te descarci pe o persoană care nu are
absolut nici o vină. Să presupunem că te întorci foarte supărat de la şcoală din
cauza unui profesor şi când ajungi acasă îi vorbeşti urât mamei tale, nefăcând
altceva decât să contribui la mărirea stresului.
- regresia: este revenirea la o perioadă în care nu erai atât de stresat. Uneori acest
lucru îţi poate reda încrederea, dar alteori poate înrăutăţi problema.
- compensarea: ce contează că nu ştii să scrii corect, dar poţi doborî pe oricine
printr-un pumn. Prin compensare înlocuieşti slăbiciunile dintr-un domeniu cu

91
 succesele dintr-un altul. Te poate ajuta să-ţi recapeţi încrederea dar uneori este
complet ineficientă şi poţi face rău altora.
- sublimarea: presupune schimbarea comportamentelor negative cu altele
pozitive. Dacă ai tendinţa să conduci cu viteze foarte mari şi nu poţi renunţa la
acest lucru, poţi folosi acest lucru devenind pilot de curse.
Deja se ştia că această zonă a creierului este implicată în răspunsurile
emoţionale. Însă, cercetătorii de la Universitatea din Melbourne au mers mai
departe cu cercetările şi au descoperit că mărimea acestei zone este direct
responsabilă de conflictul adolescent-părinte. Cercetătorii au observat 137 de
adolescenţi care trebuiau să rezolve o sarcină alături de părinţii lor. Sarcina a fost
aleasă în aşa fel încât să creeze un conflict. După ce s-a măsurat gradul conflictului
pornit între părinţi şi copiii lor, adolescenţii au fost supuşi unor scanări ale
creierului. S-a observat că dacă zona din centrul creierului responsabilă de
răspunsurile emoţionale era mai mare, adolescenţii erau mai predispuşi să se certe
mai intens şi mai mult timp cu părinţii lor.
Sugestii utile împotriva stresului
• Apelează la virtuţile masajului.
• Adrenalina secretată de organism în condiţii de stres produce încordare şi
tensiune. Masajul te va ajuta să te relaxezi şi să scapi de senzaţia de corset pe
care o dă stresul.
• Fie şi numai cîteva minute de masaj al cefei sau al tîmplelor ajută.
• Ascultă muzică de relaxare, te va transpune în altă lume, departe de grijile care
te presează. Nu exagera cu stimulentele (cafea, alcool, ciocolată), nu vei face
decît să-ţi suprasoliciţi organismul.
• Fă o baie caldă. În condiţii de stres, circulaţia către extremităţi este redusă. Apa
caldă va stimula circulaţia în aceste zone şi va ajuta organismul să se relaxeze.
Poţi încerca şi cu nişte comprese calde pe mîini şi pe picioare.
• Bea cît mai multă apă, ca să elimini toxinele acumulate pe fondul surmenajului.
Pentru un adolescent poate fi copleşitor numărul de sarcini şi cerinţe pe care
trebuie să le îndeplinească atât din partea scolii, cât și a părinţilor, a societăţii.

92
 Dacă sănătatea este considerată un echilibru dinamic, stresul este o parte a
acestuia. Nu există stare de sănătate fără o interacţiune cu alţi indivizi sau cu alte
medii. Doar stresul excesiv devine patologic. De aceea, unele tipuri de stres sunt
chiar ceva normal şi necesar, atît la serviciu cît şi în afara lui. În contextul
organizaţional, aceasta generează adesea adaptări inadecvate la situaţii.
Stresul reprezintă un răspuns intern la un stimul sau o situaţie externă,
denumită agent stresor. Dar o persoană poate fi afectată de un stresor pe cînd alta
nu, oameni diferiţi reacţionînd diferit la acelaşi stresor. Multe persoane expuse la
stresori, chiar traumatici, reuşesc să se acomodeze situaţiei, pe cînd alte persoane
manifestă simptome psihologice intense şi de obicei de lungă durată, care au
consecinţe asupra stării de sănătate fizică şi mentală. Deşi familia constituie
manifestarea a trei necesităţi profunde ale omului: iubirea, procrearea neamului şi
existenţa fizică, totuşi aici este şi locul în care se pot naşte traume puternice. Între
efectele negative cu impact în dezvoltarea copiilor şi structurarea personalităţii lor
se înscriu fenomene şi stări afective pe care ei le percep ca: abandon, trădare,
nedreptate, respingere, umilire.
Aceste stări afective trăite ca răni ale sufletului stau la baza unor structuri, a
unor paternuri, măşti pe care individul şi le asumă şi care îl fac să acţioneze în
contradicţie cu adevărata piui fire, să fie blocat în dezvoltarea sa personală. Cele
cinci răni cu cele cinci măşti aferente, aşa cum le prezintă Lise Bourbeau
(respingere - fugar, abandon - dependent, umilire - masochist, trădare dominator,
nedreptate - rigid) îşi fac simţită prezenţa în multe dintre comunităţile familiale de
la noi. Ele stau la baza relaţiilor tensionate, conflictuale sau dizarmonice din
familiile proprii, care pot interveni în vindecarea rănilor şi în ştergerea măştilor,
acestea trebuie, însă, conştientizate şi exersate. Aici intervine rolul psihologului
care, cu ajutorul metodelor creativităţii, va putea să organizeze familia ca grup
creativ, iar pe membrii respectivi va putea să-i înveţe strategiile creative de
rezolvare a problemelor, contracarînd efectul celor cinci traume menţionate prin
educarea familiei în vederea folosirii celor cinci limbaje ale iubirii. Astfel, aplicând
modelul matricial: cinci răni - cinci măşti - cinci limbaje ale iubirii (model propus

93
de Mariana Caluschi) se poate ajunge la rezultate favorabile ale dezvoltării armo-
nioase a individului şi fluidizării vieţii de familie.
Lucrarea de faţă se centrează pe aplicarea mecanismelor de adaptare cît mai
generale şi transferabile în diverse situaţii, atît în viaţa socială, cît şi în cea
profesională. Principalul beneficiu rezultat în urma optimizării mecanismelor de
coping fiind o raportare cît mai adecvată la mediul social şi la sarcina de muncă
pentru fiecare individ.
Stresul este un element omniprezent în cadrul societăţii contemporane, iar
necesităţile de ajustare permanentă la o lume ce se află într-un dinamism
permanent sunt o consecinţa firească. Este ştiut faptul că stresul apare atunci cînd
individul trebuie să facă faţă unor cerinţe care depăşesc posibilităţile sale de
moment.
Complexitatea societăţii contemporane, multitudinea de factori ce
interferează zilnic în sfera relaţiilor interumane, au generat, generează şi vor mai
genera fenomene ale stresului care în condiţii specifice produc o serie de
disfuncţionalităţi.
Stresul şi adaptarea rămîn o problemă de actualitate în contextul dezvoltării
civilizaţiei din punct de vedere economic, social, informaţional, tehnic,
demografic, ecologic ce au un impact de acutizare asupra flexibilităţii şi adaptării
actorului social. Reacţiile stresogene au o valoare deosebită în cadrul antrenării şi
rezistenţei organismului formînd ceea ce specialişti numesc imunitate „de viaţă”.
Elaborarea unui sistem de adaptare la stres, prin construirea unor măsuri
eficiente de prevenire şi combatere a acestuia bazate pe o cunoaştere analitică a
modului în care indivizii receptează evenimentele din jurul lor, reprezintă
alternativa de răspuns a redobîndirii echilibrului psihic-social în contextul vieţii din
societatea contemporană.
Datorită condiţiilor obiective (care ţin de exterior) şi celor subiective (care
ţin de individ), conceptul de optimizare personală începe să îşi capete un rol
important în societate, nu numai în cazul unor situaţii de criză ci şi pentru
dezvoltarea potenţialului uman. Capacitatea de a alege reprezintă pentru toţi

94
indivizii o asumare a reflexivului care de multe ori se află în competiţie cu
impulsivul. Dar capacitatea de a alege mai înseamnă şi asumarea responsabilităţii,
fapt care în societatea noastră este greu de conştientizat. Structura istorico-socială
este schimbată în acest moment şi acest lucru devine facilitator în a identifica,
recunoaşte şi opera cu părţi importante ale capacităţii de alegere la indivizi.
Competitivitatea şi recunoaşterea dezvoltării personale au loc atunci cînd
oamenii încep să conştientizeze faptul că există o speranţă de viaţă, o calitate a
vieţii la care pot accede traversînd în mod constructiv perioadele stresante aferente
spaţiului privat şi mai ales celui public.
Optimizarea personală este construită pe o formulă diadică în care creşterea
calităţii vieţii şi diminuarea reacţiilor negative generate de stres se poate desfăşura
prin măsuri conjugate, de răspândire şi dezvoltare a tehnicilor de relaxare, de
reorganizare a vieţii personale şi profesionale către eficienţă, de acceptare a
nevoilor proprii şi implicit a celorlalţi prin dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi
de rezolvare a conflictelor, prin dezvoltarea unui mod eficient şi creativ de
raportare la situaţiile noi şi implicit prin autocunoaştere, intercunoaştere şi
autorealizare.
RECOMANDĂRI:
1. Trebuie sa fim conştienţi de faptul ca stresul este real. Nu putem să-l ignoram şi
să sperăm că dispare. Nu va dispărea pentru că este uriaş în viaţa
adolescenţilor…Ca părinţi trebuie să ştim mai bine, pentru că adolescenţii
conştientizează mai greu ca stresul poate fi o adevărată problemă în viaţa lor.
2. A recunoaşte stresul ca fiind real nu este un capăt de lume. Există în noi soluţia
de a face faţă stresului. Fiecare rezolvare are o aplicare personalizată.
3. Stresul este vital în viaţa noastră. Există un anumit tip de stres care nu este doar
benefic, dar şi sănătos…un exemplu ar fi stresul provenit de la exerciţiile fizice.
Ele ne ajută să avem un corp mai puternic şi mai rezistent. Ajutîndu-i pe
adolescenţi să devină conştienţi de aceste trei principii, pot să facă faţă mai uşor
factorilor de stres din viaţa lor.

95
 IV. PROBLEMA ANXIETĂŢII ÎN PSIHOLOGIE
4.1. Definirea conceptului de anxietate
Aşa cum anxietatea este o problemă acută a timpurilor în care trăim şi este
specifică pentru toate vârstele, totuşi, la preadolescenţi ea se manifestă mai preg-
nant din motivul că această vârstă este cea mai vulnerabilă. Acest fenomen se
explică prin faptul că preadolescenta este cea mai vulnerabilă şi mai sensibilă
vârstă şi uşor predispusă la factorii nocivi. După sondajele efectuate de mai mulţi
autori, anxietatea este un fenomen destul de răspândit la această vârstă.
Anxietatea reprezintă o entitate psihologică, ce poate fi descrisă ca o trăire
afectivă vagă, difuză, de nelinişte, de apăsare, de tensiune, îngrijorare, de teamă
nemotivată, neavând un obiect precis sau factori obiectivi care să condiţioneze
această stare. Astfel, anxietatea provoacă disconfort psihic, dar care, la nivel
scăzut, este necesară pentru că acţionează ca motivator pentru acţiuni. Dincolo de
acest nivel, când anxietatea atinge un grad de intensitate şi durată, aceasta poate
marca o persoană, afectându-i viaţa de zi cu zi, fie prin faptul că impune anumite
restricţii, fie că o umbreşte cu totul.
Starea de anxietate produsă de situaţia de examinare se manifestă prin două
componente principale îngrijorarea produsă de cogniţii precum autocritica,
învinovăţirea sau centrarea pe posibilitatea eşecului şi emotivitatea manifestată prin
reacţii fiziologice şi emoţionale, cum ar fi bătăile inimii sau transpiraţia palmelor.
Intensitatea stării anxioase depinde de percepţia elevului cu privire la caracterul
ameninţător al situaţiei de testare. Anticiparea ameninţării are la bază tendinţa
elevului spre anxietate (prezenţa anxietăţii ca trăsătură de personalitate), dar şi o
serie de factori precum dificultatea testului, abilităţile elevului, pregătirea temeinică
a examinării etc.
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au suferit de frică, anxietate şi
teamă. Astfel, istoria şi literatura ne oferă numeroase exemple. Încă medicul grec
Hipocrate amintea de Damocles, care nu putea trece pe lângă o prăpastie sau pe un
pod. Shakespeare, în piesa „Neguţătorul din Veneţia”, vorbea despre fobia de
pisici, iar mai târziu Descartes se referea la trăirea ciudată a unor oameni care nu

96
suportau mirosul de trandafir sau intrau în panică la vederea unei pisici. Deşi
aceste simptome sunt vechi de când lumea, abia la jumătatea secolului al XIX-lea
ele au fost considerate ca aparţinând domeniului clinic. Dintre teoriile explicative
ale comportamentelor de tip anxios sau fobie cele mai interesante rămân, în opinia
noastră, teoria psihanalitică, teoria comportamentalistă şi cea cognitivistă. Astfel,
Freud era de părere că fobiile reprezintă un mecanism de apărare ale eului, menit
să protejeze fiinţa umană împotriva unei anxietăţi inconştiente mult mai profunde,
anxietate rezultată în urma nerezolvării complexului Oedip (care se referă, în
esenţă, la dragostea şi dorinţa sexuală a copilului pentru părintele de sex opus). A
rămas celebru în istoria psihanalizei cazul micului Hans, care avea fobie de cai
(copilul refuza să meargă pe stradă de teamă că l-ar putea muşca un cal). Freud a
analizat acest caz şi a ajuns la concluzia că în spatele fobiei de cai se ascundea
teama inconştientă a copilului că va fi pedepsit de tată (prin castrare) pentru dorinţa
sa erotică faţă de mamă [3, p.124].
Anxietatea este o manifestare atât de frecventă încât fiecare îi poate oferi
propria sa explicaţie. Este necesar să se demistifice anxietatea şi să specifice cât
mai clar cu putinţă formele care necesită tratament.
Anxietatea reprezintă un ansamblul de manifestări psihologice, fizice şi
comportamentale corespunzătoare fricii şi având o intensitate mai mică decât în
cazul angoasei [15, p.54].
Anxietatea este definită ca fiind o teamă nespecifică, fără legătură cu
situaţiile externe şi care nu este asociată cu comportamentul de evitare sistematică a
anumitor stimuli, cum se întâmplă în cazul fobiilor.
În limba engleză avem termenul de „free-flooting anxiety” sau teamă care
pluteşte în aer. Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor copiii suferind
de anxietate au condus la concluzia că nu este vorba chiar de o teamă fără obiect,
pentru că ei percep mediul înconjurător ca fiind ameninţător şi anxiogen.
Astfel, anxietatea copiilor devine un răspuns logic la o interpretare eronată a
realităţii [16, p.148].

97
 Anxietatea este definită de specialişti ca o teamă difuză, fără un obiect bine
precizat. Subiectul trăieşte o încordare continuă, simţindu-se permanent ameninţat.
El este foarte nervos şi de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât
de tare. In literatura anglo-saxonă găsim frecvent, pentru a descrie o astfel de stare,
termenul de „anxietate care pluteşte în aer” şi se fixează când pe un obiect când pe
altul, astfel încât subiectul anxios, imediat ce a scăpat de un motiv de îngrijorare,
găseşte imediat altul.
Problema anxietăţii tot mai frecvent devine subiect de cercetare în cadrul
ştiinţelor contemporane cum, ar fi: medicina, fiziologia, filosofia, sociologia,
psihiatria şi psihologia. În psihopedagogie, problema anxietăţii a suscitat interesul
multor cercetători ruşi şi din occident: A. Adler, D. Ausubel, S. Freud, C. Ciofu, E.
Fromm, I. Holdevici, K. Horney, C. Izard, G. Kelly, I. Mitrofan, E, Novikova, F.
Parot, I. Pavlov, F. Perls, P. Popescu-Neveanu, A. Prihojan, C. Rogers, H.
Sullivan, V. Suvorova, J. Watson, A. Zaharov, etc.
Tot mai frecvente în psihologia contemporană sunt cercetările cu referire la
stima de sine la vârsta preadolescentă. Contribuţii valoroase în acest domeniu
reprezintă investigaţiile realizate de A. Andreeva, A. Micleaeva, I. Mitrofan, A.
Munteanu, M. Neagoe, E. Novikova, A. Prihojan, P. Rumeanţeva, L. Slavina, U.
Şchiopu, E. Verza şi A. Zaharov ş.a.
Fobia (termenul provine din grecescul „phobos”, care înseamnă fugă, dar şi
de la zeul cu acelaşi nume, care putea provoca teamă şi panică duşmanilor săi)
reprezintă o frică persistentă de un obiect, gând sau situaţie care în mod obişnuit nu
justifică teama. Subiectul îşi dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de
sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge.
Fobiile constituie teama cu obiect. În psihologie se face distincţie între:
 anxietate ca reacţie inevitabilă la o situaţie particulară de ameninţare, de pericol
– fobiile
 anxietate ca trăsătură a personalităţii. În această din urmă calitate anxietatea
reprezintă o tendinţă de a reacţiona în mod accentuat anxios la situaţiile de viaţă,
teama fără obiect, care caracterizează starea psihică a unei persoane, indiferent

98
 de situaţiile de viaţă concrete.
Panica desemnează un puseu brusc şi acut de teroare. Psihopatologii sunt de
părere că anxietatea, fobiile şi atacurile de panică reprezintă frici cu caracter
iraţional.
Frica reprezintă o starea de frică nu întotdeauna poate fi văzută ca una
negativă. Câte o date anume frica poate fi cauza mobilizării potenţialului copilului.
Astfel, noi avem 2 tipuri de frici: care mobilizează şi care blochează/paralizează
persoana. Tipul de frică pe care îl va simţi copilul mai des depinde de stilul de
educaţie a părinţilor şi educatorilor. Dacă părintele, în perioada vârstei preşcolare
încearcă să-şi convingă copilul ca el este neajutorat, pe viitor întâlnind asemenea
situaţii el va reacţiona prin blocare. Dar dacă dimpotrivă părinţii ajută copilul să
depăşească anumite situaţii dificile cu succes, atunci în asemenea momente el va
simţi o frică care îl va mobiliza. Când vorbim de fobie - frica este sentimentul de
bază. În cazul anxietăţii – sunt prezente şi tristeţe, ruşine şi vinovăţie.
Anxietatea este o stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de nelinişte,
de teamă, agitaţie, nesiguranţă, de tulburare difuză, atât fizică cât şi psihică, de
aşteptare a unui pericol nedeterminat despre care sunt multe incertitudini. Ea apare
ca o reacţie la stres. O altă definiţie explică termenul de anxietate ca fiind o
tulburare a afectivităţii, manifestată prin stări de nelinişte, teamă şi îngrijorare
nemotivată, în absenţa unor cauze, care să le provoace, ea mai fiind denumită
teamă fără obiect. Anxietatea apare ca o reacţie la stres.
Anxietatea se referă la copiii care îşi fac sânge rău din nimic şi nu reuşesc să
se relaxeze. S-ar spune că aşteaptă mereu un pericol: ei dorm rău, mănâncă şi
digeră dificil, se plâng că-i doare capul sau stomacul, se plâng că sunt asupriţi.
Sunt îngrijoraţi tot timpul şi pentru orice, nu au încredere în ei înşişi. Copilul
anxios poate să-şi sugă degetul, să răsucească părul în jurul degetului, să-şi roadă
unghiile ca să se liniştească, se bâlbâie. Nu suportă să fie singur. Are nevoie să fie
liniştit, mai ales când este dus la culcare. În timpul nopţii, adesea are coşmaruri şi
este foarte înspăimântat. La şcoală anxietatea îl face instabil şi tulburat: se agită tot
timpul pentru a ascunde faptul că este neliniştit. Îi este teamă uneori să meargă în

99
clasă şi poate chiar să refuze acest lucru, fiindu-i teamă că nu va fi capabil să
reuşească. Se îndoieşte de el însăşi, nu se simte în siguranţă. Există „naturi”
anxioase, dar este vorba adesea despre o ambianţă familiară tensionată (enervare,
surmenaj), despre un eveniment traumatizant recent (divorţ, doliu, mutare) sau
despre o disciplină extrem de strictă. Există mai multe tipuri de anxietate: poate fi
vorba de anxietate atunci când părinţii se despart de el, acesta plânge isteric. În
cazul dat, vorbim de o anxietate anticipativă. Ea se manifestă, de asemenea, şi
înaintea unui examen. După o intervenţie chirurgicală, accidente de maşină, etc. e
vorba de o anxietate după un şoc. Împotriva anxietăţii se luptă prin crearea unui
climat familial de încredere, în care copilul reuşeşte să se exprime şi să se facă
înţeles: părinţii trebuie să-şi facă timp să-l asculte şi să-l liniştească.
Anxietatea este un concept filosofic, reluat de psihiatrie la sfârșitul secolului
al XIX-lea. Se pare că prima lucrare despre angoasă este una dintre cărţile
filosofului danez Soren Kierkegaard, Conceptul de anxietate. Aici, Kierkegaard
descrie detaliat angoasa existenţială, legată de condiţia umană: păcatul originar,
moartea, alegerea, eternitatea. Într-o altă carte, Frică şi cutremur, Kierkegaard
descrie anxietatea lui Avraam, care trebuia să-şi sacrifice fiul pentru a fi plăcut de
Dumnezeu. Kierkegaard suferea de ceea ce numim astăzi tulburare obsesiv-
compulsivă. Cu mult înaintea psihiatriei, el a fost interesat de „vindecarea”
ipohondrului, bolnavul închipuit care se confruntă cu o adevărată boală psihică.
„Grava realitate nu este chiar aşa de înspăimântătoare ca pericolul care se formează
din ea”.
Până la sfârșitul anilor ’80, anxietatea era un subiect de cercetare
psihologică, psihiatrică sau filosofică şi o temă pentru colocviile savante. Apoi, a
devenit un subiect mediatic de un real succes. Cotidiane, reviste, emisiuni
televizate şi consultaţii radiofonice ne disecă acum zi de zi temerile. Această
lărgită „foboscopie” ne vorbeşte în egală măsură despre frica de păianjeni, despre
frica de tuneluri şi ajunge la teama de apă, frica de viitor şi de imigranţi. Odinioară,
anxietatea era domeniul filosofului căzut pradă îndoielii, stimulentul pentru cel

100
care venea să-şi mărturisească păcatele, disonanţa pentru urechea unui psihanalist
lipită strâns de murmurul inconştientului.
Puţină anxietate ne îndepărtează de pericolul morţii, dar angoasa existenţială
ne aduce în preajma ei. De această dată, este vorba despre angoasa în faţa unei
reprezentări a morţii. Acelaşi lucru spunea şi Andre Malraux în Condiţia umană:
„Oricând vom găsi ceva îngrozitor în noi, ajunge să căutăm suficient de adânc. Din
fericire putem interveni”.
Manualul Diagnostic şi Statistic al Asociaţiei Psihiatrilor Americani D.S.M.
III, distinge două forme de bază ale tulburării anxioase:
a) Stările anxioase
b) Tulburările de tip fobie.
Stările anxioase cuprind:
• tulburări anxioase generalizate;
• tulburări de tip panică;
• tulburări obsesiv-compulsive;
• tulburări post-traumatice datorate stresului.
Cercetătorii au stabilit că 2-4% din populaţie au fost diagnosticaţi ca având
fobii sau alte tulburări anxioase.
Mecanismele prin care facem faţă situaţiei pot deveni ritualuri. În acest
sens, un ritual reprezintă o acţiune care este realizată deoarece a avut o dată
puterea de a uşura o situaţie dureroasă. Un fumător poate spune că fumează pentru
că asta îl face să fie mai puţin anxios. Dependenţele au cauze mai complexe decât
anxietatea. Totuşi, înţelegerea mecanismelor anxietăţii ne poate ajuta în lupta cu
schemele de comportament ale dependenţei.
Aptitudinea de a tolera sentimentul de anxietate stresantă e foarte strâns
legată de problema controlului şi a încrederii. Dacă putem să găsim frica ascunsă
în spatele anxietăţii noastre, atunci putem fie să facem faţă situaţiei, fie să ne
împăcăm cu ea. încrederea ia locul anxietăţii atunci când credem că putem rezolva
orice problemă ne va apărea în cale. Ea se poate transforma în energie pe măsură
ce ne dezvoltăm încrederea în sine şi în capacităţile noastre. Rădăcinile anxietăţii

101
se află în frica de necunoscut. Toate lucrurile din viitor sunt necunoscute, pentru
că, de fapt, nu ştim dacă vom mai trăi şi vom mai respira şi în clipa următoare.
Stimulul care declanşează anxietatea este o situaţie al cărei final este nesigur, dar
foarte important pentru noi. Anxietatea devine mai intensă atunci când îi
răspundem prin încercarea de a controla rezultatul final, în loc să renunţăm la
control.
Filosofii existenţialişti au avut multe de spus despre anxietate. După ei,
există patru tipuri de anxietate, pe care o trăiesc toţi oamenii. Acestea sunt
anxietăţile care sunt legate de următoarele fapte ale existenţei:
 moartea - inevitabilă, dar temută, pentru că implică necunoscutul;
 libertatea - libera alegere poate fi terifiantă, pentru că ne face responsabili
pentru soarta noastră;
 singurătatea - oamenii sunt de fapt singuri, în ciuda tuturor încercărilor de
uniune sau fuziune;
 lipsa de sens - lumea este o mulţime de accidente, ceva întâmplător şi de noi
depinde să-i dăm un sens. Noi ne impunem propriul înţeles asupra diferitelor
situaţii.
Ciclul anxietăţii:
 Situaţie importantă dar nesigură;
 Anxietate;
 Fantezii legate de finalul dorit; (Acceptarea situaţiei, renunţarea la anumite
detalii alt fanteziei, tolerarea sentimentelor incomode, sfârşitul anxietăţii);
 Încercarea de a controla o situaţie;
 Dezamăgire dacă rezultatul nu este cel pe care îl doream sau întărirea
sentimentelor de control;
 Posibile comportamente de dependenţă.
Trebuie adăugat că anxietatea duce la concentrarea asupra gândurilor şi
trăirilor iritative, neacceptabile. Este consumată astfel o bună parte din energia
psihică necesară activităţii de învăţare. Referindu-se la acest aspect, D. P. Ausubel
şi F.G.Robinson (1981) menţionează că „atât anxietatea normală”, cât şi cea
102
nevrotică, facilitează învăţarea mecanică şi tipurile mai puţin dificile de învăţare
receptivă conştientă, având însă o influenţă inhibitivă asupra temelor complexe,
mai dependente de priceperea de a improviza decât de perseverenţă”.
În ceea ce priveşte originea anxietăţii, Freud şi-a lărgit concepţia iniţială şi în
prezent acordă doar o validitate foarte limitată ipotezei potrivit căreia anxietatea
apare printr-o transformare directă a libidoului. El arată că atunci când este
flămând, sugarul aflat în stadiul alăptatului resimte anxietate ca urmare a creşterii
tensiunii cauzate de nevoia sa, dar că această situaţie timpurie de anxietate are un
prototip şi mai timpuriu.
Freud spune:„Situaţia de insatisfacţie în care mărimile stimulului ating o
dimensiune plină de neplăcere trebuie să fie pentru sugar analogă cu trăirea
naşterii, o repetiţie a situaţiei de pericol; trăsătura comună amândurora este
tulburarea economică prin creşterea mărimilor de stimulare care se cer să fie
descărcate; acest factor este deci adevăratul nucleu al „pericolului”. În ambele
cazuri apare reacţia de „angoasă”. Pe de altă parte, el întâmpină dificultăţi în a
reconcilia faptul „că angoasa din fobii este o angoasă a Eului, care ia fiinţă în Eu,
care nu provine din refulare, ci provoacă refulare” cu prima sa afirmaţie, aceea că,
în anumite cazuri, anxietatea decurge dintr-o tensiune a libidoului. Într-un paragraf
ulterior, Freud corelează apariţia anxietăţii cu „acea situaţie asemănătoare cu
naşterea în care Eul se află neajutorat în faţa cererii pulsionale aflate în continuă
creştere, deci prima şi cea mai originară dintre condiţiile de angoasă”. El
defineşte drept nucleu al situaţiei de pericol „admiterea neajutorării noastre faţă
de ea situaţia de pericol, neajutorarea materială dacă pericolul este real,
neajutorarea psihică în cazul pericolului pulsional” [13, p.28].
În continuare vom analiza teoriile ce explică natura anxietăţii.
I. Teoriile psihanalitice
Psihanaliştii examinau anxietatea ca o însuşire înnăscută a personalităţii, ca
o stare iniţial caracteristică omului;
S. Freud leagă termenul „anxietate” de libido şi explică anxietatea prin
frustrările libidoului şi interdicţiile dictate de „Supra-Eu”; În lucrarea sa intitulată

103
„Inhibiţie, simptom, angoasă”, S. Freud descrie anxietatea ea o stare emoţională
cu două aspecte distincte: o notă specifică de disconfort şi un determinant motorie,
ambele resimţite, trăite de către subiect;
Anxietatea, din punctul de vedere al lui S. Freud, reprezintă o reacţie de
pregătire pentru o confruntare eficientă cu pericole şi ameninţări, reacţie al cărui
sediu se afla la nivelul „Eu”- lui. Autorul consideră ea anxietatea, la origine, este
adaptativă, presupunând un consum intensiv de energie psihică, astfel, atunci când
anxietatea devine cronică, când se manifestă pe perioade lungi de timp. face
necesară utilizarea de către indivizi a unor mijloace de gestionare a acestei. S.
Freud şi defineşte anxietatea ca o stare fără obiect de aşteptare a unui pericol
nedeterminat. În aşa mod, W. Reich, introduce un aspect important în descrierea
fenomenului anxietăţii, şi anume rigiditatea „fixaţia (încordarea) musculară”,
refuzarea îndeplinirii activităţii prin calea blocării organelor corpului.
Categoria centrală în teoria lui A. Adler este complexul inferiorităţii.
Individul ce trăieşte acest complex se simte rău şi inapt. Anxietatea apare în
legătură cu necesitatea de a restabili emoţia socială pierdută (sentimentul de unitate
cu sociumul), când anturajul social pune în faţa individului anumite sarcini. Chiar
în cazul când sarcina este foarte uşoară, omul o percepe ca pe o verificare a
integrităţii sale, ceea ce duce la o reacţie emoţională şi la o încordare puternică în
timpul rezolvării ei. Dacă anxietatea provine din complexul inferiorităţii, atunci
omul care o retrăieşte deţine o motivaţie adăugătoare care nu este legată de situaţia
actuală. De asemenea A. Adler consideră că anxietatea este determinată de
sarcinile care pun în pericol autoaprecierea individului.
II. Teoria neofreudistă
K. Horney utilizează termenul de anxietate ca fiind sinonim cu teama,
indicând prin aceasta o înrudire dintre anxietate şi teamă. Ea consideră că ambele
sunt de fapt reacţii emoţionale faţă de un pericol şi ambele pot fi însoţite de
senzaţii fizice cum sunt: tremurătura, transpiraţia, palpitaţiile violente, care pot fi
atât de puternice. încât o spaimă instantanee şi intensă poate să ducă la moarte.
Anxietatea este o reacţie proporţionala în raport cu pericolul ascuns şi subiectiv.

104
După K. Horney anxietatea este centrul dinamic al tuturor nevrozelor, principala
sursă a anxietăţii fiind nu impulsurile sexuale (cum susţinea S. Freud), ci
impulsurile ostile.
Menţionează anxietatea ia naştere atunci când necesităţile biologice (la
etapele incipiente de dezvoltare a copilului) nu sunt satisfăcute, manifestându-se
prin încordarea întregului organism şi intensificarea lucrului sistemului nervos
central. În opinia H. Sullivan, anxietatea apare în copilăria precoce şi este întâlnită
pe parcursul întregii vieţi omeneşti, lot el consideră că anxietatea este nu doar o
însuşire a personalităţii ci şi un factor determinant al dezvoltării acesteia.
H. Sullivan subliniază că anxietatea este provocată de retrăirea înstrăinării
condiţionată de faptul că omul se percepe pe sine ca o personalitate separată
simţindu-se neputincios în faţa forţelor naturii şi ale societăţii. Soluţionarea acestei
probleme, după K. Fromm poale fi realizată prin diversele tipuri de dragoste
existente între oameni.
Reprezentaţii neofreudismului consideră că anxietatea este o reacţie
emoţională determinată de impulsuri emoţionale inconştiente, numai că acestea nu
sunt generate de instinctele sexuale înnăscute ci de factori personali şi sociali.
III. Teoriile behavioriste
Adepţii behaviorismului susţin ideea că anxietatea şi frica sunt fenomene
foarte apropiate şi sunt reacţii emoţionale care apar pe baza reflexului condiţionat.
J. Watson defineşte anxietatea ca o reacţie de teamă condiţionată, o tendinţă
dobândită.
I. Pavlov prezintă propria concepţie a anxietăţii. Anxietatea este cauzată de
schimbările condiţiilor obişnuite de viaţă şi activitate. Conform autorului, emoţiile
negative apar prin distrugerea stereotipurilor dinamice. În rândul emoţiilor
negative poate fi inclusă şi anxietatea. Stabileşte o legătură între stările de anxietate
şi tipurile generale de activitate nervoasă superioară: tipul slab de sistem nervos
prezintă o predispoziţie spre anxietate.
E. Tolman şi J. Watson prezintă în lucrările lor cu referire la anxietate
metode de inducere, modificare şi scădere a nivelului de anxietate. Anxietatea este

105
un răspuns condiţionat la stimuli specifici de mediu sau un răspuns de imitare a
reacţiilor anxioase ale părinţilor (teoria învăţării sociale).
IV. Teoriile gestalpsihologice
F. Perls evidenţiază că determinanta de bază a nevrozei o putem vedea în
situaţiile neterminate. Anxietatea este ruptura dintre „acum” şi „atunci” şi ca îl
impune pe om să planifice, să repete viitorul său. Aceasta nu doar îl încurcă să
conştientizeze prezentul, ci şi distruge deschiderea sa faţă de viitor, care este
necesară pentru spontaneitate şi dezvoltare.
K. Goldstein prezintă anxietatea ea o stare subiectivă a organismului într-o
situaţie de catastrofă. Această stare apare atunci când personalitatea resimte un
pericol pentru valorile sale iniţiale.
În corespunderea accepţiunii gestaltiste, anxietatea este abordată din 2
perspective. Pe de o parte anxietatea este descrisă ca o consecinţă a unei situaţii
nerezolvate. Fiecare experienţă rămâne incompletă până ce nu este dusă la bun
sfârșit. Majoritatea oamenilor se simt apăsaţi de situaţiile nerezolvate. Deşi omul
poate suporta un număr mare de experienţe nerezolvate, aceste dezvoltări
neterminate îşi caută totuşi împlinirea şi atunci când devin suficient de puternice,
persoana în cauză este cuprinsă de o lipsă de concentrare, de anxietate, de
comportament obsesiv, atenţie exagerată, energie apăsătoare şi de o hărnicie
inutilă. Pe de altă parte anxietatea este definită după principiul „aici şi acum” şi
orice revenire asupra evenimentelor trăite constituie în sine un atac asupra
anxietăţii.
V. Teoriile cognitive şi umaniste
Anxietatea apare în cazul ciocnirii cu o experienţă nouă care nu corespunde
cu cunoştinţele sau reprezentările omului şi prezintă o ameninţare.
G. Kelly consideră că anxietatea este conştientizarea faptului că evenimentul
eu care se întâlneşte omul se află în afara diapazonului aplicabilităţii sistemului
personal al constructelor cognitive. Conform concepţiei autorului, anxietatea este
rezultatul conştientizării că aceste constructe existente nu pot fi utilizate pentru
previziunea tuturor evenimentelor cu care omul se întâlneşte. În acelaşi context G.

106
Kelly menţionează că anxietatea apare atunci când omul conştientizează că el nu
are constructe adecvate, eu ajutorul cărora să poată interpreta evenimentele.
Anume incapacitatea de a prognoza determină apariţia neputinţei şi a slăbiciunii.
C. Rogers susţine că anxietatea este „o problemă falsă a clientului” şi
constituie o incongruenţă între imaginea de sine şi anumite aspecte ale experienţei
individului. Singura modalitate de a scăpa de anxietate pare să fie ignorarea şi
negarea aspectelor incongruente, deci o manieră rigidă de a reacţiona. Anxietatea
este înţelegerea faptului că o valoare esenţială pentru „Eu” este pusă în pericol.
Teoriile cognitive şi cele umaniste au o mare importanţă pentru că depăşesc
teoria psihanalitică şi cea a învăţării de a explica anxietatea prin introducerea
modelului de patern cognitiv. Conform concepţiei lui R. May, subiectul care
manifestă anxietate are tendinţa de a supraestima gradul de pericol al unei anumite
situaţii şi. în acelaşi timp. de a-şi subaprecia abilitatea şi capacitatea de a face faţă
acelei ameninţări fizice sau psihice percepute de ei.
VI. Teoriile contemporane
În literatura psihologică occidentală putem găsi şi alte puncte de vedere cu
privire la anxietate. În continuare vom prezenta cele mai relevante şi mai des
utilizate definiţii susţinute de psihologii contemporani.
Conform lui H. Liddell anxietatea este umbra inteligenţei şi reflectă
capacitatea omului de a se adapta şi a-şi planifica viitorul. Fiecare om parcurge
anxietatea ca stare firească în situaţii ameninţătoare, dar există personalităţi cronic
anxioase, la care starea se permanentizează şi poate deveni patologică.
Potrivit lui R. Cattel, anxietatea este o entitate distinctivă care cuprinde 5
factori:
1. „Eu”-l social ideal arată gradul de motivaţie în integrarea comportamentului
individual în jurul unui sentiment de sine, acceptat conştient, şi a standardelor
sociale aprobate. Absenţa unei asemenea integrări a comportamentului este una
dintre cauzele majore ale anxietăţii;
2. forţa „Eu”- lui: emotivitatea este capacitatea de a controla imediat şi de a
exprima tensiunile într-un mod adaptat şi realist, deoarece o tensiune anxioasă

107
puternică poale cauza o anumită regresiune şi poate împiedica o creştere normală a
forţei „Eu”- lui;
3. insecuritatea, tendinţa paranoică reprezintă cota eu care lipsa de securitate
socială contribuie la creşterea anxietăţii;
4. insecuritatea orientată spre culpabilitate culpabilitatea anxioasă depresivă
reprezintă o anxietate combinată cu autoacuzarea condiţionată de presiunile
„Supra-Eu” - lui care generează sentimentul de anxietate şi depresie;
5. tensiunea energică în acest caz anxietatea apare ca urmare a presiunii pe care
o exercită pulsiunile trezite şi nevoile nesatisfacute de orice fel, excitarea sexuală,
nevoia de consideraţie, teama de anumite situaţii sunt pulsiuni legate de această
componentă. Nivelul acestei componente se manifestă în predispunerea spre
emotivitate, tensiune, iritabilitate şi nervozitate.
6. Spielberger C., autorul Inventarului de expresie a anxietăţii ca stare şi
trăsătură care îi poartă numele, fiind în prezent un inventar internaţional de
măsurare a anxietăţii, descrie anxietatea prin prisma celebrei sale teorii şi abordări
psihometrice care diferenţiază anxietatea stare (state) de anxietatea - trăsătură
(trăit). Ch. Spielberger defineşte anxietatea - stare ca un răspuns tranzitoriu la o
situaţie stresantă, răspuns ce implică senzaţii de tensiune, frică şi diferite
modificări fiziologice. Anxietatea - trăsătură este o caracteristică stabilă a
personalităţii care predispune persoana la starea de anxietate atunci când este sub
influenţa stresului. Spillberger demonstrează că cei care manifestă anxietatea -
stare dau dovadă şi de anxietatea trăsătură.
R. Doron, R. Martens şi F. Parot descriu anxietatea stare în felul următor:
„stare emoţională generată de anticiparea unui pericol difuz, greu de prevăzut şi de
controlat. Se transformă în frică în faţa unui pericol bine identificat. Este însoţită
de modificări fiziologice şi hormonale caracteristice stărilor de activare ridicată şi
este adesea asociată comportamentului de conservare-retragere sau conduitelor de
evitare”. Anxietatea - trăsătură este o caracteristică individuală, aparent înnăscută,
care se manifestă în două moduri: predispoziţia de a simţi o stare de frică în
prezenţa unor stimuli care, pentru alţi indivizi sunt mult mai puţin sau chiar deloc

108
anxiogeni, dar este şi predispoziţia de a dezvolta temeri condiţionate de prezenţa
unor stimuli care nu sunt prin ei înşişi, anxiogeni.
R. Martens evidenţiază că anxietatea stare este nivelul emoţional concret
sau obişnuit, caracterizat prin sentimentul aprehensiunii şi tensiunii, asociat eu
activarea organismului şi care are efect negativ asupra comportamentului. Iar
anxietatea trăsătură este predispoziţia de a percepe anumiţi stimuli din ambianţă ca
ameninţători sau neameninţători şi de a răspunde la ci cu diferite niveluri de
anxietate – stare.
C. Levis descrie anxietatea ea o stare emoţională neplăcută, asemănătoare cu
frica sau cu o altă emoţie înrudită cu aceasta, direcţionată spre viitor şi care apare
fie în absenţa unui pericol recognoscibil, fie în faţa unui pericol disproporţionat de
emoţia căreia îi dă naştere.
P. Janet anxietatea este teama fără obiect, manifestată prin nelinişte
psihomotoric. modificări vegetative şi disfuncţii comportamentale. Anxietatea arc
caracter de potenţialitate, deformând trăirea prezentă în raport cu viitorul presimţit
ea ostil şi predeterminat ca atare.
VII. Abordări ale psihologilor români
U. Şchiopu prezintă anxietatea ca „stare afectivă vagă, difuză, de nelinişte,
de apăsare, tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este
neconfortantă din punct de vedere psihologic. Sunt dominante sentimentele intense
de insecuritate (generate de teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor
accidente, a unor nenorociri şi catastrofe iminente). Anxietatea generează produse
imaginative abundente (derulări de scene de imaginaţie uneori înspăimântătoare)
care nu pot fi ignorate şi nici eliminate şi care pun stăpânire pe persoana umană şi
o domină. Cei cuprinşi de anxietate sunt mereu în alertă, au senzaţie penibilă de
neputinţă în faţa pericolelor pe care le „simt” că se apropie, au scăderi importante
de randament intelectual. În anxietate se manifestă instabilitatea motorie, tulburări
ale somnului. Stările de anxietate au un larg acompaniament bio-somaţie şi
fiziologic (palpitaţii, tulburări de respiraţie, paloare provocată de vasoconstricţii.
modificări de voce, de puls).

109
 P. Popescu-Neveanu defineşte anxietatea ca o „tulburare a afectivităţii care
se manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o incertitudine, în care
subiectul are impresia unei nenorociri iminente, care planează pretutindeni îl
înconjoară. Îl pătrunde, dar nu o poate defini şi nici îndepărta. Stările de anxietate
sunt însoţite de fenomene organo-funcţionale ca jenă precordială, palpitaţii,
greutate în respiraţie, transpiraţie”.
I. Mitrofan concepe anxietatea ea fiind o teamă fără obiect, o nelinişte
însoţită de tensiune intra-psihică şi agitaţie. Această idee este susţinută şi de I.
Holdevici care defineşte anxietatea ea o tendinţa de a trai o stare de teama
nejustificată, fără un obiect bine precizai. Când nivelul anxietăţii depăşeşte o
anumită limită, mai ales în condiţii de stres, performanţele pot sa scadă în mod
semnificativ. Trăirea anxietăţii ţine mai degrabă de posibilitatea trăirii
insuccesului, de nevoia individului de performanţă.
C. Ciofu menţionează că anxietatea este un presentiment morbid, o senzaţie
subiectivă neplăcută de nesiguranţă pe care o poate avea un individ (inclusiv sau
mai ales un copil). În faţa unei situaţii ameninţătoare sau a unei „situaţii limită”
caracterizată prin frica de un pericol sau de durere, frica de vederea sângelui, frica
de animale reale (câini, pisici) sau fantastice (balauri, personaje extraterestre), frica
de pierdere a „posesiunilor”
VIII. Abordări ale cercetătorilor ruşi
V. Suvorova explică anxietatea ca o stare psihică de nelinişte şi instabilitate
interioară ce se deosebeşte de frică prin faptul că este nemotivată şi este
determinată de factori de natură subiectivă care capătă sens în contextul experienţei
individuale. Autoarea include anxietatea în categoria emoţiilor negative, în care
prevalează aspectul fiziologie.
N. Sineaghina examinează anxietatea ca o formă uşoară de suferinţă
emoţională care se exprimă prin agitaţie şi nelinişte puternică în diferite situaţii.
A. Zaharov menţionează că anxietatea este o predispoziţie spre nelinişte, o
neconcordanţă internă între emoţii şi dorinţe.

110
 Conform lui A. Petrovskii anxietatea este predispoziţia individului de a
experimenta o stare de nelinişte, ce se caracterizează printr-un prag scăzut de
reacţie la o alarmă, unul din principalii parametri de diferenţiere individuală. De
regulă, nivelul ridicat de anxietate se întâlneşte la bolnavii cu severe afecţiuni
psihosomatice şi nevrotice, dar poate li specific şi oamenilor sănătoşi care se
confruntă cu efectele unei traume psihice.
R. Nemov prezintă anxietatea ca o trăsătură situativă sau stabilă a omului de
a fi într-o stare de nelinişte ridicată care se manifestă prin frică şi îngrijorare în
situaţii sociale specifice.
V. Davîdov tratează anxietatea ca o caracteristică psihologică individuală
care constă în predispoziţia de a resimţi nelinişte în diferite situaţii de viaţă,
inclusiv cele publice şi de performanţă.
După cum se poate observa din Tabelul 1.1, multe dintre simptomele
anxietăţii sunt de natură fiziologică, reflectând activarea sistemului nervos (SN) -
reacţie fiziologică cea mai evidentă în anxietate şi conduce la simptomele supra-
stimulării: creşterea forţei muşchilor striaţi, creşterea ritmului cardiac şi a forţei
de contracţie, dilatarea plămânilor pentru a mări aportul de oxigen, dilatarea
pupilelor pentru o vedere îmbunătăţită, încetarea activităţii digestive. Toate
aceste reacţii fiziologice periferice sunt asociate cu stimularea, dar provoacă
apariţia unor simptome vizibile, precum tremurături, agitaţie, senzaţii de frig şi de
căldură, palpitaţii, uscăciune a gurii, transpiraţie, respiraţie întretăiată, dureri
sau apăsare în piept şi tensiune musculară.
Tabelul 1. Caracteristici generale ale anxietăţii
DESCRIEREA SIMPTOMELOR
Creşterea ritmului cardiac, palpitaţii; respiraţie rapidă; dificultăţi de
respiraţie, durere sau apăsare în piept; senzaţia de sufocare; senzaţie
Fiziologice
de ameţeală; transpiraţie, frisoane; greaţă, tulburări gastrice, diaree;
tremurături, agitaţie; furnicături sau amorţeală în braţe, picioare;
slăbiciune, pierderea echilibrului, leşin; muşchi încordaţi, rigiditate;
gură uscată.
frica de a pierde controlul, de a nu putea face faţă; teama de vătămare

111
 corporală sau de moarte; teama de„a nu înnebuni”; teama de evaluări
Cognitive negative din partea celorlalţi; gânduri, imagini sau amintiri
înfricoşătoare; senzaţia de irealitate sau de detaşare; concentrare
scăzută, confuzie, uşor de distras; limitarea atenţiei, hipervigilenţă
pentru stimuli ameninţători; memorie slabă; dificultăţi în gândirea
raţională, pierderea obiectivitătii.
evitarea semnelor sau a situaţiilor ameninţătoare; evadarea, fuga;
Comportamentale căutarea siguranţei, a protecţiei; neliniştea, agitaţia, mersul agitat;
senzaţia de îngheţare, înţepenire; dificultăţi de vorbire.
nervos, tensionat, încordat; înspăimântat, temător, îngrozit; iritat,
Afective
instabil, agitat; nerăbdător, frustrat.

Anxietatea reprezintă un concept care trebuie delimitat de altele apropiate din

domeniul psihologiei, cum ar fi: anxietatea ca trăsătură, teama de evaluare negativă
sau teama de a nu fi umilit în situaţiile de evaluare socială. Generată de contextul
evaluativ academic, această emoţie a fost definită ca un răspuns emoţional şi
comportamental la anticiparea unui posibil eşec şi apare atunci când elevul crede că
cerinţele testării depăşesc capacităţile sale intelectuale, motivaţionale sau sociale.
Teama de testare a fost pusă în relaţie cu conceptele de anxietate ca stare şi ca
trăsătură, fiind considerată „o manifestare a trăsăturii anxioase într-o situaţie
specifică”.
În ceea ce priveşte originea anxietăţii, Freud şi-a lărgit concepţia iniţială şi în
prezent acordă doar o validitate foarte limitată ipotezei potrivit căreia anxietatea
apare printr-o transformare directă a libidoului. El arată că atunci când este
flămând, sugarul aflat în stadiul alăptatului resimte anxietate ca urmare a creşterii
tensiunii cauzate de nevoia sa, dar că această situaţie timpurie de anxietate are un
prototip şi mai timpuriu.
Freud spune:„Situaţia de insatisfacţie în care mărimile stimulului ating o
dimensiune plină de neplăcere trebuie să fie pentru sugar analogă cu trăirea
naşterii, o repetiţie a situaţiei de pericol; trăsătura comună amândurora este
tulburarea economică prin creşterea mărimilor de stimulare care se cer să fie
descărcate; acest factor este deci adevăratul nucleu al „pericolului”. În ambele
112
cazuri apare reacţia de „angoasă”. Pe de altă parte, el întâmpină dificultăţi în a
reconcilia faptul „că angoasa din fobii este o angoasă a Eului, care ia fiinţă în Eu,
care nu provine din refulare, ci provoacă refulare” cu prima sa afirmaţie, aceea că,
în anumite cazuri, anxietatea decurge dintr-o tensiune a libidoului. Într-un paragraf
ulterior, Freud corelează apariţia anxietăţii cu „acea situaţie asemănătoare cu
naşterea în care Eul se află neajutorat în faţa cererii pulsionale aflate în continuă
creştere, deci prima şi cea mai originară dintre condiţiile de angoasă”. El
defineşte drept nucleu al situaţiei de pericol „admiterea neajutorării noastre faţă
de ea situaţia de pericol, neajutorarea materială dacă pericolul este real,
neajutorarea psihică în cazul pericolului pulsional”.
În Tabelul nr. 2., vom prezenta teoriile ce explică natura anxietăţii
I. Teoriile psihanalitice
Psihanaliştii - examinau anxietatea ca o însuşire înnăscută a personalităţii, ca o stare iniţial
caracteristică omului.
- leagă termenul „anxietate” de libido şi explică anxietatea prin frustrările
S. Freud libidoului şi interdicţiile dictate de „Supra-Eu”;
- descrie anxietatea ea o stare emoţională cu două aspecte distincte: o notă
specifică de disconfort şi un determinant motorie, ambele resimţite, trăite de
către subiect;
A. Adler
- anxietatea provine din complexul inferiorităţii, atunci omul care o retrăieşte
deţine o motivaţie adăugătoare care nu este legată de situaţia actuală.
II. Teoria neofreudistă
K. Horney - utilizează termenul de anxietate ca fiind sinonim cu teama;
- reacţie emoţională faţă de un pericol şi poate fi însoţită de senzaţii fizice cum
sunt: tremurătura, transpiraţia, palpitaţiile violente, care pot fi atât de
puternice.
H. Sullivan - anxietatea este nu doar o însuşire a personalităţii ci şi un factor determinant al
dezvoltării acesteia.
- anxietatea este provocată de retrăirea înstrăinării condiţionată de faptul că
omul se percepe pe sine ca o personalitate separată simţindu-se neputincios în
K. Fromm faţa forţelor naturii şi ale societăţii;
- anxietatea este o reacţie emoţională determinată de impulsuri emoţionale
inconştiente.
III. Teoriile behavioriste
J. Watson - anxietatea ca o reacţie de teamă condiţionată, o tendinţă dobândită;
- anxietatea este cauzată de schimbările condiţiilor obişnuite de viaţă şi
I. Pavlov
activitate.
J. Watson - anxietatea este un răspuns condiţionat la stimuli specifici de mediu sau un
răspuns de imitare a reacţiilor anxioase ale părinţilor (teoria învăţării sociale).

113
 IV. Teoriile gestalpsihologice
Gestaltiştii - descriu anxietatea ca o consecinţă a unei situaţii nerezolvate;
- majoritatea oamenilor se simt apăsaţi de situaţiile nerezolvate: lipsă de
concentrare, de anxietate, de comportament obsesiv, atenţie exagerată,
energie apăsătoare şi de o hărnicie inutilă;
- anxietatea este ruptura dintre „acum” şi „atunci” şi ca îl impune pe om să
F. Perls
planifice, să repete viitorul său;
K. Goldstein - prezintă anxietatea ea o stare subiectivă a organismului într-o situaţie de
catastrofă. Această stare apare atunci când personalitatea resimte un pericol
pentru valorile sale iniţiale.
V. Teoriile cognitive şi umaniste
G. Kelly - anxietatea este conştientizarea faptului că evenimentul cu care se întâlneşte
omul se află în afara diapazonului aplicabilităţii sistemului personal al
constructelor cognitive;
- anxietatea este rezultatul conştientizării că aceste constructe existente nu pot
fi utilizate pentru previziunea tuturor evenimentelor cu care omul se
întâlneşte;
C. Rogers - anxietatea este „o problemă falsă a clientului” şi constituie o incongruenţă
între imaginea de sine şi anumite aspecte ale experienţei individului.
VI. Teoriile contemporane
H. Liddell - anxietatea este umbra inteligenţei şi reflectă capacitatea omului de a se adapta
şi a-şi planifica viitorul;
- fiecare om parcurge anxietatea ca stare firească în situaţii ameninţătoare, dar
există personalităţi cronic anxioase, la care starea se permanentizează şi poate
deveni patologică.
R. Cattel
- anxietatea este o entitate distinctivă care cuprinde 5 factori: „Eu”- l social
ideal; forţa „Eu”- lui: emotivitatea; insecuritatea, tendinţa paranoică;
insecuritatea orientată spre culpabilitate; tensiunea energică;
- autorul Inventarului de expresie a anxietăţii, care diferenţiază anxietatea stare
Spielberger C. (state) de anxietatea - trăsătură (trăit).
- anxietatea este „stare emoţională generată de anticiparea unui pericol difuz,
R. Doron,
greu de prevăzut şi de controlat. Se transformă în frică în faţa unui pericol
R. Martens bine identificat. Este însoţită de modificări fiziologice şi hormonale
caracteristice stărilor de activare ridicată şi este adesea asociată
F. Parot
comportamentului de conservare-retragere sau conduitelor de evitare”.
VII. Abordări ale psihologilor români
U. Şchiopu - anxietatea ca „stare afectivă vagă, difuză, de nelinişte, de apăsare, tensiune,
îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct
de vedere psihologic.
P. Popescu- - anxietatea ca o „tulburare a afectivităţii care se manifestă sub forma unei stări
de frică cauzată de o incertitudine, în care subiectul are impresia unei
Neveanu
nenorociri iminente, care planează pretutindeni îl înconjoară;
I. Mitrofan - anxietatea ea fiind o teamă fără obiect, o nelinişte însoţită de tensiune
intrapsihică şi agitaţie.
I. Holdevici
- anxietatea ca o tendinţa de a trai o stare de teama nejustificată, fără un obiect
bine precizat.
VIII. Abordări ale cercetătorilor ruşi

114
 V. Suvorova - anxietatea ca o stare psihică de nelinişte şi instabilitate interioară ce se
deosebeşte de frică prin faptul că este nemotivată şi este determinată de
factori de natură subiectivă care capătă sens în contextul experienţei
individuale.
- anxietatea ca o formă uşoară de suferinţă emoţională care se exprimă prin
N. Sineaghina
agitaţie şi nelinişte puternică în diferite situaţii;
A. Zaharov - anxietatea este o predispoziţie spre nelinişte, o neconcordanţă internă între
emoţii şi dorinţe;
- anxietatea este predispoziţia individului de a experimenta o stare de nelinişte,
A. Petrovskii ce se caracterizează printr-un prag scăzut de reacţie la o alarmă, unul din
principalii parametri de diferenţiere individuală;
- anxietatea ca o trăsătură situativă sau stabilă a omului de a fi într-o stare de
R. Nemov nelinişte ridicată care se manifestă prin frică şi îngrijorare în situaţii sociale
specifice.
- anxietatea ca o caracteristică psihologică individuală care constă în
V. Davîdov predispoziţia de a resimţi nelinişte în diferite situaţii de viaţă, inclusiv cele
publice şi de performanţă.

Mediul şcolar reprezintă un spaţiu social în care actorii îşi joacă rolurile expe-
rimentând cele mai variate trăiri emoţionale. În limbajul cotidian, când se vorbeşte
despre emoţiile elevilor, referirile se fac adesea la disconfortul trăit în situaţiile
evaluative, la teama de examinare. De asemenea, multe dintre studiile care au analizat
emoţiile în context educaţional s-au centrat asupra aceleiaşi stări afective,
neglijându-se alte trăiri ale elevilor cu rol în reglarea proceselor cognitive,
motivaţionale şi sociale.

4.2. Tipurile şi formele anxietăţii

În anul 1997, psihologul Spence a verificat existenţa a şase forme de
anxietate distincte, dar corelate la copii: Panica însoţită de agorafobie, fobia
socială, anxietate de separare, anxietatea generalizată şi temerile fizice.
Caracteristic anxietăţii este asocierea cu stările psihice, a unor reacţii fiziologice
specifice: tahicardie, palpitaţii, transpiraţie, tensiune musculară, uscarea gurii,
dilatarea pupilelor. În urma unei cercetări s-a demonstrat că factorii psiho-sociali,
ca ne-satisfacţia părinţilor legată de servicii, condiţii de trai au o mare importanţă
în apariţia anxietăţii la copii.
Criteriile de apreciere a copiilor anxioşi
 Neliniştea sufletească permanentă;

115
 Greutate sufletească, uneori nici nu pot să se concentreze;
 Muşchii încordaţi în regiunea feţei, gâtului;
 Iritare;
 Dereglări ale somnului.
Copiii anxioşi sunt temători, retraşi, timizi, au o slabă încredere în forţele
proprii. Pentru că nu creează probleme de disciplină, trec neobservaţi de către
profesor. Este foarte important ca profesorul să-şi dea seama că uneori elevii prea
cuminţi se pot confrunta cu astfel de trăiri iritante [7, p.15].
Copiii anxioşi au tendinţa de a se frământa în orice împrejurare, gândindu-se în
special la posibilele riscuri şi pericole. Au o dorinţă accentuată de a fi acceptaţi,
ceea ce are drept consecinţă preocuparea supra dimensionată pentru a răspunde
adecvat expectaţiilor, sarcinilor, obligaţiilor. De câte ori se simt în nesiguranţă,
anticipează numai evenimente ameninţătoare. Acordă atenţie exagerată riscurilor, în
comparaţie cu gravitatea faptelor. Hipervigilenţa, chiar şi pentru situaţiile cu risc
redus, este o sursă generatoare de noi tensiuni şi suferinţe.
În cadrul acestei categorii există două tipologii:
a) copii care evită interacţiunea cu ceilalţi, nu iniţiază conversaţii, încearcă să
treacă tot timpul neobservaţi
b) copii care trăiesc în permanenţă cu teama de eşec - renunţă uşor în faţa
dificultăţilor, sunt convinşi că nu vor reuşi, au rezistenţă scăzută la frustrare şi o
imagine de sine negativă. În general au un comportament evitant, pentru a se
proteja de posibilele experienţe negative.
O modalitate mai eficientă pentru a delimita anxietatea normală de
anxietatea patologică o reprezintă analizarea consecinţelor lor asupra calităţii vieţii
celui anxios şi a anturajului. Durata tulburărilor (în general, mai bine de şase luni),
consecinţele nefaste în plan profesional şi în relaţie cu ceilalţi, sentimentul de
neputinţă în controlarea simptomelor - toate acestea anunţă depăşirea pragului de
normalitate.
A.I.Zaharov defineşte anxietatea ca o percepere accentuată emoţională a
pericolului pentru viaţă, bunăstării omului.

116
 În plan fiziologic, anxietatea se manifestă prin privire absentă, paliditate,
spasm respirator, mişcări haotice, tempoul vorbirii este sporit, etc.
În plan psihologic gândirea devine rigidă, haotică în stările de alarmă şi
inhibată în absenţa ei. Se pierde din plasticitate, devine încătuşată de temeri infinite,
pune totul la îndoială. Se micşorează activismul cognitiv, curiozitatea.
Din viaţă se exclude riscul, totul nou este primit cu neîncredere, se dezice de
orice iniţiativă, comportamentul devine conservativ, se „pierde des cu firea”, scade
nivelul de sociabilitate.
Frica include toate sentimentele cu o nuanţă de nelinişte. Persoanele devin
instabile emoţional. Dispar multe emoţii pozitive, mai ales zâmbetul, bunăvoinţa,
senzaţia de a trăi din plin. Se dezvoltă nesatisfacerea emoţională cronică şi treptat
survine pasivitatea. După nivelul exprimării frica se împarte în: groază, spaimă,
frică propriu - zisă, temere, nelinişte, agitaţie. Toate fricile putem convenţional să le
împărţim în naturale şi sociale.
Anxietatea naturală sunt bazate pe instinctul autoapărării, şi pe lângă frica
de moarte a sa şi a părinţilor săi, include următoarele frici: de monştri, de strigoi,
animale, întuneric, transport, calamităţi, înălţime, adâncime, apă, spaţiu închis, foc,
incendiu, sânge, infecţii, medici, etc.
Anxietatea socială includ frica de pedeapsă, de singurătate, de străini, să nu
reuşească, să întârzie, de-a nu fi sine însuşi, dezaprobarea din partea semenilor şi
părinţilor, imposibilitatea stăpânirii emoţiilor. La vârsta preadolescentă se
micşorează numărul fricilor naturale şi se măreşte numărul fricilor sociale.
De asemenea s-a constatat că anxietatea poate fi clasificată după factorii ce o
generează în:
 Anxietate sugerată - apărute în procesul comunicării cu părinţii şi semenii.
 Anxietate condiţionată de personalităţi - izvorâte din imaginaţia preşcolarului.
 Anxietate situativă - apărută drept consecinţă a spaimei preşcolarului.
Cercetările recente au evidenţiat prezenţa a două tipuri de manifestare a
anxietăţii (Barlow, Blanchard, Vermilyea, Vermilyea şi Di Nardo, 1986; Clark ş.
a., 1988).

117
 a) Atacurile de panică, ce apar brusc, neaşteptat, indiferent de situaţie.
Acestea constau în trăirea unui sentiment puternic de pericol iminent, sentiment
însoţit de o serie de manifestări psihofiziologice de mare amploare: senzaţie de leşin,
tremurături, trăirea sentimentului de irealitate. Caracterul brusc şi neaşteptat al
manifestărilor respective îi sugerează pacientului ideea că ar putea fi victima unei
boli somatice sau psihice grave: infarct, pierderea controlului, instalarea unei stări
psihotice (de nebunie). În absenţa - atacurilor de panică, pacienţii sunt calmi şi
liniştiţi, cu toate că mulţi dintre ei trăiesc o anumită stare de anxietate anticipatorie
cu privire la un posibil atac în viitor.
b) A doua formă sub care se manifestă tulburarea anxioasă o reprezintă
evaluarea nerealistă şi anxioasă a unor evenimente existenţiale. Şi în acest caz
anxietatea poate fi însoţită de o serie de tremurături, nelinişte, fatigabilitate, tul-
burări respiratorii, palpitaţii, transpiraţii excesive, uscăciune a gurii, ameţeli,
senzaţie de greaţă, diaree, micţiuni frecvente, dificultăţi de concentrare a atenţiei,
senzaţie de nod în gît, insomnie, irascibilitate etc.
Cele două tipuri de anxietate sunt clasificate în D.S.M. III R (1987) sub
denumirea de:
• tulburare de tip panică;
• tulburare caracterizată prin anxietate generalizată.
Trebuie menţionat faptul că un număr mare de pacienţi suferă de ambele tipuri de
anxietate. Lader şi Marks (1971) afirmă că tulburările anxioase sunt prezente la
aproximativ 8% din pacienţii ambulatori care se adresează cabinetelor de psihiatrie
şi psihoterapie. Tulburările fobice afectează un număr mult mai redus de pacienţi
(3%).
Atacurile de panică debutează, de regulă, brusc, aproximativ între 20 şi 30 de
ani.
Anxietatea generalizată poate avea şi ea debut brusc, dar cel mai adesea
aceasta are un caracter insidios. În ambele tipuri de tulburări, evenimentele stresante
ale existenţei joacă un rol important.

118
 4.3. Cercetări consacrate anxietăţii
Rezultatele cercetărilor consacrate anxietăţii sunt incontestabile. Totodată,
constatăm că problema anxietăţii la preadolescenţi este investigată insuficient în
contextul noilor realităţi sociale.
Necesitatea studierii complexe şi aprofundate a anxietăţii şcolare este foarte
importantă, atât pentru descoperirea esenţei acestui fenomen, cât şi pentru în-
ţelegerea ulterioară a particularităţilor de dezvoltare a sferei emoţionale şi a perso-
nalităţii preadolescentului. Anume anxietatea şcolară stă la baza multor dificultăţi
psihologice având un impact negativ asupra dezvoltării armonioase a preadoles-
cenţilor. Anxietatea ţine de procesul instructiv-educativ şi reprezintă o manifestare
a stării emoţionale nefavorabile a copiilor care se exprimă printr-un sentiment
nedefinit de nesiguranţă. Ea se manifestă prin nelinişte şi agitaţie sporită în
activităţile şcolare, prin aşteptarea aprecierii negative din partea învăţătorilor şi
colegilor, prin neîncrederea în sine, în corectitudinea comportamentului şi a
deciziilor proprii, prin aşteptarea dezaprobării şi prin sentimentul inferiorităţii.
În preadolescentă factorii determinanţi ai anxietăţii sunt: trăirea stresului
social, frustrarea necesităţii de atingere a succesului, frica de autoafirmare, frica
de situaţiile de verificare a cunoştinţelor, frica de a nu corespunde expectanţelor
celor din jur, rezistenţa fiziologică scăzută la stres, problemele şi temerile în
relaţiile cu profesorii.
Tabelul 1. Ierarhia factorilor determinanţi ai AŞ în funcţie de vârsta
preadolescenţilor
PREADOLESCENŢI
10 - 12 ani 1. problemele şi temerile în relaţiile cu profesorii;
2. trăirea stresului social;
3. rezistenţa fiziologică scăzută la stres;
4. frica de situaţiile de verificare a cunoştinţelor;
5. frica de autoafirmare;
6. frica de a nu corespunde expectanţelor celor din jur;
7. frustrarea necesităţii de atingere a succesului

119
 13 ani 1. frica de autoafirmare;
2. rezistenţa fiziologică scăzută la stres;
8. frica de a nu corespunde expectanţelor celor din jur;
3. trăirea stresului social;
4. frica de situaţiile de verificare a cunoştinţelor;
5. problemele şi temerile în relaţiile cu profesorii;
14-15 ani 6.
1. trăirea stresului
frustrarea necesităţii de atingere a succesului.
social;
2. frustrarea necesităţii în atingerea succesului;
3. frica de autoafirmare;
9. frica de a nu corespunde expectanţelor celor din jur;
4. rezistenţa fiziologică scăzută la stres;
5. problemele şi temerile în relaţiile cu profesorii;
6. frica de situaţiile de verificare a cunoştinţelor.
Analizând rezultatele expuse în tabelul 1., vom menţiona că în diferite
perioade ale preadolescentei anxietatea este influenţată de anumiţi factori. Pentru
preadolescenţii de 10 - 12 ani, problemele şi temerile pe care elevul le trăieşte în
relaţiile cu profesorii, stresul social în contactele pe care le dezvoltă cu colegii săi
de clasă şi rezistenţa fiziologică joasă la schimbările ce intervin în viaţa şcolară
determină anxietatea şcolară. La 13 ani, factorii ce influenţează AŞ se modifică şi
devin: frica de autoafirmare, autoprezentare şi demonstrare în faţa colegilor şi a
profesorilor a propriilor capacităţi şi potenţial, rezistenţa fiziologică joasă la stres
precum şi frica de a nu corespunde expectanţelor celor din jur şi anticiparea
aprecierii negative din partea acestora. La sfârşitul preadolescentei, în prim-plan
ies alţi factori: trăirea stresului social, frustrarea necesităţii de atingere a succesului
şi de a obţine rezultate înalte şi frica de autoafirmare.
Tulburările de anxietate sunt forma cea mai răspândită de tulburare
psihologică. Cu toate acestea, tulburările de anxietate reprezintă cel mai frecvent
întâlnit tip de tulburare mentală în adolescenţă şi copilărie. Aceste tulburări nu
afectează în mod obişnuit funcţionarea copilului la fel de puternic ca alte tipuri de
tulburări, dar ele pot să genereze o suferinţă majoră şi să interfereze în mod
dramatic cu viaţa acestuia. În copilărie, anxietatea interferează cu abilitatea de a
stabili prietenii, cu performanţa şcolară şi cu abilitatea de a profita de oportunităţile

120
de dezvoltare a carierei, cu activităţile şi coeziunea din cadrul familiei şi cu nivelul
general de fericire şi stimă de sine.
În plus, copiii cu anxietate au un risc crescut de a deveni adulţi cu anxietate -
ştim că la vârsta adultă anxietatea interferează cu munca, relaţiile şi satisfacţia
generală şi creşte riscul de consum de droguri şi abuz de alcool, depresie, suicid
sau probleme medicale. Aşadar, anxietatea în copilărie trebuie reconsiderată ca
fiind o problemă importantă cu efecte majore. Ajutându-i pe copii să treacă peste
problemele lor de anxietate, nu vom îmbogăţi doar experienţele lor şi oportunităţile
la care au acces pe termen scurt, dar, pe termen lung, acest lucru ajută la reducerea
costului personal şi comunitar considerabil asociat cu tulburările de anxietate la
vârsta adultă.
Înţelegerea felului în care ne gestionăm anxietatea este un pas esenţial în
transformarea unui sentiment neplăcut într-o puternică unealtă a schimbării. O
strategie de a face faţă emoţiei este încercarea disperată de a controla totul, dar
aceasta nu este niciodată o soluţie satisfăcătoare. Structura noastră interioară de
credinţe şi încrederea în sine vor juca şi ele un rol important. Dacă nu credem că
avem resursele necesare sau suntem de părere că nu merităm rezultatul pozitiv pe
care ni-l dorim, vom tinde spre capătul dinspre frică al anxietăţii, vom deveni
repetitivi şi, în ultimă instanţă, neputincioşi.
Mecanismele prin care facem faţă situaţiei pot deveni ritualuri. în acest sens,
un ritual reprezintă o acţiune care este realizată deoarece a avut o dată puterea de a
uşura o situaţie dureroasă. Un fumător poate spune că fumează pentru că asta îl
face să fie mai puţin anxios. Dependenţele au cauze mai complexe decât
anxietatea. Totuşi, înţelegerea mecanismelor anxietăţii ne poate ajuta în lupta cu
schemele de comportament ale dependenţei.
Aptitudinea de a tolera sentimentul de anxietate stresantă e foarte strâns
legată de problema controlului şi a încrederii. Dacă putem să găsim frica ascunsă în
spatele anxietăţii noastre, atunci putem fie să facem faţă situaţiei, fie să ne
împăcăm cu ea. Încrederea ia locul anxietăţii atunci când credem că putem rezolva
orice problemă ne va apărea în cale. Ea se poate transforma în energie pe măsură

121
ce ne dezvoltăm încrederea în sine şi în capacităţile noastre. Rădăcinile anxietăţii
se află în frica de necunoscut. Toate lucrurile din viitor sunt necunoscute, pentru
că, de fapt, nu ştim dacă vom mai trăi şi vom mai respira şi în clipa următoare.
Stimulul care declanşează anxietatea este o situaţie al cărei final este nesigur,
dar foarte important pentru noi. Anxietatea devine mai intensă atunci când îi
răspundem prin încercarea de a controla rezultatul final, în loc să renunţăm la
control. Filosofii existenţialişti au avut multe de spus despre anxietate. După ei,
există patru tipuri de anxietate, pe care o trăiesc toţi oamenii. Acestea sunt
anxietăţile care sunt legate de următoarele fapte ale existenţei:
1) moartea - inevitabilă, dar temută, pentru că implică necunoscutul;
2) libertatea - libera alegere poate fi terifiantă, pentru că ne face responsabili
pentru soarta noastră;
3) singurătatea - oamenii sunt de fapt singuri, în ciuda tuturor încercărilor
de uniune sau fuziune;
4) lipsa de sens - lumea este o mulţime de accidente, ceva întâmplător şi de
noi depinde să-i dăm un sens. Noi ne impunem propriul înţeles asupra diferitelor
situaţii.
Ciclul anxietăţii:
- Situaţie importantă dar nesigură;
- Anxietate;
- Fantezii legate de finalul dorit; (Acceptarea situaţiei, renunţarea la anumite
detalii ale fanteziei, tolerarea sentimentelor incomode, sfârşitul anxietăţii);
- Încercarea de a controla o situaţie;
- Dezamăgire dacă rezultatul nu este cel pe care îl doream sau întărirea senti-
mentelor de control;
- Posibile comportamente de dependenţă.
De-a lungul dezvoltării, copiii trăiesc o serie de frici şi anxietăţi, ca urmare a
schimbărilor prin care trec, din copilărie până Ia adolescenţă. Fricile tipice,
întâlnite în copilăria timpurie, sunt: teama de zgomote puternice, teama de străini
şi teama de separare. In timpul şcolarităţii, apare teama de evaluare şi de situaţiile

122
sociale, teama de boli şi de răni. De asemenea, conţinutul îngrijorărilor se modifică
pe parcursul dezvoltării, de la preocupări legate, mai ales, de pericole fizice, la
cele legate de aspecte mai puţin concrete. Pe măsură ce abilităţile cognitive ale
copiilor se dezvoltă, apare şi o extindere a gamei de îngrijorări şi preocupări, ceea
ce poate duce la dezvoltarea unei simptomatologii de tipul anxietăţii generalizate.
îngrijorările în legătură cu mai multe domenii ale funcţionării, anxietatea de
performanţă şi timiditatea în situaţii care implică persoane necunoscute sunt
aspecte comune atât adulţilor, cât şi copiilor.
Frica şi anxietatea tipică la copii se diferenţiază de anxietatea semnificativă
din punct de vedere clinic, în primul rând pe baza severităţii simptomelor şi nu pe
baza aspectelor de ordin calitativ. Pentru a stabili dacă anxietatea este de nivel
clinic, este important să se urmărească, pe parcursul evaluării, dacă aceasta
cauzează copilului un distres marcant sau o deteriorare semnificativă în domeniul
şcolar, social, familial. Este important să obţinem încă de la început o descriere
comportamentală detaliată a modului în care anxietatea interferează cu activităţile
copilului. Trebuie să cunoaştem câte domenii ale vieţii copilului sunt afectate,
precum şi natura şi măsura în care este afectat fiecare domeniu în parte. Totodată,
trebuie să ştim dacă anxietatea este o problemă cu care copilul se confruntă în
fiecare zi sau o dată la câteva săptămâni sau luni.
Dacă anxietatea interferează cu activităţile cotidiene, trebuie să ştim
aproximativ câte ore, în decursul unei zile, este afectat copilul. Când realizăm
distincţia între anxietatea funcţională şi cea de nivel clinic, este important să
stabilim dacă distresul sau comportamentul copilului este sau nu exagerat,
comparativ cu cel al unui copil de aceeaşi vârstă. Durata şi gradul de afectare
reprezintă alte caracteristici, pe care trebuie să le analizăm atunci când realizăm
distincţia dintre anxietatea non-clinică şi cea clinică. De exemplu, este tipic ca
adolescenţii şi copiii să fie îngrijoraţi şi anxioşi, dar anxietatea şi preocuparea
asociate anxietăţii generalizate sunt foarte dificil de controlat, au un caracter
pervaziv şi cronic. Pe lângă acestea, este nevoie de o evaluare clară a distresului
trăit de copil. Este o mare diferenţă între un copil care este uşor supărat şi unul

123
care devine îngheţat de frică. Este nevoie să obţinem informaţii referitoare la
măsura în care copilul este deranjat de anxietatea lui. Este, de asemenea, important
să cunoaştem tipul situaţiilor în care copilul devine supărat, care este frecvenţa şi
durata acestei stări şi cât este de intens distresul trăit. Este esenţial să ştim dacă şi
copilul este deranjat de anxietatea lui şi nu doar părinţii acestuia. Există cazuri în
care nu copilul este cel deranjat şi afectat de anxietatea lui, ci părinţii sunt aceia
care trăiesc un di-stres major, în legătură cu problema copilului. În aceste cazuri,
probabil că problema se regăseşte mai degrabă la nivelul imaginii pe care părintele
o are referitor la copil, şi nu la nivelul copilului.
Cu siguranţă, există şi copii care refuză să relateze detalii despre distresul
lor, iar această posibilitate trebuie luată în considerare. Se consideră în general că
problemele „serioase” ale copilăriei sunt depresia, tulburările de externalizare şi
abuzul de substanţe. Noi credem că tulburările de anxietate pot de fapt să
interfereze considerabil cu viaţa copilului şi pot să ducă, pe termen lung, la costuri
importante pentru comunitate.
Copiii anxioşi au în medie mai puţini prieteni în comparaţie cu colegii lor de
vârstă. În consecinţă, dezvoltarea abilităţilor de socializare cu beneficiile acestora
pot fi întârziate. În plus, suportul oferit de către colegii de aceeaşi vârstă şi
interacţiunile cu aceştia sunt în general reduse, fapt care îi situează pe aceşti copii
într-o zonă de risc crescut pentru depresie, singurătate, vulnerabilitate în faţa
copiilor agresivi şi retragere. Mulţi dintre aceşti copii nu sunt asertivi şi în
consecinţă tind să beneficieze de mai puţine experienţe pozitive şi să se confrunte
cu mai multe frustrări. Chiar şi atunci când copiii anxioşi au câţiva prieteni,
anxietatea lor tinde să îi împiedice să se implice în interacţiunile sociale pe care le
presupun activităţi precum: mersul la dans, ieşitul în oraş, taberele şi excursiile.
În general, copiii anxioşi au variate rezultate şi abilităţi şcolare. În
ansamblu, performanţele lor şcolare nu sunt mai mici decât ale copiilor fără
anxietate. Totuşi, acest lucru se datorează probabil tendinţei acestor copii de a se
raporta la activitatea şcolară cu mai multă seriozitate şi de a depune un efort mai
mare decât alţi copii. De fapt, performanţele lor academice pot să fie puternic

124
afectate de anxietate în anumite momente. Acest lucru este adevărat mai ales
pentru situaţiile de presiune şi concentrare precum sunt examenele.
Mulţi dintre părinţii care apelează la serviciile clinicii noastre ne-au spus că,
în urma tratamentului, performanţele şcolare ale copiilor lor s-au îmbunătăţit.
Aceşti copii pot să aibă probleme de prezenţă la ore, ceea ce poate duce la
performanţe scăzute şi chiar la nevoia de a repeta o clasă. In cazurile extreme,
copiii cu anxietate pot să nu meargă la şcoală pe perioade lungi de timp, fiind
instruiţi acasă, de către părinţi. Un alt aspect relevant a fost observat în urma unui
studiu de către Phillips şi Bruch (1988). Ei au observat că studenţii timizi tind să
aibă opţiuni de carieră mai restrânse comparativ cu cei care nu sunt timizi.
Starea de anxietate produsă de situaţia de examinare se manifestă prin două
componente principale îngrijorarea produsă de cogniţii precum autocritica,
învinovăţirea sau centrarea pe posibilitatea eşecului şi emotivitatea manifestată prin
reacţii fiziologice şi emoţionale, cum ar fi bătăile inimii sau transpiraţia palmelor.
Intensitatea stării anxioase depinde de percepţia elevului cu privire la caracterul
ameninţător al situaţiei de testare. Anticiparea ameninţării are la bază tendinţa
elevului spre anxietate (prezenţa anxietăţii ca trăsătură de personalitate), dar şi o
serie de factori precum dificultatea testului, abilităţile elevului, pregătirea temeinică
a examinării etc.
Probabil că anxietatea interferează cel mai puternic cu calitatea vieţii. Copiii
anxioşi trăiesc un distres considerabil şi, deşi se consideră în general că aceste
experienţe sunt „parte din felul lor de a fi”, distresul nu este necesar. în plus,
comportamentele anxioase pot să afecteze în mod semnificativ întreaga familie.
Am întâlnit mulţi părinţi care ne spuneau că nu au mai putut să iasă în oraş de ani
de zile, deoarece nu pot să-şi lase copilul cu alte rude sau cu un îngrijitor. De
asemenea, multe familii descriu vacanţe care au trebuit să se încheie brusc sau să
se amâne datorită anxietăţii copilului.
Prognosticul pe termen lung al copiilor anxioşi nu este unul foarte optimist.
Bineînţeles, o parte dintre aceşti copii îşi vor reduce nivelul de anxietate pe
parcursul vieţii. Dar, o proporţie mare dintre ei vor continua să se confrunte cu

125
interferenţa datorată anxietăţii pe tot parcursul vieţii. O parte semnificativă vor
continua să prezinte tulburări de anxietate şi vor dezvolta alte probleme, precum
depresia, abuzul de alcool şi droguri sau ideaţia suicidară. Există două studii de
interes în legătură cu aceste aspecte. În primul, Caspi, Elder şi Bem (1988) au
analizat evoluţia copiilor timizi (cu vârsta între opt şi zece ani) pe o perioadă de
treizeci de ani. Au observat că cei care fuseseră printre copiii cei mai timizi
continuau să fie şi adulţii cei mai timizi. În plus, bărbaţii aveau tendinţa de a
dezvolta mai târziu o carieră stabilă, precum şi tendinţa de a se căsători şi de a
deveni taţi mai târziu. In cazul femeilor, impactul anxietăţii părea mai redus, dar
cele timide aveau tendinţa de a duce o viaţă mai conservatoare şi mai marcată de
stereotipurile de gen. Al doilea studiu, realizat de Caspi et al. (1996), a examinat
psihopatologia adulţilor de douăzeci şi unu de ani care fuseseră evaluaţi ca fiind
anxioşi şi cu temperament inhibat la vârsta de trei ani. Copiii cu anxietate la vârsta
de trei ani au prezentat o probabilitate mai crescută de a dezvolta anxietate,
depresie, dependenţă de alcool şi tendinţe suicidare ca adulţi, în comparaţie cu
copiii fără probleme de anxietate.
Tulburările de anxietate sunt frecvente şi în copilărie şi preadolescenţă, cu
rate de prevalentă de durata a 6 luni, care variază între 6% şi 17%, cele mai
frecvente tulburări sunt fobia specifică, TAG şi anxietatea de separare. Incidenţa
unor tulburări, cum ar fi fobia socială, tulburarea de panică şi anxietatea
generalizată, creşte în mod semnificativ în timpul preadolescenţei, în timp ce
altele, cum ar fi anxietatea de separare, înregistrează o scădere a numărului de
cazuri. La fete, incidenţa tulburărilor de anxietate este mai mare decât la băieţi, co-
morbiditatea între anxietate şi depresie este ridicată şi tulburările de anxietate care
apar în perioada copilăriei şi a adolescenţei adesea persistă până la debutul
maturităţii. Prin urmare, simptomele anxietăţii şi tulburările de anxietate sunt
probleme răspândite care afectează starea fizică şi emoţională a unui număr
semnificativ de persoane din populaţia generală.

126
 4.4. Specificul anxietăţii la adolescenţi
Adolescenţii cuprinşi de anxietate sunt mereu în alertă, au senzaţia de
neputinţă în faţa unui pericol perceput ca fiind iminent, respectiv prezintă reduceri
semnificative ale randamentului intelectual. Cu toate acestea, în anumite limite,
anxietatea ar putea fi considerată normală pentru unele etape de dezvoltare din
viaţa persoanei. Astfel, numeroşi adolescenţi se tem de tunete, fulgere, zgomote
intense, animale mici, întuneric etc. fără ca acestea să aibă efecte dezadaptative
grave.
Tulburarea de anxietate însă are un impact puternic asupra manifestării
comportamentului adolescentului, afectându-i abilităţile de a interacţiona cu
ceilalţi, de a acumula informaţii la şcoală şi de a-şi dezvolta propria identitate.
Anxietatea de separare poate fi principala cauză pentru care unii copii se tem să
rămână singuri la grădiniţă/şcoală, ulterior fenomenul putându-se transforma în
fobie şcolară.
Bucuria succesului, mândria, provocarea, speranţa, dar şi ruşinea, plictiseala
sau dezamăgirea sunt exemple de trăiri afective asociate evenimentelor şi activităţilor
care se desfăşoară în şcoală. întrucât emoţiile joacă un rol esenţial în autoreglarea
activităţii de învăţare şi în adaptarea şcolară şi socială, cunoaşterea acestora şi a
mecanismelor care stau la baza lor trebuie să fie un obiectiv important al formării
psihologilor şcolari şi profesorilor, dar şi al părinţilor interesaţi de dezvoltarea
armonioasă şi de reuşita propriilor copii, în ultimele decenii, atenţia cercetătorilor
s-a orientat spre investigarea emoţiilor elevilor, cu scopul de a identifica
antecedentele şi consecinţele acestora. întrebările cele mai frecvente de cercetare se
leagă de necesitatea explicării mecanismelor de producere a emoţiilor în context
şcolar, de rolul acestora în autoreglarea învăţării şi performanţei, de identificarea unor
strategii eficiente de reglare emoţională în vederea gestionării optime a resurselor de
care dispun elevii.
Frica - starea de frică nu întotdeauna poate fi văzută ca una negativă. Cîte o
date anume frica poate fi cauza mobilizării potenţialului copilului. Astfel, noi avem
2 tipuri de frici: care mobilizează şi care blochează/paralizează persoana.

127
 Tipul de frică pe care îl va simţi copilul mai des depinde de stilul de educaţie
a părinţilor/educatorilor. Dacă părintele, în perioada vârstei preşcolare încearcă să-
şi convingă copilul ca el este neajutorat, pe viitor întâlnind asemenea situaţii el va
reacţiona prin blocare. Dar dacă dimpotrivă părinţii ajută copilul să depășească
anumite situaţii dificile cu succes, atunci în asemenea momente el va simţi o frică
care îl va mobiliza. Când vorbim de fobie - frica este sentimentul de bază. În cazul
anxietăţii – sunt prezente şi tristeţe, ruşine şi vinovăţie.
Anxietatea se referă la adolescenţii care îşi fac sânge rău din nimic şi nu
reuşesc să se relaxeze. S-ar spune că aşteaptă mereu un pericol: ei dorm rău,
mănâncă şi digeră dificil, se plâng că-i doare capul sau stomacul, se plâng că sunt
asupriţi. Sunt îngrijoraţi tot timpul şi pentru orice, nu au încredere în ei înşişi.
Copilul anxios poate să-şi sugă degetul, să răsucească părul în jurul degetului, să-şi
roadă unghiile ca să se liniştească, se bâlbâie. Nu suportă să fie singur. Are nevoie
să fie liniştit, mai ales când este dus la culcare. În timpul nopţii, adesea are
coşmaruri şi este foarte înspăimântat. La şcoală anxietatea îl face instabil şi
tulburat: se agită tot timpul pentru a ascunde faptul că este neliniştit. Îi este teamă
uneori să meargă în clasă şi poate chiar să refuze acest lucru, fiindu-i teamă că nu
va fi capabil să reuşească. Se îndoieşte de el însăşi, nu se simte în siguranţă. Există
„naturi” anxioase, dar este vorba adesea despre o ambianţă familiară tensionată
(enervare, surmenaj), despre un eveniment traumatizant recent (divorţ, doliu,
mutare) sau despre o disciplină extrem de strictă.
Există mai multe tipuri de anxietate: poate fi vorba de anxietate atunci când
părinţii se despart de el, acesta plânge isteric. În cazul dat, vorbim de o anxietate
anticipativă. Ea se manifestă, de asemenea, şi înaintea unui examen. După o
intervenţie chirurgicală, accidente de maşină, etc. e vorba de o anxietate după un
şoc. Împotriva anxietăţii se luptă prin crearea unui climat familial de încredere, în
care copilul reuşeşte să se exprime şi să se facă înţeles: părinţii trebuie să-şi facă
timp să-l asculte şi să-l liniştească.
Psihologul Spence (1997) a verificat existenţa a şase forme de anxietate
distincte, dar corelate la copii: Panica însoţită de agorafobie, fobia socială,

128
anxietate de separare, anxietatea generalizată şi temerile fizice. Caracteristic
anxietăţii este asocierea cu stările psihice, a unor reacţii fiziologice specifice:
tahicardie, palpitaţii, transpiraţie, tensiune musculară, uscarea gurii, dilatarea
pupilelor. În urma unei cercetări s-a demonstrat că factorii psiho-sociali, ca ne
satisfacţia părinţilor legată de servicii, condiţii de trai au o mare importanţă în
apariţia anxietăţii la copii.
La această vârstă băieţii dau dovadă de un nivel mai mare de anxietate. La
9-11 ani se manifestă în egală măsură, la 12 ani – se simte o creştere bruscă la fete.
Cauzele anxietăţii fiind diverse la fete – cearta, despărţirile, la băieţi – violenţa în
toate formele ei.
Criteriile de apreciere a copiilor anxioşi
 Neliniştea sufletească permanentă;
 Greutate sufletească, uneori nici nu pot să se concentreze;
 Muşchii încordaţi în regiunea feţei, gâtului;
 Iritare;
 Dereglări ale somnului.
Copiii anxioşi sunt temători, retraşi, timizi, au o slabă încredere în forţele
proprii. Pentru că nu creează probleme de disciplină, trec neobservaţi de către
profesor. Este foarte important ca profesorul să-şi dea seama că uneori elevii prea
cuminţi se pot confrunta cu astfel de trăiri iritante. Copiii anxioşi au tendinţa de a
se frământa în orice împrejurare, gândindu-se în special la posibilele riscuri şi
pericole. Au o dorinţă accentuată de a fi acceptaţi, ceea ce are drept consecinţă
preocuparea supra dimensionată pentru a răspunde adecvat expectaţiilor, sarcinilor,
obligaţiilor. De câte ori se simt în nesiguranţă, anticipează numai evenimente
ameninţătoare. Acordă atenţie exagerată riscurilor, în comparaţie cu gravitatea
faptelor. Hipervigilenţa, chiar şi pentru situaţiile cu risc redus, este o sursă
generatoare de noi tensiuni şi suferinţe. În cadrul acestei categorii există două
tipologii:
a) copii care evită interacţiunea cu ceilalţi, nu iniţiază conversaţii, încearcă să
treacă tot timpul neobservaţi

129
 b) copii care trăiesc în permanenţă cu teama de eşec - renunţă uşor în faţa
dificultăţilor, sunt convinşi că nu vor reuşi, au rezistenţă scăzută la frustrare şi o
imagine de sine negativă. În general au un comportament evitant, pentru a se proteja
de posibilele experienţe negative.
Activităţile solitare sau desfăşurate în condiţii de oarecare izolare permit o
valorificare considerabilă a potenţialului lor (deoarece nu mai sunt timoraţi de
impresia pe care o fac celorlalţi). De asemenea, fac tot posibilul pentru a nu fi ţinta
unor critici din partea profesorului sau colegilor. Se tem de ridicol şi să nu fie
respinşi de ceilalţi. Au o stimă de sine scăzută, subestimându-şi de cele mai multe
ori potenţialul şi reuşitele (se confruntă cu stări complexuale, considerându-se
incapabili, neatrăgători, neadecvaţi).
Din teama de eşec, aleg roluri lipsite de importanţă sau sub capacităţile lor.
Unii sunt extrem de susceptibili, nu au încredere în ceilalţi. De aceea nu reuşesc să
aibă reiaţii pozitive, durabile, izolându-se în propria solitudine. De menţionat că în
adolescenţă există o fază în care apar unele manifestări specifice personalităţii
evitate - nesiguranţă de sine, timiditate, teama de ridicol, complexe de inferioritate.
în timp, aceste trăsături dispar, în funcţie de situaţiile valorizante, menite să
întărească încrederea în forţele proprii. Însă în cazul copiilor anxioşi, nu se
produce această evoluţie.
Cauzele pot fi:
• calitatea relaţiilor din familie: educaţie excesiv de autoritară
• lipsa de comunicare cu părinţii, relaţii bazate pe ostilitate
• respingere
• metode contra-educative (etichetarea, blamarea - care duc la instalarea unor
complexe de inferioritate, generând dificultăţi considerabile în stabilirea de
relaţii interpersonale).
Evitarea interacţiunii cu ceilalţi (fie adulţi, fie co-vârstnici) poate fi
determinată de timiditate sau de faptul că au avut relaţii in securizate în primii ani
de viaţă. Timiditatea este o trăsătură de personalitate care se caracterizează prin
trăiri anxioase şi inhibiţii în situaţii sociale. Specialiştii Kagan (1994), Hendin şi

130
Cheek (1999) consideră că timiditatea este într-o oarecare măsură înnăscută, dar şi
dobândită, ca urmare a modelelor şi practicilor educative. Simptomele timidităţii
se manifestă la nivel afectiv, cognitiv şi comportamental (frica, tensiunea,
nervozitatea - care pot fi însoţite de somatizări (tremurături, gură uscată, dureri de
stomac), gânduri negative referitoare la performanţele lor în diverse situaţii sociale,
stânjeneală în situaţii sociale, manifestata prin limbajul trupului, dificultatea
exprimării opiniilor personale [3, p.79].
Frica de eşec şi convingerea că nu vor reuşi în situaţii dificile sunt deseori
determinate de fenomenul autoîmplinirii profeţiilor. Fenomenul este un rezultat al
etichetării, în urma căreia individul ajunge să creadă că este aşa cum i se spune şi
se comportă ca atare. La nivelul şcolii elementare anxietatea în general face să
scadă randamentul şcolar. Pe măsură ce se înaintează în vârstă şi efectele
motivaţionale ale anxietăţii devin mai puternice în comparaţie cu cele nedorite,
rezolvarea unor probleme cu grad ridicat de dificultate la matematică, fizică sau
chimie, surprinderea unor legături corelative între elemente relativ disparate sau
standarde foarte ridicate la toate disciplinele - sunt tot atâtea exemple de situaţii
care reprezintă o ameninţare puternică pentru sentimentul de încredere în forţele
proprii.
Trebuie adăugat că anxietatea duce la concentrarea asupra gândurilor şi
trăirilor iritative, neacceptabile. Este consumată astfel o bună parte din energia
psihică necesară activităţii de învăţare. Referindu-se la acest aspect, D. P. Ausubel
şi F.G.Robinson (1981) menţionează că „atât anxietatea normală”, cât şi cea
nevrotică, facilitează învăţarea mecanică şi tipurile mai puţin dificile de învăţare
receptivă conştientă, având însă o influenţă inhibitivă asupra temelor complexe,
mai dependente de priceperea de a improviza decât de perseverenţă”. Situaţiile
inedite, imprevizibile solicită din partea elevului spontaneitate, imaginaţie, gândire
euristică. Pentru copiii anxioşi acestea reprezintă un surplus de anxietate, care se
adaugă hipervigilenţei specifice (determinată de prezenţa unor factori care ar
afecta stima de sine). În ceea ce priveşte influenţa anxietăţii asupra randamentului

131
şcolar, pe termen lung, se constată o scădere a intensităţii acesteia. Această idee a
fost evidenţiată experimental, în studiile realizate de D.P.Ausubel.
Subiecţilor (un lot cu anxietate normală, iar altul cu anxietate ridicată) li s-a
cerut să rezolve fără vizibilitate, un labirint, cu ajutorul unui beţişor. Situaţia
respectivă reprezenta un posibil factor ameninţător pentru stima de sine a
subiecţilor, întrucât în caz de nereuşită demonstrau experimentatorului că n-au
reuşit să se descurce în sarcini care au fost îndeplinite de şobolani (experimentele
destinate învăţării prin condiţionare operantă sau instrumentală, iniţiate de
behaviorişti). Soluţia problemei putea fi găsită prin anumite artificii, improvizaţii.
Subiecţii cu un grad scăzut de anxietate, au tăcut faţă eşecului, dar cei foarte
anxioşi au intrat în panică atunci când reperele lor de învăţare vizuală nu le-au fost
de nici un folos. De aceea au avut şi un număr mai mare de erori. Interesant este că
după mai multe încercări, nu mai era o diferenţă semnificativă între cele două
loturi, deoarece labirintul nu mai reprezenta o sarcină nouă, care cerea imaginaţie,
creativitate (în acest context nici stima de sine nu mai era ameninţată). Dar
realitatea şcolară şi viaţa în general nu înseamnă numai rutină, ci şi o mulţime de
situaţii noi, imprevizibile, care necesită ieşirea din tiparele, şabloanele, „reţetele”
sau schemele mentale preexistente.
De regulă, adolescenţii anxioşi nu comunică despre problemele lor deschis,
uneori le ascund. De aceea, dacă adolescentul anunţă maturul că el nu se teme de
nimic, aceasta nu înseamnă că cuvintele lui sunt adevărate. Nu e vorba de o
alarmare, deoarece adolescentul, pur şi simplu, nu doreşte să recunoască. În acest
caz e de dorit să-l implicăm în discuţii comune în rezolvarea problemei. Cel mai
bine când adolescenţii discută în cerc despre emoţiile şi trăirile în situaţii de
nelinişte. Ar fi bine ca adolescentul să spună cu voce de cine sau de ce se teme. Se
poate de propus ca adolescenţi să-şi deseneze frica, iar apoi, arătând în cerc
desenul, să se povestească despre el. Astfel înţelege că mulţi copii au această frică
şi o rezolvă. În nici un caz nu facem situaţii competitive. Nu-i comparăm pe unii cu
alţii. E bine de comparat rezultatele finale. E de dorit, în lucru, de folosit jocuri cu

132
contact tactil. Sunt binevenite exerciţii de relaxare prin tehnica expiraţie-inspiraţie,
masaje. Li se permite să organizeze activităţi extra-curriculare interesante.
Reguli de lucru cu copii anxioşi
 Evitaţi crearea situaţiilor de concurenţă, sau sarcini efectuate la viteză
 Nu comparaţi copilul cu colegii
 Folosiţi cât mai des exerciţiile de relaxare
 Ridicaţi nivelul de încredere a copilului, lăudaţi-l inclusiv pentru succesele cele
mai mici în faţa altor copii şi spuneţi concret pentru ce l-aţi lăudat
 Numiţi copilul pe nume
 Nu trebuie să aveţi faţă de el prea multe cerinţe
 Stăruiţi-vă să-i faceţi cât mai puţine observaţii
 Folosiţi pedeapsa doar în cazuri extreme, nu înjosiți adolescentul pedepsindu-l.
Specificul jocului copiii anxioşi
 Includerea copiilor în orice joc nou trebuie să se efectueze pe etape. Lăsaţi-i
mai întâi să facă cunoştinţă cu regulile jocului, să se uite cum se joacă alţi copii
şi numai după aceasta să devină un participant al jocului;
 De exclus momentele competitive (de ex. cine mai repede, cine e primul)
 Dacă introduceţi o nouă joacă, ea trebuie să nu-i surpriză, să nu fie total
necunoscută, deoarece copii anxioşi se vor simţi în primejdie, cel mai bine este
de a organiza jocul cu materiale ştiute deja de copii. Se poate folosi o parte din
regulile unui joc în care copiii s-au jucat anterior.
 Jocurile cu ochii închişi se recomandă a fi organizate numai după un lucru
îndelungat şi numai atunci când el singur va hotărî că va face faţă acestor
sarcini.

133
 BIBLIOGRAFIE
1. Aniţei M. Introducere în psihologia experimentală, Bucureşti: Casa de Editură
şi Presă „Viaţa Românească”, 2000
2. Baba A. Stresul, adaptare şi patologie. Bucureşti: Editura Academiei Române,
1993
3. Birch A. Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
4. Blândul V.-C. Psihopedagogia comportamentului deviant, Bucureşti: Editura
Aramis Prinţ, 2012, 448 p.
5. Bodo V. Teste de personalitate, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2001
6. Borocin R. Psihologia vîrstelor şi pedagogică, Chişinău: Ed. Lumina, 1992
7. Brumă S.-P. Psihologia sănătăţii, Piteşti: Editura Paralela 45, 2005
8. Bruna Z. Manual de psihologia comunităţii, Iaşi: Polirom, 2003
9. Buzdugan T. Psihologia dezvoltării umane, Iaşi: Editura Polirom, 2004
10. Caluschi M. Asociaţia psihologilor de familie la început de drum, în Kreatikon
Creativitate-formare-performanţă, Iaşi: Ed. Performantica, 2007
11. Caluschi M. Probleme de psihologie socială, Iaşi: Ed. Cantes, 2001
12.Capotescu R. Stresul ocupaţional. Teorii, modele, aplicaţii, Iaşi: Editura
Lumen, 2006
13.Clocotici V. Statistică aplicată în psihologie, Iaşi: Editura Polirom, 2000
14. Cocoara M. Stresul. Definire, manifestare, prevenire, Bucureşti: Ed. Crisserv,
Medias, 2005
15.Cosmovici A. Psihologie generală, Iaşi: Editura Polirom, 1996
16. Cosmovici A. Psihologie şcolară, Iaşi Ed. Polirom, 1998
17. Cottraux J. Terapiile cognitive, Polirom, Iaşi, 2003
18.Creţu R. Evaluarea personalităţii. Iaşi: Ed. Polirom, 2005
19.Creţu T. Psihologie generală, Bucureşti: Editura Credis, 2001
20.Cristea D. Tratat de psihologie socială, Iaşi: Editura Pro Transilvania, 2000
21.Cungi C. Cum putem scăpa de stres, Iaşi: Editura Polirom, 2003
22. Dafinoiu I. Psihoterapii scurte, Polirom, Iaşi, 2005
23.Dafionoiu I. Antrenament cognitiv de adaptare la stres, Psihologie, 1993, Nr.4

134
24. David D. Psihologie clinică şi psihoterapie, Polirom, Iaşi, 2006
25. David D. Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Polirom, Iaşi,
2006
26.Derevenco P. Anghel I. Baban A. Stresul în sănătate şi boala. De la teorie la
practica, Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1992
27.Derevenco P. Stresul în sănătate şi boală, Cluj-Napoca: Ed.Dacia,1992
28.Dinca M. Personalitatea creativă în adolescenţă, Bucureşti: Editura Printech,
2000
29.Drozda-Senkowska E. Psihologie socială experimentală, Iaşi: Editura Polirom,
2000
30.Enăchescu C. Tratat de igienă mintală, Iaşi: Polirom, 2004
31. Enăchescu C. Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Polirom, Iaşi, 2003
32. Geldard K. Consilierea copiilor. O introducere practică, Polirom, 2013
33. Golu F. Manual de psihologia dezvoltării. O abordare psiho-dinamică, Iaşi:
Editura Polirom, 2015, 339 p.
34.Golu M. Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2005
35. Golu M. Fundamentele psihologiei, Volumul II, Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de mâine, 2003, 604 p.
36.Holdevici I. Autosugestie şi relaxare, Bucureşti: Editura Ceres, 1995
37. Holdevici I. Gîndirea pozitivă, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2000
38. Holdevici I. Psihoterapia anxietăţii. Abordări cognitiv-comportamentale,
Bucureşti: Editura Universitară, 2011
39.Iamandescu I.-B. Stresul psihic: din perspectiva psihologica si psihosomatica.
Bucureşti: Editura Infomedica, 2002
40.Luban-Plozza B. Viaţa alături de stres, Iaşi: Ed. Contact Internaţional,1997.
41.Malim T. Perspective în psihologie. Iaşi: Ed. Polirom, 1999
42.Marinela C. Educaţia pentru sănătate mentală şi emoţională. Ghid metodologic
pentru pregătirea cadrelor didactice, Bucureşti: Editura Arves, 2009
43.Melinte R. Psihologie aplicată, Iaşi: Polirom, 2003
44. Mitrofan L. Mitrofan N. Elemente de psihologie a cuplului, Casa de Editură şi

135
 Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996
45.Moscovici S. Psihologia socială a relaţiilor cu ceilalţi, Iaşi: Polirom, 1998
46.Neculau A. Psihologie socială - aspecte contemporane, Iaşi: Editura Polirom,
1996
47.Niţescu V. Adolescenţa, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995
48. Ovide F. Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, POlirom, Iaşi,
2008
49. Pânişoară G. Psihologia copilului modern. Iaşi: Editura Polirom, 2011, 219 p.
50. Pânişoară G., Sălăvăstru D., Mitrofan L. Copilăria şi adolescenţa. Provocări
actuale în psihologia educaţiei şi dezvoltării, Iaşi: Editura Polirom, 2016, 308
p.
51. Petroman R. Sfînta noastră familie. Elemente de psihologia familiei, Timişoara:
Ed. Eurobit, 1997
52.Plozza L. Viaţa alături de stres, strategii de învingere a anxietăţii, Iaşi: Editura
Contact internaţional, 1997.
53. Plozza-Luban B. Boli psihosomatice în practica medicală, Editura medicală,
Bucureşti, 2000
54. Racu I. Psihologia dezvoltării şi psihologia pedagogică, Chişinău, Univers
pedagogic, 2007
55.Radu I. Introducere în psihologie contemporană, Bucureşti, 1996
56.Ricman M. Copilăria, pubertatea, adolescenţa, Bucureşti: Editura medicală,
1990
57. Rudică T. Psihologia umană şi paradoxuri ale existenţei, Iaşi: Editura Polirom,
2006
58.Schaffer H. Introducere în psihologia copilului. Ed. ASCR, Cluj – Napoca,
2005
59.Sillamy N. Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic,1996
60.Singly F. Ancheta şi metodele ei, Iaşi: Editura Polirom, 1998
61.Stora J.-B. Stresul. Bucureşti: Editura Meridiane, 1999
62.Şchiopu U. Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed: Babel 1997

136
63. Şchiopu U. Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Editura Babel, 1997
64. Şoitu L., Hăvârneanu C. Agresivitatea în şcoală, Iaşi: Institutul European, 2001
65.Tintes E. Stresul - o problemă a instituţiilor de învăţămînt//Tribuna
învăţământului, 2007, Nr.4
66.Toma M. O analiză a profesiei de psiholog, Revista de psihologie, nr.3, 1998
67. Turliuc M. Psihologia cuplului şi a familiei, Iaşi: Editura Performantica, 2004
68.Vlăsceanu L. Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1992
69.Voicu C. Orientări şi perspective în psihofiziologia stresului. Aspecte
diferenţiale, Revista psihologică, 2003.
70.Zlate M. Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, Bucureşti, 2006
71.Oвчарова P. B., Практическая психология образования. Академия, Москва,
2003
72.Дубровина И.В. Рабочая книга школьного психолога. Просвещение,
Москва, 1999

137