Masurari in Electronic A Si Telecomunicatii

Semnale şi instrumente pentru generarea lor 1 2 MĂSURĂRI ÎN ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII
1 Semnale şi instrumente pentru generarea lor
1.1 Introducere (definiţie, natura fizică, tipuri principale) Figura 1.1. Semnale aleatoare (zgomot alb, semnal vocal etc.)
Semnalele reprezintă mărimi fizice utilizate pentru transmiterea sau 1.1.1 Semnal sinusoidal. Principalii parametri.
stocarea mesajelor sau pentru testarea sistemelor. Este dificil de dat o definiţie
suficient de generală, dar şi de convingătoare sub aspect practic.
Din prin punct de vedere matematic semnalul caracterizează o +A
dependenţă de timp. În mod frecvent, semnalele utilizate pentru testarea
sistemelor sunt reprezentabile prin funcţii de timp.
Din punct de vedere al naturii lor fizice, există o mare varietate. Pot fi t
semnale de natură electrică, ce se materializează prin variaţii ale tensiunii sau 0
curentului electric, semnale optice (variaţia intensităţii luminoase), semnale
acustice (variaţia presiunii sonore). În cele ce urmează, ne vom concentra T
atenţia asupra semnalelor electrice. Având în vedere disponibilităţile foarte –A
mari ce există în prelucrarea, transmiterea, stocarea semnalelor electrice,
prezintă interes transformarea semnalelor de diverse naturi fizice în semnale
electrice şi invers. Acest lucru este realizat de dispozitive numite traductori. Figura 1.1. Parametrii semnalului sinusoidal
De exemplu, un microfon transformă un semnal acustic într-un semnal
electric, un difuzor efectuează transformarea inversă. Este definit prin:
O posibilă clasificare împarte semnalele în două mari categorii: x(t ) = A cos(ωt + ϕ) (1.1)
• Semnale deterministe, a căror evoluţie în timp este cunoscută, complet în care
determinată şi care pot fi de regulă descrise prin funcţii de timp. În • A este amplitudinea semnalului.
această categorie se încadrează de exemplu, semnalele utilizate în • ω este frecvenţa unghiulară, exprimată în radiani/sec.
testarea circuitelor, pentru generarea cărora există instrumente • T este perioada semnalului. Între frecvenţa unghiulară ω , frecvenţa f
specializate. şi perioada T a semnalului există relaţiile
• Semnale aleatoare (întâmplătoare), care pot fi caracterizate doar prin ω = 2πf
legi statistice. Un asemenea semnal este zgomotul termic ce apare între 1 (1.2)
terminalele oricărui rezistor. Conceptul de semnal aleator este foarte f =
T
important în domeniul comunicaţiilor, unde multe semnale cu o
• ϕ este faza iniţială. Importanţa acestui parametru devine semnificativă
evoluţie complexă sau imprevizibilă, cum sunt de exemplu semnalele
atunci când se compară două semnale sinusoidale de aceeaşi frecvenţă
vocale, pot fi asimilate unor semnale aleatoare (figura 1.1).
x1 ( t ) = A1 cos ( ωt + ϕ1 )
(1.3)
x2 ( t ) = A2 cos ( ωt + ϕ2 )
În acest caz diferenţa ϕ = ϕ1 − ϕ2 reprezintă defazajul dintre cele două
semnale.
• Semnalele de frecvenţe foarte mari necesită o tratare specifică, făcând

apel la conceptul de circuite cu constante distribuite. Acest concept se
c
aplică în cazul când lungimea de undă λ = devine comparabilă cu
f
dimensiunile fizice ale circuitelor. Pentru circuitele de dimensiuni
uzuale aceasta înseamnă circa 0,5-1 GHz. Semnalele aparţinând acestui
domeniu sunt frecvent numite microunde. În acest curs nu ne vom
φ referi la acest domeniu.
Figura 1.2. Două sinusoide defazate O particularitate interesantă a acestui tip de semnale constă în faptul că
aplicând un semnal sinusoidal de o anumită frecvenţă la intrarea unui circuit
În afară de parametrii prezentaţi mai sus şi cuprinşi în relaţia de liniar, se obţine la ieşirea acestuia tot un semnal sinusoidal, de aceeaşi
definiţie, mai prezintă interes: frecvenţă, dar eventual de altă amplitudine şi de altă fază.
• Valoarea eficace, care în cazul semnalului sinusoidal este dată de
A CIRCUIT
Aef = (1.4)
2 LINIAR
• Amplitudinea vârf-vârf y(x) = a·x + b
Avv = 2 A (1.5)
Figura 1.4. Comportarea circuitelor liniare la semnal sinusoidal
Nu la fel stau lucrurile în cazul unui circuit neliniar.

Aef = 0,707 A
A
CIRCUIT
t
AVV NELINIAR
- limitare -
T
CIRCUIT
Figura 1.3. Amplitudinea eficace şi amplitudinea vârf-vârf NELINIAR
Semnalele utilizate în electronică acoperă un domeniu foarte larg de

frecvenţe. De exemplu: y ( x) = 1,2 x 2 − 0,6 x + 0,1
• Oscilaţiile cu frecvenţe cuprinse între câteva zeci de Hz şi circa 20 kHz
pot fi percepute de urechea umană, motiv pentru care acest domeniu Figura 1.5. Comportarea circuitelor neliniare la semnal sinusoidal
este considerat al frecvenţelor audio (AF- audiofrecvenţă).
• Oscilaţiile de frecvenţe mai mari ca 100kHz pot fi folosite pentru
transmiterea informaţiei prin mijloace radio, putând fi radiate în spaţiu
cu ajutorul unor antene. De aceea sunt uneori numite semnale de
radiofrecvenţă (RF). Limita superioară a acestui domeniu a crescut
mult, ajungând în domeniul zecilor de gigahertzi.
1.2 Semnale periodice • Semnale dreptunghiulare. Semnalul dreptunghiular, fiind caracterizat

prin două nivele, poate constitui suportul fizic pentru reprezentarea în
formă binară a semnalelor numerice. Cele două nivele vor corespunde
1.2.1 Definiţie celor două valori logice: “0” şi “1”. Semnalul dreptunghiular simetric
Semnalele periodice sunt semnalele care se repetă după un interval de este caracterizat prin A+ = A− şi durate egale pentru cele două stări.
timp T numit perioada semnalului
x ( t + T ) = x ( t ) , ∀t ∈ℜ (1.6) • Semnale triunghiulare şi dinte de fierăstrău (saw-tooth).
În figura 1.8 sunt prezentate principalele tipuri de semnale periodice:

1.2.2 Exemple
În continuare sunt prezentate câteva exemple frecvent întâlnite.
• Semnalul sinusoidal prezentat mai înainte este periodic cu perioda T.

t t
• Semnal sinusoidal redresat monoalternanţă.
a. Semnal sinusoidal b. Semnal dreptunghiular
REDRESOR simetric
MONO-
ALTERNANŢĂ
t t
c. Semnal redresat d. Semnal redresat

Figura 1.6. Semnal sinusoidal redresat monoalternanţă
monoalternaţă dublă alternanţă
Redresarea este operaţia de transformare a unui curent alternativ într-
unul continuu. Semnalul de la ieşirea schemei din figură nu este
continuu, dar are o componentă continuă şi componente alternative.
Acestea din urmă pot fi eliminate prin filtrare. t t
• Semnal sinusoidal redresat dublă alternanţă. e. Semnal triunghiular f. Semnal “dinte de

simetric fierăstrău”
REDRESOR
DUBLĂ-
ALTERNANŢĂ
t
g. Impulsuri dreptunghiulare
periodice
Figura 1.9. Tipuri de semnale periodice
Figura 1.7. Semnal sinusoidal redresat dublă alternanţă
1.2.3 Parametrii semnalelor periodice • tc - timpul de creştere. Semnalul dreptunghiular real nu are fronturi
perfecte, tranziţia între cele două nivele se face într-un timp diferit de
Următorii parametri pot fi utilizaţi pentru caracterizarea semnalelor periodice: zero. Timpul de creştere sau durata frontului este timpul în care
• T – perioada de repetiţie; semnalul creşte de la A1= 0,1 ⋅ A până la A2= 0,9 ⋅ A
• A+ – amplitudinea vârfului pozitiv – valoarea maximă a semnalului
raportată la nivelul de zero; τ
T detaliu
• A− – amplitudinea vârfului negativ – valoarea minimă a semnalului
A2
raportată la nivelul de zero;
• Avv – amplitudinea vârf-vârf – diferenţa între valoarea maximă şi
A
valoarea minimă a semnalului;
Avv = A+ − A− (1.7) A1 tc
• Valoarea efectivă (RMS – root mean square) –definită prin
t +T t tc – timp de creştere
1
Aef = ∫ x ( t ) dt
2
(1.8)
T Figura 1.11. Parametrii semnalului dreptunghiular
t
Tensiunea efectivă este tensiunea continua care dezvoltă aceeaşi putere 1.3 Semnale modulate
medie printr-o rezistenţă de 1Ω ca şi semnalul periodic respectiv.
A Un semnal vocal sau un semnal audio nu ar putea fi radiat în spaţiu de o
Pentru semnal sinusoidal Aef = .
2 antenă, datorită frecvenţei relativ joase. Pentru a putea fi transmis prin
• Valoarea medie mijloace radio, semnalul respectiv va modifica unul din parametrii unui
1
t +T semnal sinusoidal de frecvenţă mult mai mare, numit purtătoare. Procesul
A0 = ∫ x ( t ) dt (1.9) respectiv se numeşte modulaţie. Semnalul modulat astfel obţinut este de
T t frecvenţă mare si poartă şi informaţia asupra semnalului util, pe care îl vom
Reprezintă componenta continuă a semnalului. numi semnal modulator. În funcţie de parametrul semnalului purtător care
este dependent de semnalul modulator, pot exista:
• Modulaţie de amplitudine (MA);
A+ • Modulaţie de frecvenţă (MF);
• Modulaţie de fază (MP).
A0 – valoarea medie
A– t
Figura 1.10. Valoarea medie a unui semnal sinusoidal cu componentă

continuă
Pentru cazul particular al impulsurilor dreptunghiulare, se mai pot defini:

• η - factorul de umplere – este raportul între durata impulsului şi
τ
perioada de repetiţie, η =
T
Purtătoarea Semnal modulator • Impedanţa de ieşire, care în mod uzual este de ordinul zecilor sau
sutelor de ohmi.
Uneori, mai dispun şi de un formator de impulsuri dreptunghiulare.
1.4.2 Generatoare de radio-frecvenţă

Aceste aparate generează semnale în domeniul de frecvenţe cuprins
Semnal modulat în amplitudine Semnal modulat în frecvenţă între100kHz şi în mod curent circa 100MHz. Eventual, limita maximă poate fi
mai ridicată. Au posibilitatea de modulare în amplitudine şi în frecvenţa.
OMF ARF MA AC
Figura 1.12. Tipuri de semnale modulate ASM FN VE
1.4 Generatoare de semnal sinusoidal MOD.

EXT
Două categorii sunt frecvent întâlnite. EXT INT
GSM
1.4.1 Generatoare de audio-frecvenţă
Figura 1.13. Schema bloc a unui generator de radio frecvenţă
De cele mai multe ori acestea furnizează semnale cu frecvenţe situate
într-un domeniu mult mai larg decât domeniul audio, ceea ce face ca O schemă bloc foarte simplificată este dată în figura 1.13, în care
denumirea să fie oarecum improprie. Frecvent, ele acoperă domeniul de la 0,1
Hz la 1MHz (uneori chiar 10MHz). Sunt generatoare relativ simple, având de OMF – oscilator cu modulaţie de frecvenţă;
obicei două elemente de reglaj: GSM – generator pentru semnalul modulator;
• Frecvenţa, în trepte decadice şi continuu ASM – amplificator pentru semnalul modulator;
• Amplitudinea, în trepte decadice şi continuu. ARF – amplificator pentru semnalul de radiofrecvenţă;
MA – modulator de amplitudine;
Principalii parametri de calitate ai unui asemenea generator sunt: AC – atenuator calibrat;
• Factorul de distorsiuni, care caracterizează măsura în care semnalul FN – frecvenţmetru numeric.
generat se apropie de un semnal sinusoidal pur; VE – voltmetru electronic.
• Precizia şi rezoluţia gradării scării de frecvenţă. Evident, acest
parametru poate fi controlat şi cu un frecvenţmetru extern; Se poate observa că există un generator de joasă frecvenţă pentru
• Stabilitatea frecvenţei generate; producerea semnalului modulator. În unele aparate mai simple acesta
• Posibilitatea controlului amplitudinii generate. Variaţia tensiunii generează doar câteva frecvenţe fixe (de exemplu 400Hz şi 1KHz).
generate se face cu ajutorul unui atenuator variabil, care nu este Există posibilitatea de a realiza modulaţia cu un semnal extern aplicat
întotdeauna etalonat în valori ale amplitudinii. Prezintă interes la intrarea notată MOD.EXT. Este foarte important controlul cât mai precis al
constanţa amplitudinii semnalului generat în toată banda de frecvenţe frecvenţei purtătoare, generată de OMF, şi posibilitatea unor variaţii foarte
acoperită. fine. De aceea aparatele moderne utilizează un frecvenţmetru numeric
încorporat (FN).
Semnale şi instrumente pentru generarea lor 11
Foarte important este şi un control cât mai precis al nivelului

semnalului de ieşire. În acest scop se utilizează un atenuator calibrat (AC) în
trepte şi continuu şi un voltmetru electronic(VE).
Există posibilitatea reglării parametrilor de modulaţie (gradul de
modulaţie pentru MA şi deviaţia de frecvenţă, pentru MF). Acestea se fac prin
reglarea nivelului semnalului modulator preluat de la ASM.
1.5 Generatoare de funcţii

Generatorul de funcţii este un aparat capabil să furnizeze o varietate de
semnale periodice, cum ar fi:
• Semnal triunghiular simetric;
• Semnal sinusoidal;
• Impulsuri dreptunghiulare, cu factor de umplere reglabil;
• Semnal triunghiular nesimetric (dinte de fierăstrău) cu ajutorul
reglajului de simetrie.
La aceste funcţiuni de bază se adaugă în mod frecvent:
• posibilitatea de modulare în amplitudine sau în frecvenţă cu semnal
modulator extern sau (uneori) intern, produs de un al doilea generator;
• controlul frecvenţei cu ajutorul unei tensiuni aplicate din exterior
(oscilator cu frecvenţă comandată – în engleză voltage controlled
oscillator – VCF);
• posibilitatea reglării nivelului, dar şi a tensiunii continue suprapuse
peste semnal.
• Eventual, frecvenţmetru numeric încorporat.
Domeniul de frecvenţe acoperit este de obicei cuprins între 0,1 Hz şi
câţiva MHz, eventual câteva zeci de MHz.
Observaţie. Un semnal sinusoidal de frecvenţă audio poate fi generat

atât cu un generator de semnal sinusoidal¸ cât şi cu un generator de funcţii.
Trebuie reţinut că datorită modului specific în care este produs semnalul
sinusoidal în generatorul de funcţii (cu ajutorul unui circuit neliniar, pornind
de la semnal triunghiular), factorul de distorsiuni este mai mare decât în cazul
unui generator de semnal sinusoidal.
12 MĂSURĂRI ÎN ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII Osciloscopul 13
Zona de P
Zona de postaccelerare
2 Osciloscopul Zona de deflexie
focalizare
Tun electronic
2.1 Prezentare generală F
Osciloscopul este un instrument având ca funcţie principală K

vizualizarea semnalelor electrice în funcţie de timp. Axa verticală (Y) G
reprezintă tensiunea, axa orizontală (X) reprezintă timpul. O a treia
DX
dimensiune, Z, o reprezintă intensitatea luminoasă a imaginii (strălucirea). APA
A1 A2 A3 DY
O altă utilizare a osciloscopului constă în vizualizarea dependenţei unui
semnal funcţie de alt semnal - funcţionarea în modul Y(X). Figura 2.1. Tubul catodic al unui osciloscop
Există în prezent pe piaţă o varietate destul de mare de osciloscoape. O
primă clasificare le poate împărţi în două categorii: Tunul electronic
• Osciloscoape fără memorie, care sunt folosite în principal pentru Are rolul de a genera un fascicol de electroni cu energii cinetice
vizualizarea semnalelor periodice; ridicate. Se compune din următoarele elemente:
• Osciloscoape cu memorie, care permit înregistrarea unui semnal într-o • Filament (F);
singură apariţie şi memorarea lui pentru a fi vizualizat ulterior. • Catod (K). Fiind încălzit de filament, generează fascicolul de electroni;
În funcţie de modul în care se face prelucrarea semnalelor • Grila (G). Are rolul de a controla intensitatea fascicolului de electroni,
osciloscoapele pot fi: şi prin aceasta, strălucirea imaginii. Este polarizată la un potenţial
• analogice (osciloscopul ‘clasic’); negativ în raport cu catodul. Prin modificarea acestui potenţial se
• digitale. În acest caz semnalul este digitizat (transformat în formă reglează strălucirea.
numerică), iar apoi poate fi stocat, prelucrat, afişat. În acest caz, • Anodul de accelerare ( A1 ). Are rolul de a accelera fascicolul de
osciloscopul este implicit cu memorie. electroni, în care scop este polarizat la o tensiune înaltă (300-5000V) de
Domeniul de frecvenţă acoperit este până la câteva sute de MHz pentru obicei fixă în raport cu catodul.
osciloscoapele obişnuite (numite şi ‘de timp real’), dar poate ajunge până la
zeci de GHz în cazul osciloscoapelor cu eşantionare, care se bazează pe Zona de focalizare
caracterul repetitiv al semnalelor vizualizate. După ieşirea din tunul electronic, fascicolul are tendinţa de împrăştiere.
Rolul acestei zone este de concentra fascicolul, obţinându-se o convergenţă la
nivelul ecranului. Este constituită din doi anozi, având forma cilindrică.
2.2 Tubul catodic
• Anodul (A2) – este polarizat la o tensiune mai mică decât anodul A1
Dispozitivul utilizat pentru afişarea imaginii în cazul osciloscopului
analogic este tubul catodic (TK). Este constituit dintr-un ansamblu de (tipic 200-700V). Prin modificarea acestei tensiuni se realizează
electrozi situaţi într-o incintă vidată de sticlă, având o porţiune cilindrică şi reglajul de focalizare.
una tronconică (Figura 2.1).
• Anodul (A3) – este folosit pentru reglarea efectului de astigmatism
Distingem 4 zone:
(spotul devine oval în anumite porţiuni ale ecranului). Acest fenomen
• Tunul electronic se datorează în special diferenţei de potenţial între anodul A3 şi
• Zona de focalizare; potenţialul mediu al plăcilor de deflexie. În consecinţă potenţialul
• Zona de deflexie; anodului A3 se reglează la potenţialul mediu al plăcilor de deflexie.
• Zona de postaccelerare
Potenţialul acestui electrod este apropiat de al anodului de accelerare şi uy

este de obicei reglabil. Fy = q (2.3)
d
Acceleraţia imprimată pe direcţia y va fi:
Zona de deflexie
d2y
Această zonă este alcătuită din perechile de plăci de deflexie verticală ay = 2 (2.4)
şi respectiv deflexie orizontală. Rolul său este de a realiza devierea dt
fascicolului de electroni şi în consecinţă deplasarea spotului la nivelul d2y u
Fy = m 2 = q y (2.5)
ecranului. Există în principiu două posibilităţi de a realiza deflexia: cu dt d
ajutorul unui câmp magnetic sau al unui câmp electric. Prima soluţie, Pentru rezolvarea ecuaţiei diferenţiale vom presupune condiţiile
presupunând utilizarea unor bobine de deflexie situate în afara tubului, este iniţiale:
folosită la tuburile catodice din televizoare sau monitoare TV. dy
În cazul osciloscoapelor se foloseşte deflexia electrostatică datorită y ( 0) = 0 , = vy ( 0) = 0 (2.6)
dt t =0
posibilităţii de a lucra la frecvenţe mari.
Vom considera cazul în care tensiunea uy este constantă şi egală cu Uy.
Se consideră pentru exemplificare studiul sistemului de deflexie pe
verticală, pentru sistemul de deflexie orizontală raţionamentul fiind Prin rezolvarea ecuaţiilor de mişcare, rezultă:
q U y t2
asemănător. Funcţionarea sistemului de deflexie se bazează pe mişcarea y (t ) =
electronului în câmp electrostatic. În figura 2.2 este prezentată mişcarea unui m d 2 (2.7)
electron care intră, cu viteză vz la momentul t=0, în sistemul de deflexie. Între z ( t ) = vz t
plăci se aplică tensiunea uy. sau eliminând timpul între cele două ecuaţii se obţine
q U y z2
y( z) = (2.8)
m d 2vz2
y
Rezultă că în interiorul sistemului de deflexie electronul se mişcă pe o
uy traiectorie parabolică. După ieşirea din această zonă, electronul îşi continuă
y(l+L)
mişcarea în virtutea inerţiei pe o traiectorie rectilinie, pe direcţia tangentei la
α parabolă, deci sub un unghi
z
dy q Uy l
d tg α = = (2.9)
Ey dz z =l m d vz2
Ne interesează deplasarea la nivelul ecranului care va avea deci două
componente:
l L
q Uy l ⎛ l ⎞
y ( L + l ) = y ( l ) + Ltg α = ⎜ + L⎟ (2.10)
m d vz2 ⎝ 2 ⎠
Figura 2.2. Sistemul de deflexie pe verticală Viteza vz este determinată de tensiunea de accelerare UAC, conform
ecuaţiei
Datorită aplicării tensiunii uy între plăci va exista un câmp electric mvz2 2qU AC
= qU AC ⇒ vz2 = (2.11)
uniform: 2 m
u Se defineşte sensibilitatea sistemului de deflexie pe verticală în regim
Ey = − y (2.1) static
d
Acesta va acţiona asupra electronului cu o forţă: y (l + L ) l ⎛l ⎞ lL
S y0 = = ⎜ + L⎟ ≅ (2.12)
Fy = − qE y (2.2) Uy 2dU AC ⎝ 2 ⎠ 2 dU AC
Din relaţia sensibilităţii se observă următoarele: Ecranul

• Mărirea tensiunii de accelerare are efect negativ asupra sensibilităţii. Ecranul este format din stratul luminiscent P, depus pe faţa interioară a
Rezultă de aici necesitatea postaccelerării deoarece accelerarea în zona tubului. Rolul acestui strat este de a transforma energia cinetică a electronilor
anodului A1 nu poate fi mărită foarte mult. în energie luminoasă cu un randament cât mai bun. Elementul de bază pentru
• Mărirea sensibilităţii se poate face prin mărirea lui L, adică prin realizarea ecranului îl constituie fosforul.
alungirea tubului. Deoarece se doreşte o sensibilitate mai mare pentru Două sunt fenomenele care stau la baza funcţionării ecranului:
sistemul de deflexie pe y, plăcile de deflexie verticală se dispun • Fluorescenţă – emisie luminoasă pe durata bombardării cu electroni;
înaintea celor de deflexie orizontală. • Fosforescenţă – emisie luminoasă care continuă după încetarea
• Mărirea raportului l/d ar fi o cale pentru mărirea sensibilităţii. Apare bombardamentului cu electroni.
însă pericolul ca electronii sa lovească plăcile de deflexie.Această O caracteristică importantă a unui tub catodic, determinată de
situaţie se poate evita prin modificarea formei plăcilor (figura 2.3). proprietăţile stratului de fosfor, este persistenţa imaginii – intervalul de timp
în care luminozitatea scade de la 90% la 10% din cea iniţială după terminarea
bombardamentului cu electroni. Câteva exemple:
• Persistenţă redusă (sub 1 ms) – fosfor P11 (culoare albastră);
• Persistenţă medie (1ms÷2s) – fosfor P31 (culoare galben – verzuie) –
foarte frecvent la osciloscoape;
• Persistenţă mare (mai mare ca 2 ms) – fosfor P33 (culoare oranj) –
poligonale trapezoidale paraboidale pentru radare, analizoare de spectru, vobuloscoape.
Figura 2.3. Plăci de deflexie
Graticula (caroiajul)
Pentru a putea măsura nivele de tensiune sau intervale de timp, este
De asemenea mărirea lui l conduce la creşterea „timpului de zbor al
necesară existenţa unei grile gradate în diviziuni şi subdiviziuni, pe orizontală
electronilor în interiorul sistemului de deflexie. Această are un impact negativ
şi pe verticală. În mod frecvent, sunt N x = 10 diviziuni pe orizontală şi
asupra benzii de frecvenţe a tubului catodic (scade sensibilitatea la frecvenţe
înalte). N y = 8 diviziuni pe verticală. Graticula poate fi:
• Internă (zgâriată pe sticla ecranului);
Zona de postaccelerare • Externă (realizată pe o placă de plexiglas plasată în faţa ecranului.
În cazul tuburilor capabile să lucreze la frecvenţe mai mari de 10 MHz,
viteza de deplasare a fascicolului în planul ecranului este foarte mare, durata
incidenţei cu un anumit punct al ecranului şi deci şi energia cinetică
transmisă stratului luminiscent este mică, rezultând o scădere a strălucirii
imaginii.
Pentru a evita acest fenomen, este utilă o mărire suplimentară a energiei
cinetice a electronilor după sistemul de deflexie. Această se obţine prin
introducerea unui anod de postaccelerare (APA) polarizat cu o tensiune foarte
înaltă (5÷15 kV).
Acest anod se realizează printr-o depunere metalică de formă elicoidală
şi cu rezistenţă foarte mare (de ordinul sute de MΩ) pe suprafaţa tronconică a
tubului. Depunerea fiind elicoidală se formează suprafeţe echipotenţiale
sferice, care nu modifică traiectoria electronului în zona de postaccelerare.
Electrodul elicoidal se conectează la capătul dinspre sistemul de deflexie la un
potenţial apropiat de cel al plăcilor de deflexie, iar la capătul dinspre ecran la
potenţialul de postaccelerare.
semnal extern, aplicat la borna TRG EXT (trigger extern). O altă funcţiune a
2.3 Schema bloc a osciloscopului bazei de timp constă în generarea unui semnal care să asigure stingerea
spotului pe durata cursei inverse (întoarcerea spotului). Amplificatorul
YA deflexiei pe orizontală (ADX) preia semnalul dat de BT în modul de lucru
YB Canal Y Tub catodic TK y ( t ) sau pe acel dat de un preamplificator (PAX) în cazul când se lucrează în
modul y ( x ) . PAX amplifică semnalul aplicat la intrarea X EXT.
TRG
EXT
Canal X
BT ADX
X EXT
PAX
Imagine nesincronizată Imagine sincronizată
Figura 2.5. Imagine nesincronizată/sincronizată pe ecranul osciloscopului

Z EXT Surse şi
CS AZ
alimentare TK Amplificatorul de luminozitate (A Z) – Permite controlul strălucirii imaginii
vizualizate prin reglarea tensiunii aplicate grilei tubului catodic.
Figura 2.4. Schema bloc a unui osciloscop analogic Circuitele de control al strălucirii (CS)
O primă funcţiune obligatorie constă în stingerea spotului pe durata cursei
Canalul Y - Acest bloc preia semnalele de la intrare (în figură s-a presupus inverse, utilizând semnalul furnizat de BT. În afară de aceasta, unele
un osciloscop cu două canale, deci există două intrări notate cu YA şi YB), pe osciloscoape mai au şi posibilitatea controlului strălucirii prin intermediul
care le prelucrează pentru a produce tensiunea necesară sistemului de deflexie unui semnal extern, aplicat la borna Z EXT. Rolul CS constă în combinarea
pe verticală. Totodată el livrează şi un semnal pentru sincronizarea internă celor două tipuri de semnale. Deoarece din variaţia intensităţii imaginii
pentru baza de timp (BT). vizualizate putem obţine informaţii despre semnal, intensitatea este văzută ca
o a treia dimensiune (Z). În figura 2.6 este prezentată imaginea care apare pe
Canalul X (baza de timp) – Dacă pe plăcile de deflexie pe verticală s-a aplicat ecranul osciloscopului când pe intrarea Z se aplică un semnal dreptunghiular,
semnalul care se doreşte a fi vizualizat, pe plăcile de deflexie orizontală, în iar semnalul vizualizat este de tip sinusoidal.
modul de lucru normal al osciloscopului (vizualizarea variaţiei temporale a
semnalului y(t)), trebuie aplicat un semnal care să asigure deplasarea pe
orizontală a spotului. Deoarece pe orizontală se doreşte să se măsoare timpul,
mişcarea spotului de electroni pe această direcţie trebuie să se facă cu viteză
constantă (curgerea timpului este liniară). În consecinţă pe plăcile de deflexie
orizontală trebuie să fie aplicată o tensiune liniar variabilă (crescătoare) pe
durata unei curse directe. Blocul care generează această tensiune este baza de
timp (BT). În ansamblu tensiunea generată de baza de timp are o formă de tip
“dinte de fierăstrău”. Baza de timp mai are de asemenea rolul de a asigura
sincronizarea imaginii vizualizate (figura 2.5), folosind drept semnal de Figura 2.6. Semnal dreptunghiular aplicat pe Z
sincronizare fie semnalul care este vizualizat (sincronizare internă), fie un
2.4 Canalul Y EXEMPLU:

Să presupunem că în exemplul din figura 2.7, vizualizarea este făcută cu
C y = 1V/div . Rezultă că semnalul este o sinusoidă cu amplitudinea de
2.4.1 Rolul şi funcţiunile canalului Y
1,5V , suprapus peste o tensiune continuă U c = 2,5 V . În afară de reglajul
1. Asigură impedanţa de intrare de valoare ridicată a osciloscopului; în trepte, există şi posibilitatea reglării continue a coeficientului de
2. Realizează amplificarea în tensiune, necesară pentru a putea aduce deflexie pe verticală utilă, de exemplu, atunci când dorim să încadrăm o
tensiunea de intrare la valoarea necesară sistemului de deflexie; imagine între anumite gradaţii ale scării gradate. Atenţie! Dacă utilizăm
3. Această amplificare este calibrată, aşa încât să existe o relaţie cunoscută reglajul continuu, nu mai putem citi nivele de tensiune pe gradaţia
între dimensiunea imaginii pe ecran şi valoarea tensiunii de la intrare; ecranului!
4. Face trecerea de la intrarea de regulă nesimetrică (între un punct `cald` şi
masă) şi ieşirea simetrică, spre plăcile de deflexie; 3. Poziţia (deplasarea) pe verticală a imaginii (POZ Y). Utilizarea acestui
5. Asigură protecţia la supratensiuni; reglaj este echivalentă cu suprapunerea unei tensiuni continue peste
6. Permite extragerea semnalului pentru sincronizare internă; semnalul măsurat. Acest fapt poate să conducă la erori în măsurarea
7. Permite realizarea unor reglaje şi selecţii, urmărind vizualizarea şi tensiunilor continue suprapuse peste semnal. Pentru a le evita este indicat
încadrarea convenabilă în ecran a imaginii. ca mai înainte de efectuarea măsurătorii să se verifice şi eventual să se
ajusteze în mod convenabil poziţia spotului pe ecran, cu comutatorul
2.4.2 Reglaje şi selecţii în canalul Y modurilor de cuplaj pe poziţia GND.
1. Selecţia modului de cuplaj al semnalului de intrare, cu următoarele 4. Selecţia polarităţii imaginii +/– .Permite vizualizarea semnalului y sau –y .
posibilităţi:
• Cuplaj în curent continuu (CC) 5. Selecţia modului de vizualizare simultană a semnalelor de pe cele două
• Cuplaj în curent alternativ, cu blocarea componentei continue (AC); (sau mai multe) intrări. Pentru un osciloscop cu două canale, sunt uzuale
• Conectarea la masă a intrării (GND – ground), de exemplu pentru a următoarele opţiuni:
vedea poziţia spotului pe ecran fără semnal. • CH1 (numai semnalul YA);
Efectul acestui comutator este ilustrat în figura 2.7. • CH2 (numai semnalul YB);
• ALT (ambele semnale, în modul alternat);
2. Coeficientul de deflexie pe verticală reprezintă raportul dintre tensiunea • CHOP (ambele semnale, în modul comutat);
U y aplicată la intrarea Y şi deviaţia rezultată a spotului, exprimată prin • ADD (suma canalelor de pe cele două canale, sau diferenţa lor, dacă
numărul de diviziuni n y : polaritatea unuia este inversată).
Uy
Cy = (2.13)
ny 2.4.3 Caracteristici şi performanţe ale canalului Y.
Valorile calibrate întâlnite la majoritatea osciloscoapelor sunt:
• Sensibilitatea osciloscopului poate fi caracterizată prin inversul
Cy=5-10-20-50-100-200-500 mV/div, 1-2-5 V/div.
coeficientului de deflexie pe verticală minim, C ym . Pentru osciloscoapele
obişnuite, acesta este 5 sau 10 mV/div. Limitarea inferioară este cauzată de
Uc – componenta continuă existenţa zgomotului, inerent oricărui circuit electric. Atunci când există
trepte mai coborâte, de exemplu 1 sau 2 mV/div, acestea se realizează cu
preţul reducerii lărgimii de bandă a osciloscopului (de exemplu la 5-10
MHz), pe acele trepte, prin introducerea unui filtru trece jos, care limitează
puterea zgomotului.
a) CC b) CA c) GND
Figura 2.7. Efectul comutatorului de cuplaj

• Amplificarea în tensiune a canalului la frecvenţe joase, A0 . Cunoscând 1

Se obişnuieşte să se considere acceptabilă o scădere cu = 0,707 ,
sensibilitatea deflexiei pe verticală S y 0 şi valoarea minimă a lui C y , C ym , 2
1 ⎛ 1 ⎞
A0 = (2.14) sau în dB: 20log10 ⎜ ⎟ = −10log10 2 = −3dB .
S y 0C ym ⎝ 2⎠
EXEMPLU: Pentru un tub având S y 0 = 0,1div/V şi un osciloscop cu Aceasta apare la ω = ω0 . Acceptând această scădere vom putea afirma
că lărgimea de bandă la 3dB a canalului Y şi implicit a osciloscopului,
C ym = 10 mV/div , rezultă A0 = 103 . ω
este f 3dB = f 0 = 0 .
2π
• Caracteristicile de frecvenţă. Amplificarea în tensiune a canalului Y,
Se observă că putem reprezenta aproximativ caracteristica amplitudine-
poate fi aproximativ reprezentată în termenii transformatei Laplace prin
frecvenţă ţinând seama de următoarele aproximări:
expresia
Aω o Pentru frecvenţe ω << ω0 , A ( jω) dB ≅ 20log10 A0
A( s ) = 0 0 (2.15) o Pentru frecvenţe ω >> ω0 ,
s + ω0
din care se deduce dependenţa de frecvenţă ⎛ ω⎞
Aω A ( jω) dB ≅ 20log10 A0 − 20log10 ⎜ ⎟ (2.19)
⎜ω ⎟
A ( j ω ) = A ( jω ) e ( ) = 0 0
jϕ ω
(2.16) ⎝ 0⎠
jω + ω0 Utilizând pentru graficul de mai sus o scară logaritmică de frecvenţe în
Modulul amplificării abscisă, caracteristica se aproximează deci cu o dreaptă, având o scădere
A0ω0 A0 de –20 dB la o creştere a frecvenţei de la ω la 10ω (-20dB/decadă).
A ( jω ) = = (2.17)
ω + ω0
2 2
ω2 ϕ ( ω) indică defazajul introdus de amplificator, pentru un semnal
1+ 2
ω0 sinusoidal de frecvenţă ω . Această funcţie reprezintă deci caracteristica
indică dependenţa amplificării de frecvenţă, deci reprezintă caracteristica fază-frecvenţă. Uneori, în locul caracteristicii fază frecvenţă se preferă
amplitudine frecvenţă a canalului Y. Pentru o redare fără distorsiuni a caracteristica timp de întârziere de grup-frecvenţă, timpul de întârziere de
dϕ ( ω)
semnalului, ar trebui ca această caracteristică să fie constantă în toată grup fiind dat de τ g ( ω) = − . Pentru ca amplificatorul să nu producă
banda de frecvenţe a semnalului vizualizat. Constatăm însă o scădere cu dω
frecvenţa a amplificării. În figura 2.8 este reprezentată această distorsiuni, în afară de condiţia referitoare la caracteristica amplitudine
caracteristică în decibeli: frecvenţă, ar mai trebui ca timpul de întârziere de grup să fie constant în
⎛ ω2 ⎞ toată banda de frecvenţe a semnalului (sau, echivalent, caracteristica fază
A ( jω) dB = 20log10 A ( jω) = 20log10 A0 − 10log10 ⎜1 + 2 ⎟ (2.18) frecvenţă să varieze liniar cu frecvenţa).
⎜ ω ⎟
⎝ 0 ⎠
• Răspunsul la impuls treaptă. În mod ideal, aplicând la intrare o treaptă ar

A(ω)[dB] trebui să rezulte la ieşire tot o treaptă, având o anumită întârziere şi o
modificare a amplitudinii faţă de cea de la intrare.
A0 [dB]
A0 –3 [dB]
AI AO
t t
t0
ω0 ω
Figura 2.9. Răspunsul, în cazul ideal, la impulsul treaptă
Figura 2.8. Caracteristica de frecvenţă
Două elemente apar ca distorsiuni în cazul real de unde

o Existenţa unor oscilaţii amortizate în vecinătatea tranziţiei. Sunt de 1 2, 2
nedorit în cazul osciloscopului şi pot fi evitate printr-o proiectare şi tf = ln 9 = (2.24)
ω0 ω0
realizare adecvată; sau
o Tranziţia între cele două nivele nu se mai face instantaneu ci într-un
0,35
timp de creştere (durata frontului). tf = (2.25)
f0
Se constată că durata frontului este invers proporţională cu lărgimea de
AO bandă a amplificatorului. De exemplu, pentru f 0 = 100MHz rezultă
AI
t t t f = 3,5ns .
Dacă semnalul aplicat la intrare nu este o treaptă perfectă, ci are o
durată a frontului ts , durata frontului vizualizat poate fi determinată
Figura 2.10. Răspunsul, în cazul real, la impulsul treaptă
aproximativ cu formula empirică
Să evaluăm acest fenomen în cazul modelului simplificat adoptat tv = ts2 + t 2f (2.26)
pentru expresia amplificării. Semnalul de intrare este deci un impuls Măsurarea făcută este valabilă fără a face această corecţie, tv ≅ ts , dacă
1
treaptă x ( t ) = σ ( t ) având transformata Laplace X ( s ) = . Transformata tv >> t f . Dacă însă tv şi t f sunt comparabili, pentru calculul lui ts trebuie
s
Laplace a ieşirii este aplicată formula de mai sus.
A0ω0
Y (s) = (2.20) • Impedanţa de intrare
s ( s + ω0 )
( )
y ( t ) = A0 1 − e − tω0 σ ( t ) (2.21)
reprezentat în figura 2.11.
Ri Ci
y(t)
x(t)=σ(t)
A0 Figura 2.12. Schema echivalentă a impedanţei de intrare a osciloscopului
0,9A0
1 Are o componentă rezistivă şi una capacitivă (figura 2.12) În mod
frecvent, Ri = 1 M Ω , Ci = 10 − 80 pF . La frecvenţe mari, componenta
0,1A0 capacitivă tinde să şunteze componenta rezistivă şi impedanţa de intrare
t t1 t2 t devine puternic dependentă de frecvenţă. De aceea, osciloscoapele
destinate funcţionării la frecvenţe mari (peste 100 MHz) au uneori şi o
Figura 2.11. Răspunsul osciloscopului la impuls treaptă intrare de impedanţă mică (50 sau 75 ohmi).
Durata frontului va fi t f = t2 − t1 , unde t1 rezultă din

1 1 2.4.4 Blocurile funcţionale ale canalului Y
( )
y ( t1 ) = A0 1 − e− t1ω0 = 0,1A0 ⇒ t1 = ln
ω0 0,9
(2.22)
S-a considerat cazul unui osciloscop cu două canale (YA, YB). Schema
iar t2 bloc a canalului Y este prezentată în figura 2.13.
1 1
( )
y ( t2 ) = A0 1 − e − t2ω0 = 0,9 A0 ⇒ t2 = ln
ω0 0,1
(2.23)
Z ia (ω ) . Cum însă intrarea oricărui atenuator ar putea fi conectată chiar la

CC SINCR
intrarea osciloscopului, iar impedanţa de intrare a osciloscopului nu trebuie să
YA GND depindă de treapta de atenuare, va fi necesar ca Z ip (ω ) = Z io (ω ) = Z ia (ω ) . În
ACY PAY
CA CC ADY plus, atenuareà fiecărei celule trebuie să fie independentă de frecvenţă. Să
presupunem atenuatorul ca un divizor rezistiv (figura 2.14) realizat cu
Cy [V/div] Cy POZ Y rezistoarele R1 şi R2 şi având drept sarcină impedanţa de intrare în
INV preamplificator Z ip (ω ) . În acest caz, funcţia de transfer în tensiune este
R2 Z ip (ω )
H (ω ) = (2.27)
YB R1 + R2 Z ip (ω )
Figura 2.13. Canalul Y al osciloscopului R1
Principalele componente funcţionale sunt:

• Comutatorul modurilor de cuplaj (CC, AC, GND) U1 R2 Rip Cip U 2
• Atenuatorul calibrat (ACY)
• Preamplificatorul canalului Y (PAY)
• Comutatorul de canale (CC) Figura 2.14. Atenuator rezistiv
• Amplificatorul de deflexie pe verticală (ADY)
Evident, deoarece Z ip (ω ) scade cu frecvenţa din cauza componentei
Comutatorul modului de cuplaj – permite vizualizarea semnalului cu sau fără
componentă continuă sau, pe poziţia GND (Ground), permite vizualizarea capacitive, şi H ( ω) va avea o tendinţă de scădere. Pentru a compensa această
nivelului de zero (figura 2.7). tendinţă se poate introduce un condensator C1 în paralel cu R1 , care să
favorizeze trecerea frecvenţelor înalte. Se ajunge la schema din figura 2.15.
Atenuatorul calibrat – permite modificarea în trepte calibrate a coeficientului
de deflexie pe verticală. Dacă se doreşte realizarea unui atenuator cu treptele Ra
Cy=10-20-50-100-200-500 mV/div, 1-2-5 V/div, vor fi necesare atenuările din
tabelul
U1 U2
Ca Rb Cb
Cy 10 20 50 100 200 500 1 2 5
mV/div mV/div mV/div mV/div mV/div mV/div V/div V/div V/div
Atenuare 1/1 1/2 1/5 1/10 1/20 1/50 1/100 1/200 1/500
Figura 2.15. Structura unui atenuator
Se observă că toate aceste atenuări pot fi realizate utilizând doar patru
atenuatori elementari, cu atenuările 1/2, 1/5, 1/10, 1/100 şi conectându-i în Funcţia de transfer a circuitului este dată de relaţia
mod convenabil în cascadă, când este necesar. U2 Z b ( ω)
H ( ω) = = (2.28)
De exemplu, atenuarea 1/50 se poate realiza conectând în cascadă un U1 Z a ( ω ) + Z b ( ω )
atenuator 1/10 cu unul 1/5. Fiecare atenuator elementar ar putea fi realizat ca
unde
un divizor rezistiv. Impedanţa de sarcină a unui atenuator poate fi impedanţa
de intrare în preamplifcator Z ip (ω ) sau impedanţa de intrare a altui atenuator,
1 Ra Ra În figura 2.16 este reprezentat răspunsul în cele trei cazuri (atenuator

Z a ( ω) = Ra || = = , τa = RaCa compensat, supracompensat şi subcompensat).
jωCa 1 + jωRaCa 1 + jωτa
(2.29)
1 Rb Rb
Z b ( ω) = Rb || = = , τb = RbCb x(t)=σ(t)
y(t)
jωCb 1 + jωRbCb 1 + jωτb Ca
1 Cb + Ca τb<τa - supracompensat
aşa încât
U2 Rb (1 + jωτa ) Rb 1 + jωτa
Rb
H ( ω) = = = (2.30) Ra + Rb
U1 Ra + Rb + jω ( Ra τb + Rb τa ) Ra + Rb ⎛ Ra τb + Rb τa ⎞ Ca τb>τa - subcompensat
1 + jω ⎜ ⎟
⎝ Ra + Rb ⎠ Cb + Ca τb=τa - compensat
La frecvenţe joase t t
Rb
H ( 0) = =k (2.31)
Ra + Rb Figura 2.16. Răspunsul atenuatorului
Este de dorit ca funcţia de transfer să nu depindă de frecvenţă, ceea ce
se întâmplă dacă EXEMPLU: În figura 2.17 sunt prezentate imaginile care se obţin pe ecranul
R τ + Rb τa osciloscopului, când la intrarea sa se aplică un semnal dreptunghiular
τa = a b =τ (2.32) periodic, în cele trei cazuri în care se poate afla atenuatorul, din punctul de
Ra + Rb
vedere al condiţiei de compensare.
ceea ce implică
τ a = τb = τ (2.33)
Aceasta este condiţia de compensare perfectă a atenuatorului. Este
foarte important ca această condiţie să fie îndeplinită. Îndeplinirea ei
presupune nu numai constanţa atenuării cu frecvenţa, ci şi faptul că răspunsul
atenuatorului la un semnal complex nu este distorsionat. De exemplu, Atenuator Atenuator Atenuator
răspunsul atenuatorului compensat la semnalul treaptă u1 ( t ) = σ ( t ) va fi tot compensat subcompensat supracompensat
un impuls treaptă ponderat cu valoarea k, k σ ( t ) ). Figura 2.17.
În cazul în care τa ≠ τb , atenuarea nu mai este constantă cu frecvenţa,
deci vor apărea erori în măsurarea amplitudinii unor semnale sinusoidale. În Preamplificatorul canalului Y – Realizează o bună parte din funcţiunile
plus, semnalele cu o formă mai complexă vor fi distorsionate. Ca exemplu, în specifice canalului Y:
cazul impulsului treaptă aplicat la intrare, se poate arăta că semnalul de la • realizează o primă amplificare a semnalului de la ieşirea atenuatorului
ieşirea atenuatorului se obţine în acest caz • face trecerea de la intrarea asimetrică la ieşire simetrică (diferenţială)
t necesară pentru sistemul de deflexie;
τa −τb −
u 2 (t ) = kσ (t ) + e τσ (t ) (2.34) • asigură o impedanţă de intrare mare (Rin=1MΩ, Cin=10÷80pF);
(Cb + Ca )(Ra + Rb ) • asigură protecţia la supratensiuni aplicate pe borna de intrare;
Sunt posibile două situaţii: • extragerea unui semnal pentru sincronizarea internă.
• τb > τa atenuator subcompensat; în acest caz atenuatorul defavorizează • În acest bloc se realizează reglajele şi selecţiile specifice canalului Y,
semnalele de frecvenţe mari, iar în răspunsul la treaptă, termenul al mai puţin treptele pentru C y , realizate în atenuatorul calibrat.
doilea este negativ, având la efect o distorsionare a frontului.
• τb < τa atenuator supracompensat; atenuatorul favorizează semnalele Comutatorul de canale
de frecvenţe înalte, iar în răspunsul la treaptă, termenul al doilea este Este necesar în cazul în care osciloscopul are mai multe canale
pozitiv, conducând la o supracreştere. (posibilitatea de a afişa simultan mai multe semnale, cel mai frecvent două).
În acest caz, dacă osciloscopul nu are decât un singur fascicol de electroni, nu
pot fi afişate mai multe imagini simultan. Pentru a permite totuşi vizualizarea Amplificatorul de deflexie
simultană a semnalelor de pe mai multe canale, este folosit blocul de • Amplificator diferenţial de bandă largă
comutare a canalelor. Acesta are rolul de a multiplexa semnalele care trebuie • Are amplificare fixa
vizualizate. Exisă două moduri de vizualizare a mai multor canale: • Funcţionează la nivel mare
• modul alternat (ALT)
• modul comutat (chopper - CHOP)
1. Modul alternat
Semnalele sunt afişate alternat. La fiecare cursă se afişează un semnal.
De exemplu, în cazul unui osciloscop cu două canale, la cursele impare este
afişat semnalul de pe canalul 1, iar la cursele pare este afişat semnalul de pe
canalul 2. Să notăm cu Td perioada desfăşurărilor. Inseamnă că imaginea
corespunzătoare unuia dintre canale este afişată cu o perioadă de 2Td . Dacă
t p > 2Td , unde t p este persistenţa ecranului, ochiul percepe cele două imaginii
ca fiind afişate simultan. Acest mod de lucru este util pentru semnale de
frecvenţe mari (perioadă mică). În acest caz perioada de afişare este mică şi
implicit alternarea celor două imagini este foarte rapidă. In cazul semnalelor
de frecvenţe joase, este posibil să nu mai fie îndeplinită relaţia de mai sus şi
imaginea apare pâlpâitoare, alternarea devenind vizibilă.
2. Modul comutat
Pe ecran sunt afişate eşantioane (fragmente) din cele două imagini.
Comutatorul de canale comută de la o imagine la alta cu o frecvenţă de
ordinul sutelor de kHz. Dacă această comutare se face cu o frecvenţă
suficient de mare, mai precis cu o perioadă Tc << Td , şi asincron cu
desfăşurarea, discontinuitatea imaginilor afişate pe ecran nu este sesizată de
ochi. Modul de lucru comutat este util pentru frecvenţe joase, unde
inegalitatea de mai sus poate fi uşor îndeplinită. Acest mod de lucru este în
mod curent marcat pe osciloscoape prin prescurtarea CHOP (de lb. Engleză –
chopped).
Cursa n Cursa n
Cursa n+1
Cursa n
Modul ALT Modul CHOP
Figura 2.18. Modurile de afişare alternat şi comutat

Osciloscopul 31 32 MĂSURĂRI ÎN ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII
2.5.2 Funcţionarea în modul y(t). Baza de timp
2.5.2.1 Tensiunea generată

Aşa cum s-a văzut în paragraful anterior pentru funcţionarea în acest
mod de lucru este necesară aplicarea pe plăcile de deflexie orizontală a unui
2.5 Canalul X al osciloscopului semnal liniar variabil care să asigure deplasarea spotului pe orizontală cu
viteză constantă. Vom numi această parcurgere „cursa directă”. Când spotul
ajunge la limita din dreapta a ecranului afişarea trebuie să se oprească şi să se
2.5.1 Caracteristici generale reia de la început (din stânga ecranului). Aceasta este „cursa inversă”. În
După cum s-a mai arătat osciloscopul poate funcţiona în două moduri consecinţă şi tensiunea trebuie să revină la valoarea care deplasa spotul de
• y(t) – în acest caz osciloscopul reprezintă variaţia în timp a semnalului de electroni în partea din stânga ecranului. De asemenea, începutul cursei
intrare. După cum se ştie, spotul descrie pe ecranul osciloscopului o următoare nu se face la orice moment de timp, ci trebuie să fie făcut astfel
traiectorie rezultată din devierea fascicolului de electroni produsă de cele încât la cursa următoare imaginea să coincidă (să se suprapună) cu imaginea
două perechi de plăci de deflexie. Pe plăcile de deflexie verticală se aplică anterioară, şi aşa mai departe (sincronizarea imaginii). Circuitul care
semnalul care se doreşte a fi vizualizat. În cazul în care se doreşte îndeplineşte toate aceste funcţii poartă numele de bază de timp a
vizualizarea evoluţiei în timp a semnalului, spotul trebuie să se deplaseze osciloscopului.
cu viteză constantă pe orizontală, realizând astfel o scară liniară de timp. Ţinând cont de toate aceste aspecte rezultă că tensiunea care trebuie
Tensiunea care realizează acest deziderat este o tensiune liniar variabilă. aplicată sistemului de deflexie pe orizontală va fi o tensiune de tip dinte de
Baza de timp este circuitul care are rolul de a genera această tensiune. fierăstrău (figura 2.19).
În consecinţă pentru funcţionarea în modul y(t) osciloscopului trebuie
să i se aplice pe plăcile de deflexie pe orizontală o tensiune liniar ux(t)
variabilă.
• y(x) – în acest mod pe plăcile de deflexie orizontală nu se mai aplică
semnalul de la baza de timp ci se aplică un semnal extern aplicat la o
intrare X EXT. Acest semnal este amplificat într-un preamplificator , de
obicei mai puţin pretenţios decât cel folosit pentru canalul Y. În unele td ti ta t
cazuri, se utilizează drept preamplificator pentru canalul X unul dintre tRET
preamplificatoarele de canal Y. Tv
În acest caz imaginea obţinută pe ecran din compunerea celor două
mişcări, poartă numele de figură Lissajoux. Acest mod de lucru poate fi
folosit pentru măsurarea defazajelor, compararea frecvenţelor, sau atunci Figura 2.19. Tensiunea generată de baza de timp
când se doreşte utilizarea axei x pentru reprezentarea altei mărimi decât
timpul, de exemplu frecvenţa, în cazul analizoarelor de spectru sau a Se disting mai multe intervale de timp având următoarele semnificaţii:
aparatelor destinate vizualizării caracteristicilor de frecvenţă • td – durata cursei directe (durata de afişare a imaginii pe ecran). După
(vobuloscoape). terminarea cursei directe afişarea imaginii este oprită până la următoarea
declanşare.
• tx – intervalul de timp corespunzător întregii axe orizontale gradate. Pentru
măsurarea intervalelor de timp, se utilizează gradaţiile ecranului (de obicei
sunt N x = 10 diviziuni pe orizontală) şi coeficientul de deflexie pe
orizontală notat cu Cx şi exprimat în unităţi de timp pe diviziune.
Intervalul de timp corespunzător unui număr de nx diviziuni este 3 termeni ai sumei, ti este întotdeauna fix, iar td este legat de lungimea
Δt = nxCx . Desfăşurarea depăşeşte puţin zona gradată a graticulei, aşa încât segmentului vizualizat din semnal, prin intermediul lui Cx . Rămâne liber spre
durata cursei directe este cu 10-20% mai mare decât t x a fi utilizat pentru realizarea sincronizării doar timpul de aşteptare. Obţinerea
td = (1,1 ÷ 1,2) N x ⋅ C x sincronizării presupune intervenţia operatorului. Pentru a fi realizată
sincronizarea desfăşurarea trebuie să înceapă întotdeauna în acelaşi punct al
• ti – durata cursei inverse. În acest interval tensiunea aplicată sistemului de perioadei semnalului. Pentru aceasta osciloscopul dispune de câteva elemente
deflexie revine la valoarea iniţială şi în consecinţă spotul se întoarce şi el de reglaj:
la poziţia iniţială în partea din stânga a ecranului. • Nivelul de declanşare (sau pragul triggerului, marcat de obicei prin
• tRET – timpul de reţinere. Este un interval de timp reglabil (se poate regla LEVEL) - U p
din butonul HOLDOFF de pe panoul de control al osciloscopului). El • Frontul semnalului de sincronizare pe care are loc declanşarea (marcat
începe în momentul terminării unei curse directe şi pe durata lui nu poate prin SLOPE).
începe o nouă desfăşurare. Este util în sincronizarea semnalelor periodice Declanşarea se produce în momentul când semnalul atinge nivelul U p
cu forme mai speciale (îndeplinesc condiţia de declanşare de mai multe ori
pe frontul precizat (+ crescător sau – scăzător). Aceasta este aşa-numita
într-o perioadă)
condiţie de declanşare a triggerului.
• ta – timpul de aşteptare. Interval de timp în care se aşteaptă declanşarea Aceste două elemente de reglaj nu sunt întotdeauna suficiente pentru
unui noi curse directe. realizarea sincronizării. Este posibil să fie îndeplinită condiţia de declanşare a
• Tv – intervalul de timp între declanşările a două desfăşurări succesive. triggerului de mai multe ori pe durata perioadei semnalului. Pentru a putea
Dacă semnalul vizualizat este periodic şi osciloscopul e sincronizat, obţine sincronizarea şi în această situaţie se mai dispune de reglajul timpului
tensiunea aplicată deflexiei pe orizontală este şi ea periodică, având de reţinere.
perioada Tv y(t) imaginea n imaginea n+1 imaginea n+2
Up Ecran osciloscop Ecran osciloscop Ecran osciloscop
Spotul este aprins numai pe durata cursei directe, pe durata întoarcerii
Front+
şi a timpului de aşteptare este stins.
Ts
2.5.2.2 Sincronizarea osciloscopului uBT(t)
Osciloscopul fără memorie este cel mai frecvent utilizat pentru
vizualizarea unor semnale repetitive, de regulă periodice. După cum am
t1 t2 t3
văzut, ecranul are o persistenţă limitată, de obicei mai mică de 1 secundă.
tRET tRET t
Pentru ca o imagine să fie afişată cu o strălucire aproximativ constantă în Tv=6 Ts
timp, este necesar ca
• Desfăşurările succesive să se producă la intervale de timp mai mici Figura 2.20. Sincronizarea imaginii la osciloscop
decât durata persistenţei fosforului
Tv < t p Din figura 2.20 se observă următoarele:
• La fiecare desfăşurare, imaginea afişată să fie aceeaşi, adică spotul să • Declanşarea unei noi curse directe se face atunci când semnalul atinge
parcurgă la fiecare desfăşurare aceeaşi traiectorie pe ecran. tensiunea de prag Up (reglată din LEVEL), pe frontul crescător al
Realizarea celei de-a doua condiţii presupune sincronizarea corectă a semnalului (front=+ reglat din SLOPE).
osciloscopului. • După terminarea cursei directe a desfăşurării n, există două momente
Dacă semnalul are perioada Ts , este evident că în situaţia în care de timp t1 şi t2 la care s-ar putea declanşa o nouă cursă directă. Acest
sincronizarea a fost realizată, Tv = kTs , k ∈ N . Dar Tv = td + ti + ta . Dintre cei lucru nu se realizează deoarece cele două evenimente apar în intervalul
de reţinere, interval în care nu se poate declanşa o nouă cursă directă.
Delanşarea următoare se realizează la momentul t3, deoarece intervalul Se observă că în cazul a) din cauza intervalului de reţinere declanşarea
de reţinere a trecut şi este îndeplinită condiţia de declanşare. nu se poate face la momentul t1, situaţie în care imaginea ar fi sincronizată, ci
• Imaginea vizualizată pe ecranul osciloscopului nu urmăreşte evoluţia se face la momentul t2, care corespunde unui alt moment din perioadă decât
întregului semnal sinusoidal. Există porţiuni din semnal care nu sunt cel la care s-a făcut prima declanşare. În consecinţă pe ecran se va obţine o
vizualizate. În acest interval pot să apară evenimente care să fie imagine nesincronizată ca în figura 2.22 a. Dacă timpul de reţinere este reglat
pierdute de observator. corect, declanşarea se face la momentele t1 sau t3, caz în care pe ecran se
• Pentru semnale periodice pentru care condiţia de declanşare a obţine o imagine sincronizată (figura 2.22 b,c). Diferenţa între cele două
triggerului se îndeplineşte o singură dată într-o perioadă, sincronizarea cazuri, b respectiv c, este că în cazul c afişarea se va face mai rar, imaginea
se poate obţine folosind doar reglajul de nivel al triggerului. Există şi obţinuta având intensitate mai mică. De asemenea, cazul c nu se poate obţine
semnale pentru care condiţia de declanşare se îndeplineşte de mai multe în orice situaţie, deoarece timpul de reţinere nu poate sa aibă o valoare oricât
ori într-o perioadă. În aceste cazuri este nevoie de reglajul timpului de de mare. Este posibil ca valoarea necesară pentru timpul de reţinere în cazul c
reţinere pentru sincronizarea imaginii. În figura 2.21 este prezentat să nu poată fi obţinută.
cazul unui semnal periodic care ilustrează necesitatea folosirii timpului
de reţinere pentru sincronizare.
2.5.2.3 Alte reglaje ale bazei de timp
Declanşare Declanşare
corectă Declanşare corectă • Un reglaj esenţial al bazei de timp este cel referitor la coeficientul de
⇒sincronizare greşită ⇒sincronizare deflexie pe orizontală, Cx, exprimat în secunde (milisecunde,
microsecunde, nanosecunde)/diviziune. Se întâlnesc de obicei trei reglaje
Vp pentru acest parametru:
T t1 t2 2T t3 t • In trepte fixe (ex: 1ms/div, 0,5ms/div, 20μs/div)
uBT(t) • Continuu (necalibrat)
a) • Extensie pe X (de obicei în treptele x5, x10, x50)
tRET t EXEMPLU: Se dă un semnal sinusoidal de frecvenţă 1kHz şi amplitudine
uBT(t) 1V. Să se reprezinte imaginea care apare pe ecranul osciloscopului dacă
b)
acesta are următoarele reglaje: Cx=1ms/div, Cy=0,5V/div, Up=0V, front
pozitiv. Cum va arăta imaginea dacă se foloseşte extensia pe X cu factorul
tRET tRET t de multiplicare x10?
uBT(t)
1
c) Perioada semnalului este T = = 1ms . Deoarece coeficientul de deflexie
f
tRET t
pe orizontală este de 1ms/div rezultă că o perioadă a semnalului va fi
afişată pe o diviziune. Amplitudinea exprimată în diviziuni va fi
Figura 2.21. Folosirea timpului de reţinere pentru sincronizarea imaginii
A[V ] 1V
A= = = 2 div. Deoarece pragul triggerului Up =0V,
Cy 0,5V / div
imaginea se va declanşa când tensiunea atinge 0V pe front pozitiv.
Imaginea obţinută pe ecran este prezentată în figura 2.23 a. Aplicarea
extensiei pe X este echivalentă cu reducerea lui Cx cu ordinul de
Prima afişare Prima afişare
multiplicitate. Se va obţine în acest caz imaginea din figura 2.23 b.
A doua afişare A doua afişare
a) imagine nesincronizată b), c) imagine sincronizată
Figura 2.22. Imaginea obţinută pe ecran în cazurile din figura 2.21

B. După modul de succedare a desfăşurărilor

• Desfăşurare continuă (CONT) - cursa se reia automat după trecerea
timpului de reţinere, când sunt din nou îndeplinite condiţiile de
declanşare.
• MONO – este afişată o singură cursă, la acţionarea unui buton de
armare (RESET). Acest mod de lucru este util în cazul osciloscoapelor
cu memorie, când se doreşte achiziţia semnalului într-o singură trecere.
a) semnalul sinusoidal b) extensie pe X – x10 C. În funcţie de semnalul folosit pentru sincronizare
Figura 2.23 • Sincronizare internă - se foloseşte pentru sincronizare semnalul
furnizat de preamplificatorul canalului Y. Dacă osciloscopul are două
• Există şi în cazul canalului X un reglaj al poziţiei pe orizontală (POZ canale putem avea mai multe cazuri de sincronizare externă
X, marcat în mod frecvent prin semnul ↔ ). Ca şi în cazul canalului Y, o CH1 – sursa de sincronizare este luată de pe canalul 1
el se realizează prin însumarea unei componente continue reglabile o VERT MODE – semnalul de sincronizare este luat alternativ de
peste tensiunea liniar variabilă. Acest reglaj poate fi folosit pentru pe canalul 1 respectiv canalul 2 în modul de vizualizare ALT. În
aducerea unui anumit element al imaginii în dreptul unei gradaţii a modul CHOP sursa de sincronizare este dată de suma semnalelor
ecranului în vederea măsurării unui interval de timp. El capătă o de pe cele două canale.
importanţă deosebită atunci când se foloseşte extensia pe X. În acest o CH2 - sursa de sincronizare este luată de pe canalul 2.
caz, prin acţionarea acestui reglaj, se poate vedea detaliat orice porţiune • Sincronizare externă – se foloseşte pentru sincronizare semnalul
din semnalul afişat fără extensie. Referindu-ne la exemplul precedent, aplicat la borna TRG EXT.
C
se va putea vedea cu coeficientul de deflexie x = 0,1ms / div , orice EXEMPLU: Semnalele periodice din figură se aplică pe intrarea Y respectiv
10
la intrarea pentru sincronizare externă a unui osciloscop cu bază de timp
detaliu de 1ms din imaginea 2.23a, de 10 ms.
simplă. Reglajele osciloscopului sunt: Up = 0,5V; Front = – ; tRET = 0,1ms;
Cx = 0,1ms/div; Cy = 0,5V/div, sincronizare externă. La momentul iniţial a
2.5.2.4 Moduri de lucru ale bazei de timp trecut intervalul de reţinere şi se aşteaptă declanşarea bazei de timp.
a) Să se deseneze imaginea care apare pe ecran. Discuţie.
Modurile de lucru ale bazei de timp pot fi grupate în trei categorii: b) Dacă u1, u2 se aplică la intrarea YA(CH1) respectiv YB(CH2) a unui
A. După modul în care se face declanşarea bazei de timp osciloscop cu două canale să se reprezinte imaginea care apare pe ecran
• Declanşat (Normal - NORM) – o nouă cursă începe numai când există pentru cele 3 poziţii ale comutatorului de sincronizare: CH1, CH2,
semnal de sincronizare şi acesta îndeplineşte condiţiile de prag şi de VERTICAL MODE. Forma de vizualizare se consideră ALT (alternativ).
front ale triggerului. În absenţa semnalului de sincronizare nu există Reglajele bazei de timp rămân cele de la punctul anterior. CyA=CyB=0,5 V/div.
desfăşurare. u1[V]
• Automat (AUTO) – desfăşurarea are loc şi în absenţa semnalului. În 2
acest caz dacă semnalul de sincronizare nu este găsit, după un anumit 1
interval de timp este declanşată automat afişarea obţinându-se o
imagine nesincronizată. Dacă semnalul există, el este cel care -1
declanşează baza de timp. Acest mod este util deoarece ne permite sa -2
constatăm existenţa semnalul chiar dacă nu avem sincronizare (în caz
u2[V]
contrar nu ştim care este cauza absenţei semnalului de pe ecran: lipsa 1
lui sau lipsa sincronizării). Este util de asemenea pentru reglarea
nivelului de zero (când suntem pe modul de cuplare GND, nivelul de
0,2 0,4 0,6 0,8 1 1,2 1,4 t[ms]
zero apare doar în modul AUTO).
Figura 2.24. Semnalele u1 şi u2
Rezolvare
a) Deoarece sincronizarea este externă, semnalul de sincronizare va fi u2. La
momentul iniţial baza de timp aşteaptă impulsul de pornire de la circuitul de Cursele
sincronizare. Impulsul este generat la momentul tStart=0,1 ms; în acest moment 1,3, 5, …
semnalul u2 atinge valoarea Up=0,5V pe front negativ. La declanşarea cursei Cursele
directe, semnalul u1 are valoarea 1V. 2, 4, 6,
u1[V]
2
1
Figura 2.26. Imaginea obţinută pe ecranul osciloscopului pentru sincronizare
externă
-1
-2 b) În cazul în care semnalele se aplică pe intrările YA respectiv YB ale
Declanşare BT
Declanşare BT, osciloscopului, avem următoarele situaţii în funcţie de poziţia comutatorului
u2[V] cursa 2 de sincronizare:
1 1) Când comutatorul se află pe poziţia CH1 sincronizarea se face după
UP=0,5V
0 semnalul aplicat pe intrarea 1 (canalul 1 – CH1), adică semnalul u1.
0,2 0,4 0,6 0,8 1 1,2 1,4 2) Pentru poziţia CH2 sincronizarea se face după semnalul de la intrarea
tStart=0,1
t[ms]
tStop=1,1
tRET 2, adică semnalul u2.
3) În modul ALT semnalele sunt afişate alternativ pe ecranul
Figura 2.25. Momentele de declanşare a bazei de timp osciloscopului, dar, datorită vitezei mari de alternare, utilizatorul are
senzaţia că apar simultan pe ecran. Pentru poziţia VERTICAL MODE
Durata cursei directe este sincronizarea se face după semnalul de la intrarea 1 (CH1), când pe
tx=NXCx=1 ms. ecran se afişează semnalul de la această intrare, şi după semnalul de la
Cursa directă se termină la momentul intrarea 2 (CH2), când pe ecran se afişează semnalul de la intrarea 2.
tStop=tStart+tx=1,1 ms.
După terminarea cursei directe, în intervalul 1,1ms–1,2ms este activ Imaginile care apar pe ecranul osciloscopului în cele trei cazuri sunt
semnalul de reţinere. În acest interval nu se va putea genera impuls de date în figurile de mai jos:
declanşare al bazei de timp.
După momentul t = 1,2ms semnalul de reţinere este dezactivat şi se u1
aşteaptă generarea impulsului de pornire a bazei de timp. u2 u2
La momentul t = 1,3ms se va declanşa baza de timp. Se observă că
semnalul u1(t) are la acest moment valoarea –1V. Prin urmare, imaginea u2
obţinută nu este sincronizată.
La următoarele curse semnalul va repeta cursa 1 respectiv cursa 2, u1 u1
alternativ. Imaginea obţinută pe ecranul osciloscopului este dată în figura de
mai jos: Sincro CH1 Sincro CH2 VERT MODE
Figura 2.27. Imaginile obţinute pentru cele trei cazuri de sincronizare internă
2.5.3 Baza de timp. Schema bloc. crescătoare, are loc atât timp cât acest semnal are nivel logic „1”. Acelaşi
semnal este utilizat şi pentru controlul strălucirii.
Schema bloc a unei baze de timp este prezentată în figura 2.28. Semnalele de intrare în CP sunt: semnalul de sincronizare Sy, semnalul de
reţinere RET şi semnalul de validare a modului automat (AUTO),
PAY
CS
VALAUTO.
CC Cx EXT X
INT + Sf
CA Sy uf(t)
AS CF CP
CD
GTLV y(t)
FTJ - y(t)
EXT LF REJ
VALAUTO
RET Up
ADX
FTS NIVEL FRONT CDA CR y(x)
HF REJ
TRG EXT PAX
NORM AUTO CONT MONO tRET
RESET
Sy
Figura 2.28. Schema bloc a bazei de timp
Blocurile componente ale bazei de timp au următoarele funcţii:

CD,
• Selectorul modului de cuplaj - selectează modul în care se face cuplarea
semnalului de sincronizare
1) DC/AC – semnalul de sincronizare cu sau fără componentă continuă.
RET
2) HFREJ – rejectează frecvenţele înalte din semnalul de sincronizare.
Este util când semnalul de sincronizare conţine şi zgomot de înaltă
frecvenţă, care ar influenţa momentul de declanşare al cursei directe. uf(t)
3) LFREJ – rejectează frecvenţele joase din semnalul de sincronizare. UfM
Este util când semnalul de sincronizare conţine şi un semnal parazit de
frecvenţă joasă (ex: semnal pe frecvenţa reţelei de alimentare).
• Amplificatorul semnalului de sincronizare (AS) – permite reglarea tRET tRET t
nivelului de declanşare prin însumarea unei componente continue, Tv=3 Ts
reglabilă din butonul „NIVEL TRIGGER – LEVEL” peste semnalul de
sincronizare. Tot aici se realizează şi selectarea tipului de front după care Figura 2.29. Semnalele bazei de timp
se face declanşarea, printr-o simplă inversare de polaritate a semnalului de
sincronizare. Pornirea cursei directe. O desfăşurare poate începe, deci semnalul CD este
• Circuitul de formare (CF) – Are rolul de a marca momentele când activat, CD=1, numai dacă RET=0 (a trecut perioada de reţinere) şi este
semnalul de sincronizare îndeplineşte condiţiile de prag şi de front impuse îndeplinită una din condiţiile:
pentru declanşare. În aceste momente, generează un impuls de scurtă • Sy=0 (s-a primit impuls de declanşare).
durată, pe care îl vom presupune de polaritate negativă (sau de nivel logic • VALAUTO=1 (se lucrează în modul AUTO şi nu există impulsuri
‚0’) şi îl vom nota cu Sy . de sincronizare).
Oprirea cursei directe, CD=0, se produce când se primeşte semnalul
• Circuitul poartă (CP) – Are rolul de a comanda generatorul de tensiune RET=1.
liniar variabilă şi de a genera semnalul pentru controlul strălucirii (CS)
care asigură aprinderea spotului numai pe durata cursei directe. • Circuitul de reţinere (CR)– are următoarele funcţii:
Comanda generatorului de tensiune liniar variabilă se realizează prin 1. asigură oprirea cursei directe când tensiunea liniar variabilă atinge
intermediul semnalului notat cu CD. Cursa directă, deci rampa valoarea maximă U fM care corespunde marginii din dreapta a
ecranului. Aceasta se realizează punând RET=1.
2. permite o nouă declanşare a cursei directe, prin aducerea semnalului 2.5.4 Baze de timp duble
RET în starea 0, în următoarele situaţii, depinzând de modul de lucru
selectat (CONT sau MONO): Sunt necesare pentru a da posibilitatea vizualizării unor detalii ale unei
• dacă baza de timp funcţionează în modul de lucru CONT, după imagini, prin extinderea lor pe orizontală, realizând astfel un efect de „lupă în
trecerea timpului reglabil tRET. Acest timp se reglează din domeniul timp” . Zona detaliată poate fi deplasată oriunde, pe conţinutul unei
butonul HOLDOFF. imagini vizualizate cu viteza normală (fără detaliere).
Vor fi necesare următoarele elemente:
• Dacă baza de timp funcţionează în modul MONO, după trecerea
timpului tRET, când este acţionat butonul RESET. • bază de timp principală (BTA), care permite vizualizarea
semnalului în ansamblu, cu un coeficient de deflexie CxA .
• Circuitul de declanşare automată (CDA) – are rolul de a activa
• bază de timp secundară (BTB), mai rapidă ca prima, folosită pentru
semnalul VALAUTO, dacă s-a selectat modul de lucru AUTO şi nu există
vizualizarea zonei detaliate. Evident, coeficientul de deflexie al
impulsuri Sy într-un anumit interval de timp tMax . Acest mod este util
acesteia satisface condiţia CxB < CxA .
pentru a avea imagine pe ecran chiar şi atunci când nu există semnal de
• Declanşarea bazei de timp B trebuie să se producă după un interval
sincronizare şi pentru a putea vedea pe ecran poziţia nivelului de zero.
de timp (întârziere) reglabil în raport cu declanşarea bazei de timp
Atenţie! Modul de lucru AUTO poate funcţiona defectuos la vizualizarea
A, pentru a putea deplasa zona vizualizată extins.
semnalelor de frecvenţe foarte joase. În acest caz, perioada impulsurilor Sy
poate deveni mai mare decât tMax . Ca urmare este activat semnalul
Există câteva configuraţii utilizate.
VALAUTO, care va declanşa o desfăşurare, necondiţionată de impulsul • Baze de timp duble cu vizualizare separată (cu comutare manuală
Sy. Aceasta conduce la desincronizarea imaginii. de pe imaginea de ansamblu, pe zona detaliată, cele două imagini
• Generatorul de tensiune liniar variabilă – are rolul de a genera nefiind vizualizate simultan)
tensiunea liniar variabilă, care va fi aplicată pe plăcile de deflexie • Baze se timp duble alternate. Cele două imagini sunt vizualizate
orizontală în modul de funcţionare y(t). Generarea tensiunii liniar aparent simultan. În realitate, ele sunt reprezentate alternat, în două
variabile se face de obicei prin încărcarea unui condensator sub curent desfăşurări succesive ale BTB.
constant • Baze se timp duble mixate. În acest caz o primă parte a desfăşurării
uf(t) are loc cu baza de timp A, iar de la un moment ce poate fi reglat, cu
CD viteza bazei de timp B, deci dilatat în timp.
I0 C K
CD
În cele ce urmează vom prezenta numai primele două configuraţii.
Figura 2.30. Generator de tensiune liniar variabilă

2.5.4.1 Baze de timp duble cu vizualizare separată
Presupunem iniţial condensatorul descărcat şi comutatorul K închis.
Tensiunea pe condensator va fi: O schemă bloc este dată în figura 2.31. Observăm că schema conţine
1 t I
uc ( t ) = ∫ I 0 dt = 0 t două baze de timp, fiecare cu reglajele proprii. Baza de timp B are în plus
C 0 C două intrări, având următoarele semnificaţii:
Când tensiunea pe condensator ajunge la valoarea maximă • Intrarea notată „arm” (armare): un impuls de sincronizare are acces
(corespunzătoare marginii din dreapta a ecranului) semnalul CD comandă spre circuitul poartă numai după aplicarea unui front pozitiv pe această
deschiderea comutatorului K. Condensatorul C se va descărca rapid, intrare. Acţiunea acestui semnal este analogă cu aceea a butonului de
tensiunea pe condensator ajungând la valoarea 0. În realitate tensiunea RESET în cazul funcţionării MONO a bazei de timp simple.
liniar variabilă este simetrică fată de axa OX, fiind cuprinsă între –UM/2 şi • Intrarea notată ”start”: un front pozitiv aplicat pe această intrare are ca
UM/2, pentru ca la tensiune zero spotul să treacă prin centrul ecranului. efect pornirea imediată a bazei de timp B.
Aceasta se realizează prin sumarea unei componente continue peste
tensiunea obţinută pe condensator.
1 • Vizualizare cu baza de timp B pornită cu întârziere faţă de baza de timp A.

AS,CF, GTLV u fA
2
Se obţine pentru K1 = start, K 2 = 3 . Tensiunea liniar variabilă selectată
CP,CR pentru ADX este cea dată de baza de timp B. Aceasta porneşte în
CD A 3 ADX
momentul când COMP trece în starea 1, iar acest lucru se întâmplă atunci
COMP când u fA = U C . Vom nota cu ti întârzierea cu care porneşte BTB faţă de
U pA C xA UC K2 momentul pornirii BTA. De asemenea, semnalul utilizat pentru controlul
- + 1
Uf strălucirii este CDB . În acest caz, zona vizualizată extins, pe întregul ecran
K1 Σ 2 CS este cea cuprinsă între punctele C şi D.
P
arm start 3
AS,CF, GTLV u fB U pAA C D B

CP,CR
CD B U fM
u fA
UC
U pB C xB ti td
U fM
u fB
Figura 2.31. Schema bloc a bazei duble de timp
• COMP este un comparator (un circuit cu două intrări, a cărui ieşire are
COMP
nivel logic „1” dacă semnalul de pe intrarea + este mai mare decât cel de
pe intrarea - şi nivel logic „0” în caz contrar).
• Blocul notat cu Σ este un sumator analogic. CD A
• P este un potenţiometru multitură, cu un sistem de vernier, care permite
citirea cu trei cifre zecimale a raportului de divizare multiplicat cu 10, CDB
U
p = 10 C , unde U C este tensiunea culeasă pe cursor, iar U f este o
Uf CD A + CD B
tensiune continuă, egală cu amplitudinea tensiunii liniar variabile necesară
pentru acoperirea zonei gradate a ecranului.
Figura 2.32.
• Comutatorul K 2 are două secţiuni, prin care se selectează semnalele
aplicate amplificatorului deflexiei pe orizontală (ADX) şi circuitelor de Citind valoarea parametrului p pe potenţiometrul P, se poate calcula
control a strălucirii (CS). întârzierea ti . Din asemănarea triunghiurilor din figura 2.32, rezultă
Sunt posibile mai multe moduri de lucru, în funcţie de poziţiile ti U C
= (2.1)
comutatoarelor K1 , K 2 . td U fM
• Pentru K 2 = 1 , se lucrează practic cu baza de timp A. În exemplul din Am văzut însă că între durata cursei directe td şi durata corespunzătoare
figura 2.32 zona vizualizată din semnal va fi aceea cuprinsă între punctele zonei gradate pe orizontală există relaţia
A si B. Imaginea vizualizată va arăta ca în figura 2.33a. td = (1,1 ÷ 1,2 ) t x (2.2)
şi evident, o relaţie similară va exista între tensiunile ce produc aceste
deplasări,
U fM = (1,1 ÷ 1,2 )U f . (2.3)

U pB
Prin urmare, relaţia de proporţionalitate de mai înainte se mai poate scrie U pAA E F B
ti U C t U ti U fM
= ⇒ i = C ⇒ = 0,1 p (2.4) u fA
tx U f tx U f N xCxA UC
Pentru N x = 10 rămâne
ti td
ti = pC xA (2.5) U fM
Imaginea vizualizată este cea din figura 2.33b. u fB
COMP
CD A
K2 = 1 K1 = start
K2 = 3 CD B
a. b.
CD A + CD B
Figura 2.34.
Spre deosebire de cazul precedent, când zona detaliată putea fi deplasată

continuu, în acest caz, manevrând potenţiometrul P, se poate sări de le un
K1 = arm K1 = start
impuls la altul, adică de la un punct în care este îndeplinită condiţia de
K2 = 3 K2 = 2
declanşare a BTB, la următorul. Totuşi, această configuraţie are avantajul
de a asigura o sincronizare mai bună a imaginii vizualizate. Imaginea
c. d.
vizualizată este dată în figura 2.33c.
Figura 2.33.
• Vizualizare cu baza de timp A intensificată de baza de timp B. Acest mod
• Vizualizare cu baza de timp B armată cu întârziere faţă de baza de timp A. de lucru se obţine punând K 2 = 2 . K1 poate fi pe oricare din cele două
Poziţiile comutatoarelor vor fi: K1 = arm, K 2 = 3 , aşa încât desfăşurarea se poziţii. Se observă că în acest caz se aplică u fA pentru deflexia pe
face cu baza de timp B, dar aceasta este armată în momentul când orizontală, iar pentru controlul strălucirii se aplică suma semnalelor CD ale
u fA = U C , deci cu întârzierea ti faţă de pornirea bazei de timp principale. celor două baze de timp. În consecinţă se vizualizează semnalul desfăşurat
După armare, pornirea nu se produce însă imediat, ci atunci când este cu BTA, dar cu strălucire intensificată, pe durata rampei pozitive a BTB.
îndeplinită condiţia de declanşare pentru BTB. Cronogramele sunt date în Acest mod de lucru este util pentru a selecta zona ce se doreşte vizualizată.
figura 2.34. Imaginea vizualizată este dată în figura 2.33d, pentru cazul K1 = start .
2.5.4.2 Baze de timp duble alternate continue în canalul Y, pe durata uneia din desfăşurări. Acest lucru este
realizat de comutatorul CE1.
Această configuraţie permite vizualizarea concomitentă a desfăşurărilor
realizate cu cele două baze de timp. Acest lucru se realizează prin înlocuirea
comutării manuale printr-o comutare electronică. Schema bloc este data în
figura 2.35. U pAA C D B
U fM
u fA
PAY UC
BS 0 Σ
ADY ti td
CE1 U fM
1
u fB
AS,CF, GTLV u fA
CP,CR 0
CD A
1 CE2 ADX
COMP
COMP
U pA C xA UC
- + CD A
Uf
K1 P
0 CDB
arm start
1 CE3 CS
AS,CF, GTLV u fB BS
CP,CR
CD B
ADX
U pB C xB
Figura 2.35. Schema bloc a bazei de timp dublă alternată CS
Cele trei comutatoare electronice CE1 – CE3 sunt comandate de un

semnal generat de bistabilul BS. Acesta este comandat de semnalul CD al Figura 2.36. Cronogramele pentru bază de timp dublă alternată
bazei de timp principale şi îşi schimbă starea la începutul fiecărei curse
directe. Comutatoarele se află pe poziţia 0 sau 1 , în funcţie de starea acestui
semnal de comandă. Comutatorul CE2 selectează una dintre tensiunile liniar
variabile u fA , u fB , generate de cele două baze de timp, pentru a o livra
amplificatorului deflexiei pe X. Comutatorul CE3 selectează semnalul pentru
controlul strălucirii, unul dintre CDA şi CDB .
Ca urmare, se vor afişa alternativ, imaginea vizualizată cu BTA
(ansamblul) şi cu BTB (detaliul). Dacă perioada desfăşurării BTA este relativ
mică în raport cu persistenţa, t p > 2Tv , cele două imagini apar concomitent.
Cele două imagini ar apare însă suprapuse. Pentru ca acest lucru să nu se
întâmple, se introduce o deplasare pe verticală, prin însumarea unei tensiuni Figura 2.37. Vizualizarea semnalului cu baza de timp dublă alternată
Măsurarea tensiunilor şi a curenţilor electrici 1 2 MĂSURĂRI ÎN ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII
unităţile derivate conform legilor fizicii. Acesta a fost adoptat în plan

internaţional în 1954 şi legiferat în România în anul 1961.
Ansamblul mărimilor de natură electrică şi a unităţilor de măsură
3 Măsurarea tensiunilor şi a curenţilor electrici corespunzătoare au la bază curentul electric ca mărime fundamentală şi
Amperul ca unitate fundamentală corespunzătoare. Celelalte mărimi electrice
şi unităţi sunt derivate din acesta şi una sau mai multe alte mărimi
fundamentale, respectiv din Amper şi unităţile fundamentale corespunzătoare.
3.1 Aspecte generale Amperul (A) se defineşte ca intensitatea unui curent electric constant
care, menţinut în două conductoare paralele, rectilinii, cu lungime infinită,
3.1.1 Procesul de măsurare aşezate în vid la o distanţă de 1 m unul de altul, ar produce între aceste
conductoare o forţă de 2.10-7 N/m.
A măsura înseamnă a compara o mărime necunoscută, X, cu o alta, de Voltul (V), ca unitate de măsură derivată pentru tensiune, se defineşte
aceeaşi natură, Xu , luată drept unitate, după relaţia ca diferenţa de potenţial ce se stabileşte între două puncte ale unui fir
X = m⋅ Xu (3.1) conductor parcurs de un curent electric constant de 1 A, când puterea disipată
unde m reprezintă valoarea mărimii necunoscute X exprimată în unităţi de între aceste două puncte este egală cu 1 W.
măsură Xu. Datorită domeniului foarte mare de valori pentru mărimile de măsurat
Mărimea de măsurat se mai numeşte măsurand. întâlnite în practică, în particular pentru tensiunile şi curenţii electrici, în afara
Indicaţia aparatului de măsură (valoarea m) este percepută de un unităţilor de măsură menţionate se utilizează curent multiplii şi submultiplii
operator uman sau automat, urmând ca acest rezultat să fie utilizat de acesta acestora.
fie in cadrul unui sistem de măsurare automat, fie pentru realizarea unui scop
practic anume.
3.1.3 Unităţi de măsură de nivel
Din cauza imperfecţiunii aparatului de măsură, a operatorului sau a
prezenţei unor factori perturbatori, rezultatul măsurătorii este întotdeauna O particularitate o prezintă situaţiile în care anumite măsurători
afectat de o eroare, iar nivelul acesteia defineşte precizia cu care se realizează presupun furnizarea rezultatului unei măsurători prin comparaţie cu o valoare
acea măsurătoare. Rezultatul unei măsurători nu prezintă nici un fel de de referinţă a mărimii respective. Altfel spus, se măsoară nivelul mărimii
importanţă practică dacă nu se cunoaşte şi precizia acestuia. respective nu la modul absolut, ci prin raportare la un nivel de referinţă ales
conform unui set de criterii specific. Într-o astfel de situaţie valoarea mărimii
respective este complet determinată dacă se furnizează valoarea raportului şi
3.1.2 Unitatea de măsură valoarea referinţei.
Unitatea de măsură este definită nu numai ca natură a mărimii (aceeaşi De multe ori această raportare nu este percepută de operator în mod
cu cea a măsurandului), ci şi cantitativ. Datorită diversităţii mărimilor fizice proporţional, liniar, ci conform unei legi neliniare.
ce se pot măsura şi a interdependenţei dintre acestea, unităţile de măsură sunt Un exemplu tipic pentru această situaţie este nivelul sonor. Datorită
grupate într-un sistem de unităţi, care cuprinde un set de unităţi de măsură faptului că urechea umană are o caracteristică neliniară (logaritmică, conform
pentru mărimile fundamentale (primare) şi unităţile de măsură pentru legii Weber-Fechner), percepţia intensităţii sonore variază diferit la variaţia
mărimile derivate (definite pe baza legilor fizicii pornind de la cele intensităţii sonore respective. De aceea nivelul sonor se defineşte prin relaţia
fundamentale). Y
q s = 10 log 10 (3.2)
În prezent tinde să se generalizeze în toată lumea sistemul internaţional Y0
(SI) de unităţi, având 7 unităţi fundamentale (metrul – m pentru distanţă, unde Y este intensitatea sonoră, iar Y0 este intensitatea sonoră de referinţă (Y0
kilogramul – kg pentru masă, secunda – s pentru timp, amperul – A pentru = 10-16 W/cm2) şi corespunde pragului de audibilitate a urechii umane medii
curentul electric, gradul Kelvin – K pentru temperatură, candela – cd pentru în banda de sensibilitate maximă a acesteia (1,5 – 2,5 kHz).
intensitatea luminoasă şi molul – mol pentru cantitatea de substanţă) şi Prin generalizare, nivelul
P U2
2
U ref
n = 10 log10 (3.3) P = R⋅I2 = ; Pref = R ⋅ I ref =
2
(3.5)
Pref R R
definit pornind de la raportul unei puteri necunoscute (sau o mărime direct în cazul unui curent continuu ce trece prin rezistenţa R, respectiv că
proporţională cu puterea – de exemplu intensitatea sonoră care este o putere R⋅I2 U2 R ⋅ I ref
2
U ref
2
ce trece printr-o suprafaţă) raportate la o putere de referinţă de aceeaşi natură P= = ; Pref = = (3.6)
(sau o mărime de referinţă omoloagă celei necunoscute) exprimă această 2 2R 2 2R
dependenţă de natură logaritmică şi se exprimă în decibeli (dB). Denumirea a unde I şi U sunt amplitudinile curentului, respectiv tensiunii alternative
fost dată în onoarea lui Graham Bell, inventatorul telefonului şi relevă aplicate rezistorului, iar Iref şi Uref amplitudinile de referinţă corespunzătoare,
originea legată de puterea sunetului şi caracteristica urechii a acestei unităţi de rezultă că
măsură. Datorită faptului că urechea umană medie nu discerne intensităţi U I
n = 20 log10 = 20 log10 [dB ] (3.7)
sonore foarte apropiate, cu valori sub un prag apropiat de valoare de 1 dB, s-a U ref I ref
preferat această unitate în dauna belului (1B=10 dB), de unde şi factorul 10 În cazul în care mărimea de referinţă se evaluează pe o alta rezistenţă (notată
din relaţia (3.3). Rref), atunci relaţia de mai sus nu mai este valabilă
Decibelul definit în relaţia (3.2) prin raportare la intensitatea sonoră de U R I R
referinţă (Y0 = 10-16 W/cm2) se numeşte phon. n = 20 log10 − 10 log10 = 20 log10 + 10 log10 [dB ] (3.8)
U ref Rref I ref Rref
Prin generalizare, ori de câte ori este utilă compararea unor puteri,
tensiuni sau curenţi conform unei scări logaritmice, se preferă evaluarea sau Este de remarcat că în măsurătorile de nivel este esenţial ca mărimea
măsurarea acestora în raport cu o mărime de referinţă de aceeaşi natură şi măsurată să fie comparată cu o mărime similară de referinţă, în condiţii
prezentarea acelor valori în dB. Dacă acest lucru este valabil în orice situaţie similare de măsură, caz în care relaţia (3.7) este valabilă atât în curent
în cazul puterilor, atunci când se măsoară o căderea de tensiune pe o continuu, cât şi în curent alternativ.
impedanţă sau un curent care trece printr-o impedanţă, atunci trebuie luată
precauţia ca şi mărimea de referinţă să fie măsurată riguros folosind aceeaşi În comunicaţii, atât în domeniul telefonic, cât mai ales în
impedanţă. radiocomunicaţii, s-a generalizat referirea la puterea de referinţă Pref = 1mW,
De exemplu, în cazul evaluării puterii P disipate pe rezistorul R (fig. iar unitatea de măsură pentru nivelul puterii care se raportează la această
3.1) şi compararea ei cu o putere de referinţă Pref, se obţine nivelul putere de referinţă se notează cu dBm (şi se citeşte „decibel raportat la 1
P mW”). Se spune, de exemplu, că o staţie radio are nivel al puterii de emisie de
n = 10 log10 [dB ] (3.4) 40 dBm dacă aceasta este
Pref 40
P
n = 10 log10 = 40 dBm ⇒ P = Pref ⋅ 10 10 = 10 000mW = 10W (3.9)
I
Pref
Mai rar se utilizează şi puterea de referinţă Pref = 1W, caz în care
Rg nivelul puterii se măsoară în dBW, adică „decibel raportat la 1 W”.
E U R În telefonie s-a încetăţenit utilizarea unei rezistenţe de referinţă de
600 Ω . La o putere de referinţă Pref = 1 mW rezultă tensiunea de referinţă
U ref = Rref ⋅ Pref = 0,775 V (3.10)
tensiune care s-a generalizat ca valoare de referinţă (împreună cu Rref =
Figura 3.1. Evaluarea puterii disipate pe un rezistor 600 Ω ) în măsurătorile efectuate în domeniul AF (audiofrecvenţă) al
frecvenţelor de lucru.
De multe ori măsurarea căderii de tensiune la bornele rezistorului sau a Deoarece în radiocomunicaţii se preferă Rref = 50 Ω , rezultă la o putere
curentului ce trece prin acel rezistor este mai uşor de realizat, prin urmare se de referinţă Pref = 1 mW rezultă tensiunea de referinţă
preferă evaluarea puterii prin intermediul tensiunii sau a curentului. Ştiind că
U ref = Rref ⋅ Pref = 0,224V (3.11)
care s-a generalizat ca valoare de referinţă (împreună cu Rref = 50 Ω ) în

măsurătorile efectuate în domeniul RF (radiofrecvenţă) al frecvenţelor de În cazul în care diportul D este alimentat în curent alternativ la o
lucru. frecvenţă dată, vom considera fazorii tensiunilor şi curenţilor la poarta de
De altfel aceste valori ale rezistenţei şi tensiunii de referinţă sunt intrare, respectiv de ieşire (fig. 3.2b). Pentru plusul de generalitate, vom
utilizate de foarte multe aparate de măsură ca impedanţă standard de intrare, considera în cele ce urmează acest al doilea caz şi notaţiile aferente.
respectiv ca valoare de tensiune marcată în mod particular pe scara gradată a
unor voltmetre 1 I1 I2 2
O altă unitate de măsură de nivel utilizată deseori este neperul (Np), de

la numele lui John Naper, inventatorul logaritmului natural. Ea se defineşte U1 D U2
similar, utilizând logaritmul natural:
1 P
n = ln [ Np ] (3.12) 1’ 2’
2 Pref
În cazul măsurării căderii de tensiune sau a curentului printr-o rezistenţă R, în Figura 3.2b. Configuraţia generală a unui diport în curent alternativ
condiţiile date în (3.5), rezultă
U I Foarte multe circuite pot fi privite ca un diport: un simplu cablu
n = ln = ln [ Np ] (3.13) coaxial, un filtru, un circuit de cuplaj, un amplificator sau un circuit de
U ref I ref
atenuare, dar şi un întreg sistem de comunicaţie sau un lanţ de prelucrare de
Un simplu calcul arată că între dB şi Np există relaţia 1 Np = 8,686 dB. semnal.
În cazul unei aplicaţii curente sau a utilizării unui diport pentru
În electronică şi telecomunicaţii unităţile de măsură de nivel (decibelul transferul sau prelucrarea unui semnal, intrarea acestuia se conectează la o
şi unităţile derivate) se utilizează pentru exprimarea atenuării introduse de sursă (un generator) de semnal (de exemplu un semnal în tensiune Ug,
diferiţi diporţi, a nivelului puterii transmise, etc. generatorul având impedanţa internă Zg), iar ieşirea se poate conecta la o
impedanţă de sarcină Zs (fig. 3.3), care poate fi şi impedanţa de intrare într-un
alt etaj (alt diport).
3.1.4 Diporţi
1 I1 I2 2
3.1.4.1 Mod de conectare. Transferul puterii. Amplificare. Atenuare
Zg
Diportul (sau cuadripolul) este un circuit având o poartă de intrare şi
Ug U1 D U2 Zs
una de ieşire (fig. 3.2a), caracterizat de un curent de intrare I1 şi o tensiune de
intrare U1, respectiv de un curent de ieşire I2 şi o tensiune de ieşire U2. Aceste
mărimi au avantajul că sunt accesibile la bornele diportului, deci pot fi 2’
1’
măsurate chiar dacă nu se cunoaşte structura de circuit a diportului.
Figura 3.3. Conectarea unui diport
1 I1 I2 2
Din acest mod de conectare, rezultă că între cele două mărimi de

U1
intrare, respectiv cele de ieşire există relaţiile:
D U2
U1 = U g − I1 ⋅ Z g
(3.14)
U2 = I2 ⋅Zs
1’ 2’
Pentru această configuraţie de conectare se pot defini următoarele
Figura 3.2a. Configuraţia generală a unui diport mărimi:
• impedanţa de intrare nivelul transferului în putere este

U U Z I Z
Z in = 1 (3.15) g p = 20 log10 2 − 10 log10 in = 20 log10 2 + 10 log10 in [dB ] (3.23)
I1 U1 Zs I1 Zs
• impedanţa de ieşire unde mărimile nesubliniate reprezintă modulul fazorilor complecşi respectivi.
U2 Prin analogie cu relaţiile (3.20) şi (3.21), se poate defini amplificarea în
Zo = (3.16) tensiune ca fiind
I2
• raportul de transfer în tensiune (definit ca transfer de la intrare la U U
gU = 20 log10 2 = 20 log10 2 [ dB ] (3.24)
ieşire) U1 U1
U respectiv amplificarea în curent
TU = 2 (3.17)
U1 I I
g I = 20 log10 2 = 20 log10 2 [ dB ] (3.25)
• raportul de transfer în curent I1 I1
I precum şi atenuarea în tensiune
TI = 2 (3.18)
I1 U U
• raportul de transfer în putere (a se vedea şi relatiile 3.5 şi 3.6) aU = −20 log10 2 = −20 log10 2 [ dB ] (3.26)
U1 U1
U ⋅I
T P = 2 2 = T U ⋅T I (3.19) respectiv atenuarea în curent
U1 ⋅ I1
I I
Dacă modulul rapoartelor de transfer definite prin relaţiile (3.17), a I = −20 log10 2 = −20 log10 2 [ dB ] (3.27)
(3.18) şi (3.19) este supraunitar, atunci se spune că diportul amplifică, iar I1 I1
modulul rapoartelor respective reprezintă raportul de amplificare în tensiune, Se constată că amplificările în tensiune şi în curent nu sunt egale între ele şi
în curent sau, respectiv, în putere. În cazul în care aceste rapoarte au modulul nici egale cu amplificarea în putere decât dacă se îndeplineşte condiţia Zin =
subunitar, atunci inversul modulului acestor rapoarte reprezintă raportul de Zs. În mod similar pentru atenuare. În general, avem relaţiile
atenuare în tensiune, în curent sau, respectiv, în putere. Argumentul Z Z
g p = gU − 10 log10 in = g I + 10 log10 in [dB ] (3.28)
rapoartelor din relaţiile (3.17), (3.18) şi (3.19) reprezintă o informaţie frivind Zs Zs
defazajul pe care diportul îl introduce în tensiunea, curentul, respectiv în
respectiv
puterea transferată.
Z Z
De multe ori se preferă exprimarea raportului de transfer în putere în a p = aU + 10 log10 in = a I − 10 log10 in [dB ] (3.29)
dB, sub forma nivelului puterii de ieşire raportate la cea de intrare: Zs Zs
U ⋅I U ⋅I În condiţiile în care se pot evalua atât amplificarea sau atenuarea în tensiune,
g p = 10 log10 2 2 = 10 log10 2 2 [ dB ] (3.20) cât şi cea în curent, prezintă interes relaţiile
U1 ⋅ I1 U 1 ⋅ I1
1
Dacă gP > 0, atunci expresia de mai sus reprezintă nivelul amplificării în g p = ( gU + g I ) [dB ] (3.30)
2
putere sau, pe scurt, amplificarea. În cazul în care gP < 0, atunci diportul
respectiv
atenuează, iar nivelul atenuării în putere (sau, pe scurt, atenuarea) este
1
U ⋅I U ⋅I a p = (aU + a I ) [dB ] (3.31)
a p = −10 log10 2 2 = −10 log10 2 2 [ dB ], a p > 0 dB (3.21) 2
U1 ⋅ I1 U 1 ⋅ I1 valabile pentru orice valori ale impedanţei de intrare, respectiv de sarcină.
Ştiind că între curenţii şi tensiunile de intrare, respectiv de ieşire, se poate
aplica legea lui Ohm
U 1 = Z in ⋅ I 1
(3.22)
U2 = Zs ⋅I2
3.1.4.2 Caracteristica de frecvenţă. Impedanţe de intrare 1

U o = U in ⋅ ⋅ e j (ϕ −arctg (ωC2 R1 )) (3.35)
1 + (ωC 2 R1 )
2
Se ştie că impedanţele condensatoarelor sau bobinelor au valori care
variază cu frecvenţa semnalului aplicat. Se constată că amplitudinea şi faza tensiunii de ieşire variază cu
Prin urmare se va considera în cele ce urmează cazul particular al unui frecvenţa unghiulară ω
diport pasiv (fig. 3.4), adică realizat cu rezistori, condensatoare sau bobine, la 1
intrarea căruia se aplică o tensiune sinusoidală de frecvenţă f: U o = U in ⋅
1 + (ωτ )
2
uin (t ) = U in ⋅ cos(ω t + ϕ ) ; ω = 2π f (3.32) (3.36)
reprezentată în formă complexă prin ϕ o = ϕ − arctg (ωτ )
U in = U in ⋅ e jϕ (3.33) unde τ = C 2 R1 se numeşte constanta de timp a circuitului. Raportul de
transfer în tensiune (3.22) devine
U o U o j (ϕo −ϕ ) 1
1 2 H (ω ) = TU = = ⋅e = ⋅ e − j⋅arctg (ωC2 R1 ) (3.37)
U in U in 1 + (ωC R )
2
2 1
uin(t)
şi, pentru a exprima dependenţa de frecvenţa unghiulară ω , îl notăm H( ω ).
D uo(t)
Acesta se mai numeşte funcţie de transfer în tensiune, având modulul şi
argumentul
1
1’ 2’ H (ω ) =
1 + (ωτ )
2
Figura 3.4. Configuraţia diportului (3.38)
arg{H (ω )} = − arctg (ωτ )
Reprezentarea grafică funcţie de frecvenţa unghiulară ω sau frecvenţa f se
3.1.4.2.1 Circuitul RC de integrare
numeşte caracteristica de frecvenţă a circuitului. Reprezentarea modulului
Pentru simplificarea expunerii se consideră cazul particular din figura funcţiei de transfer în funcţie de frecvenţă sau de frecvenţa unghiulară
3.5, care poate fi considerat ca un divizor de impedanţe, scrise sub formă reprezintă caracteristica de amplitudine, iar cea a argumentului este
complexă caracteristica de fază.
În figurile 3.6 şi 3.7 sunt reprezentate caracteristica de amplitudine în
1 R1 valori de raport şi caracteristica de fază, ambele în funcţie de frecvenţa
2
unghiulară multiplicată cu constanta de timp a circuitului τ = C 2 R1 , produsul
ωτ fiind reprezentat pe o scară liniară. Se constată că reprezentările nu sunt
uin(t) C2 uo(t) foarte adecvate: graficele variază foarte rapid la valori reduse ale frecvenţei şi
apoi se concentrează la valori mici. O reprezentare mai adecvată a aceloraşi
caracteristici o regăsim în figurile 3.8 şi 3.9. Această reprezentare a presupus
1’ 2’ utilizarea unei scări logaritmice pentru frecvenţă, iar caracteristica de
amplitudine a fost reprezentată în dB, adică în unităţi de nivel.
Figura 3.5. Circuitul RC de integrare
1
Z2 jωC 2 1
U o = U in ⋅ = U in ⋅ e jϕ ⋅ = U in ⋅ e jϕ ⋅
Z1 + Z 2 R1 +
1 1 + j ω C 2 R1 (3.34)
jωC 2
respectiv
ωτ ωτ
Figura 3.6. Caracteristica de amplitudine (în valori de raport) funcţie de Figura 3.8. Caracteristica de amplitudine (în dB) funcţie de frecvenţa
frecvenţa unghiulară reprezentată în scară liniară unghiulară reprezentată în scară logaritmică
ωτ ωτ
Figura 3.7. Caracteristica de fază funcţie de frecvenţa unghiulară Figura 3.9. Caracteristica de fază funcţie de frecvenţa unghiulară
reprezentată în scară liniară reprezentată în scară logaritmică
Din figura 3.8 se observă că circuitul RC de integrare are o

caracteristică de amplitudine aproximativ constantă la frecvenţe mici
( τ ) ( τ )
ω << 1 , iar la frecvenţe mari ω >> 1 constatăm o scădere practic liniară
cu logaritmul frecvenţei, cu o pantă de -20 dB/decadă (o decadă reprezentând
intervalul de frecvenţe pentru care aceasta creşte de 10 ori) sau de -6 Dacă la intrarea circuitului RC de integrare se aplică o succesiune de
dB/octavă (o octavă reprezentând intervalul de frecvenţe pentru care aceasta impulsuri periodice de tensiune de durată T0, cu perioada de repetare T
creşte de 2 ori). La o frecvenţă unghiulară egală cu inversul constantei de timp ⎧U 0 ; kT ≤ t < kT + T0
ft uin (t ) = ⎨ ; k ∈Z (3.40)
numită şi frecvenţă unghiulară de tăiere ωt = 2π
= 1 , se constată o
τ ⎩0 ; kT + T0 ≤ t < (k + 1)T
scădere a caracteristicii de amplitudine cu aproximativ 3dB, iar caracteristica reprezentate în figura 3.11,
de fază are valoarea π 4 :
uin(t)
⎛1⎞ 1
H (ωt ) = H ⎜ ⎟ = ⇒ 20 log10 ( H (ωt ) ) = −3 dB U0
τ
⎝ ⎠ 2
⎧ ⎛ 1 ⎞⎫ π (3.39)
arg{H (ωt )} = arg ⎨ H ⎜ ⎟⎬ = −
⎩ ⎝ τ ⎠⎭ 4
Din acest motiv se utilizează pentru caracteristica de amplitudine şi 0 T0 T T+T0 t
reprezentarea aproximativă marcată cu linie roşie groasă în figura 3.10, Figura 3.11. Circuitul RC de integrare
numită diagrama Bode a circuitului respectiv. Astfel, pentru frecvenţe mai
mici decât frecvenţa de tăiere caracteristica se aproximează cu o constantă (o se poate demonstra că la ieşire se obţine semnalul
dreaptă orizontală), iar pentru valori mai mari decât frecvenţa de tăiere
⎧ ⎛ t − kT ⎞
caracteristica se aproximează cu o oblică având panta de -20 dB/decadă. În ⎪U ⎜1 − 1 e − τ ⎟ ; kT ≤ t < kT + T
această reprezentare aproximativă se face o eroare maximă de 3 dB la ⎪ 0 ⎜⎜ −
T ⎟⎟ 0
frecvenţa de tăiere. ⎪ ⎝ 1− e τ ⎠
u 0 (t ) = ⎨ ; k ∈Z
T0 T −T0
⎪ e τ − 1 − e − τ − t −kT (3.41)
⎪U 0 T
e τ ; kT + T0 ≤ t < (k + 1)T
3 dB eroare maximă ⎪ −
⎩ 1− e τ
al cărui grafic este reprezentat în figura 3.12, unde α este
T0 T
−
1 octavă 1− e τ
− eτ
α= T
−
1− e τ
T0
−
T −T0 (3.42)
e τ −1− e τ
1 decadă β= T
−
ω tτ = 1 1− e τ
u0(t)
U0
ωτ α U0
Figura 3.10. Caracteristica de amplitudine (în dB) funcţie de frecvenţa
unghiulară reprezentată în scară logaritmică şi diagrama Bode β U0
corespunzătoare 0 T0 T T+T0 t
Figura 3.12. Răspunsul circuitului RC de integrare la o succesiune de scade cu 3 dB (se diminuează de 2 ori) faţă de valoarea maximă. Pornind de
impulsuri dreptunghiulare periodice la aceste frecvenţe ca reper se aleg un număr suficient de frecvenţe de valori
atât mai mari, cât şi mai mici decât această valoare.
Graficul semnalului de ieşire se apropie pentru τ ≅ T0 de un semnal Se recomandă ca frecvenţele alese pentru măsurători să se găsească în
triunghiular, ceea ce justifică denumirea de circuit de integrare. rapoarte de 1; 2; 5; 10 în interiorul fiecărei decade, iar întregul domeniu să
acopere un număr suficient de decade pentru a putea trasa corect caracteristica
de amplitudine. Alegerea secvenţei de rapoarte de mai sus se justifică prin
3.1.4.2.2 Determinarea experimentală şi trasarea caracteristicilor de trasarea caracteristicii într-o scară logaritmică a frecvenţei. Corespondenţa
amplitudine şi de fază ale unui diport dintre scara logaritmică şi cea liniară este trasată în figura 3.14.
Determinarea experimentală a caracteristicilor de amplitudine şi de fază

a unui diport se realizează prin aplicarea de la un generator a unei tensiuni
sinusoidale de intrare de diferite frecvenţe şi de amplitudine dată şi măsurarea
amplitudinii semnalului de ieşire, respectiv a defazajului dintre sinusoida de
intrare şi cea de ieşire.
Pentru ridicarea caracteristicii de amplitudine se utilizează o
configuraţie de măsură ca cea reprezentată în figura 3.13. La intrarea
diportului se aplică un semnal sinusoidal, având o frecvenţă reglabilă f.
Amplitudinea semnalului de la generator se alege astfel încât la bornele de
intrare să avem o amplitudine dată. La ieşire se conectează un voltmetru
capabil să măsoare amplitudinile tensiunilor alternative (care poate fi utilizat
şi pentru a măsura amplitudinea semnalului de intrare).
Odată fixată amplitudinea de la generatorul de semnal, se măsoară
nivelul semnalului de ieşire pentru diferite valori ale frecvenţei generatorului
în dB, prin raportarea amplitudinii tensiunii de ieşire la amplitudinea tensiunii
de intrare determinată la aceeaşi frecvenţă. Fiecare măsurătoare va conduce la Figura 3.14. Corespondenţa dintre scările liniare şi logaritmice
un punct al caracteristicii de amplitudine.
Se observă că alegerea rapoartelor 1; 2; 5; 10 conduce la o împărţire în
aproximativ 3 părţi egale unei decade (mai exact o decadă este împărţită în
Zg 1 2
intervale de lungime egale cu 30%, 40% şi din nou 30% din lungimea
intervalului de o decadă). Prin urmare punctele alese sunt aproape
Uin Vca
echidistante pe axa logaritmică a frecvenţei, ceea ce permite ridicarea
~ Eg, f D U0 Vca caracteristicii cu o fidelitate suficient de bună printr-un număr destul de redus
de determinări. Trasarea caracteristicii se realizează în acest caz cu uşurinţă
1’ 2’ chiar şi manual, mai ales dacă se dispune de un suport cu rastru liniar (de
exemplu o hârtie milimetrică). Alegerea a câte 3 unităţi echidistante pentru
Figura 3.13. Configuraţia de măsură pentru ridicarea caracteristicii de fiecare decadă şi trasarea graficului „printre puncte” permite obţinerea rapidă
amplitudine a diportului D a graficului caracteristicii.
De exemplu, pentru trasarea caracteristicii de amplitudine din figura 3.8
În vederea unei trasări cât mai corecte a caracteristicii, alegerea o alegere optimă a frecvenţelor ar fi următoarea
judicioasă a frecvenţelor la care se fac măsurătorile este foarte importantă. În ⎧ 0,01 0,02 0,05 0,1 0,2 0,5 1 2 5 10 20 50 100 ⎫
acest scop se determină mai întâi frecvenţa de tăiere (sau frecvenţele de tăiere, f ∈⎨ ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ⎬
⎩ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ 2πτ ⎭
dacă este cazul) ca fiind frecvenţa la care amplitudinea semnalului de ieşire (3.43)
rezultatul fiind trasat în figura 3.15. Deoarece frecvenţele fracţionare se Se consideră circuitul din figura 3.16, numit şi circuitul RC de derivare.
fixează cu dificultate de la un generator, se aleg valori apropiate de cele de
mai sus, prima fiind o valoare „rotundă”. De exemplu, pentru τ =0,1 ms, se va 1 C1 2
prefera secvenţa de frecvenţe
f ∈ {0,02; 0,05; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 2; 5; 10; 20; 50; 100; 200} [kHz ] (3.44)
uin(t) R2
uo(t)
* * * * * * 3 dB
* 1’ 2’
*
Figura 3.16. Circuitul RC de derivare
*
Similar ecuaţiei (3.34) rezultă
* Z2 R2 jωC1 R2
U o = U in ⋅ = U in ⋅ e jϕ ⋅ = U in ⋅ e jϕ ⋅
Z1 + Z 2 R2 +
1 1 + jωC1 R2 (3.45)
*
1 decadă jωC 21
respectiv
ω tτ = 1 *
⎛ π ⎞
ωC1 R2 j ⎜ ϕ + − arctg (ωC2 R1 ) ⎟
* U o = U in ⋅ ⋅e ⎝ 2
(3.46)
⎠
1 + (ωC1 R2 )
2
ωτ Se constată că amplitudinea şi faza tensiunii de ieşire variază cu

frecvenţa unghiulară ω
Figura 3.15. Caracteristica de amplitudine (în dB) funcţie de frecvenţa ωτ
unghiulară reprezentată în scară logaritmică şi diagrama Bode U o = U in ⋅
1 + (ωτ )
2
corespunzătoare
(3.47)
π
Datorită faptului că voltmetrul are o impedanţă internă RV care ϕo = ϕ + − arctg (ωτ )
2
reprezintă în acest caz o impedanţă de sarcină, iar diportul poate avea o
impedanţă de intrare Zin variabilă cu frecvenţa (de unde o divizare diferită a unde τ = C1 R2 este constanta de timp a circuitului. Funcţia de transfer în
amplitudinii generatorului între impedanţele Zg şi Zin) poate fi necesară o tensiune (3.22) devine
π
corecţie a amplitudinii generatorului de la o frecvenţă la alta. Este de dorit ca U o U o j (ϕo −ϕ ) ωC1 R2 − j ⋅arctg (ωC1R2 )
voltmetrul utilizat pentru măsurători să aibă o impedanţă RV cât mai mare

H (ω ) = TU = = ⋅e = ⋅e2 (3.48)
U in U in 1 + (ωC1 R2 )
2
pentru a influenţa cât mai puţin măsurătoarea când frecvenţa variază de la o
valoare la alta. având modulul şi argumentul
ωτ
Trasarea caracteristicii de fază se realizează similar, prin determinarea H (ω ) =
în urma măsurătorilor a unui număr suficient de puncte, la aceleaşi frecvenţe 1 + (ωτ )
2
ca în cazul caracteristicii de amplitudine. Măsurarea defazajului dintre (3.49)

π
semnalele sinusoidale de ieşire şi de intrare se poate face cu ajutorul arg{H (ω )} = − arctg (ωτ )
osciloscopului, prin intermediul figurilor Lissajoux. 2
Caracteristicile de amplitudine şi de fază corespunzătoare sunt reprezentate în
figurile 3.17 şi 3.18. Se remarcă caracterul de filtru trece sus al acestui diport,
3.1.4.2.3 Circuitul RC de derivare spre deosebire de circuitul de integrare care avea un caracter trece sus.
⎧ 1 −
t − kT
⎪U 0 T
e τ ; kT ≤ t < kT + T0
⎪ 1 − e−τ
⎪
u 0 (t ) = ⎨ T0 T −T0 ; k ∈Z
− (3.50)
⎪ e τ −1− e τ − τ
t − kT
⎪− U 0 T
e ; kT + T0 ≤ t < (k + 1)T
−
⎪⎩ 1− e τ
al cărui grafic este reprezentat în figura 3.19, unde α şi β sunt date de
relaţiile
1
α= T
−
1− e τ
T T
− 0 − (3.51)
1− e τ − e τ
β =− T
−
ωτ 1− e τ
Figura 3.17. Caracteristica de amplitudine în funcţie de frecvenţa
unghiulară u0(t) α U0
U0
0 T0 T T+T
T0 t
β U0
Figura 3.19. Răspunsul circuitului RC de integrare la o succesiune de

impulsuri dreptunghiulare periodice
Graficul semnalului de ieşire se apropie pentru τ << T0 de un semnal

format din impulsuri ideale poziţionate în momentele salturilor de nivel ale
ωτ semnalului de intrare, ceea ce justifică denumirea de circuit de derivare.
Figura 3.18. Caracteristica de fază în funcţie de frecvenţa unghiulară
Dacă la intrarea circuitului RC de derivare se aplică succesiunea din

relaţia 3.40 de impulsuri periodice de tensiune de durată T0, cu perioada de
repetare T reprezentată în figura 3.11, la ieşire se obţine semnalul
3.1.5 Erori de măsură În funcţie de modul de manifestare putem împărţi erorile în două
categorii:
3.1.5.1 Clasificare • Erori aleatoare – erori care diferă de la o măsurătoare la alta, de exemplu
în cazul măsurătorilor influenţate de zgomotul aparatului de măsură, sau
Operaţia de măsurare poate fi caracterizată prin patru concepte: metodă erori care apar datorită incertitudinii cu care sunt cunoscute componentele
de măsură, aparat de măsură (aplică în practică metoda de măsură), valoare care intervin în metoda de măsură sau compun aparatul de măsură. Aceste
măsurată (rezultatul numeric la măsurătorii) şi eroare de măsură. Putem mărimi pot să aibă orice valoare într-un interval dat, în jurul valorii
măsura o mărime folosind două aparate identice din punct de vedere al adevărate, în consecinţă şi mărimea măsurată poate să ia valori într-un
metodei de măsură pe care o aplică, dar care să dea rezultate caracterizate de interval situat în jurul valorii sale adevărate. De obicei aceste erori pot fi
erori diferite. În consecinţă eroarea de măsură este o caracteristică importantă reduse prin efectuarea de măsurători multiple şi medierea valorilor
a procesului de măsurare. obţinute.
Valoarea măsurată a unei mărimi, fiind obţinută printr-o experienţă • Erori sistematice – Sunt erori care se manifestă în acelaşi mod la
fizică folosind mijloace de măsură neideale, diferă de valoarea adevărată a repetarea măsurătorii. Se datorează de obicei erorilor de model sau erorilor
mărimii respective printr-o cantitate ce poartă numele de eroare de măsură. de interacţiune. Se manifestă prin decalarea valorii măsurate faţă de
valoarea adevărată.
3.1.5.1.1 Cauze
Xm
• Obiectul de măsură (O.M.) – duce la apariţia erorilor de model;
măsurarea unui parametru al obiectului de măsură se face conform unui Xad
model care conţine simplificări, neglijări sau aproximaţii. Ex: măsurarea
σ Xad
unui condensator la o anumită frecvenţă fără să se ţină cont de inductanţele
şi rezistenţele parazite care apar.
• Aparatul de măsură (A.M.) – duce la apariţia erorilor instrumentale; sunt c) Erori
determinate de limitările constructive ale aparatului, după efectuarea a) Erori aleatoare b) Erori sistematice aleatoare + sistematice
corectă a tuturor reglajelor. Figura 3.20. Manifestarea erorilor aleatoare şi sistematice
• Interacţiunea aparat de măsură obiect de măsură – duce la apariţia
erorilor de interacţiune, aparatul de măsură consumând o parte din energia
existentă în obiectul de măsură. De exemplu, se măsoară cu un 3.1.5.2 Caracterizarea cantitativă a erorilor de măsură. Definiţii
ampermetru curentul care trece printr-o rezistenţă R alimentată la o
tensiune U. În urma introducerii ampermetrului în serie cu rezistenţa, Eroarea rezultată în urma unei operaţii de măsurare se poate prezenta
curentul prin rezistenţă va scădea datorită rezistenţei aparatului de măsură. cantitativ în mai multe forme:
Valoarea măsurată a curentului în prezenţa ampermetrului va fi diferită de • Eroarea absolută – reprezintă diferenţa între valoarea măsurată şi
valoarea curentului care trece prin rezistenţa R în absenţa aparatului de valoarea adevărată a mărimii măsurate, cea care se doreşte de fapt a fi
măsură. măsurată. Se exprimă în unitatea de măsură a mărimii măsurate şi se
• Influenţe externe – conduc la apariţia erorilor de influenţă. Factorii de notează cu e.
influenţă pot fi obiectivi (temperatura, presiunea atmosferică, câmpurile e = X m − X ad (3.52)
electromagnetice externe, etc), sau pot fi subiectivi (depinzând de operator • Eroarea absolută limită – reprezintă eroarea absolută maximă care poate
şi de metoda de lucru). să apară în procesul de măsurare. Este eroarea care caracterizează procesul
de măsură respectiv. Eroarea absolută poate fi chiar zero pentru o
măsurătoare particulară, dar în marea majoritate a măsurătorilor are valori
diferite de zero. Asta nu înseamnă că procesul de măsură este caracterizat
3.1.5.1.2 Modul de manifestare al erorilor de eroare zero. Procesul de măsură va fi caracterizat de eroarea maximă
care poate să apară. În realitate eroarea absolută maximă se defineşte ca repetă măsurătoarea de mai multe ori şi se obţin pentru tensiune valori
eroarea maximă care poate să apară în procesul de măsurare, cu o cuprinse în intervalul (7,9÷8,08) V. Să se calculeze eroarea absolută limită,
probabilitate p mai mare decât un prag stabilit (de exemplu p > 0,99). eroarea relativă limită şi eroarea raportată limită.
Aceasta deoarece din punct de vedere teoretic mărimea măsurată poate să
ia orice valoare, dar cu o probabilitate care tinde la zero. Notaţiile uzuale Aplicând relaţiile 3.52, 3.54 şi 3.56 se obţine
folosite pentru eroarea absolută limită sunt: el sau elim. e = 8,05V − 8V = 0,05V (3.58)
not
elim = max e = max X m − X ad e 0,05
(3.53) ε= = ⋅ 100 [%] = 0,625 [%] (3.59)
U ad 8
• Eroarea relativă – reprezintă raportul între eroarea absolută şi valoarea
adevărată a măsurandului. Se exprimă în procente [%] sau părţi per milion e 0,05
eR = = ⋅ 100 [%] = 0,5 [%] (3.60)
[ppm] şi se notează cu ε sau er. La numitor se poate folosi în calcule şi UR 10
valoarea măsurată, dacă aceasta uşurează procesul de calcul. Pentru erorile limită se aplică relaţiile 3.53, 3.55 şi 3.57 şi se obţine
e X − X ad e elim = max U m − U ad = 7,9 − 8 = 0,1V
ε= = m ≅ (3.54) (3.61)
X ad X ad Xm
elim 0,1
De menţionat că în relaţia 3.54 valoarea numerică obţinută trebuie înmulţită ε lim = = ⋅100[%] = 1,25[%] (3.62)
cu 100 pentru exprimarea în procente sau cu 106 pentru exprimarea în ppm.
U ad 8
• Eroarea relativă limită - reprezintă eroarea relativă maximă care poate să e 0,1
eR lim = lim = ⋅100[%] = 1[%] (3.63)
apară în procesul de măsurare. Este eroarea relativă care caracterizează U R 10
procesul de măsură respectiv. Sunt valabile observaţiile de la eroarea
absolută limită. • Clasa de precizie – este o mărime care se defineşte pentru aparatele de
not e max X m − X ad e măsură şi reprezintă o eroare raportată atunci când mărimea de raportare
ε lim = lim = ≅ lim (3.55)
X ad X ad Xm XR este chiar mărimea maximă posibilă a fi măsurată pe scala respectivă a
aparatului, numită valoare de cap de scală (XCS).
• Eroarea raportată – reprezintă raportul între eroarea absolută şi o valoare
De obicei în caracterizarea erorilor se preferă eroarea relativă deoarece
particulară XR a măsurandului (de exemplu valoarea maximă dintr-un
oferă o imagine mai bună asupra preciziei unei măsurători. De exemplu se
domeniu de valori sau o valoare particulară de calibrare). Se exprimă în
poate obţine eroarea absolută de 1V la măsurarea unei tensiuni de 100 V şi
procente [%] sau părţi per milion [ppm] şi se notează cu eR (cu aceleaşi
respectiv la măsurarea unei tensiuni de 4V. Eroarea absolută este aceeaşi, dar
menţiuni ca mai sus privind factorul 100 sau 106 în funcţie de unitatea
este evident că cele două procese de măsură nu sunt identice din punctul de
relativă utilizată)
vedere al erorii obţinute. Acest lucru este pus în evidenţă de eroarea relativă,
e X − X ad
eR = = m (3.56) care este de 1% în primul caz şi 25% în al doilea caz.
XR XR Totuşi, la măsurarea unei mărimi cu diferite valori folosind acelaşi
• Eroarea raportată limită - reprezintă eroarea raportată maximă care aparat de măsură şi aceeaşi scară a aparatului, o bună parte din erorile
poate să apară în procesul de măsurare. Sunt valabile observaţiile de la subiective şi obiective sunt aceleaşi în valoare absolută. Pentru a caracteriza
eroarea absolută limită. acest aparat de măsură eroare absolută limită e este o mărime destul de
not e max X m − X ad potrivită, dar odată cu schimbarea scării de măsură şi erorile absolute
eR lim = lim = = max eR (3.57) respective se schimbă într-o proporţie aproximativ egală cu valoarea maximă
XR XR pe care o poate indica aparatul pentru fiecare scară folosită (valoarea de cap
de scală). Din aceste motive, prin convenţie, s-a ales ca valoare de raportare
EXEMPLU: Se măsoară o tensiune de 8V cu ajutorul unui voltmetru care valoarea de cap de scală – XCS). Clasa de precizie se notează cu c şi se
are o valoare de cap de scară de 8V, utilizată şi pentru calibrare. măsoară în procente:
Voltmetrul indică valoarea 8,05 V. Să se calculeze eroarea absolută, not e
eroarea relativă şi eroarea raportată făcută la această măsurătoare. Se c = eR lim = lim ⋅ 100 [%] (3.64)
X R = X CS X CS
Eroarea relativă limită făcută la măsurarea unei mărimi X cu aparatul

ε(X)
de măsură va fi
e c ⋅ X CS
ε lim = lim = [%] (3.65)
X X
Clasa de precizie reprezintă (conform relaţiei 3.64) eroarea relativă limită
minimă pe care o face aparatul respectiv. 10c
EXEMPLU: Se dispune de trei voltmetre având următoarele scări şi clase

de precizie: Voltmetrul 1 are UCS1=100V, c1=4%; voltmetrul 2 are c
UCS2=1000V, c2=0,5%; voltmetrul 3 are UCS3=300V şi c3=2%. Să se aleagă XCS/100 XCS/10 XCS
aparatul care măsoară o tensiune U=100V cu eroare relativă limită
Figura 3.21. Variaţia erorii relative pentru un aparat cu scări decadice
minimă.
Pentru calculul erorii relative limite se aplică relaţia 3.65 şi se obţine 3.1.5.3 Propagarea erorilor în măsurătorile indirecte
c ⋅U
ε lim,1 = 1 CS 1 = 4% , ε lim, 2 = 5% şi respectiv ε lim,3 = 6% (3.66) Un caz foarte frecvent întâlnit în operaţiile de măsurare este cel al
U
Se observă că cel mai convenabil pentru această măsurătoare este determinării unei mărimi Y în funcţie de alte mărimi X1, X2, ..., Xn,
voltmetrul 1. caracterizate de erorile absolute limită elim,1, elim,2, ..., elim,n, respectiv erorile
relative limită εlim,1, εlim,2, ..., εlim,n. Se pune problema determinării erorii
Din exemplul dat se observă că nu întotdeauna aparatul cel mai precis mărimii Y în funcţie de erorile pentru mărimile X1, ...Xn.
este şi convenabil pentru o anumită măsurătoare. Depinde şi de situarea Se consideră relaţia dintre mărimea căutată Y şi mărimile independente X1,
mărimii în intervalul de măsură al aparatului. Conform relaţiei 3.52, variaţia X2, ..., Xn
erorii pe scara de măsură a aparatului descrie o curba de tip hiperbolă (funcţie Y = f ( X 1 , X 2 ... X n ) (3.67)
de tip 1/x). Pentru mărimi mici, situate departe de capătul de scală, se obţin şi se doreşte determinarea erorii elim,Y , respectiv ε lim,Y . Se diferenţiază funcţia
erori de măsură foarte mari. O soluţie pentru această problemă constă în Y şi se obţine
folosirea aparatelor cu scări de măsură multiple. În figura 3.21 este prezentată n ∂f
variaţia erorii pentru un aparat având scări comutabile decadic (de exemplu dY = ∑ dX i (3.68)
i =1 ∂X i
un voltmetru care are scările UCS=100V, UCS1=UCS/10=10V, UCS2=1V, ...). Se
observă că, exceptând ultima scară, pe celelalte scări eroarea relativă variază Se trece la ecuaţia cu diferenţe finite
n ∂f
de la valoarea 10 ⋅ c la valoarea c. De asemenea, la trecerea pe o scară ΔY = ∑ ΔX i (3.69)
inferioară eroarea scade brusc de la 10 ⋅ c la valoarea c. i =1 ∂X i
Eroarea absolută maximă pentru mărimea Y va fi
n
∂f n
∂f
elim,Y = ΔY max
= ∑ ∂X ΔX i ≤∑
i =1 ∂X i
ΔX i max (3.70)
i =1 i max
Dar
ΔX i max
= elim,i (3.71)
La limită se obţine
n
∂f
elim,Y = ∑ ⋅ elim,i (3.72)
i =1 ∂X i
Relaţia 3.72 reprezintă relaţia de propagare a erorilor absolute în măsurătorile aparate pentru măsurarea altor mărimi derivate din
indirecte. Pentru calculul erorii relative se împarte relaţia 3.72 la Y şi se acestea (puteri, etc);
obţine aparate mixte (multimetre), destinate a măsura tensiuni
e n
∂f X i elim,i n
∂f X i electrice, intensitatea curenţilor electrici, precum şi alte
ε lim,Y = lim,Y = ∑ ⋅ ⋅ =∑ ⋅ ⋅ ε lim,i (3.73) mărimi;
Y i =1 ∂X i Y Xi i =1 ∂X i Y
• După metoda de măsură:
aparate pentru măsurare directă a mărimii de măsurat;
EXEMPLU: Se calculează puterea disipată de o rezistenţă R=1kΩ, aparate pentru măsurarea prin compensare;
parcursă de un curent I=2mA. Rezistenţa are toleranţa ε lim,R = 1% , iar • După tehnologia de realizare a aparatelor de măsură:
curentul este măsurat cu un miliampermetru având clasa de precizie aparate de măsură analogice;
c=0,5% şi ICS=10mA. Să se calculeze eroarea relativă limită cu care este • aparate electromecanice, care transformă mărimea
determinată puterea disipată. de măsurat într-o mărime observabilă (de exemplu
deplasarea unghiulară a unui ac indicator);
Puterea disipată se calculează cu relaţia • compensatoare, care compensează mărimea de
P = R⋅I2 (3.74) măsurat;
Puterea se determină indirect prin măsurarea mărimilor R şi I. Pentru • aparate care amplifică semnalul de măsurat prin
calculul erorii relative se aplică relaţia 3.73: mijloace electronice (voltmetre şi ampermetre
∂P R ∂P I I 2R I electronice);
ε lim,P = ε lim,R + ε lim,I = ε lim,R + 2 I ⋅ R ε lim,I (3.75) aparate de măsură numerice;
∂R P ∂I P P P
• După tipul şi frecvenţa semnalului de măsurat:
Se obţine
aparate de măsură în curent continuu;
ε lim, P = ε lim, R + 2 ⋅ ε lim, I (3.76) aparate de măsură în curent alternativ:
Trebuie determinată eroarea cu care se măsoară curentul I. Se foloseşte • de joasă frecvenţă (audiofrecvenţă);
formula 3.65 şi se obţine • de înaltă frecvenţă (radiofrecvenţă);
c ⋅ I CS Din cele prezentate mai sus rezultă o mare diversitate de aparate pentru
ε lim,I = = 2,5% (3.77)
I măsurarea tensiunilor şi curenţilor electrici. În cele ce urmează se vor
Se obţine în final prezenta principalele aparate pentru măsurarea tensiunilor şi curenţilor
ε lim, P = 1% + 5% = 6% (3. 78) electrici pornind de la tehnologiile de realizare ale acestora. În cadrul fiecărei
categorii tehnologice se vor prezenta atât aparatele de măsură de curent
continuu, cât şi a celor de curent alternativ, deoarece există anumite
3.1.6 Clasificarea măsurătorilor pentru tensiuni şi curenţi similitudini între acestea în cadrul categoriei tehnologice respective. Totuşi
variantele de curent alternativ prezintă o serie de particularităţi datorită
electrici multitudinii de parametrii ai semnalelor alternative periodice.
3.1.6.1 Clasificarea aparatelor de măsură

3.1.6.2 Parametrii semnalelor alternative, periodice
Aparatele de măsură pentru măsurarea tensiunilor şi curenţilor electrici
Se consideră un semnal periodic, de perioadă T, x(t ) = x(t + kT ) . Pentru
şi, implicit, metodele de măsură corespunzătoare, se pot clasifica după mai
multe criterii: acest semnal se pot defini următoarele mărimi:
• După mărimea de măsurat: • Valoarea de vârf – valoarea extremă (pozitiva sau negativă) a semnalului
aparate pentru măsurarea tensiunilor electrice; (UV+, UV-).
aparate pentru măsurarea intensităţii curenţilor electrici; • Valoarea vârf la vârf - domeniul de variaţie al semnalului
U VV = U V + − U V − (3. 79) u(t) u(t) u(t)

• Valoarea medie – sau componenta continuă a semnalului A A A
1 t +T
u (t ) = U 0 = ∫ u (t )dt (3. 80) 0 T 0 T t 0 T t
T t t -A -A
-A
Este valoarea indicată de un instrument magnetoelectric, dacă frecvenţa f
a) Semnal sinusoidal b) Semnal dreptunghiular c). Semnal triunghiular
este mult mai mare decât frecvenţa proprie a instrumentului.
simetric simetric
• Valoarea medie absolută – este valoarea medie a tensiunii redresate.
Poate fi definită atât în cazul redresării monoalternanţă cât şi în cazul Figura 3.22. Semnale periodice tipice
redresării dublă alternanţă:
• În cazul redresării dublă alternanţă: Aplicându-se relaţiile de definiţie se obţin pentru mărimile cerute
următoarele valori:
1 t +T
U m = u (t ) = ∫ u (t ) dt (3. 81) • Semnal sinusoidal:
T t 2A A π
• În cazul redresării monoalternanţă- alternanţa pozitivă Uma= ; Uef= ; Uv=A; KF= = 1,11 ; KV= 2 (3. 87)
π 2 2 2
1
u + (t ) = (u (t ) + u (t ) ) ⇒ U m + = u + (t ) (3. 82) • Semnal dreptunghiular simetric:
2 Uma=A; Uef=A; Uv=A; KF=1; KV=1 (3. 88)
• În cazul redresării monoalternanţă- altenanta negativă • Semnal triunghiular simetric:
1
u − (t ) = (u (t ) − u (t ) ) ⇒ U m − = u − (t )
A A 2
(3. 83) Uma= ; Uef= ; Uv=A; KF= ; KV= 3 (3. 89)
2 2 3 3
• Valoarea eficace – (Root Mean Square) Valoarea eficace este valoare unei
tensiuni continue sau a intensităţii unui curent continuu care dezvoltă
aceeaşi putere medie printr-o rezistenţă de 1Ω ca şi semnalul periodic
respectiv. 3.2 Instrumente şi aparate analogice pentru măsurarea
1 t +T 2
x (t )dt = x 2 (t ) tensiunilor şi curenţilor electrici
T ∫t
U ef = (3. 84)
• Factorul de vârf – raportul între valoarea de vârf şi valoarea eficace
U
KV = V (3. 85) 3.2.1 Instrumente electromecanice pentru măsurarea tensiunilor
U ef
şi curenţilor electrici
• Factorul de formă – raportul între valoarea eficace şi valoarea medie
absolută
U ef
KF = (3. 86)
Um 3.2.2 Compensatoare
EXEMPLU: Să se calculeze tensiunea medie, tensiunea medie absolută,
tensiunea efectivă, factorul de vârf şi factorul de formă pentru următoarele
tipuri de semnale: sinusoidal, dreptunghiular simetric, triunghiular simetric,
reprezentate în figura 3.22.
3.2.3 Voltmetre electronice analogice
30 MĂSURĂRI ÎN ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII Măsurarea tensiunilor şi a curenţilor electrici 31
u(t) u(t) u(t) • ferodinamice;

A A A • cu inducţie;
• electrostatice;
0 T 0 T t 0 T t • cu lamelă bimetalică.
t -A -A
-A Simbolurile grafice standardizate pentru instrumentele de măsură respective
a) Semnal sinusoidal b) Semnal dreptunghiular c). Semnal triunghiular sunt prezentate în tabelul 3.1.
simetric simetric
Figura 3.22. Semnale periodice tipice Tabelul 3.1. Clasificarea instrumentelor electromecanice şi simbolurile
grafice aferente
Aplicându-se relaţiile de definiţie se obţin pentru mărimile cerute Semnul Banda de
Tipul mecanismului
următoarele valori: grafic frecvenţe
• Semnal sinusoidal: numai în c.c.
2A A π 1a. Magnetoelectric cu bobină mobilă
(0 Hz)
Uma= ; Uef= ; Uv=A; KF= = 1,11 ; KV= 2 (3. 87)
π 2 2 2
• Semnal dreptunghiular simetric: 1b. Magnetoelectric cu redresor 10Hz – 10 kHz
Uma=A; Uef=A; Uv=A; KF=1; KV=1 (3. 88)
• Semnal triunghiular simetric:
A A 2 1c. Magnetoelectric cu termocuplu 0 – 100 MHz
Uma= ; Uef= ; Uv=A; KF= ; KV= 3 (3. 89)
2 3 3
1d. Magnetoelectric cu magnet mobil numai în c.c.
şi bobină fixă (0 Hz)
3.2 Instrumente şi aparate analogice pentru măsurarea 2. Feromagnetic 0 –1000 Hz

tensiunilor şi curenţilor electrici
3. Electrodinamic 0 –1000 Hz
3.2.1 Instrumente electromecanice pentru măsurarea tensiunilor

4. Ferodinamic 0 – 100 kHz
şi curenţilor electrici
5. Cu inducţie 10 – 100 Hz
3.2.1.1 Clasificare. Modul general de funcţionare
Instrumentele electromecanice se utilizează curent deoarece sunt 6. Electrostatic 0 – 10 MHz
simple, fiabile şi uşor de întreţinut. Ele se clasifică după tipul mecanismului
de măsură utilizat. Astfel, se disting instrumente: 7. Cu lamelă bimetalică 0 – 50 kHz
• magnetoelectrice:
cu bobină mobilă;
Instrumentele electromecanice sunt formate din circuitul de măsură,
cu redresor;
care transformă mărimea de măsurat (X) într-o mărime intermediară (Y), şi
cu termocuplu;
din mecanismul de măsură, care converteşte mărimea Y într-o deviaţie (α) a
cu magnet mobil şi bobină fixă;
unui ac indicator care indică direct valoarea lui X. Dacă X nu este purtătoare
• feromagnetice;
• electrodinamice;
de energie, cum este, de exemplu, rezistenţa, la circuitul de măsură se

asociază şi o sursă de alimentare.
Din punct de vedere constructiv, instrumentul de măsură este constituit 3.2.1.2 Instrumentul magnetoelectric
din părţi fixe şi mobile între care, datorită aplicării mărimii de măsurat X,
apare un cuplu activ, Ma, care determină deviaţia părţii mobile (echipajului 3.2.1.2.1 Analiza funcţionării instrumentului
mobil) şi a indicatorului care este solidar cu acesta. Odată cu iniţierea mişcării
mai apar şi alte cupluri, care se opun acesteia: Este cel mai simplu tip de instrument electromecanic. Principiul de
• cuplul rezistent Mr – este proporţional cu unghiul de deviaţie α al funcţionare constă în acţiunea unui câmp de inducţie magnetică constant, B,
echipajului mobil ( M r = − Dα , unde D este cuplul rezistent specific) produs de un magnet permanent, asupra unei bobine (având secţiunea s şi
şi, în regim permanent (static), egalează cuplul activ numărul de spire n), parcursă de curentul de măsurat I. În aceste condiţii ia
M a = − M r = Dα (3. 90) naştere un cuplu activ M a = BsnI care imprimă o mişcare de rotaţie bobinei.
Bobina este conectată la un ac indicator ce se deplasează în faţa unui cadran
• cuplul de frecare Mf – se opune întotdeauna mişcării şi este o cauză
etalonat.
de erori, deoarece tinde să-şi modifice valoarea în timp, de exemplu
Schema de principiu este prezentată în figura 3.23.
prin uzarea lagărelor; este şi motivul pentru care se urmăreşte ca
acesta să fie cât mai mic;
• cuplul de inerţie Mi – este o componentă tipic dinamică care se 1 – magneţi permanenţi
opune mişcării în măsura în care aceasta există; din această cauză 2 – bobina mobilă
stabilirea deviaţiei statice nu are loc instantaneu
∂ 2α F
M i = −J 2 (3. 91) N S
∂t
unde J este momentul de inerţie al echipajului mobil în raport cu F
∂ α
2
axa de rotaţie, iar reprezintă acceleraţia unghiulară.
∂t 2 1 2
Existenţa acestui cuplu de inerţie face ca mişcarea echipajului
Figura 3.23. Schema de principiu a instrumentului magnetoelectric
mobil să fie ori oscilantă, ori amortizată (aperiodică), în funcţie de
valoarea momentului de inerţie J.
Bobina mobilă, în forma de cadru dreptunghiular, parcursă de curentul
• cuplul de amortizare Mam – se introduce pentru a reduce posibila I, se poate roti liber sub acţiunea câmpului magnetic constant B, produs de
supracreştere a oscilaţiei acului indicator în regim dinamic şi a magnetul permanent. Asupra conductorilor parcurşi de curent aflaţi în câmp
controla timpul de stabilizare la deviaţia de regim static a acului magnetic acţionează forţele electromagnetice de mărime
∂α F = B ⋅ I ⋅l (3. 94)
M am = − A (3. 92)
∂t Acestea formează un cuplu activ de forţe care tind să rotească bobina, căruia i
unde A este cuplul de amortizare specific. se opune un cuplu rezistent determinat de elemente elastice (resorturi spirale,
Ecuaţia generală de mişcare a echipajului mobil se obţine scriind tije tensionate, etc). Cuplul activ este proporţional cu forţa F şi, implicit, cu
ecuaţia de echilibru a cuplurilor ce acţionează asupra sa valoarea curentului I,
M a + M r + M f + M i + M am = 0 (3. 93) M a = Φ0 ⋅ I (3. 95)
iar cuplul rezistent este proporţional cu unghiul de rotaţie α ,
M r = −D ⋅ α (3. 96)
La echilibru cele două cupluri de forţe sunt egale, obţinându-se pentru
deviaţia acului indicator expresia
Φ0 3.2.1.2.2 Ampermetrul magnetoelectric de curent continuu cu mai

α= I = S⋅I (3. 97)
D multe scări
unde S este sensibilitatea aparatului.
Deoarece α = SI , se obţine o scară liniară pentru instrumentul Instrumentul magnetoelectric este un micro sau miliampermetru,
magnetoelectric. Prin urmare acesta transformă intensitatea curentului electric deoarece bobina sa fiind realizată cu o sârmă foarte subţire nu permite
I într-o deviaţie unghiulară α proporţională, deci el reprezintă un ampermetru trecerea unor curenţi foarte mari. De aceea sunt necesare şunturi.
(de fapt un microampermetru). În funcţie de cum se reglează din punct de Se consideră schema generală a unui instrument cu şunt (fig. 3.24a) şi
vedere mecanic poziţia de „zero”, există instrumente cu „zero” central, schema echivalentă a acestuia (fig. 3.24b).
potrivite unor măsurători cu semn ale curentului, şi instrumente cu „zero”
lateral, pentru care sensul curentului trebuie ales în mod adecvat.
Ri, ICS
O analiză în regim dinamic pornind de la ecuaţia (3.93) evidenţiază că
atingerea deviaţiei α de regim permanent se face după un anumit timp, care, RS
în multe cazuri practice, este în jur de 1 secundă. În cazul în care curentul Rir, ICSr
ICSr
măsurat este un curent sinusoidal, acul indicator nu poate urmări frecvenţa de
variaţie a curentului decât dacă aceasta este foarte redusă, sub 1 - 2Hz. Peste a b
această valoare acul indicator va oscila, din cauza inerţiei instrumentului, în Figura 3.24. Schema generală a unui instrument cu şunt
jurul valorii medii cu o amplitudine care scade cu frecvenţa curentului cu 40
dB/decadă comparativ cu amplitudinea curentului de măsurat. De exemplu la Condiţia ca cele două scheme din figura 3.24 să fie echivalente este ca
50Hz această oscilaţie este sub 1% din amplitudinea curentului. prin cele două circuite să treacă acelaşi curent ICSr şi instrumentele să indice în
cazul a un curent de n ori mai mic
Din cele prezentate mai sus, se constată următoarele: RS
• Răspunsul instrumentului cu frecvenţa se traduce printr-o oscilaţie I CS = I CSr (3. 98)
RS + Ri
în jurul valorii medii a curentului, oscilaţie a cărei amplitudine scade
cu creşterea frecvenţei cu 40 dB/decadă; RS
I CSr = nI CS ⇒ 1 = n (3. 99)
• Instrumentul are polaritate, adică inversarea sensului curentului RS + Ri
duce la inversarea sensului deplasării acului indicator; Se obţine
• Scara instrumentului este gradată uniform; R
RS = i (3. 100)
• Nu poate fi supraîncărcat; Sârma din care este realizată bobina n −1
mobilă fiind foarte subţire, la depăşirea curentului maxim se iar impedanţa serie echivalentă a instrumentului este
încălzeşte şi se poate arde; RR R
• Este puţin sensibil la câmpuri electrice sau magnetice externe; Rir = i S = i (3. 101)
Ri + RS n
• Poate fi realizat în clase de precizie destul de ridicate (c=0,1 – 0,2);
Acest procedeu simplu permite, printr-o alegere judicioasă a valorii
• Poate fi realizat pentru poziţii de funcţionare verticale sau
rezistenţei de şunt, ca acelaşi instrument să fie utilizat şi pentru măsurarea
orizontale.
unor curenţi de n ori mai mari. Se pot imagina următoarele cazuri:
1. Instrumente cu mai multe scări cu şunturi individuale (fig. 3.25). În
acest caz căderea de tensiune la cap de scară este aceeaşi pentru toate
scările
U CS = Ri ⋅ I CS (3. 102)
ceea ce corespunde unor şunturi de rezistenţă
Ri I CS 2 RTot I CS
RSk =
nk − 1
(3. 103) =
I CS ∑ RSk − RS1
⇒ ∑R Sk − RS1 = RTot
I CS 2
(3. 107)
de unde se obţine
I CS ⎛ 1 1 ⎞
Ri, ICS RS1 = ∑ RSk − RTot = RTot I CS ⎜⎜ − ⎟⎟ (3. 108)
I CS 2 I
⎝ CS1 I CS 2 ⎠
Similar, pentru k=2, rezultă

RS1
I CS 3 RTot I CS
RS2 =
I CS ∑ RSk − RS1 − RS1
⇒ ∑R Sk − RS 1 − RS 1 = RTot
I CS 3
(3. 109)
RSn respectiv
⎛ 1 1 ⎞
Figura 3.25. Schema unui instrument cu şunturi individuale RS 2 = RTot I CS ⎜⎜ − ⎟⎟ (3. 110)
⎝ I CS 2 I CS 3 ⎠
Această soluţie are un mare dezavantaj: La trecerea de pe o scară pe şi, din aproape în aproape
alta în prezenţa curentului de măsurat, instrumentul rămâne la un moment dat ⎛ 1 1 ⎞⎟
fără şunt , fiind supraîncărcat. Sunt necesare precauţii la construcţia RSk = RTot I CS ⎜ − ; k = 1,...,( n − 1 ) (3. 111)
⎜I ⎟
comutatorului: cursorul trebuie să calce în permanenţă pe un contact. ⎝ CSk I CS ( k +1 ) ⎠
respectiv
2. Instrumente cu mai multe scări cu şunturi universale (fig. 3.26). 1
RSn = RTot I CS (3. 112)
I CSn
Alegerea scărilor de măsură prin curenţii de cap de scală în relaţia
Ii Ri, ICS 1
I CSk = I CS ( k +1 ) ; k = 1,...,( n − 1 ) (3. 113)
nk
RSn RSn-1 RS2 RS1
permite deducerea recursivă a rezistenţelor de şunt RSk.
n n-1 2 1
Ik
Ampermetrele cu mai multe scări se realizează pe baza
Ik microampermetrelor de mică sensibilitate (ICS ≥ 200–1000 µA) la care
organul mobil este, de regulă, pe ax cu lagăre. Se construiesc pentru curenţi
Figura 3.26. Schema unui instrument cu şunturi universale de cap de scală în serie normalizată: ICS = 0,1; 0,3; 3; 10; 30 A, mai rar pentru
curenţi de cap de scală mai mici.
Pentru k=1, comutatorul este pe poziţia 1: Ca precizie a acestor ampermetre se încadrează în clasa 0,2 şi 0,5 în
I CS =
∑ RSk I (3. 104)
varianta de laborator şi în clasa 1; 1,5 (mai rar 2,5) în varianta de tablou
Ri + ∑ RSk
1
(variantă care se utilizează în cazul panourilor electrice sau pentru măsurători
cu notaţia de curenţi mari).
RTot = Ri + ∑ RSk (3. 105)
rezultă 3.2.1.2.3 Voltmetrul magnetoelectric de curent continuu
I CS1 R I
= Tot ⇒ ∑ RSk = RTot CS (3. 106) Se consideră configuraţia din figura 3.27.
I CS ∑ RSk I CS1
unde ICS1 este curentul de cap de scală echivalent poziţiei 1.
Pentru k=2, rezultă
U CS ( k +1) − U CSk
Ri, ICS Ra ( k +1) = Ri (3. 121)
Ra U CS 0
U Rezistenţele adiţionale sunt în general de valori mari, chiar foarte mari
în comparaţie cu rezistenţa internă Ri a instrumentului magnetoelectric.
Figura 3.27. Configuraţia fundamentală a unui voltmetru magnetoelectric Rezistenţa internă Rint a voltmetrului pe scara k este
k
U
Pornind de la legea lui Ohm, se observă că Rint,k = Ri + ∑ Rai = CSk (3. 122)
I CS
U = (Ra + Ri )I (3. 114)
i =1
deci variază de la o scară la alta. Se obişnuieşte să se considere o aceeaşi

respectiv, în cazul în care se atinge curentul de cap de scală valoare normată la tensiunea de cap de scală pentru toate scările
U CS = (Ra + Ri )I CS
[ ]
(3. 115) Rint,k 1
= Ω (3. 123)
Dacă se impune o tensiune de cap de scală UCS, pentru un instrument V
U CSk I CS
magnetoelectric cu un curent de cap de scală ICS dat, rezultă o rezistenţă
adiţională serie care se doreşte să fie cât mai ridicată, ceea ce înseamnă că voltmetru respectiv
U va consuma mai puţină energie din montajul de măsură. Voltmetrele de tablou
Ra = CS − Ri (3. 116) au 0,5 – 3 kΩ/V, iar cele de laborator 5 – 50 kΩ/V (voltmetrele electronice de
I CS c.c. asigură cel puţin 1 MΩ/V).
În cazul unui voltmetru cu mai multe scări (fig. 3.28) rezultă pentru Tensiunile de cap de scală UCSk se aleg din seria normalizată UCS = 0,1;
scara k 0,3; 1; 3; 10; 30; 100; 300 V. Precizia acestor voltmetre este aceeaşi ca şi la
ampermetrele magnetoelectrice.
Ri, ICS
Este de reţinut că instrumentul magnetoelectric este foarte sensibil la
Ra1 Ra2 Ran-1 Ran supracurenţi. Astfel, o soluţie este utilizarea unor siguranţe fuzibile foarte
U rapide şi/sau diode semiconductoare conectate în paralel cu instrumentul (fig.
1 2 n-1 n
3.29)
Figura 3.28. Schema unui voltmetru cu mai multe scări

Ra
k Ri, ICS
U
∑
i =1
Rai = CSk − Ri
I CS
(3. 117)
iar pentru scara (k+1)
k +1 U CS ( k +1)
∑R
i =1
ai =
I CS
− Ri (3. 118)
Figura 3.29. Protecţia cu diode semiconductoare a unui voltmetru
magnetoelectric
astfel că rezistenţa adiţională serie de ordin (k+1) este
U CS ( k +1) − U CSk Dacă diodele sunt cu siliciu, pentru tensiuni U < U CS = Ri I CS ≤ 0,3 V
Ra ( k +1) = (3. 119) curentul prin diode nu depăşeşte 1 μA , deci nu se şuntează instrumentul.
I CS
Pentru tensiuni U > 0,7 V , dioda polarizată direct se deschide putând conduce
Cu notaţia
un curent de 10 – 100 mA, şuntând instrumentul. Pentru curenţi mai mari care
U CS 0 = Ri I CS (3. 120) persistă un timp relativ lung (de ordinul milisecundelor) diodele se pot
rezistenţa adiţională serie de ordin (k+1) este străpunge, deci este necesară o siguranţă fuzibilă pentru a proteja instrumentul
în aceste situaţii.
3.2.1.3 Alte instrumente electromecanice Reglajul poziţiei acului indicator la cap de scară se face prin rotirea
cilindrului pe aluminiu pe care este fixată armătura 4 (fig. 3.30b).
Prin utilizarea şunturilor asemănător cazurilor instrumentelor
3.2.1.3.1 Instrumentele feromagnetice
magnetoelectrice se realizează uzual instrumente ferodinamice de tip
Sunt mai simple, mai robuste la suprasarcină şi mai ieftine decât cele ampermetru (ICS= 0,01 – 100 A) şi voltmetru (UCS= 1,5 – 600 V) atât în
magnetoelectrice, însă au consum propriu mult mai mare (2 – 5 W). Se varianta tablou (clasa 1,5) pentru aplicaţii energetice, cât şi în cea de laborator
construiesc ca aparate de laborator (clasa 0,2 şi 0,5) şi mai ales ca aparate de (clasa 0,5 şi 0,2).
tablou (clasa 1,5 şi 2,5) pentru energetică. În cazul măsurării unui curent alternativ, datorită inerţiei mecanice mari
Mecanismul de măsură. În trecut se utiliza mecanismul cu atracţie (fig. acul indicator va oscila în jurul mediei pătratului valorii instantanee a
3.30a), iar în prezent cel cu respingere (fig. 3.30b). În ambele cazuri resortul curentului, ceea ce face ca instrumentul feromagnetic să măsoare valoarea
antagonist (3) nu este parcurs de curent (I) ceea ce-i conferă acestui eficace a curentului.
mecanism o robusteţe mai mare la supracurent şi, implicit, o siguranţă mai
mare de funcţionare.
3.2.1.3.2 Instrumentele electrodinamice
Aparatele de măsură electrodinamice (fig. 3.31) funcţionează pe baza
interacţiunii dintre fluxurile magnetice create de bobina fixă (1) şi bobina
α mobilă (2) alimentată prin resorturi spirale (3).
α 2
3
3 α 1
4 I2
1 3
I 1
3
I 2
2 a b
.. I2
Figura 3.30. Instrumentul feromagnetic I1 I1 I1
Funcţionarea se bazează pe atracţia armăturii feromagnetice (1) de Figura 3.31. Instrumentul electrodinamic
către bobina (2) parcursă de curentul de măsurat (fig. 3.30a) sau pe
respingerea acesteia (fig. 3.30b – armăturile feromagnetice 1 şi 4 sunt În sistemul format de aceste două bobine cu inductivităţi proprii L1 şi L2
magnetizate în acelaşi sens de către bobina 2). În bobina (2) cu inductivitatea şi inductivitate mutuală M se înmagazinează energia:
L şi parcursă de curentul I, se înmagazinează energia W = LI 2 / 2 datorită 1 1
2 2
căreia apare cuplul activ: W = L1 I1 + L2 I 2 + MI1 I 2 (3. 126)
2 2
d ⎛ 1 2 ⎞ I 2 dL
Ma = ⎜ LI ⎟ = ⋅ (3. 124) datorită căreia ia naştere cuplul activ
dα ⎝ 2 ⎠ 2 dα dW dM
care asociat cu cel rezistent (3.96) conduce la ecuaţia de funcţionare: Ma = = I1 I 2 (3. 127)
dα dα
I 2 dL Pentru o deviaţie a acului indicator proporţională cu inductanţa mutuală
α= ⋅ (3. 125)
2 D dα ( M = kα ) cuplul activ devine
Dacă dL / dα = const. , scara aparatului rezultă pătratică. Printr-o M a = kI1 I 2 (3. 128)
modificare adecvată a pieselor 1 şi 4 (fig. 3.30b) se poate obţine scara expresie care, asociată cu (3.90), conduce la ecuaţia de funcţionare
uniformă pe aproximativ două treimi din lungime.
k
α= I1 I 2 (3. 129)
D
unde k este o constantă ce depinde de dimensiunile bobinelor. Se observă că * 2
1 1 i
deviaţia este proporţională cu produsul celor doi curenţi. *
Reglajul la cap de scară se face prin rotirea bobinei fixe în jurul axului
i
de susţinere a bobinei mobile. Ra u
La funcţionarea în curent alternativ cei doi curenţi din bobine:
i1 = I 1 sin ωt ; i2 = I 2 sin (ωt − ϕ ) (3. 130) Figura 3.34. Voltmetrul electrodinamic
produc cuplul instantaneu ma = ki1i2 . Însă la frecvenţe de peste 5 - 10 Hz
organul mobil nu mai poate urmări pulsaţiile imprimate de m1 şi se stabileşte La aceste aparate scara, în mod natural, este pătratică, însă, printr-o
într-o poziţie corespunzătoare cuplului mediu pe o perioadă (principiul modelare corespunzătoare a termenului M(α), se poate obţine o liniarizare
integrării prin inerţie mecanică), adică: satisfăcătoare a scării pe ultimele două treimi ale acesteia.
În configuraţia de ampermetru bobinele fixe (1) se leagă în serie cu
( )
T
1 II II
M a = ∫ ma dt = k 1 2 cos ϕ =k 1 2 cos I1 , I 2 (3. 131) bobina mobilă (2). Astfel, în curent continuu indicaţia instrumentului este
T0 2 2 k
şi deci: α = I2 (3. 133)
D
α=
k I1 I 2
D 2
( )
cos I1 , I 2 (3. 132) iar în curent alternativ
k
Prin urmare, în curent alternativ, mecanismul electrodinamic măsoară α = I ef 2 (3. 134)
D
produsul scalar a doi curenţi. În configuraţia de voltmetru se porneşte de la cea de ampermetru la
Mecanismul electrodinamic se utilizează la realizarea de ampermetre care se adaugă o rezistenţă adiţională Ra serie, de valoare ridicată.
(fig. 3.32a; pentru capabilităţi de curent mai ridicate fiind necesară utilizarea În configuraţia de wattmetru bobinele fixe (1) sunt legate în serie în
rezistenţelor de şunt - fig. 3.32b), voltmetre (fig. 3.33) şi wattmetre (fig. 3.33), circuit, fiind parcurse de curentul i de măsurat. Bobina mobilă (2), de obicei
toate cu precizie relativ ridicată (clasa 0,1; 0,2 şi 0,5). cu o rezistenţă adiţională Ra serie de valoare ridicată, este legată în paralel,
având deci aplicată tensiunea de măsurat. Cum rezistenţa adiţională are o
valoare cu mult mai mare decât rezistenţa proprie a bobinei mobile, în curent
2 2
1 1 RS continuu ⎛⎜ I 1 = i = I , I 2 = u R = U R ⎞⎟ se obţine
⎝ a a ⎠
1 1 k IU
α= = k0 P (3. 135)
D Ra
a b iar în curent alternativ (cu amplitudinile I 1 = I , I 2 = U R ) se obţine, pentru o
a
Figura 3.32. Ampermetrul electrodinamic valoare ridicată a rezistenţei adiţionale ( Ra >> ωL2 )
k IU
α= cos( I , U ) = k 0 P (3. 136)
D 2 Ra
2
1 1 unde P este valoarea medie a puterii.
Se constată că instrumentele electrodinamice sunt instrumente de atât
de curent continuu, cât şi de curent alternativ (măsurând valorile eficace ale
Ra
mărimii de măsurat) de precizie relativ ridicată (c = 0,1 – 0,5), dar care au un
consum propriu ridicat. Sensul indicaţiei depinde de modul de conectare a
Figura 3.33. Voltmetrul electrodinamic
bobinelor. Preţul de cost este destul de mare. Este sensibil la câmpuri alternative aplicate, iar relaţia (3.139) este valabilă şi în curent alternativ dacă
magnetice externe (poate fi ecranat). tensiunea U reprezintă valoarea eficace.
Pentru liniarizarea scării se modifică forma electrodului mobil ca în

3.2.1.3.3 Instrumentele electrostatice figura 3.35b.
Instrumentele electrostatice sunt voltmetre cu performanţe bune la Voltmetrele electrostatice sunt simple, precise, au consum nul în curent
frecvenţe ridicate, dar care pot funcţiona şi în curent continuu. Prezintă continuu şi mic în curent alternativ (până la ordinul megahertzilor), însă nu
avantajul că au consum nul în curent continuu şi relativ mic în curent pot suporta supratensiuni deoarece resortul antagonist (3) este inclus în
alternativ până la frecvenţe de câţiva MHz, însă au sensibilitate slabă (UCS de circuitul electric al aparatului.
regulă nu coboară sub 50 -100V).
În prezent se utilizează la măsurarea tensiunilor înalte (zeci de kV) într- 3.2.1.3.4 Instrumentele cu lamelă bimetalică
o gamă largă de frecvenţe.
Funcţionare. Între armătura fixă 1 şi electrodul 2 din figura 3.35a se Aceste aparate se bazează pe deformarea unei lamele bimetalice
formează condensatorul de capacitate (realizată de obicei din invar şi alamă) provocată de încălzirea acesteia de
către curentul de măsurat (fig. 3.36a). La încălzire pătura din alamă se dilată,
iar cea de invar nu şi, ca urmare, lama se deformează curbându-se (fig. 3.36b).
α α
y
α = KI 2
3 3
α lamela
1 1 bimetalică
alamă invar
2 Ux 2 Ux
T1 T2
a b
y = c (T1-T2) I
Figura 3.35. Voltmetrul electrostatic I I I
a b c
C = C 0 + kα (3. 137) Figura 3.36. Instrumentul cu lamelă bimetalică
unde C0 şi k sunt constante, care înmagazinează energia W = (1 / 2)CU x
2
datorită căreia apare cuplul activ Săgeata y, care apare ca rezultat al deformării, este proporţională cu
dW k 2 diferenţa de temperatură (T1 – T2) a acesteia şi, cum temperatura lamelei de
Ma = = U (3. 138) alamă (T1) este proporţională cu I2, iar temperatura lamelei de invar, egală cu
dα 2 cea a mediului ambiant (T2) rămâne constantă, rezultă că: y ≈ c.I2.
care, împreună cu cuplul rezistent antagonist M r = − Dα , determină ecuaţia de Dacă se îndoaie lamela bimetalică în formă de spirală şi i se fixează
funcţionare: capătul interior de un ax pe lagăre, iar la capătul exterior i se montează un ac
k indicator, se obţine un mecanism de tip ampermetru (fig. 3.36c) cu ecuaţia de
α= U2 (3. 139)
2D funcţionare pătratică: α = kI2. La mecanismul cu lamelă bimetalică resortul
În curent alternativ trebuie să se ţină cont că ansamblul mecanic are o antagonist lipseşte, cuplul rezistiv Mr fiind dat de forţele elastice din interiorul
inerţie ridicată, drept care indicaţia instrumentului va fi dată de media relaţiei celor două metale.
(3.139). Altfel spus, instrumentul măsoară valorile eficace ale tensiunii
Dependenţa pătratică a indicaţiei instrumentului cu mărimea (curentul)

de măsurat şi inerţia mare de natură mecanică face ca indicaţia acestui Ampl.c.c.
instrument în curent alternativ să fie valoarea eficace a acestuia.
Mecanismul de măsură cu lamelă bimetalică este simplu (cel mai Ux FTJ Protectie
simplu), foarte robust (atât mecanic, cât şi la supracurenţi), are un cuplu activ
puternic (aproximativ de 1000 de ori mai mare decât la mecanismul
magnetoelectric), nu este influenţat de forma curbei curentului, poate
funcţiona în curent continuu şi în curent alternativ până la frecvenţe de zeci de Atenuator calibrat
kHz, însă are inerţie termică mare (timp de răspuns de ordinul minutelor) şi
precizie scăzută (2 – 5 %) din cauza variaţiei temperaturii mediului ambiant.
Se utilizează mai ales la realizare de ampermetre pentru curenţi mari, de joasă Fig. 3.37. Schema bloc a voltmetrelor de current continuu
(audio) frecvenţă, precum şi la wattmetre, pe principiul ridicării la pătrat.
Mecanismul cu lamelă bimetalică se utilizează mult şi în aplicaţiile Principalele probleme care apar în cazul utilizării acestor
electrotehnice la relee de protecţie de suprasarcină pentru motoarele amplificatoare sunt cele legate de tensiunile de decalaj ce apar în blocul de
electrice. De asemenea, se utilizează pe scară largă şi la relee de temperatură amplificare (fenomen tipic amplificatoarelor şi care conduce la o eroare
mult utilizate în termoreglarea industrială şi casnică (maşini de călcat, sistematică, de zero) şi de fenomenul de derivă termică tipic dispozitivelor
frigidere, etc). active amplificatoare
3.2.2 Voltmetre electronice analogice Din punct de vedere al realizării tehnice, există două modalităţi de
realizare a amplificatoarelor de curent continuu şi anume:
• utilizarea unor amplificatoare cu cuplaje directe (introducerea unor
3.2.2.1 Voltmetre electronice analogice de curent continuu condensatoare de cuplaj, care elimină componenta continuă, nu
permite realizarea de amplificatoare de curent continuu; altfel
Pentru creşterea sensibilităţii schemei şi a impedanţei de intrare se pot
prezenţa lor ar permite un grad de libertate suplimentar în realizarea
utiliza componente electronice active sau pasive în structura voltmetrelor
circuitelor de polarizare al dispozitivelor active din etajele
analogice. O schemă bloc generală a unui voltmetru ce curent continuu este
amplificatoare);
reprezentată în figura 3.37. În acest caz atenuatorul calibrat e realizat cu
ajutorul unui divizor rezistiv, asigurând o impedanţă de intrare constantă şi • utilizarea unor amplificatoare cu modulatoare-demodulatoare (cu
comutatoare sau choppere); funcţia de modulare presupune
foarte mare, de peste 10 MΩ. Pentru eliminarea semnalelor perturbatoare
transformarea unor proprietăţi la semnalelor, de exemplu banda de
alternative ce pot apare la intrare se utilizează un filtru trece jos (FTJ), urmat
frecvenţe ocupate de semnal, în vederea transmiterii mai lesnicioase
de un circuit de protecţie la supratensiuni (blocul următor, realizat în general
a unei informaţii, iar demodularea reprezintă operaţia inversă.
cu dispozitive active – tranzistoare, circuite integrate – se poate distruge dacă
semnalul aplicat depăşeşte anumite valori limită în tensiune). Amplificatorul
În cazul utilizării unor amplificatoare cu cuplaje directe, se folosesc
de curent continuu trebuie să aibă o impedanţă de intrare foarte mare astfel
aşa-numitele amplificatoare "instrumentale" sau "de măsură". Acestea sunt în
încât să nu şunteze divizorul.
general prezentate sub forma unor amplificatoare integrate, monolitice, sau
hibride, caracterizate prin existenţa unei reacţii negative puternice, ce asigură:
- sensibilităţi mici la factorii perturbatori;
- factor de rejecţie de mod comun mare;
- tensiune de decalaj şi derivă termică foarte mici;
- un control şi o stabilitate riguroasă a amplificării.
În cazul unor aparate mai puţin pretenţioase, cu tensiunea cap de scală
UCS>0,3V şi la care se acceptă un reglaj iniţial de zero înainte de efectuarea
măsurării se pot utiliza şi amplificatoare realizate cu elemente discrete.
3.2.2.2 Voltmetre electronice analogice de curent alternativ

În continuare se va studia funcţionarea acestui detector. În analiza
Structura unui voltmetru de curent alternativ este prezentată în figura făcută s-a presupus dioda ideală.
3.38. Sunt posibile două variante în funcţie de plasarea amplificatorului. Se vor nota cu uC(t) respectiv cu u0(t), tensiunile la bornele
condensatorului C respectiv ale diodei D. Se presupune constanta de timp a
Convertor voltmetrului RC mult mai mare decât perioada semnalului (RC >> T).
Amplif. c.c Voltmetru c.c
c.a. – c.c. Tensiunile u(t), uC(t) şi u0(t) sunt prezentate în figura 3.40.
Măsoară componenta medie
Convertor UV+ u0(t)= u(t)- uc(t)

Amplif. c.c Voltmetru c.c
c.a. – c.c. uc(t)
Fig. 3.38. Voltmetre de curent alternativ t
-UV+ t
Aşa cum se observă din figură un voltmetru de curent alternativ este u(t)
format dintr-un convertor, care converteşte una din mărimile specifice
tensiunii alternative într-o tensiune continuă, şi un voltmetru de curent
continuu. Pentru a aduce semnalul la o valoare adecvată măsurării se poate Fig. 3.40. Formele de undă în cazul detectorului paralel
introduce şi un amplificator de curent continuu. În funcţie de tipul
convertorului voltmetrele de curent alternativ se pot clasifica în: Condensatorul se încarcă rapid prin dioda D, presupusă ideală, până
• Voltmetre de vârf când tensiunea atinge valoarea maximă, UV+. Când tensiunea de la intrare
• Voltmetre de valori medii începe să scadă, tensiunea pe diodă devine u 0 (t ) = u (t ) − uC (t ) = u (t ) − U V + < 0
• Voltmetre de valori eficace. şi dioda se blochează, condensatorul descărcându-se prin rezistenţa R mult
mai lent datorită constantei de timp mari. Tensiunea pe condensator va
rămâne la valoarea maximă, având mici variaţii în jurul acestei valori datorită
3.2.2.2.1 Convertor tensiune de vârf – tensiune continuă descărcării condensatorului prin R în intervalele în care u (t ) < u C (t ) . Aceste
Convertorul tensiune de vârf – tensiune continuă mai este cunoscut şi sub variaţii sunt mult mai mici decât UV+, dacă RC>> T, şi pot fi neglijate.
numele de detector de vârf, de amplitudine sau de frecvenţă. El poate fi Tensiunea u0(t) este dată de relaţia
realizat în variantă serie sau variantă paralel, după cum urmează: u D (t ) = u (t ) − uC (t ) (3. 140)
• Detectorul serie (figura 3.39a) – este utilizat de obicei ca demodulator Un instrument de curent continuu (cum ar fi de exemplu un instrument
pentru semnale MA în radioreceptoare. Nu este folosit în voltmetre magnetoelectric) va indica valoarea medie a acestei tensiuni
deoarece nu separă curentul continuu de cel alternativ. U mas = u 0 (t ) = u (t ) − uC (t ) = u (t ) − U V + = U V + − u (t ) (3. 141)
• Detectorul paralel (figura 3.39b)– este varianta folosită în voltmetre Se observă că dioda este parcursă de curent un interval de timp foarte
deoarece permite separarea componentei continue de cea alternativă. scurt (mai puţin de o semiperioadă). Un astfel de detector se mai numeşte şi
uc(t) detector clasă C.
Detectorul adaugă peste tensiunea u(t) o componentă continuă egală cu
id(t)
D C tensiunea de încărcare a condensatorului. Această tensiune este chiar
u(t) R C u(t) R D u0(t) V Um tensiunea de vârf (pozitivă în cazul nostru) a semnalului. Dacă semnalul u(t)
are valoare medie nulă tensiunea indicată de instrumentul de măsură va fi
U mas = U V + − 0 = U V + (3. 142)
a) Detector serie b) Detector paralel
În aceste condiţii detectorul funcţionează ca un voltmetru de vârf.
Fig.3.39. Convertorul tensiune de vârf – tensiune continuă
Dacă se inversează sensul diodei D se obţine un detector de vârf nenulă Rd. În foarte multe situaţii, dacă tensiunea Ud este mare, se poate
negativ, deoarece în acest caz dioda se va deschide pe alternanţele negative, aproxima caracteristica cu această asimptotă
iar condensatorul se va încărca la valoarea UV-. ⎧0 ; U d ≤ Vp
U mas = u 0 (t ) = u (t ) − U V − (3. 143) ⎪
I d = ⎨U d − V p (3. 146)
⎪ R ; U d > Vp
U mas = −U V − , dacă u (t ) = 0 (3. 144) ⎩ d
Pentru un semnal sinusoidal acest aparat măsoară amplitudinea Practic putem vorbi de un prag de deschidere al diodei, Vp, care, pentru
semnalului diodele de siliciu, are o valoare de cca 0,6 – 0,7 V. Totuşi, dacă tensiunea
U mas = U V + = −U V − = U (3. 145) aplicată diodei nu depăşeşte 3V, aproximarea 3.146 conduce la erori
În mod uzual acest aparat este etalonat în valori eficace pentru semnal inacceptabile unui instrument de măsură, motiv pentru care pe astfel de scări
sinusoidal, pentru a avea o similitudine cu etalonarea în curent continuu (din cu UCS = 3V se preferă o etalonare neliniară a scalei aparatului, care să
punct de vedere energetic valoarea eficace este cea care corespunde unei compenseze neliniaritatea diodei.
tensiuni continue care produce acelaşi efect). Dar acest lucru are drept efect
că, în practică, pentru tensiuni cu altă lege de variaţie decât ce sinusoidală,
3.2.2.2.2 Convertor valoare medie absolută – tensiune continuă
voltmetrul va indica nu valoarea eficace, ci o valoare cu 2 ori mai mică
decât valoare de vârf a semnalului. Convertoarele valoare medie absolută – tensiune continuă sunt formate
dintr-un redresor mono sau dublă alternanţă urmate de un voltmetru de valori
În cazul real, dioda prezintă atât o rezistenţă serie atunci când conduce, medii. Redresarea se realizează cu ajutorul diodelor. În exemplul prezentat se
cât şi o trecere graduală de la starea de blocare la starea de conducţie. consideră că diodele sunt ideale: tensiunea de prag este zero, caracteristica
Caracteristica curent – tensiune a diodei (curentul care trece prin diodă Id în este liniară. În realitate aceste condiţii nu sunt indeplinite fiind necesară
funcţie de căderea de tensiune Ud pe aceasta, în sensul conducţiei) este dată în aplicarea unor procedee de liniarizare. Un exemplu de detector
figura 3.41. monoalternanţa este prezentat în figura 3.42.
Id
uR(t) u(t)
Caracteristica Filtru
indeală (Rd=0) Caracteristica D
R uR Trece V
reală u(t) Um Um
Jos
Caracteristica t
indeală (Rd>0) Detector monoalternanţă
Fig. 3.42. Convertor valoare medie absolută – tensiune continuă

Vp Ud
Dioda se deschide doar pe alternanţa pozitivă a tensiunii u(t), tensiunea
pe rezistenţa R fiind în acest caz egală cu u(t). Pe alternanţa negativă dioda
Fig. 3.41. Convertor valoare medie absolută – tensiune continuă
este blocată, curentul care o parcurge va fi nul şi, în consecinţă, tensiunea pe
rezistenţă va fi nulă în acest caz. După detector se poate introduce un
Se constată că datorită unei rezistenţe serie proprii Rd nenule
voltmetru de valori medii (exemplu un voltmetru magnetoelectric) sau un
caracteristica curent – tensiune are o pantă nenulă dată de această rezistenţă,
filtru trece jos pentru a extrage componenta continuă, urmat de un voltmetru
conform legii lui Ohm. Pe de altă parte, datorită fenomenelor cuantice ce apar
de curent continuu.
în joncţiunea semiconductoare a diodei, la tensiuni pozitive foarte mici
Pentru obţinerea unui redresor dublă alternanţă se poate înlocui dioda
aplicate diodei curentul creşte foarte puţin, alura caracteristicii fiind cea din
cu o punte de diode.
figura 3.41. La tensiuni mai mari caracteristica se apropie asimptotic de o
dreaptă paralelă cu cea care rezultă pentru o diodă ideală cu rezistenţă serie
3.2.2.3 Voltmetru de valori pseudoeficace Rezolvare:

Conform exemplului anterior pentru semnalul sinusoidal respectiv semnalul
Schema bloc a unui voltmetru de valori pseudoeficace este reprezentată dreptunghiular se obţin următorii parametrii specifici:
în figura 3.43. Acesta este format dintr-un voltmetru de valori de vârf, un • Semnal sinusoidal:
voltmetru de valori medii absolute, două amplificatoare cu ordin de 2A A π
multiplicare k1, respectiv k2, un sumator şi un voltmetru de curent continuu. Uma= ; Uef= ; Uv=A; KF= = 1,11 ; KV= 2 (3. 151)
Voltmetrul de valori pseudoeficace determină valoarea efectivă măsurând π 2 2 2
valoarea medie absolută şi valoarea de vârf a tensiunii. • Semnal dreptunghiular simetric:
Uma=A; Uef=A; Uv=A; KF=1; KV=1 (3. 152)
u(t) Ţinând cont de aceste valori şi de expresiile pentru k1 şi k2 se obţine
UV k1
Uv k1 = 0,19, k 2 = 0,8 .
Σ b) Pentru semnal triunghiular indicaţia voltmetrului va fi
V ⎛ 1⎞
t t
UM k2 U ef ind = k1U V + k 2U ma = A⎜ 0,19 + 0,8 ⎟ = 0,59 A (3. 153)
Uma ⎝ 2⎠
Eroarea făcută de aparat va fi
A
Fig. 3.43. Voltmetru de valori pseudoeficace t
U ef − U ef ind − 0,59 A
εs = = 3 = 2,1% (3. 154)
Tensiunea măsurată de voltmetrul de curent continuu, Uind, este dată de relaţia U ef
t A
U ind = k1U v + k 2U ma (3. 147) 3
Se observă că alegând corespunzător parametrii k1 şi k2 tensiunea măsurată
poate să fie egală cu valoarea efectivă pentru două tipuri de semnale Uind=Uef. EXEMPLUL2: Cu un voltmetru magnetoelectric având scări pentru
Pentru exemplificare vom considera două semnale s(t), d(t). Pentru măsurarea tensiunilor continue şi alternative, cu redresor dublă alternanţă, se
determinarea coeficienţilor k1, k2, scriem sistemul de ecuaţii fac următoarele măsurători pentru tensiunea periodică din figura 3.44:
⎧⎪U ef s = k1U v s + k 2U ma s • pe scara de curent continuu se măsoară U1=4V;
⎨ d d d
(3. 148) • pe scara de curent alternativ se măsoară U2=7,77V.
⎪⎩U ef = k1U v + k 2U ma a) Ştiind că pe scara de curent alternativ voltmetrul este etalonat în valori
Indicii s, d semnifică tipul semnalului. Împărţind prin Uef se obţine efective pentru semnal sinusoidal, să se calculeze tensiunile E1 şi E2 dacă
⎧ s 1 valoarea lui τ=T/2.
⎪1 = k1 KV + k 2 K s b) Ce va indica voltmetrul în cele două cazuri dacă τ=T/3.
⎪ F
⎨ (3. 149)
⎪1 = k K + k
d 1
⎪⎩ 1 V 2 d u(t)
KF
cu soluţiile E1
s
k − kF
k1 = s F s
d
,
( k =
)
d s s
kV − kV k F k F
d
(3. 150)
τ T t
d d 2 d d s s
kV K F − kV k F kV K F − kV k F E2
EXEMPLUL1 : Să se determine constantele k1, k2 astfel încât voltmetrul să Fig. 3.44. Tensiunea aplicată voltmetrului
măsoare tensiunea efectivă pentru semnal sinusoidal şi semnal dreptunghiular
simetric de medie nulă. Să se calculeze eroarea pe care o face acest voltmetru Rezolvare:
la măsurarea unei tensiuni triunghiulare simetrice, de medie nulă.
54 MĂSURĂRI ÎN ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII
Pe scara de curent continuu voltmetrul măsoară valoarea medie a semnalului

de intrare. În consecinţă indicaţia aparatului în primul caz va fi
1 T
U 1 = u (t ) = ∫ u (t )dt = E1η + E2 (1 − η ) (3. 155)
T 0
τ
unde η este factorul de umplere, η = .
T
În curent alternativ voltmetrul măsoară tensiunea medie absolută a semnalului
şi apoi o converteşte la valoarea efectivă cu ajutorul factorului de formă
pentru semnal sinusoidal
⎛1 T ⎞ s
U 2 = U ma K F = ⎜ ∫ u (t ) dt ⎟ K F
s
(3. 156)
⎝T 0 ⎠
Se obţine
U 2 = (E1η − E2 (1 − η ))K F
s
(3. 157)
Se formează sistemul
⎧ E1η + E2 (1 − η ) = 4V
⎪
⎨ E η − E (1 − η ) = 7,77 = 7V (3. 158)
⎪ 1 2
KF
s
⎩
Soluţiile sistemului sunt pentru η=1/2
E1 = 11V , E2 = −3V (3. 159)
1
b) Pentru η = voltmetrul va indica
3
5
U 1 = V , U 2 = 6,29V (3. 160)
3
Măsurarea impedanţelor 1 2 MĂSURĂRI ÎN ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII
4 Măsurarea impedanţelor
a) b)
Figura 4.1 Reactori disipativi: a - serie; b - derivaţie.
4.1 Generalităţi
În general:
4.1.1 Caracterizarea impedanţelor • reactanţa unui reactor disipativ se poate datora unei bobine sau unui
condensator, sau unei combinaţii de bobine şi condensatoare;
O impedanţă poate fi exprimată prin: • rezistenţa unui reactor disipativ poate corespunde unui rezistor,
forma algebrica (carteziană), sau poate fi partea activă a unei reactanţe cu pierderi.
Z = R + jX (4.1) Reactanţele Xs şi Xp sunt funcţii de frecvenţă, şi în generai, şi Rs, şi Rp
forma exponenţială (polară), sunt funcţii de frecvenţă.
Z = Z e jϕ Z (4.2) O mărime caracteristică a reactorului disipativ este factorul de calitate
unde Q, definit prin relaţia,
X P
Z = R 2 + X 2 , ϕZ = arctg (4.3) Q = r (4.5)
R Pa
Pentru a caracteriza o impedanţă, rezultă că sunt necesare două mărimi unde: Pr este puterea reactivă medie;
reale (partea reală şi cea imaginară sau modulul şi faza). Pa este puterea activă medie.
Reprezentarea algebrică permite echivalarea impedanţelor cu o Factorul de calitate Q arată în ce măsură predomină caracterul reactiv
structură serie compusă dintr-un element rezistiv şi unul reactiv. în cazul unei în raport cu cel rezistiv.
structuri derivaţie, este mai convenabilă caracterizarea prin mărimea
complementară, admitanţa Pentru reactorul disipativ serie, având în vedere că mărimea comună
1 pentru cele două elemente este curentul I , se poate scrie,
Y = = G + jB = Y e jϕY (4.4)
Z 1 ⎫
Pr = X s I 2 ⎪
2 ⎪ Xs
4.1.2 Reactori disipativi ⎬ ⇒ Qs = (4.6)
1 ⎪ Rs
Pa = Rs I 2
Bobinele şi condensatoarele nu sunt ideale. Ele sunt întotdeauna 2 ⎪⎭
însoţite de rezistenţe de pierderi şi de asemenea, rezistenţele prezintă (relaţia de calcul a lui Q pentru reactorul disipativ serie)
reactanţe parazite (în deosebi cu caracter inductiv). De aceea, rezultă utilitatea
unei analize a acestor structuri. Pentru reactorul disipativ derivaţie, mărimea comună pentru
Definiţie elementele sale este tensiunea U , de aceea în acest caz se obţine,
Combinaţia dintre o rezistenţă şi o reactanţă se numeşte reactor
1 U2 ⎫
disipativ. Pr =
In funcţie de tipul combinaţiei, există: 2 X p ⎪⎪ Rp
• reactori disipativi serie (Figura 4.1a); ⎬ ⇒ Qp = (4.7)
1U 2
⎪ Xp
• reactori disipativi derivaţie (Figura 4.1b). Pa =
2 Rp ⎪
⎭
(relaţia de calcul a lui Q pentru reactorul disipativ derivaţie)
Cele două expresii diferite pentru Q au ca explicaţie fizică faptul că Cazuri particulare:
pentru a predomina caracterul reactiv al reactorului (adică Q de valoare mare), Dacă Q >> 1 (cazul cel mai întâlnit în practică, fiind suficient
reactanţa faţă de rezistenţă trebuie să fie mare la reactorul disipativ serie şi Q > 5 ) atunci cu o bună aproximaţie rezultă
mică la reactorul disipativ derivaţie.
⎧⎪ Rp ≅ RsQ 2
În practică, se pune problema trecerii de la configuraţia serie a unui ⎨ (se păstrează reactanţa). (4.13)
reactor disipativ la cea derivaţie şi invers. De aceea, pentru o frecvenţă dată se ⎪⎩ X p ≅ X s
vor deduce relaţiile de echivalenţă. Dacă Q << 1 , atunci rezultă
Pentru ca cele două tipuri de reactori să fie echivalente este necesar să
fie realizată echivalenţa energetică sau se poate pune condiţia ca impedanţele ⎧ R p ≅ Rs
⎪
sau admitanţele lor să fie egale. ⎨ X s (se păstrează rezistenţa). (4.14)
Deci, ⎪ X p ≅ Q2
⎩
1 1 1 Deoarece Q este dependent de frecvenţă (atât reactanţa, dar şi rezistenţa
+ = (4.8)
Rp jX p Rs + jX s variază cu frecvenţa), echivalenţa între reactorii disipativi este valabilă numai
sau la frecvenţa la care s-a efectuat calculul (de cele mai multe ori, frecvenţa de
1 1 R − jX s lucru).
−j = s (4.9) Uneori, în locul factorului de calitate Q, se mai folosesc:
Rp X p Rs2 + X s2
1
de unde rezultă • factorul de pierderi, D = , sau
Q
Rs2 + X s2 R 2 + X s2 1
Rp = , Xp = s (4.10) • unghiul de pierderi, δ = arctg = arctg D
Rs Xs Q
Cu aceste relaţii se deduce
R X 4.1.3 Elemente pasive de circuit (elemente dipolare)
Qp = p = s = Qs Q (se renunţă la indice) (4.11)
Xp Rs
a) - Rezistorul
adică factorul de calitate pentru doi reactori disipativi echivalenţi are aceeaşi
valoare, indiferent de tipul configuraţiei. Rezistorul ideal este un dipol (vezi figura 4.2a) la care u = Ri , unde
Cu ajutorul lui Q, relaţiile de echivalenţă se mai pot scrie, constanta reală R reprezintă mărimea numită rezistenta (această denumire
⎧ Rp = Rs (1 + Q 2 ) fiind utilizată şi pentru rezistor).
⎪ Rezistorul real este însoţit de elemente parazite, astfel că schema
⎨ ⎛ 1 ⎞ (4.12) echivalentă este cea din figura 4.2b. unde:
⎪ X p = X s ⎜1 + 2 ⎟ R - este rezistenţa caracteristică având o valoare preponderentă în
⎩ ⎝ Q ⎠
comparaţie cu celelalte elemente;
Aceste relaţii permit trecerea de la o configuraţie la cealaltă, Q-ul LR - este inductanţa datorată înmagazinării unei energii magnetice în
exprimându-se în funcţie de elementele configuraţiei cunoscute.
jurul rezistorului la trecerea curentului:
CR - este capacitatea dintre extremităţile rezistorului;
Observaţie
C' - sunt capacităţile echivalente corespunzătoare capacităţii distribuite
Din a doua relaţie de echivalenţă rezultă că Xs şi Xp au acelaşi semn, adică
faţă de masă a rezistorului;
natura reactanţei se menţine la trecerea de la o configuraţie la alta.
Rp - este rezistenţa corespunzătoare pierderilor în dielectricul izolaţiei
şi în suportul rezistorului.
În majoritatea cazurilor practice, schema echivalentă cea mai utilizată

este cea din figura 4.5, adică reprezentarea bobinei se face printr-un reactor
disipativ serie.
a) b) L RL
Figura 4.2 Rezistorul şi schema sa echivalentă. Figura 4.5
La rezistoarele cu construcţie îngrijită şi utilizând procedee tehnologice Factorul de calitate la frecvenţa de lucru ω este
moderne, Rp şi C' se pot neglija, iar influenţa dată de LR şi CR poate fi redusă, ωL
QL = (4.15)
de aceea în practică se utilizează adesea schema echivalentă din figura 4.3. RL
unde RL este determinată de efectul pelicular, pierderile în dielectric,
pierderile prin radiaţie etc.
Factorul de calitate variază cu frecvenţa.
Q se poate considera practic constant într-un domeniu de frecvenţă
Figura 4.3 ( 0 f , f0 + Δf ) relativ îngust în jurul frecvenţei centrale f0 , adică pentru
f − Δ
care este îndeplinită condiţia,
Cu toate acestea, circuitul echivalent al rezistorului are o impedanţă ce
Δf
variază cu frecvenţa, deoarece elementele din schema echivalentă variază cu << 1 (4.16)
frecvenţa. Pentru a determina concret comportarea rezistorului cu frecvenţa, f0
se scrie expresia impedanţei circuitului echivalent şi se analizează variaţia ei. Valori uzuale ale lui QL :
• pentru bobine fără circuit magnetic închis: QL = 10 ÷ 120 ;
• pentru bobine realizate cu oale de ferită: QL = 100 ÷ 300 .
b) – Bobina
di
Bobina ideală este un dipol (vezi figura 4.4a) la care u = L unde
dt c) - Condensatorul
constanta reală L reprezintă inductanţa bobinei. 1 t
C∫
Condensatorul ideal este un dipol (vezi figura 4.6a) la care u = id t
Bobina reală are schema echivalentă din figura 4.4b care este identică
cu a rezistorului. numai că de această dată preponderentă este inductanţa L. unde constanta reală C reprezintă capacitatea condensatorului.
Condensatorul real are schema echivalentă din figura 4.6b, unde
elementele prarazite sunt:
R' - rezistenţa armăturilor şi conductoarelor de legătură;
L' - inductanţa corespunzătoare înmagazinării de energie magnetică din
jurul armăturilor;
C’ C - capacitatea parazită faţă de masă a armăturilor;
Rp - rezistenţa de pierderi în dielectric şi în suporturile armăturilor.
a) b)
Figura 4.4 Bobina şi schema sa echivalentă
• O categorie specială de metode de măsură se bazează pe fenomenul

de rezonanţă. Pe acest principiu funcţionează Q-metrul.
• Tehnici speciale sunt utilizate pentru măsurarea impedanţelor la
frecvenţe mari (microunde). Un instrument specific este analizorul
de reţea.
a) b)
Figura 4.6 Condensatorul şi schema sa echivalentă. Vom analiza în continuare conversia impedanţă-tensiune. Să
considerăm schema din figura 4.8 în care un curent I este aplicat Impedanţei
În cazurile practice se utilizează schema echivalentă simplificată din Z x ce trebuie măsurată. Presupunând că I este cunoscut şi este ales ca origine
figura 4.7. de fază
Factorul de calitate al condensatorului la frecvenţa de lucru ω este ReU ImU
Z x = Rx + jX x = +j (4.18)
R I I
QC = p = ωCRp (4.17)
1 ωC
şi are valori de câteva ori mai mari decât în cazul bobinelor reale.
I Rx U V
Figura 4.8
Figura 4.7 Utilizând un voltmetru vectorial, capabil să măsoare separat partea
reală şi partea imaginară a tensiunii, se pot măsura cele două componente ale
Asemănător ca la bobină, şi pentru condensator, într-o bandă de impedanţei.
Δf Configuraţia din figura 4.8 este o configuraţie dipolară. Măsurarea
frecvenţă respectând condiţia << 1 , Q se poate considera constant cu o
f0 poate fi afectată de o serie de impedanţe parazite care pot fi grupate în:
foarte o bună aproximaţie. • impedanţe parazite serie ce au valoare mică, cum sunt
rezistenţele de contact, rezistenţele şi inductanţele conductorilor de
4.1.4 Tehnici şi configuraţii generale de măsură legătură;
Principalele tehnici de măsurare a impedanţelor pot fi grupate în • impedanţe parazite paralel, de valoare mare, cum sunt rezistenţele
de scurgeri în dielectricul dintre borne, sau în cel al cablurilor,
următoarele categorii:
capacităţi parazite etc.
• Metode de comparaţie, în care impedanţa ce trebuie măsurată este
Aceste impedanţe parazite nu afectează în mod semnificativ precizia
comparată cu una sau mai multe impedanţe cunoscute. Exemplul cel
măsurării impedanţelor de valori medii (zeci de ohmi ÷ sute de kiloohmi),
mai reprezentativ îl constituie puntea de măsură. Impedanţmetrul
dar devin foarte supărătoare la măsurarea rezistenţelor foarte mici sau foarte
(LCR-metrul) numeric, care reprezintă instrumentul modern de
mari.
măsură a impedanţelor, are la bază tot principiul punţii.
• Măsurarea indirectă bazată pe legea lui Ohm. Presupune
injectarea unui curent cunoscut şi măsurarea tensiunii se apare la
borne. Este de fapt vorba de o conversie impedanţă-tensiune. Acest
principiu este utilizat pentru măsurarea rezistenţelor în multimetrele
numerice. Ca o alternativă, se poate aplica o tensiune cunoscută şi
se măsoară curentul, această tehnică fiind folosită în ohmmetrele
electrice.
a) - Cazul impedanţelor foarte mici Redesenând schema pentru punerea în evidentă a cuadripolului (Figura
În acest caz trebuie avute în vedere efectele impedanţelor parazite serie. 4.12), rezultă
U
Rx = 2 = R21 (4.20)
Exemplu I1 I =0
La măsurarea rezistenţei Rx în curent continuu (Figura 4.9), bornele de 2
conectare ale rezistorului la generator şi la voltmetru prezintă rezistenţele de

contact puse în evidenţă în schema
Figura 4.9 Figura 4.12
echivalentă. Aceste rezistenţe de valori de ordinul miliohmilor sunt practic adică rezistenţa măsurată este impedanţa de transfer a cuadripolului cu ieşirea
necontrolabile şi depind de modul de strângere al bornelor. Rezistenţa în gol, independentă de rezistenţele parazite r1 ÷ r4 care pot include şi
măsurată va fi, rezistenţa firelor de legătură.
U Această conexiune cuadripolară poate fi utilizată şi în curent
Rm = = Rx + r2 + r3 (dacă RV → ∞ ) (4.19)
I alternativ, având drept efect suplimentar anihilarea efectelor inductivităţilor şi
Dacă Rx este mică, erorile introduse devin semnificative şi ele provin rezistenţelor conductoarelor de legătură (Figura 4.13) .
din cauză că r2 şi r3 se află atât în circuitul de alimentare cât şi în cel de Hc
măsură.
Pentru a elimina influenţa rezistenţei de contact trebuie separată funcţia
Hp
alimentare de funcţia măsurare disociind bornele respective. Se obţine astfel
rezistenţa cu patru borne (cuadripol), unde prizele de tensiune sunt realizate
din două cuţite paralele (contacte Kelvin) care lasă în afară bornele de E V Zx
alimentare (Figura 4.10).
Lp
A Lc
Figura 4.13
Figura 4.10 Figura 4.11 Se poate eventual utiliza în locul generatorului de curent un generator
de tensiune şi un instrument pentru controlul curentului injectat. Efectul
Curentul I străbate bornele de curent şi produce între bornele de impedanţelor conductoarelor de măsură, figurate punctat, este anihilat în
măsurare o cădere de tensiune ce reprezintă strict căderea de tensiune de la această configuraţie. Echipamentul de măsură va avea patru borne, două
bornele rezistenţei Rx şi nu mai înglobează căderile de tensiune pe rezistenţele pentru injecţia curentului ( H c , Lc ) şi două pentru măsurarea tensiunii
de contact (r2 şi r3 sene cu RV → ∞ şi nu mai afectează măsurarea, aşa după ( H p , L p ).
cum se poate constata şi din figura 4.11).
b) - Cazul impedanţelor foarte mari Configuraţia aceasta, numită configuraţie tripolară, poate fi folosită şi
În acest caz prezintă importanţă impedanţele parazite paralel. în curent alternativ. În acest caz, ea va face posibilă utilizarea cablurilor
ecranate în schema de măsură. Este un lucru foarte important, deoarece se
Exemplu elimină astfel tensiunile parazite ce se pot induce în aceste cabluri, ca urmare
La măsurarea în curent continuu a rezistenţei Rx foarte mare, între borne a câmpurilor electromagnetice perturbatoare. Un cablu ecranat are un fir
apare rezistenţa de scăpări Rs şi raportul dintre tensiune şi curent va da de central, peste care există un strat izolator, peste acesta o tresă metalică şi în
fapt rezultanta celor două rezistenţe conectate în paralel (Figura 4.14 a). fine un al doilea strat izolator. Legătura electrică se face deci prin firul central
Rezistenţa de scurgeri este de obicei foarte mare (poate fi de ordinul şi prin ecran (tresa).
gigaohmilor), aşa încât efectul ei e neglijabil în cazul unor rezistenţe de
valori medii, dr poate conta în cazul unor rezistenţe de valori foarte mari
(zeci, sute de megaohmi) (Figura 4.14 a).
Efectul se diminuează prin tehnica gardării, adică se dispune în jurul
uneia dintre borne un inel G metalic, numit gardă. (Figura 4.14 b).
E V Zx
a) b)
Figura 4.14 A
Rezistenţa Rs se împarte în două, RsA ,de la borna A la gardă, şi RsB, de

la borna B la gardă, adică dipolul este înlocuit cu un tripol (Figura 4.15 a). Figura 4.16
Dacă se realizează schema de măsurare (figura 4.15 b) astfel încât
rezistenţele RsA şi RsB de valori mari să apară în paralel cu rezistenţe mici, Această configuraţie este reprezentată în figura 4.16. Tensiunea
efectul lor devine neglijabil. injectată este controlată cu un voltmetru. Se constată uşor că impedanţele
dintre firul central şi tresa metalică (în desen au fost figurate numai
capacităţile) sunt şuntate de impedanţele mici ale generatorului şi
ampermetrului. O eventuală capacitate sau inductivitate mutuală dintre cele
două cable este de asemenea scurtcircuitată. Schema nu compensează însă
efectele impedanţelor proprii ale cablurilor (inductivitate şi rezistenţă).
a) b) Configuraţia de mai sus este indicată pentru măsurarea impedanţelor mari,
Figura 4.15 mergând până la zeci, eventual sute de megaohmi. Pentru măsurări şi mai
precise se pot utiliza configuraţii mai complicate (mergând de la pentapolar la
La măsurarea rezistenţei Rx rezultă octopolar).
1 I
=− 2 = G21 (4.21)
Rx U1 U
2 =0
adică conductanţa căutată este conductanţa de transfer a diportului cu ieşirea

în scurtcircuit (rezistenţa ampermetrului a fost considerată nulă).
Montajul amonte
4.2 Măsurarea rezistenţelor în curent continuu Schema acestui montaj este prezentată în figura 4.19, iar relaţiile
caracteristice sunt:
4.2.1 Măsurarea rezistenţelor prin metode simple
⎧U x = U − RA I ⎧U x ≠ U
⎨ adică ⎨
a) - Metoda ampermetrului şi voltmetrului ⎩ Ix = I ⎩ Ix = I
Această metodă:
• se utilizează pentru rezistente de valori R ∈10 mΩ ÷ 100 kΩ
• se bazează pe legea lui Ohm (Figura 4.17)
U
Rx = x (4.22)
Ix
În practică, în funcţie de legarea voltmetrului în raport cu generatorul,
Figura 4.19 Schema montajului amonte
se disting două tipuri de montaje care au la bază această metodă:
• montajul aval,
Şi în acest caz
• montajul amonte.
U U
Rm ≠ Rx = x (deci valoarea Rm este eronată), (4.25)
I Ix
iar pentru valoarea exactă a rezistenţei se obţine
U U − RA I
Figura 4.17 Rx = x = = ( Rm − RA ) ⇒ Rx = Rm − RA (4.26)
Ix I
Prin urmare, din cele obţinute mai sus rezultă că oricare ar fi
Montajul aval
montajul, dacă se ia valoarea Rm în loc de valoarea Rx se comite o eroare
Schema montajului este reprezentată în figura 4.18, având caracteristice
sistematică (chiar dacă ampermetrul A şi voltmetrul V măsoară cu
următoarele relaţii,
precizie), care este:
⎧ Ux =U ⎧U x = U • la montajul aval
⎨ adică ⎨
⎩I x = I − IV ⎩ Ix ≠ I Rx RV
− Rx
ΔRx Rm − Rx Rx + RV Rx
= = =− <0 (4.27)
Rx Rx Rx Rx + RV
şi această eroare este cu atât mai mică cu cât RV >> Rx (adică metoda este
convenabilă pentru măsurarea rezistentelor mici).
• la montajul amonte
ΔRx Rm − Rx RA
Figura 4.18 Schema montajului aval = = >0 (4.28)
Rx Rx Rx
Rezultă că de unde rezultă că această eroare este cu atât mai mică cu cât RA << Rx (adică
U U metoda este convenabilă pentru măsurarea rezistenţelor mari).
Rm ≠ Rx = x (adică valoarea măsurată Rm este eronată) (4.23)
I Ix
Valoarea exactă a rezistenţei Rx se determină scriind Eroarea maximă cu care se determină Rx datorată erorilor
instrumentale, adică impreciziei de măsurare a ampermetrului şi
1 I I − IV 1 1 R R RV >> Rm ⎛ Rm ⎞
= x = = − ⇒ Rx = V m ≅ Rm ⎜1 + ⎟ (4.24) voltmetrului, este:
Rx U x U Rm RV RV − Rm ⎝ RV ⎠
• la montajul aval, deoarece APLICAŢIE: Se măsoară Rx prin metoda voltmerului şi ampermetrului

1 I I I 1 U
= − V= − (4.29) folosind montajele amonte şi aval. Se calculează Rx cu relaţia Rx=
Rx U U U RV I
rezultă, .Aparatele au caracteristicile:
1. V : UCS=150V, c=0,5% , RV = 10 kΩ ±10%
ΔRx ΔI ΔU ⎛ ΔI ΔU ⎞ I ⎛ ΔI ΔU ⎞ ⎛ 1 1 ⎞
2
= + 2 I =⎜ + ⎟ =⎜ + ⎟⎜ + ⎟ (4.30) 2. A : ICS=2 A, c=0,5% , RA = 1Ω ±10%
Rx I U ⎝ I U ⎠U ⎝ I U ⎠ ⎝ Rx RV ⎠ Sursa de tensiune are E=100V
şi a) În ce caz se măsoară Rx = 200 Ω cu eroare sistematică minimă?
ΔRx ⎛ ΔI ΔU ⎞ ⎛ Rx ⎞ b) Care este eroarea relativă limită după ce s-a facut corecţia erorii
=⎜ + ⎟ ⎜1 + ⎟ (4.31) sistematice?
Rx ⎝ I U ⎠ ⎝ RV ⎠
c) Pentru ce Rx se obţine aceeaşi eroare sistematică, în modul, prin ambele
Relaţia (4.31) se mai poate scrie metode?
⎛ R ⎞
ε Rx = ( ε I + εU ) ⎜1 + x ⎟ ≅ ε I + ε U , pentru RV >> Rx (4.32)
⎝ RV ⎠ REZOLVARE:
• la montajul amonte, deoarece a) În configuraţia montajului amonte se măsoară în realitate
U U
Rx = − RA (4.33) = Rx + RA = Rxm '
(4.38)
I I
rezultă pentru care rezultă o eroare sistematică absolută
ΔU ΔI ⎛ ΔI ΔU ⎞ U ⎛ ΔI ΔU ⎞ eR' x = Rxm'
− Rx = RA (4.39)
ΔRx = + 2 U =⎜ + ⎟ =⎜ + ⎟ ( Rx + RA ) (4.34) şi corespunzător, o eroare relativă sistematică
I I ⎝ I U ⎠I ⎝ I U ⎠
şi R
ε R` x sist = A ⋅ 100 = 0,5% (4.40)
ΔRx ⎛ ΔI ΔU ⎞ ⎛ RA ⎞ Rx
=⎜ + ⎟ ⎜1 + ⎟ (4.35) Pentru montajul aval se obţine în mod similar
Rx ⎝ I U ⎠⎝ Rx ⎠
U Rx ⋅ RV
Relaţia mai poate fi scrisă = = Rxm``
(4.41)
I Rx + RV
⎛ R ⎞
ε Rx = ( ε I + εU ) ⎜1 + A ⎟ ≅ ε I + ε U pentru Rx >> RA (4.36) şi eroarea relativă sistematică
⎝ Rx ⎠
Rx2
eR``x sist = Rxm ``
− Rx = (4.42)
Rx + RV
ΔI ΔU
unde ε I = şi εU = sunt erorile relative limită datorate ampermetrului eR``x sist
Rx
I U ε R`` sist = ⋅ 100 = ⋅ 100 ≅ 2% (4.43)
A şi respectiv voltmetrului V. În determinarea erorilor s-a aplicat formula de x
Rx Rx + RV
propagare a erorilor la măsurătorile indirecte. b) Corectarea erorii sistematice conduce la
Dacă efectul erorii sistematice nu ar fi corectat va rezulta o eroare U
totală. De exemplu, în cazul metodei amonte se obţine: Rx = − Ra = Rx (U , I , Ra ) (4.44)
I
• eroarea relativa limită, Folosind formula propagării erorii relative limită la măsurători indirecte
∂R U ∂R I ∂R R R (similar pentru montajul aval), se obţine în acest caz expresia erorii pentru Rx
ε Rx = x εU + x ε I + x A ε RA = ε U + ε I + A ε RA (4.37)
∂U Rx ∂I Rx ∂RA Rx Rx
⎛ ∂Rx U ∂R I ∂R R ⎞
ε R = ⎜⎜ ε U + x ε I = x a ε RA ⎟⎟ =
x
⎝ ∂U Rx ∂I Rx ∂Ra Rx ⎠
(4.45)
⎡U ⎛ R ⎞⎤ R
=⎢ ⋅ ⎜ ε U + ε I + a ε RA ⎟ ⎥ ≅ ε U + ε I + a ε RA
⎣ IRx ⎝ Rx ⎠⎦ Rx
În care
Figura 4.20 Schema montajului serie.
U CS 150
ε max
U
=c = 0,5 = 0,75% (4.46)
U 100 Relaţia de calcul pentru rezistenţa necunoscută este
I 2 U Ux Ux U R + Rx
ε max
I
= c CS = 0,5 = 2% Rx = x = = = x R0 V (4.52)
I 0,5 I x I ⋅ RV U0 RV U RV + R0
⋅ 0
U RV + Rx RV R0 RV + Rx
Unde s-a ţinut cont că U = E = 100V şi I = = 0,5 A . Se obţine
Rx RV + R0
ε Rx = 2,8% (4.47) Dacă
c) Condiţia este U U R + Rx
Rm x = x R0 ⇒ Rx = Rm V (4.53)
Rx R I U0 RV + R0
ε R``x sist = ε R``x sist ⇒ = a (4.48) Pentru RV >> Rx , R0 (condiţie îndeplinită de un bun voltmetru la
Rx + RV Rx
Din care se obţine ecuaţia care RV → ∞ ) sau dacă Rx ≅ R0 , se obţine Rx ≅ Rm .
Rx2 − Ra Rx + Ra Rv = 0 (4.49) În toate celelalte cazuri, dacă se ia Rx = Rm se comite o eroare
( )
1 sistematică,
Rx = ⋅ 0,5 ± 0,52 + 4 ⋅ 0,5 ⋅ 2 ⋅ 104 = 100,25Ω (4.50) R + Rx
2 Rm − Rm V
Deoarece este îndeplinită relaţia Ra << Rx << Rv, condiţia poate fi ΔRx Rm − Rx RV + R0 R0 + Rx
= = = (4.54)
rescrisă mai simplu: Rx Rx RV + Rx RV + Rx
Rm
Rx R R RV + R0
= a ≅ x ⇒ Rx = Ra RV ≅ 100Ω (4.51)
Rx + RV Rx RV deci metoda este indicată pentru măsurarea rezistenţelor mici ( Rx , R0 << RV ).
b) - Metoda comparaţiei Montajul paralel (metoda celor două ampermetre)

Caracteristicile acestei metode sunt: Schema acestui montaj este reprezentată în figura 4.21, unde se
• se utilizează pentru măsurarea rezistenţelor Rx de acelaşi ordin de utilizează pe cât posibil două
mărime cu rezistenţa cunoscută R0; ampermetre identice (adică de aceeaşi rezistenţă RA).
• montajul poate fi serie sau paralel.
Ix RA Rx
A
Montajul serie (metoda celor două voltmetre)
Schema acestui montaj este reprezentată în figura 4.20. Este necesar să RA Ux
se utilizeze pe cât posibil două voltmetre identice (adică de aceeaşi rezistenţă A
I0 R0
Rv).
U
Figura 4.21 Schema montajului paralel.
Pentru a deduce relaţia care determină rezistenţa necunoscută, prin d) - Metoda rezistenţei adiţionale variabilă.
operaţii succesive se obţine, Metoda, având schema din figura 4.23, foloseşte o rezistenţă etalon
U U − I x RA I 0 I ⎛ R ⎞ Re, de preferinţă variabilă
Rx = x = = ( R0 + RA ) − RA = 0 R0 ⎜1 + A ⎟ − RA (4.55)
Ix Ix Ix Ix ⎝ R0 ⎠ A
Dacă Rg
⎛ R ⎞ K Rx
U I +
Rm = 0 R0 ⇒ Rx = Rm ⎜1 + A ⎟ − RA (4.56) E
Ix Ix ⎝ R0 ⎠ - Re
Pentru RA << Rx , R0 (condiţie îndeplinită de un bun ampermetru la care
RA → 0 ) sau dacă Rx ≅ R0 , se obţine Rx ≅ Rm . Figura 4.23 Metoda rezistenţei adiţionale
În toate celelalte cazuri dacă se ia Rx = Rm se comite o eroare
Succesiunea operaţiilor pentru măsurarea rezistenţei Rx este următoare:
sistematică, 1) Dacă Rg = 0 :
⎛ R ⎞
Rm − Rm + RA ⎜1 − m ⎟ • Etapa I K poziţia închis - se notează indicaţia aparatului, I1;
ΔRx Rm − Rx ⎝ R0 ⎠ RA ⎛ Rm ⎞ • Etapa a II-a K poziţia deschis - se notează indicaţia aparatului, I2.
= = = ⎜1 − ⎟ (4.57)
Rx Rx Rx Rx ⎝ R0 ⎠ Folosind aceste rezultate, se poate scrie
de unde rezultă că metoda este indicată pentru măsurarea rezistenţelor mari Re
Rx I1 = ( Rx + Re ) I 2 ⇒ Rx = (4.59)
( Rx , R0 >> RA ) I1
−1
I2
c) - Metoda substituţiei Dacă se doreşte să se ţină seama şi de rezistenţa RA a aparatului, atunci
Metoda substituţiei (vezi figura 4.22) necesită o rezistenţă etalon Re, în relaţia de mai sus se înlocuieşte Rx → Rx + RA obţinându-se
variabilă, şi de acelaşi ordin de mărime cu rezistenţa de măsurat. Re
Rx = − RA (4.60)
I1
−1
I2
În cazul când Re este variabilă, se poate regla această rezistenţă în etapa
a II-a până când I 2 = I1 2 , rezultând Rx = Re reglată.
2) - Dacă Rg ≠ 0 operaţiile de la punctul 1) se repetă de două ori: mai întâi fără

Figura 4.22 Metoda substituţiei
Rx în circuit, rezultatele permiţând determinarea rezistenţei Rg şi a doua oară
Modul de procedură pentru efectuarea măsurării este: cu Rx conectată, obţinându-se Rg + Rx . Notând indicaţiile aparatului ce
• Etapa I: K poziţia 1 - se notează indicaţia aparatului de măsură; corespund fiecărei etape astfel:
• Etapa a II-a: K poziţia 2 - se reglează Re pentru aceeaşi indicaţie.
Rezultă că valoarea rezistenţei necunoscute va fi: fără Rx şi Re J I1 Re R
Rx = Re (4.58) atunci rezultă că Rx = − e (4.61)
fără Rx, cu Re J I2 I3 I1
cu Rx, fără Re J I3 −1 −1
Precizia măsurării depinde de: I4 I2
• eroarea de etalonare a Re cu Rx, şi Re J I4
• de stabilitatea tensiunii aplicate montajului,
• de erorile de citire la aparatul indicator,
dar nu depinde de eroarea de etalonare a acestui aparat.
4.2.2 Ohmetre cu citire directă de unde rezultă că

⎛I ⎞
Aceste aparate posedă următoarele particularităţi: Rx = Rs ⎜ CS − 1⎟ (4.66)
• Măsoară direct valoarea rezistenţei; ⎝ I ⎠
• Sunt constituite dintr-o sursă şi un aparat indicator etalonat în Deci, dependenţa rezistenţei Rx de curentul I este neliniară, ceea ce se
valori ale rezistenţei. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de sursă sunt: observă uşor şi din etalonarea scării corespunzătoare acestui ohmetru dată în
Rg = ct , E = ct (4.62) figura 4.25.
Pentru a compensa variaţia lui Rg (cazul bateriilor obişnuite pentru care
Rg creşte pe măsură ce sunt consumate) se utilizează o rezistenţă adiţională ∞
care se reglează aşa încât Rg + Ra = ct . De aceea, orice măsurare trebuie
precedată de o operaţie de verificarea a etalonării într-un punct, care se
realizează prin varierea rezistenţei adiţionale şi care validează corectitudinea Figura 4.25 Etalonarea scării la ohmetru serie.
etalonării pe toata scara aparatului.
După schema de principiu se deosebesc două tipuri: ohmetre serie şi Rezultă că o rezistenţă Rx << Rs sau Rx >> Rs nu poate fi citită cu
ohmetre paralel. precizie pe o astfel de scară. De aceea, pentru a măsura rezistenţe de ordine
E
a) - Ohmetre serie diferite se folosesc mai multe scări caracterizate de valori centrale Rs =
Schema de principiu a unui ohmetru serie este reprezentată în figura I CS
4.24. diferite, obţinute prin modificarea sensibilităţii mA cu ajutorul unor şunturi
(Figura 4.26).
A
Rg
+
Rx
E
-
Re
Figura 4.24 Schema ohmetrului serie. Figura 4.26 Modificarea scărilor ohmetrului cu ajutorul şunturilor.
La ohmetrele serie, verificarea etalonării se face prin "aducerea la Instrumentele echivalente corespunzătoare acestor şunturi se
zero'' adică se scurtcircuitează bornele de intrare A-B şi se reglează Ra până caracterizează prin:
când acul aparatului indică valoarea zero ce corespunde curentului la cap de Rş( ) + RA
i
() RA Rş
RA( ) =
i i
scară, adică I CS = I CS (i )
> I CS , (4.67)
RA + Rş( )
i
E E Rş
I sc = I CS = = (4.63)
Deoarece valorile centrale Rs( ) = E I CS
() i i
Rg + RA + Ra Rs se modifică doar printr-un
unde s-a notat rezistenţa totală înseriată cu Rx prin coeficient multiplicativ, nu mai este necesară o nouă etalonare la trecerea de
Rs Rg + RA + Ra (4.64) pe o scară pe alta.
După conectarea rezistenţei necunoscute Rx, curentul indicat de mA
este b) - Ohmetre paralel
E E Rs Pentru aceste ohmetre a căror schemă de principiu este prezentată în
I= = = I CS (4.65)
Rx + ( Rg + RA + Ra ) Rx + Rs Rx + Rs figura 4.27, operaţia iniţială de verificare a etalonării se face prin „aducerea
la ∞ ”, adică se lasă bornele A-B în gol şi se reglează Ra pentru indicaţie ∞ . Această variantă de ohmetru este mai puţin utilizată în practică decât
Tensiunea la bornele voltmetrului în acest caz va fi cea serie, fiind convenabilă în special pentru măsurarea rezistenţelor mici.
Ra Observaţie
La ambele tipuri de ohmetre (serie şi paralel), dacă valoarea sursei E
Rg UCS A variază, indicaţia devine imprecisă. De aceea, ohmetrele de precizie trebuie să
RV
V Rx conţină o sursă de tensiune reglabilă.
+
E B
-
4.2.3 Măsurarea rezistenţelor prin metode de punte
Figura 4.27 Schema ohmetrului paralel
4.2.3.1 Puntea Wheatstone
RV E R Schema de principiu a unei punţi Wheatstone este prezentată în figura
U gol = U CS = = VE (4.68)
Rg + Ra + RV Rt 4.29.
unde [3]
Rt Rg + Ra + RV (4.69)
R1
Cu rezistenţa Rx conectată, se obţine Rg R4
RV Rx
U= E (4.70)
Rg + Ra + RV Rx E
[1] [2]
astfel că V, RV
U CS RV ⎛ Rg + Ra ⎞ RV ( Rg + Ra ) ⎛ 1 1 ⎞ R
= ⎜⎜ + 1⎟⎟ = ⎜ + ⎟+ V = R2 R3
U Rt ⎝ RV Rx ⎠ Rt ⎝ RV Rx ⎠ Rt
(4.71)
RV ( Rg + Ra ) 1 1
[4]
=1+ ⋅ = 1 + Rp
Rg + Ra + RV Rx Rx Figura 4.29
unde s-a notat cu
Rp RV ( Rg + Ra ) (4.72) Puntea Wheatstone se compune din patru braţe rezistive, o diagonală de
alimentare în care se conectează sursa de tensiune E şi o diagonală de detecţie
rezistenţa totală ce este conectată în paralel cu Rx în care se conectează aparatul de măsură (voltmetru indicator de nul).
Din relaţia (4.71) rezultă că Vom spune că puntea este la echilibru când este îndeplinită condiţia
1 1 U d = U12 = 0 (4.74)
Rx = Rp = Rp (4.73)
⎛ U CS ⎞ ⎛ I CS ⎞ unde U d se mai numeşte şi tensiunea de dezechilibru şi este tensiunea
⎜ − 1⎟ ⎜ − 1⎟
⎝ U ⎠ ⎝ I ⎠ măsurată de indicatorul de nul.
ceea ce arată că şi pentru acest ohmetru dependenţa Rx(U) sau Rx(I) conduce Din condiţia de echilibru rezultă că tensiunile U14 şi U 24 sunt egale. Se
la o scară neliniară, reprezentarea sa fiind dată în figura 4.28. obţine
R2 R3
∞ U14 = U 34 = U 24 = U 34 (4.75)
R1 + R2 R4 + R3
R2 R3
= (4.76)
R1 + R2 R3 + R4
Figura 4.28 Etalonarea scării la ohmetrul paralel.
Condiţia de echilibru conduce la următoarele relaţii între rezistenţe R3

Notând raportul A rezultă
R1R3 = R2 R4 (4.77) R4
R1 R4 A
= (4.78) S= (4.84)
R2 R3 (1 + A)
2
Observaţii:
Funcţia S = f ( A ) este maximă pentru
• Condiţia de echilibru nu depinde de valoarea tensiunii de alimentare E ,
de Rg şi RV . dS 1 2A 1− A
= − = =0 (4.85)
dA (1 + A )2 (1 + A )3 (1 + A )3
• Prin inversarea poziţiilor generatorului şi indicatorului de nul, condiţia
de echilibru nu se schimbă. 1
adică rezultă un maxim pentru A = 1 şi S max =
• Dacă R4 = Rx este o rezistenţă necunoscută, R3 = Re este o rezistenţă 4
R Variaţia sensibilităţii S cu A este reprezentată în figura 4.30.
variabilă etalonată, iar raportul 1 = 10± n este reglabil în decade, din Sensibilitatea interesează în jurul poziţiei de echilibru, adică pentru
R2
R4 = R40 + ΔR4 cu ΔR4 << R40 (4.86)
condiţia de echilibru se obţine N
Rx = 10± n Re (4.79) valoarea de la echilibru
adică Re poate fi etalonată direct în valori ale lui Rx . şi
U d = 0 + ΔU d = ΔU d (variază în jurul lui zero) (4.87)
• Sensibilitatea punţii astfel că
Condiţia de echilibru poate fi satisfăcută pentru o infinitate de valori ale Ud
rezistenţelor. Se pune problema alegerii acelor valori încât puntea să fie cât A
S0 = E = (4.88)
mai sensibilă, adică să pună în evidenţă variaţii cât mai mici ale rezistentelor ΔR4 (1 + A )2
faţă de valoarea de la echilibru. Se defineşte sensibilitatea punţii, R40
ΔU d E
S= (4.80)
ΔR4 R4
adică raportul dintre variaţia tensiunii de dezechilibru normată la tensiunea
aplicată, şi variaţia relativă a rezistenţei care a determinat dezechilibru.
Pentru simplitatea calculului, determinarea sensibilităţii se va face în
condiţiile:
Rg = 0 Rd → ∞ (4.81)
care sunt foarte apropiate de cele reale pentru o sursă bună şi un V cu Rt
foarte mare utilizat ca detector.
În aceste ipoteze rezultă I d = 0 şi
R2 R3 ⎛ R2 R3 ⎞ Figura 4.30
U d = U 32 − U 42 = E− E = E⎜ − ⎟ (4.82)
R1 + R2 R3 + R4 ⎝ R1 + R2 R3 + R4 ⎠
Observaţii
R3 • În definiţia sensibilităţii, ΔU d este normat la E şi nu la Ud cum ar trebui,
R3 R4 ΔR4 deoarece la echilibru Ud =0.
ΔU d = E ΔR4 = E ⋅ (4.83) • Expresia sensibilităţii nu se modifică dacă se înlocuieşte A → 1 A adică
( R3 + R4 )
2 2
⎛ R3 ⎞ R4
⎜1 + ⎟ este indiferent cum se raportează rezistenţele alăturate detectorului
⎝ R4 ⎠ pentru obţinerea lui A (fie R3 R4 fie R4 R3 ).
• Condiţia de sensibilitate maximă (A = 1) cere ca rezistenţele din braţele

alăturat detectorului să fie egale două câte două. Această condiţie are APLICAŢIE: O punte Wheatstone utilizează ca instrument indicator un
mai mult o importanţă teoretica deoarece în practică este necesară voltmetru cu UCS = 0,5 V, având scara gradată în 50 diviziuni, deviaţia
realizarea unor scări decadice. minimă sesizabilă de 0,2 diviziuni şi RV → ∞. Sursa de alimentare are E=1,5
ΔR V şi Rg=0. Se cunosc R1=1kΩ, R1=2kΩ. Se cer:
• Tensiunea de dezechilibru U d = ES0 4 este cu atât mai mare pentru a) Să se determine eroarea relativă limită procentuală datorată pragului de
R40
sensibilitate al indicatorului de nul.
ΔR4
un raport = δ (numit şi factor de dereglaj) cu cât: b) Să se determine eroarea relativă procentuală totală, ştiind că toate
R40 rezistenţele au o toleranţă de 0,5 %.
o E este mai mare, dar limitat la valoarea la care rezistenţele se
încălzesc modificându-şi valoarea; REZOLVARE:
o S0 este mai mare, dar limitat la 1/4 după cum s-a demonstrat. Tensiunea minimă sesizabilă de voltmetru este
• Orice indicator de nul are un prag de sensibilitate Umin sub care U d min = ±U CS ⋅ 0,2 / 50 = ± 2mV (4.91)
tensiunea de dezechilibru nu mai poate fi pusă în evidenţă (Figura În jurul echilibrului punţii este valabilă formula
4.31). Ud A ΔR
= S ⋅ σ unde S = , σ= 3 (4.92)
(1 + A)
2
E R30
R2 R3
R2 Ud = E − Pentru puntea dată se obţine raportul braţelor fixe din punte
E R2 + R1 R3 + R4
R2 + R1
R
A= 2 =2 (4.93)
R3 R1
E
R3 + R4 2
şi corespunzător o valoare pentru sensibilitatea relativă a punţii S =
U min
9
R 40 R4
La echilibrul punţii este valabilă relaţia
0
R1·R3 = R2·R4 (4.94)
Figura 4.31 Din care, se obţine prin diferenţiere:
ΔR3 ΔR4
Pentru U d < U min rezultă o eroare de măsură numită eroare de prag de R1 ⋅ ΔR3 = R2 ⋅ ΔR4 ⇒ σ = = (4.95)
R3 R4
sensibilitate ε ps . a) Ţinând cont de ultima relaţie, se poate obţine eroarea relativă datorată
Înlocuind pe Ud în inegalitatea de mai sus se obţine sensibilităţii instrumentului indicator de nul:
ΔR4 ΔR4 U min ΔR U
S0 E < U min sau < (4.89) ε Rx 1 = 4 = d min = ±0,6% (4.96)
R40 R40 S0 E R4 E⋅S
de unde se deduce în situaţia cea mai defavorabilă că b) Al doilea tip de eroare se datorează preciziei rezistenţelor din compunerea
U punţii, care se propagă în rezultatul final, ca eroare limită la măsurătorile
ε ps = min (4.90) indirecte:
S0 E
3
∂R R 3
adică ε ps scade când S0 şi E cresc. ε Rx 2 = ∑ 4 ⋅ i ⋅ ε Ri = ∑ ε Ri = 1,5 ⋅ 10−2 = 1,5% (4.97)
i =1 ∂Ri R4 i =1
• Dacă se ţine seama de Rg şi Rd , calculul conduce la o expresie mai
Se obţine în final eroarea relativă totală
complicată pentru S, iar aceste rezistenţe reduc sensibilitatea punţii ε Rx totală = ε Rx 1 + ε Rx 2 = ±2,1% (4.98)
(vezi bibliografia).
Puntea Wheatstone are numeroase aplicaţii în practică atât pentru a
măsura rezistenţe între 1Ω ÷1MΩ dar şi mărimi neelectrice.
4.2.3.2 Punţi pentru măsurarea rezistenţelor foarte mici R1 R R − R1R3 R1

Rx = Re − rt 2 4 = Re − ρN (4.102)
R2 R2 ( R3 + R4 ) R2
După cum s-a arătat în paragraful 4.1.4, pentru măsurarea rezistenţelor termen de
corectie
foarte mici este necesară conexiunea cuadripolară. Puntea ce permite
Ca rezultatul măsurării să nu depindă de ρ şi pentru uşurinţa
utilizarea acestei conexiuni este puntea dublă Thomson.
Rezistenţa de măsurat Rx în conexiune cuadripolară este introdusă într- echilibrării punţii, se alege
o punte Wheatstone şi comparată cu rezistenţa Re având aceeaşi mărime ρ = 0 ⇒ R1R3 = R2 R4 sau r = 0 (4.103)
(pentru ca puntea să aibă sensibilitatea cât mai bună) şi conectată similar Prima condiţie poate fi realizată prin construcţie luând rezistenţele R1
(figura 4.32). şi R4 identice şi reglabile prin cursor comun, iar R2 şi R3 identice şi reglabile
în decade (vezi Figura 4.34).
Rx r1 I3 Rx r4 R2 = R3 = 1012 ⋅ R1
R1 = R4
r2 r3
R1 R4
R1 I R4 I3 − I2 R1 R4 R2 R3
1 I2 r
R2 R3 R2 R3
Rc r6
r8 r7 Rc r5 Figura 4.34
I3
A doua condiţie se obţine utilizând un conductor cu secţiune mare şi
Figura 4.32 Figura 4.33 lungime mică care determină o rezistenţă f mică.
Pentru p = 0, condiţia de echilibru este
Schema echivalentă din figura 4.33 în care s-au reprezentat R
rezistenţele de contact ri şi rezistenţa r a firului AB, are forma punţii duble Rx = 1 Re (4.104)
R2
Thomson.
Cu puntea Thomson se pot măsura rezistenţe cu valori între
Pentru a deduce condiţia de echilibru a punţii duble, se vor scrie
ecuaţiile Kirchhoff pentru cele trei ochiuri în ipoteza că puntea este la 10−6 Ω ÷ 1Ω cu erori sub 0,1%.
echilibru (Id = 0 , Ud =0) şi neglijând rezistenţele ri toarte mici în raport cu
4.2.3.3 Punţi pentru măsurarea rezistenţelor foarte mari
Rk de valori normale ( ri << Rk ) se obţine,
1 R1I1 − R4 I 2 − Rx I 3 = 0 S-a arătat în paragraful 4.1.4 că pentru măsurarea rezistenţelor foarte
2 R2 I1 − R3 I 2 − Re I 3 = 0 (4.99) mari este necesar conexiunea tripolară.
Dar analizând condiţia de echilibru a punţii Wheatstone,
3 ( R3 + R4 ) I 2 − rt I 3 = 0 , rt = r + r4 + r5
R
Ca acest sistem omogen să aibă soluţie ≠ 0 , este necesar ca Rx = Re 1 (4.105)
R2
R1 − R4 − Rx pentru Rx foarte mare rezultă:
Δ = R2 − R3 − Re = 0 (4.100) • fie necesitatea unei Rc foarte mare care este practic imposibil de
0 R3 + R4 − rt realizat cu precizie acceptabilă;
de unde se obţine dezvoltând după ultima coloană, condiţia de echilibru R
• fie necesitatea ca A = 1 >> 1, care conduce la o sensibilitate foarte
− Rx R2 ( R3 + R4 ) + Re R1 ( R3 + R4 ) − rt ( R2 R4 − R1R3 ) = 0 (4.101) R2
sau scăzută.
Eliminarea acestor dificultăţi se face utilizând schema clin figura 4.35
unde se obţine o rezistenţă R4 echivalentă de valoare mare utilizând
rezistoare de valori normale.
Prin gardarea uneia din bornele la care se leagă Rx foarte mare,

R1 Rx rezistenţa de scăpări dintre borne acestei rezistenţe este divizată în Rscl şi Rsc2.
Pentru ca aceste rezistenţe să nu afecteze măsurarea lui Rxi echilibru se face în
două etape:
• cu detectorul de nul între punctele 4-5 se echilibrează puntea
R2 R03 R04
Rx , R3 , R6 , R5 RSC1 şi se obţine: U 45 = 0 , I 45 = 0 ;
R02 • cu detectorul de nul între punctele 3-4 se echilibrează puntea
propriu-zisă variind R1 sau R2 (nu R3 pentru că se strică echilibru de
Figura 4.35 la etapa 1). Rezistenţele parazite nu afectează măsurarea deoarece
Rscl nu aparţine acestei punţi, iar Rsc2 nu contează ( U 45 = 0 ).
Transformând Υ → Δ rezultă:
R ⋅R
R23 = R03 + R02 + 02 03 care apare în paralel cu R2 ⇒ R2' = R2 R23 4.3 Măsurarea impedanţelor
R04
R03 ⋅ R04
R34 = R03 + R04 + care apare în paralel pe detector şi nu influenţează 4.3.1 Măsurarea impedanţelor prin metode de zero (metode de punte)
R02
echilibrul, Metodele de zero în curent alternativ sunt mult utilizate în tehnica
R ⋅R ⎛ R ⎞ măsurărilor electrice şi electronice deoarece au sensibilităţi ridicate şi
R42 = R04 + R02 + 04 02 = R04 + R02 ⎜1 + 02 ⎟ = R3 care va fi foarte mare posibilităţi multiple (se utilizate nu numai la măsurarea impedanţei, dar şi a
R03 ⎝ R03 ⎠
frecvenţei, puterilor etc, şi se pretează uşor la operaţia de automatizare).
R02
pentru >> 1 .
R03 4.3.1.1 Punţi de curent alternativ
În acest caz, condiţia de echilibru devine, Schema este reprezentată în figura 4.37.
R Structura este asemănătoare cu punţii de curent continuu, dar
Rx = R42 1' (4.106)
R2 generatorul şi detectorul trebuie să fie de tensiuni alternative.
De asemenea, pentru a nu limita sensibilitatea punţii în cazul
rezistenţelor Rx foarte mari, o altă necesitate este ca detectorul de zero să aibă
Zg Z1 Z4 = Z x
Rd foarte mare. Rd
Puntea care permite măsurarea rezistenţelor în conexiune tripolară este
puntea Wagner (Figura 4.36). E Z2 Z3 = Zc
Rsc1 Figura 4.37

R1 Rx = R4 R5 R1 Rx = R4 R5
• Condiţia de echilibru
Rsc 2 Procedând în mod asemănător ca la puntea de curent continuu, se
R2 R3 R6 R2 R3 R6 obţine fără dificultate condiţia de echilibru a acestei punţi, care este
Z1Z 3 = Z 2 Z 4 (4.107)
şi observaţiile prezentate la puntea Wheatstone rămân valabile.
Dar această condiţie este o relaţie complexă care conduce la două relaţii
Figura 4.36 reale.
Dacă Cazuri:
jϕZi
Z i = Ri + jX i = Z i e , i = 1, 4 (4.108) Z1 R1
1 Z1 = R1 Z 2 = R2 = ∈\
se obţine din egalarea părţilor reale şi a celor imaginare alte forme ale Z2 R2
condiţiei de echilibru echivalente şi anume: Z1 X
2 Z1 = jX 1 Z 2 = jX 2 = 1 ∈\
⎧ R1R3 − X 1 X 3 = R2 R4 − X 2 X 4 Z2 X2
⎨ (4.109)
⎩ R1R3 + X 1R3 = R2 X 4 + X 2 R4 3 Z1 = R1 Z 2 = jX 2
Z1 R
= − j 1 ∈I (4.112)
sau Z2 X2
⎧ Z1 Z 3 = Z 2 Z 4 Z1 X1
⎨ (4.110) 4 Z1 = jX 1 Z 2 = R2 = j ∈I
⎩ϕ1 + ϕ3 = ϕ2 + ϕ2 Z2 R2
Aceste forme arată că pentru a obţine echilibrul trebuie satisfăcute două
relaţii reale, şi ca urmare vor ti necesare două elemente de reglaj. Dar alegerea Din condiţia de echilibru se obţine pentru fiecare caz:
acestor elemente nu poate fi făcută oricum. R X x R1
1 Z x = 1 Zr ⇒ = >0 (Xx , X 2 de aceeaşi natură)
Pentru uşurinţă în efectuarea operaţiei de măsurare, la alegerea R2 X r R2
structurii unei punţi este indicat să se ţină seama de următoarele precizări: X X 1 Rx
• Nu este necesar ca toate braţele punţii să fie complexe. Două trebuie să 2 Z x = 1 Zr ⇒ = >0 ( X 1 , X 2 de aceeaşi natură)
X2 X 2 Rr
fie complexe, braţul ce conţine impedanţa de măsurat şi un altul numit
de referinţă. Celelalte două numite braţe auxiliare pot conţine fie X x X1
= >0 ( X x , Xr de aceeaşi natură)
numai rezistenţe, fie numai reactante, fie unul conţine o rezistenţă şi Xr X2
celălalt o reactanţă. R X r Rx
• Structura braţelor punţii trebuie astfel aleasă încât relaţiile de echilibru 3 Z x = 1 Zr ⇒ = >0 (Xr, X 2 de aceeaşi natură) (4.113)
jX 2 X 2 R1
să nu depindă de frecvenţă, evitându-se în acest mod erorile ce s-ar
− X x X 2 = R1Rr > 0 ( X x X 2 de natură diferită)
datora acestei mărimi.
• Este util ca cele două mărimi ale impedanţei necunoscute determinate jX
4 Z x = 1 Zr ⇒ − X 1 X r = Rx R2 > 0 (Xr, X 1 de natură diferită)
din condiţiile de echilibru să depindă fiecare doar de câte un element R2
reglabil, deoarece în acest caz fiecare din aceste elemente reglabile se X x Rr
= >0 ( X x , X 1 de aceeaşi natură)
poate etalona în valori ale unuia din elementele necunoscute. X 1 R2
• Nu trebuie folosite bobine variabile deoarece erorile sunt mari din Concluzii
cauza elementelor parazite importante şi a preciziei de reglaj reduse. Punţile de raport real măsoară impedanţe Zx de aceeaşi natură cu Zr, iar
când braţele auxiliare sunt pur imaginare, şi reactanţele acestor braţe trebuie
• Clasificarea punţilor de curent alternativ să fie de aceeaşi natură între ele.
Clasificarea punţilor se poate face după mai multe criterii. Punţile de raport imaginar măsoară impedanţe Z x de natură diferită de
Zr, iar reactanţă auxiliară trebuie să fie de aceeaşi natură cu Zr dacă ele sunt în
A. După poziţia braţelor auxiliare se disting:
braţe vecine sau de natură diferită dacă sunt în braţe opuse.
1) Punţi cu braţe auxiliare alăturate numite punţi de raport
2) Punţi cu braţe auxiliare opuse numite punţi de produs
Condiţia de echilibru este
Condiţia de echilibru este,
Z
Z 4 = 1 Z3 (4.111) Z 1
Z2 Z 4 = 1 Z 3 = Z1Z 3 (4.114)
Z2 Z2
Dacă Z 4 = Z x , Z 3 = Z r atunci braţele auxiliare sunt Z1 şi Z 2 al căror
Dacă Z 4 = Z x , Z 2 = Z r atunci braţele auxiliare sunt Z1 şi Z3 şi produsul
raport poate fi real sau imaginar (nu este obligatoriu, bineînţeles).
lor poate fi real sau imaginar.
Cazuri: Pentru a obţine relaţii de calcul mai simple pentru Rx , X x :

1 Z1 = R1 Z 3 = R3 ⇒ Z1Z 3 = R1R3 ∈ \ • dacă puntea este de raport(se ia cazul rezistiv),
punţi de produs real
2 Z1 = jX 1 Z 3 = jX 3 ⇒ Z1Z 3 = − X 1 X 3 ∈ \ R
Z x = Rx + jX x = 1 Z r , (4.115)
3 Z1 = R1 Z 3 = jX 3 ⇒ Z1Z 3 = jR1 X 3 ∈ I R2
punţi de produs imaginar
4 Z1 = jX 1 Z 3 = R3 ⇒ Z1Z 3 = jX 1R3 ∈ I este necesar ca impedanţa de referinţă sa fie de forma Z r = Rr + jX r , adică de
structura serie;
Din condiţia de echilibru se obţine pentru fiecare caz: • dacă puntea este de produs (de exemplu, produs rezistiv),
Xx Z x = Rx + jX x = R1R3Yr , (4.116)
1 Z x = R1R3Yr ⇒ = R1R3 > 0 ( X x , X r de natură diferită)
Br este necesar ca impedanţa de referinţă sa se aleagă de forma
R 1 1
2 Z x = − X 1 X 3Yr ⇒ − X 1 X 3 = x > 0 ( X 1 , X3 de natură diferită) Zr = = , adică de structura derivaţie.
Gr Yr Gr + jBr
Xx Deci, puntea serie se poate obţine dintr-o punte de raport cu Z r serie sau
= − X 1 X 3 > 0 ( X x , X r de natură diferită)
Br din una de produs cu Z r derivaţie.
R
3 Z x = jR1 X 3Yr ⇒ − X 3 Br = x > 0 ( X r , X 3 de aceeaşi natură) 2) Punţi derivaţie la care Z x se conectează sub forma unui reactor disipativ
R1
Xx derivaţie (figura 4.39) şi se măsoară Gx si Bx :
= R1Gr > 0 ( X x , X 3 de aceeaşi natură)
X3 Gx
R
4 Z x = jX 1R3Yr ⇒ − X 1Br = x > 0 ( X r , X 1 de aceeaşi natură)
R3
1
Xx
= R3Gr > 0 (Xxy X 1 de aceeaşi natură) Bx Z x =
X1 Yx
Concluzii Figura 4.39
Punţile de produs real măsoară impedanţe Zx de natură diferită de Zr,
Repetând raţionamentul de la puntea serie, rezulta ca puntea derivaţie se
iar când braţele auxiliare sunt pur imaginare, şi reactanţele acestor braţe
poate obţine:
trebuie să fie de natură diferită între ele.
• fie dintr-o punte de raport la care elementul de referinţă este şi el de
Punţile de produs imaginar măsoară impedanţe Z x de aceeaşi natură cu
structura derivaţie,
Zr şi cu reactanţa auxiliară. 1 1
Zr = = , (4.117)
Yr Gr + jBr
B. După modul de reprezentare al impedanţei măsurate există: şi
R R
Yx = 2 Yr sau Gx + jBx = 2 (Gr + jBr ) (4.118)
1) Punţi serie la care impedanţa Z x se conectează sub forma unui reactor R1 R1
disipativ serie (figura 4.38) şi se măsoară • fie dintr-o punte de produs la care elementul de referinţă este serie,
Rx Xx Z r = Rr + jX r (4.119)
şi
Z x = Rx + jX x Z x = R1R3Yr sau Gx + jBx = G1G2 ( Rr + jX r ) (4.120)
Figura 4.38
C. După poziţia elementelor reglabile, punţile sunt: A Z3

S0 = cu A (deci şi A este mărime complexa) (4.124)
(1 + A)
2
Z4
1) Punţi cu ambele elemente reglabile în braţele de referinţă
Acestea pot fi etalonate în valori ale rezistenţei şi reactanţei, sau Senzitivitatea în jurul poziţiei de echilibru se analizează şi ea la fel,
conductanţei şi susceptanţei, pentru a măsura direct mărimile impedanţei adică pentru
necunoscute (braţ referinţă = braţ etalon). Z 4 = Z 40 + ΔZ 4 cu ΔZ 4 = Z 4
(4.125)
2) Punţi cu elemente reglabile în braţe diferite, dar nu în cel al impedanţei Z1Z 3 = Z 2 Z 40
Zx se obţine
1 Z Z Ud E A
Unul din elemente poate fi etalonat direct în valori ale lui Qx sau Dx = . A ≅ 3 = 2 şi S0 = = (4.126)
Qx Z 40 Z1 ΔZ 4 Z 40 (1 + A )2
3) Punţi cu elemente etalon în acelaşi braţ cu Z x Deci expresiile obţinute sunt aceleaşi cu cele de la punţi de curent
continuu numai că mărimile sunt cantităţi complexe.
APLICAŢIE: Pentru o inductanţă, măsurată cu o punte de curent alternativ, Dacă
cu braţele auxiliare rezistive se obţin urmatoarele valori în funcţie de Z j ϕ −ϕ
configuraţia folosită pentru punte: L1=300mH şi L2=303mH. A = A e jϕ A = 2 e ( 2 1 ) (4.127)
Z1
Care este valoarea inductanţei şi a factorului ei de calitate? Se va avea în
vedere structura punţii în fiecare caz. rezultă
Z
A = 2 şi ϕ A = ϕ2 − ϕ1 (4.128)
REZOLVARE: Z1
Cele două valori se obţin în urma măsurării modelului serie respectiv
Pentru sensibilitatea S = S e jϕS interesează numai modulul deoarece
paralel pentru inductanţa L. Între elementele celor două modele există relaţia
de legatură indicatorul de nul : în general insensibil la fază şi se obţine,
1 A A
L p = Ls (1 + 2 ) . (4.121) S = = (4.129)
(1 + A) 1 + 2 A cos ϕ A + A
2 2
Q
Din această relaţie se poate determina factorul de calitate Maximizarea sensibilităţii, mai întâi după A va fi pentru
Ls
Q= = 10 (4.122) 2
d S 1 + 2 A cos ϕ A + A − 2 A cos ϕ A − 2 A
2
L p − Ls = =0 (4.130)
În cazul în care bobina este măsurată cu o punte de produs, care
dA
(
1 + 2 A cos ϕ A + A
2 2
)
determina modelul serie, valoarea inductanţei este L=300mH; în cazul în care 1
pentru bobină se determină modelul paralel valoarea bobinei este L=303mH. adică pentru A = 1 , rezultând S max = .
2 (1 + cos ϕ A )
Maximizarea după ϕ A se obţine pentru ϕ A → ±π când S → ∞ , adică
4.3.1.2 Sensibilitatea punţilor de curent alternativ pentru ϕ2 − ϕ1 → ±π1 ceea ce înseamnă că impedanţele Z1 şi Z 2 trebuie să fie
Sensibilitatea punţilor de c.a. se defineşte asemănător ca la punţile de pur reactive şi de natură diferită (Figura 4.40), condiţie ce trebuie realizată şi
c.c.: de Z 3 şi Z40 deoarece
ΔU d / E Z Z
S= (4.123) A = 3 = 2 ⇒ ϕ3 − ϕ40 = ϕ2 − ϕ1 (4.131)
ΔZ 4 / Z 4 Z 40 Z1
cu deosebirea ca S va fi o mărime complexă de această dată. Dar în practică nu există reactanţe pure, adică bobine şi
Pentru cazul Z g = 0 , Z d → ∞ , procedând identic ca la punţile de curent condensatoare ideale, şi situaţia nu corespunde unor cazuri reale S → / ∞ ).
continuu se obţine:
Se observă că relaţiile de echilibru sunt independente de frecvenţă, deci

frecvenţa generatorului nu trebuie cunoscută cu precizie.
π • Dacă se doreşte măsurarea directă a mărimilor Rx si Cx , se pot alege ca
Z1 ϕ2 =
2 elemente etalon reglabile, elementele impedanţei de referinţă: Rr = Rc ,
π
Z2 ϕ1 = −
2 Cr = Cc ( Rc etalonat în valori Rx si Cc in valori Cx ),
R R
Rx = 1 Re si C x = 2 Ce (4.134)
R2 R1
Figura 4.40 R
iar raportul 1 se poate lua variabil în trepte decadice,
R2
În situaţiile cele mai întâlnite cum sunt:
1 R1
• punţile de raport real rezistiv: ϕ = 0 ⇒ S max = = 10± n , n ∈ N (4.135)
4 R1
• Dacă se doreşte măsurarea directă a lui Cx şi a factorului de pierderi Dx ,
π 1 R
• punţile de raport imaginar: ϕ = ± ⇒ S max = C x = 2 Cr si Dx = ωC x Rx = ωCr Rr (4.136)
2 2 R1
atunci se pot lua ca elemente reglabile R2 care se poate etalona în valori ale lui
4.3.1.3 Punţi pentru măsurarea condensatoarelor Cx , şi Rr = R3c ce se poate etalona în valori ale lui Dx pentru o valoare a
frecventei data,
Condensatoarele se măsoară practic numai în funcţie de capacităţi şi C
rezistente. C x = r R2 e , Dx = ωCr R3e (4.137)
R1
Deoarece R3e max limitează pe Dx , rezulta ca puntea Sauty este utilizată
1) Puntea Sauty
pentru măsurarea capacităţilor cu pierderi mici.
Schema punţii Sauty este reprezentata în figura 4.41
Cx 2) Puntea Nernst (puntea Sauty derivaţie)
R1 Rx Schema acestei punţi este cea din figura 4.42
R2 Rr R1 Cx
Cr
Figura 4.41
R2 Cr
Este o punte de raport rezistiv serie. Figura 4.42
Scriind condiţia de echilibru
1 R ⎛ 1 ⎞ Este o punte de raport rezistiv de tip paralel.
Rx + = 1 ⎜ Rr + ⎟ (4.132)
jωC x R2 ⎝ jωCr ⎠ Puntea Nernst este duala punţii Sauty, fiind obţinută prin transformarea
rezultă braţelor serie în braţe paralel.
R R Condiţia de echilibru,
Rx = 1 Rr , C x = 2 Cr (4.133) R
R2 R1 Gx + jBx = 2 ( Gr + jBr ) (4.138)
R1
determina şi
R R Dx = ωC x Rx = ω Cr Rr (4.144)
Gx = 2 Gr şi C x = 2 Cr (4.139)
R1 R1 deci R3 se poate etalona în valori ale lui Cx, iar Cr=C2 în valori ale lui Dx .
sau Rezistenta Rx nu se poate măsura direct, ea depinzând de două
R1 R elemente reglabile.
Rx = Rr şi C x = 2 Cr (4.140) Varianta b este recomandată pentru măsurări la frecvenţe mari unde
R2 R1
elementele reglabile trebuie să fie condensatoarele deoarece se comporta mai
relaţiile fiind identice cu cele obţinute la puntea Sauty. bine decât rezistoarele sau bobinele, iar rotoarele să fie legate la masă ca
atingerea lor să nu influenţeze condiţiile de echilibru.
Din
Concluzie 1
Pentru două punţi duale, relaţiile de echilibru sunt identice. Zx = R3 (Gr + jBr ) (4.145)
Ca urmare, precizările în legătură cu alegerea elementelor reglabile jωC1
făcute la puntea Sauty rămân valabile şi la puntea Nernst, numai că: rezultă
1 1 1 C R
Dx = = = (4.141) Rx = r R1 , C x = r C3 (4.146)
ωCx Rx ωCr Rr ωCr R3e C3 R1
şi R3e max limitează inferior pe Dx, adică puntea Nerst se utilizează pentru şi
măsurarea capacităţilor cu pierderi mari, sau a rezistenţelor cu capacitatea Dx = ωC x Rx = ω Cr Rr (4.147)
mare în paralel. Deci se va etalona C3 în valori ale lui Cx, iar Cr în valori ale lui Dx.
3) Puntea Schering
Scheme ale acestei punţi sunt reprezentate în figura 4.43. 4.3.1.4 Punţi pentru măsurarea bobinelor
Rx Rx Şi bobinele se măsoară practic numai în funcţie de capacităţi şi
C1 Cx R1 Cx rezistenţe (rareori se folosesc punţi Sauty care necesită bobine etalon).
Cr Cr
R3 Rr C3 1) Puntea Maxwell
Rr
Puntea Maxwell are schema reprezentată în figura 4.44.
Ls
a b R1
Figura 4.43 Rs
Este o punte de produs imaginar de tip serie. Cr

Varianta a se utilizează pentru măsurarea condensatoarelor supuse la R3
tensiuni mari, când este necesar pentru protecţia operatorului ca elementele Rr
reglabile să aibă cursoarele la masa şi sa fie sub tensiuni mici.
Condiţia de echilibru este: Figura 4.44
1
Zx = R3 (Gr + jBr ) (4.142) Este o punte de produs rezistiv de tip serie la care condiţia de echilibru
jωC1 Rx + jωLx = R1R3 ( Gr + jωCr ) (4.148)
de unde rezultă
determină
C CR 1
Rx = r R3 Cx = 1 r (4.143) Rx = R1R3 , Lx = R1R3Cr (4.149)
C1 R3 Rr
şi Este o punte de raport imaginar în ambele variante, serie şi paralel, care

ωL sunt duale între ele.
Qx = x = ωCr Rr (4.150) Relaţiile de echilibru pentru aceste punţi se obţin scriind condiţia
Rx
pentru una din ele, de exemplu pentru varianta serie (Figura 4.46 a),
Ca elemente reglabile se pot alege elementele braţului de referinţă. ⎛ 1 ⎞
Rx + jωLx = R1 jωC2 ⎜ Rr + ⎟ (4.151)
Dacă se doreşte indicarea directă a lui Rx şi Lx atunci: ⎝ jω Cr ⎠
Rr = Re gradată în valori ale lui Rx; unde rezultă
Cr = Ce gradată în valori ale lui Lx. C ωL
Rx = 2 Rl , Lx = C2 Rl Rr , Qx = x = ωCr Rr (4.152)
Dacă se doreşte indicarea directă a lui Lx şi Qx la o frecvenţă precizată, atunci: Cr Rx
R3 = R3e gradat în valori ale lui Lx
Rr = R2e gradat în valori ale lui Qx pentru frecvenţă dată.
Deoarece o rezistenţă Rr nereactivă de valoare mare se realizează Dacă se alege:
dificil, rezultă că punte; Maxwell se poate utiliza pentru Lx cu Qx mic. Cr şi Rr se măsoară direct Rx şi Lx
Cr şi C2 se măsoară direct Qx şi Lx la frecvenţă fixată
2) Puntea Hay
Puntea Hay (figura 4.45) este duala punţii Maxwell, având în consecinţă
aceleaşi condiţii de echilibru, dar măsurate direct sunt elementele reactorului 4.3.2 Măsurarea Z prin metode de rezonanţă. Q-metrul
disipativ derivaţie.
Se foloseşte pentru măsurarea bobinelor cu Q mare sau mediu.
4.3.2.1 Principiul şi construcţia Q-metrului
Q-metrul este un aparat care foloseşte rezonanţa unui circuit RLC serie
sau paralel format dintr-un generator şi o capacitate variabilă (care fac parte
din aparatul propriu-zis) şi o bobină exterioară, care este elementul măsurat
sau este o bobină auxiliară folosită pentru măsurarea altor componente.
Pentru a ilustra principiul de funcţionare, în figura 4.47 este reprezentat
simplificat un circuit RLC serie.
Figura 4.45
3) Puntea Owen
Schemele acestei punţi sunt reprezentate în figura 4.46
Figura 4.47 Circuit RLC serie
Tensiunea la bornele condensatorului este, la rezonanţă:

I 1 U 1 ωL
uc ( ω ) = = 1 = U = 0 U = QU
ωC ω C 2 ⎛ 1 ⎞ ω=ω0 = ω0Cr r
r + ⎜ ωL − ⎟
LC
⎝ ω C ⎠
(4.153)
Figura 4.46
deci tensiunea citită pe voltmetru, măsurată în unităţi U = 1 este chiar Măsurările care se pot face sînt de bază (asupra bobinelor: L, QL , rL )
valoarea Q. (măsurat ca factor de supratensiune). Dacă există mai multe scări, prin metoda directă şi indirectă, şi derivate (asupra altor componente: C, R, L,
se prevede un reglaj exterior al nivelului generatorului, numit calibrare, care M, Z pentru linii, etc) prin metode de substituţie.
este acţionat înainte de măsurătoare şi se aduce acul în dreptul unui reper de
calibrare, în care se îndeplineşte condiţia U = 1 (o unitate pe scara aparatului).
4.3.2.2 Măsurători
A. Reglaje prealabile şi măsurători de bază
• Reglaje:
Făcând scurt-circuit pe Cv, se reglează VE2 pentru a indica 0. Apoi se
reglează Ug (calibrare - acul la reper) astfel ca:
UC UC UC
Q= v = v =n v (4.154)
U U0 U0
Figura 4.48 Schema Q-metrului
n
Schema Q-metrului este dată în figura 4.48. Elementele variabile sînt • Măsurări de bază:
U , ω0 , C0 . Factorul de calitate al condensatorului variabil este de ordinul Se măsoară Lx şi Qx pentru o bobină astfel: pentru ω0 dorit, se
QCv 104 , iar al bobinelor auxiliare care se livrează odată cu Q-metrul conectează Lx la bornele "L" şi se variază Cv pînă la obţinerea maximului pe
QL 102 ÷ 103 . voltmetru pentru Cv = C0 . În acest moment se citeşte direct Qx şi se
Tensiunea generatorului se aplică circuitului rezonant prin intermediul calculează Lx:
unui divizor rezistiv (eventual inductiv, capacitiv) cu raport de divizare n : 1, 1
Lx = 2 (4.155)
cu n = Rc rc foarte mare (sute) şi stabil; n reprezintă chiar valoarea reperului ω0C0
de calibrare în scara aparatului. Astfel se simulează o sursă de tensiune cu
rezistenţă internă aproape de zero, pentru a nu introduce rezistenţe de pierdere B. Măsurări derivate
(deci erori) în circuitul măsurat. Valori practice pentru rc sînt de ordinul mΩ.
Evident divizorul Rc − rc face ca tensiunea aplicată circuitului rezonant Este posibilă măsurarea unei impedanţe sau admitanţe necunoscute la
să nu mai fie U ci U/n, şi gradarea voltmetrului va fi făcută corespunzător. frecvenţa dorită ω0 , folosind elemente adiţionale. De asemenea, este posibilă
Condensatorul variabil este realizat cu aer, tgδ 10−4 , cu o capacitate măsurarea prin această metodă a unei bobine care, la frecvenţa dorită, nu
maximă de ordinul a 500pF pentru măsurători în JF şi 50pF pentru măsurători permite obţinerea acordului în serie cu Cv, ştiind că Cv ∈ ⎣⎡Cv ,min , Cv ,max ⎦⎤ .
în IF. Capacitatea trebuie să fie stabilă şi inductanţa parazită să fie Cazul 1: măsurarea Z x ( ω0 ) < X Cv ( ω0 ) (cazul impedanţelor "mici")
LCv < 10nH , indiferent de unghiul de rotaţie. Pentru o citire precisă se
foloseşte un vernier, rezoluţia tipică fiind de 0.05pF. De multe ori se pune în
paralel cu Cv un alt condensator variabil de valoare mică.
De obicei se foloseşte un voltmetru electronic de ca. de impedanţâ
mare, cu detector de RF urmat de amplificator de c.c. (întrucît această schemă
are banda de frecvenţă cea mai largă, şi în consecinţă voltmetrul necesită şi
reglaj de zero), unic, comutabil pentru a putea măsura şi tensiunea
generatorului (la calibrare).
Gama frecvenţelor de lucru este 104 ÷ ( 2 ÷ 3) ⋅ 108 . Figura 4.49 Măsurarea impedanţelor "mici"
Se conectează impedanţa necunoscută Rx + jX x în serie cu o bobină

auxiliară (cu L0 şi r0) ca în figura 4.49. Cu comutatorul K pe cele 2 poziţii se
face pe rând acordul (adică se obţine o tensiune maximă pe voltmetru prin
varierea Cv) şi se citesc, respectiv pe poziţiile 1 şi 2, ( C0 , Q0 ) şi ( C1 , Q1 ) Se
obţine:
⎧ 1
⎪ω0 L0 = ω C
⎪ 0 0
K = 0: ⎨ (4.156)
⎪Q = 1
⎪⎩ 0 ω0C0 r0 Figura 4.50 Măsurarea impedanţelor "mari"
respectiv (cu observaţia că Q1 este de fapt Q1,citit ) In acest caz, se conectează la bornele ”L” o bobină adiţională ca în
⎧ 1 cazul, precedent, dar impedanţa necunoscută se conectează în paralel pe Cv.
⎪ ω0 L0 + X x =
⎪ ω0C1
Se face acordul, pe rând, cu comutatorul pe cele 2 poziţii, variind Cv până la
K = 1: ⎨ (4.157) obţinerea unui maxim pe voltmetru, şi se citesc valorile ( C0 , Q0 ) şi respectiv
⎪Q = U C1 = 1 U 1
=
1
⎪⎩ 1 U U r0 + Rx ω0C1 ω0C1 (r0 + Rx ) ( C1 , Q1 ) (amândouă la aceeaşi frecvenţă ω0 ).
Schema circuitului echivalent este dată în figura 4.50. Rezistenţa ro a
bobinei adiţionale se poate echivala cu o conductanţă go în paralel pe CV care
de unde se obţin:
păstrează Q0 al circuitului:
1 ⎛ 1 1 ⎞
Xx = ⎜ − ⎟ (4.158) ωL ωC
ω0 ⎝ C1 C0 ⎠ r0 → g 0 ⇒ Q0 = 0 0 = 0 0 (4.164)
r0 g0
1 1 ⎛ 1 1 ⎞ Pentru cele două poziţii ale comutatorului, la rezonanţă avem:
Rx = − r0 = ⎜ Q1 − ⎟ (4.159)
ω0C1Q1 ω0 ⎝ C1 C0Q0 ⎠ ⎧ 1
X C0 − C1 ⎪ω0 L0 = ω C
Qx = x = Q1Q0 (4.160) ⎪ 0 0
K = 0: ⎨ (4.165)
Rx C0Q0 − C1Q1 ω C
⎪ Q = 0 0
Câteva cazuri particulare (fără elemente parazite): ⎪⎩ 0 g0
1 ⎛ 1 1 ⎞
C1 = C0 Q1 < Q0 ⇒ Rx ,mic = ⎜ − ⎟
ω0C0 ⎝ Q1 Q0 ⎠
(C s
Rx )
= ∞ (4.161) respectiv
⎧ 1
1 ⎛ 1 1 ⎞ ⎪ω0C1 + Bx = ω L
C1 < C0 C0Q0 = C1Q1 ⇒ Lx ,mic =
⎜ − ⎟
ω02 ⎝ C1 C0 ⎠
(R s
Lx )
= 0 (4.162) K = 1: ⎨
⎪
ω C
0 0
(Acelasi L0 , deci acelaşi C0 ) (4.166)
⎪ Q = 0 0
⎩⎪
1
1 C0C1 g 0 + Gx
C1 > C0 C0Q0 = C1Q1 ⇒ C x ,mare =
ω0C0 C1 − C0
(R s
Cx )
= 0 (4.163)
Se obţine:
Se observă că dacă C0Q0 > C1Q1 atunci Rx ≠ 0 . Bx = ω0 ( C0 − C1 ) (4.167)
⎛ 1 1 ⎞
Cazul 2: măsurarea Z x ( ω0 ) = X Cv ( ω0 ) Gx = ω0C0 ⎜ − ⎟ (4.168)
⎝ Q1 Q0 ⎠
1 C0 − C1 C0 − C1
Qx = = Q0Q1 (4.169)
C0 1 − 1 C0 ( Q0 − Q1 )
Q1 Q0
Câteva cazuri particulare:

1 Q0Q1 Avantajul acestei metode este interpolarea grafică, dacă se măsoară mai
C1 = C0 Q1 < Q0 ⇒ Rx ,mare =
ω0C0 Q0 − Q1
(R x
p
< ∞) (4.170) mult decât cele 2 puncte strict necesare.
C1 < C0 Q0 = Q1 ⇒ C x ,mic = C0 − C1 (R p
Cx =0 ) (4.171) Exemplul 2:
1 ⎧
C1 > C0 Q0 = Q1 ⇒ Lx ,mare = 2
ω0 ( C0 − C1 )
(R p
Lx = 0) (4.172) ⎪ Lx ,norm CLx Le =
L
1 − ω LxCLx
2
⇒
1 1
= −
1
Le ,n L ω0 x L
ω02 n
⎪⎪
⎨ C 1 1 1 (4.176)
Cazul 3: determinarea elementelor reactive inseparabile ale unei scheme date ⎪Cx ,mare serie cu LCx Ce = ⇒ = − ω02 n
1 − ω C x LCx
2
Ce,n C ω0 xC N
Măsurarea se face la mai multe frecvenţe ωi , i = 1 ÷ n şi se obţin n ⎪ N N N x
⎪⎩ y
y0 k
ecuaţii din care se scot necunoscutele X i De exemplu, această metodă se
foloseşte pentru determinarea elementelor parazite ale unor componente. Dreapta care trece prin cele n puncte este desenată în figura 4.52.
1 ω02
Exemplul 1: Lx ,mare CLx
−ΔCv (1 Cx ) 1 Lx

1 1
− =− + ω0CLx = Bx ( ω0 ) = ω0 ( C0 − C1 ) (4.173) (1 Ce1 ) 1 Le1
ω0 Lech ω0 Lx
(1 Ce 2 ) 1 Le 2
idem la o altă frecvenţă ω01 , şi se obţin 2 ecuaţii cu 2 necunoscute, de unde se
(1 Ce 3 ) 1 Le 3
scot Lx şi CLx
Acelaşi lucru se poate obţine şi grafic, observând că se poate scrie
ecuaţia unei drepte care trece prin n puncte, corespunzătoare celor n frecvenţe
la care se măsoară: ω12 ω22 ω32 ω02x ω2
1 ⎛ ⎞ Figura 4.52 Exemplul 2
= Lx ⎜ ΔCvn + CLx ⎟ (4.174)
ω0 n
2 ⎜ N ⎟
N ⎝ x ⎠ Cazul 4: măsurarea Q prin dezacord
y
unde ΔCvn = Cn − C0 ; se obţine dreapta cu ecuaţia de mai jos şi cu graficul în Există 2 variante ale acestei metode, dezacordul de frecvenţă ( Cv =
figura 4.51: constant) şi de capacitate ( f = constant). Ambele metode constau în
y = k ( x − x0 ) (4.175) obţinerea acordului (tensiune maximă pe voltmetru), urmată de dezacordarea
circuitului (prin varierea uşoară a lui f , respectiv Cv ) până când tensiunea
1 ω02
citită pe voltmetru scade la 0.707 din valoarea maximă (ceea ce corespunde
benzii la 3dB pe curba de rezonanţă). Pentru Q > 10 , curba este aproximativ
1 ω012 simetrică aritmetic (Figura 4.53).
tgα = Lx
1 ω022
1 ω032
1 ω02c
α
CLx ΔCV 3 ΔCV 2 ΔCV 1 ΔCV
Figura 4.51 Exemplul 1

U C U CM subiective: erori de citire, de manevrare (determinarea maximului pe

voltmetru), de metodă (modelul ales poate fi neadecvat sau prea simplificat).
1 Calculul erorilor pentru Q:
ΔC1 ΔC 2 • datorită elementelor parazite:
luăm în considerare Rc, Rin a voltmetrului, tgδCv ; cum voltmetrul e
1 2
Δf1 Δf 2 paralel pe Cv efectul Rin îl putem include în tangenta unghiului de
pierderi; atunci, dacă Qm este valoarea măsurată a lui Q şi Qad este
valoarea adevărată:
1 Rx + rc + X C tgδ Cv 1 r
= = + c + tgδ Cv (4.180)
Qm Xx Qad X x
f
Qm − Qad ⎛ r ⎞
C1 f1 f f 2 C2 C ε relem
,Q
par
= = −Qm ⎜ c + tgδ Cv ⎟ (4.181)
Qad X
⎝ x ⎠
C
Figura 4.53: Măsurarea prin dezacord • de citire:
Uc
Q= ⇒ ε rcit,Q = ε U c + εU ' = ε U c + ε U 0 + ε n (4.182)
Se citeşte f , respectiv Cv în momentul atingerii acestei valori, şi se U g' g g
calculează Q: Calculul erorilor pentru X:

B Aceste erori au mai multe surse:
Δf1 Δf 2 Δf = −3dB (4.177)
2 • elementele reglabile: Mărimea X nu se citeşte direct pe Q-metru, ci se
ΔC1 ΔC2 ΔC (4.178) calculează pe baza altor mărimi care se citesc direct. Se aplică formula
de unde rezultă: propagării erorii la măsurări indirecte, pentru a afla care este eroarea
C f f mărimii X ştiind erorile mărimilor care intră în formula de calcul pentru
Q= 0 = 0 = 0 (4.179) X (în fiecare caz particular - nu există o formulă generală). Dacă de
ΔC 2Δf B−3dB
exemplu Xx = T/u;Cv, rezultă er,x = £r,c + erj care sînt de obicei date de
Având în vedere că în momentul când se atinge maximul de tensiune pe rezoluţiile de citire ale C şi /.
volt metru, această valoare este gradată direct în Q , se pot compara valorile
• elementele parazite: ca în cazul precedent (erorile lui Q ) se determină
citită şi respectiv calculată ale lui Q , verificând corecta etalonare a Q-
modelul real al circuitului RLC şi se deduc noile formule în funcţie de
metrului. model.
In principiu, precizia măsurării prin dezacord de frecvenţă poate fi mult
sporită prin utilizarea unui frecvenţmetru numeric, în timp ce precizia
dezacordului de capacitate este limitată la rezoluţia condensatorului variabil.
4.3.2.3 Precizia măsurărilor cu Q-metrul

Valori tipice pentru erorile de măsură obţinute cu acest aparat sînt
ε L ,Q ≤ 1% la 1 MHz, mergând până la 10% la 100 MHz.
Cauzele erorilor sunt:
obiective: rc ≠ 0 , rezistenţa internă a voltmetrului e finită (şi acesta poate avea
şi cea inductanţă şi capacitate parazită), frecvenţa generatorului nu e perfect
stabilă, rezoluţiile de citire ale f , Cv , Q , nu sunt foarte mari
MĂSURAREA FRECVENŢELOR ŞI A INTERVALELOR DE
TIMP
Măsurarea numerică a frecvenţelor sau perioadelor se face printr-o metodă de

comparaţie. Aparatul de măsură folosit se numeşte numărător universal şi permite, în
funcţie de configuraţie, măsurarea frecvenţelor, a perioadelor, a intervalelor de timp, a
rapoartelor de frecvenţe ş.a.
Principiul de măsură al numărătorului universal
Schema simplificată a numărătorului universal este dată in figura 1.
Fig. 1
La cele 2 intrări ale unei porţi de tip ŞI, numită Poarta Principală, se
aplică semnale periodice, unul fiind un semnal dreptunghiular mai rapid de
frecvenţă f 1 (sau perioadă T 1 ) şi celălalt o succesiune de impulsuri
dreptunghiulare mai lente de durată t 2 . Numărul de impulsuri acumulate în
numărătorul conectat la iesirea portii este determinat de cîte impulsuri scurte
de durată T 1 intră într-un interval t 2 :
N = t 2 /T 1 = f 1 t 2
dacă numărătorul este resetat după fiecare impuls t 2 , sau
N =M f 1 t 2
dacă numărătorul este resetat după fiecare M impulsuri t 2 (măsurare multiplă,

care permite sporirea rezoluţiei de măsură)
Această schemă poate fi folosită pentru măsurări variate, în funcţie de

alegerea f 0 , T 1 :
• dacă f 1 = f x (necunoscut) şi t 2 = T B (cunoscut), atunci N =f x T B adică
numărul din numărător este proporţional cu frecvenţa semnalului,
aceasta putînd fi măsurată direct (configuraţia frecvenţmetru)
• dacă t 2 =T x (necunoscut) şi f 1 = f B (cunoscut), atunci N =T x f B adică
numărul din numărător este proporţional cu perioada semnalului
(configuraţia periodmetru)
• alte posibilităţi, de exemplu raport de frecvenţe, etc.
Configuraţia “frecvenţmetru” a numărătorului universal
Schema acestei configuraţii este dată în figura 2. Blocurile componente vor

fi descrise pe rînd.
Fig. 2
CI - Circuitul de intrare
Primeşte la intrare un semnal de orice formă şi amplitudine pe care îl
transformă într-un semnal dreptunghiular de aceeaşi frecvenţă şi de nivel
compatibil cu circuitele logice. Realizează o serie de operaţii de condiţionare a
semnalului şi conţine în principal următoarele elemente:
• Atenuator calibrat cu câteva trepte; în principal are rolul de a evita depăşirea
gamei dinamice de intrare.
• Amplificator cu circuit de protecţie; acesta amplifică semnalul pînă la nivelul
cerut de circuitele logice care urmează
• Reglaj al nivelului triggerului, realizat de fapt prin însumarea cu o tensiune
continuă reglabilă.
• Formator; acesta transformă semnalul care poate avea o formă oarecare în semnal
dreptunghiular.
• Selector de polaritate (front crescător sau căzător)
In figura 3 este reprezentat un semnal de intrare (de formă sinusoidală) convertit de către
CI într-un semnal dreptunghiular. Conversia se face la intersecţia semnalului cu cele 2
praguri UP+, UP-
Fig. 3
Caracteristici determinate de circuitul de intrare
• Impedanţa de intrare - până la frecvenţe de ordinul zecilor de MHz se preferă o
rezistenţă de intrare de 1MΩ, în paralel cu care apare, inevitabil, o capacitate
de ordinul a câteva zeci de pF. Pentru frecvenţe mari se preferă o impedanţă de
50 Ω la care efectul capacităţii este mai puţin important.
• Gama dinamică — definita ca domeniu at semnalelor de intrare pentru care
amplificatoarele care preced triggerul se comportă liniar- este mai puţin
importantă decât la alte aparate, de exemplu osciloscoape, voltmetre. Totuşi,
depăşirea acestei game poate conduce la fenomene de saturaţie, ce limitează
comportarea în frecvenţă şi poate duce la scăderea impedanţei de intrare. O
limitare la intrare este necesară pentru protecţia amplificatoarelor. Aceasta
protecţie este eficientă în cazul impedantei de intrare de 1 MΩ, şi mai puţin
eficientă în cazul impedanţei de 50 Ω, caz in care se pot utiliza şi siguranţe
foarte rapide.
• Sensibilitatea - este definită ca semnalul de intrare minim care poate fi
măsurat - specificată de obicei pentru un semnal sinusoidal, în valoare
eficace. Sensibilitatea este determinată de diferenţa dintre pragurile Up+ ,
U p_ ale triggerului (fereastra trigger):
U p+ − U p_ −
U=
2
Aparent , poate fi mărită prin apropierea pragurilor, dar prin îngustarea ferestrei
trigger scade imunitatea faţă de zgomot, deci în ultimă instanţă, sensibilitatea este
limitată de zgomot.
PP - Poarta principală
Este un circuit ŞI, având pe una din intrări impulsurile de numărat iar pe
cealaltă un semnal de comandă ce determină deschiderea porţii pe o durată
determinată de timp.
.
BT - Baza de timp
Este constituită dintr-un oscilator de mare precizie şi stabilitate şi un lanţ

de divizoare de frecvenţă, ca în figura 4. De mare importanţă pentru eroarea de
măsură a aparatului este eroarea relativă a frecvenţei etalonului cu cuarţ:
f Q − f Q0
ε=
f Q0
Fig. 4
Precizia frecvenţei oscilatorului cu cuarţ este influenţată de mai mulţi factori:

-temperatură;
- variaţia tensiunii de alimentare;
- îmbătrânire (stabilitatea pe termen lung);
- câmpuri magnetice;
- câmpuri gravitaţionale;
- vibraţii, umiditate etc.
a) Variaţia cu temperatura
In cazul unui oscilator cu cuarţ bine construit, frecvenţa de oscilaţie depinde practic
numai de parametrii cuarţului, dar şi aceştia depind în oarecare măsură de
temperatură. Modul concret de variaţie depinde de tipul cuarţului. Există o
temperatură în jurul căreia Δf / f = 0 .
În funcţie de precizia dorită, oscilatorul poate fi construit în variantele:

• la temperatura camerei - RTXO (Room Temperature Crystal Oscillator).
Printr-o alegere optimă a tăieturii cristalului se poate obţine un coeficient
de variaţie de cca. 10-6 /°C.
• oscilatorul compensat în temperatură - TCXO (Temperature Compensated
Crystal Oscillator). In acest caz există un element variabil cu temperatura, care
să producă o variaţie în sens invers faţă de cuarţ a frecvenţei. Pe această cale se
obţine un coeficient de variaţie cu temperatura de cca. 10-7 /°C
• oscilator termostatat - OCXO (Owen Controlled Crystal Oscillator) cu două
variante:
- cu sistem de încălzire pornit-oprit (încălzirea este cuplată când temperatura
din incintă scade sub o anumită valoare si decuplată când depăşeşteo altă valoare).
Prezenţa acestor oscilatoare poate fi detectată prin zgomotul specific pe care îl produc, de
tipul unui declic care se aude periodic. Precizia poate ajunge la 10-8 /°C
- cu control proporţional (curentul de încălzire este variat continuu în funcţie
de diferenţa dintre temperatura din incintă şi cea ideală). În acest caz se poate obţine un
coeficient de 10-9 /°C
Dacă se dispune de un oscilator extern mai precis decît cel intern (de exemplu, bazat pe
referinţă cu cesiu sau pe un receptor GPS) acesta se va cupla la borna EXT OSC, în acest
caz oscilatorul intern fiind scos din funcţie.
b) Variaţia cu tensiunea de alimentare
Eroarea rezultată din această variaţie este determinată de eficienţa sistemului

de stabilizare a tensiunii de alimentare şi de schema utilizată pentru oscilator. în
principiu se pot obţine coeficienţi de variaţie de ordinul 10-7 ... 10-8 pentru o variaţie
de 10% a tensiunii de alimentare (înainte de stabilizare).
c) Variaţia in timp
Are două componente, ilustrate în figura 5:
• îmbătrânirea - caracterizata prin stabilitatea pe termen lung - este o deplasare
lentă dar continuă în timp a frecvenţei datorată migrării unor particule mici
intre cristalul de cuarţ şi electrozi. Depinde de tipul cristalului şi de regulă
este mai importantă în prima lună de utilizare. Valori tipice sunt de 10-8 ... 10-9 /
lună.
• stabilitatea pe termen scurt, este afectată de defecte microscopice în structura
cristalului şi de instabilitatea circuitului oscilator. Are un caracter aleator, fiind
deseori considerată in zgomot de fază (variaţii aleatore ale fazei sau
frecvenţei). Este specificata prin valoarea normată medie pătratică că pentru o
secundă şi poate avea valori de 10-9 - 10 -11 /s. In general, oscilatorul etalon are
un trimer ce permite un reglaj în limite reduse a frecvenţei. Cunoscând
stabilitatea pe termen lung şi impunând o eroare acceptabilă rezulta
intervalele de timp la care este necesară o operaţie de recalibrare a
oscilatorului.
Fig. 5
BLC - Blocul logic de control

Furnizează semnale de comandă pentru diversele părţi componente astfel încât
aparatul să îndeplinească funcţiunea dorită.
Principalele funcţiuni ale acestui bloc sunt:
• generează semnalul de comandă a porţii principale TCPP, de lungime egală cu
perioada bazei de timp selectate
• comandă transferul conţinutului numărătorului in memorie, la sfârşitul unui
ciclu de măsură, şi resetează numărătorul;
• comandă timpul de reciclare, care reprezinta timpul in care semnalul CPP este
inhibat (pauza intre 2 masuratori).
• comandă afişarea unităţii de măsură: Hz, kHz, MHz şi poziţia punctului
zecimal
Funcţionarea BLC poate fi urmărită pe formele de undă din figura 6.
Fig. 6
Semnificaţia Nx şi poziţia punctului zecimal

Numărul din numărător va avea valoarea
T
N x = B = TB f x ;
TX
prin urmare valoarea măsurată este
N
fx = x .
TB
Rezoluţia (frecvenţa minimă măsurată) se obţine pentru valoarea minimă din
numărător Nx=1, adică:
1
f x0 =
TB
Numărul din numărător nu poate fi decît întreg întrucît reprezintă numărul de
impulsuri numărate (nu are sens numărarea unei fracţiuni de impuls). Punctul zecimal
PZ este aprins de BLC pe diferite poziţii în funcţie de durata TB şi unitatea de măsură
cea mai comodă pentru utilizator. Să considerăm pentru TB valorile 0.1, 1 si 10s. Din
formula f x = N x / TB , pozitia PZ si unitatea de măsură în care este afişat rezultatul sunt
date in tabelul 1. Pentru situaţia TB = 0.1s se observă că se trece la afişarea în KHz
întrucît afişarea în zeci de Hz nu este practică.
TB Frecvenţa indicată Rezoluţia Poziţia PZ

TB= 10 s f x = 0.1N x ( Hz ) 0.1 Hz xxxxx.x (Hz)
TB = 1s f x = N x (Hz ) 1 Hz xxxxxx (Hz)
TB = 0.1s f x = 10 N x ( Hz ) = 0.01N x ( KHz ) 0.01 KHz xxxx.xx (KHz)
Tabel nr 1.
Erori în măsurarea frecvenţelor
Se pot pune în evidenţă două cauze de erori.
a) eroarea datorata impreciziei oscilatorului cu cuart.
N
Valoarea citită NX este interpretată ca f Xm = X = N X f B 0 , unde fBo este valoarea
TB 0
nominala a frecvenţei bazei de timp. Valoarea sa reala este afectată de o anumită
eroare, ce derivă din eroarea etalonului cu cuart.
f B = f B 0 (1 − ε Q )
Rezulta deci o eroare relativa:
f Xm − f X
ε r' = = εQ
fX
b) eroarea de cuantizare, datorată reprezentării rezultatului printr-un număr
întreg.
Din cauza nesincronismului dintre momentul deschiderii porţii şi impulsurile
numărate apare o incertitudine de o unitate. În exemplul din figura 7, pentru acelaşi
timp TB, dacă numărătorul numără pe front pozitiv, se pot obţine valorile Nx = 2 sau
Nx = 3.
Fig. 7
Sau, altfel spus, numărul măsurat NXm de impulsuri (întreg) poate varia cu o unitate de
la o măsurătoare la alta. Eroarea relativă este:
N − NX ( N + 1) − N X 1
ε r′′ = ± Xm =± X =±
NX NX NX
Datorită acestei forme de exprimare, eroarea aceasta mai este numită eroare de
tip 1/N.
De exemplu, putem calcula această eroare pentru TB=1s, respectiv 10s si pentru
2 valori ale frecventei fx: 1Hz si 10Hz. Rezultatele sînt date în tabelul 2
1 fx = 1Hz fx = 10Hz
ε 1/ N =
f x TB
TB=1s 1 0.1
TB=10s 0.1 0.01
Tabel 2
Reprezentînd grafic eroarea de 1/N în funcţie de frecvenţă, se obţin graficele din
figura 8 a) (la scară liniară) şi b) (la scară logaritmică). Eroarea poate fi redusă prin
mărirea duratei deschiderii porţii principale, deci a lui TB , dar o creştere peste valoarea
de 10s nu este însă practică, deoarece ar echivala cu o mărire exagerată a duratei
măsurătorii.
Fig. 8
Eroarea totală este ε rF = ε r' + ε r'' . La frecvenţe mici este mai important al doilea
tip de eroare, în timp ce la frecvenţe mari, va predomina primul tip. Ca urmare, la
creşterea frecvenţei eroarea nu scade nelimitat, ea fiind mărginită inferior de valoarea
εQ. De exemplu, in figura 8b a fost reprezentată şi eroarea totală (cu linie punctată
groasă), pentru εQ= 10-7. Se observă curbarea caracteristicilor care tind către o
asimptotă orizontală.
Efectul zgomotului
Zgomotul suprapus peste semnal modifică lungimea impulusurilor generate la
trecerea semnalului peste pragurile triggerului, ca în figura 9. Aceasta nu duce însă la
modificarea numărului impulsurilor deci nici a valorii frecvenţei măsurate. Dacă însă
zgomotul depăşeşte, ca amplitudine vârf la vârf, fereastra triggerului el poate genera
impulsuri suplimentare şi, în consecinţă, va conduce la erori, ca în figura 10. Aceste
erori nu sînt cuantificabile numeric precum erorile de tip a) şi b) deoarece ele apar de
un număr necunoscut de ori (aleator) în timpul unei măsurători. Frecvenţa indicată va
diferi puternic de cea reală (va fi mai mare de un număr de ori care variază de la
măsurătoare la măsurătoare.) Pericolul impulsurilor false este cu atât mai mare cu cât
panta semnalului este mai mică în zona nivelelor de prag. De obicei, caracterul aleator
al acestor erori permite reducerea lor astfel: se reglează nivelul triggerului pînă cînd
indicaţia din numărător variază cît mai puţin de la o măsurare la alta.
Fig. 9
Fig. 10
Alegerea nivelului triggerului
Alegerea corectă a nivelului triggerului, având în vedere forma semnalului
măsurat, este esenţială pentru realizarea unei măsurări corecte. Vom ilustra această
idee prin câteva exemple.
Exemplu. Măsurarea frecvenţei purtătoare a unui semnal ca cel din figura 11, la
care amplitudinea variaza in timp. În cazul alegerii pragurilor în varianta UP1
instrumentul va indica o valoare mai mică decât cea corectă. In varianta UP2, la fiecare
perioadă a semnalului se generează câte un impuls, aşa încât se va măsura corect
frecvenţa. Acest semnal se numeste modulat in amplitudine.
Fig. 11
Configuraţia periodmetru
Principalele caractersitici ale acestei configuratii sunt:
• Tactul numaratorului este furnizat de baza de timp, din care sînt selectate
de această dată frecvenţe mari incepand cu frecventa oscilatorului cu
cuart. Vom lua de exemplu fQ= 10 MHz, rezultînd perioade ale tactului TB
de 0.1,1,10,100 μs
• Timpul CPP este dat de circuitul de intrare; notând perioada acestuia cu
Tx rezulta ca aceasta va fi si durata deschiderii portii principale;
Schema bloc este dată în figura 12. Se observă că se inversează poziţia BT cu CI faţă
de configuraţia frecvenţmetru.
Fig. 12
Formele de unda asociate functionarii sint reprezentate in figura 13.

Fig. 13
Semnificatia Nx si pozitia punctului zecimal

T
N x = x ⇒ T x = TB N x
TB
Rezolutia măsurării perioadei se obţine pentru Nx=1 : Tx0 = TB, astfel incît
rezolutia optima corespunde frecventei maxime din baza de timp. Similar cu
tabelul 1, tabelul 3 ilustrează în 3 situaţii legătura dintre TB şi valoarea
afişată.
TB Perioada indicată Rezoluţia Poziţia PZ
TB= 0.1 μs Tx = 0.1N x (us) 0.1 μs xxxxx.x (μs)
TB =1 μs Tx = N x (us) 1 μs xxxxxx (μs)
TB = 10 μs f x = 10 N x (us ) = 0.01N x (ms) 0.01 ms xxxx.xx (ms)
Tabel nr 3.
Erori în configuraţia periodmetru
a) eroarea datorată impreciziei oscilatorului cu cuarţ
Valoarea măsurată este Txm = N x TBo unde TB0 este valoarea nominală a perioadei bazei de
T fQ
timp. In realitate: Txm = x TB 0 = Tx = Tx (1 + ε Q ) , deci: ε'r= εQ, similar cu
TB f Q0
configuraţia frecvenţmetru.
b) eroarea de cuantizare
Aceasta este tot de forma 1/N ca şi în configuraţia precedentă:
1
ε r′′ = ± = ±TBT f x
NX
Se constată că în această configuraţie eroarea este proporţională cu frecvenţa semnalului
şi are valoarea minimă când se lucrează cu frecvenţa maximă a bazei de timp.
Să comparăm această eroare cu eroarea de acelaşi tip în cazul configuraţiei
1
frecvenţmetru. Avem în cele două cazuri : ε rF ′′ = ± , ε rT
′′ = ±TBT f x .
TBF f x
Vom numi frecvenţă critică frecvenţa pentru care ε rF
′′ = ε rT
′′ , adică (fig 14):
1 1
= TBT f cr ⇒ f cr =
TBF f cr TBF TBT
Fig. 14
Pentru o evaluare corectă, vom lua pentru fiecare caz perioada bazei de timp care
conduce la eroarea minima, aşadar:
1
f cr =
TBF max TBT min
De exemplu, pentru un numărător universal la care TBT = 0.1μs, TBF = 10s, se obtine
fcr= 1kHz. Pentru f<fcr (la frecvenţe mici) este mai avantajos modul de lucru periodmetru,
in timp ce la frecvente mari, f>fcr este preferata configuratia frecventmetru.
La frecvenţe mici, singura modalitate de a măsura precis frecvenţa fără a mări
exagerat timpul de măsură este folosirea modului periodmetru. Dezavantajul este că
acesta indică direct perioada, nu frecvenţa. Aparatul numit frecvenţmetru reciproc
(reciprocal counter) automatizează acest proces astfel:
• măsoară frecvenţa pe modul frecvenţmetru
• compară valoarea găsită cu frecvenţa critică
• dacă este inferioară frecvenţei critice, măsoară folosind modul
periodmetru, apoi calculează 1/TX şi afişează frecvenţa.
În acest fel se poate măsura frecvenţa cu precizie maximă indiferent de valoarea acesteia.
c) Erori de basculare a triggerului

Sunt cauzate de zgomotele suprapuse peste semnalul de intrare şi zgomotele
cauzate de circuitele de intrare ale numărătorului. Sunt erori aleatoare care se
manifestă prin variaţii aleatoare ale momentelor de declanşare şi de revenire,
conducând la o variaţie aleatoare a timpului de deschidere a PP. Se mai numesc şi
erori de conversie pentru că au loc la conversia semnalului în impulsul de deschidere a
porţii. Spre deosebire de configuraţia frecvenţmetru, putem evalua numeric această
eroare deoarece se întîmplă doar de două ori în cadrul unei măsurări (la începutul şi la
sfîrşitul CPP).
Vom aproxima semnalul in jurul nivelului de prag cu tangenta în acel punct şi vom
considera un impuls perturbator de amplitudine En (noise = zgomot) ca în figura 15.
Datorită zgomotului, intersectarea pragului se face mai devreme cu un timp ΔTx.
Fig. 15
ΔTx 1 E
Notând cu tgα panta tangentei: = ⇒ ΔTx = x . In cazul cel mai
En tgα tgα
defavorabil, o eroare de sens contrar poate apărea la bascularea următoare, care
conduce la lungirea cu 2ΔTx a timpului de deschidere a PP. Rezulta o eroare relativă:
2 ΔT x 2En du (t )
ε r′′′ = = , unde tgα = |u =U p reprezinta panta de variatie a semnalului
Tx Tx tgα dt
(slew-rate), in jurul pragului. Evident, eroarea este cu atat mai mare cu cat panta este
mai mica.
du (t )
In cazul unui semnal sinusoidal: u (t ) = U sin(ωt ) ⇒ = Uω cos(ωt ) .
dt
Panta maxima se obtine cand semnalul trece prin zero: sin(ωt ) = 0 ⇒ cos(ωt ) = ±1 .
du (t )
Valoarea maximă a pragului este deci Up = 0, pentru care se obtin: |U p = Uω ,
dt
2En 1 En 1
ε r''' = = = .
Tx ωU π U π RSZ
unde raportul dintre amplitudinile semnalului şi a zgomotului se numeşte uzual raport
semnal-zgomot şi se notează RSZ = U/En
De exemplu pentru un raport semnal/zgomot RSZ = 100, deci 20dB, se obţine:
1
ε r''' = [%] ≅ 0.3% , valoare destul de ridicata, chiar in conditiile unui raport
π
semnal/zgomot bun. Deoarece aceasta eroare este generata de zgomot, este normal ca
ea sa fie exprimată sub forma erorii medii patratice:
1
(ε r''' ) 2 = (ε r''1' ) 2 + (ε r'''2 ) 2 = 2 E nef
Tx tgα
in care s-au presupus erorile corespunzatoare bascularilor succesive ale triggerului sunt
independente.
Această a treia cauza de eroare este mai supărătoare în cazul configuraţiei
periodmetru, faţă de configuraţia frecvenţmetru, intervenind chiar la nivele mici ale
zgomotului în raport cu fereastra triggeruiui.
Măsurarea perioadelor multiple
Rezoluţia şi precizia se pot îmbunătăţi făcând măsurarea pe un număr mai mare

(10 sau 100) de perioade. Configuraţia de măsură este dată în figura 16. Singura
deosebire faţă de cea precedentă constă în introducerea unui divizor de frecvenţă cu
câteva decade între CI şi BCP, simultan cu mutarea punctului zecimal cu tot atîtea
poziţii mai la stînga. Ca urmare, pentru un factor de divizare 10k, se obţine TCPP = 10k
Tx
Fig. 16
Tx
N x = 10 k ⇒ Txm = 10 − k TB Tk .
TB
Se observă că rezoluţia este 10-k TB , deci de 10k ori mai buna. Acelasi rezultat s-ar
putea obţine şi utilizând o frecvenţă de la BT de 10k ori mai mare, care însă ridică
probleme practice deosebite.
Eroarea datorata bazei de timp ramane nemodificata: ε rk' = ε r' 0 = ε Q .
1 T f
Eroarea de cuantizare va fi: ε rk'' = ± = ± B k x = ±10 − k ε r''0 deci se reduce de 10k
Nx 10
ori.
2 ΔT x
Eroarea datorata 2ΔTx , dar pentru 10k Tx, deci pentru Tx: ε rk''' = k
= ε r'''0 10 − k .
10 Tx
Prin urmare, eroarea totală este
ε rk = ε Q + 10 − k (ε r''0 + ε r'''0 )
Marirea lui k conduce la creşterea timpului de masură.
Masurarea raportului a doua frecvente
Fig. 17
Se observă că de această dată apar două circuite de intrare (figura 17).

Semnalul aplicat la intrarea primului circuit de intrare este cel cu frecvenţa mai mare si
el determină frecvenţa de tact. Durata deschiderii porţii (durata impusului CPP) este
determinată de semnalul de pe canalul al doilea, de frecvenţă mai mică:
1
−k
= 10 k T2 .
10 f 2
Numărul de impulsuri numarate in acest interval este:
⎡10 T2 ⎤
k k
10 T2 f
Nx = ⎢ ⎥ + (1) ⇒ N x ≅ = 10 k 1 deci valoarea masurata a raportului de
⎣ T1 ⎦ T1 f2
⎛ f ⎞
frecvenţe este: ⎜⎜ 1 ⎟⎟ = 10 − k N x . Rezolutia este de 10-k .
⎝ f2 ⎠
Erori:
• Baza de timp nu mai intervine, asa incat eroarea de primul tip dispare
−1
⎛ f ⎞
• Eroare de cuantizare: ε = ±10 ⎜⎜ 1 ⎟⎟
''
rk
−k
⎝ f2 ⎠m
• Eroarea de basculare datorata canalului CI2 , care asigura durata deschiderii portii
principale, care la periodmetre este εr0''', iar avand in vedere masuarea multiplă,
ε rk''' = 10 − k ε rk''' 0 .
Masurarea intervalelor de timp intre doua impulsuri
Din schema bloc (fig. 18) rezulta urmatoarele particularitati:

• Şi această configuraţie necesită două circuite de intrare, schema funcţionând
cu două semnale de intrare, când comutatorul K este pe poziţia B, sau cu unul
singur, pe poziţia A.
• Se introduce un circuit de comandă a porţii principale cu două intrări de tip
SET/RESET (START/STOP), pe front pozitiv. Un front pozitiv pe START duce
ieşirea în 1, un front pozitiv pe STOP o duce în 0. Acest circuit cu 2 stări stabile
se numeşte bistabil.
• Frecvenţa de tact este dată de baza de timp din care se extrag frecvenţele mari
(ca in configuraţia periodmetru). Durata deschiderii porţii principale este
determinată de semnale de intrare.
Fig. 18
Formele de unda asociate functionarii sint date in figura 19.

Fig. 19
Semnificatia intervalului de timp Tx masurat depinde de alegerea fronturilor, a nivelelor

de prag si a pozitiei comutatorului K. Exemple: (figura 20)
a) măsurarea timpului de creştere a unui impuls; se aleg fronturile de acelaşi tip
(fronturi crescătoare pentru măsurarea timpului de creştere), iar nivelele sînt 10%,
respectiv 90% din amplitudinea semnalului (UP1 < UP2).
b) Dacă se aleg nivelel invers (UP1 > UP2) se măsoară perioada unui semnal format
dintr-un tren de impulsuri
c) măsurarea duratei unui impuls; se aleg fronturi diferite si nivele identice
d) în cazurile a), b), c) se folosea K=A, adică ambele intrari pe acelasi semnal.
Pentru K=B se poate măsura întîrzierea (şi eventual defazajul, dacă se măsoară şi
perioada) între 2 semnale avînd aceeaşi frecvenţă.
Fig. 20

Masurari in Electronic A Si Telecomunicatii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masurari in Electronic A Si Telecomunicatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Semnale şi instrumente pentru generarea lor 1 2 MĂSURĂRI ÎN ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII

1 Semnale şi instrumente pentru generarea lor

• Semnalele de frecvenţe foarte mari necesită o tratare specifică, făcând

Nu la fel stau lucrurile în cazul unui circuit neliniar.

Semnalele utilizate în electronică acoperă un domeniu foarte larg de

1.2 Semnale periodice • Semnale dreptunghiulare. Semnalul dreptunghiular, fiind caracterizat

În figura 1.8 sunt prezentate principalele tipuri de semnale periodice:

• Semnalul sinusoidal prezentat mai înainte este periodic cu perioda T.

c. Semnal redresat d. Semnal redresat

• Semnal sinusoidal redresat dublă alternanţă. e. Semnal triunghiular f. Semnal “dinte de

Figura 1.10. Valoarea medie a unui semnal sinusoidal cu componentă

Pentru cazul particular al impulsurilor dreptunghiulare, se mai pot defini:

1.4.2 Generatoare de radio-frecvenţă

Figura 1.12. Tipuri de semnale modulate ASM FN VE

1.4 Generatoare de semnal sinusoidal MOD.

Foarte important este şi un control cât mai precis al nivelului

1.5 Generatoare de funcţii

Observaţie. Un semnal sinusoidal de frecvenţă audio poate fi generat

2.1 Prezentare generală F

Osciloscopul este un instrument având ca funcţie principală K

Potenţialul acestui electrod este apropiat de al anodului de accelerare şi uy

Din relaţia sensibilităţii se observă următoarele: Ecranul

Figura 2.5. Imagine nesincronizată/sincronizată pe ecranul osciloscopului

2.4 Canalul Y EXEMPLU:

Figura 2.7. Efectul comutatorului de cuplaj

• Amplificarea în tensiune a canalului la frecvenţe joase, A0 . Cunoscând 1

• Răspunsul la impuls treaptă. În mod ideal, aplicând la intrare o treaptă ar

Două elemente apar ca distorsiuni în cazul real de unde

Durata frontului va fi t f = t2 − t1 , unde t1 rezultă din

Z ia (ω ) . Cum însă intrarea oricărui atenuator ar putea fi conectată chiar la

Figura 2.13. Canalul Y al osciloscopului R1

Principalele componente funcţionale sunt:

1 Ra Ra În figura 2.16 este reprezentat răspunsul în cele trei cazuri (atenuator

Modul ALT Modul CHOP

Figura 2.18. Modurile de afişare alternat şi comutat

2.5.2 Funcţionarea în modul y(t). Baza de timp

2.5.2.1 Tensiunea generată

a) imagine nesincronizată b), c) imagine sincronizată

Figura 2.22. Imaginea obţinută pe ecran în cazurile din figura 2.21

B. După modul de succedare a desfăşurărilor

Blocurile componente ale bazei de timp au următoarele funcţii:

Figura 2.30. Generator de tensiune liniar variabilă

1 • Vizualizare cu baza de timp B pornită cu întârziere faţă de baza de timp A.

AS,CF, GTLV u fB U pAA C D B

U fM = (1,1 ÷ 1,2 )U f . (2.3)

Spre deosebire de cazul precedent, când zona detaliată putea fi deplasată

Figura 2.35. Schema bloc a bazei de timp dublă alternată CS

Cele trei comutatoare electronice CE1 – CE3 sunt comandate de un

unităţile derivate conform legilor fizicii. Acesta a fost adoptat în plan

care s-a generalizat ca valoare de referinţă (împreună cu Rref = 50 Ω ) în

O altă unitate de măsură de nivel utilizată deseori este neperul (Np), de

Din acest mod de conectare, rezultă că între cele două mărimi de

• impedanţa de intrare nivelul transferului în putere este

3.1.4.2 Caracteristica de frecvenţă. Impedanţe de intrare 1

Din figura 3.8 se observă că circuitul RC de integrare are o

Determinarea experimentală a caracteristicilor de amplitudine şi de fază

ωτ Se constată că amplitudinea şi faza tensiunii de ieşire variază cu

voltmetrul utilizat pentru măsurători să aibă o impedanţă RV cât mai mare

ca în cazul caracteristicii de amplitudine. Măsurarea defazajului dintre (3.49)

Figura 3.19. Răspunsul circuitului RC de integrare la o succesiune de

Graficul semnalului de ieşire se apropie pentru τ << T0 de un semnal

Dacă la intrarea circuitului RC de derivare se aplică succesiunea din

Eroarea relativă limită făcută la măsurarea unei mărimi X cu aparatul

EXEMPLU: Se dispune de trei voltmetre având următoarele scări şi clase