Garantarea Obligațiilor

Drept civil: obligaţii 1
Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor

TEMA 8: MIJLOACELE DE GARANTARE A EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR
PLAN: 1. Dispoziţii generale despre garanţiile executării obligaţiilor

2. Clauza penală
3. Arvuna
4. Fidejusiunea
4.1. Definiţia, natura juridică şi felurile fidejusiunii
4.2. Condiţiile de valabilitate
4.3. Structura raporturilor contractuale
4.4. Încetarea fidejusiunii
5. Retenţia
6. Garanţia bancară şi garanţia debitorului
Bibliografie:
1. Baieş S., Volcinschi V., Băieşu A., Cebotari V., Creţu I. Drept civil. Drepturile reale. Teoria
obligaţiilor, Vol.II, Tipografia Centrală, Chişinău, 2005.
2. Codului civil al Republicii Moldova, Vol.II, Editura ARC, Chişinău, 2006.
3. Albu I. Drept civil (Contractul şi răspunderea contractuală). Editura „Dacia”, Cluj, 1994.
4. Carpenaru S. Tratat de drept civil în 5 volume. Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti,1979.
5. Manea-Luca A.. Drept civil (Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile - note de
curs). Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,1994.
6. Pop L. Drept civil ( Teoria generală a obligaţiilor), Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1996.
7. Stătescu C., Bîrsan C.Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Editura ALL, Bucureşti,1995.
8. Suhanov E. Grajdanscoe pravo /ucebnic/ v 2 tomah.. Izdatelistvo BEC, Moscva,1994.
9. Grajdanscoie pravo: Ucebnic v 2 tomah. - Moscva,1993
Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie1994 (.M.O. nr.1 din august 1994)
2. Codul civil al Republicii Moldova din 06 iunie 2002 ( M.O. nr.82 – 86 din 22.06.2002).
3. Privind societăţile pe acţiuni / Legea Republicii Moldova nr.1134-XIII din 02.04.1997 (M.O.
al RM nr.38-39 din 12.06.1997)/.
4. Insolvabilităţii / Legea Republicii Moldova nr.632 din 14.11.2001 (M.O. al RM nr.139-140
din 15.11.2001)/.
- 1 - În orice sistem de drept, o persoană care contractează o obligaţie (de a plăti o sumă
de bani, de a livra un bun sau de a presta un serviciu) răspunde de îndeplinirea obligaţiei
asumate cu propriul ei patrimoniu. Pentru a se proteja contra eventualelor riscuri, inclusiv
riscului insolvabilităţii debitorului, creditorul solicită prezentarea unor garanţii. Deseori, în
vederea obţinerii unor astfel de garanţii pentru creditor, debitorul se adresează unor terţi.
Oferind garanţiile, terţii, alături de debitorul principal, generează de cele mai multe ori o
solidaritate în faţa creditorului, sporind astfel gradul de securitate a acestuia.
În dreptul comparat şi în literatura de specialitate, noţiunea de garanţii este tratată în
mod diferit. Astfel, într-o accepţiune, consacrată în doctrina română, garanţiile sunt definite ca
ansamblul mijloacelor juridice care contera creditorului garantat anumite prerogative
suplimentare, prerogative care constau fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în
posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană
care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului. Autorii ce împărtăşesc această
concepţie clasifică garanţiile în: personale şi reale.
Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul

principal şi-1 asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul principal
nu o va tace. Este cazul fidejusiunii, denumite si cauţiune3, şi garanţiei bancare.
Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei, în
instituirea unui drept real accesoriu cu privire la acest bun. Este cazul gajului, ipotecii şi
privilegiilor reale. Ca o tonna de garanţie reală imperfectă este privit dreptul de retenţie.
Alţi autori, la care ne raliem, tratează noţiunea de garanţii într-un sens mai larg, atribuind
la ea, pe lângă garanţiile propriu-zise, în sensul definiţiei de mai sus. şi alte mijloace juridice,
care au menirea de a spori şansele creditorului de executare a obligaţiilor. Astfel, V. D. Zlătescu
consideră că garanţii sunt toate acele mijloace tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar
care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea
executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în
cazul în care executarea reală nu mai are loc. Potrivit acestei concepţii, garanţiile se clasifică în:
a) garanţii preventive (dreptul de retenţie); b) garanţii ale executării reale (clauza penală,
arvuna) şi c) garanţii propriu-zise sau reparatorii ( fidejusiunea, garanţii reale, privilegii).
Anume în acest sens larg vor fi examinate garanţiile în cele ce urinează.
În legislaţia şi doctrina rusă, în calitate de mijloace de asigurare a exe cutării obligaţiilor
sunt: clauza penală, gajul, retenţia, fidejusiunea, garanţia bancară, arvuna, precum şi alte
mijloace prevăzute de lege sau contract.
În Codul civil al Republicii Moldova, în Capitolul VI al Titlului l al Cărţii a treia, intitulat
„Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor”, sunt cuprinse prevederile referitoare la clauza
penală, arvună, garanţia debitorului şi retenţie. Cât priveşte reglementările în materie de gag,
acestea se găsesc in Capitolul V al Titlului IV al Cărţii a doua: „Drepturile reale”, iar cele
referitore la fidejusiune - în Capitolul XX al Titlului III al Cărţii a treia „Categoriile de obligaţii”.
Totuşi, cel puţin din considerente de ordin didactic, considerăm oportun ca gaj ui si fidejusiunea să
fie tratate împreună cu celelalte garanţii de executare a obligaţiilor.
Fiecare obligaţie se bazează pe încrederea creditorului în executarea viitoare de către

debitor a acţiunilor sau abţinerea de la acţiunile care constituie obiectul acestei obligaţii.
Însă pe lângă această încredere executarea corespunzătoare a obligaţiilor este asigurată
prin mijloacele juridico-civile de impunere sub forma măsurilor de răspundere sau de
apărare.
Necătând la existenţa acestor măsuri coercitive pasibile de aplicare în cazul
neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor, legislaţia mai prevede nişte
mijloace juridice, constituite în scopul asigurării executării obligaţiilor. Normele
dreptului civil care reglementează aceste mijloace de garantare formează instituţia
juridică de asigurare a executării obligaţiilor. În Codul civil al Republicii Moldova
această instituţie juridică o găsim în capitolul VI ( art. 624 – 640 CC), art. 454-495, 1146-
1170.
Doctrina juridică evidenţiază următoarele mijloace de garantare a executării
obligaţiilor: gajul, clauza penală, fidejusiunea, arvuna, garanţia debitorului şi retenţia,
precum şi alte mijloace, prevăzute de lege sau contract. Esenţa tuturor acestor mijloace de
garantare este că de rând cu debitor, responsabilitate personală pentru datoriile acestuia o
mai i-a şi o terţă persoană (credit personal) sau în remiterea unui bun din proprietatea
debitorului din care poate fi satisfăcută creanţa creditorului în caz de neexecutare a
obligaţiei de către debitor ( credit real).
Gajul şi arvuna se consideră mijloace generale de garanţie bancară deoarece ele se
folosesc pentru toate categoriile de subiecte. Fidejusiunea şi arvuna se folosesc doar la
garantarea executării obligaţiilor între persoane fizice.
Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor se divizează în : accesorii
( suplimentare), neaccesorii şi speciale.
- mijloacele accesorii de garantare - Arvuna, fidejusiunea, gajul şi retenţia sunt mijloace
accesorii. Acordul cu privire la stabilirea unui din aceste mijloace de garantare generează
obligaţii accesorii, chemate să garanteze executarea obligaţiei principale. Mijloacele
accesorii de garantare pot apărea şi nemijlocit în baza prevederilor legale în cazul
realizării unor fapte juridice.
Urmări ale obligaţiilor cu caracter accesoriu constituie următoarele reguli:
- nulitatea obligaţiei principale duce la nulitate obligaţiei accesorii, dacă altceva nu este
prevăzut de lege;
- nulitatea acordului cu privire la măsura de garantare a executării obligaţiei nu duce la
nulitatea însăşi a acestei obligaţii ( a obligaţiei principale);
- în cazul cesiunii de creanţă la noul creditor trec şi mijloacele de garantare a executării
obligaţiei principale.
Clauza penală ca sancţiune în obligaţie în toate cazurile constituie un element al
însăşi obligaţiei pe care o garantează. Deaceea nulitatea obligaţiei atrage şi nulitatea
dreptului la clauza penală, ce îi garantează executarea. Însă nulitatea acordului cu privire
la clauza penală nu poate atrage nulitatea însăşi a obligaţiei, deoarece nulitatea unor
clauze nu duce la nulitatea altor clauze ale actului juridic, dacă se poate presupune că
actul juridic ar fi fost săvârşit şi fără includerea acestei clauze.
- mijloacele neaccesorii de garantare a obligaţiilor - La mijloacele neaccesorii de
garantare a executării obligaţiilor se referă garanţia debitorului, deoarece obligaţia
prevăzută de aceasta nu depinde de obligaţia principală. Obligaţiile ce garantează
executarea obligaţiilor principale, dar nu au caracter accesoriu, sunt doar legate reciproc
cu acestea. În acest caz nulitatea obligaţiilor principale nu atrage nulitatea obligaţiilor ce
le garantează.
- mijloacele speciale de garantare a executării obligaţiilor - Legislaţia referă la
mijloacele speciale de garantare a executării obligaţiilor mijloacele prevăzute de lege sau
contract. La acestea se referă măsurile de influenţă operativă. Acestea sunt prevăzute de
legislaţie, dar pot fi stabilite şi de părţile raportului obligaţional. Ca şi clauza penală,
orice măsură de influenţă operativă, cu excepţia dreptului la retenţie, utilizată în scop
antreprenorial, constituie element al asigurării executării obligaţiei.
Legislaţia unor state prevăd ca astfel de măsură transmiterea garantată a dreptului
de proprietate, în conformitate cu care dreptul de proprietate asupra unor bunuri
determinate temporar se transmit creditorului în garantarea executării obligaţiei, iar în
cazul executării corespunzătoare a obligaţiilor dreptul de proprietate se întoarce
debitorului. În aceeaşi calitate sunt admise rezervarea titlului de proprietate şi contractul
repo.
La măsurile de garantare executării obligaţiilor prevăzute de contract se atribuie
actele juridice săvârşite sub condiţie rezolutorie ( amânare). Astfel, în scopul garantării
executării obligaţiei în contractul de credit, împrumutatul vinde împrumutătorului sub
condiţie rezolutorie o anumită proprietate. În acelaşi timp părţile pun condiţia apariţiei
dreptului de proprietate la împumutător numai în cazul neexecutării de către împrumutat
a obligaţiilor sale contractuale, ca preţ fiind partea creditului nerambursat.
O largă răspândire în calitate de mijloc de garantare a executării obligaţiilor au
primit diversele construcţii ale antecontractului.
- 2 - Clauza penală este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat
prejudiciul, stipulând că debitorul, in cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului
o sumă de bani sau un alt bun (art. 624, alin. (1) CC).
Din definiţia clauzei penale date mai sus rezultă că, ea are natură contrac tuală, adică, de
regulă, este stabilită prin acordul părţilor - clauza penală convenţională. Insă pot exista cazuri
când, în mod excepţional, plata penalităţii este prevăzută de lege - clauza penală legală, în
aceste cazuri, creditorul poate cere plata penalităţii indiferent dacă există o convenţie a părţilor
în acest sens. De notat că penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată
anticipat prin acordul părţilor (art. 629 CC).
Clauza penală se aplică numai dacă nu este executată obligaţia principală a contractului,
care poate să se înfăţişeze ca o neexecutare totală sau parţială, ca o executare
necorespunzătoare sau ca o executare cu întârziere; neexecutarea poate fi, de asemenea, în
acelaşi timp, atât necorespunzătoare, cât şi cu întârziere. Prin urmare, clauza penală acoperă
atât funcţia despăgubirilor compensatorii, cât şi a celor moratorii. De asemenea, clauza penală
poate fi utilizată nu numai în cazul obligaţiilor contractuale, ci şi în privinţa unor obligaţii care
au un alt izvor.
Obiectul clauzei penale îl constituie, în mod uzual, o sumă de bani, determinată sau
determinabilă, numită penalitate. Ea poate fi stabilită fie global, fie procentual, în raport cu
valoarea obiectului contractului la care se referă. Legea prevede în acest sens că clauza penală
poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin
clauza penală sau a părţii neexecutate (art. 624, alin. (3) CC).
In ipoteza caracterului contractual al clauzei penale, ea trebuie să îndeplinească condiţiile
de validitate impuse de lege pentru orice contract (act juridic civil): capacitatea părţilor,
consimţământul, obiectul şi cauza.
Cât priveşte condiţiile de formă, este de subliniat că clauza penală întotdeauna trebuie să
îmbrace forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală pentru garantarea căreia a fost stipulată nu
ar îmbrăca această formă. Nerespectarea formei scrise a clauzei penale este sancţionată cu
nulitatea (art. 625 CC).
Fiind expresia principiului libertăţii contractuale, clauza penală prezintă o deosebită
importanţă practică, deoarece se evită dificultăţile la evaluarea judiciară a prejudiciului,
creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea acestuia. Pentru a obţine plata
sumei stabilita în clauza penală, este suficient ca creditorul să dovedească faptul neexecutării,
executării necorespunzătoare sau tardive a obligaţiei. Suma de bani prevăzută în clauza penală
se datorează în locul despăgubirilor care s-ar putea stabili pe cale judecătorească în cazul
neexecutării, sau executării necorespunzătoare şi, îndeosebi, tardive a obligaţiei. Totodată, în
literatura de specialitate s-a atenţionat că clauzele penale pot prezenta si unele pericole, în
cazurile când sunt impuse de către partea mai puternică a contractului. Astfel, s-a relevat că în
contractele cu consumatorii, deşi aceste clauze nu sunt ilicite ca atare, ele pot fi recunoscute ca
abuzive, de exemplu atunci când nu există reciprocitate în aplicarea lor de către părţi.
În contextul contracarării efectelor negative pe care le pot antrena clauzele penale în
contractele de adeziune, menţionăm că, potrivit art. 718, alin. (1), lit. e) şi f) CC, sunt nule
clauzele contractuale standard:
-
privind evaluarea globală a dreptului utilizatorului la despăgubiri pentru prejudicii sau
la despăgubiri pentru diminuarea valorii, daca în cazurile reglementate valoarea globală
depăşeşte prejudiciile sau diminuarea valorii, care erau de aşteptat în condiţii obişnuite, sau
dacă partenerului său de contract nu i se permite să dovedească că nu s-a produs nici un
prejudiciu sau nici o diminuare a valorii ori că acestea sunt substanţial mai reduse decât
valoarea globală;
-
prin care utilizatorului i se promite plata unei penalităţi, dacă obli gaţia nu este executată
sau este executată cu întârziere, dacă întârzie plata sau dacă partenerul lui de contract
reziliază contractul.
În literatura de specialitate au fost expuse mai multe opinii în ce priveşte natura juridică a
clauzei penale:
-
majoritatea autorilor francezi si români califică clauza penală ca o modalitate de
evaluare anticipată a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării
obligaţiei de către debitor 24;
-
clauza penală este un mijloc de garanţie a executării obligaţiei, pe care îl are la
îndemână creditorul;
-
clauza penală este un mijloc de evaluare anticipată a despăgubirilor la care dă
naştere neexecutarea obligaţiei, dar şi un mijloc de garanţie a executării
obligaţiilor, deci are o natură dublă ;
-
în legislaţia şi doctrina rusă, accentul se pune pe funcţia clauzei pe nale de
garantare a executării obligaţiilor, aceasta instituţie avându-şi sediul in Capitolul
23 al Codului civil intitulat „Asigurarea executării obligaţiilor”.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că clauza penală este o instituţie multifuncţională.
Principalele funcţii ale clauzei penale sunt: funcţia d egaranţie, funcţia de evaluare, funcţia de
sancţionare şi funcţia de stimulare.
Clauza penală îndeplineşte funcţia de garanţie, cât priveşte executarea obligaţiei
principale, prin faptul că perspectiva consecinţelor neexecutării obligaţiilor contractuale
îndeamnă pe debitor la executarea reală a contractului28. Funcţia de garanţie se învederează
mai pronunţat în situaţia în care cuantumul penalităţii este stabilit în mod corespunzător, într-o
sumă care este cel puţin egală cu despăgubirile pe care debitorul ar fi obligat să le plătească în
lipsa unei clauze penale.
Clauza penală are şi o funcţie de evaluare. După cum s-a remarcat mai sus, în literatura de
specialitate se accentuează că clauza penală apare ca modalitate de evaluare convenţională
anticipata a prejudiciului care poate fi cauzat cre ditorului prin neexecutarea obligaţiei şi,
respectiv, a întinderii reparaţiei sub formă de despăgubiri pe care debitorul o datorează
creditorului.
Clauza penală are şi o funcţie compensatorie (reparatorie), deoarece are menirea de a
compensa prejudiciul suferit de creditor prin neonorarea obligaţiilor contractuale de către
debitor.
Clauza penală are şi o funcţie de sancţionare, care rezultă din faptul că penalitatea se
plăteşte independent de întinderea prejudiciului, putând să depăşească limitele acestuia, şi
chiar în lipsa oricărui prejudiciu. Anume în scopul cominatoriu, părţile pot conveni asupra
unei clauze penale mai mari decât prejudiciul, în acest context, clauza penală poate fi privită şi
ca o modalitate a răspunderii civile contractuale, ca o "sancţiune pecuniară" o măsură de
"pedeapsă privată".
Clauza penală are şi o funcţie de stimulare a debitorului la o conduită corectă. Făcând din
plata penalităţii o consecinţă inevitabilă a încălcării obligaţiilor contractuale, clauza penală îşi
învederează rolul său mobilizator, determinând părţile la executarea reală a contractelor. Ea
este un stimul pentru executarea la timp şi în modul corespunzător a obligaţiilor contractuale.
Caracterele juridice ale clauzei penale
a) Clauza penală are un caracter accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei
principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale, în
acest sens, legea dispune că prin clauză penală se poate garanta numai o crean
ţă valabilă (art. 624, alin. (2) CC). Nulitatea sau stingerea obligaţiei principale
se răsfrânge şi asupra clauzei penale conform regulii accesorium sequitur principalem. Astfel,
dacă obiectul obligaţiei principale piere din caz de forţă ma
joră sau caz fortuit, se va stinge şi obligaţia debitorului de a executa prestaţia
stipulată în clauza penală. Caracterul accesoriu al clauzei penale rezultă şi din
scopul său: prin stipularea clauzei se urmăreşte executarea obligaţiei principa
le, si nu încasarea penalităţilor. De reţinut că nulitatea clauzei penale însă nu
atrage nulitatea obligaţiei principale.
b) Debitorul nu poate alege între executarea în natură si plata sumei pre
văzută în clauza penală. Scopul clauzei penale este de a determina întinderea
despăgubirii, şi nu crearea unei posibilităţi pentru debitor de a se degreva de
obligaţia principală printr-o altă prestaţie - plata penalităţii. Această posibili
tate de a alege o are numai creditorul şi numai în cazul când obligaţia princi
pală devenită exigibilă nu a fost executată în natură de debitor.
c) În ceea ce priveşte cumulul penalităţilor cu executarea obligaţiei, regula
este că creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei
penale, cu excepţia cazurilor în care sunt stipulate penalităţi si pentru executarea
necofespunzătoare sau tardivă a obligaţiei (art. 626, alin. (1) CC). In cazul în care
a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezer
vat expres acest drept la primirea executării (art. 626, alin. (3) CC).
d) Pentru a se putea aplica clauza penală, este necesar să fie întrunite toate
condiţiile acordării de despăgubiri. Această cerinţă derivă din faptul că sem
nificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a despăgubirilor datorate
creditorului pentru neexecutarea contractului şi că ea reprezintă, de fapt, o
modalitate a răspunderii civile contractuale, aşa cum s-a arătat mai sus.
Cât priveşte condiţia existenţei vinovăţiei, legea prevede expres că debitorul nu este obligat
să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale (art. 624,
alin. (5) CC), în cazul în care neexecutarea se datorează parţial unui caz fortuit sau dacă există
alte împrejurări ce exonerează pe debitor de răspundere, cum ar fi, de exemplu, acţiunile
culpabile ale creditorului care au contribuit la survenirea prejudiciului, instanţa de judecată va
trebui să aprecieze în ce măsură debitorul este exonerat de răspundere, şi drept urmare,
penalitatea se va aplica numai proporţional cu partea din obli gaţie a cărei neexecutare se
datorează vinovăţiei debitorului 32.
e) Creditorul obligaţiei cu clauză penală este un creditor chirografar, care
vine în concurs cu ceilalţi creditori fără vreun drept de preferinţă faţă de cei
lalţi creditori chirografari ai aceluiaşi debitor.
f) În ceea ce priveşte corelaţia dintre clauză penală si despăgubirile pentru
prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei, potrivit art. 626, alin. (2) CC, ea
poate fi exprimată prin mai multe modalităţi, şi anume:
-
ca regulă generală, creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în partea
neacoperită prin clauza penală (clauza penală indusivă); creditorul poate cere sau
despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă);
-
creditorul poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauza
penală punitivă), ceea ce înseamnă că se plăteşte atât penalitatea, cât şi suma
integrală a despăgubirilor în mărimea prejudiciului suportat; creditorul poate cere
doar penalitatea (clauza penală exclusivă).
g) Clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractului şi, în prin
cipiu, se impune să fie respectată întocmai de instanţele de judecată, indife
rent de faptul dacă este egală, mai mică sau mai mare decât prejudiciul, însă,
potrivit art. 630 CC, în cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate împrejurările,
instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La
reducerea clauzei penale trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de
alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului. Totodată, legea prevede că nu se admite
reducerea penalităţii in cazul în care aceasta a deja lost plătită. Deşi nu este expres prevăzut
de lege, în caz de executare parţială, instanţa de judecată poate micşora cuantumul
penalităţilor proporţional cu ce s-a executat.
De remarcai că reducerea în cazurile enunţate a mărimii penalităţilor constituie o
facultate, dar nu o obligaţie a instanţei. Dacă instanţa decide să modifice mărimea penalităţii,
ea trebuie să-şi motiveze decizia, ceea ce nu este cazul atunci când instanţa refuză s-o
modifice. Instanţa este îndreptăţită să revizuiască clauza penală din oficiu, fără ca părţile să
ceară acest lucru, în vederea protejării părţii slabe a contractului. Revizuirea clauzei penale de
către instanţa de judecată constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului
în favoarea principiului echităţii.
Ţinem să menţionăm faptul că sistemele naţionale de drept au poziţii foarte dileriîe faţă
de corelaţia dintre penalităţile prevăzute în clauza penală şi mărimea prejudiciului efectiv
suportat de creditor şi posibilitatea modificării cuantumului penalităţilor de către instanţa
jurisdicţională. Astfel, în majoritatea ţărilor dreptului continental, clauzei penale i se
recunoaşte şi funcţia sancţionatoare alături de cea de compensare, mstituindu-se uneori un
control judiciar asupra clauzelor deosebit de oneroase. Conform acestei concepţii, dacă
debitorul nu-şi onorează obligaţia asumată, creditorul este îndreptăţii la despăgubirile
prevăzute de clauza penală, fără a trebui să dovedească existenţa şi mărimea prejudiciului
suferit. Pe de altă parte, legislaţiile sistemului common law refuză să recunoască validitatea
clauzelor penale care stabilesc despăgubiri mai mari decât prejudiciul suportat. Principiile
Umdroit în acest sens au propus o soluţie de compromis:
1) Dacă contractul prevede că debitorul ce nu şi-a onorat obligaţia va plăti o sumă
anumită, această sumă va fi alocată creditorului indepen dent de prejudiciul suportat efectiv.
2) Totuşi, indemnitatea poate fi redusă la o sumă rezonabilă, dacă ea este evident excesiva
în raport cu prejudiciul rezultat din neexecutare (art. 7.4.13).
Legea prevede unele reguli speciale pentru cazurile pluralităţii debitorilor:
-
în cazul în care obligaţia garantată este indivizibilă, dacă neexecutarea acesteia se
datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la
debitorul vinovat, fie de la fiecare codebitor pentr upartea acestuia, în ultimul caz,
fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă
penalitatea (art. 627 CC);
-
în cazul în care obligaţia garantată este divizibilă, penalitatea este de asemenea
divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia, şi
doar pentru partea din obligaţie la care acesta este ţinut. De reţinut că regula
enunţată nu se aplică obligaţiilor solidare şi nici în cazul în care clauza penală a
fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat
executarea integrală a obligaţiei, în acest caz, codebitorul este ţinut pentru în -
treaga penalitate, iar ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie, în ultimul caz,
fiecare codebitor ara dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă
penalitatea (art. 628 CC).
Necătând la faptul că clauza penală este una din formele de sancţiune în obligaţii, adică
reprezintă un element inalienabil al însăşi obligaţiei, în doctrina juridică în legislaţie ea
este examinată în calitate de mijloc de garantare a executării obligaţiilor. Funcţia de
asigurare a clauzei penale constă în faptul că ea este o sancţiune suplimentară pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei, pe lângă sancţiunea generală
de despăgubire.
Conform art. 624 alin.(1)CC clauza penală (penalitatea) este o prevedere
contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulând că debitorul, în
cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt
bun.
Funcţia suplimentară de asigurare a clauzei penale comparativ cu sancţiunea
generală de despăgubire constă în următoarele:
- pierderile pot fi despăgubite numai în cazul când ele au avut loc, clauza penală se aplică
indiferent de acest fapt;
- mărimea pagubei poate fi precis stabilită numai după neexecutarea de facto a obligaţiei,
mărimea clauzei penale este stabilită de la bun început, fapt ce predetermină aplicarea ei
indiferent de existenţa pierderilor şi de mărimea acestora. Conform art. 624 alin.(3) CC
clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote de valoarea
obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate. Părţile au posibilitatea de
a conveni asupra unei clauze penale mai mari decât prejudiciul. Debitorul este exonerat
de plata clauzei penale numai în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale
(art.624 alin.(5)CC;
- stabilind mărimea clauzei penale părţile contractante şi legislatorul, dau apreciere
importanţei obligaţiei asigurate. Cu cât această obligaţie este mai importantă, cu atât şi
mărimea clauzei penale este mai mare.
Atribuind clauza penală la mijloacele de garantare a executării obligaţiilor a
determinat şi forma ei. Clauza penală se face în scris, nerespectarea formei scrise
atrăgând nulitatea ei ( art.625 CC).
Clauza penală în dependenţă de modul exprimării valorii băneşti are mai multe
forme. Astfel dacă ea este stabilită în forma unei sume fixe de bani, poartă denumirea de
amendă. Noţiunea de amendă este folosită mai ales la încălcările de o singură dată şi este
reglementată de regulamentul privind furnizarea (pct.92), de exemplu, pentru încălcarea
termenului de încheiere a contractului de furnizare este prevăzută o amendă de 1000 lei.
Amenda civilă este asemănătoare cu amenda administrativă, deaceea este important să
facem delimitarea dintre acestea. Amenda civilă poate fi stabilită atât de lege, cât şi de
părţile contractului, amenda administrativă este întotdeauna stabilită doar prin lege şi se
aplică obligatoriu pentru toţi cetăţenii statului.
Dacă Clauza penală este stabilită în formă de cotă procentuală la valoarea
obligaţiei garantate, atunci ea rămâne sub denumirea de clauză penală. Când clauza
penală este stabilită în cotă procentuală care creşte direct procentual cu perioada de timp
întârziată, atunci ea se numeşte penalitate de întârziere. Penalităţile de întârziere se
stabilesc în contractele executarea cărora se limitează prin termene ( de exemplu:
achitarea periodică a chiriei, plăţii de arendă etc.).
În legislaţia altor state clauza penală dispune de mai multe modalităţi: inclusivă,
exclusivă, convenţie accesorie etc.
Se deosebesc următoarele forme ale clauzei penale:
- clauza penală inclusivă conform căreia creditorul are dreptul să pretindă repararea
prejudiciului în partea neacoperită din clauza penală;
- clauza penală alternativă care se aplică în cazurile prevăzute de lege sau contract
şi conform căreia creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate;
- clauza penală punitivă – când creditorul poate cere repararea prejudiciului peste
penalitate sau clauza penală exclusivă – când creditorul poate cere doar penalitate (
art.626 alin.(2)CC).
În conformitate cu art. 624 CCRM, clauza penală în toate formele sale, poate fi
urmărită de sine stătător, sau poate fi urmărită în întregime cu prejudiciul cauzat, sau
creditorul poate alege să fie urmărită amenda sau prejudiciul cauzat. În cazul în care a
primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezervat acest
drept la primirea executării ( art. 262 alin.(3)CC).
Conform art. 627 CC în cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie
indivizibilă şi neexecutarea acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi
cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia, în
ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă
penalitatea.
Dacă prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de
asemenea divizibilă si curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar
pentru partea din obligaţie la care acesta este ţinut.
Aceste prevederi nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care clauza
penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat
executarea integrală a obligaţiei. In acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate,
iar ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie, în ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul
de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea ( art. 628 CC).
Legislaţia prevede caracterul imperativ al clauzei penale, astfel conform art. 629 CC
penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul
părţilor. În cazuri excepţionale, luându-se în considerare toate împrejurările, instanţa de
judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea
clauzei penale, trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte
interese, ocrotite prin lege, ale creditorului. Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în
care aceasta a fost plătită ( art. 630 alin.(2)CC).
- 3 - Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi
pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea (art. 631, alin. (1) CC).
Înţelegerea cu privire la arvună, indiferent de suma ei, trebuie să fie în tocmită în scris (art.
631, alin. (2) CC). Legea nu prevede nulitatea ca sancţiune pentru nerespectarea formei scrise a
acestui act juridic, prin urmare, neînde-plinirea cerinţei in cauză va atrage consecinţele
prevăzute în art. 21 1 CC.
Arvuna îndeplineşte mai multe funcţii:
a) prevede că arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei (art. 632
CC). Prin această caracteristică arvuna îndeplineşte funcţia de plată. Astfel, în
contractul de vânzare-cumpărare, dacă cumpărătorul execută obligaţiile sale,
suma constituind arvuna se include în preţ. în acest sens, arvuna se aseamănă
cu plata în avans. Pentru a evita eventualele confuziuni între aceste categorii ju
ridice, legiuitorul a dispus că, în caz de dubii, suma plătită este considerată avans
(art. 631, alin. (1) CC). Prin urmare, dacă din înţelegerea încheiată între părţi nu
rezultă voinţa certă a părţilor de a îmbrăca suma în cauză în forma juridică de
arvună, atunci suma plătită va fi calificată ca avans în contul plăţii preţului.
b) Arvuna îndeplineşte şi funcţia de confirmare a încheierii contractului,
ceea ce rezultă chiar din definiţia legală a acesteia, enunţată mai sus.
c) Arvuna îndeplineşte şi funcţia de garanţie, care este cea principală. Legea
dispune că -dacă. pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a
dat arvuna, aceasta rămâne celeilalte părţi. Dacă însă pentru neexecutarea
contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părţi
dublul arvunei (art. 633, alin. (1) CC). Aceste reguli conferă arvunei un caracter sancţionator,
apropiind-o de măsurile de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, în acest
context, arvuna se aseamănă cu clauza penală, dar se deosebeşte de ultima prin faptul că
arvuna constă într-o prestaţie efectivă, pe când în cazul clauzei penale suma ce constituie
penalitatea este numai promisă.
d) Arvuna îndeplineşte funcţia de compensare în ipoteza în care partea culpabilă de
neexecutarea obligaţiilor contractuale este ţinută să repare prejudiciile cauzate
cocontractantului. în acest caz, prejudiciul va fi reparat în partea neacoperită prin plata
arvunei (art. 633, alin. (2) CC).
Art. 632 CC prevede că, în cazul în care executarea prestaţiei nu s-a făcut, arvuna se
restituie. Deşi legea nu conţine prevederi exprese în acest sens, o asemenea restituire poate avea
loc doar atunci când neexecutarea prestaţiei a avut loc în virtutea unei înţelegeri între părţi,
prin care părţile renunţă expres la executare sau în cazul imposibilităţii fortuite de executare.
Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 633, alin. (1), enunţate mai sus, care prevăd
efectele neexecutării culpabile a obligaţiei principale de către părţi. Lipsa vinovăţiei părţilor
pentru neexecutarea contractului si stingerea obligaţiei principale fac lipsită de sens existenţa
garanţiei, în general, şi a arvunei, în particular. Reţinerea arvunei în folosul părţii care a primit-
o ar aduce în acest caz la îmbogăţirea ei fără justă cauză.
Definirea legală a arvunei este dată în art. 631 CC. Arvuna este o suma de bani sau un alt bun
pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea
contractului şi a-i garanta executarea, în caz de dubii, suma plătită este considerată
avans. În acest sens arvuna poate asigura executarea doar a obligaţiilor contractuale. Obiect
al arvunei poate fi doar o sumă de bani, mărimea căreia este determinată de părţile
contractante, dar în toate cazurile ea urmează să constituie doar o parte din suma plăţii
garantate. Cercetătorii consideră că din punct de vedere teoretic nu există nici un
impediment ca în calitate de obiect al arvunei să fie alte valori materiale, practicii juridice
fiindu-i cunoscute astfel de exemple(de exemplu: Codul civil al FR din 1922).
Plata arvunei ca mijloc de garantare a executării obligaţiei poate fi prevăzută doar
prin acordul părţilor contractante. Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită
în scris ( art. 631 alin.(2)CC). Nerespectarea formei scrise având ca urmări prevederile
art. 211 alin.(1)CC.
Arvuna îndeplineşte funcţia:
- de plată;
- de probă;
- de garantare ( penalitate).
Funcţia de plată. Arvuna se plăteşte de partea contractantă asupra căreia este depusă
obligaţia de efectuare a plăţilor băneşti. Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar
în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie
(art.632 CC).
În cazul executării de către părţi a obligaţilor contractuale, suma arvunei se include
în contul plăţii ori se reţine de partea care a dat arvuna din suma cu care ea este datoare.
Plata sau primirea arvunei constituie executarea parţială a obligaţiei – în aceasta contrând
funcţia de plată a arvunei. Aceeaşi funcţie are şi plata în avans. Însă, de plata şi primirea
avansului legea leagă alte urmări juridice.
Funcţia de probaţiune. În corespundere cu prevederile legale, arvuna se plăteşte ca probă
a încheierii contractului, adică are funcţie de probaţiune. Din aceasta reese că în caz de
litigiu existenţa faptului plăţii sau primirii arvunei în forma prevăzută de lege,
demonstrează faptul încheierii contractului ( cu respectarea cerinţelor legale pentru
încheierea lui). Avansul, la fel îndeplineşte funcţia probatorie, însă , faptul eliberării
avansului nu constituie o probă exclusivă de încheiere a contractului. Avansul se califică
doar ca una din varietăţile probării încheierii contractului.
Plata sau primirea arvunei reprezintă proba neechivocă a încheierii contractului ( atât în
formă orală cât şi în formă scrisă), deoarece constituie un act de executare accesorie a
obligaţiei.
Arvuna nu poate constitui mijloc de garantare a executării obligaţiilor izvorâte dintr-un
contract, care se consideră încheiat din momentul înregistrării de stat. În acest caz plata sau
primirea unei părţi din sumă constituie un avans, deoarece unica probă de încheiere a
contractului este înregistrarea lui de stat.
Funcţia de garantare. Funcţia de plată poate avea loc numai în cazul executării de către
părţi a obligaţiilor sale contractuale. În caz contrar se aplică funcţia principală a arvunei şi
anume cea de garantare a executării obligaţiei.
Plata sau primirea arvunei direcţionează părţile la executarea obligaţiilor, deoarece
dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămâne
celeilalte părţi ( art.633 alin.(1)CC). Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea
care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părţi dublul arvunei.
Anume pierderea sumei plătite în calitate de arvune sau restituirea ei în mărime
dublă constituie esenţa funcţiei de garantare al arvunei. În această calitate arvună capătă
caracterul de penalitate. Din aceste considerente se poate afirma că arvuna ca o sumă iniţial fixată
şi care urmează a fi pierdută în cazul neexecutării obligaţiei are unele momente tangente cu
clauza penală. Asemănarea arvunei cu clauza penală se mai manifestă şi prin faptul, că
partea care răspunde pentru neexecutarea contractului este obligată să repare celeilalte părţi
prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă în contract nu este prevăzut altfel( art.633 alin.
(2)CC).
Funcţia de garantare al arvunei se manifestă numai în cazul neexecutării obligaţiilor
de către părţile contractante şi nu se referă la cele de executare necorespunzătoare ale
acestora.
Avansul nu are funcţia de garantare, deaceea în cazul partea care a acordat
avansul este în drept să ceară restituirea lui stingerii obligaţiilor la acordul părţilor până la
începutul executării lor, precum şi în toate cazurile de neexecutare a contractului, cu
excepţia acelora când legea sau contractul prevede recompensă, necătând la neexecutarea
contractului.
Arvuna urmează a fi restituită numai în cazul stingerii obligaţiilor asigurate de el până
la executarea lor la acordul părţilor sau în cazul imposibilităţii executării acestora.
-4–
4.1. Definiţia, natura juridică şi felurile fidejusiunii
Fidejusiunea este contractul prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor)
să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului (art. 1146, alin. (1) CC).
Fidejusiunea poate fi de trei feluri:
- convenţională când înseşi părţile raportului obligaţional, debitorul si creditorul, convin că pentru
garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce angajamentul unui fidejusor;
- legală, atunci când o normă a legii prevede expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor
pentru u garanta executarea obligaţiilor pe care le are faţă de cealaltă parte;
- judecătorească, in ipoteza în care obligaţia de a da o fidejusiune este impusă de instanţa de
judecată.
Indiferent de felul ei, chiar dacă obligaţia debitorului de a prezenta o fidejusiune este
impusă de lege sau de instanţa de judecată, fidejusiunea ia naştere întotdeauna dintr-un contract
încheiat între fidejusor şi creditor, prin care primul îşi ia angajamentul faţă de cel de-al doilea de
a garanta executarea obligaţiei principale de către debitor.
Sediul principal al materiei se află în CCRM. Spre deosebire de CCRM precedent, în care
reglementările în materie de fidejusiune se găseau în capitolul referitor la garantarea executării
obligaţiilor, în noul Cod civil aceste reglementări sunt situate, după cum s-a menţionat deja, în
Cartea a treia, printre contracte.
Prevederi referitor la fidejusiune există si în alte compartimente ale Codului civil, în unele
cazuri, legea operează cu termenul generic garanţii, care include în sine si fidejusiunea. Astfel,
prevederi referitor la garanţii, în general, şi fidejusiune, în special, se conţin în capitolele privind
cesiunea de creanţă şi preluarea datoriei (art. 571), stingerea obligaţiilor (art. 658, 661, 662),
contractul sinalagmatic (art. 706), rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului (art. 736).
Un rol deosebit de important îl au garanţiile ca mijloace de asigurare a rambursării
creditului bancar. Astfel, art. 1240 CC stipulează că părţile unui contract de credit bancar pot
conveni asupra constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte
garanţii uzuale în practica bancară. Garanţiile personale sunt utilizate în practica bancară mai
puţin decât cele reale, uneori ca mijloace de asigurare complementare garanţiilor reale.
Prevederi referitor la garanţii găsim şi în Legea instituţiilor financiare nr. 550/1995, care
stipulează că, la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să dea dovadă de
credibilitate în ceea ce priveşte rambursarea acestora la scadenţă, în acest scop, băncile cer
solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin regulamentele lor de creditare (art.
32, alin. (2)).
Totodată, ţinem să menţionăm că înseşi băncile pot acorda garanţii în vederea asigurării
obligaţiunilor unor terţi, în acest caz, banca apare nu ca beneficiar al garanţiei, ci ca garant.
Aceste raporturi sunt reglementate de art. 1246-1255 CC (această materie va fi tratată în capitolul
„Contractele bancare” al vol. 3 al Dreptului civil).
Rămânând în domeniul legislaţiei bancare, vom menţiona o definiţie a garanţiei, care
cuprinde şi fidejusiunea, înscrisă în Instrucţiunea Băncii Naţionale a Moldovei nr.126 din
06.06.2002 cu privire la înregistrarea si autorizarea de către BNM a angajamentelor externe
private, în termenii acestui act normativ, garanţia este tratată ca o obligaţiune condiţionată în
formă de document (scrisoare de garanţie, fidejusiune, acreditiv „stand-by”) emis de către o
persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanţie, prin care
garantul se angajează faţă de a treia persoană, numită beneficiar de garanţie, de a achita datoria
ordonatorului de garanţie în cazul neonorării de către ultimul a obligaţiunilor asumate conform
contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanţie (p. 1.12).
O modalitate specială a garanţiei, similara fidejusiunii, este avalul cecului şi al cambiei.
Aceste materii sunt reglementate de art. 1270 CC şi art. 26-28 ale Legii cambiei nr. 1527/1993,
care stipulează că plata cecului sau a cambiei, parţial sau integral, poate fi garantată prin aval
(garanţie), dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cecului sau al cambiei (avalist). Avalistul
este răspunzător la fel ca şi toate persoanele obligate prin cec sau cambie (trăgător, girant), adică
este debitor solidar de rând cu aceştia faţă de titularul cecului sau al cambiei în cazul neplăţii.
Obligaţia avalistului este valabilă şi în cazul în care obligaţia pe care a garantat-o este nulă din
orice motiv. Această regulă deosebeşte avalul de fidejusiune, ultima devenind nulă de plin drept
în cazul declarării nulităţii obligaţiei principale.
Legea cu privire la gaj nr. 449/2001 prevede că, la cererea proprietarului bunurilor gajate
legal, instanţa judecătorească poate să permită reclamantului să substituie gajul legal cu o altă
garanţie (eventual - cu o fidejusiune) suficientă pentru plata creanţei (art. 35).
O altă prevedere a aceleiaşi legi stipulează că terţul care a primit bunul gajat ca plată
pentru acoperirea creanţei sale nu este obligat să transmită bunul dacă creditorul gajist nu ii
prezintă garanţii reale sau personale că vânzarea bunului se va face la un preţ suficient pentru a-i
acoperi integral creanţele sale prioritare şi/sau garantate anterior (art. 73, alin. (3)).
Legea achiziţiei de mărfuri, lucrări şi servicii pentru necesităţile statului nr. 1166/1997
menţionează şi cauţiunea printre formele garanţiilor pentru ofertă şi privind executarea
obligaţiilor stipulate în contractul de achiziţie, acordate de ofertant (art. 1).
Printre alte acte legislative în care se găsesc dispoziţii privind fidejusiunea (cauţiunea) se
numără:
- Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001 - art. 57, alin. (2);
- Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003 , art. 17, alin.(1);
- Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134-XIII din 02.04.1997, art. 44, alin. (9).
Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu (A), solemn (B), unilateral (C), cu
titlu gratuit sau oneros (D) şi aleatoriu (E).
A. este accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o are debitorul ţaţă de creditor. Din
acest caracter rezultă câteva consecinţe:
- fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale, atât sub aspectul condiţiilor de
validitate, cât şi sub aspectele naşterii şi încetării ei, după principiul accesorium sequitur
principalem. Aceasta înseamnă că fidejusiunea poate garanta doar o obligaţie validă. Dacă
obligaţia garantată este declarată nulă, aceasta va atrage şi nulitatea fidejusiunii. în ceea ce
priveşte naşterea fidejusiunii, ea este determinată de apariţia obligaţiei principale. Chiar dacă
contractul de fidejusiune a fost încheiat înainte de contractul principal, fidejusiunea nu poate
produce efecte înainte de a se naşte obligaţia principală, în acest context trebuie de menţionat că
prin fidejusiune se poate garanta si o obligaţie viitoare sau afectată de modalităţi (art. 1146, alin.
(2) CC), de exemplu o obligaţie ce se naşte dintr-un act juridic sub condiţie suspensivă (a se
vedea art. 234-241 CC). La fel ca si naşterea, stingerea fidejusiunii este determinată tot de soarta
obligaţiei principale, astfel încât fidejusiunea întotdeauna încetează o dată cu stingerea obligaţiei
garantate (art. 1167 CC);
- fidejusiunea nu poale întrece datorii; principală şi nu poale /ijăcută în condiţii mai oneroase.
Dacă fidejusiunea excède datoria principală sau este făcută în condiţii mai oneroase, ea este
valabilă numai în limitele obligaţiei principale. Totodată, fidejusiunea poate fi contractată шила!
pentru o parte a obligaţiei şi în condiţii mai puţin oneroase (art. 1152, alin. (1), (2) şi (3) CC);
- fidejusiunea se întinde la accesoriile datoriei principale. Legea stipulează că, în limitele sumei
maxime menţionate în contract, fidejusorul răspunde pentru:
a)totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, inclusiv sumele datorate din cauza
vinovăţiei ori întârzierii debitorului principal, precum şi penalităţile contractuale sau
despăgubirea globală prevăzute pentru cazul încetării contractului, atunci când
s-a convenit expres în acest sens;
b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă trebuie suportate de
debitorul principal, în măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin
satisfacerea cerinţelor creditorului;
c) dobânzile datorate de debitorul principal, dacă s-a convenit in mod expres asupra acestui
lucru (art. 1153 CC);
- fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile pe care le-ar putea opune debitorul
principal, cum ar fi, de exemplu, excepţiile de prescripţie sau de compensaţie care pot fi invocate
de debitorul principal, excepţiile ce se întemeiază pe valabilitatea obligaţiei principale (lipsa sau
viciile de consimţământ) etc. (art. 1157 CC).
B. Contractul de fidejusiune este solemn, deoarece pentru încheierea lui valabilă se cere
respectarea formei scrise. Legea prevede însă posibilitatea înlăturării viciului de formă prin
executarea efectivă a obligaţiei ce constituie obiectul contractului (art. 1147 CC).
In dreptul comparat, calificarea contractului de fidejusiune ca fiind cu titlu gratuit sau cu
titlu oneros este controversată. Legea noastră stipulează expres că contractul de fidejusiune poate
fi atât gratuit, cât şi oneros (art. 1146, alin. (1) CC), fără a stabili o prezumţie în acest sens.
Fiind recunoscut ca un contract cu titlu gratuit în doctrina clasică, fide-msiunea rămâne
deseori şi astăzi ca atare, mai cu seamă în raporturile dintre particulari raporturi întemeiate
deseori pe relaţii de familie ori de prietenie, care se caracterizează prin gratuitate. Legislaţia şi
doctrina modernă însă au evoluat spre atribuirea caracterului oneros raporturilor de fidejusiune,
acesta fiind mai pronunţat în raporturile de afaceri, între profesionişti, unde angajamentul de a
plăti datoria altuia este, in mod normal, remunerat.
Contractul de fidejusiune cu titlu gratuit este un contract unilateral, deoarece generează o
singură obligaţie - cea a fidejusorului lată de creditor ele a garanta obligaţia debitorului.
Raporturile care se nasc intre fidejusor şi debitor nu izvorăsc din contractul de fidejusiune.
Contractul de fidejusiune este stna-lagmatic în cazul în care creditorul datorează fidejusorului o
remuneraţie. în ipoteza în care contractul de fidejusiune este un contract cu titlu oneros, el este
aleatoriu (deşi în doctrină, in special în cea franceză, s-a expus şi părerea că este comutativ),
deoarece naşterea obligaţiei fidejusorului depinde de un eveniment incert – neexecutarea
obligaţiei principale de către debitor.
4.2. Condiţiile de valabilitate

Fidejusiunea se supune regulilor generale de validitate a oricărui act juridic, precum şi
unor reguli speciale.
A. Capacitatea de a contracta. Sunt capabile de a lua parte la raporturi juridice, în calitate de
fidejusor, persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină şi persoanele juridice legal
constituite. Nu pot garanta persoanele lip- site de capacitate de exerciţiu, cu capacitate limitată
sau restrânsă. In privinţa contractării fidejusiunii de către persoanele juridice, trebuie de ţinut cont
de principiul specialităţii capacităţii lor de exerciţiu.
În afară de regulile generale privind capacitatea, legea stabileşte cerinţe speciale referitor
la persoana fidejusorului. Astfel, debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o
persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţă in Republica Moldova sau o persoană juridică
înregistrată in Republica Moldova, care să dispună de bunuri suficiente pentru a garanta obligaţia,
în cazul in care persoana propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă persoană.
Această regulă nu se aplică atunci când creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită
persoană (art. 1150, alin. (2) CC).
B. Consimţământul. Ca şi orice alt contract, fidejusiunea ia naştere prin manifestarea de
voinţă a părţilor - fidejusorului şi creditorului - care trebuie să He persoane cu discernământ.
Voinţa trebuie să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, şi nu trebuie să ţie viciată.
Din caracterul solemn al contractului reiese că consimţământul trebuie să fie manifestat expres.
Chiar dacă fidejusiunea este legală sau judecătorească, acest lucru nu afectează caracterul ei
contractual. Intr-adevăr, legea sau instanţa poate impune doar furnizarea unei fidejusiuni.
Raportul de fidejusiune, însă, ia naştere prin consimţământul părţilor manifestat în contract.
C. Obiectul contractului de fidejusiune este prestaţia promisă de fideju sor creditorului, în
cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, prestaţie care, potrivit principiului
accesorialităţii, urmează soarta obligaţiei principale.
Obligaţia fidejusorului de a garanta executarea obligaţiei de către debitor nu înseamnă că
fidejusorul se angajează să efectueze anume acea prestaţie la care s-a obligat debitorul. Se poate
întâmpla ca fidejusorul să nu fie în stare să efectueze o asemenea prestaţie. De aceea, de regulă,
fidejusorul este obligat să. achite o sumă în bani echivalentă datoriei principale şi accesoriilor ei.
Trebuie, de menţionat că, în practică, fidejusiunea se utilizează mai des pentru garantarea
obligaţiilor pecuniare. Conform regulilor generale, obiectul trebuie să fie determinat sau deter-
minabil, să fie în circuitul civil, să fie licit si moral. Pot fi garantate obligaţii prezente, obligaţii
viitoare, precum şi obligaţii afectate de modalităţi.
D. Cauza fidejusiunii este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic
civil, acel interes pe care părţile caută să-1 satisfacă. Cauza trebuie să existe, să
ţie reală, licită şi morală.
E. Forma. Legea cere forma scrisă pentru contractul de fidejusiune, ca o condiţie de valabilitate a
lui.
4.3. Structura raporturilor contractuale

a. Raporturile dintre creditor si fidejusor
Aceste raporturi izvorăsc direct şi nemijlocit din contractul de fidejusiune.
Principala obligaţie a fidejusorului este de a executa obligaţia debitorului, în cazul în care
acesta nu o execută. Legislaţia noastră consacră principiul solidarităţii obligaţiei fidejusorului
şi debitorului în faţa creditorului (art. 1156, alin. (1) CC). Din acest principiu rezultă că, în caz
de neexecutare din partea debitorului, creditorul are alegerea de a urinări fie pe debitor, fie pe
creditor, fără a fi obligat să respecte vreo ordine.
Este necesar de subliniat că urmărirea fidejusorului poate avea loc cu condiţia respectării
regulilor de drept comun privind obligaţia de punere în întârziere (a se vedea art. 617 CC).
Aceasta concluzie reiese din caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de obligaţia principală;
creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor decât în cazul când poate fi urmărit şi debitorul
principal. Astfel, după cum debitorul nu poate fi obligat să plătească decât după ce este pus în
întârziere în urma unei somaţii, tot aşa creditorul nu îl poate urmări pe fidejusor numai la
simpla scadenţa a termenului şi neplata datoriei din partea debitorului, cu excepţia cazurilor în
care legea prevede expres că somaţia nu este necesară (art. 617, alin. (2) CC).
Însă regula privind solidaritatea obligaţiei fidejusorului si debitorului în tata creditorului are
caracter supleiiv, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să
plătească datoria numai după urmărirea debitorului. Această facultate a fidejusorului, convenită
de părţi în contract, de a cere creditorului care s-a îndreptat cu urmărire împotriva lui, să
urmărească mai întîi bunurile debitorului si numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-1
urmărească pe el, se numeşte în literatura de specialitate beneficiu de discutiune Pentru
admiterea acestei facultăţi, legea cere să fie întrunite următoarele condiţii:
a) fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite;
b) fidejusorul trebuie să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri (art. 1156,
alin. (2) CC).
O altă excepţie pe care o poate invoca fidejusorul, în cazul în care părţile au convenit în
acest sens, este beneficiul de diviziune (art. 1159 CC). Conform regulii generale, în cazul în
care mai multe persoane au prestat o fidejusiune aceluiaşi creditor pentru aceeaşi obligaţie,
fiecare din ele este obligată pentru întreaga datorie. Părţile insă pot conveni că cofidejusorii
sunt îndreptăţiţi să ceară creditorului ca acesta să-si divizeze acţiunea şi să o reducă la partea
pe care o datorează fiecare dintre ei. Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este o
facultate a tidejusorului ţaţă de care a început urmărirea. Creditorul, la rândul lui, are
următoarele obligaţii:
- să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi
modalităţile obligaţiei principale şi privind stadiul de executare a acesteia (art. 1155 CC);
- să-l informeze pe tidejusor dacă debitorul principal este în întârziere cu executarea
obligaţiilor sale (art. 1160 CC);
- dacă fidejusorul execută obligaţia, să-i remită documentele care atestă creanţa împotriva
debitorului, precum şi drepturile care garantează această creanţă (art. 1161, alin. (2) CC).
b. Raporturile dintre fidejusor şi debitor

Aceste raporturi nu izvorăsc nemijlocit din contractul de fidejusiune, ci au la bază alte
temeiuri juridice.
În cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are drept de regres împotriva
acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate în mărimea sumelor pe care le-a plătit,
inclusiv datoria principală, dobânda aferentă, precum şi toate cheltuielile pe care le-a suportat
în legătură cu fidejusiunea (art. 1163, alin. (1) CC). Regresul fidejusorului contra debitorului
se întemeiază pe faptul că tidejusorul a plătit datoria altuia, în acest scop, fidejusorul are la
dispoziţie două acţiuni:
a) acţiunea personală, în cazul în care fidejusiunea s-a constituit la indicaţia debitorului
principal, această acţiune este întemeiată pe un mandat intervenit între debitor şi fidejusor (a se
vedea art. 1030-1052 CC), deoarece, în această ipoteză, fidejusorul acţionează în calitate de
mandatar ce execută ordinul mandantului (care este debitorul principal). Atunci când
fidejusiunea s-a constituit fără consimţământul debitorului (posibilitate prevăzută de art. 1148
CC), acţiunea personala se bazează pe gestiunea de afaceri (a se vedea art. 1378-1388 CC)
acţiunea siibrogatoric. Temeiul acţiunii subrogatorii este dispoziţia art. 1161, alin. (1) CC:
fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe care creditorul le
avea contra debitorului. Asupra analogiei tidejusiunii cu mandatul şi gestiunea de afaceri
indică implicit şi.pre vederea art. 1164, alin. (1) CC.
În acest context, ţinem să precizăm că solidaritatea debitorilor se menţine şi faţă de
fidejusor. Astfel, legea dispune că, in cazul in care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul
care a prestat fidejusiunea pentru toţi aceşti debitori are drept de regres contra fiecăruia dintre
ei pentru a recupera integral ceea ce a plătit (art. 1163, alin. (4) CC).
De regulă, fidejusorul îşi exercită dreptul de regres după ce a plătit. Sunt însă cazuri când
fidejusorul se poate îndrepta contra debitorul lui chiar înainte de a fi plătit:
- dacă fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată;
- dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat, şi
acesta a expirat (art. 1163, alin. (3) CC).
Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului, dacă acesta a plătit şi el datoria
din cauza faptului că fidejusorul nu l-a anunţat despre plata efectuată (art. 1163, alin. (2) CC),
în acest caz, fidejusorul poate pretinde creditorului să-i restituie plata făcută pe temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză (a se vedea art. 1389-1397 CC).
Debitorul este obligat:
- să înştiinţeze de îndată fidejusorul, dacă a executat obligaţia garantata prin fidejusiune, în
caz contrar, fidejusorul care a executat obligaţia îşi menţine dreptul de a intenta o acţiune de
regres împotriva debitorului (ari. 1165 CC);
- să-1 elibereze pe fidejusor de fidejusiune în cazul in care acesta s-a obligat la indicaţia
debitorului principal sau dacă, în urma prestării fidejusiunii, are faţă de debitorul principal
drepturi de mandatar, in baza dispoziţiilor referitoare la gestiunea de afaceri, dacă:
a) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil;
b) urmărirea în justiţie a debitorului principal este îngreuiată considerabil după
preluarea fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;
a) debitorul principal este în întârziere cu îndeplinirea obligaţiei sale;
c) creditorul a obţinut o hotărâre judecătorească învestită cu formulă executorie
împotriva fidejusorului.
Dacă însă obligaţia principală nu este încă scadentă, debitorul principal poate să dea
fidejusorului garanţii în loc să-1 elibereze (art. 1164 CC).
Fidejusorul este obligat, la rândul lui, să-1 introducă în cauză pe debitor, dacă se intentează
o acţiune împotriva sa. în caz contrar, debitorul are dreptul să ridice în acţiunea de regres а
fidejusorului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului (art. 1162 CC).
Legea prevede că, în cazul în care mai mulţi fidejusori au prestat fidejusiune pentru acelaşi
debitor si pentru aceeaşi obligaţie, fidejusorul care a executat obligaţia are drept de regres
contra celorlalţi fidejusori pentru partea fiecăruia dintre ei. în cazul insolvabilităţii unuia dintre
fidejusori, partea acestuia se repartizează proporţional între ceilalţi fidejusori (art. 1154 CC).
Natura juridică a acţiunii în regres a fidejusorului plătitor este aceeaşi ca şi acţiunea în regres a
codebitorului plătitor contra celorlalţi codebitori (art. 544 CC).
d. Raporturile in cadrul fidejusiunii multiple (indirecte)

Legea dispune că fidejusiunea poate fi prestată atât pentru debitorul prin cipal, cât şi pentru
fidejusor. Fidejusorul ulterior, care s-a obligat în privinţa îndeplinirii obligaţiei fidejusorului
anterior, răspunde alături de acesta în acelaşi fel ca primul fidejusor alături de debitorul
principal (art. 1149 CC).
4.4. Încetarea fidejusiunii

Fidejusiunea poate înceta pe calea rezilierii contractului (A); pe cale indirectă ca efect al
stingerii, modificării sau preluării datoriei principale (B) sau pe cale directă, independent
de obligaţia principală (C).
A. Pe lângă temeiurile pentru rezilierea contractului, prevăzute de regulile de drept comun
(a se vedea art. 733-748 CC), legea prevede unele cazuri speciale de reziliere a acestui
contract:
a) dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiilor viitoare sau nedeterminale
ori dacă nu s-a stabilit un termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea
a 3 ani de la constituirea fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de
creditor, ce debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori;
b) o fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea unui termen de
preaviz de 3 luni (art. 1166 CC).
B. Ţinând cont de caracterul accesoriu al fidejusiunii, ea poate înceta ca
urmare a stingerii obligaţiei principale - fie prin plata făcută de debitor, fie
prin alte modalităţi prevăzute de lege:
a) prin compensarea creanţelor reciproce ale debitorului şi creditorului (art. 651-659 CC),
în acest domeniu, legea dispune că fidejusorul poate opune creditorului compensarea a
ceea ce acesta din urmă datorează debitorului (art. 658 CC)
b) prin confuziune, adică prin întrunirea de către aceeaşi persoana a
calităţilor de debitor şi creditor; legea stipulează expres că asemenea confuziune profită
fidejusorului (art. 660, 661 CC);
c) dacă creditorul, în baza unei înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de
executarea obligaţiei (remiterea de datorie - art. 662 CC);
d) în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate, când această
modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor
(art. 1167, alin. (2) CC);
e) în cazul preluării datoriei garantate de către o altă persoană, dacă fi dejusorul nu a
acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor (art. 1167, alin. (3), art.
571 CC).
C. Pe cale directă fidejusiunea poate înceta în următoarele moduri:
a) o dată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată (art. 1170, alin. (1) CC);
b) în cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul, în
decursul unui an de la scadenţa obligaţiei garantate, nu a intentat nici o acţiune contra
fidejusorului (art. 1170, alin. (2) CC);
c) în caz de deces al fidejusorului (art. 1168 CC);
d) atunci când, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în
drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul, in acest caz, este eliberat în măsura
prejudiciului suferit (art. 1169 CC);
e) prin compensaţie intervenită între fidejusor şi creditor;
f) prin confuziunea dintre fidejusor şi creditor;
g) prin remiterea de fidejusiune, creditorul renunţând la garanţie.
Fidejusiunea este un mijloc personal de garantare a executării obligaţiilor, care se foloseşte cu

prioritate între persoanele fizice, avându-şi începuturile încă în dreptul privat roman. Ea se
oformează în temeiul unui contract de fidejusiune. Conform art. 1146 alin.(1)CC prin contract
de fidejusiune, o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute
integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului. Prin fidejusiune se pot
garanta atât obligaţiile existente, cât şi obligaţiile viitoare sau afectate de modalităţi.
Din definiţie pot fi desprinse următoarele caractere a contractului de fidejusiune:
contract accesoriu, consensual, scris, poate fi gratuit şi oneros.
Părţile. Contractul de fidejusiunea generează obligaţia personală a persoanei, din
contul patrimoniului căreia, de rând cu patrimoniul debitorului pot fi satisfăcute creanţele
creditorului în cazul neexecutării obligaţiilor garantate.
Fidejusiunea este un act juridic bilateral, părţile căruia sunt creditorul şi
fidejusorul. Valabilitatea acestui act juridic nu depinde de existenţa sau lipsa acordului
debitorului. Rugămintea debitorului poate fi doar ca motiv pentru încheierea contractului
de fidejusiune şi nu elementul lui juridic. Fidejusiunea poate să rezulte din acordul părţilor,
poate fi impusă prin lege sau poate fi instituită de instanţa de judecată ( art.1150 alin.
(1)CC).
Conform art.1148 CC o persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului şi
chiar fără ştirea acestuia.
Relaţiile dintre debitor şi fidejusor pot lua forma unui contract de acordare a
serviciilor de fidejusiune. De fapt, în practică contractele de fidejusiune se încheie
concomitent de trei părţi: fidejusor, creditor şi debitor. Aceasta nu contravine legislaţiei şi
nu viciază raportul de fidejusiune.
În calitate de fidejusor pot părea atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Astfel
conform art.1150 alin.(2)CC debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o
persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţă în Republica Moldova sau o persoană juridică
înregistrată în Republica Moldova, care să dispună de bunuri suficiente pentru a garanta
obligaţia. În cazul în care persoana propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o
altă persoană. Această regulă nu se aplică atunci când creditorul a cerut în calitate de
fidejusor o anumită persoană.
În contractul de fidejusiune în calitate de fidejusor pot fi una sau mai multe
persoane. Cofidejusorii duc răspundere solidară faţă de creditor, dacă altceva nu este
prevăzut de contract. Conform art.1154 CC în cazul în care mai mulţi fidejusori au prestat
fidejusiune pentru acelaşi debitor şi pentru aceeaşi obligaţie, fidejusorul care a executat obligaţia
are drept de regres contra celorlalţi fidejusori pentru partea fiecăruia din ei , iar în cazul
insolvabilităţii unuia din fidejusori, partea acestuia se repartizează proporţional între ceilalţi
fidejusori. Iar art.1159 CC prevede că în cazul în care mai multe persoane au prestat o
fidejusiune
aceluiaşi creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare din ele este obligată pentru întreaga datorie
dacă părţile nu au convenit asupra beneficiului de diviziune.
În cazul în care părţile au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi
divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei.
Apropiat de cofidejusiune constituie construcţia fidejusiunii de substituire. Astfel,
fidejusiunea poate fi prestată atât pentru debitorul principal, cît şi pentru fidejusor ( art.
1149 alin.(1)CC) .Fidejusorul ulterior care s-a obligat în privinţa îndeplinirii obligaţiei
fidejusorului anterior răspunde alături de acesta în acelaşi fel ca primul fidejusor alături de
debitorul principal.
Forma. Conform prevederilor art.1147 CC contractul de fidejusiune, pentru a fi
valabil, trebuie încheiat în scris. În cazul în care fidejusorul execută obligaţia, viciul de
formă se consideră înlăturat.
Obligaţia fidejusorului faţă de creditor are importanţă juridică numai în corelaţie
cu obligaţia de bază pe care o garantează. În raport cu această obligaţie fidejusiunea are
un caracter accesoriu, fapt ce constituie temei pentru următoarele fapte:
a) fidejusiunea întotdeauna urmează soarta obligaţiei principale. În cazul nevalabilităţii
obligaţiei principale şi fidejusiunea este nevalabilă: Aceasta nu se întâmplă, însă, în caz
invers, nevalabilitatea contractului de fidejusiune nu generează nevalabilitatea obligaţiei
principale;
b) pentru apariţia obligaţiei între creditor şi fidejusor, pe lângă contractul de fidejusiune,
este nevoie de apariţia obligaţiei principale executarea căreia acesta o garantează;
c) cerinţele faţă de fidejusor creditorul le poate înainta numai după expirarea termenului,
în care debitorul urma să-şi execute obligaţia sau cu alte cuvinte din momentul stabilirii
faptului neexecutării obligaţiei principale.
Debitorul ţinut să furnizeze o fidejusiune legală sau judiciară poate da în schimb o altă
garanţie suficientă ( art.1151 CC).
Fidejusiunea nu poate exceda datoria debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai
oneroase ( art.1152 alin.(1)CC). Fidejusiunea care exceda datoria debitorului sau care este făcută
în condiţii mai oneroase este valabilă în limitele obligaţiei principale. Fidejusiunea poate fi
contractată pentru o parte a obligaţiei şi în condiţii mai puţin oneroase.
Întinderea obligaţiilor fidejusorului ( art.1153CC)
- Fidejusorul răspunde în toate cazurile doar până la suma maximă menţionată în contractul de
fidejusiune.
- Până la suma maximă menţionată în contractul de fidejusiune, fidejusorul răspunde, în absenţa
unei clauze contrare, pentru:
a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, în special atunci când datoria principală
a fost modificată datorită vinovăţiei ori întârzierii debitorului principal, însă în situaţia unei
penalităţi contractuale sau a unei despăgubiri globale prevăzute pentru cazul încetării contractului,
doar atunci când s-a convenit expres în acest sens;
b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă trebuie suportate de
debitorul principal în măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin
satisfacerea cerinţelor creditorului.
c) dobânzile datorate de debitorul principal dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui lucru.
Raporturile dintre fidejusor şi creditor.

Creditorul este obligat să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind
conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi privind stadiul de executare a acesteia.
În cazul neexecutării obligaţiei principale, fidejusorul şi debitorul sînt obligaţi solidar în
faţa creditorului dacă în contract nu este prevăzut altfel 1156 alin.(1)CC). Părţile pot conveni ca
fidejusorul să fie obligat să plătească datoria numai după urmărirea debitorului, în acest caz,
fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului şi să avanseze cheltuielile pentru urmărirea
acestor bunuri.
Fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile pe care le-ar putea opune debitorul,
în caz de deces al debitorului principal, fidejusorul nu se poate prevala de faptul că moştenitorii
răspund limitat pentru obligaţia debitorului.
Fidejusorul nu pierde dreptul de a invoca o excepţie doar prin faptul că debitorul principal
renunţă la aceasta.
Fidejusorul poate refuza satisfacerea cerinţelor creditorului atât timp cît debitorul are
dreptul de a ataca actul care stă la baza obligaţiei. Dacă creditorul micşorează, în defavoarea
fidejusorului, anumite drepturi de gaj ori alte garanţii sau drepturi de preferinţă, existente în
momentul constituirii fidejusiunii ori obţinute ulterior de debitorul principal şi destinate
dreptului garantat prin fidejusiune, obligaţia fidejusorului se reduce cu o sumă corespunzătoare
acestei micşorări ( art. 1158 CC).
Dacă debitorul principal este în întârziere cu executarea obligaţiilor sale, creditorul trebuie
să-l informeze despre aceasta pe fidejusor ( art.1160 CC).
Fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe care
creditorul le avea contra debitorului. Transmiterea dreptului de creanţă nu se poate efectua în
dauna creditorului. Excepţiile debitorului principal bazate pe relaţia dintre el şi fidejusor rămân
neatinse ( art.1161 alin.(1)CC). După ce fidejusorul execută obligaţia, creditorul este obligat să-i
remită documentele care atestă creanţa împotriva debitorului, precum şi drepturile care
garantează această creanţă.
Raporturile dintre fidejusor şi debitor

Conform prevederilor art. 1162 CC dacă se intentează o acţiune împotriva fidejusorului,
acesta este obligat să-l introducă în cauză pe debitor, în caz contrar, debitorul are dreptul să
ridice în acţiunea de regres a fidejusorului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune
creditorului.
Fidejusorul care a executat obligaţia principală are drept de regres contra debitorului în
mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria principală, dobânda aferentă, precum şi
toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu fidejusiunea ( art. 1162 alin.(1)CC).
Fidejusorul nu are drept de regres faţă de debitorul care, de asemenea, a plătit datoria din cauza
faptului că fidejusorul nu 1-a anunţat despre plata efectuată. Fidejusorul poate acţiona contra
debitorului chiar înainte de a fi plătit în cazul în care fidejusorul este urmărit în justiţie pentru
plată sau dacă debitorul s-a obligat să-1 elibereze de fidejusiune într-un termen determinat şi
acesta a expirat.
În cazul în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul care a prestat fidejusiunea
pentru toţi aceşti debitori are drept de regres contra fiecăruia din ei pentru a recupera integral
ceea ce a plătit.
După art.1164 CC dacă s-a obligat la indicaţia debitorului principal sau dacă, în urma
prestării fidejusiunii, are drepturi de mandatar, în baza dispoziţiilor referitoare la gestiunea de
afaceri, faţă de debitorul principal, fidejusorul poate cere acestuia să-l elibereze de
fidejusiune dacă:
a) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil;
b) urmărirea în justiţie a debitorului principal este îngreuiată considerabil după preluarea
fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;
c) debitorul principal este în întârziere cu îndeplinirea obligaţiei sale;
d) creditorul a obţinut o hotărâre judecătorească învestită cu formulă executorie împotriva
fidejusorului.
În cazul în care obligaţia principală nu este încă scadentă, debitorul principal poate să dea
fidejusorului garanţii în loc să-1 elibereze.
Debitorul care a executat obligaţia garantată prin fidejusiune trebuie să înştiinţeze de
îndată fidejusorul. în caz contrar, fidejusorul care a executat obligaţia îşi menţine dreptul de a
intenta o acţiune de regres împotriva debitorului ( art.1165 CC).
Încetarea fidejusiunii.
Dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiilor viitoare sau nedeterminate
sau dacă nu s-a stabilit un termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3
ani de la constituirea fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de creditor,
de debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori ( art.1166 alin.(1)CC). O fidejusiune stabilită pe
termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni.
După reziliere, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile deja născute, chiar
dacă acestea sînt afectate de modalităţi.
Conform prevederilor art.1167 - 1170 CC fidejusiunea încetează:
- o dată cu stingerea obligaţiei garantate;
- în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate când această
modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor;
- în cazul remiterii datoriei garantate către o altă persoană dacă fidejusorul nu a acceptat să
garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor;
- în caz de deces al fidejusorului, orice clauză contrară fiind nulă;
- atunci când, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în
drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul, în acest caz, este eliberat în măsura
prejudiciului suferit;
- o dată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată. În cazul în care termenul nu
este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul, în decursul unui an de la scadenţa
obligaţiei garantate, nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului.
- 5 - Dreptul de retenţie este acel drept care conferă celui care deţine un bun pe care trebuie
să-l remită sau să-l restituie (debitorului, retentorului)posibilitatea de a reţine acest bun, în cazul
prevăzut de lege, atâta timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile
pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat (art. 637 CC).
Legislaţia prevede aplicaţii ale dreptului de retenţie în diferite materii, în special:
- în materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 780, alin. (4) CC prevede că, în
cazul în care bunul vândut trebuie conservat, partea obligată să ia măsuri de
conservare a bunului are drept de retenţie asupra lui până când i se va plăti o
recompensă pentru păstrare;
- în materia contractului de antrepriză, potrivit art. 952 CC, antreprenorul are drept de
retenţie si de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el, dacă, în cursul
producerii sau al îmbunătăţirii, bunul a ajuns în posesiunea lui;
- în materia contractului de transport, potrivit art. 1006 CC, cărăuşul are drept de
retenţie asupra încărcăturii atâta timp cât poate dispune de încărcătură pentru toate
costurile care decurg din contractul de transport;
- în materia contractului de mandat, legea dispune că mandatarul are dreptul să reţină din
sumele pe care trebuie să le remită mandantului ceea ce mandantul îi datorează pentru
executarea mandatului; de asemenea, el are dreptul să reţină din sumele încredinţate
pentru executarea mandatului ceea ce i se cuvine (art. 1033, alin. (4) CC); în materia
contractului de comision, legea preved că, în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc
din contractul dat, comisionarul este
în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului sau persoanelor
indicate de acesta (art. 1066 CC);
- în materia contractului de depozit, potrivit art. 1103 CC, depozitarul are dreptul să
reţină bunul depozitat peste termenul prevăzut în contract până la momentul retribuirii
sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare.
În cazurile când dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege în favoa rea unui creditor
care este în acelaşi timp debitorul obligaţiei de restituire sau remitere a bunului, el operează ex
lege (de drept). Problema se pune de a şti dacă dreptul de retenţie se poate naşte si în alte
situaţii, care nu sunt prevăzute de lege. în literatura de specialitate română s-a apreciat că
dreptul de retenţie poate apărea şi pe cale convenţională, iar în jurisprudenţa română s-a statuat
că: "Dreptul de retenţie nu este o simplă favoare pe care instanţele să o acorde de la caz la caz,
prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-
au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea părţii interesate, instanţele
constată acest drept şi îl recunosc, în fapt, ca o garanţie a realizării prin plată a acelor creanţe.
Prin urmare, de vreme ce s-a stabilit existenţa unei creanţe substanţiale în legătură cu imobilul
în litigiu, dreptul de retenţie trebuie constatat la cerere...".
În ceea ce priveşte creanţa referitorului, ea constă, de obicei, în sumele cheltuite pentru
păstrarea, întreţinerea, îmbunătăţirile aduse bunului, precum şi eventualele prejudicii cauzate de
bunul în cauză. In doctrină s-a precizat că, pentru naşterea dreptului de retenţie, trebuie să fie
întrunite următoarele condiţii:
a) creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă;
b) dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual
al bunului respectiv;
c) între bun şi creanţă să existe o conexiune, în ceea ce priveşte această conexiune, s-a
estimat că există drept de retenţie nu numai atunci când creanţa s-a născut în legătură cu
bunul, ci şi atunci când deţinerea bunului bunului de către retentor şi creanţă izvorăsc din
acelaşi raport juridic, cum ar fi reţinerea de către mandatar a bunurilor primite pentru
mandant, până i se restituie cheltuielile făcute cu executarea mandatului;
d) bunul respectiv este corporal, mobil sau imobil, aflat în stăpânirea
retentorului.
În acest sens, legea noastră dispune că prin retenţie se poate garanta de asemenea o
creanţă care, deşi nu este legata direct de bunul deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei părţi
sunt comercianţii (art. 637, alin. (2) CC).
Legea prevede cazurile în care dreptul de retenţie nu poate ii exercitat, şi anume: dacă
posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori ilegală; dacă bunul este
insesizabil; precum şi dacă posesorul este de rea-credinţă (art. 638 CC).
Natura juridică a dreptului de retenţie a suscitat discuţii controversate în literatura de
specialitate din ţările în care această instituţie este consacrată de lege. Astfel, unii autori au
considerat că dreptul de retenţie constituie o expresie a excepţiei de neexecutare. Alţii au relevat
distincţiile între aceste instituţii: dreptul de retenţie are caracter absolut, fiind opozabil tuturor,
în timp ce excepţia de neexecutare are caracter relativ, izvorând dintr-un contract si nalagmatic.
în doctrină, de asemenea, s-au indicat asemănările şi deosebirile între dreptul de retenţie şi
gaj".
Mulţi autori consideră că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect. Este
real pentru că este opozabil nu numai cocontractantului, ci şi faţă de unele terţe persoane,
externe raportului juridic care 1-au generat, în acest context, legea noastră prevede că dreptul
de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate (art. 639,
alin. (1) CC). Mai mult ca atât, în unele cazuri, retentorului îi este recunoscut dreptul de urmă -
rire a bunului. Astfel, potrivit art. 639, alin. (3) CC, retentorul poate revendica bunul dacă a
fost deposedat de el contrar voinţei.
Dreptul de retenţie este însă un drept real imperfect, întrucât conferă retentorului numai o
detenţie materială, astfel încât el nu dobândeşte în proprietate fructele bunului, acestea fiind
imputate asupra creanţei lui (art. 640 CC). El funcţionează atâta timp cât bunul se află la
retentor; în cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului dreptului,
dreptul de retenţie se stinge (art. 641 CC).)
Conform art. 637 alin.(1)CC cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să- l
reţină, în cazul prevăzut de lege, atâta timp cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile
necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a
cauzat.
Prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de
bunul deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sînt comercianţi. Dreptul de retenţie este
înlăturat în cazul în care creditorul oferă o garanţie reală, considerată suficientă de către
instanţă, sau consemnează suma pretinsă.
Aceste dispoziţii legale se aplică în măsura în care contractul nu prevede altfel.
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă
ilicită, este abuzivă ori ilegală sau dacă bunul este insesizabil ( art. 638 CC).
Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor
prevăzute de lege.
Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de
publicitate. În toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început
executarea silită împotriva debitorului. Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de
retenţie. Partea care exercită acest drept poate revendica bunul, ţinând cont de regulile
prescripţiei.
Retentorul trebuie să conserve bunul cu diligenta unui bun proprietar. El va percepe
fructele, fiind obligat să le impute asupra creanţei sale ( art.640 CC).
Dreptul de retenţie se stinge în cazul în care bunul ajunge înposesiunea
creditorului sau titularului dreptului, dacă retentorul nu dobândeşte din nou bunul în baza
aceluiaşi temei juridic ( art.641 CC).
- 6 - Garanţia bancară este un angajament scris, asumat de o bancă sau de o altă

instituţie financiară (garant), la cererea unei alte persoane (ordonator), de a plăti
creditorului ordonatorului (beneficiarului) o sumă de bani în baza cererii scrise a
beneficiarului ( 1246 alin.(1) CC).
Garanţia bancară asigură îndeplinirea obligaţiilor ordonatorului faţă de beneficiar.
După cum reese din conţinutul prevederilor legale subiecte ale garanţiei bancare sunt
garantul şi ordonatorul.
Obligaţia faţă de beneficiar, constituită prin garanţie bancară, este independentă de
datoria principală pentru garantarea căreia a fost constituită, chiar dacă garanţia face
referire la aceasta.
Garanţia bancară nu poate fi revocată dacă nu s-a dispus altfel ( art.1247 CC) . Dreptul
asupra garanţiei bancare nu este transmisibil dacă garanţia nu prevede altfel. Garanţia
bancară produce efecte din momentul eliberării ei dacă garanţia nu prevede altfel ( art.
1249 CC)..
Conform prevederilor art. 1250 CC dacă a survenit cazul garantat, beneficiarul
trebuie să-şi reclame în scris drepturile şi să anexeze documentele doveditoare cuvenite.
Beneficiarul trebuie să indice în ce constă neîndeplinirea obligaţiei de către ordonator.
Drepturile beneficiarului pot fi reclamate doar în termenul stabilit în garanţie.
Obligaţiile garantului sunt ( art. 1251 CC):
- la primirea reclamaţiei din partea beneficiarului, garantul trebuie să-l notifice de îndată
pe ordonator;
- în cazul în care beneficiarul şi-a reclamat drepturile, garantul este obligat să verifice în
timp util şi cu grija cuvenită dacă sînt întrunite condiţiile necesare pentru a plăti. El este
obligat îndeosebi să verifice temeinic documentele doveditoare ale cazului garantat.
La obligaţiile ordonatorului se referă:
- să plătească garantului remuneraţia convenită
- să restituie garantului suma plătită în baza garanţiei bancare ( art. 1255 CC). Dreptul la
restituire există doar în măsura în care garantul putea considera necesare plăţile făcute
beneficiarului în raport cu acordul încheiat cu ordonatorul.
Garantul trebuie să refuze satisfacerea pretenţiilor ce decurg din garanţia bancară
dacă nu s-a produs cazul garantat, dacă documentele prezentate nu corespund celor
prevăzute ori dacă sînt prezentate după expirarea termenului stabilit în garanţie, în cazul în
care refuză satisfacerea pretenţiilor ce decurg din garanţie, garantul este obligat să-l
înştiinţeze de îndată pe beneficiar ( art.1252 alin.(1) CC).
Dacă garantul află înainte de satisfacerea pretenţiilor beneficiarului că datoria
principală asigurată prin garanţie a fost deja achitată ori s-a stins din alte motive, ori este
nevalabilă, trebuie să anunţe de îndată beneficiarul şi ordonatorul. Dacă ordonatorul repetă
după înştiinţare dispoziţia de a plăti, garantul este obligat să plătească.
Obligaţia garantului faţă de beneficiar se limitează la plata sumei garantate ( art.
1253 alin.(1)CC). Dacă garanţia bancară nu prevede altfel, răspunderea garantului faţă de
beneficiar pentru neexecutarea obligaţiei ce rezultă din garanţie nu se limitează la suma
garantată.
Temeiurile stingerii obligaţiei garantului faţă de beneficiar conform art. 1254 CC sunt:
a) prin plata sumei garantate;
b) prin expirarea termenului de garanţie;
c) prin renunţarea beneficiarului;
d) prin confirmarea scrisă a garantului că beneficiarul a renunţat.
Stingerea obligaţiei conform lit.a), b) şi d) este independentă de remiterea scrisorii de
garanţie către garant. Garantul trebuie să-l înştiinţeze de îndată pe ordonator despre stingerea
garanţiei.
Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o
prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului ( art. 634 CC). Acceptarea unei
garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor legale şi dacă debitorul nu se obligă în
mod exagerat. Garanţia produce efecte doar atunci când este făcută în scris ( art.636 CC).
Capitolul VI
MIJLOACELE DE GARANTARE
A EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR
Secţiunea1
CLAUZA PENALĂ
Articolul 624. Dispoziţii generale cu privire la clauza penală

(1) Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează
anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită
creditorului o sumă de bani sau un alt bun.
(2) Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.
(3) Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea
obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate.
(4) Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul.
(5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se
datorează vinovăţiei sale.
Articolul 625. Forma clauzei penale
(1) Clauza penală se face în scris.
(2) Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.
Articolul 626. Dreptul de a pretinde alte despăgubiri
(1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei penale dacă nu
sînt stipulate penalităţi şi pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia în modul
corespunzător, mai ales pentru cazul neexecutării la timp a obligaţiei.
(2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza
penală (clauză penală inclusivă). În cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere
sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste
penalitate (clauză penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă).
(3) În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a
rezervat expres acest drept la primirea executării.
Articolul 627. Clauza penală în cazul obligaţiei indivizibile
În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie indivizibilă şi neexecutarea
acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul
vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. În ultimul caz, fiecare codebitor are
dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
Articolul 628. Clauza penală în cazul obligaţiei divizibile
(1) În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de
asemenea divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar
(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care
clauza penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat
executarea integrală a obligaţiei. În acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar
ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de
acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
Articolul 629. Clauza penală legală
Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor.
Articolul 630. Reducerea clauzei penale
(1) În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată
poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale,
trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin lege,
ale creditorului.
(2) Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită.
S e c ţ i u n e a a 2-a
ARVUNA
Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună

(1) Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi
pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită
este considerată avans.
(2) Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris.
Articolul 632. Includerea arvunei în contul prestaţiei
Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se
restituie.
Articolul 633. Reţinerea sau restituirea arvunei
(1) Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămîne
celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea
este obligată să plătească celeilalte părţi dublul arvunei. Articolul 625. Forma clauzei penale
(1) Clauza penală se face în scris.
(2) Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.
Articolul 626. Dreptul de a pretinde alte despăgubiri
(1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei penale dacă nu
sînt stipulate penalităţi şi pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia în modul
corespunzător, mai ales pentru cazul neexecutării la timp a obligaţiei.
(2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza
penală (clauză penală inclusivă). În cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere
sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste
penalitate (clauză penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă).
(3) În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a
rezervat expres acest drept la primirea executării.
Articolul 627. Clauza penală în cazul obligaţiei indivizibile
În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie indivizibilă şi neexecutarea
acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul
vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. În ultimul caz, fiecare codebitor are
dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
Articolul 628. Clauza penală în cazul obligaţiei divizibile
(1) În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de
asemenea divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar
(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care
clauza penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat
executarea integrală a obligaţiei. În acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar
ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de
acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
Articolul 629. Clauza penală legală
Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor.
Articolul 630. Reducerea clauzei penale
(1) În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată
poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale,
trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin lege,
ale creditorului.
(2) Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită.
ARVUNA
Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună

(1) Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi
pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită
este considerată avans.
(2) Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris.
Articolul 632. Includerea arvunei în contul prestaţiei
Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se
restituie.
Articolul 633. Reţinerea sau restituirea arvunei
(1) Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămîne
celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea
este obligată să plătească celeilalte părţi dublul arvunei. (2) Pe lîngă cele prevăzute la alin.(1),
partea care răspunde pentru neexecutarea contractului este obligată să repare celeilalte părţi
prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă în contract nu este prevăzut altfel.
GARANŢIA DEBITORULUI
Articolul 634. Noţiunea de garanţie a debitorului

Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie
depăşind obiectul propriu-zis al contractului.
Articolul 635. Validitatea garanţiei
Acceptarea unei garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor legale şi dacă
debitorul nu se obligă în mod exagerat.
Articolul 636. Forma garanţiei
Garanţia produce efecte doar atunci cînd este făcută în scris.
RETENŢIA
Articolul 637. Dispoziţii generale cu privire la retenţie

(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de
lege, atîta timp cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a
făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.
(2) Prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul
deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sînt comercianţi.
(3) Dreptul de retenţie este înlăturat în cazul în care creditorul oferă o garanţie reală,
considerată suficientă de către instanţă, sau consemnează suma pretinsă.
(4) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) se aplică în măsura în care contractul nu prevede altfel.
Articolul 638. Excluderea dreptului de retenţie
(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă
ilicită, este abuzivă ori ilegală sau dacă bunul este insesizabil.
(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor
prevăzute de lege.
Articolul 639. Opozabilitatea dreptului de retenţie
(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.
(2) În toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început executarea
silită împotriva debitorului.
(3) Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de retenţie. Partea care exercită acest
drept poate revendica bunul, ţinînd cont de regulile prescripţiei.
Articolul 640. Obligaţia de conservare a bunului şi de
percepere a fructelor
Retentorul trebuie să conserve bunul cu diligenţa unui bun proprietar. El va percepe fructele,
fiind obligat să le impute asupra creanţei sale.
Articolul 641. Stingerea dreptului de retenţie
Dreptul de retenţie se stinge în cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau
titularului dreptului, dacă retentorul nu dobîndeşte din nou bunul în baza aceluiaşi temei juridic.

Garantarea Obligațiilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Garantarea Obligațiilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept civil: obligaţii 1

Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor

PLAN: 1. Dispoziţii generale despre garanţiile executării obligaţiilor

Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul

Fiecare obligaţie se bazează pe încrederea creditorului în executarea viitoare de către

4.2. Condiţiile de valabilitate

4.3. Structura raporturilor contractuale

b. Raporturile dintre fidejusor şi debitor

d. Raporturile in cadrul fidejusiunii multiple (indirecte)

4.4. Încetarea fidejusiunii

Fidejusiunea este un mijloc personal de garantare a executării obligaţiilor, care se foloseşte cu

Raporturile dintre fidejusor şi creditor.

Raporturile dintre fidejusor şi debitor

- 6 - Garanţia bancară este un angajament scris, asumat de o bancă sau de o altă

Articolul 624. Dispoziţii generale cu privire la clauza penală

Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună

Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună

Articolul 634. Noţiunea de garanţie a debitorului

Articolul 637. Dispoziţii generale cu privire la retenţie

S-ar putea să vă placă și