Interjecția

Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care exprimă: un sentiment, un ordin, un

îndemn sau o modalitate de adresare. De asemenea, interjecțiile pot imita sunete existente în
natură: mieunatul pisicilor, ropotul ploii și alte astfel de sunete. Aceste interjecții, care imită cu
aproximație sunete sau zgomote din natură se numesc onomatopee.

Exemple de interjecții:
 stări fizice și psihice: bravo!, uf!, vai!, ah!, oh!;
 imită sunete sau zgomote din natură: poc!, scârț!, chiau!, miau!, fâș!;
 un îndemn: hai!, cea!, marș!, zât!;
 o adresare: hei!, măi!, bre!, iacă!, iată!, uite!.

Clasificarea interjecțiilor
După structură, interjecțiile se clasifică în:
 interjecții simple: ah!, zău!, vai!, of!, miau!, bum!, oh!.
 interjecții compuse: tic-tac!, șontâc-șontâc!, lipa-lipa!, hei-rup!, cioca-boca!, hodoronc-
tronc!.

Funcțiile sintactice ale interjecțiilor

De obicei, interjecțiile sunt părți de vorbire lipsite de funcție sintactică. Există, cu toate
acestea, câteva instanțe în care o interjecția poate îndeplini anumite funcții sintactice, după cum
urmează:
 subiect: “De-abia se mai aude de departe: cioc-cioc-cioc!” (E. Gârleanu)
 predicat verbal: “Hai și noi la craiul, dragă!” (M. Eminescu)
 nume predicativ: E vai de el!
 atribut: Halal  om!
 complement direct: “De câte ori auzeau „jart”, auzeau și „aoleo”!” (B. Șt. Delavrancea)
 circumstanțial de mod: “Coțofenele s-au abătut pe vârfurile copacilor, strigându-
se: caracara-ca caracara-ca! ” (M. Sadoveanu)
Observații cu privire la ortografia și punctuația interjecției
După interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă, marcând astfel intonația specifică
(exclamativă).
O interjecție căreia îi urmează un verb la modul imperativ sau conjunctiv nu se desparte de
acesta prin nici un semn de punctuație (interjecția „ia”).
Exemplu: Ia te uită ce frumos se vede marea!