CURS- 1

1.1 Noțiunea și obiectul dreptului afacerilor

Denumirea de drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de
norme juridice care reglementează afacerile.
Definiție: Prin normă juridică se înțelege o regulă de conduită generală și impersonală stabilită
sau recunoscută de stat care exprimă voința forței sociale ce deține puterea și a cărei respectare
este asigurată prin forță de coerciție(constrângere) a statului.
Prin afacere se înțelege îndeletnicirea sau acțiunea sau activitatea favorabilă unei persoane. Nu
sunt afaceri activitățile desfărușate în baza unui contract de muncă, activitatea desfășurată de
persoanele fizice și persoanele juridice necomerciale care dobândesc bunuri pentru necesitățile
proprii, precum și alte activități care nu aduc profit autorului.
În ceea ce privește denumirea disciplinei de studiu, în doctrina juridică, dreptul afacerilor mai
poartă denumirea de drept comercial. Denumirea tradițională a dreptului comercial a apărut în
condițiile statului feudal ca un drept profesional al persoanelor care practicau comerțul, de
aceea se numea dreptul negustorilor .
Dreptul comercial se definește ca un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabil
raporturilor juridice izvorâte din săvârșirea actelor juridice, faptelor și operațiunilor considerate
de lege fapte de comerț, precum raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea
de comerciant. Altfel spus, dreptul comercial reglementează relațiile sociale, patrimoniale și
personal-nepatrimoniale din sfera activității de comerț, inclusiv toate activitățile economice
aducătoare de profit.
Dreptul afacerilor este un domeniu mai amplu, deoarece include și normele dreptului public.
Normele dreptului afacerilor sunt încorporate atât în codul civil, cât și în alte acte legislavite.
Definim dreptul afacerilor ca fiind un ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile
sociale,patrimoniale și personal-nepatrimoniale care apar între personae în legătură cu
desfășurarea activității de întreprinzător, precum și relațiile care apar în cazul intervenției statului
în această activitate.

Obiectul dreptului afacerilor îl reprezintă 3 categorii de relații:

1. Relațiile aferente dobândirii, menținerii și încetării calității de întreprinzător, inclusiv
relațiile corporative. Aceste categorii de relații ocupă un loc predominant în sistemul
drepturillor afacerilor.
2. Relațiile care apar între întreprinzători în legătură cu desfășurarea activității economice
aducătoare de profit.
3. Relațiile dintre întreprinzători și autoritățile publice. Statul reglementează activitatea
întreprinzătorilor prin norme juridice imperative punând în sarcina lor un șir de obligații.
Raporturile juridice de drept public dintre autoritățile publice și întreprinzător sunt de
următoarele categorii:
a) raporturi care apar în legătură cu înmatricularea întreprinzătorului în registrul
comerțului și efectuarea de modificări în acest registru;
b) raporturi care apar în legătură cu încălcarea regulilor concurenților;
c) raporturi care apar în legătură cu obținerea de liciențe pentru unele genuri de
activitate;
d) raporturi care apar în legătură cu insolvabilitatea întreprinzătorului;
e) raporturi care apar în legătură cu ținerea corectă a evidenței contabile de către
întreprinzător.
 1.2.2 Conținutul raportului juridic

Conținutul raportului juridic civil cuprinde drepturile subiectului activ și obligațiile subiectului
pasiv.

Drepturile subiective civile. Clasificări.

Dreptul subiectiv se poate defini ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită
conduită și de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor și a
bunelor moravuri, iar în caz de nevoie de a apela la forța coercitivă statală.
Drepturile subiective civile pot fi clasificate după anumite criterii:
1. Criteriul opozabilității:
a) drepturi absolute (tutuor);
b) drepturi relative(anumitor persoane cu care încheiem un contract);

2. Criteriul conținutului:
a) drepturi nepatrimoniale (economic);
b) drepturi patrimoniale (neeconomic);

3. Criteriul corelației dintre drepturile subiective civile:

a) drepturi principale;
b) drepturi accesorii;

4. Criteriul gradului de certitudine conferit titularului său:

a) drepturi pure și simple;
b) drepturi afectate de modalități;

Obligații:
Prin obligație civilă se înțelege îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită
corespunzătoare cerinței subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face ceva sau a nu
face ceva și care poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.
 Și în cazul obligațiilor civile se întâlnesc mai multe clasificări:
1. După criteriul obiectului obligației avem obligația de a da, de a face sau a nu face .
Tot după acest criteriu, literatura de specialitate clasifică obligațiile în:
a) obligații de rezultat;
b) obligații de mijloace (diligență);

2. După criteriul gradului de opozabilitate avem:

a) obligații opozabile părților, terților;
b) obligații reale;

3. După criteriul sancțiunii:

a) obligații perfecte;
b) obligații imperfecte;

4. După criteriul structural:

a) obligații pure și simple;
b) obligații complexe (afectate de modalități);

1.2.2.3. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic civil se definește ca fiind acțiunea sau inacțiunea la care are dreptul
subiectul activ și la care este obligat subiectul pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale această acțiune sau inacțiune este referitoare la un bun.
Nu orice lucru, nu orice obiect poate fi considerat din punct de vedere juridic “bun”.
Pentru a putea fi calificat ca atare, un bun trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiții:
-să aibă o anume valoare economică, adică să fie util pentru om, să satisfacă o nevoie, o
trebuință umană;
-să fie susceptibil de apropiere, adică să poată face obiect al dreptului de proprietate.

Clasificarea bunurilor:
1. După corelația care există între bunuri:
 a) bunuri principale (care pot fi folosite în mod independent);
b) bunuri accesorii (bunurile care folosesc la întrebuințarea unui alt bun);

2. După măsura în care bunurile produc fructe:

a) bunuri frugifere;
b) bunuri nefrugifere;
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care periodic și fără consumarea lor dau naștere la alte
bunuri, denumite fructe.
Fructele sunt de 3 feluri:
a) naturale (ex: mere din copaci, ciupercile din pădure etc.);
b) industriale (ex: pantofi, recoltă etc.);
c) civile (ex: chiriile, dobânda etc.);
Bunurile nefrugifere nu au calitatea de a da naștere unor produse fără consumarea subsanței lor.

3. După măsura în care un bun poate fi folosit sau nu în mod repetat:

a) bunuri consumabile (nu rezistă primei întrebuințări) ex: alimente, țigări etc.
b) bunuri neconsumabile (rezistă primei întrebuințări) ex: haine, clădiri etc.

4. După modul de individualizare al bunurilor:

a) bunuri individual determinate (se individualizează prin însușiri specifice);
b) bunuri determinate (se individualizează prin însușiri ale speciei sau categoriei din
care fac parte);

5. După criteriul posibilității înlocuirii unui bun cu altul de aceeași natură:

a) bunuri fungibile ( poate fi înlocuit cu altul);
b) bunuri nefungibile (nu pot fi înlocuite pentru că sunt unicate);
 Conținutul capacității de folosință a persoanelor juridice este determinat de scopul sau
obiectul de activitate pentru care a fost înființată. Cum scopul nu este același pentru fiecare
persoană juridică, rezultă că nici capacitatea de folosință nu este aceeași pentru toate persoanele
juridice și diferă după specialitatea fiecăruia, vorbim astfel despre principiul specialității
capacității de folosință a persoanelor juridice. Așadar capacitate de folosință a persoanelor
juridice cuprinde aptitudinea generală și abstractă de a avea toate acele drepturi și obligații civile,
afară de acelea care prin natura lor s-au potrivit legii, nu pot aparține decât persoanelor fizice.
Capacitatea de folosință a persoanelor juridice se sfârșește odată cu desființarea acesteia.
Încetarea persoanei juridice poate avea loc prin unul dintre următoarele mijloace: constatarea
sau declararea nulității actului de constituire, fuziune, divizare sau desființarea printr-un mod
prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
 Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice
Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil prin încheierea de acte juridice civile,
acte a căror esență o reprezintă manifestarea de voință. Tocmai de aceea, legiuitorul a adoptat
soluția considerării voinței unei persoane sau unor persoane din conducerea persoanei juridice ca
fiind însăși voința persoanei juridice respective. Așadar, capacitatea de exercițiu a persoanelor
juridice se pune în valoare prin organele sale de conducere, în acest sens ART. 209 C. Civ.
stabilește că persoanele juridice își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele
sale de adminsitrare de la data constituirii lor, acestea fiind persoane fizice sau juridice care prin
lege, actul de constituire sau statut sunt desemnate să acționeze în raporturile cu terții individual
sau colectiv în numele și pe seama persoanei juridice.
Începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este dat de momentul înființării acesteia,
însă realizarea efectivă a capacității de exercițiu dobândite este condiționată în practică de
desemnarea organelor de administrare.
Organelede de administrare și modurile de constituire a acestora sunt reglementate de o serie
de dispoziții din codul civil și din alte normative care privesc organizarea și funcționarea
diferitelor categorii de persoane juridice.
Conținutul capacității de exercițiu al persoanelor juridice este determinat de 2 limite:
capacitatea de folosință și pluralitatea organelor de administrare ale persoanelor juridice
respective.
Sfârșitul capacității de exercițiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacității de
folosință.