Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învăţământ, asigurând
condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le urmăreşte în desfăşurarea sa.
În proiectarea, desfăşurarea, evaluarea şi ameliorarea sau reglarea unei lecţii, aceste principii se
întrepătrund, între ele existând o strânsă interdependenţă. Pentru ca învăţământul să se desfăşoare în
condiţii optime, trebuie să se ţină seama de principiile ce se potrivesc cu legile de dezvoltare a raţiunii,
voinţei şi sentimentului elevilor şi cu structura conţinutului învăţării.
1. Principiul intuiției: indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea
concretă, senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic vorbind,
intuiția vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre.
Mântuitorul a expus învățătura Sa atât prin vorbirea directă, dar și prin parabole, care reprezentau
imagini luate din lume, și fără pildă nu le grăia nimic (Matei 13). Adevărurile de credință transmise
elevilor sunt suprasensibile, iar pentru a fi înțelese trebuie făcute accesibile cu ajutorul materialului
intuitiv (hărți, planșe, fotografii, desene, etc.); de asemenea, profesorul trebuie să realizeze pe tablă o
schiță a lecției, să facă apel la imaginația elevilor.
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor / principiul
psihologic) cere ca profesorul (care trebuie să fie un bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la
gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul
pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc. Se cere ca
predarea cunoștințelor să fie realizată într-o modalitate accesibilă (gradat, de la cunoscut la necunoscut,
de la concret la abstract, de la particular la general, de la simplu la complex), ținându-se cont de faptul
că elevii se raportează în mod diferit la conținuturile predate de profesor (pentru unii elevi ,ora de religie
este primul loc de întâlnire cu Dumnezeu; nu toți elevii sunt atrași în aceeași măsură de aspecte
identice) și de faptul că elevii au ritmuri diferite de înțelegere și însușire a cunoștințelor; profesorul nu
trebuie să depășească capacitățile reale de înțelegere ale elevilor (pentru a preveni învățarea mecanică),
dar nici să nu le subestimeze (pentru a preveni dezinteresul și plictiseala acestora).
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm
de viață și să le transpunem în viață. Creștinismul nu este teorie, ci viață. Profesorul va evita încărcarea
excesivă a memoriei elevilor cu nume, date și cunoștințe pur teoretice, iar adevărurile religioase vor fi
expuse astfel încât elevii să-și dirijeze viața după ele, având drept exemple pe Domnul Iisus Hristos și pe
sfinți.
Profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea ce îi învață pe elevii săi.
Trebuie urmărite 2 aspecte, îndeosebi:
2) Desfăşurarea unei activităţi care reclamă cunoştinţele teoretice. În Biserică, aplicarea acestui principiu
se regăseşte cel mai evident în cultul divin: ceea ce se învaţă teoretic, se exprimă prin rugăciuni, cântări,
gesturi liturgice, etc.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) – este folosit în orice
activitate umană atunci când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi
autoreglării continue - ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau
informația inversă este urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate. Acesta va alege diferite
metode de lucru (observația directă, întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, gasirea unor versete,
etc.) pentru a realiza evaluarea elevilor, cât și autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu scopul
remedierii, îmbunătăţirii rezultatelor. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al
retroacţiunii) exprimă cerința reîntoarcerii și a îmbunătățirii rezultatelor și proceselor în funcție de
informația primită despre rezultatele anterioare (Cerghit). Avantajele acestui principiu: arată gradul de
înţelegere a noilor cunoştinţe; stimulează învăţarea prin faptul că elevii sunt „testați” în mod continuu;
oferă profesorului posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile făcute de elevi sau sesizate de ei;
ajută la depăşirea dificultăţilor de înţelegere ivite pe parcursul predării; reglează şi ameliorează
rezultatele procesului de predare-învăţare; evită suprasolicitarea elevilor.
Numim acest principiu şi „teocentric" pentru a nu se crea impresia greşită că celelalte două persoane ale
Prea Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Cateheza, fidelă întrutotul Revelaţiei, trebuie să
aibă permanent un accentuat caracter trinitar. Învăţământul creştin nu este unul omenesc, ci
dumnezeiesc. De aceea ne avertizează atât de ferm Sf. Apostol Pavel: Nu ne propovăduim pe noi înşine,
ci pe Hristos! (2 Corinteni 4). Căci Hristos, întrupându-Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar Duhul
Sfânt, prin energiile dumnezeieşti, ne întăreşte continuu pentru receptarea Revelaţiei.
Cunoștințele vor fi prezentate astfel încât să dezvolte la elevi sentimente de dragoste, respect şi
admiraţie faţă de Biserică, să lege inima lor de această instituție întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos
şi să le insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii. Acest principiu
pretinde ca toate cunoștințele şi conduitele insinuate elevilor să vizeze cultivarea sentimentelor de
iubire şi respect faţă de Biserică, în calitate de „trup al lui Hristos”, loc al întâlnirii cu Dumnezeu (C.
Cucoș). Principiul eclesiocentric cere catehetului să nu prezinte la ora de religie altă învăţătură decât a
Bisericii Ortodoxe. Dacă principiul hristocentric presupune fidelitate faţă de Hristos şi Evanghelia Sa,
principiul eclesiocentric obligă la fidelitate faţă de păstrătoarea Evangheliei, Biserica - Trupul Său. Căci
Dumnezeu-Tatăl, după mărturia inspirată a Sfântului Apostol Pavel, toate le-a pus sub picioarele Lui
(Hristos, n. n.) şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce
plineşte toate întru toţi (Efeseni 1).
Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaş, ci şi în sensul de comunitate, care adună la
un loc pe cei botezaţi. „Adunarea" nu presupune doar strângerea oamenilor într-un spaţiu fizic
determinat, ci şi comuniune în dobândirea aceleiaşi învăţături mântuitoare. De aceea, respectarea
principiului eclesiocentric ne va feri de ruperea din această comuniune, rupere care ar însemna, de fapt,
pierderea mântuirii. Căci, după cum foarte precis s-a exprimat Sfântul Ciprian, extra eclesiam nulla salus.
În consecinţă, catehizare autentică înseamnă propovăduirea credinţei autentice, care este a Bisericii
celei una. Cine propovăduieşte învăţături străine Bisericii, este el însuşi un înstrăinat şi va „înstrăina" şi
pe cei ce-l ascultă, transformându-i în oi rătăcite de turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Un ultim
aspect, foarte important, în cadrul principiului eclesiocentric, este transmiterea doctrinei Bisericii în
limbajul Bisericii. A folosi un alt limbaj înseamnă a prezenta doctrina şi morala Bisericii într-o imagine
deformată, strâmbă, chiar contrară conţinutului.
Concluzii: Principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele sunt
interdependente şi se condiţionează reciproc, facilitând optimizarea învăţământului numai dacă sunt
corelate, pe întreg traseul curricular al disciplinei.
Cu deosebire Religia solicită, o dată cu observarea principiilor laice, şi utilizarea celor care ţin de
spaţiul eclezial, hristocentric (=teocentric) şi eclesiocentric, principii numite îndeobşte „speciale", pentru
conţinutul lor specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe dimensiunea orizontală a
existenţei, nebeneficiind de urcuşul pe verticala comuniunii cu Dumnezeu.
În fine, nu trebuie uitat că principiile didactice nu ţintesc doar informarea învăţăceilor, luminarea
minţii lor, ci formarea caracterului moral creştin, în aşa fel încât ei să devină, la rândul lor, slujitori
devotaţi ai Domnului şi educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel, catehizarea va parcurge
drumul ei firesc, soteriologic, atât pentru cateheţi, cât şi pentru ucenici.