Curs 10 ARDEREA CU DETONAŢIE

Fenomenul arderii cu detonație este datorat unei unde de presiune care se deplasează
în cilindru cu viteză aşa de mare încât prin impactul ei cu pereţii camerei de ardere
determină vibraţia acestora. Undele de şoc care sunt în mod repetat reflectate de
pereţii camerei de ardere, provoacă un ţăcănit metalic sau un ţiuit (fig. 1.30).

Fig.1.30. Variaţia presiunii din cilindru la momentul

apariţiei detonaţiei.

Undele bombardează chiulasa, pereţii cilindrului şi capul pistonului. Pentru

producerea acestui ţăcănit, oscilaţia de presiune trebuie să fie în spectrul frecvenţei
fundamentale care poate fi perceput de urechea umană, iar tonalitatea reală a
zgomotului produs va fi larg influenţată de viteza undelor şi distanţa pe care acestea
o străbat între două reflexii consecutive în camera de ardere, acest lucru depinzând
de mărimea cilindrului.
Frecvenţa medie de vibraţie în cazul detonaţiei va fi în zona de 500
cicluri/secundă, în timp ce undele de presiune se propagă în cadrul încărcăturii arse
şi amestecului nears, atingând viteze în intervalul 1000-1200 m/s.
În timpul procesului de ardere, amestecul omogen aer-combustibil este aprins
în zona în care apare scânteia între electrozii bujiei. La început apare un nucleu de
flacără care se răspândeşte rapid în întreaga masă a amestecului.
Dacă nu e nici o mişcare a amestecului proaspăt în interiorul cilindrului, nucleul
de flacără iniţiat de la bujie va forma un front care nu se poate rupe şi care se
deplasează progresiv spre exterior până ajunge în cel mai îndepărtat punct al camerei
de ardere cu o viteză foarte mică de propagare.
Atunci când frontul de flacără se deplasează mai departe (fig. 1.31, a-b) va
comprima în faţa lui amestecul rămas încă nears a cărui temperatură este ridicată din
două motive: datorită compresiei şi datorită radiaţiei de la flacăra care avansează
până este atins un anumit punct, atunci când încărcătura rămasă nearsă este supusă
la o valoare a intensităţii fluxului termic la care se aprinde spontan. Undele de
presiune rezultate trec prin amestecul ars şi prin cel care arde având viteze ridicate.
Aceste unde de şoc se reflectă pe pereţii camerei de ardere şi în mod normal pereţii
intră într-o stare de vibraţie la o frecvenţă din spectrul audibil, care este percepută
sub forma unui ţăcănit metalic.

1.3.1. PREZENTAREA ARDERILOR CONTROLATE

ŞI NECONTROLATE.

Dacă viteza la care flacăra se răspândeşte este scăzută şi dacă pe direcţia de

deplasare ea ocupă o porţiune lungă (fig.1.31, a) va fi mai mult timp pentru a
comprima şi transfera căldură la amestecul nears din faţa frontului de flacără. Astfel,
amestecul nears va atinge temperatura critică de detonaţie mai devreme în timpul
procesului de ardere atunci când există o zonă mare de amestec nears. Ca rezultat,
amestecul de la urmă care mai este în faţa frontului de flacără se aprinde instantaneu
şi arde într-un ritm foarte rapid, astfel eliberarea acestei cantităţi destul de mari de
energie produce o undă de presiune care se deplasează prin camera de ardere şi care
astfel produce detonaţia.
Dacă totuşi viteza de propagare a frontului de flacără este mare şi dacă pe
direcţia de deplasare ea ocupă o porţiune scurtă (fig.1.31, b), va fi timp insuficient
pentru ca partea de amestec care încă nu a ars să fie excesiv comprimată şi
supraîncălzită. Atunci, majoritatea încărcăturii va arde într-un mod care se poate
controla şi numai o foarte îndepărtată parte din amestecul nears care se găseşte la
urmă, va ajunge la condiţiile care duc la apariţia detonaţiei.
Fig.1.31. Prezentarea arderii controlate şi necontrolate.
 Detonaţia poate fi eliminată sau cel puţin minimizată din combinaţia
următoarelor trei metode:

• prin mărirea turbionării şi a vitezei de deplasare a frontului de flacără

pentru a preveni supraîncălzirea amestecului de la periferia camerei de
ardere;
• prin reducerea căii străbătute de flacără şi prin creşterea suprafeţei
camerei de ardere în cea mai îndepărtată regiune de bujie;
• prin mărirea CO a benzinei.

1.3.2. INTENSITATEA DETONAŢIEI

Intensitatea detonaţiei depinde în principal de cantitatea de energie conţinută în

amestecul de la capătul camerei de ardere şi de ritmul de desfăşurare al reacţiilor
chimice.
Dacă detonaţia începe mai repede în cadrul procesului de ardere, va fi mai mult
amestec nears la urmă, care va fi disponibil pentru a intensifica acest fenomen. Este
suficient ca numai 5 % din amestecul nears să se aprindă spontan pentru a produce
un şoc foarte violent.

1.3.3. EFECTELE DETONAŢIEI

Unda de detonaţie de înaltă presiune care apare în camera de ardere, are trei
efecte:

• curăţă stratul protector de gaze stagnante din apropierea pereţilor

camerei de ardere, astfel că mai multă căldură va fi trimisă prin chiulasă,
mărindu-se astfel temperatura din interiorul camerei de ardere, lucru
care va duce la apariţia pre-aprinderilor;
• curăţă pelicula de lubrifiant care protejează şi lubrifiază pereţii
cilindrului ducând la apariţia frecării uscate între segmenţi şi pereţii
cilindrului şi implicit a uzurilor;
• undele de detonaţie care se lovesc de piston pot provoca distrugeri ale
capului acestuia.
1.3.4. FACTORII CARE DUC LA APARIŢIA DETONAŢIEI
 Dintre factorii care duc la apariţia detonaţiei am putea enumera:

• rapoarte mari de comprimare;

• CO scăzută;
• drum lung străbătut de flacără din punctul în care se realizează
aprinderea;
• în cazul în care există un avans mare la aprindere, atunci în momentul
în care pistonul este la sfârşitul cursei de compresie, vor apărea valori
mai mari ale presiunii decât este normal;
• utilizarea unui amestec mai bogat face ca temperatura de ardere să
crească şi în mod corespunzător şi presiunea, deci se măreşte şi
înclinaţia spre detonaţie;
• o cameră de ardere răcită neadecvat datorită funcţionării defectuoase a
sistemelor de răcire.

1.3.5. EFECTUL TURAŢIEI ASUPRA DETONAŢIEI

La turaţii scăzute este mai mult timp ca frontul de flacără să pre-încălzească

amestecul situat la capătul camerei de ardere şi acest lucru duce la apariţia detonaţiei,
în timp ce la turaţii ridicate există mai puţin timp pentru ca această parte a
amestecului să se supraîncălzească, astfel că amestecul de la sfârşit va fi proporţional
mai mic, sau chiar inexistent.
Efectul combinat al micşorării timpului în care se realizează compresia şi
reducerea eficienţei volumetrice, favorizează reducerea tendinţei de detonaţie în
cilindru odată cu creşterea turaţiei.

1.3.6. PREAPRINDEREA

Preaprinderea reprezintă aprinderea amestecului omogen în cilindru, înainte să

apară aprinderea de la bujie, acest lucru fiind provocat e supraîncălzirea locală a
amestecului de combustibil şi aer.
 Fig.1.32. Efectul turaţiei asupra CO.

Iniţierea aprinderii şi propagarea frontului de flacără de la punctul de

temperatură ridicată este similară cu cea produsă de bujie, singura diferenţă fiind
reprezentată de momentul de aprindere. Astfel, în cazul bujiei există un moment de
timp bine controlat şi stabilit, în timp ce suprafaţa încălzită care formează punctul
de temperatură ridicată formează temperatura de aprindere în timpul fiecărei curse
de compresie şi astfel momentul real al aprinderii este neprevăzut.
Aprinderea amestecului realizată de preaprindere extinde timpul total în care
gazele arse rămân în cilindru şi astfel se măreşte transferul de căldură la pereţii
camerei de ardere, iar ca rezultat temperatura de autoaprindere va apare din ce în ce
mai devreme cu fiecare cursă succesivă de compresie. Astfel, presiunea maximă din
cilindru (care în mod normal apare la 10-15° după PMS) va apare mai în apropierea
PMS.
Efectele acumulate ale unei arderi prelungite cu temperaturi şi presiuni ridicate
fac ca temperatura de autoaprindere să se deplaseze din ce în ce mai departe înainte
de PMS şi cu aceasta şi valoarea maximă a presiunii care în acest caz se înregistrează
înainte de PMS, lucru de nedorit (fig.1.33).
Efectele reale de nedorit ale preaprinderii apar atunci când aceste fenomene
apar într-un singur sau mai mulţi cilindri, atunci când cilindrii neafectaţi continuă să
dezvolte turaţia şi puterea lor maximă şi astfel vor trage celălalt piston sau pistoane
corespunzătoare cilindrilor în care avem preaprinderi producând o funcţionare de
nedorit a motorului. Pericolul care apare în aceste cazuri este acela că automobilistul
sesizează scăderea vitezei şi a puterii şi va încerca să accelereze nefăcând astfel
altceva decât să intensifice preaprinderile, până în momentul în care apare
fenomenul de gripaj.

Fig.1.33. Variaţia presiunii din cilindru la apariţia preaprinderii.

Preaprinderile sunt produse de unele părţi supraîncălzite, cum ar fi electrozii

bujiei, talerul supapei de evacuare, zone metalice din colţurile camerei de ardere etc.
Pre-aprinderea mai poate fi produsă de detonaţie atunci când undele de presiune
produse în urma acestui fenomen îndepărtează gazele stagnante care în mod normal
protejează pereţii camerei de ardere. Surplusul de căldură rezultată face ca
temperatura pereţilor să crească apărând astfel puncte de preaprindere.
Dacă preaprinderea apare în acelaşi timp cu scânteia de la bujie, arderea va
părea normală.

1.3.7. POSTAPRINDEREA

Acest fenomen constă în apariţia aprinderii în camera de ardere într-un punct

de temperatură ridicată, acest lucru fiind independent de scânteia dată de la bujie. În
cazul în care nu s-a dat încă scânteia de la bujie şi clapeta nu este deschisă, aprinderea
va continua să apară de fiecare dată când este atinsă temperatura de autoaprindere.
După un anumit timp, având încă clapeta închisă, valoarea temperaturii maxime din
camera de ardere va începe să scadă până când punctul incandescent nu va mai putea
aprinde amestecul. În cazul unei arderi lente (cu viteză de desfăşurare scăzută)
amestecul şi întârzierea la aprindere pot fi responsabile pentru supraîncălzirea unor
puncte din camera de ardere, care fac astfel să apară post-aprinderea.

1.3.8. CIFRA OCTANICĂ, CO

Este considerată esenţială realizarea unei comparaţii în cazul benzinelor

comerciale, care poate fi făcută prin testarea benzinelor într-un motor cu raport de
comprimare variabil, testare care se realizează în anumite condiţii experimentale
(fig.1.34).

Fig.1.34. Motor monocilindru cu ε variabil.

Benzinele comerciale sunt încadrate din punct de vedere al cifrei octanice pe o
scară de la 0 la 100. Definirea cifrei octanice este bazată pe două hidrocarburi care
au rezistenţă diferită la detonaţie: izooctanul (C8H18) care are rezistenţa maximă la
detonaţie şi i se atribuie CO=100 şi n-heptanul (C7H16) având rezistenţa cea mai
slabă la detonaţie, atribuindu-i-se CO=0. Spre exemplu dacă CO=95, atunci există
un amestec între cele două hidrocarburi format din 95 % izooctan şi 5 % n-heptan.
O cifră octanică a unui combustibil comercial este determinată prin stabilirea
cantităţilor corespunătoare celor două hidrocarburi de referinţă care se potrivesc cu
combustibilul de etalon, acesta din urmă având o rezistenţă cunoscută la detonaţie.
La testarea combustibilului, se măreşte raportul de comprimare ε al motorului
(fig.1.34) până când benzina atinge o intensitate determinată de detonaţie, care este
măsurată cu ajutorul unui detector. Diferite amestecuri de referinţă sunt apoi testate
în acelaşi mod până când unul dintre acestea se potriveşte cu combustibilul
comercial în termenii unei intensităţi identice la detonaţie. Apoi, acestei benzine îi
este atribuită o CO. Relaţia între CO şi ε este aproximativ ca în figura 1.35.

Fig.1.35. Relaţia dintre CO şi ε.

Cifra octanică obţinută depinde de condiţiile testului şi cele două motoare

utilizate în principal sunt: metoda motor şi metoda cercetare.

Metoda cercetare, RON (Research Octane Number). Această metodă

măsoară rezistenţa la detonaţie în condiţii relativ blânde de lucru. Temperatura
aerului la admisie trebuie să fie de 52 ˚C, temperatura lichidului de răcire 100 ˚C,
turaţia arborelui cotit 600 rot/min şi avansul la aprindere de 13 ˚RAC înainte de
PMS.
 Metoda motor, MON (Motor Octane Number). Această metodă măsoară
rezistenţa la detonaţie în condiţii relativ severe de lucru. Temperatura aerului la
admisie trebuie să fie de 150 ˚C, temperatura lichidului de răcire 100 ˚C, turaţia
arborelui cotit 900 rot/min şi avansul la aprindere de 19-26 ˚RAC înainte de PMS.
Sensibilitatea benzinei. Condiţiile severe de operare din cazul metodei motor,
în comparaţie cu metoda cercetare, vor prevedea o valoare a cifrei octanice mai
scăzută în cazul metodei motor decât în cazul metodei cercetare. Această diferenţă
între valoarea cifrei octanice obţinută prin cele două metode, reprezintă sensibilitatea
benzinei, S.

S=RON-MON

Indicele anti-detonaţie. Ambele metode de măsurare a cifrei octanice nu

reflectă viteza de operare reală şi condiţiile de sarcină atunci când vehiculul este
condus pe şosele. S-a stabilit că valoarea medie dintre cele două valori ale cifrei
octanice obţinute prin cele două metode, reprezintă un foarte bun indicator de
calitate, cunoscut sub denumirea de indicele anti-detonaţie, IAD.

IAD=(RON+MON)/2

1.3.9. EFECTELE PRESIUNII DIN CILINDRU ASUPRA

DETONAŢIEI ŞI CERINŢELE REFERITOARE LA
CIFRA OCTANICĂ

Efectele măririi raportului de comprimare ε (fig.1.35) sunt creşterea

temperaturii şi a presiunii, astfel că amestecul din camera de ardere situat la cea mai
mare distanţă de bujie devine supraîncălzit şi arde spontan. De aceea benzinele cu
CO ridicate sunt necesare pentru a micşora tendinţa la detonaţie în momentul în care
creşte ε.
În general, cifra octanică necesară pentru un motor, depinde de presiunea medie
efectivă generată în cilindru care este o măsură a eficienţei volumetrice în domeniul
turaţiilor motorului.
Dozajul influenţează valoarea maximă a presiunii efective care poate fi atinsă
până la apariţia detonaţiei (fig.1.36).
Utilizarea unei temperaturi mai scăzute a amestecului proaspăt aspirat în
cilindru, a unui alezaj mai mic al cilindrului sau a unui regim termic mai scăzut la
nivelul chiulasei tinde să micşoreze temperatura arderii, făcând astfel posibilă
utilizarea unor valori mai mari ale presiunii medii efective, fără a provoca detonaţia.
Fig.1.36. Influenţa dozajului asupra valorii presiunii
la care apare detonaţia.