1.

GENERALITĂŢI PRIVIND ÎNCERCAREA

AUTOVEHICULELOR
 Evoluţia autovehiculelor :

 Primul autovehicul a fost construit în anul 1769 de inginerul militar francez

Nicholas Jseph Cugnot;

 În secolul XX s-a produs trecerea la producţia de masă, de la începutul acestui

secol fiind produse peste un bilion de automobile. Autovehiculul a devenit parte
integrantă a stilului modern de viaţă, el fiind principalul mijloc de realizare a
mobilităţii;

 Dezvoltarea rapidă a industriei de automobile din ultimele patru decenii a

generat o criză de supraproducţie şi mutaţii importante în ceea ce priveşte
nivelul producţiei şi repartiţia acesteia pe piaţă.
Perioada actuală este caracterizată prin:

 concurenţă acerbă pe piaţa automobilelor;

 schimbări importante în cadrul procesului de dezvoltare a unui autovehicul

nou;

 tendința de menţinere a pieţelor existente şi de câştigare a altora noi;

 producerea de autovehicule cu caracteristici dinamice, economice,

ergonomice, funcţionale şi de siguranţă ridicate cu nivel de poluare chimică şi
fonică redus şi preţ de cost cât mai redus;

 marii producători de autovehicule mută parțial sau total producția pe noi

platforme, unde forța de muncă este mai ieftină și infrastructura este
favorabilă, dinamica deschiderii și/sau închiderii punctelor de lucru fiind foarte
rapidă.
 Pe piaţă rămân competitivi doar constructorii care au:

 centre de proiectare, de cercetare, de producţie şi de service puternice;

 sunt capabili să se adapteze foarte rapid cerinţelor impuse de beneficiari.

Perioada actuală este caracterizată printr-o continuă creştere a complexităţii

procesului de dezvoltare a unui autovehicul nou ca urmare a cerinţelor impuse de
mediul social şi natural şi datorită nivelului ridicat de calitate cerut de consumatori.

Calitatea, în sensul ISO 9000 este totalitatea proprietăţilor şi caracteristicilor unui

produs sau serviciu care poartă în ele capacitatea de a satisface cerinţele declarate
sau implicite, ea constituind baza aprecierii tehnice şi economice.
Pentru realizarea dezideratului menţionat mai sus proiectanţii, cercetătorii şi
producătorii de autovehicule îşi unesc forţele progresul industriei constructoare de
autovehicule fiind asigurat prin întărirea tuturor compartimentelor care participă la
dezvoltarea autovehiculelor noi.
 1.1. Principalele etape din dezvoltarea unui
autovehicul
După emiterea comenzii lansarea în producţie a unui autovehicul nou presupune
parcurgerea următoarelor etape:
faza de proiectare;
faza încercărilor experimentale;
faza de producţie;
perioada de serviciu.
Trebuie subliniat faptul că aceste patru faze nu sunt independente, ci se află în strânsă
interdependenţă pe tot parcursul procesului de dezvoltare a unui autovehicul nou. De
exemplu, defecte apărute cu frecvenţă ridicată în perioada de serviciu pot impune
reconsiderarea parţială a proiectului şi reluarea unor etape din fazele de cercetare
experimentală şi de pregătire a fabricaţiei astfel încât să se elimine cauzele de apariţie a
defectelor. În alte cazuri pot apărea dificultăți tehnologice în faza de pregătire a fabricaţiei
sau în timpul procesului de producţie, care impun adoptarea unor modificări în proiect, a
căror valabilitate trebuie confirmată de prin teste experimentale înainte de a fi introduse în
fabricaţie, pentru a nu favoriza apariţia ulterioară a defectelor.
Fig.1.1 Fazele dezvoltării unui autovehicul nou.
 Vicii de proiectare pot fi descoperite în timpul încercărilor, care impun
reconsiderarea proiectului iniţial şi reluarea totală sau parţială a fazei încercărilor
experimentale. Principalele etape din dezvoltarea unui autovehicul nou, legăturile şi
corecţiile care pot interveni sunt prezentate schematic în figura 1.1.

Lansarea pe piaţă a unui autovehicul nou presupune parcurgerea completă a

celor patru faze. Cu cât defecţiunile sistematice şi cauzele acestora sunt depistate
mai târziu, cu atât pierderile vor fi mai mari. Nivelul costurilor de remediere creşte
considerabil când acestea sunt depistate în faza de producţie sau de exploatare.
Având în vedere schimbările rapide care au loc pe piaţa autovehiculelor, timpul
scurs de la lansarea proiectului până la lansarea pe piaţă trebuie micşorat prin
scurtarea timpilor de proiectare, cercetare experimentală, pregătire de fabricaţie şi
prin abordarea unei strategii moderne de cercetare-dezvoltare, cum este ingineria
concurentă. Dacă în anii 80 durata lansării pe piaţă a unui autovehicul complet nou
era de 62-63 de luni, în prezent ea s-a redus la 43-44 luni, sau chiar mai puţin.
Firma Peugeut a reuşit să reducă această durată la doar 33 luni. Prin abandonarea
strategiei ingineriei convenţionale şi prin utilizarea strategiei ingineriei concurente se
realizează o suprapunere parţială a parcurgerii fazelor de proiectare şi încercare,
renunţându-se la ideea obţinerii unui optim de fază în favoarea obţinerii unui optim în
momentul lansării pe piaţă.
 1.2. Încercări experimentale, importanţă, scop, clasificare, cerinţe

Importanţa încercărilor autovehiculelor rezultă din faptul că diferite tipuri de

încercări, ca parte integrată a procesului de dezvoltare a unui autovehicul,
contribuie în mod hotărâtor la îmbunătăţirea permanentă a acestora, în toate
fazele dezvoltării.
Prin încercări se verifică dacă principalii parametrii constructivi, indici tehnico-
economici, calitatea execuţiei, performanţele, siguranţa şi rezistenţa în exploatare
corespund cu documentaţia de execuţie.
În cazul firmelor producătoare şi al unităţilor de reparaţii, prin încercări sunt
validate procesele tehnologice de fabricaţie respectiv de reparaţie.
În unităţile de exploatare prin încercări se stabileşte tipul optim de autovehicul
pentru anumite condiţii de lucru, precum şi regimurile cele mai avantajoase de
exploatare ale acestora.
Prin încercările efectuate pe autovehicule în ansamblu sau pe subansambluri ale
acestora sunt puse în evidenţă:

 particularităţile funcţionale ale acestora;

 mărimile care caracterizează dinamicitatea, stabilitatea sau economicitatea;

 rezistenţa în exploatare;

 procesele care au loc în diferite subansambluri şi mecanisme, precum şi în

autovehiculul în ansamblu;

 etc.
 Dintre obiectivele principale ale încercărilor pot fi enumerate următoarele:

 să verifice indicatorii tehnico-economici prevăzuţi în tema de proiectare;

 să descopere viciile de proiectare, de tehnologie sau de material;
 să verifice calitatea execuţiei;
 să valideze îmbunătăţirile constructive sau tehnologice aduse proiectului iniţial;
să creeze baze de date complexe care pot fii utilizate la proiectarea
autovehiculelor similare;
 să furnizeze date pentru estimarea cât mai corectă a duratei de serviciu a
autovehiculului;
 să verifice compatibilitatea autovehiculului studiat cu diferite regimuri de
exploatare;
 să verifice dacă prin proiect şi execuţie autovehiculul studiat corespunde
cerinţelor impuse prin normativele interne şi internaţionale;
 etc.
 Pentru a asigura o exploatare eficientă şi economică în toată perioada de
serviciu, autovehiculul trebuie verificat cu atenţie, în momentul optim. Deşi nu se
poate face o delimitare foarte strictă a încercărilor, poate fii schiţată o clasificare a
acestora după următoarele criterii:
 după destinaţia încercărilor;
 după obiectul supus cercetării experimentale;
 după scopul cercetării experimentale;
 după condiţiile şi metodele de încercare.

O astfel de clasificare principială este prezentată în tabelul 1.1

 Tabelul 1.1
Clasificarea încercărilor autovehiculelor.
Criterii de clasificare Tip încercare
1 2
Încercări de cercetare ştiinţifică
Încercări de omologare sau de tip
După destinaţie
Încercări de control periodic sau de lot
Încercări de recepţie
Încercări ale subansamblurilor autovehiculelor
După obiectul supus Încercări ale autovehiculului în ansamblu
cercetării experimentale
Încercări pe modele la scară
Încercări funcţionale
După scopul cercetării Încercări de rezistenţă
experimentale
Încercări de durabilitate
 Continuare tabelul 1.1

1 2
Încercări de laborator
După condiţiile şi metodele Încercări de drum
de încercare Încercări de exploatare
Încercări în condiţii speciale

După destinaţia încercărilor, aşa cum rezultă din tabelul 1.1, deosebim
următoarele tipuri de încercări:

 încercări de cercetare ştiinţifică;

 încercări de omologare sau de tip;
 încercări de control periodic sau de lot;
 încercări de recepţie.
Încercările de cercetare ştiinţifică sunt cele mai variate ca obiective, amploare şi
mijloace utilizate pentru efectuarea lor. Acestea se efectuează în scopul rezolvării
unor probleme complexe de interes general cum ar fii:
 studiul unor autovehicule noi sau a unor subansambluri noi;
 utilizarea unor noi tipuri de combustibili sau lubrifianţi;
 înlocuirea unor tehnologii cu altele mai moderne;
 înlocuirea unor materiale cu altele mai economice;
 cercetarea în detaliu a proceselor ce au loc în motor sau alte subansambluri ale
autovehiculului;
 verificarea unor mecanisme şi piese noi;
 cercetarea interacţiunii autovehiculului cu calea de rulare şi cu mediul
înconjurător;
 cercetări privind stabilirea noilor metodici de cercetare experimentală;
 etc.
Acest tip de încercări se efectuează în mod uzual în institute de cercetare
puternice şi în centrele de cercetare organizate pe lângă facultăţile tehnice cu
tradiţie. Pentru industria constructoare de autovehicule, încercările de cercetare
ştiinţifică au o importanţă deosebită, ele constituind principala modalitate de
validare a produselor şi tehnologiilor moderne, contribuind la îmbunătăţirea
continuă a autovehiculelor
 Încercările de omologare sau de tip au un caracter oficial şi se
efectuează, de obicei, în conformitate cu prevederile unor acte normative
naţionale sau internaţionale cu caracter de lege. Prin aceste sunt alese
prototipurile ce urmează să fie introduse în fabricaţia de serie, validându-se
proiectul şi este încercată “seria zero” validându-se tehnologia de fabricaţie a
noului autovehicul. Prin urmare se deosebesc două etape omologarea
prototipului, ce constituie acceptarea soluţiilor constructive propuse a fi
introduse în fabricaţie, şi omologarea seriei zero, având ca obiectiv avizarea
tehnologiei de fabricaţie a unui autovehicul omologat ca prototip.
Procesul de dezvoltare a unui autovehicul nou presupune inevitabil
proiectarea şi realizarea unui prototip şi încercarea şi perfecţionarea acestuia.
În timpul încercărilor prototipului sunt puse în evidenţă deficienţele şi lipsurile
de construcţie şi apreciază materialele de construcţie şi de exploatare utilizate,
se stabilesc reglajele optime. Încercările de omologare ale autovehiculului în
ansamblu trebuie să fie precedate de încercările de omologare ale principalelor
ansambluri: motor; ambreiaj; cutie de viteze; transmisie longitudinală; punţi
motoare; punţi nemotoare; suspensie; sistem de direcţie; etc.
 După validarea prototipului se trece la fabricarea şi apoi încercarea “seriei zero”.
În cadrul acesteia se execută cel puţin un lot de 10-15 autovehicule, utilizând
maşinile unelte, sculele, dispozitivele şi verificatoarele proiectate şi executate
pentru producţia de serie, pentru a se obţine aprecieri satisfăcătoare. Prin
încercarea “seriei zero” se verifică tehnologia de fabricaţie, acestea presupun
efectuarea unor probe în condiţii de exploatare, şi repetarea unor probe efectuate
la încercarea prototipului. Încercările de omologare sunt încercări complexe de
lungă durată, care au ca scop validarea proiectului şi a tehnologiei de fabricaţie a
unui autovehicul nou.
.
Încercările de control periodic sau de lot se efectuează pentru a verifica
dacă producătorul menţine nivelul de calitate al autovehiculului stabilit şi
certificat prin omologare.
În cadrul acestora sunt testate un procent mic din autovehiculele fabricate în
serie, iar durata acestora trebuie să fie mai mică de 6 luni sau de 40.000 km
rulaţi efectiv. De obicei se încearcă un autovehicul dintr-un lot de 3000-6000 de
bucăţi sau un autovehicul pe trimestru, funcţie de mărimea seriei de producţie.
Este raţional ca perioada de repetare a acestor probe să fie cât mai mare, iar
amploarea lor să fie limitată la indicatorii esenţiali spre a reduce cheltuielile de
fabricaţie. Atingerea acestui deziderat presupune un nivel ridicat şi stabil de
calitate al fabricaţiei autovehiculului.
În cadrul acestor încercări se verifică şi durabilitatea organelor autovehiculului,
această încercare fiind similară cu cea din cadrul încercărilor de omologare, cu
deosebirea că se execută într-un timp mai scurt şi pe un parcurs mai redus.
Există şi un program minim cadru în baza căruia trebuie să se desfăşoare
încercările de control periodic, respectiv un rulaj de aproximativ 5.000 km,
efectuat într-un timp de minimum 15 zile.
 Încercările de recepţie pot fi considerate ca fiind încercări incluse în
procesul tehnologic de fabricaţie. Acestea se fac în scopul verificării calităţii
autovehiculelor din fabricaţia curentă sau din reparaţii. În afara controlului final,
care se execută de producător la toate autovehiculelor, controlul de recepţie se
face de beneficiar sau de împuternicitul acestuia. În general încercările de
recepţie au un caracter limitat şi urmăresc dacă autovehiculul îndeplineşte
condiţiile generale de funcţionare.
După obiectul supus cercetării experimentale, încercările se clasifică în:

 încercarea subansamblurilor şi agregatelor;

 încercarea autovehiculului în ansamblu;

 încercări efectuate pe modele la sacră.

Încercarea subansamblurilor se face pentru a determina caracteristicile fiecărui

ansamblu şi agregat al autovehiculului. Aceasta se referă la încercarea motorului,
organelor transmisiei, direcţiei, suspensiei, frânelor, roţilor şi altor organe şi
ansambluri ale autovehiculului. Încercarea ansamblurilor în condiţii de laborator
trebuie să preceadă încercarea autovehiculului în ansamblu, atât în condiţii de
laborator cât şi pe parcurs.

Încercarea autovehiculului în ansamblu se face pentru a stabili principalele

caracteristici, parametrii şi performanţe privind: caracteristicile dimensionale şi de
masă; calităţile dinamice; calităţile economice; capacitatea de trecere;
confortabilitatea; ergonomia postului de conducere; fiabilitatea; securitatea circulaţiei;
stabilirea coeficienţilor care caracterizează interacţiunea dintre autovehicul şi mediul
înconjurător; pierderile din transmisie; etc.
 Încercări pe model la scară se efectuează în scopul renunţări la unele
încercări a căror preţ de cost este foarte ridicat. În locul obiectului de încercare se
utilizează modele la scară urmând ca caracteristicile, parametrii şi performanţele
autovehiculului să fie determinate pornind de la caracteristicile, parametrii şi
performanţele modelului în baza legilor similitudinii geometrice, cinematice şi
dinamice.

După scopul cercetării experimentale deosebim următoarele principale

categorii de încercări:

 încercări funcţionale;

 încercări de rezistenţă;

 încercări de durabilitate.

Încercările funcţionale au ca principal scop punerea în evidenţă a unor

caracteristici, parametrii şi performanţe funcţionale şi de exploatare ale
autovehiculului în ansamblu sau ale diferitelor subansambluri ale acestuia, cum
sunt: parametrii capacităţii de trecere; parametrii de virare; etc.
 Încercări de rezistenţă prin intermediul cărora sunt stabilite solicitările care
produc distrugerea ansamblurilor şi subansamblurilor.

Încercări de durabilitate, dintre care deosebim încercările normale la care

solicitările la care sunt supuse piesele sunt similare cu cele din exploatare şi
accelerate la care solicitările sunt amplificate în vederea scurtării timpului de
încercare. O altă metodă de scurtare a timpului de încercare în cazul probelor de
durabilitate este mărirea frecvenţei de aplicare a solicitărilor variabile periodice în
cazul în care aceasta nu influenţează în mod direct durata de viaţă.

După condiţiile şi metodele de încercare deosebim următoarele tipuri principale de

încercări:

 încercări de laborator;

 încercări de drum;

 încercări de exploatare;

 încercări în condiţii speciale.

 Încercările de laborator ale autovehiculului în ansamblu sau ale
subansamblurilor acestuia se execută în condiţii staţionare, folosindu-se instalaţii
prevăzute cu aparatură adecvată de încărcare, măsurare şi înregistrare. Încercările
de laborator prezintă avantajul că permit cercetarea fenomenelor cu precizie ridicată
şi fac posibilă înlăturarea influenţei factorilor care nu sunt studiaţi. Neajunsul metodei
este acela că în laborator, nu pot fii simulate întocmai condiţiile în care funcţionează
autovehiculul în exploatare.

Încercările de drum (de parcurs) se efectuează pe piste de încercare special

amenajate sau pe porţiuni de drum prevăzute cu denivelări, cu profiluri şi acoperiri
astfel realizate încât să corespundă condiţiilor reale de exploatare. În cazul în care
traseele de încercare sunt corect alese, metodele de încercare şi aparatura utilizată
corespund scopului urmărit şi condiţiilor de încercare, precizia datelor de încercare
va fi pe deplin satisfăcătoare. Avantajul principal al metodei este că încercarea se
face în condiţii foarte apropiate de cele de exploatare, fapt care asigură obţinerea
unor rezultate similare cu cele din exploatare.
 Încercările de exploatare se fac în mod periodic în condiţiile de lucru obişnuite
ale întreprinderilor de exploatare de către personal calificat în acest sens, atât din
întreprinderea producătoare cât şi din cea de exploatare. Precizia rezultatelor este
cu atât mai bună cu cât numărul autovehiculelor încercate este mai mare, numărul
încercărilor este mai ridicat şi durata lor este mai mare. În unele cazuri se
recomandă efectuarea încercărilor combinate, de laborator şi de exploatare, pentru
a completa şi valida rezultatele obţinute prin fiecare metodă separat. Dacă numărul
autovehiculelor alese pentru încercare este suficient de mare, cercetările pot fii
efectuate concomitent.

Încercările în condiţii speciale se efectuează în cazul autovehiculelor ce

urmează să fie exploatate în condiţii speciale. Condiţiile speciale de încercare pot
presupune: rulaj prelungit în coloană pe drumuri cu mult praf.; rulaj prelungit la
temperaturi ridicate (35-45oC); rulaj cu viteză redusă pe teren nisipos şi mlăştinos;
rulaj în condiţii de temperatură foarte scăzută ( sub -25oC); rulaj în condiţii tropicale;
rulaj la altitudine ridicată; etc.
Este de remarcat faptul că aceste tipuri de clasificări ale încercărilor au un caracter
orientativ, delimitarea precisă a încercărilor fiind foarte greu de realizat. Obţinerea
unor rezultate concludente presupune de cele mai multe ori efectuarea unor
încercări combinate care să se completeze reciproc.
 Principalele cerinţe impuse încercărilor sunt:

 obiectivitatea;

 repetabilitatea;

 corectitudinea;

 rapiditatea efectuării;

 economicitatea.

Cerinţa ca încercările să fie obiective decurge de la sine, dacă se are în vedere

importanţa definirii unei soluţii constructive optime sau a cunoaşterii reale a stării
tehnice a unui autovehicul aflat în exploatare fără idei preconcepute şi/sau
considerente subiective.
 Obiectivitatea încercărilor se realizează prin:

 atitudinea imparţială şi lipsită de prejudecăţi a încercătorului;

 asigurarea unor condiţii de încercare nesingulare şi neprivilegiate din

punctul de vedere al eforturilor impuse autovehiculelor;

 eliminarea posibilităţii unor interpretări subiective a rezultatelor încercărilor,

prin respectarea riguroasă a programului de încercare, utilizarea pe scară
largă a aparaturii de încercare cu posibilităţi de înregistrare a datelor,
respectarea metodologiei de prelucrare a datelor; stabilirea cauzelor ce au
dus la neînscrierea unor parametrii constructivi şi funcţionali în limitele
prevăzute de documentaţia tehnică.

Pentru autovehicule, repetabilitatea încercărilor presupune încercarea în

aceleaşi condiţii astfel încât pentru un autovehicul dat cu o stare tehnică bine
precizată, rezultatele unor încercări repetate şi/sau efectuate în condiţii similare să
nu difere semnificativ, iar aprecierile rezultate să rămână invariante.
 Repetabilitatea încercărilor se realizează prin:

 utilizarea unor metode de încercare care nu sunt afectate de factorii

ambientali aleatori;

 eliminarea sau atenuarea influenţei factorului uman prin utilizarea aceluiaşi

şofer de încercare sau a unor conducători auto cu structură psiho-
fiziologică şi pregătire profesională similară;

 limitare domeniului de variaţie a condiţiilor de încercare, acestea fiind

foarte precis stabilite prin standardele care reglementează încercările (spre
exemplu ST 6926/1).

Ideii de repetabilitate i se subscriu şi eforturile unor organizaţii internaţionale

(I.S.O., D.I.N., S.A.E.) de a elabora unele normative de încercare cu grad mare de
generalitate acceptate in diferite ţări.
 Obţinerea corectitudinii încercărilor este în strânsă corelaţie cu asigurarea
obiectivitătii şi repetabilităţii acestora, dar totodată mai presupune:

 cunoaşterea detaliată a fenomenelor investigate prin încercare;

 stabilirea judicioasă a limitelor de variaţie a parametrilor măsuraţi;

 utilizarea unor scheme de măsurare şi a unei aparaturi judicios alese;

 întocmirea corectă şi completă a programului de încercare;

 respectarea standardelor referitoare la acesta;

 asigurarea preciziei de măsurare impuse prin standarde;

 interpretarea justă a rezultatelor obţinute în urma încercărilor;

 repetarea încercărilor ori de câte ori rezultatele obţinute au caracter

contradictoriu sau nu corespund cu cele disponibile de la încercări
anterioare şi/sau determinate prin calcul.
 Importanţa obţinerii rapide a rezultatelor unei încercări este uneori presantă,
încât riscă să devină un scop în sine şi să compromită esenţial încercările.

Obiectivul de rapiditate al încercărilor trebuie obţinut fără diminuarea altor calităţi

impuse acestora, prin:

 programare judicioasă a succesiunii fazelor de încercare (eliminarea timpilor

morţi);

 utilizarea pe cât posibil a metodelor de încercare accelerată;

 prelucrarea şi interpretarea rapidă a datelor prin folosirea sistemelor moderne de

achiziţie stocare şi prelucrare a datelor obţinute în urma încercărilor;

 reducerea la minim a volumului încercărilor cu asigurarea unui nivel rezonabil de

încredere.
 Încercările constituie operaţiuni neproductive direct, consumatoare de timp,
combustibil, materiale, forţă de muncă, iar costul acestora se reflectă direct în preţul
autovehiculului. Asigurarea economicităţii încercărilor implică:

 întocmirea programului de încercare astfel încât volumul şi durata lucrărilor să

fie minim fără a afecta calitatea acestora;

 efectuarea încercărilor pe cât posibil pe standuri şi în poligoane;

 în cazul probelor de parcurs, asocierea încercărilor de agregate şi ansambluri

pe acelaşi autovehicul;

 încercarea unui număr mare de agregate sau ansambluri pe automobile aflate

în exploatare;

 utilizarea datelor furnizate de sistemul service al întreprinderii producătoare;

 utilizarea la încercare a unui personal cu înaltă calificare profesională.

 1.3 Pregătirea încercării autovehiculelor

În cele mai multe cazuri încercarea unui autovehicul sau a unui ansamblu al acestuia
se face în baza unei teme program de cercetare, anexată la contractul sau comanda
lansată de beneficiarul încercării.

Echipa de specialişti care va efectua încercarea trebuie să:

 formuleze foarte clar obiectivele încercării;
 să aducă corecţiile necesare.

Acest lucru se impune, astfel încât desfăşurarea încercărilor să fie optimă, iar
rezultatele acesteia să satisfacă în totalitate necesităţile beneficiarului. În cazul în care
rezultatele buletinului de încercare sunt nefavorabile, din acesta trebuie să rezulte
cauzele care au condus la nevalidarea produsului şi corecţiile care trebuie aduse
pentru eliminarea acestora. Pentru a permite o anumită flexibilitate a programului de
încercare şi o dozare corectă a eforturilor materiale şi umane, în scopul eficientizării
procesului de încercare este necesară o delimitare a obiectivelor în principale şi
secundare.
 Obţinerea unor rezultate viabile în urma încercării autovehiculelor sau a
subansamblelor trebuie asigurată încă din faza de pregătire a încercării. În această
fază echipa care va efectua probele trebuie să-şi formeze o viziune clară şi corectă
asupra:

 obiectivelor încercării;

 mijloacelor ce trebuie folosite în timpul încercării;

 etapele ce urmează să fie parcurse în timpul încercării;

 domeniul probabil în care se vor încadra rezultatele încercărilor.

De multe ori sunt necesare săptămâni sau chiar luni de pregătire pentru o zi, o
oră, un minut, sau o fracţiune de secundă în care se face încercarea.
 1.3.1 Întocmirea programului de încercări

Programul general de încercări este de obicei impus prin standarde sau norme
interne institutuţiei care efectuaează lucrările, organizatorilor desfăşurării acestora le
revine obligaţia de a elabora un program detaliat care să asigure o eficienţă maximă a
încercărilor.

Programul de încercare trebuie să cuprindă:

 Obiectivele încercării;

 Fazele de încercare prezentate în ordine cronologică cu precizarea obiectivelor

parţiale specifice fiecărei faze şi a termenelor de execuţie;

 Detalierea fiecărei faze de încercare, enumeraea în amănunt a lucrărilor

specifice, a locurilor, traseelor, poligoanelor sau standurilor de încercare şi a
termenelor de execuţie;
 Cerinţele de mediu necesare efectuării încercărilor;

 Regimurile de încercare avute în vedere în timpul probelor, sarcina utilă a

autovehiculelor la care se execută proba, regimul de viteză, etc.;

 Numărul parametrilor cercetaţi, complexitatea încercărilor şi numărul de

repetări a experimentelor;

 Precizia de măsurare a parametrilor determinaţi prin încercari, care trebuie să

fie în concordanţă cu valorile recomandate prin documentaţia tehnică şi prin
standardele naţionale şi internaţionale;

 Aparatura de măsurare, achiziţie a datelor şi de prelucrare a acestora, care

trebuie să permită o apreciere rapidă, dacă este posibil în timp real a
rezultatelor pentru a aprecia reuşita încercării şi dacă este cazul necesitatea
reluări parţiale sau totale a probei cu menţinerea sau schimbarea metodicii de
încercare;
 Responsabilităţile care revin părţilor contractante şi/sau colaboratorilor pentru
asigurarea materială a încercărilor;

 Responsabilităţile care revin individual personalului de încercare;

 Condiţiile specifice încercărilor pe stand, dacă este cazul;

 Numărul de produse încercate;

Programul de încercări depinde de:

 scopul cercetării experimentale (determinarea calităţilor dinamice, de

exploatare, etc.);

 de tipul autovehiculului (autoturism, autocamion, autoturism de teren,

autocamion de teren, trenuri auto, tractoare de transport, tractoare agricole,
tractoare industriale, etc.);

 de destinaţia încercării (cercetare ştiinţifică, de omologare sau de tip, de

control periodic sau de lot, de recepţie).
 Având în vedere cele prezentate mai sus rezultă că programele de încercări
vor diferi între ele, dar vor avea şi foarte multe elemente comune aşa cum rezultă
din schema aproximativă a etapelor de lucru în cadrul diferitelor tipuri de încercari.

Elaborarea programului de încercare reprezintă una din cele mai importante

faze ale încercărilor autovehiculelor, în care personalul implicat trebuie să posede
o viziune clară şi unitară care să conducă la efectuarea unor încercări obiective,
corecte, repetabile, efectuate în timp util şi cu eficienţă economică maximă.
 1.3.2 Alegerea, recepţia şi pregătirea autovehiculelor pentru încercări

Numărul autovehiculelor care se încearcă se alege funcţie de felul încercărilor

programate. La încercările de omologare spre exemplu se încearcă tot lotul de
prototipuri şi întreaga “serie zero”, dacă numărul de autovehicule nu depăşeşte
10-15 buc. În cazul încercărilor de control periodic autovehiculele se aleg din
fabricaţia curentă, în funcţie de volumul producţiei. Încercările de recepţie se
efectuează la toate autovehiculele fabricate. În cazul altor tipuri de încercări, ca de
exemplu cele de cercetare ştiinţifică sau de exploatare , numărul autovehiculelor
care se încearcă se stabilesc de la caz la caz, în funcţie de scopul urmărit şi de
programul de încercare stabilit. În toate cazurile se urmăreşte ca autovehiculele să
fie corect asamblate, complet echipate cu accesorii şi scule şi să corespundă în
totalitate stării tehnice impuse prin caietul de sarcini.

Prin urmare, alegerea autovehiculului sau a autovehiculelor care trebuie

încercate trebuie făcută astfel încât acesta sau acestea să fie reprezentativ
respectiv reprezentative pentru o categorie bine definită pentru care se urmăreşte
obţinerea unor informaţii viabile prin intermediul diferitelor tipuri de încercări.
 În funcţie de caracterul şi de volumul încercărilor la care este supus
autovehiculul, se face pregătirea acestuia pentru încercare, care cuprinde
următoarele etape:

 controlul stării tehnice a autovehiculului încercat, respectiv recepţionarea

autovehiculului pentru încercare;

 întocmirea specificaţiei tehnice a autovehiculului; etalonarea şi instalarea

aparatelor de măsurare, stocare şi prelucrare a datelor;

 stabilirea metodologiei de încercare în conformitate cu normele şi

standardele în vigoare.
 Recepţionarea autovehiculului se face în funcţie de tipul încercărilor ce urmează
să fie executate.

Spre exemplu, în cazul încercărilor periodice, autovehiculul trebuie astfel ales,

încât să nu fie posibilă înlăturarea defectelor de fabricaţie prin reglaje suplimentare,
care pot crea o imagine falsă asupra calităţii producţiei curente.

În cazul recepţionării modelelor experimentale se acceptă eliminarea defectelor de

fabricaţie înainte de executarea încercărilor, în vederea punerii în concordanţă a
autovehiculului încercat cu condiţiile tehnice impuse de proiectant.

O primă activitate de recepţie a autovehiculului pentru încercare, indiferent de

tipul încercărilor care urmează să fie efectuate, o constituie confruntarea cu
prevederile documentaţiei de execuţie sau de însoţire.
 Între documentele care însoțesc autovehiculul se regăsesc pot următoarele:

 tipul;

 intreprinderea producătoare;

 numărul de serie pentru motor;

 numărul de serie pentru şasiu sau caroserie;

 caracteristicile tehnice ale autovehiculului în ansamblu şi ale componentelor

acestuia.

Ansamblul autovehiculului este caracterizat prin parametii de masă, paramerii

dimensionali, parametrii funcţionali şi prin parametrii energetici, iar componentele
acestuia sunt caracterizate prin parametrii specifici, cum sunt: raportul de
transimitere; randamentul; coeficientul de amortizare; coeficientul de frecare; etc.
 Documentaţia tehnică în baza căreia se pot face aceste verificări trebuie să
cuprindă:

 desenele de ansamblu ale autovehiculului;

 desenele de ansamblu şi de montaj ale principalelor subansamble;

 lista accesoriilor şi sculelor din componenţa setului de livrare;

 instrucţiuni de întreţinere şi de exploatare;

 cartea de reparaţii; catalogul pieselor de schimb; etc.

 Pornind de la cerinţele programului de încercare se pot efectua şi măsurători iniţiale
ale unor piese supuse uzării ( pneuri, bolţuri de arcuri, garnituri de fricţiune, arbori,
angrenaje, etc.), verificări de stand ale unor subansamble (sistem de frânare, sistem
de direcţie, sistem de iluminare), sigilări ale unor componente la care nu se admit
intervenţii în timpul încercării.

Stările de încercare specifice pentru diferitele tipuri de încercări sunt definite prin ST
6926/1, iar în cazul încercărilor de cercetare pot fi adoptate conform cerinţelor impuse
prin caietele de sarcini.

În cazul în care autovehiculul se încearcă pe drumurile publice, se vor fixa semnale

avertizoare având forma şi dimensiunile arătate în figura 1.2, “ATENŢIUNE
ÎNCERCĂRI”, care vor fi montate vizibil pe partea din faţă şi din spate a
autovehiculului. Textul inscipţiei se va înscrie cu roşu pe fond alb, iar numărul
provizoriu al autovehiculului ce urmează a fi încercat este precedat de “PROBE”.
Fig. 1.2 Inscripţie de avertizare montată pe autovehicul în
timpul încercărilor efectuate pe drumuri
publice.
 Înaintea oricărui tip de încercare se va verifica starea tehnică a autovehiculului,
iar înaintea încercărilor privind dinamicitate şi consumul, motorul şi transmisia se vor
încălzi la temperatura nominală prin efectuarea unui rulaj de lungime suficientă şi se
vor verifica pierderile totale prin metoda rulării libere conform ST 6926/9.

Efectuarea adaptărilor pentru montarea aparaturii de măsură, achiziţie şi

prelucrare a datelor experimentale, verificarea funcţionării şi etalonarea acestora
sunt etape care fac parte din pregătirea autovehiculului pentru încercare.

Trebuie precizat faptul că efectuarea încercărilor se poate face doar după ce

autovehiculul este rodat conform prescripţiilor uzinei producătoare şi după ce acesta
ajunge la regimul de funcţionare nominal.
 1.3.3 Alegerea şi pregătirea aparaturii de măsurare

Pentru a obţine informaţiile dorite privind calităţile autovehiculelor încercate şi

pentru a înregistra cât mai fidel rezultatele încercărilor, sub formă digitală, analogică,
sau grafică, în afara aparatelor de bord din dotarea standard se vor monta aparate
de măsură, achiziţie şi prelucrare a datelor suplimentare. Numărul şi complexitatea
aparaturii necesare încercărilor depinde în principal de tipul încercării, de condiţiile
de încercare şi de gradul de utilare al laboratorului care urmează să efectueze
cercetarea experimentală.

Asigurarea unei calităţi ridicate a cercetărilor experimentale, în condiţii de

eficienţă economică maximă, presupune utilizarea unei instalaţii de măsurare,
achiziţie şi prelucrare a datelor adecvate. Alegerea corectă a metodei de măsurare,
utilizarea celor mai adecvate aparate de măsurare, achiziţie şi stocare a datelor,
utilizarea celor mai performante softuri de prelucrare a datelor şi conceperea
corectă a lanţului de măsură constituie premisa principală pentru obţinerea unor
rezultate viabile în urma încercărilor.
 De asemenea trebuie asigurate condiţii optime de funcţiomnare a întregului lanţ de
măsurare prin izolarea de vibraţii, protejarea de acţiunile excesive ale mediului
ambiant, asigurarea tensiunii de alimentare corespunzătoare, etc. Calitatea unei
măsurători depinde şi de caracteristicile metrologice (clasa de precizie, sensibilitatea,
pragul de sensibilitate, puterea de rezoluţie) şi dinamice (domeniul dinamic, funcţia
de transfer, domeniul de frecvenţe) ale aparaturii utilizate. În condiţiile în care pentru
eficientizarea procesului de dezvoltare a unui autovehicul se impune scurtarea
timpului de încercare, încercările acelerate ale componentelor şi/sau autovehiculelor
în ansamblu sunt din ceîn ce mai utilizate. Aceasta impune creşterea volumului şi a
vitezei de obţibnere a datelor în urma încercărilor, fapt care a condus la utilizarea
unor lanţuri de măsură, achiziţie, prelucrare şi stocare a datelor foarte performante,
care permit prelucrarea on-line a datelor, la finalul încercării fiind obţinută şi o primă
formă finală a rezultatelor.

O etapă importantă în pregătirea aparaturii de măsurare, achiziţie, prelucrare şi

stocare a datelor o constituie verificarea funcţionării şi etalonarea întregului lanţ.
Aceasta se va face la începutul experimentării şi apoi periodic la anumite intervale de
timp sau înaintea unor probe importante pentru a constata dacă între timp nu au
apărut dereglări care pot afecta rezultatele încercărilor.
 1.3.4 Alegerea şi pregătirea traseelor de măsurare

În funcţie de caracterul experimentării sau al performanţelor care se determină,

încercarea autovehiculelor se face pe diferite categorii de drum. Indiferent de tipul
încercărilor de parcurs sunt precizate cu exactitate condiţiile de drum în care se
efectuează încercările.

În cazul efectuării probelor pentru stabilirea parametrilor dinamici şi economici ai

autovehiculelor drumul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să aibă
îmbrăcăminte tare, fără denivelări (cu acoperire de beton sau asfalt); să fie orizontal,
în limita unor înclinări de maxim ± 5%; să fie rectiliniu; să aibă o lungime de 4-5 Km
(astfel încât sa asigure atât porţiunea de lansare cât şi cea de frânare); să aibă o
lăţime de 7,5 m; să fie ferite de vânt (în special de cel lateral); să fie jalonate cu pietre
kilometrice şi hectometrice. Influenţa abaterii de la orizontalitatea drumului poate fi
micşorată printr-o măsură acceptabilă prin repetarea probei din direcţie opusă şi
adoptarea ca rezultat final al încercării a mediei aritmetice a celor două sau mai multe
probe.
 În funcţie de caracterul experimentării sau al performanţelor care se determină,
încercarea autovehiculelor se face pe diferite categorii de drum. Indiferent de tipul
încercărilor de parcurs sunt precizate cu exactitate condiţiile de drum în care se
efectuează încercările.

În cazul efectuării probelor pentru stabilirea parametrilor dinamici şi economici ai

autovehiculelor drumul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să aibă
îmbrăcăminte tare, fără denivelări (cu acoperire de beton sau asfalt); să fie orizontal,
în limita unor înclinări de maxim ± 5%; să fie rectiliniu; să aibă o lungime de 4-5 Km
(astfel încât sa asigure atât porţiunea de lansare cât şi cea de frânare); să aibă o
lăţime de 7,5 m; să fie ferite de vânt (în special de cel lateral); să fie jalonate cu pietre
kilometrice şi hectometrice. Influenţa abaterii de la orizontalitatea drumului poate fi
micşorată printr-o măsură acceptabilă prin repetarea probei din direcţie opusă şi
adoptarea ca rezultat final al încercării a mediei aritmetice a celor două sau mai multe
probe.
În cazul încercărilor efectuate pe drumuri publice, vor fi alese tronsoane cu
circulaţie redusă, care pot fi temporar închise, cu acordul autorităţilor de resort. La
capetele şi pe intrările laterale ale tronsoanelor de drum utilizate pentru încercări
se amplasează inscripţii de prevenire, având forma, dimensiunile şi conţinutul
arătate în figura 1.3. Pentru a preveni apariţia accidentală a unor autovehicule în
timpul efectuarii probelor efectuate cu închiderea circulaţiei (de obicei probele
pentru determinarea parametrilor dinamici) intrările principale şi cele laterale sunt
blocate sau prevăzute cu posturi de paza.
Fig. 1.3. Inscripţie de prevenire montată la intrarea pe
sectoarele de drum pe care se fac încercări
 Dintre metodele de încercare la anduranţă sau la durabilitate ale autovehiculelor în
ansamblu sau ale subansamblelor acestora, una dintre cele mai precise este
încercarea în condiţii de trafic real, care se efectuează pe drumuri publice normale,
încărcate la capacitatea nominală sau parţial, cu conducători auto care manifestă
diferite temperamente de conducere şi în condiţii meteorologice specifice regimurilor
de explatare. În timpul acestor încercări se recomandă să fie culese şi date necesare
pentru stabilirea cât mai corectă a regimurilor de calcul şi a regimurilor de încercare pe
stand sau în poligon.

Pentru a alege cât mai corect traseele pe care se efectuează încercările de

anduranţă sunt necesare studii statistice prin care să să fie puşi în evidenţă factorii
care determină regimurile de exploatare şi influenţează în mod hotărâtor solicitările din
diferitele componente ale autovehiculelor. Principalele caracteristici ale traseului pe
care se efectuează încercările sunt date de macroprofilul şi de microprofilul drumului.
 Macroprofilul căii de rulare este caracterizat în principal de înclinarea
longitudianală în funcţie de spaţiu sau timp, care poate fi caracterizată statistic prin
frecvenţa de apariţie a diferitelor clase de înclinate longitudinală. O altă componentă
importantă a macroprofilului căii de rulare o constituie configuraţia drumului care
este dată de: numărul de viraje pe km parcurs; raza virajelor; înclinarea
transversală; vizibilitatea; etc.

Din punct de vedere al macroprofilului căii de rulare se pot considera ca

reprezentative următoarele patru categorii de drum: autostradă; drum urban sau de
oraş; drum de şes; drum de deal şi de munte. Din punct de vedere al microprofilului
căii de rulare semnificative sunt drumurile modernizate şi cele nemodernizate.
Datele statistice arată că majoritatea conducătorilor auto nu utilizează autovehiculul
pe aelaşi tip de drum, la aproximativ 95% observându-se un “amestec” de tipuri de
drum utilizate.