Cap.

 2
PROBLEMA GENERALĂ A M.E.F.
M.E.F. – procedeu de rezolvare aproximativă, cu ajutorul calculatorului, a unei
game largi de probleme inginereşti:

Probleme de echilibru – determinarea parametrilor necunoscuţi, independenţi

de timp, pentru un regim staţionar (analiza statică liniară sau neliniară, analiza
transferului de căldură, a curgerii fluidelor, a distribuţiei câmpului magnetic).
Probleme de valori proprii – determinarea anumitor valori critice ale
parametrilor fizici, invariabile în timp, pentru configuraţii de echilibru şi condiţii
limită date (analiza frecvenţelor proprii, flambaj, regimuri de curgere laminară,
rezonanţă...).
Probleme de propagare – parametri necunoscuţi dependenţi de timp – studiul
regimurilor tranzitorii (analiza dinamică a structurilor elastice sau neelastice,
transferul căldurii, curgerea nestaţionară).

METODA ELEMENTELOR FINITE 18

Formularea unei probleme inginereşti presupune:

Identificarea tipului de problemă;

Identificarea ipotezelor de lucru adoptate (geometria domeniului 
problemei, proprietăţile materialelor, domeniul de variaţie al 
principalelor mărimi, regimul de funcţionare);

Identificarea condiţiilor iniţiale şi de limită.

METODA ELEMENTELOR FINITE 19

 Model teoretic cvasigeneral de analiză cu elemente finite
a unui element al unui subansamblu mecanic

Temperaturi
Forţe generalizate exterioare
T0…Tf

METODA ELEMENTELOR FINITE 20

 Structura continuă a acestui element, de volum V şi mărginită de suprafaţa
S, este executată din materiale solide cu comportări diverse (liniare, neliniare)
care se descriu prin legi specifice.
Pentru materialul sau materiale utilizate sunt cunoscute valorile densităţilor,
caracteristicilor mecanice (densitate, matricele de elasticitate, factori de
amortizare etc.) şi termice (coeficienţi de dilatare termică, căldura specifică etc.)
şi ale rezistenţelor admisibile (tracţiune, compresiune şi forfecare).
Asupra structurii elementului de analizat acţionează următoarele sarcini
exterioare: forţele generalizate (forţele şi/sau momentele Pi , i = 1, 2 ... m)
concentrate în puncte; forţele generalizate distribuite pe linie (forţele sau
momentele q, pe linia Cp), pe suprafaţă (forţele şi/sau momentele p pe suprafaţa
Sp) şi în volum (forţele de greutate proprie fg, centrifugale t şi/sau de inerţie fj).
Structura elementului de analizat funcţionează într-un domeniu de
temperaturi mărginit de temperaturile iniţială T0 şi finală Tf. În plus, structura
poate fi sub acţiunea unor câmpuri termice de temperaturi (distribuite pe linie, pe
suprafaţă sau în volum) şi/sau fluxuri termice exterioare.
În categoria încărcărilor exterioare se includ şi deformările elastice impuse
unor zone ale structurii, prin valori cunoscute ale deplasărilor δi. Acestea conduc
la o forma impusă stării deformate a zonei structurii, care în fig. 2.3,a este
sintetizată de linia Ci.

METODA ELEMENTELOR FINITE 21

 Câmpurile de deplasări, deformaţii şi de tensiuni, din punctele domeniului
geometric, se descriu cantitativ prin:

• vectorii deplasărilor
[d] = [u v w]T,

• deformaţiilor,
[ε] = [εx εy εz γxy γyz γzx]T

• tensiunilor,
[σ] = [σx σy σz σxy σyz σzx]T,

care au componentele raportate la sistemul de coordonate triortogonal drept XYZ.

METODA ELEMENTELOR FINITE 22

Starea de tensiuni este sintetizată de matricea coloană sau de tensorul de
ordinul doi

= [T] =

Starea de deformare a corpului se poate

cuantifica prin intermediul deformatiilor specifice
liniare si unghiulare din matricea coloană sau de
tensorul de ordin doi

METODA ELEMENTELOR FINITE 23

Tensiunile, deplasările şi deformaţiile sunt funcţii continue, necunoscute.
Între componentele matricelor tensiunilor, deplasărilor şi deformaţiilor există
următoarele dependenţe:

 – densitatea, E – modul de elasticitate long.,  –
coef. contractiei transv., t ‐ timp METODA ELEMENTELOR FINITE 24
În cazul analizei statice liniare, se poate scrie:

METODA ELEMENTELOR FINITE 25

METODA ELEMENTELOR FINITE 26
Studiul cu programe performante care au la bază MEF a modelului
cvasigeneral prezentat şi cu valori date pentru toţi parametrii de intrare,
în vederea proiectării constructive a elementului căruia este asociat,
urmăreşte determinarea:
•câmpurilor deplasărilor, deformaţiilor, tensiunilor, termice;
•parametrilor (forţe, deplasări, temperaturi etc.) din zonele de legătură cu
alte elemente.

Valorile şi variaţiile acestor parametri, condiţiile funcţionale şi

caracteristicile admisibile ale materialelor, permit evaluarea
caracteristicilor de rezistenţă, rigiditate şi termice ale structurii analizate.

METODA ELEMENTELOR FINITE 27