UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” –

SIBIU FACULTATEA DE DREPT

„SIMION BĂRNUŢIU”
SPECIALIZAREA: DREPT

Referat la disciplina:
Dreptul Uniunii Europene II

1. TEMA DE CONTROL - INSTITUTIILE UE CONFORM TRATATULUI DE

LA LISABONA

Profesor de disciplina:
Lector univ. dr. Andreea Dragomir

Student: Leonte
Georgiana- Marina
Anul II, Semestrul II

CUPRINS

INTRODUCERE 2
ISTORIC 2
SCHIMBARI 2
CELE MAI IMPORTANTE PREVEDERI ALE TRATATULUI 2
GENERALITĂŢI PRIVIND SISTEMUL INSTITUȚIONAL AL UE 3
PERSONALITATEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE 3
UN NOU CADRU INSTITUȚIONAL 4
1. Parlamentul European 4
2. Consiliul European 5
3. Vicepreședintele Comisiei Europene/Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate (VP/ÎR) 5
4. Consiliul 5
5. Comisia 6
6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene 6
PREZENTARE SUMARĂ A PRINCIPALELOR INSTITUȚII ȘI ORGANISME ALE UNIUNII EUROPENE 6
1. parlamentul european 6
2. consiliul european 6
 3. consiliul (de miniştrii) 6
4. comisia europeană 6
5. curtea de justiţie a uniunii europene 6
6. banca centrală europeană 6
7. curtea de conturi 6
ALTE INSTITUȚII 6
ORGANISME CONSULTATIVE 7
ORGANISME INTERINSTITUŢIONALE 7
AGENȚIILE UE 7
PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA INSTITUȚIILOR COMUNITARE 7
BIBLIOGRAFIE 9

INTRODUCERE
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de
Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma
bazei constituționale a Uniunii Europene (UE).
Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie
2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind
Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul
de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul
de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene.

ISTORIC
Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul lui
2001 (Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau
Declarația de la Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Convenția europeană care a
elaborat Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (Tratatul constituțional)
(1.1.4). Procesul care a dus la elaborarea Tratatului de la Lisabona este rezultatul
negativ a două referendumuri asupra Tratatului constituțional organizate în mai și
iunie 2005, în urma cărora Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de reflecție”
de doi ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin din martie 2007, Consiliul
European din 21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o Conferință
interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub egida Președinției portugheze. CIG și-a
încheiat lucrările în octombrie 2007. Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului
European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat de toate statele
membre.

SCHIMBARI
 Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu
majoritate calificată în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o
schimbare a calcului majorității, au fost acordate mai multe puteri Parlamentului
European formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, o personalitate juridică consolidată
pentru UE și crearea unui președinte permanent al Consiliului European precum și un
Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. De
asemenea, Tratatul a acordat calitate legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene

CELE MAI IMPORTANTE PREVEDERI ALE TRATATULUI sunt următoarele:

 Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea

Europeană avea);
 funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una
permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate. Drept
primul președinte a fost ales belgianul Herman Van Rompuy.
 va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; drept
prima ministru a UE a fost aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie.
 numărul de comisari va fi redus cu o treime;
 se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite
în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.

GENERALITĂŢI PRIVIND SISTEMUL INSTITUȚIONAL AL UE

Statele membre ale Uniunii Europene au delegat o parte dintre puterile lor
acesteia, astfel încât în domenii specifice, de interes comun, deciziile sunt luate la
nivel european, de către instituţiile europene.
Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care
reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii Europene
(reprezentând Statele Membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte interesele
Uniunii Europene). Acest “triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte
(regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea
normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,
iar partea financiară a activităţilor este verificată de către Curtea de Conturi
Europeană.
Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate, cu rolfinanciar,
consultativ etc.

PERSONALITATEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană nu a dispus
de personalitate juridică, interesele sale fiind reprezentate de instituțiile Comunităților
Europene care erau comune și Uniunii. Astfel, personalitatea juridică a Uniunii
Europene poate fi analizată sub două aspect și anume: personalitatea juridică internă și
personalitatea juridică internaţională.
Prin intermediul personalității juridice internă a UE, în fiecare dintre statele
membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor
juridice de către legislațiile interne. Astfel, UE, poate să dobândească sau să
înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta în justiție, în acest caz fiind
reprezentată de Comisie.
Datorită personalității juridice internaţionale, UE poate încheia acorduri cu una
sau mai multe țări terțe sau organizații internaţional, în cazul în care se prevede astfel
în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea,
a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic
obligatoriu al UE15.

Consolidarea democrației și o mai bună protecție a drepturilor fundamentale

Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale: principiul egalității
democratice, principiul democrației reprezentative și principiul democrației
participative. Democrația participativă îmbracă forma unei noi inițiative a cetățenilor
(4.1.5).

Carta drepturilor fundamentale nu este inclusă ca atare în Tratatul de la

Lisabona, dar articolul 6 alineatul (1) din TUE îi conferă forță juridică obligatorie,
acordându-i o valoare juridică egală cu cea a tratatelor (4.1.2).

Procesul de aderare a UE la Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO)

a fost lansat odată cu intrarea în vigoare, la 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14 la
CEDO, care permite nu doar statelor, ci și organizațiilor internaționale, și, prin urmare,
și Uniunii Europene, să devină semnatare ale CEDO. Este totuși necesar ca aderarea să
fie ratificată atât de toate statele care sunt parte la CEDO, cât și de UE. Negocierile
dintre reprezentanții Consiliului Europei și, respectiv, ai UE au dus la finalizarea unui
proiect de acord în aprilie 2013. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat
însă, în Avizul 2/2013[1], că proiectul respectiv este incompatibil cu articolul 6 din
TUE. Vor fi necesare noi negocieri înainte de aderare.

UN NOU CADRU INSTITUȚIONAL

1. Parlamentul European
În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din TUE, Parlamentul „este compus
din reprezentanții cetățenilor Uniunii”, nu din reprezentanții „populației statelor”.

Competențele legislative ale PE s-au extins prin noua procedură legislativă

ordinară, care înlocuiește fosta procedură de codecizie. Procedura legislativă ordinară
se aplică acum în peste 40 de domenii noi de politică, numărul total crescând la 73.
Procedura de aviz conform există în continuare sub forma procedurii de aprobare, iar
procedura de consultare rămâne neschimbată. Noua procedură bugetară creează o
egalitate deplină între Parlament și Consiliu în ceea ce privește aprobarea bugetului
anual. Parlamentul European trebuie să-și dea acordul asupra cadrului financiar
multianual.

Parlamentul este cel care alege acum președintele Comisiei, cu majoritatea

membrilor săi, la propunerea Consiliului European, care este obligat să aleagă un
candidat cu majoritate calificată pe baza rezultatului alegerilor europene. Parlamentul
continuă să aprobe colegiul comisarilor (Comisia).

Numărul maxim de deputați în Parlamentul European a fost stabilit la 751,

reprezentarea cetățenilor fiind asigurată conform unei proporționalități descrescătoare.
Numărul maxim de locuri pentru un stat membru a scăzut la 96, iar numărul minim a
crescut la 6. La 7 februarie 2018, Parlamentul a votat pentru reducerea numărului său
de locuri de la 751 la 705 după retragerea Regatului Unit din UE și pentru
redistribuirea unora dintre locurile care urmează a fi eliberate între statele membre care
sunt ușor subreprezentate[2] (1.3.3).

Regatul Unit s-a retras din UE la 1 februarie 2020. De la această dată se aplică
noua componență, adică 705 deputați în PE. Din cele 73 de locuri eliberate în urma
retragerii Regatului Unit, 27 au fost realocate pentru a reflecta mai bine principiul
proporționalității descrescătoare: cele 27 de locuri au fost distribuite Franței (+5),
Spaniei (+5), Italiei (+3), Țărilor de Jos (+3), Irlandei (+2), Suediei (+1), Austriei (+1),
Danemarcei (+1), Finlandei (+1), Slovaciei (+1), Croației (+1), Estoniei (+1), Poloniei
(+1) și României (+1). Niciun stat membru nu a pierdut vreun loc.

2. Consiliul European
Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial Consiliul European ca instituție a UE
care trebuie să ofere Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și să
definească „orientările și prioritățile politice generale” ale acesteia. Consiliul European
nu exercită funcții legislative. O președinție pe termen lung înlocuiește sistemul
anterior de rotație la șase luni. Președintele este ales cu majoritate calificată de
Consiliul European pentru un mandat reînnoibil de 30 de luni. Acest sistem ar trebui să
îmbunătățească continuitatea și coerența lucrărilor Consiliului European. Președintele
este, în egală măsură, reprezentantul extern al Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (a se
vedea mai jos).

3. Vicepreședintele Comisiei Europene/Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe și politica de securitate (VP/ÎR)
VP/ÎR este numit cu majoritate calificată de Consiliul European, cu acordul
președintelui Comisiei și este responsabil de politica externă și de securitate comună a
UE, având dreptul de a înainta propuneri. Acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe
și, în paralel, este vicepreședinte al Comisiei. VP/ÎR este asistat de Serviciul European
de Acțiune Externă, format din personal de la Consiliu, de la Comisie și din serviciile
diplomatice naționale.

4. Consiliul
 Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei majorități în cadrul voturilor
(cetățeni și state membre). Cu toate acestea, normele anterioare de vot au rămas
valabile până în noiembrie 2014, iar de la 1 noiembrie 2014 se aplică noile norme.

Majoritatea calificată este obținută atunci când o propunere este susținută de

55 % dintre membrii Consiliului (concret, 15 din 27 de state), reunind cel puțin 65 %
din populația Uniunii [articolul 16 alineatul (4) din TUE]. Atunci când Consiliul nu
hotărăște pe baza unei propuneri a Comisiei sau a VP/ÎR, majoritatea necesară a
statelor membre crește la 72 % [articolul 238 alineatul (2) din TFUE]. Pentru a putea
bloca un act legislativ, este necesar ca cel puțin patru state membre să voteze
împotrivă. Un nou mecanism, inspirat de „compromisul de la Ioannina”, permite ca
membri ai Consiliului reprezentând 55 % (75 % până la 1 aprilie 2017) din numărul de
state membre necesare pentru a constitui o minoritate de blocare să solicite, „într-un
termen rezonabil”, reexaminarea unei propuneri (Declarația nr. 7).

Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un

proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în
două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv
activităților fără caracter legislativ. Președinția Consiliului va continua să se schimbe o
dată la șase luni, însă constituirea unor grupuri prestabilite de câte trei state membre
care vor asigura președinția timp de 18 luni va asigura o mai bună continuitate a
lucrărilor. În mod excepțional, Consiliul Afaceri Externe este prezidat întotdeauna de
VP/ÎR.

5. Comisia
Deoarece președintele Comisiei este acum ales și numit pe baza rezultatului
alegerilor europene, legitimitatea sa politică crește. Președintele este responsabil de
organizarea internă a colegiului (numirea comisarilor, distribuirea portofoliilor,
cererile de demisie în anumite circumstanțe).

6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Cu excepția politicii externe și de securitate comune, toate activitățile Uniunii
sunt acum de competența Curții. Accesul la Curte pentru persoanele fizice este
simplificat.

PREZENTARE SUMARĂ A PRINCIPALELOR INSTITUȚII ȘI ORGANISME ALE

UNIUNII EUROPENE
1. PARLAMENTUL EUROPEAN - reprezintă interesele cetăţenilor statelor membre,
parlamentarii europeni sunt aleşi prin vot universal (1979) pentru o perioadă de 5 ani
2. CONSILIUL EUROPEAN - stabileşte orientările şi priorităţile politice generale ale
UE
3. CONSILIUL (DE MINIŞTRII) - reprezintă interesele statelor membre, miniştrii
statelor membre se reunesc pentru a discuta şi a adopta, împreună cu Parlamentul
European, legislaţia UE
4. COMISIA EUROPEANĂ - reprezintă interesele UE, comisarii şi administraţia
publică europeană propun legislaţia comunitară şi verifică aplicarea să corectă în UE.
5. CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE - reprezintă legea europeană şi
asigură interpretarea corectă şi implementarea tratatelor care prevalează în faţa legii
naţionale
6. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ - Răspunde de politica monetară europeană
7. CURTEA DE CONTURI - are rol de finanţare, gestionare şi control financiar a
activităţii UE

ALTE INSTITUȚII
- OMBUDSMANUL EUROPEAN – investighează plângerile referitoare la cazuri de
administrare defectuoasă de către instituţiile şi organismele europene
- AUTORITATEA EUROPEANĂ PENTRU PROTECŢIA DATELOR –supervizează
protecţia datelor în instituţiile şi organismele UE şi oferă consiliere cu privire la
legislaţia în domeniul protecţiei datelor

ORGANISME CONSULTATIVE
- COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL - reprezintă societatea civilă, angajatorii şi
angajaţii
- COMITETUL REGIUNILOR - reprezintă autorităţile regionale şi locale
ORGANISME FINANCIARE
- BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII - finanţează proiecte de investiţii europene
- FONDUL EUROPEAN DE INVESTIŢII - sprijină întreprinderile mici

ORGANISME INTERINSTITUŢIONALE
- SERVICIUL EUROPEAN PENTRU ACŢIUNE EXTERNĂ
- OFICIUL PENTRU PUBLICAŢII AL UE - publică documentele UE
- OFICIUL PENTRU SELECŢIA PERSONALULUI - selectează personalul
instituţiilor şi organismelor europene
- EUROSTAT reprezintă Oficiul de Statistică al Comunităţilor Europene
- ŞCOALA EUROPEANĂ DE ADMINISTRAŢIE - organizează cursuri generale
pentru personalul UE

AGENȚIILE UE
PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA INSTITUȚIILOR COMUNITARE
a. Principiul legalităţii implică respectarea normelor Uniunii Europene atât de
către instituţiile europene, cât şi de către statele membre ale Uniunii.
b. Autonomia dreptului Uniunii Europene faţă de ordinea juridică internă
constituie baza întregului sistem juridic al Uniunii Europene şi constă în aceea că
dreptul Uniunii Europene dispune pentru toate domeniile aflate în competenţa Uniunii
şi instituţiilor sale şi nu poate fi modificat prin norme de drept intern, iar dreptul intern
dispune pentru tot ceea ce nu este reglementat la nivelul Uniunii Europene. În baza
acestui principiu, instituţiile Uniunii Europene au dreptul de a-şi adopta propriile
regulamente interne de organizare şi funcţionare şi îşi pot numi proprii funcţionari.
c. Un alt principiu care stă la baza activităţii instituţiilor Uniunii Europene şi
care reflectă raporturile dintre Uniunea Europeană şi statele membre este
subsidiaritatea care afirmă că fiecare nivel de putere nu trebuie să aibă alte competenţe
decât cele pe care este în măsură să le exercite.
d. Principiul subsidiarităţii este consacrat în dreptul Uniunii Europene: în
Tratatul de la Paris din 1951 instituind C.E.C.O. și în Tratatul asupra Uniunii
Europene; în Tratatul de la Lisabona (în domeniile care nu relevă competenţa sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de statele membre şi pot fi,
deci, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii dorite, mai bine realizate la nivel
comunitar).
e. Delimitarea competenţelor instituţiilor Uniunii are la bază şi principiul
atribuirii, ce este în deplin acord cu „teoria puterilor implicite”[1] consacrată de
jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Potrivit acestui principiu, Uniunea acţionează în
limitele competenţelor ce i-au fost atribuite de către statele membre pentru atingerea
obiectivelor fixate în tratatele constitutive. Prin această prevedere, Uniunea capătă
competenţă de drept comun, orice altă competenţă neatribuită Uniunii aparţinând
statelor membre.
f. Instituţiile Uniunii îşi exercită competenţele lor având ca reper de bază
principiul proporţionalităţii, prin care se urmăreşte ca modul de acţiune al Uniunii să
nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratate.
g. Un alt principiu de o importanţă deosebită în ceea ce priveşte acţiunile
întreprinse de instituţiile comunitare este şi principiul unităţii instituţionale sau al
cadrului instituţional unic. Deşi se impunea un asemenea principiu, el a fost instaurat
în mod progresiv; astfel, prin Tratatul cu privire la fuziunea executivelor din 1965 au
fost instituite un Consiliu şi o Comisie unice. Dar, deşi existau instituţii comune ale
Comunităţilor Europene, competenţele lor erau distincte în funcţie de Comunitatea în
care erau exercitate. Mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht, s-a prevăzut în art. 3 că
„Uniunea dispune de un cadru instituţional unic”. Proiectul Tratatului instituind o
Constituţie pentru Europa, ca şi Tratatul de la Lisabona instituie, în mod expres, acest
principiu în art. 18, conferindu-i, în acest sens, o valoare întărită.
h. Principiul echilibrului instituţional are în vedere două coordonate esenţiale:
separarea funcţiilor instituţiilor Uniunii Europene și cooperarea între aceste instituţii
ale Uniunii Europene.

Conform art. 9 din Tratatul de la Lisabona, Uniunea dispune de un cadru

instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale,
susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi
asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale. Acest
cadru instituţional comunitar cuprinde, potrivit noilor reglementări în materie,
instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii Europene.
Având în vedere modificările recente, instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul
European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană (denumită în continuare
«Comisia»), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea
de Conturi. iecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul
Economic şi Social şi de Comitetul Regiunilor, ce exercită funcţii consultative (art. 9).
În literatura juridică se face distincţie între instituţii şi organecomunitare. Astfel,
instituţiile au un rol esenţial în cadrul construcţiei comunitare, având un statut bine
determinat, participând direct la luarea deciziilor comunitare (spre deosebire de
organele comunitare), însă neavând personalitate juridică, deoarece ele reprezintă
Uniunea şi acţionează pentru şi în numele acesteia. Potrivit noilor modificări aduse de
Tratatul de la Lisabona, instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Potrivit principiului subsidiarităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi
formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor (art.
3b, alineatele 3 şi 4).
Organele comunitare au fost create pentru a sprijini activitatea instituţiilor,
acţiunea lor cu caracter tehnic, auxiliar concretizându-se în pregătirea luării deciziilor.
BIBLIOGRAFIE
1. Suport Curs: Dreptul Uniunii Europene II
2. Der-Chin Horng, „The ECB under the Lisbon Treaty —The Impact on the
ECB’S Constitutional Status and External Relations”, Institute of European and
American Studies, Academia Sinica, EURAMERICA, Vol. 40, No. 4/2010
3. Dragomir Eduard, Niţă Dan, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,
Bucureşti, 2009
4. Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2010
5. G. Sergiu, Gh. Jiglau, O. Pecican, F. Pop, Tratatul de la Lisabona, Uniunea
Europeană către reforma instituțională și consens, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2008
6. García Ricardo Alonso, Lisbon and the Court of Justice of the European Union,
„Working Papers on European Law and Regional Integration”, publicat de
Instituto de Derecho Europeo e Integración Regional, Madrid, Spania, 2010;
7. Wikipedia
8. Tratatul de la Lisabona – arhitect al unei noi structuri instituţionale europene
Lect. univ. drd. Maria POPESCU
9. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-la-lisabona
10. http://www.tribunajuridica.eu/
11. https://legeaz.net/