NATRII BENZOAS

Benzoat de sodiu

C7H5NaO2
Mr = 144,11

Proprietăţi
Pulbere cristalină sau granuloasă, albă, fără miros, cu gust dulceag şi sărat. Solubilă în 1,8 părţi
apă rece şi 75 părţi alcool etilic. Soluţia apoasă are reacţie slab alcalină.

Obţinere
Benzoatul de sodiu rezultă prin neutralizarea acidului benzoic cu carbonat de sodiu.

COOH COO-Na+

2 + Na2CO3 2 + CO2 + H2O

Benzoat de sodiu

Substanţe necesare
Acidul benzoic (Mr = 122,12): 1,22g (0,01 moli)
Carbonat de sodiu . 10 H2O (Mr = 286,16): 1,43g (0,005 moli)

Mod de lucru
Într-un pahar Berzelius se dizolvă 1,43 g carbonat de sodiu în 7 ml apă şi se adaugă treptat, sub
agitare uşoară, 1,43 g acid benzoic. Se produce o efervescenţă slabă, care încetează după încălzire pe baie
de apă. În final soluţia obţinută trebuie să fie slab alcalină. Soluţia se trece într-o capsulă, se concentrează
pe baia de apă până la peliculă, apoi se lasă la rece 12 ore pentru cristalizare totală. Cristalele formate se
filtrează, se spală pe filtru cu o cantitate mică de alcool etilic rece şi se usucă.
Toxicitate
Carbonatul de sodiu
Intoxicaţiile se produc de obicei prin ingestie. Carbonatul de sodiu provoacă, la contactul cu
membranele mucoase, leziuni corozive, superficiale. Când concentraţia este mare şi timpul de contact cu
mucoasa gastrică este prelungit, se produc leziuni corozive profunde.
Ingerat în cantităţi mici sau în soluţie diluată carbonatul de sodiu provoacă tulburări digestive
minore: senzaţie de arsură retrosternală, discrete dureri epigastrice, greţuri şi vărsături. Ingerarea de
carbonat de sodiu în cantităţi şi concentraţii mari determină esofagogastrită forma uşoară, cu evoluţie
benignă.
La contactul cu globii oculari se observă, în raport cu concentraţia şi timpul de contact, eritem
inflamator, opalescenţa corneei şi chiar compromiterea vederii.
Expunerea la inhalare de aerosoli determină iritaţia căilor respiratorii, a mucoaselor oculare, iar
contactul prelungit cu tegumentele, dermite cronice.
Acidul benzoic
Irită moderat pielea, mucoasele sau ochii.
Riscuri de incendiu
Carbonatul de sodiu
Nu prezintă riscuri de incendiu.

Utilizări
Expectorant secretostimulant cu mecanism mixt de acţiune: la administrare p.o. se elimină la
nivelul glandelor bronşice, stimulând secreţia apoasă a glandelor traheobronşice, alcalinizând şi
fluidificând secreţia (mecanism direct); produce iritaţia nespecifică a receptorilor din mucoasa gastrică,
declanşând un reflex vago-vagal, cu stimularea vagală a secreţiei glandelor bronşice (mecanism reflex).
Este indicat în traheo-bronşita acută.
Are acţiune slab antiseptică, fiind folosită drept conservant în diverse soluţii farmaceutice.
 Produse: Bronchicum Elixir (combinaţii; soluţie int.), Sirop de pătlagină (combinaţie de
benzoat de sodiu şi extract fluid de pătlagină), Sirogal (combinaţie de benzoat de sodiu, guaiacolsulfonat
de potasiu şi tinctură de aconit; sirop).

Întrebări
1.Cum se clasifică expectorantele în funcţie de mecanismele de acţiune?

În funcţie de mecanismele de acţiune, expectorantele se clasifică în:

- secretostimulante;
- bronhosecretolitice.

SECRETOSTIMULANTE (acţiune stimulantă asupra glandelor bronşice):

- Secretostimulante prin mecanism mixt:
-sunt substanţe volatile (săruri de amoniu) şi sublimabile (benzoat de sodiu, ioduri, derivaţi de gaiacol
ca guaifenesina şi gaiacolsulfonat de potasiu), produse vegetale expectorante (ceai pectoral, ceai
antibronşitic);
-sunt administrate per os şi se elimină la nivelul glandelor bronşice, stimulând secreţia apoasă a
glandelor traheobronşice, alcalinizând secreţia şi fluidificând-o (mecanism direct);
- produc iritaţia nespecifică a receptorilor din mucoasa gastrică, declanşând un reflex vago-vagal, cu
stimularea vagală a secreţiei glandelor bronşice (mecanism reflex);
- iritaţia gastrică însoţită de hipergastralgii le contraindică în ulcer gastroduodenal.
- Secretostimulante prin mecanism reflex:
- sunt substanţe iritante pentru receptorii din mucoase (Ipeca şi saponine din specii de Primula,
Saponaria, Senega)
- sunt administrate per os şi acţionează iritant nespecific pe receptorii mucoasei gastrice, declanşând
prin reflex vago-vagal stimularea secreţiei bronşice.

BRONHOSECRETOLITICE (acţiune de fluidificare directă asupra secreţiei bronşice):

- sunt administrate fie local în aerosoli, fie per os;
- mecanismele de acţiune bronhosecretolitică posibile:
- mecanism biochimic: enzime proteolitice (tripsina, alfachimotripsina, streptokinaza, streptodornaza,
dornaza alfa);
- mecanism chimic: mucolitice (modificare a structurii glicoproteinelor din mucină): acetilcisteina,
carbocisteina, mesnum, erdosteina şi mecanism mucoreglator (modificare a compoziţiei mucinei):
bromhexina, ambroxol;
-mecanism de reducere a tensiunii superficiale (desfac legăturile electrofizice ale mucoproteinelor):
agenţi tensioactivi (tiloxapol).

2.De ce se produce o efervescenţă slabă în urma adăugării acidului benzoic?

Efervescenţa slabă care se produce în urma adăugării acidului benzoic este determinată de faptul
că din reacţie se degajă dioxid de carbon.
 BARII SULFAS
Sulfat de bariu

BaSO4
Mr = 233,43

Proprietăţi
Pulbere albă, fină, grea, fără miros, fără gust, practic insolubilă în apă, hidroxizi, acizi
diluaţi, solvenţi organici, solubilă în acid sulfuric concentrat la fierbere.

Obţinere
Sulfatul de bariu se obţine prin reacţia clorurii de bariu cu acid sulfuric. Clorura de bariu
se obţine prin tratarea carbonatului de bariu cu acid clorhidric.

BaCO3 + 2HCl → BaCl2 + CO2 + H2O

BaCl2 + H2SO4 → BaSO4 + 2HCl

Substanţe necesare
Carbonat de bariu (Mr = 197,37): 4,93 g (0,025 moli)
Acid clorhidric (Mr = 36,5): 1,83 g (0,05 moli); 5,28 ml = 6,1 g sol. 30% (d415 = 1,155)
Acid sulfuric (Mr = 98,08): 2,45 g (0,025 moli); 47,34 ml = 49 g sol. 5% (d415 = 1,035)

Mod de lucru
Se introduce soluţia 30% de acid clorhidric într-un pahar Berzelius şi se adaugă în mici
porţiuni, sub agitare, carbonatul de bariu. După ce degajarea dioxidului de carbon încetează, se
adaugă aproximativ 20 ml apă şi se filtrează dacă este necesar. Soluţia limpede de clorură de
bariu rezultată se toarnă treptat şi sub agitare peste soluţia de acid sulfuric 5%. Precipitatul de
sulfat de bariu care depune imediat se filtrează şi se spală pe filtru cu apă până când apele de
spălare nu mai dau reacţie pozitivă pentru ionul Cl─ şi se usucă.

Toxicitate
Acidul clorhidric
Este un produs coroziv puternic, care produce arsuri ale pielii şi membranelor mucoase,
gravitatea acestora fiind determinată de concentraţia soluţiei. Contactul acidului clorhidric cu
pielea produce arsuri (leziuni de culoare cenuşiu-albicioasă) care evoluează către ulceraţii, ce se
vindecă cu cicatrici cheloide retractile. Contactul cu globii oculari produce leziuni corneene, cu
reducerea sau pierderea vederii.
Inhalarea de vapori de acid clorhidric determină intoxicaţia acută care provoacă
usturimi ale ochilor, nasului şi gâtului, apoi tuse violentă şi senzaţie de sufocare; în cazuri grave
survine moartea.
Intoxicaţia cronică se instalează în timp şi provoacă inflamaţia căilor respiratorii,
guturai cronic, dureri în piept, răguşeală, tuse, scăderea poftei de mâncare şi tulburări digestive.
Ingestia de soluţii concentrate provoacă leziuni de esofagogastrită acută corozivă care se
manifestă prin dureri violente la deglutiţie, vărsături negricioase, colici abdominale, scaune
sanguinolente etc.
Acidul sulfuric
Este o substanţă corozivă tipică. În contact cu pielea reacţionează violent cu apa din
ţesuturi, degajând energie calorică în cantitate suficientă pentru a produce arsuri termice de
gradul I, II şi III. Profunzimea leziunilor depinde de concentraţia acidului şi de timpul de contact
cu ţesutul atacat. Inhalarea vaporilor de acid sulfuric produce hipersecreţie nazală, strănut,
senzaţie de arsură la nivelul gâtului, tuse şi spasm laringian. Contactul vaporilor cu globii oculari
produce lăcrimare şi congestie conjunctivală, iar contactul cu soluţia de acid sulfuric determină
arsuri diferite, putând duce la pierderea vederii.
Ingerat produce esofagogastrită acută corozivă gravă, care se vindecă cu sechele. Pielea
şi mucoasele atacate de acidul sulfuric prezintă leziuni colorate în brun-negru, ducând la ulceraţii
şi perforaţii. Dinţii se corodează uşor sub influenţa vaporilor de acid sulfuric. Acidul sulfuric
încălzit are efect coroziv şi mai puternic. Doza letală este de 5–11 g.
Riscuri de incendiu
Acidul clorhidric
Acidul clorhidric gazos sau în soluţie nu este inflamabil sau explozibil. Acţiunea sa
asupra majorităţii metalelor este o reacţie însoţită de degajare de hidrogen şi astfel acidul
clorhidric poate fi o sursă de incendiu şi explozie.
Acidul sulfuric
Nu este inflamabil şi nici exploziv. În contact cu metalele se degajă hidrogen, care este
gaz inflamabil. Pot fi provocate explozii şi prin contactul acidului sulfuric cu pulberi metalice,
carburi, permanganaţi, nitraţi, cloraţi.

Utilizări
Suspensia de sulfat de bariu creşte intensitatea contrastului examinării radiografice a
tractului gastrointestinal, fiind folosit în indicaţii diagnostice: examinarea tractului
gastrointestinal, sub formă de suspensie şi a esofagului sub formă de pastă.
Suspensia de sulfat de bariu se administrează direct pe cale orală sau prin sondă oro- sau
nasogastrică, 200–250 ml (stomac), 500 ml (intestin subţire) şi 600–1500 ml pentru examinarea
colonului (clismă baritată); la copii posologia este stabilită de medicul radiolog.
Pasta de sulfat de bariu, adulţi şi copii se administrează în doză medie de 25 ml.
Nu se absoarbe din tubul digestiv, iar reacţiile adverse apar prin erori de procedură. Este
contraindicat în cazul perforaţiilor sau obstrucţiilor într-un segment al tractului gastro-intestinal.
(Dacă există pericolul de perforaţie trebuie folosit un compus cu iod, solubil în apă (diatrizoat
sau acid ioxitalamic), deoarece sulfatul de bariu poate determina reacţie de corp străin în
cavitatea peritoneală).
Precauţii: când se prescrie sulfatul de bariu nu se admite prescurtarea, pentru a nu se
confunda cu sulfura de bariu care este toxică.

Produse: Polibar (pulv. pentru susp. rectală 397 g), E-Z-CAT (susp. orală 4,9%), E-Z-
HD (pulv. pentru susp. orală 98%), Sulfat de bariu Pro Röntgen (pulv. 80 g).

Întrebări

1. Care este reactivul folosit pentru identificarea ionului Cl-?

Ionul clorură formează cu azotatul de argint, în funcţie de concentraţie, o opalescenţă,

tulbureală sau un precipitat alb de clorură de argint, practic insolubil în acid azotic.

Cl− + AgNO3 → AgCl + NO3−

 CALCII ACETYLSALICYLAS
Acetilsalicilat de calciu

C18H14CaO8 · 2H2O
Mr = 434,42

Proprietăţi
Pulbere amorfă, albă, care prin încălzire la 110oC devine anhidră, solubilă în 6 părţi apă şi 80
părţi alcool etilic. Soluţia apoasă este hidrolizabilă în timp.

Obţinere
Acetilsalicilatul de calciu se poate obţine prin neutralizarea acidului acetilsalicilic cu carbonat
de calciu:
COOH COO
OCOCH3 OCOCH3
2 + CaCO3 Ca+2 + CO2 + H2O
2

Substanţe necesare
Acid acetilsalicilic (Mr = 180,15): 1,8 g (0,01 moli)
Carbonat de calciu (Mr = 100,09): 0,5 g (0,005moli)
Alcool metilic: q.s.

Mod de lucru
Într-un pahar Berzelius se suspendă 1,8 g acid acetilsalicilic în 20 ml apă. Se încălzeşte
amestecul pe baia de apă la 50oC şi se adaugă, în mici porţiuni şi sub agitare, 0,5 g carbonat de calciu. Se
constată o uşoară efervescenţă după fiecare porţiune adăugată şi dispariţia treptată a cristalelor de acid
acetilsalicilic. Se continuă încălzirea la aceeaşi temperatură câteva minute, apoi amestecul de reacţie se
filtrează pentru îndepărtarea excesului de carbonat de calciu.
Filtratul se trece într-o capsulă şi se concentrează la sec prin încălzire pe baia de apă, sub
continuă amestecare. În final, se obţine un reziduu cleios, care se transformă într-un produs solid, amorf,
prin tratare cu aproximativ 4 ml alcool metilic şi frecare de pereţii capsulei cu ajutorul unei baghete.
Produsul obţinut se filtrează, se spală pe filtru cu puţin alcool metilic rece şi se usucă în etuvă la 50–60oC.

Toxicitate
Alcoolul metilic
Alcoolul metilic poate pătrunde în organism pe cale pulmonară, digestivă şi transcutanată. După
absorbţie prin una din căile menţionate, alcoolul metilic se repartizează în toate ţesuturile.
Toxicitatea alcoolului metilic este atribuită acidozei severe provocată de acidul formic şi,
parţial, efectelor toxice ale formaldehidei, compuşi care provin din biotransformarea toxicului.
Riscuri de incendiu
Alcoolul metilic
Este un lichid uşor inflamabil când este expus la flacără. Vaporii de alcool metilic formează cu
aerul amestecuri explozive.
Utilizări
Are aceleaşi utilizări ca acidul acetilsalicilic (analgezic; antipiretic; antiinflamator; antiagregant
plachetar), dar prezintă avantajul că aduce un aport crescut de calciu şi prezintă o toleranţă mai bună. Este
indicat în special în pediatrie.

Întrebări
1. Ce se întâmplă la încălzirea la fierbere a acidului acetilsalicilic în apă?
La încălzirea la fierbere în apă, acidul acetilsalicilic se descompune.
 KALII IODIDUM
Iodură de potasiu

Proprietăţi
Pulbere cristalină albă sau cristale mari, transparente, fără miros, cu gust sărat şi slab amar.
Solubilă în 0,7 părţi apă la rece , 25 părţi alcool etilic, 5 părţi glicerină, 75 părţi acetonă.
Uşor delicvescentă în aer umed. Prin expunere la aer timp îndelungat se colorează slab galben,
eliberând iod; lumina şi umezeala accelerează descompunerea.

Obţinere
Iodura de potasiu poate fi obţinută prin acţiunea directă a iodului asupra fierului, în urma căreia
rezultă iniţial o combinaţie, iodura feroaso-ferică, ce conţine iodură de fer (II) alături de iodura de fer
(III). Aceasta, în prezenţa carbonatului de potasiu, în mediu apos, formează iodura de potasiu şi hidroxizii
de fer(II) şi de fer (III).
4 I2 + 3 Fe Fe3I8 (FeI2 2 FeI3)
Fe3I8 + 4 K2CO3 + 4 H2O 8 KI + Fe(OH)2 + 2 Fe(OH)3 + 4CO2

Substanţe necesare
Iod (Mr = 253,81): 2,53 g (0,01 moli)
Fer pulbere: 0,73 g (0,013 at. gram)
Carbonat de potasiu (Mr = 138,21): 2,3g (0,016 moli)

Mod de lucru
Într-un pahar de Berzelius se introduc 0,73 g pulbere de fer şi 10 ml apă, apoi se adaugă iodul,
în mici porţiuni şi sub agitare, încălzindu-se uşor până la dizolvarea completă a ferului. În alt pahar
Berzelius se dizolvă 2,3 g carbonat de potasiu în 10 ml apă, soluţia rezultată se încălzeşte la fierbere, după
care, peste aceasta se adaugă, în mici porţiuni, prima soluţie, controlându-se încălzirea pentru a se evita o
degajare prea puternică de dioxid de carbon, ceea ce ar putea provoca revărsarea conţinutului peste
marginile vasului. La terminarea acestei operaţii pH-ul amestecului trebuie să fie alcalin, în caz contrar se
mai adaugă puţin carbonat de potasiu. După fierbere 5 minute se filtrează, se spală precipitatul pe filtru cu
apă fierbinte şi filtratul se concentrează la 1/3 din volum. La răcire cristalizează iodura de potasiu, care se
esorează şi se usucă la întuneric, la loc uscat.

Toxicitate
Iodul
Toxicitatea iodului este foarte mare. În stare de vapori pătrunde în organism pe cale respiratorie,
iar ca tinctură pe cale digestivă. După absorbţie se acumulează în mare parte în glanda tiroidă. Se elimină
urinar sub formă de ioduri. Iodul irită tegumentele, iar prin ingerare este methemoglobinizant. Inhalarea
vaporilor de iod produce iritaţia mucoasei tractului respirator, conjunctivelor, pielii şi chiar edem
pulmonar acut. La ingerarea de tinctură de iod apare gust metalic, apoi arsuri în gură, vărsături, diaree.
Contactul pielii cu cristale sau soluţii concentrate de iod este urmat de apariţia unor leziuni
asemănătoare cu arsurile termice. Ulceraţiile pielii se vindecă greu, deoarece iodul are o mare putere de
penetraţie şi rămâne fixat în ţesuturi.
Riscuri de incendiu
Iodul
Nu prezintă riscuri de incendiu.
Utilizări
În doze mici participă la sinteza hormonilor tiroidieni, iar la doze mari, la bolnavii cu
hipertiroidism, are efect antitiroidian.
Este indicată în tratamentul şi profilaxia tulburărilor datorate deficitului de iod: prevenirea guşei
endemice, inclusiv în tipul sarcinii, prevenirea recidivelor de guşă în continuarea tratamentului cu
hormoni tiroidieni sau după tratamentul chirurgical al guşei prin deficit de iod; tratamentul guşei la nou-
născuţi, copii şi adolescenţi.
Expectorant secretostimulant prin mecanism mixt:
– administrat per os, se elimină la nivelul glandelor bronşice, stimulând secreţia apoasă a
glandelor traheobronşice, alcalinizând secreţia şi fluidificând-o (mecanism direct);
 – produce iritaţia nespecifică a receptorilor din mucoasa gastrică, declanşând un reflex vago-
vagal, cu stimularea vagală a secreţiei glandelor bronşice (mecanism reflex).
Ca expectorant este indicată în bronşita cronică şi bronşita astmatiformă, în doze de 300 mg de
4 ori /zi.
Deoarece împiedică iodocaptarea şi blochează tiroida se poate utiliza în caz de iradiere
accidentală.
În tehnica farmaceutică se foloseşte la solubilizarea iodului.
În tehnica FTIR se utilizează în operaţia de pastilare a substanţei al cărei spectru trebuie
determinat.
Produse: Iodura de potasiu (compr. 1 mg, 30 mg), Jodid (compr. 100 µg, 200 µg).

Întrebări
1.Ce este o substanţă delicvescentă?

O substanţă delicvescentă este substanţa care absoarbe vapori de apă din atmosferă până la
solubilizare.

2. De ce se controlează încălzirea amestecului de reacţie?

Pentru a se evita o degajare prea puternică de dioxid de carbon, ceea ce ar putea provoca
revărsarea amestecului de reacţie peste marginile vasului de reacţie.
 PHENOLPHTHALEINUM
Fenolftaleina; 3,3-Bis(4-hidroxifenil)ftalida; 3,3-Bis(4-hidroxifenil)-1-(3H)-
izobenzofuranona

C20H14O4
Mr = 318,31

Proprietăţi
Pulbere cristalină, albă sau slab gălbuie, fără gust, fără miros, T.t. = 258–262oC,
insolubilă în apă rece, solubilă în 12 părţi alcool etilic, 250 părţi eter, foarte solubilă în soluţii
diluate de hidroxizi şi carbonaţi alcalini.

Obţinere
Fenolftaleina rezultă prin condensarea anhidridei ftalice cu fenolul, în prezenţa unui
agent deshidratant, ca de exemplu, acidul sulfuric concentrat sau clorura de zinc anhidră.
HO
O OH
C
O +2 C OH
- H2O
C O
O C
O
Fenolftaleina

Substanţe necesare
Anhidridă ftalică (Mr = 148,11): 1,48 g (0,01 moli)
Fenol (Mr = 94,11): 1,88 g (0,02 moli)
Acid sulfuric concentrat (Mr = 98,08; d415 = 1,8400): 0,64 ml = 1,18 g (0,012 moli)
Acid clorhidric soluţie 10%: q.s.
Hidroxid de sodiu soluţie 10%: q.s.
Alcool etilic: q.s.
Zinc pulbere: 0,15 g
Cărbune animal: 0,15 g

Mod de lucru
Într-un balon cu fund rotund şi cu gât larg, se dizolvă anhidrida ftalică în acidul sulfuric
concentrat, prin încălzire la 110–120oC. Se adaugă în mici porţiuni fenolul, apoi amestecul se
menţine, 4 ore, permanent la 115–120oC. Topitura fierbinte, de culoare roşietică, se toarnă în fir
subţire şi sub agitare peste aproximativ 40 ml apă fierbinte, se amestecă 10 minute în scopul
îndepărtării la cald a fenolului nereacţionat, se răceşte şi precipitatul format se esorează. Operaţia
de spălare cu apă se repetă. Produsul brut, gălbui, se purifică mai întâi, prin dizolvare într-o
soluţie 10% de hidroxid de sodiu, până la pH = 10, apoi se precipită cu o soluţie 10% de acid
clorhidric. Purificarea finală se face prin recristalizare, la fierbere o oră, în alcool etilic la care se
adaugă pulberea de zinc şi cărbunele animal. După filtrare, soluţia se concentrează pe baia de apă
la 1/3 volum, se lasă la cristalizat la rece, se esorează şi cristalele rezultate se usucă între hârtii de
filtru.
 Toxicitate
Acidul clorhidric
Este un produs coroziv puternic, care produce arsuri ale pielii şi membranelor mucoase,
gravitatea acestora fiind determinată de concentraţia soluţiei. Contactul acidului clorhidric cu
pielea produce arsuri (leziuni de culoare cenuşiu-albicioasă) care evoluează către ulceraţii, ce se
vindecă cu cicatrici cheloide retractile. Contactul cu globii oculari produce leziuni corneene, cu
reducerea sau pierderea vederii.
Inhalarea de vapori de acid clorhidric determină intoxicaţia acută care provoacă
usturimi ale ochilor, nasului şi gâtului, apoi tuse violentă şi senzaţie de sufocare; în cazuri grave
survine moartea.
Intoxicaţia cronică se instalează în timp şi provoacă inflamaţia căilor respiratorii,
guturai cronic, dureri în piept, răguşeală, tuse, scăderea poftei de mâncare şi tulburări digestive.
Ingestia de soluţii concentrate provoacă leziuni de esofagogastrită acută corozivă care se
manifestă prin dureri violente la deglutiţie, vărsături negricioase, colici abdominale, scaune
sanguinolente etc.
Acidul sulfuric
Este o substanţă corozivă tipică. În contact cu pielea reacţionează violent cu apa din
ţesuturi, degajând energie calorică în cantitate suficientă pentru a produce arsuri termice de
gradul I, II şi III. Profunzimea leziunilor depinde de concentraţia acidului şi de timpul de contact
cu ţesutul atacat. Inhalarea vaporilor de acid sulfuric produce hipersecreţie nazală, strănut,
senzaţie de arsură la nivelul gâtului, tuse şi spasm laringian. Contactul vaporilor cu globii oculari
produce lăcrimare şi congestie conjunctivală, iar contactul cu soluţia de acid sulfuric determină
arsuri diferite, putând duce la pierderea vederii.
Ingerat produce esofagogastrită acută corozivă gravă, care se vindecă cu sechele. Pielea
şi mucoasele atacate de acidul sulfuric prezintă leziuni colorate în brun-negru, ducând la ulceraţii
şi perforaţii. Dinţii se corodează uşor sub influenţa vaporilor de acid sulfuric. Acidul sulfuric
încălzit are efect coroziv şi mai puternic. Doza letală este de 5–11 g.
Alcoolul etilic
Este un narcotic. Produsul este absorbit de tubul digestiv prin mucoasa bucală, gastrică
şi intestinală. El difuzează rapid în ţesuturi, unde este supus metabolizării. Cea mai mare parte a
cantităţii de alcool absorbit se concentrează în creier, iar restul în alte organe ca plămâni, splină,
rinichi. Cantitatea de alcool care se acumulează în ficat este greu de apreciat, deoarece în acest
organ se produce biotransformarea alcoolului. Alcoolul etilic nu se acumulează în organism, ci
dispare într-un ritm rapid din momentul apariţiei lui în ţesuturi. Cea mai mare parte din alcoolul
absorbit (90–95%) este metabolizat şi numai cantităţi mici (2–4%) se elimină ca atare prin urină
şi prin aerul expirat (3–7%). Biotransformarea alcoolului se produce prin influenţa alcool
dehidrogenazei. Oxidarea alcoolului etilic succesiv în acetaldehidă, acetat, CO2 şi apă se face
exclusiv în ficat, care conţine o cantitate limitată de alcool dehidrogenază, cantitate ce nu poate
degrada, la adultul normal, mai mult de 8–10g de alcool pe oră. Pentru o alcoolemie de 1g ‰
(ingestia de 1g de alcool pur/kg) sunt necesare 6–7 ore pentru dispariţia completă a alcoolului
din organism.
Anhidrida ftalică
Anhidrida ftalică are acţiune iritantă asupra tegumentelor, mucoaselor şi aparatului
respirator. Praful şi vaporii de anhidridă ftalică provoacă apariţia conjunctivitelor, blefaritelor şi
keratitelor uşoare. Inhalată în cantităţi mari produce iritaţia căilor respiratorii superioare, bronşite
şi chiar congestii pulmonare. Uneori apar dureri de cap, stare de astenie şi manifestări de tip
digestiv.
Fenolul
Fenolul este o substanţă toxică care se absoarbe cu uşurinţă pe toate căile:
gastrointestinală, transcutanată şi pulmonară. Majoritatea cantităţii absorbită este eliminată renal
ca sulfo- şi glucuronoconjugaţi; o fracţiune se oxidează, iar altă fracţiune, responsabilă de
acţiunea toxică, rămâne netransformată şi se elimină ca atare tot prin urină.
 Intoxicaţia acută se manifestă prin ameţeli puternice, dureri de cap, vâjâieli în urechi,
iritaţia ochilor, a nasului, a gâtului, a plămânilor, slăbiciune în picioare, transpiraţi şi, în cazurile
grave, pierderea cunoştinţei, somn adânc, până la comă.
Ingerarea fenolului determină imediat leziuni corozive pe tractul digestiv cu arsuri în
gură şi dureri abdominale puternice. Apar apoi tulburări nervoase, hipotensiune, hipotermie,
cianoză, respiraţie superficială şi insuficienţă renală acută. Moartea survine în general prin
sincopă respiratorie.
Contactul cu pielea produce eritem, veziculaţie, ulceraţie, în raport cu concentraţia
fenolului şi timpul de contact.
Hidroxidul de sodiu
Hidroxidul de sodiu este o substanţă puternic corozivă. El produce, prin intermediul
ionului HO–, necroză de lichefiere tipică. Leziunile au aspect translucid, moale şi săpunos la
pipăit (doza medie letală este 10–20 g). Hidroxidul de sodiu are şi o acţiune secundară generală,
care se manifestă prin alcaloză, dezechilibru ionic, tulburări nervoase.
Inhalarea prafului de hidroxid de sodiu provoacă leziuni grave ale tractului respirator,
care se manifestă prin traheobronşită acută.
Prin ingerare, hidroxidul de sodiu produce leziuni grave pe mucoasele tubului digestiv,
care fac ca deglutiţia să fie chinuitoare şi adesea imposibilă. Cei intoxicaţi acuză dureri
retrosternale şi epigastrice, disfagie, salivaţie abundentă, vărsături (uneori sanguinolente), colici
abdominale intense, leziuni necrotice ale mucoaselor şi, uneori, scaune sanguiolente. În cazurile
grave se produce moartea, precedată de cianoză şi colaps.
Contactul cu pielea şi globii oculari produce arsuri severe, care durează mult şi se
vindecă greu.
Zincul
Zincul pătrunde în organism pe cale respiratorie (sub formă de aerosoli şi pulberi) şi
digestivă. Zincul metalic nu are acţiune toxică deosebită, însă compuşii lui sunt nocivi pentru
organismul uman. Un pericol deosebit îl constituie impurităţile zincului, care pot conţine arsen.
Intoxicaţia poate fi provocată prin inhalarea pulberii de zinc şi, în special prin ingestia
sărurilor sale. Apare iniţial senzaţia de dulce, urmată de senzaţia de arsură în gură, esofag şi
stomac. În paralel cu aceste simptome, apar tulburări nervoase, scăderea pulsului şi paralizia
extemităţilor.
Riscuri de incendiu
Acidul clorhidric
Acidul clorhidric gazos sau în soluţie nu este inflamabil sau explozibil. Acţiunea sa
asupra majorităţii metalelor este o reacţie însoţită de degajare de hidrogen şi astfel acidul
clorhidric poate fi o sursă de incendiu şi explozie.
Acidul sulfuric
Nu este inflamabil şi nici exploziv. În contact cu metalele se degajă hidrogen, care este
gaz inflamabil. Pot fi provocate explozii şi prin contactul acidului sulfuric cu pulberi metalice,
carburi, permanganaţi, nitraţi, cloraţi.
Alcoolul etilic
Alcoolul etilic se prezintă ca un lichid uşor inflamabil când este expus la căldură sau la
flacără. Alcoolul etilic poate să reacţioneze violent cu substanţele oxidante. Vaporii de alcool
etilic formează cu aerul amestecuri explozive.
Anhidrida ftalică
Substanţă inflamabilă când este expusă la căldură sau la flacără. În combinaţie cu aerul
formează amestecuri explozive.
Fenolul
Substanţă inflamabilă când este expusă la căldură sau la flacără.
Hidroxidul de sodiu
Hidroxidul de sodiu, atât în stare solidă cât şi în soluţii apoase nu este inflamabil şi nici
exploziv.
 Zincul
Sub acţiunea flăcării, în atmosferă de oxigen, zincul se aprinde şi arde cu flacără verde-
albastră. Dintre compuşii zincului, riscul cel mai mare în producerea incendiilor îl prezintă
hidroxidul de zinc.
Utilizări
Fenolftaleina face parte din grupul derivaţilor de difenilmetan care se comportă ca
purgative iritante, cu proprietăţi asemănătoare antracenozidelor. Acţionează la nivelul colonului
producând eliminarea de scaune moi la 6–8 ore după administrarea unei doze terapeutice pe cale
orală. Se administrează oral ca laxativ în doze de 30–60 mg şi purgativ în doze de 100–500 mg.
Efectul este prelungit, probabil datorită intrării în ciclu enterohepatic a unei părţi din
medicament.
În chimia analitică este folosită ca indicator.

Întrebări

1. Care este forma colorată a fenolftaleinei?

forma chinoidică (roşu-violet, pH=8,2−10) forma carbinolică (incoloră, pH>10)

2. De ce, la dizolvarea în soluţie 10% de hidroxid de sodiu, valoarea pH-ului nu

trebuie să fie mai mare de 10?

La pH>10 fenolftaleina se dizolvă formând săruri (trece în forma carbinolică, incoloră).

 BISMUTHI SUBCARBONAS
Carbonat bazic de bismut

(BiO)2CO3 · 1/2H2O
Mr = 519,02

Proprietăţi
Pulbere fină, albă sau uşor gălbuie, fără miros, fără gust, insolubilă în apă şi în solvenţi organici,
solubilă în acizi minerali şi în acid acetic concentrat, cu degajare de dioxid de carbon.

Obţinere
Carbonatul bazic de bismut se obţine prin hidroliza în mediu acid a azotatului de bismut şi în
prezenţa unui exces de carbonat de amoniu.
Reacţia globală, care are loc în condiţiile de lucru date, este:
2 Bi(NO3)3 + 3 (NH4)2CO3 (BiO)2CO3 + 6 NH4NO3 + 2 CO2
Reacţiile posibile, prin care rezultă astfel carbonatul bazic de bismut, decurg după cum
urmează:
3+ + +
2 Bi + 6 H2O 2 BiO + 4 H3O
2- +
CO3 + 2 H3O 3 H2O + CO2
+ 2- +
2 BiO + 2 CO3 + 2 H3O (BiO)2CO3 + 3 H2O + CO2

3+ 2-
2 Bi + 3 CO3 (BiO)2CO3 + 2 CO2
Aceste reacţii sunt probabile, deoarece sărurile de bismut hidrolizează puternic în soluţie
apoasă, ionul Bi3+ fiind stabil la pH = 1, cu formarea unor săruri bazice insolubile, a căror structură diferă
în funcţie de temperatură, pH, diluţie etc. Din aceste motive, dependent de factorii menţionaţi, se mai pot
obţine:
3+ 2+ +
Bi + 2 H2O Bi(OH) + H3O
3+ + +
Bi + 4 H2O Bi(OH)2 + 2 H3O
3+ +
Bi + 6 H2O Bi(OH)3 + 3 H3O
În condiţiile date la preparare, echilibru acestor posibile reacţiile de hidroliză este deplasat spre
dreapta, datorită consumării ionilor H+ de către ionii CO32–; în acelaşi timp, acest ion fixează ionii BiO+
sub formă de (BiO)2CO3 insolubil, astfel încât reacţia principală care are loc, va fi, după cum s-a arătat:
3+ + +
Bi + 3 H2O BiO + 2 H3O

Substanţe necesare
Azotat de bismut . 5H2O (Mr = 485,10): 2,42 g (0,005 moli)
Carbonat de amoniu: 5 g
Acid azotic 65% (d154 = 01,400): 2,1 g = 1,5 ml
Reactiv Nessler: q.s.

Mod de lucru
Într-un pahar Berzelius se dizolvă azotatul de bismut pentahidrat în acidul azotic şi se adaugă
după solubilizare 7,5 ml apă. Într-un alt pahar Berzelius se dizolvă carbonatul de amoniu în 50 ml apă
(Nota I).
Soluţia acidă de azotat de bismut se toarnă, treptat şi sub continuă agitare, peste soluţia de
carbonat de amoniu (Nota II). După ce precipitarea este totală, amestecul se încălzeşte 15 minute pe baia
de apă la fierbere, pentru îndepărtarea totală a dioxidului de carbon, apoi se lasă să se răcească, timp în
care carbonatul bazic de bismut sedimentează. Se decantează lichidul supernatant limpede şi precipitatul
rămas în vas se spală cu aproximativ 25 ml apă, după care se lasă din nou în repaus pentru sedimentarea
precipitatului. Operaţiile de spălare cu apă şi decantare se repetă până când apele de spălare nu mai dau
reacţie pozitivă pentru ionul NH4+ cu reactivul Nessler. Precipitatul se esorează şi se uscă pe hârtie de
filtru.
Nota I. Carbonatul de amoniu se foloseşte în exces deoarece este descompus, în mare parte, de
către soluţia de azotat de bismut cu reacţie puternic acidă.
Nota II. Se va adăuga soluţia de azotat de bismut peste soluţia de carbonat de amoniu, în caz
contrar rezultând azotatul bazic de bismut.

Toxicitate
Acidul azotic
Este un puternic coroziv şi în acelaşi timp oxidant, provocând leziuni ale pielii şi ochilor a căror
severitate depinde de concentraţia acidului şi de durata contactului cu structura biologică respectivă.
Arsurile cu acid azotic sunt foarte dureroase şi se vindecă greu. Leziunile sunt colorate în galben
caracteristic datorită reacţiei xantoproteice. Soluţiile diluate pot provoca eczeme.
Pe lângă acţiunea toxică de contact, acidul azotic are şi o acţiune secundară generală,
manifestată prin tulburări ionice, acidoză, tulburări circulatorii, respiratorii, leziuni hepatice şi renale. Se
consideră ca doză medie letală pentru acidul azotic fumans 3–5 g, iar pentru acidul azotic concentrat 8–10
g.
Inhalarea masivă a vaporilor de acid azotic, ce conţin şi oxizi de azot, produce intoxicaţia
supraacută sau acută. Intoxicaţia supraacută este urmată de moarte rapidă, iar cea acută evoluează în trei
faze: în prima fază, bolnavul prezintă fenomene de iritaţie a căilor aeriene superioare, ce se manifestă prin
senzaţie de arsură la nivelul fundului gâtului, tuse, senzaţie de sufocare, la care se adaugă iritaţia ochilor
cu lăcrimare; urmează o fază de acalmie de câteva ore; în cea de-a treia fază, manifestările clinice
pulmonare reapar mult mai accentuate, bolnavul evoluând către edem pulmonar acut lezional şi sfârşit
letal.
Intoxicaţia cronică se manifestă prin tuse, conjunctivite, dureri de cap, ameţeli, somnolenţă.

Riscuri de incendiu
Acidul azotic
Se va evita contactul acidului azotic cu diverşi compuşi organici, deoarece datorită proprietăţilor
sale de oxidant se pot genera explozii. Se va feri de căldură întrucât ea produce descompunerea acidului
azotic şi aprinderea lui.

Utilizări
Acţiune antiacidă prin mecanism: adsorbant, protector mecanic pentru mucoasă; astringent.
Se foloseşte ca antiacid în asociere cu alte antiacide, în doze de 0,5–2 g odată, iar ca pansament
gastric, 5g x 2/zi, în suspensie apoasă, cu 30 minute înainte de masă.

Întrebări

1. De ce se foloseşte carbonatul de amoniu în exces?

Carbonatul de amoniu se foloseşte în exces deoarece este descompus, în mare parte, de către
soluţia de azotat de bismut cu reacţie puternic acidă.

2. De ce se adaugă soluţia de azotat de bismut peste soluţia de carbonat de amoniu?

Se va adăuga soluţia de azotat de bismut peste soluţia de carbonat de amoniu, în caz contrar
rezultând azotatul bazic de bismut.

3. Care este coloraţia caracteristică pe care o dă ionul NH4+ cu reactivul Nessler?

Ionul amoniu formează cu reactivul Nessler (tetraiodomercurat (II) de potasiu în mediu alcalin),
dependent de concentraţie, o coloraţie galbenă sau un precipitat galben-brun.
4. Cum se clasifică antiacidele antiulceroase?

In funcţie de solubilitatea în H2O şi HCl:

• Alcalinizante:
− ex.: carbonat acid de sodiu, fosfat disodic, citrat de sodiu;
− sunt solubile în H2O şi HCl;
− în exces: - alcalinizarea conţinutului gastric, cu scăderea vâscozităţii mucusului protector;
- stimulare secundară a secreţiei acide (efect rebound);
- absorbţie intestinală, cu modificarea rezervei alcaline (alcaloză) şi favorizarea litiazei renale.
• Neutralizante:
− ex.: carbonat de calciu; oxid, carbonat bazic şi trisilicat de magneziu; hidroxid şi fosfat de aluminiu;
− sunt insolubile în H2O şi solubile în HCl;
− în exces: - ridică pH-ul gastric la maxim neutru (excepţie MgO→pH=9);
- nu se absorb şi nu modifică rezerva alcalină;
- au alte efecte secundare, diferite, în funcţie de cation şi anion.
• Adsorbante:
− ex.: carbonat bazic de bismut, nitrat bazic de bismut; silicat de magneziu şi aluminiu; bentonite; acid
alginic; almasilat; hidrotalcit;
− sunt insolubile în H2O şi HCl;
− au efect antiacid redus, acţionând prin: - adsorbţie de HCl;
- film protector format la suprafaţa mucoasei (''pansamente
gastrice'');
− în exces: - nu se absorb;
- pot produce diverse efecte secundare.

In funcţie de coeficientul de absorbţie din tubul digestiv:

• Sistemice (alcalinizantele): se absorb şi pot produce alcaloză.
• Nesistemice (neutralizantele derivate de aluminiu şi adsorbantele): nu se absorb şi nu produc alcaloză.
• Semisistemice (carbonatul de calciu şi sărurile de magneziu): se absorb parţial.
 PARACETAMOLUM (faza I)
Paracetamol; 4-Acetilaminofenol; 4-Hidroxiacetanilida

C8H9NO2
Mr = 151,16

Proprietăţi
Cristale sau pulbere cristalină albă sau alb-gălbuie, fără miros,cu gust amar, T.t. = 169–172oC,
uşor solubilă în alcool etilic, solubilă în acetonă şi soluţii de hidroxizi alcalini, puţin solubilă în apă,
insolubilă în cloroform şi eter.

Obţinere
Paracetamolul se obţine pornind de la fenol, care iniţial este transformat, prin nitrozare, în
p-nitrozofenol. În continuare prin reducere şi, apoi acetilare, se obţin p-aminofenolul şi, respectiv,
p-acetilaminofenolul.

OH OH OH OH

+ NaNO2 + Na2S + (CH3CO)2O

(H2SO 4) - CH3COOH

N O NH2 NH CO CH3

Etapa I. Sinteza p-nitrozofenolului

C6H5NO2
Mr = 123,11

Obţinere
p-Nitrozofenolul se poate obţine printr-o reacţie de nitrozare a fenolului:
OH OH

2 + 2 NaNO2 + H2SO 4 2 + 2 Na2SO 4 + 2 H2O

N O

Substanţe necesare
Fenol (Mr = 94,11): 2,35 g (0,025 moli)
Hidroxid de sodiu (Mr = 40): 1,08 g (0,027 moli)
Azotit de sodiu (Mr = 69,01): 2,07 g (0,03 moli)
Acid sulfuric concentrat (Mr = 98,08; d415 = 1,840): 3,2 ml = 5,9 g

Mod de lucru
Într-un pahar Berzelius se dizolvă în aproximativ 30 ml apă, hidroxidul de sodiu şi fenolul
proaspăt distilat. Soluţia de fenoxid de sodiu rezultată se adaugă peste o soluţie obţinută prin dizolvarea
azotitului de sodiu în acelaşi volum de apă. Amestecul se filtrează dacă este necesar şi se răceşte la 0 oC,
apoi se picură, cu ajutorul unei pâlnii de picurare, în 2 ore şi sub agitare continuă, peste un amestec
format din acidul sulfuric concentrat şi aproximativ 25 g apă şi gheaţă, menţinându-se temperatura de
reacţie sub 5oC. Precipită p-nitrozofenolul sub forma unor cristale de culoare brun deschisă, care se
filtrează şi se spală pe filtru cu apă rece. Produsul brut astfel obţinut se foloseşte în faza următoare a
sintezei fără a mai purificat.
 Etapa II. Sinteza p-aminofenolului

C6H7NO
Mr = 109,12

Substanţe necesare
p-Nitrozofenol brut, umed, obţinut în faza anterioară
Sulfură de sodiu (Mr = 76,06): 2,34 g (0,03 moli) sau sulfură de sodiu tehnică de puritate 60%: 3,9 g
Acid acetic glacial: 1,5 ml
Sulfat de amoniu: 2,5 g
Cărbune animal: q.s

Mod de lucru
Într-un pahar Berzelius se dizolvă sulfura de sodiu (Nota I) în aproximativ 6 ml apă şi se adaugă
treptat acidul acetic glacial pentru a tampona alcalinitatea prea mare a sulfurii de sodiu.
Se încălzeşte amestecul pe baia de apă la 40–50oC şi se introduce în mici porţiuni p-
nitrozofenolul brut, umed. După fiecare porţiune adăugată temperatura mediului de reacţie trebuie să
crească cu 2–3oC, în caz contrar adăugându-se încă puţină sulfură de sodiu. Pe toată durata acestei
operaţii temperatura trebuie menţinută între 45–50oC, răcind sau eventual încălzind balonul, până la
dispariţia totală a cristalelor de p-nitrozofenol. Soluţia caldă se filtrează repede, iar peste filtrat se toarnă o
soluţie obţinută prin dizolvarea sulfatului de amoniu în 3,5 ml apă, apoi amestecul se răceşte pe gheaţă.
Precipită p-aminofenolul, care se esorează şi se spală pe filtru cu apă rece. Produsul brut, umed, se
foloseşte fără purificare în faza următoare a sintezei. Purificarea se poate face prin recristalizare din apă la
fierbere şi decolorare cu cărbune animal, obţinându-se un compus cristalizat, incolor sau colorat slab în
roz, care se descompune la aer sau la lumină, cu T.t. = 186–190oC, solubil în alcool etilic, greu solubil în
apă la rece, mai solubil în apă la fierbere.

Etapa III. Sinteza p-acetilaminofenolului (Paracetamol)

C8H9NO2
Mr = 151,16

Substanţe necesare
p-Aminofenol brut, umed, obţinut în faza anterioară (aprox. 0,015 moli)
Anhidridă acetică (Mr = 102, 09 d415 = 1,080): 1,6 ml = 1,74 g (0,017 moli)
Cărbune animal: q.s

Mod de lucru:
Într-un flacon Erlenmayer, peste suspensia p-aminofenolului în 8–9 ml apă încălzită la 25oC se
picură repede, agitând energic, anhidrida acetică până la dizolvarea totală a derivatului fenolic (operaţia
se execută sub nişă). Prin răcirea cu gheaţă a amestecului de reacţie precipită p-acetilaminofenolul; uneori
este necesară o amorsare a precipitării prin frecarea pereţilor vasului cu o baghetă la temperatura 0–2oC.
Se lasă în repaus cel puţin o oră după începerea cristalizării, apoi cristalele rezultate se filtrează şi se spală
cu apă rece. Prin purificare din apă la fierbere şi decolorare cu cărbune animal se obţin cristale albe sau
slab colorate în galben.

Utilizări
Are efect analgezic şi antipiretic. Acţiunea analgezică se bazează pe inhibarea sintezei
prostaglandinelor la nivelul sistemului nervos central şi în mai mică măsură la nivel periferic. Ca
antipiretic acţionează probabil prin inhibarea formării prostaglandinelor la nivelul centrului termoreglator
din hipotalamus. Acţiunea antiinflamatoare este foarte redusă, probabil datorită lipsei afinităţii pentru
ciclooxigenaza din periferie.
Este folosit ca analgezic-antipiretic, singur sau în asociere cu alte analgezice-antipiretice în:
algii uşoare şi moderate (nevralgii, mialgii, cefalee, dismenoree), dureri reumatice, febră de etiologie
diversă (infecţii microbiene şi virale), antipiretic de elecţie la copiii mici în viroze.
 Produse: Daleron (compr. 500 mg, susp. orală 120 mg/5 ml), Eferalgan (compr.eferv. 500 mg;
pulv. eferv. 80 mg, 150 mg (plicuri), sirop 60 mg/2 ml), Panadol (compr. eferv. 500 mg, compr. film. 500
mg), Paracetamol (compr. 500 mg; supozit. 125 mg, 250 mg).

Întrebări

1. De ce p-nitrozofenolul este o substanţă colorată?

p-Nitrozofenolul este o substanţă colorată deoarece prezintă în structură o grupă

structurală cromoforă. Grupele cromofore fac ca o substanţă să fie colorată, datorită faptului că
acestea determină absorbţia unei radiaţii cu o anumită lungime de undă din spectrul vizibil; în
structura lor se găsesc electroni π cu mobilitate superioară, care se pot conjuga cu alţi electroni
din moleculă, ceea ce provoacă un efect batocrom, adică o deplasare a benzilor de absorbţie a
luminii din domeniul ultraviolet în domeniul vizibil.

2. Reprezentaţi forma tautomeră a p-nitrozofenolului?

3. Prezentaţi mecanismul reacţiei de nitrozare a fenolului?

Reacţia de nitrozare a fenolului este o reacţie de substituţie electrofilă, reactantul

electrofil fiind cationul nitrozoniu (NO+):

4. Explicaţi următorii termeni: cefalee, nevralgie şi dismenoree.

Cefalee - orice durere de cap, indiferent de cauza ei.

Nevralgie - durere provocata de o iritatie sau de o leziune a unui nerv senzitiv.
Dismenoree – menstruaţie dureroasă.

Cefalee - orice durere de cap, indiferent de cauza ei.

Cefaleele, numite de obicei dureri de cap, sunt localizate pe bolta craniana. Evolutia lor este foarte
variabila, de la cateva ore la cateva zile, accesele putând să se repete timp de mai multi ani.
Tipuri de cefalee. Clasic, se disting trei tipuri de cefalee:
- cefaleele psihogene, foarte frecvente, sunt consecinta unei oboseli, a unor tulburari psihologice benigne
(anxietate, stres), chiar si a unei veritabile depresii. Tensiunea psihica poate provoca o contractie
exagerata a muschilor cefei, cu iradierea durerii spre cap. Cefaleele psihogene sunt permanente si pot
obliga o incetinire moderata a activitatilor individului. Evolutia lor este cronica.
- migrenele afecteaza aproximativ 5-10% din populatia globului. Cauza lor primitiva este necunoscuta,
dar se stie ca are loc o constrictie urmata de o dilatare a anumitor artere ale capului si ca exista adesea un
teren familial. In general, durerea este intensa, pulsatila, localizata la jumatate din craniu, asociata cu
tulburari digestive (senzatie de greata, voma), exacerbata de lumina, zgomot, activitate fizica. Evolutia
este cronica si paroxistica: se observa crize de frecventa foarte variabila (de la una pe an la cateva pe
luna), durand intre doua ore si cateva zile.
- cefaleele simptomatice nu constituie ele in sine o boala, dar sunt simptomul unei afectiuni organice, in
special a bolii Horton, a unor afectiuni oculare (glaucom, tulburari de vedere), otorinolaringologice
(sinuzita, otita), dentare sau reumatologice (artroza cervicala). Ele sunt uneori declansate de
hipertensiunea arteriala, unele medicamente (vasodilatatoarele), febra. O cefalee simptomatica poate, de
asemenea, sa fie consecinta unei hemoragii meningeene, a unei meningite, a unor tumori cerebrale, care,
stanjenind circulatia lichidului cefalorahidian, declanseaza in amonte hipertensiune intracraniana, a unui
hematom cerebral posttraumatic sau a unui anevrism cerebral. In caz de hipertensiune intracraniana,
cefaleea predomina la sfarsitul noptii sau la trezire.

Nevralgie - durere provocata de o iritatie sau de o leziune a unui nerv senzitiv.

Durerea evolueaza, in general, prin crize destul de intense, dar intre crize poate persista un fond dureros.
Diferitele tipuri de nevralgie se clasifica dupa localizarea lor in:
- nevralgia faciala provoaca o durere supraacuta in zona controlata de catre nervul trigemen. Ea
afecteaza, in principal, obrazul, pleoapele superioare si, de cele mai multe ori, maxilarul superior. Ea se
produce de o singura parte si este adesea provocata de o stimulare a unei zone particulare a fetei.
- nevralgia interstitiala intervine de ambele parti, dar urmeaza traiectul de inervatie cutanata care taie
oblic coastele.
- nevralgiile prin iritaria nervilor membrelor coboara in lungimea unei benzi stramte până la
extremitatea membrului: nevralgia cervicobrahiala in membrul superior, nevralgia crurala si sciatica in
membrul inferior.

Dismenoree – menstruaţie dureroasă.

Dismenoreea afecteaza intre 30 si 50% dintre femeile aflate in perioada de activitate genitala si
deranjeaza in mod important aproximativ 10% dintre ele. Ea poate aparea la inceputul vietii genitale
(dismenoree primara) sau mai tarziu (dismenoree secundara). Cauze: dismenoreea pare sa fie consecinta
unei anomalii a contractilitatii uterine, care ar avea mai multe explicatii: tulburare a vascularizarii uterine,
exces de prostaglandine, tulburari hormonale sau psihologice, ereditate. O dismenoree primara poate sa
fie cauzata de o anomalie privind forma sau pozitia uterului sau de un obstacol cervical in scurgerea
sangelui. O dismenoree secundara este uneori consecinta unei infectii genitale cronice, a unei
endometrioze, a unei boli ovariene, a unei ingustari a canalului cervical.
 BENZOCAINUM
Benzocaină; Anestezină; Etoform; p-Aminobenzoat de etil

C9H11NO2
Mr = 165,20

Proprietăţi
Pulbere cristalină, albă, fără miros, cu gust amar, care produce pe limbă o anestezie trecătoare,
T.t. = 88–92oC, solubilă în 3 părţi cloroform, 6 părţi alcool etilic şi eter, puţin solubilă în uleiuri grase,
foarte puţin solubilă în apă la rece; solubilă în soluţii diluate de acizi.

Obţinere
Metoda II
Se acetilează acidul p-aminobenzoic la acid p-acetilaminobenzoic, apoi acesta este esterificat în
cataliză acidă, concomitent având loc şi etanoliza grupei acetilamino. Intermediarii necesari, acidul p-
nitrobenzoic şi acidul p-aminobenzoic, se obţin prin tehnicile de lucru descrise la metoda I.
COOH COOH

+ (CH3CO)2O + CH3COOH

NH2 NH CO CH3

COOH COOC2H5

+ 2 C2H5OH + CH3COOC2H5 + H2O

(H2SO 4)

NH CO CH3 NH2

Etapa I. Sinteza acidului p-acetilaminobenzoic

C9H9NO3
Mr = 179,17

Substanţe necesare
Acid p-aminobenzoic (Mr = 137,13): 1,37 g (0,01 moli)
15
Anhidridă acetică (Mr = 102,09; d 4 = 1,080): 5,68ml = 6,13 g (0,06 moli)

Mod de lucru
Într-un balon cu fund rotund, prevăzut cu refrigerent ascendent, se introduc acidul p-
aminobenzoic şi anhidrida acetică, încălzindu-se la fierbere 10 minute. Amestecul de reacţie se toarnă
fierbinte peste aproximativ 20 ml apă, se lasă o oră la rece pentru sedimentare, după care precipitatul
format se filtrează, se spală cu apă rece şi se usucă în etuvă la 50 oC. Rezultă o pulbere cristalină, albă, cu
T.t. = 250oC (desc.).

Etapa II. Sinteza p-aminobenzoatului de etil

Substanţe necesare
Acid p-acetilaminobenzoic (Mr = 179,19): 1,79 g (0,01 moli)
20
Alcool etilic absolut (Mr = 46,07; d 20 = 0,7967): 11,55 ml = 9,2 g (0,2 moli)
Alcool etilic 50%: q.s.
Acid sulfuric concentrat: 1,3 ml
 Amoniac soluţie 10%: q.s.
Cărbune animal: q.s.

Mod de lucru
Într-un balon cu fund rotund, la care se adaptează refrigerent ascendent, se introduc acidul p-
acetilaminobenzoic, alcoolul etilic absolut şi acidul sulfuric concentrat şi se încălzeşte la reflux, pe baia
de apă, o oră. Se lasă la rece aproximativ o oră, după care produsul prins în masă se esorează şi se usucă.
Din filtrat, prin neutralizare cu soluţie 10% de amoniac, se mai poate obţine o nouă cantitate de ester.
Pentru purificare produsul brut se dizolvă la cald în cantitate minimă de alcool etilic 50%, se adaugă
cărbune animal pentru decolorare, se fierbe 5 minute, se răceşte şi se esorează.

Utilizări
Este anestezic local de suprafaţă, pe mucoase şi tegumente lezate; se poate administra per os
(poţiuni) în gastralgii (100–300 mg/l), rectal (soluţii, supozitoare, 1–2%), în afecţiuni ano-rectale
(hemoroizi, etc.); extern (creme, 5–10%), pe plăgi, arsuri, ulcere cutanate, prurit.

Produse: Hemorzon (combinaţie de benzocaină cu hidrocortizon acetat, tetraciclină, clorhidrat

de procaină; supoz.).

Întrebări

1. Ce tipuri de anestezie locală există în funcţie de tipul şi de locul administrării?

Tipuri de anestezie locală, funcţie de locul şi modul administrării:

− anestezia de suprafaţă:
− aplicare pe mucoase sau piele lezată, cu paralizia terminaţiilor fibrelor senzitive;
− utilizată în ORL, oftalmologie, dermatologie, gastroenterologie;
− anestezia de infiltraţie:
− injectarea în ţesuturi, strat cu strat, a soluţiei de anestezic local, în soluţie diluată, în
volum relativ mare obţinând o anestezie locoregională a unor nervi;
− de elecţie, lidocaina 1%, max. 30 ml (300 mg), la adult;
− anestezia de conducere (regională):
− injectarea în jurul unui trunchi nervos;
− de elecţie, lidocaina şi bupivacaina;
− tipuri de anestezie de conducere, funcţie de locul injectării:
− anestezia prin bloc nervos: - tronculară (în jurul unui trunchi nervos);
- plexală (în jurul unui plex nervos);
- paravertebrală (în jurul nervilor rahidieni);
− epidurală sau peridurală (în spaţiu epidural, în jurul nervilor rahidieni);
− spinală sau rahianestezie (în spaţiul subarahnoidian, în LCR, printre vertebrele
3 şi 4 lombare). Rahianestezia este o altenativă la anestezia generală, în
intervenţiile chirurgicale pe abdomenul inferior şi membrele inferioare.