Cuprins

Capitolul I...........................................................................................................................3
LIBERTATEA DE EXPRIMARE....................................................................................3
Argument........................................................................................................................3
I.1.1. Libertatea de exprimare..........................................................................................4
I.1.2. Dreptul la propria imagine.....................................................................................5
I.1.2.1. Reglementarea dreptului la propria imagine...................................................5
I. 1. 2. 2. Natura juridică a dreptului la propria imagine.............................................6
I.1. 3. Dreptul publicului de a fi informat....................................................................8
I. 1. 3. 1. Principii internaţionale.................................................................................9
I. 1. 3. 2. Dezvăluirea maximă.....................................................................................9
I. 1. 3. 4. Prevederi constituţionale privind dreptul la informaţie..............................11
I. 1. 4. Viaţa privată. Scurt istoric şi definiţie. Corelaţia cu libertatea de informare. 12
Capitolul II.......................................................................................................................14
Norme de etică şi deontologie.........................................................................................14
II. 1. Aspecte etice şi deontologice. Principii generale..................................................14
II. 3.Reporterii şi sursele................................................................................................22
II. 3. 1. Protecţia surselor...........................................................................................24
II. 3. 2. 1. Persoanele protejate..................................................................................27
II. 3. 2. 2. Criteriul confidenţialităţii..........................................................................27
II. 3. 2. Dreptul la protecţia sursei.............................................................................29
II. 3. 3. Jurisprudenţa franceză...................................................................................30
II. 3. 4. Dreptul la protecţia sursei în România..........................................................33
II. 4. Intruziunea în viaţa privată...................................................................................35
II. 5. Interesul public......................................................................................................41
Capitolul III......................................................................................................................43
Infracţiuni contra demnităţii persoanei în legislaţia autohtonă. Infracţiuni contra
autorităţii..........................................................................................................................43
III. 1. Infracţiunile contra demnităţii şi presa................................................................43
III. 2. Calomnia prin presă.............................................................................................46
III. 2. 1. Subiectul......................................................................................................47
III. 2. 2. Afirmarea sau imputarea. Condiţia publicităţii. Consumarea......................48
CAPITOLUL IV..............................................................................................................52
STUDIU DE CAZ: „CURIERUL DE IAŞI”.................................................................52
IV. 1 Date generale privind serviciul comunicare cu presa din Primăria municipiului
Iaşi..................................................................................................................................53
CONCLUZII....................................................................................................................71
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................73

2
 CAPITOLUL I

LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Argument

Reprezintă una dintre libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia europeană

a drepturilor omului 1. Potrivit art. 10 alin. (1) din Convenţie, “orice persoană are dreptul
la opinie şi dreptul de a primi şi comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a se ţine seama de frontiere”. Nu înseamnă, desigur-aşa cum se prevede în
alin. (2) al aceluiaşi articol, că exercitarea acestor libertăţi, care implică îndatoriri şi
responsabilităţi, nu ar putea fi supusă “unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru
a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti” 2. În concepţia Convenţiei,
libertatea de exprimare are, deci, două componente: pe de o parte, libertatea de opinie
care, atâta vreme cât opinia nu este exteriorizată, nu poate forma obiectul nici unei
limitări; pe de altă parte, libertatea de informare sau de comunicare, care presupune nu
numai libertatea de a difuza informaţii în mod liber şi din diverse surse.
“Astfel concepută, libertatea de exprimare este garanţia unei informări obiective
şi pluralitate…oricare i-ar fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se implică nu numai la
1

Publicată in Monitorul Oficial, partea I, nr. 135 din 31 martie 1994.

2

Corneliu Turianu, Insulta şi calomnia prin presă, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000, p. 9-10.
3
mass-media, ci tuturor creatorilor din domeniile ştiinţific, literar şi artistic”.3
Din redactarea art. 10 din Convenţie rezultă că dreptul la libera exprimare nu este
absolut, statele având posibilitatea de a restrânge exerciţiul acestui drept. Astfel de
limitări pot avea loc însă, numai în condiţiile stabilite în fraza finală a alin. 1 sau în
vederea îndeplinirii unuia dintre scopurile arătate în alin. 2 din art. 10. dacă un stat
restrânge dreptul la libertatea de exprimare, întemeindu-se pe prevederile alin. 1, fără,
însă ca în acest caz să fie îndeplinite condiţiile stabilite prin alin. 2, atunci acea limitare
va echivala cu o încălcare a Convenţiei 4.
În ţara noastră, articolul 30 din Constituţie consacră una dintre cele mai
importante cuceriri democratice, libertatea de exprimare, care face parte din drepturile
fundamentale înscrise în legea fundamentală.
În alineatul 6, care se află în corelaţie cu calomnia prin presă, se prevede că
libertatea de exprimare “nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”

I.1.1. Libertatea de exprimare

Fiecare persoană are dreptul să dispună de ea însăşi, deci poate dispun şi de

imaginea sa aşa cum doreşte. Dreptul la propria imagine comportă facultatea pentru
individ de a se opune publicării imaginii sale fără consimţămîntul său.
În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia lezarea dreptului la propria
imagine, la care se referă textul constituţional, se poate înfăptui prin captarea,
conservarea şi difuzarea imaginii unei persoane, dar şi prin montajul realizat din reunirea
unor imagini independente, făcută cu scopul de a obţine un anumit ansamblu. Este vorba
de imaginea fizică, inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune etc.
La fundamentul acestui punct de vedere stă înţelesul literal al termenului de
3

Cohen-Jonathan, Convenţia europeană a drepturilor omului, comentată articol cu articol, citat de C.

Bârsan, Cum definesc europenii libertatea presei, “Adevărul” nr. 2877 din 6 septembrie 1999, p.2.
4

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la libera exprimare, D. 11/2000, p. 146.
4
“imagine”, potrivit căruia imaginea este o reproducere a înfăţişării fizice. Această
reproducere poate face obiectul unei fotografii, a unei emisiuni televizate, a unei picturi,
desen. 5
De asemenea, s-a considerat că noţiunea de imagine ar trebui extinsă şi asupra
vocii,6 ca atribut al personalităţii. De exemplu, imitarea vocii într-o emisiune televizată a
fost considerată o atingere adusă dreptului la propria imagine.

I.1.2. Dreptul la propria imagine

Totuşi, noţiunea de proprie imagine are o sferă mai largă, ea fiind folosită pentru a
exprima rezultanta însuşirilor unei persoane, a concepţiilor afişate, a calităţii activităţii
profesionale, a comportamentului său, a coeficientului de cinste şi lealitate manifestate în
raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii. Se creează astfel o imagine conceptuală,
nu grafică, ce reprezintă modul în care este receptată şi evaluată persoana respectivă în
societate. Aceasta ar fi propria imagine care intră sub protecţia avută în vedere de textul
constituţional.

I.1.2.1. Reglementarea dreptului la propria imagine

O primă reglementare, chiar dacă sub titlul “protecţia portretului”, o găsim în cap.
11, art. 88 al Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor. Conform acestor dispoziţii,
difuzarea unei opere care conţine un portret necesită autorizarea persoanei reprezentate în
acest portret. Autorul, proprietarul sau posesorul operei respective nu are dreptul să o
reproducă ori să o comunice în public fără consimţămîntul persoanei reprezentate sau al
succesorilor ei, timp de 20 de ani după moartea sa.

Doru Pavel, C. Turianu, op. cit., p. 26-27.

6
?
Carmen Monica Cercelescu, Regimul juridic al presei. Drepturile şi obligaţiile jurnaliştilor, Ed. Teora,
Bucureşti, 2002, p. 51
5
 Potrivit Legii drepturilor de autor, constituie opere protejate operele fotografice,
precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografie. Deci publicare
fotografiilor reprezentînd sau conţinînd portretul unei persoane, difuzarea unor filme
conţinînd astfel de imagini necesită autorizarea celui reprezentat.
Există totuşi cîteva excepţii, cînd autorizarea nu este necesară. Astfel, dacă
persoana reprezentată este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza, în
lipsa unor convenţii contrare, nu este nevoie de permisiunea celui care a fost fotografiat.
De asemenea, în situaţia în care este vorba de o persoană publică sau dacă reprezentarea
acelei persoane constituie numai un detaliu alunei opere mai vaste.

I. 1. 2. 2. Natura juridică a dreptului la propria imagine

Chestiunea este controversată. Opinia cea mai răspîndită este aceea potrivit căreia
acest drept derivă din dreptul la viaţa privată, respectul acesteia presupunînd şi respectul
imaginii fiecărei persoane. Totuşi, dreptul la propria imagine are anumite particularităţi
care îi imprimă o anumită independenţă faţă de dreptul la viaţa privată. Nu se poate însă
pune semnul egalităţii între faptele care lezează dreptul la propria imagine şi cele care
lezează viţa privată, deoarece nu este exclus ca între imaginea reproşată şi viaţa privată să
nu existe nici o legătură. Jurisprudenţa franceză cuprinde o serie de hotărîri care
condamnă folosirea în emisiuni sau în pagini publicitare a imaginii unor personalităţi,
chiar dacă fotografierea sau filmarea lor s-a realizat în cadrul unor reuniuni publice şi
neavînd vreo tangenţă cu viaţa lor privată.
Aici se enumeră, ca obiective ale protecţiei legale, demnitatea onoarea, viaţa
particulară şi dreptul la propria imagine. Este de observat că primele trei atribute
menţionate în art. 30 din Constituţie (demnitatea, onoarea, viaţa particulară), se conjugă
cu modul de comportare al persoanei. Ar putea fi de presupus că legiuitorul a avut în
vedere şi cel de-al patrulea termen folosit, propria imagine, o noţiune cu rezonanţă
omogenă, deci legată tot de comportarea persoanei şi nu de un obiect material, cum este o
fotografie, un imprimat sau un desen. Propria imagine, ca rezultat al unui complex de

6
comportări, ar completa sub aspectul înţelesului omogen, celelalte noţiuni prevăzute în
text, determinând totalitatea acelor atribute ale persoanei ce reprezintă, în acelaşi timp,
valori supuse protecţiei legale.
În noţiunea largă de proprie imagine, în acest din urmă înţeles, ar intra şi
reproducerile grafice de orice fel ale persoanei – fotografii, filme etc. – care ar putea, prin
trucaj, să deformeze imaginea reală a persoanei. Imaginile persoanei fizice s-ar integra şi
ele în noţiunea constituţională discutată, dar ar constitui doar un fragment al acesteia, o
simplă componentă supusă, de asemenea, protecţiei legale. 7
Stricto sensu, se poate considera că semnificaţia termenului “imagine”, folosit în
alin. 6 al art. 30 din Constituţie trebuie pusă în legătură cu semnificaţia aceluiaşi termen
de “imagine” utilizat în alin. 1 al aceluiaşi art.
Referitor la mijloacele de exprimare, în alin. 1 al art. 30 se specifică: “prin viu
grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public ”.
Evident că aici termenul de imagini este folosit cu semnificaţia de reproducere a
înfăţişării fizice sau a unei situaţii în care este surprinsă persoana (fotografie, desen, film
etc. ).
Cum imaginea grafică nu este prevăzută, în mod expres, ca obiect al protecţiei
legale, în alte texte, se înţelege grija legiuitorului constituant de a proteja persoana şi
contra abuzurilor ce s-ar săvârşi prin denaturarea acestei imagini.
În art. 206 din Codul penal, care prevede infracţiunea de calomnie, se arată că ea
se săvârşeşte prin afirmarea sau imputarea unor fapte determinate. La întrebarea dacă o
imagine grafică ar putea reprezenta o afirmare sau o imputare, textul constituţional pare a
răspunde că, printr-o imagine denaturată se poate, implicit, afirma că o anumită persoană,
perfect identificabilă, a săvârşit fapta ce poate fi desprinsă din acea imagine.8
În ultimul alineat al art. 30 din Constituţie se arată cui revine răspunderea civilă
pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică (asupra acestui aspect
voi reveni într-un capitol separat). În finalul alineatului se afirmă că “Delictele de presă

7
?
Idem, p. 28.
8
?
Ibidem, p. 29.
7
se stabilesc prin lege.”
Reglementarea ridică două probleme:
Prima se referă la folosirea de către legiuitor a termenului de “delicte”, deşi a fost
scos din terminologia legii penale române, odată cu desfiinţarea diferenţierii
infracţiunilor în “crime” şi “delicte”. În actualul stadiu al legislaţiei noastre penale
înţelesul este acela de “infracţiuni”. A doua problemă este de a şti dacă “legea” la care se
referă textul constituţional este codul penal sau dacă se intenţionează edictarea unor legi
speciale privitoare la activitatea de presă şi la faptele cu caracter penal săvârşite în cadrul
acestei activităţi.
Se poate spune că textul citat reprezintă singurul act normativ care cuprinde
dispoziţii penale privitoare la fapte săvârşite în activitatea de presă.

I.1. 3. Dreptul publicului de a fi informat

Nu a existat niciodată o foamete gravă într-o ţară cu o formă de guvernământ

democratică şi o presă relativ liberă, spune Amarty Sen, laureat al Premiului Nobel pentru
economie. Informaţia nu reprezintă numai o necesitate pentru cetăţeni, ea este şi un
element esenţial al unei bune conduceri. O proastă conducere are nevoie de secrete pentru
a exista. Ea permite dezvoltarea rapidă a ineficienţei , corupţiei şi risipei. Informaţia
permite oamenilor să examineze minuţios acţiunile guvernului şi reprezintă fundamentul
unei dezbateri corecte, informate asupra acestor acţiuni.
Conform unor studii de specialitate, s-a arătat că există tendinţa din partea unor
guverne de a trata informaţia oficială drept proprietatea lor în loc de a o privi ca un bun
pe care îl deţin şi îl păstrează în numele poporului.
Din aceste motive, ARTICOLUL XIX a redactat un set de principii internaţionale
pentru a crea un termen de comparaţie utilizabil de către orice persoană care doreşte să
evalueze în ce măsură legile internaţionale permit cu adevărat accesul la informaţiile
oficiale. Principiile stabilesc modalităţi clare şi precise prin care guvernele pot ajunge la
un maximum de transparenţă, în conformitate cu cele mai corecte standarde şi practici

8
internaţionale.
Principiile sunt importante ca standarde, dar nu au nici o semnificaţie de unele
singure. Ele trebuie folosite de avocaţi, de cei care organizează campanii, de
reprezentanţii aleşi şi de demnitarii şi funcţionarii publici.

I. 1. 3. 1. Principii internaţionale

Aceste principii stabilesc standarde pentru sistemele naţionale şi internaţionale

care respectă dreptul la libertatea de informare. Ele sunt iniţial concepute în special ca
termeni de comparaţie cu legislaţia naţională privind libertatea de informare sau accesul
la informaţiile oficiale, dar sunt aplicabile şi la informaţiile deţinute de organismele
interguvernamentale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite sau Uniunea Europeană.
Principiile se întemeiază pe legislaţia şi standardele internaţionale şi regionale, pe
practica juridică dezvoltată la nivel de state şi pe principiile generale de drept recunoscute
de comunitatea naţiunilor.

I. 1. 3. 2. Dezvăluirea maximă

Legislaţia privind libertatea de informare trebuie să se întemeieze pe principiul

dezvăluirii maxime.
Principiul dezvăluirii maxime stabileşte presupunerea că orice informaţie deţinută
de organele publice ar putea fi dezvăluită şi să această presupunere poate fi contrazisă
numai într-un număr foarte restrâns de situaţii (vezi Principiul 4). Acest principiu
înglobează raţiunea de bază pe care se întemeiază însuşi conceptul libertăţii de informare
şi care, în mod ireal, ar trebui prevăzut de Constituţii pentru a stabili mai presus de orice
îndoială că accesul la informaţiile oficiale este un drept fundamental.
Scopul principal al legislaţiei ar trebui să fie acela de a implementa în practică
principiul dezvăluirii maxime.
Organele publice au obligaţia de a dezvălui informaţii şi orice membru al
9
publicului larg are dreptul complementar de a primi informaţii. Orice persoană de pe
teritoriul unei ţări ar trebui să se bucure de acest drept. În exercitarea acestui drept nu este
necesar ca persoanele să demonstreze că au un interes anume de a afla informaţia
respectivă. Autoritatea publică care încearcă să interzică accesul la informaţie trebuie să
aibă obligaţia de a-şi justifica refuzul în fiecare etapă a acestui proces. Cu alte cuvinte,
autoritatea publică trebuie să demonstreze că informaţia pe care doreşte să o menţină
secretă intră în sfera limitată a excepţiilor care se bucură de regim special, descrise în
detaliu mai jos.
Informaţiile includ toate arhivele deţinute de un organ public, indiferent de forma
în care este stocată informaţia (documente, casete, înregistrări electronice), sursa (dacă a
fost produsă de un organ public sau de un alt organ) şi data producerii. Legislaţia ar trebui
să facă referire şi la documentele secrete, cărora ar trebui să li se aplice acelaşi test ca şi
tuturor celorlalte documente de arhivă.
În scopul dezvăluirii informaţiilor, termenul “organe publice” ar trebui definit în
funcţie de tipul de servicii prestate de acestea şi nu de denumirile lor oficiale. În acest
sens, termenul ar trebui să includă toate ramificaţiile la toate nivelele guvernamentale,
inclusiv administraţia locală, organismele alese organele care funcţionează cu mandat
obligatoriu, industriile naţionalizate şi corporaţiile publice, organismele nedepartamentale
sau cvasi-neguverametale, organismele judiciare şi organismele private care îndeplinesc
funcţii publice (precum întreţinerea străzilor sau exploatarea căilor ferate). Şi organismele
private ar trebui incluse în această listă, dacă deţin informaţii a căror dezvăluire poate
micşora riscul de a se aduce atingere unor interese publice majore, precum mediul sau
sănătatea. Organizaţiile interguvernametale ar trebui supuse aceluiaşi regim privind
libertatea de informare, pe baza principiilor stabilite de acest document.

10
I. 1. 3. 3. Distrugerea arhivelor

Pentru a se asigura protecţia şi disponibilitatea arhivelor, obstrucţionarea

accesului la arhive sau distrugerea lor cu bună ştiinţă trebuie să reprezinte infracţiuni
pedepsite de lege. De asemenea, trebuie stabilite prin lege norme minime de întreţinere şi
păstrare a arhivelor deţinute de organele publice. aceste organe trebuie să aibă obligaţia
de a loca suficiente resurse şi atenţie pentru a asigura o păstrare adecvată a documentelor
publice. În plus, pentru a preveni orice încercare de a falsifica sau de am modifica în
orice alt fel aceste documente, obligaţia de ale divulga ar trebui să se refere la
documentele în sine şi nu numai la informaţiile pe care le conţin.

I. 1. 3. 4. Prevederi constituţionale privind dreptul la informaţie

Dispoziţiile art. 31 din Constituţie consacră dreptul persoanei la orice informaţie

de interes public (alin. 1) şi obligă mass-media să asigure informarea corectă a opiniei
publice (alin. 4).
Cele două dispoziţii au contingenţe bine marcate cu problemele calomniei prin
presă. Între informaţiile de interes public la care cetăţenii au dreptul sunt şi cele care
privesc activitatea şi comportarea unor persoane cu atribuţii în organele de stat sau cu
poziţii preponderente în viaţa publică. Acestea fac parte din categoria informaţiilor ce
trebuie furnizate în mod corect de către organele de presă. Se presupune astfel pentru
mijloacele mediatice obligaţia de a le investiga şi dezvălui, iar menţionarea caracterului
corect pe care trebuie să-l aibă informarea implică obligaţia de a aduce la cunoştinţa
opiniei publice numai ceea ce este adevărat şi util să fie cunoscut. Aşadar, ceea ce
depăşeşte limitele corectitudinii pune sub semnul ilicitului calomnios şi este de natură să
ponegrească, chiar să discrediteze. În termenii acestui text găsim esenţa deontologică a
profesiunii de ziarist, cu sarcinile şi limitele impuse de exercitarea ei.

11
 I. 1. 4. Viaţa privată. Scurt istoric şi definiţie. Corelaţia cu
libertatea de informare.

Legislaţia vieţii private, corelativ al legislaţiei libertăţii de informare, este cel mai
tânăr domeniu al dreptului şi a fost percepută adesea de oamenii de presă ca o nouă
limitare a liberei circulaţii a informaţiilor; numai că, de această dată, limitarea pare să fi
venit odată cu evoluţia modelului democratic, ca rezultat al extinderi drepturilor omului,
şi nu de sus în jos, dinspre putere spre societate. Am putea spune că rapiditatea cu care
principiile legislaţiei vieţii private s-au generalizat în ultimii 50 de ani în mai toate ţările
democratice ar fi direct dependentă de fenomenul invers al erodării şi renunţării treptate
la limitările penale ale presei (cenzură, delicte de opinie, interdicţii de publicare,
interdicţii de natură ideologică etc.). S-ar putea înţelege, poate greşit, că în substanţa ei
legislaţia care protejează viaţa privată evoluează invers proporţional cu acele elemente
ale legislaţiei presei care îl penalizau pe jurnalist pentru comportamentul său critic,
uneori chiar ofensator, la adresa oficialităţilor. Se poate constata faptul, aşa cum susţine,
fără prea multe argumente, că dreptul modern evoluează , în ultimele decenii, printr-o
translare lentă a delictelor de presă dinspre penal (domeniu în care societatea în întregul
ei se apără de agentul patogen) spre civil (domeniu în care se rezolvă în justiţie
conflictele interpersonale).
Părinţii legislaţiei vieţii private sunt doi jurişti americani, Samuel D. Warren şi
Louis D. Brandeis. Ei au publicat în 1890, în Harvard Law Review, un articol în care
susţineau necesitatea apariţiei unui nou domeniu de drept, care să favorizeze, atât pe
calea legilor propriu-zise, cât şi pe aceea a jurisprudenţei, protejarea universului intim al
persoanei. Louis D. Brandeis, devenit judecător la Curtea Supremă de Justiţie, revine în
1928, cu o argumentaţie detaliată prin care motivează, într-o hotărâre judecătorească, că
legile americane ar trebui să consfinţească un „drept al omului de a fi lăsat în pace”.
Independente sau combinate între ele, violările dreptului la viaţă personală pot fi
clasificate în patru mari categorii: intruziunea, dezvăluirea de fapte jenante, punerea într-

12
o lumină falsă şi publicarea numelui şi imaginii fără acordul subiectului. Fără a le discuta
pe fiecare în parte voi cita câteva consideraţii de principiu, aşa cum le considera Miruna
Runcan în cartea sa Introducere în etica şi legislaţia presei.
“Legislaţia de protecţie a vieţii private nu se referă la publicarea de informaţii
false, care intră sub incidenţa altor articole de lege penală sau civilă, cum e, cel mai
adesea calomnia. Atunci când vorbim despre viaţa intimă a persoanei ne referim exclusiv
la faptele reale care, dintr-o pricină sau alta, nu ar trebui să fie date publicităţii.
Subsecvent, de avantajele acestei protecţii legale nu se pot bucura în mod egal şi
persoanele publice şi cetăţenii de rând. Într-o ţară democratică şansa unei persoane de a
deschide şi de a câştiga un proces de acest fel intentat unui jurnalist este invers
proporţional cu notorietatea persoanei. Principiul acestei răsturnări de protecţie este
simplu: nici o persoană publică, fie ea politician, judecător, stea de cinema ori sportiv nu
a fost obligată de cineva să devină o persoană publică, ci şi-a asumat liber o asemenea
condiţie; beneficiile pe care i le aduce situarea în prosceniul vieţii sociale sunt direct
dependente de faptul că, în mod conştient, persoana a acceptat o restrângere a universului
său intim, a acceptat deci, să trăiască transparent, în văzul mulţimii”9.

9
?
Între libertatea de informare, principiu consacrat în art. 31 alin. 4 din Constituţie, şi respectul
viaţii private, un al principiu situat prin art. 26 din Constituţie, trebuie să existe întotdeauna un echilibru, tot
ceea ce se spune şi se scrie trebuind să fie formulat în termeni civilizaţi Dorin Ciuncan, în „Dreptul” nr.
5/1999, p. 91.
13
 CAPITOLUL II

NORME DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

II. 1. Aspecte etice şi deontologice. Principii generale

Etica este o cale de autoprotecţie a jurnaliştilor în faţa riscurilor inerente ale

profesiunii, în special contra propriilor excese. Natura profesiunii creează posibilitatea
producerii unor derapaje. Jurnalistul munceşte mereu în criză de timp, în structuri
organizaţionale ierarhice, care-i pot influenţa convingerile sau disturba mesajul. O bună
cultură etică îl poate proteja de aceste agresiuni10. De aceea, codurile deontologice, acolo
unde există, încearcă să cuprindă regulile care să ghideze ori să faciliteze munca
jurnaliştilor şi să prevină săvîrşirea unor fapte ilicite.
Cea mai mare parte a statelor unde regimul nu este dictatorial posedă acum cel
puţin un cod al presei. Şi în jurnalism ca în orice meserie, există lucruri “care se fac” şi
lucruri “care nu se fac”. Ele se învaţă, de obicei, la locul de muncă sau n şcolile de
jurnalism.
În cea mai mare parte a organelor de presă există principii editoriale, fie transmise
pe cale orală, fie redactate (uneori pentru public, alteori pentru ofertanţii de publicitate).
Istoric. La începuturile secolul XX, codurile s-au înmulţit, ca urmare a mişcării
progresiste care denunţa abuzurile capitalismului sălbatic, în special în presă.

Din 1896, jurnaliştii polonezi din Galiţia şi-au redactat o listă de obligaţii şi au
constituit un tribunal al onoarei. În Statele Unite, în 1910, o asociaţie a presei din Kansas
a adoptat un cod privind editorii şi directorii. În 1924, peste şase cotidiene aveau propria

10
?
Florea Ioncioaia, Introducere în presa scrisă, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, 2000 2000,
p. 96.
14
lor cartă. Primul cod naţional a fost cel francez: Carta Îndatoririlor aparţinînd sindicatului
naţional al jurnaliştilor francezi (SNJ), adoptată în 1918. Primul cod internaţional a fost
adoptat în 1926, de Asociaţia Interamericană a Presei. Apoi în 1939, Federaţia
Internaţională a Jurnaliştilor (FIJ) îşi stabileşte Codul onoarei.

Codurile au apărut peste tot după al doilea război mondial. ONU a elaborat primul
său proiect de cod în 1950, trimis către peste 500 de asociaţii ale presei; n-a fost adoptat
niciodată, pentru că organizaţiile profesionale au refuzat ca instanţele
guvernamentale să intervină în aceste chestiuni.

Următorul val de interes pentru deontologie a fost la începutul anilor ’70, în

cadrul UNESCO, al Consiliului Europei, al FIJ, al International Press Institute, după
marile efervescenţe contestatare. În sfîrşit, a patra etapă se desfăşoară după războiul din
GOLf, în 1991.

Definirea “practicilor scandaloase” ale mijloacelor de comunicare variază în

funcţie de cultura unei naţiuni, de stadiul evoluţiei sale, de regimul său politic; nu este
identică în ţările comuniste şi în ţările liberale, în ţările arhaice şi în cele ultramoderne, în
ţările musulmane şi în ţările hinduse. În plus, diferenţele culturale din diferite ţări fac
aproape imposibilă existenţa unui cod deontologic unic. Există reglementări ale
asociaţiilor sau organizaţiilor internaţionale, care se aplică în toate ţările membre. Totuşi,
în cea mai mare parte a codurilor se regăsesc aceleaşi reguli fundamentale. Cauza acestui
fapt este comunitatea culturală a ţărilor unde au apărut primele coduri şi concertarea
internaţională.
Cod sintetic

Valori fundamentale

 să respecţi viaţa;

 să promovezi solidaritatea între oameni.

Reguli morale generale

 să nu minţi;

15
  sa nu-ţi însuşeşti bunul altuia;

 să nu provoci inutil suferinţă.

Principii jurnalistice

 să fii competent;

 să nu faci nimic care să diminueze încrederea publicului faţă de mijloacele

de comunicare;

 să ai o viziune largă şi profundă asupra informării;

 să o feri o imagine exactă, completă şi inteligibilă despre actualitate;

 să deserveşti toate grupurile;

 să stimulezi comunicarea, deci înţelegerea între oameni;

 să aperi şi să promovezi drepturile omului şi democraţia;

 să contribui la armonia societăţii.

Libertatea de expresie şi libertatea informaţiei sînt două principii fundamentale în

raport de reciprocitate, care sprijină munca tuturor jurnaliştilor. Capacitatea de a aduna şi
răspîndi informaţiile este influenţată şi uneori chiar restrînsă de factori comerciali, legali
şi politici. Chiar specificul muncii lor deseori îi aduce în conflict cu interese individuale,
comerciale şi oficiale, deopotrivă. Presa însăşi emite coduri ale eticii şi practicii
jurnalistice care oferă un ghid curent ziariştilor şi încearcă să reflecte punctul de vedere al
interesului public al societăţii.

Codul deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă

Preambul

Clubul Român de Presă, reprezentat de peste 20 de editoriale care cuprind cele

mai importante instituţii mass-media naţionale (presă scrisă, televiziuni, radiouri şi

16
agenţii de presă) numărînd circa 20000 de ziarişti, membrii ai tuturor asociaţiilor de presă
din România, propune introducerea unui cod etic al ziariştilor şi instituirea unui consiliu
de onoare, care să urmărească respectarea ordinii deontologice. Regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului de onoare face obiectul unui document separat.
Potrivit Constituţiei Românie, libertatea de exprimare a opiniile, în scris, prin imagini sau
prin alte mijloace de comunicare în masă este garantată.

Cenzura de orice fel este interzisă (art. 30). Dreptul presei de a avea acces la orice
fel de informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit
competenţelor ce le revin, sînt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor (art.
31).

Ziarist profesionist este persoana care are drept ocupaţie principală şi retribuită
presa, posesoare a unei cărţi de presă recunoscută de una din organizaţiile profesionale,
respectiv orice reporter, redactor, fotoreporter, grafician de presă, secretar de redacţie, şef
de secţie sau departament, redactor şef sau adjunct, director de publicaţie, radio sau
televiziune, cu o vechime minimă în presă de un an (perioada ce reprezintă stagiul în
această activitate). În virtutea libertăţii de expresie, ziaristul are dreptul de a critica
argumentat atît Puterea cît şi Opoziţia, considerînd drept unic criteriu de judecare a
faptelor raportarea lor la legile ţării şi la principiile morale.

Art. 1. Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de

consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional
al publicului de a fi corect informat.

Art. 2. Ziaristul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitatea

este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, de regulă, din mai multe surse credibile.

Art. 3. Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de
presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.

Art.4. ziaristul este obligat să respecte viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va

folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre aceasta.
Atunci cînd comportamentul privat al unor personalităţi publice pot avea urmări asupra

17
societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat. Este preferabil ca
minorii, bolnavii şi victimele unor infracţiuni să beneficieze de păstrarea confidenţialităţii
identităţii. Se v menţiona clasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită minoritate
(religioasă, lingvistică, sexuală) numai în cazurile în care informaţia publicată se va referi
la un fapt strict legat de respectiva problemă.

Art. 5. Ziaristul va da publicităţii punctele de vedere ale tuturor părţilor

implicate în cazul unor păreri divergente. Nu se vor aduce acuzaţii fără a se oferi
posibilitatea celui învinuit să-şi exprime punctul de vedere. Se va avea în vedere
respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei, astfel încît nici un individ nu va fi
catalogat drept infractor pînă cînd o instanţă juridică nu se va pronunţa. Se va evita
publicarea comentariilor şi luărilor de poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie.
Aceasta nu exclude relatările obiective asupra faptelor în evoluţia lor. Ziaristul nu se
substituie instituţiilor şi puterilor publice.

Art. 6. Ziaristul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor

obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte
confidenţialitatea surselor chiar şi în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de
informaţie este garantată de reglementările internaţionale la care România este parte.

Art. 7. Ziaristul are responsabilitatea civică de a acţiona pentru instaurarea

justiţiei şi dreptăţii sociale. În cazurile în care are ştiinţă de abuzuri sau de încălcări ale
legilor, potrivit clauzei de conştiinţă, ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerinţă care
să-i influenţeze decizia.

Art. 8. În exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile

publice sau cu diverse societăţi comerciale, ziaristului îi sînt interzise orice înţelegeri care
ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa sa.

Art. 9. Ziaristul care distorsionează intenţionat informaţia sau face acuzaţii

nefondate săvîrşeşte abateri profesionale de maximă gravitate.

Art. 10. Ziaristul are datoria de a face corecţiile necesare în cazul în care din
vina sa vor fi date publicităţii informaţii inexacte.

18
 Semnează:

Dumitru Tinu, “Adevărul”, Lucian Avramescu – AMPress, Florin Brătescu –

Antena 1, Octavian Ştireanu – “Azi”, Laurenţiu Ilie – “Bursa”, Horia Alexandrescu –
“Cronica Română”, Cornel Nistorescu – “Evenimentul Zilei”, Ileana Lucaciu – “Expres
Magazin”, Constantin Dumitru – “Flagrant”, Marius Tucă – “Jurnalul Naţional”, Mihnea
Vasiliu – Mediafax, Radu Bogdan – “Nine 0’clock”, Adrian Sîrbu – Protv, Dan Andronic
– Prima Tv, Octavian Andronic – Ringier, Bogdan Ficeac – “România Liberă”, Vartan
Arachelian – TVR Internaţional, Sorin Roşca Stănescu – “Ziua”, Gherghe Voicu –
“Naţional”, Mihai Tatulici – “Privirea”. II.2. Jurnalismul de investigaţie

Jurnaliştii de investigaţie joacă un rol important în societate, dezvăluind corupţia,

nedreptatea, relele şi, în general, ceea ce preocupă societatea în cel mai înalt grad. Dacă
ar trebui să-şi asume rolul unui cîine de pază, atunci ei trebuie să facă asta într-un mod
responsabil, menţionîndu-se la cele mai înalte standarde profesionale şi etice, lucrînd în
litera şi spiritul legii.
Pentru mulţi editori, chiar şi pentru cei englezi, legea pare să prezinte o seamă de
obstacole, restrîngînd munca pe care şi-o asumă în interes public. Pentru alţii,
informaţiile legale apar ineficiente ca mijloc de a controla media sîcîitoare, deranjantă şi
pot servi pentru a încuraja presa de senzaţie şi cea trivială.
Publicarea unui articol de investigaţie ridică numeroase probleme, fie de natură
umană, fie de natură juridică şi comercială. Este recunoscută de ziarişti tensiunea care
poate să apară între libertatea de expresie a jurnaliştilor şi drepturile competitive asociate
cu o multitudine de alte interese. 11
Jurnaliştii anchetatori deseori vor avea o poveste “legalizată” înainte de
11
?
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost încorporată în legislaţia engleză în 1998, deşi
nu a fost aplicată decît în octombrie 2000. Convenţia garantează un număr de drepturi şi libertăţi
fundamentale inclusiv libertatea de expresie.

19
publicare. În această etapă, jurisconsultul este de multe ori constrîns să creadă că
jurnalistul implicat a aderat la nişte standarde etice chiar şi atunci, povestea putînd fi
publicată din motive comerciale. Aşa stau lucrurile în Marea Britanie, unde marile
companii media îşi permit angajarea unor jurişti, care să-i sfătuiască pe aşa-numiţii
ziariştii – anchetatori.
Principiile editoriale ale BBC

Imparţialitate. Imparţialitatea este sufletul BBC. Toate programele şi serviciile

BBC trebuie să fie receptive, corecte şi să dovedească respect faţă de adevăr. Nici un
amănunt semnificativ nu trebuie să treacă nereflectat sau parţial prezentat în programele
difuzate sub sigla BBC.

Acurateţe. Trebuie să păstrăm acurateţea materialelor, să verificăm, reverificăm

şi să cerem sfatul ori de cîte ori avem îndoieli pentru a fi siguri de corectitudinea celor
afirmate. De cîte ori este posibil trebuie să obţinem informaţii “la prima mînă”, direct de
la sursă ori dacă acest lucru nu este posibil, de la cineva care a fost prezent la faţa locului.
Acurateţea înseamnă însă deseori mai mult decît prezentarea exactă a faptelor. Toate
informaţiile relevante trebuie echilibrate astfel încît să ofere o imagine reală asupra a ceea
ce este relatat sau descris.

Onestitate. Programele BBC trebuie să fie bazate pe corectitudine, să fie deschise

şi directe. Interlocutorii trebuie trataţi cu onestitate şi respect. Ei au dreptul să ştie despre
ce este vorba în program, ce se aşteaptă de la ei, dacă va fi o emisiune în direct sau
înregistrată şi dacă va fi montată.

Respect pentru standardele de gust şi decenţă. Realizatorii de programe trebuie

să ţină cont de aceste standarde. Ei trebuie să respecte punctele de vedere diferite ale
publicului privind chestiunile care pot fi considerate jignitoare. Dreptul de a provoca
aşteptările publicului în moduri creative şi surprinzătoare trebuie uzitat, dar audienţa nu
trebuie neapărat bruscată de ceea ce se difuzează sau se publică. Este neapărat necesar să
fie luate în considerare aşteptările audienţei în ceea ce priveşte anumite programe,
servicii şi orele de difuzare a acestora.

20
 Evitarea imitării comportamentului antisocial. Publicul este îngrijorat de
posibilitatea ca oamenii să imite comportamentul pe care îl văd sau despre care aud la
televiziune sau la radio. Trebuie să încercăm să ne asigurăm că orice ameninţare asupra
vieţii şi orice comportament antisocial prezentat în programele BBC nu ar putea
reprezenta un model pentru audienţă.

Protejarea copiilor. Realizatorii trebuie să protejeze copiii care iau parte la

emisiuni. Ei trebuie să ia în considerare cu multă grijă impactul programelor în care sînt
implicaţi copiii, atît în felul în care acestea sînt montate, cît şi a posibilului impact pe care
l-ar putea avea timpul difuzării.

Dintre toate constrîngerile legii care afectează activitatea jurnaliştilor,

reglementările privind insulta şi calomnia sînt unele dintre cele mai lipsite de bun simţ.
Pe de o parte, acordă posibilitatea individului sau organizaţiilor de a suprima publicarea
unor subiecte de importanţă publică, de a “înăbuşi” dezbaterea esenţială într-un proces
democratic, să închidă gura mediei în rolul său cel mia important de cîine de pază al
societăţii şi să ameninţe cu închiderea publicaţiilor. Pe de altă parte, se sugerează că
reglementările legale referitoare la protecţia reputaţiei persoanei, încurajează un nivel
mai ridicat de profesionalism din partea jurnaliştilor. Cu siguranţă, frica de extindere a
actelor de litigiu acţionează ca un stimulent pentru jurnalişti şi editori în a menţine
acurateţea în relatările lor.
Finalitatea tuturor reglementărilor referitoare la insultă şi calomnie este protejarea
reputaţiei individului de un atac nejustificat. În legislaţia engleză, de exemplu, aceste
prevederi au evoluat de-a lungul anilor. Dificultatea în a menţine un echilibru între
libertatea de expresie şi protejarea reputaţiei personale sau profesionale a unui individ
este reflectată de complexitatea legilor. Percepţiile în continuă schimbare, cu privire la
înţelesul de reputaţie, complică şi mai mult lucrurile. În plus, dezvoltarea tehnologică şi
sistemele tot mai rapide de comunicare au dus la o exacerbare a problemei.
Calomnia este definită în dreptul englez ca “publicarea unor lucruri neadevărate
care influenţează reputaţie persoanei şi tinde să-i scadă / reducă stima membrilor
societăţii în general evitîndu-l sau ocolindu-l.” Pentru jurnaliştii din Marea Britanie, legea

21
calomniei este ca o adevărată ruletă rusească.12
Se obişnuieşte ca jurnaliştii implicaţi în investigaţii care dezvăluie activităţi
criminale sau penale să informeze poliţia de ceea ce au găsit înainte de publicare.
Astfel, jurnalistul poate publica povestea fiind în cunoştinţă de cauză cu faptul că
subiectele investigaţiei nu vor scăpa justiţiei sau să fie distruse dovezi valabile. Autorul
investigaţiei, în general, va ajuta poliţia cu cercetările sale; dacă subiectul investigaţilor
sale se află în curs de cercetare de către organele de cercetare penală, există situaţii în
care publicarea articolului său ar putea aduce prejudicii anchetei realizate de către
organelor penale.

II. 3.Reporterii şi sursele

Informaţia trebuie verificată din trei surse, pentru a putea fi publicată. Această
afirmaţia o găsim în toate manualele de jurnalism; toţi ziariştii spun acelaşi lucru. În
practică, însă, nu se întîmplă întotdeauna aşa. Pentru credibilitatea jurnalistului şi a
ziarului, postului de televiziune ori de radio, identitatea sursei trebuie dezvăluită.
Angajamentul unui post de ştiri de a-şi divulga sursele de informaţie poate fi
semnificativ pentru public. Totuşi, publicarea numelor persoanelor care oferă informaţia
duce de obicei, la faptul că, ulterior sursele vor vorbi cu precauţie sau chiar vor tăcea.
Privind confruntarea cu această chestiune, se folosesc mai multe tactici, toate avînd
aceeaşi finalitate: satisfacerea aşteptărilor publicului şi, în acelaşi timp, mulţumirea
surselor. Hugh Culberstson scria: “sursa de ştiri nemenţionată a fost numită supapa de
siguranţă a democraţiei şi refugiul conştiinţei, dar şi cîrja reporterilor leneşi şi neglijenţi.”
Walter Lippmann stabilind distincţia dintre ştiri şi adevăr, spunea că ştirile sînt
fragmente de informaţii supuse atenţiei reporterilor; căutarea adevărului se baza pe reguli
explicite şi bine stabilite. În acelaşi sens, procesul judecătoresc, de exemplu, respectă
proceduri riguroase pentru strîngerea probelor. Medicii se bazează pe precizia tehnică şi
pe expertiză. Reporterii nu pot concura cu aceste profesii. Ei nu au o autoritate care să
examineze, să testeze şi să evalueze informaţiile, cel puţin nu pe o scenă publică sau în
12
?
Supra III. 2. 6. Aspecte de drept comparat.
22
condiţii riscante şi ostile.
Dificultăţile apar cînd se lucrează sub presiunea termenului – limită, recurgîndu-
se la diverse trucuri profesionale. Uneori, reporterii ar trebui să fie mai prudenţi sau cel
puţin mai sceptici; alteori atitudinea prietenească şi cooperarea funcţionează mai bine.
Atunci cînd jurnaliştii devin prea apropiaţi de persoanele importante, ei nu mai păstrează
distanţa profesională sau părtinitori, cu scopul de a le proteja. Totuşi, dacă reporterii nu
îşi cultivă sursele influente şi nu stabilesc relaţii personale cu ele, atunci ei ar putea pierde
nuanţele şi perspectivele din interior. În anumite situaţii, documentele scrise, completate
de briefing-urile publice, sînt superioare informaţiilor scoase din la lumină, cu mare
greutate, de un reporter conştiincios. De cele mi multe ori, sursele oficiale sînt orbite de
interesul personal. 13
Conform Declaraţiei de Principiu a American Society of Newspaper Editors
avertizează pe bună dreptate: “Jurnaliştii trebuie să fie vigilenţi faţă de toţi aceia care ar
exploata presa în scopuri egoiste”.
În cele mai multe acţiuni de căutare a ştirilor se folosesc metode specifice de
prevenire a haosului şi abuzului. Anumite convenţii păstrează unitatea practicii
jurnalistice. Este unanim recunoscut faptul că orice informaţie trebuie verificată prin două
sau trei surse înainte de a fi publicată. Cele mai multe coduri etice, precum şi politicile
companiilor insistă asupra identificării precise a sursei ori de cîte ori acest lucru este
posibil. Unele practici jurnalistice permit reporterilor să păstreze discreţie totală asupra
surselor, dar în majoritatea cazurilor editorii sînt direct responsabili pentru validitatea
informaţiilor. Regulile cer, de asemenea, citarea corectă, corectarea greşelilor şi relatarea
contextului. Deşi s-au luat aceste măsuri de siguranţă, o presă responsabilă trebuie să
lupte din greu pentru tratarea corectă a surselor şi pentru prevenirea omisiunilor.

13
?
Clifford G. Christians, Mark Flacker, Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee, Etica mass-media. Studii
de caz, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 82-83.
23
 II. 3. 1. Protecţia surselor

De cele mai multe ori, protecţia surselor se realizează prin păstrarea

confidenţialităţii referitoare la dezvăluirea identităţii acestora. De multe ori, fie pentru
construirea unei ştiri, fie pentru întocmirea unei anchete ori a altor tipologii ale
jurnalismului de investigaţie, reporterul sau editorul se înţeleg cu sursa în privinţa
păstrării şi asigurării anonimatului acesteia.
Pentru a evalua legile care protejează jurnaliştii sînt luate în calcul şapte criterii:
1. cine e protejat,
2. dacă e nevoie de confidenţialitate pentru ca
protecţia să existe,
3. ce fel de informaţie este protejată,
4. dacă e nevoie să fie publicată,
5. în ce spaţii legale poate să fie invocat acest
privilegiu,
6. dacă poate fi anulat
7. care sînt excepţiile de la acest principiu.14
În Statele Unite ale Americii, tribunalele au refuzat să-i scutească pe jurnalişti de
a depune mărturie, pentru că, în ceea ce priveşte bunăstarea lor personală, sursele de
informare nu depind de aceştia, aşa cum depind pacienţii de medicul lor sau clienţii de
avocaţii lor. Privilegiul jurnalistului, dacă e recunoscut, nu se bazează atît pe nevoia
sursei de a vorbi, cît pe nevoia publicului de a primi informaţii referitoare la delicte,
crime, corupţie, lucruri care altfel ar putea rămîne nepublicate15.
Legislaţia americană în vigoare, prin Primul Amendament, cere oficialităţilor să
demonstreze că informaţia e relevantă pentru o anumită anchetă; trebuie demonstrat că

14
?
Middleton, Kent, Trager, Robert, Chamberlin, Biil F., Legislaţia comunicării publice, Iasi, Ed.
Polirom, 2002, p.191.
15
?
Ibidem p. 192.
24
informaţia nu se poate obţin altfel, decît de la o sursă neoficial, ori din documente
obţinute nu tocmai prin căi legale.
Se întîmplă uneori ca jurnalişti, reporterii sau redactorii să dezvăluie identitatea
unor surse cărora le-au promis anonimatul. Conform Curţii Supreme, Primul
Amendament nu protejează jurnaliştii care publică numele surselor cărora li s-a
promis confidenţialitatea. Persoanele care au încredere în asemenea promisiuni, făcute în
detrimentul lor, sînt însă protejate de lege. Conform Curţii, “identificabil” înseamnă
“obiect al identificării, capabil să fie identificat”.

Codul deontologic al ziariştilor belgieni stipulează protejarea surselor, care nu pot

fi revelate fără “autorizaţia explicită a informatorului”.

În situaţia în care informaţiile deţinute de presă nu au fost primite pe bază de

confidenţialitate, iar acestea sînt necesare ca dovezi relevante într-un proces penal,
situaţia este diferită.
În legislaţia franceză, condiţiile în care mass-media pot ilustra activitatea poliţiei
şi a organelor de cercetare penală, reprezintă obiectul unei complexe reglementări care
încearcă să realizeze un echilibru între libertatea de exprimare şi informare şi buna
funcţionare a instituţiilor şi drepturile persoanelor în cauză pentru care acele informaţii
sînt susceptibile, în acelaşi timp, de a aduce beneficii sau prejudicii.16
Principiul secretului anchetei şi instrucţiei judiciare este foarte controversat în
doctrina franceză. El constituie o obligaţie pentru cei care, prin natura profesiei lor,
participă la anchetă sau la proces. Acest lucru nu îi priveşte direct pe ziarişti care, la
rîndul lor, pot realiza propriile anchete şi pot difuza informaţii asupra elementelor pe care
le-au putut strînge sau pe care le-au putut observa. Lor le revine responsabilitatea atunci
cînd sînt autori sau complici la violarea secretului, atît timp cît exploatează piese sau
documente secrete.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este la fel de important ca cel al secretului
anchetei. Sînt reglementate fie dreptul la replică, fie inserarea unui comunicat, care

16
?
J.C. Bertrand, Introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi , Ed. Polirom, 2001, p. 209.
25
asigură respectarea principiului libertăţii de informare, prin care se pot repara atingerile
aduse principiului prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, atunci cînd o persoană reţinută,
interogată sau care face obiectul unei citaţii de comparare în justiţie, al unui rechizitoriu
al procurorului Republicii sau al unei plîngeri cu constituire de parte civilă este
prezentată, înainte de orice condamnare, ca fiind vinovată de faptele sale, potrivit codului
civil francez, situaţia reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie.
În Codul penal al Elveţiei, una dintre cele mai vechi democraţii europene, există
se face referire directă la protecţia surselor şi la responsabilitatea presei. Astfel, dacă prin
publicarea într-un mijloc de informare este comis şi consumat un act pedepsibil prin lege,
atunci este pasibil de pedeapsă, cu excepţia anumitor cazuri, numai autorul. Dacă autorul
nu poate fi găsit sau nu poate fi adus înaintea unui tribunal elveţian, atunci, potrivit
articolului 322bis, responsabilitatea penală cade asupra redactorului responsabil. Dacă nu
există un redactor responsabil, atunci, potrivit articolului 322bis, pasibilă de pedeapsă
este persoana care este responsabilă pentru publicarea materialului.
Dacă publicarea s-a făcut fără ştiinţa sau împotriva dorinţei autorului, atunci
pedepsibil este redactorul responsabil, sau, în absenţa lui, persoana responsabilă pentru
publicare. Relatarea conformă adevărului privind acţiunile publice şi comunicatele unei
autorităţi nu se pedepseşte.
Referitor la protecţia surselor de informare, legea penală elveţiană nu permite să fie
întreprinse măsuri legale forţate. Nici să li se aplice pedepse împotriva persoanelor care
refuză să ofere informaţii ori să depună mărturie cu privire la sursa informaţiilor. Există
două excepţii:
a. mărturia este necesară pentru salvarea unei persoane din pericol nemijlocit
b. fără mărturia respectivă nu poate fi lămurit un delict de omor în sensul
articolelor 111-113 sau alt delict pedepsibil cu minimum de 3 ani de
închisoare sau unul pedepsibil conform articolelor 187, 189, 190, 191, 197
cifra 3, 260ter, 305bis, 305ter si 322ter-322septies sau articolul 19, cifra 2 al
Legii narcoticelor din 3 octombrie 1951 sau nu pot fi capturate persoanele
acuzate de astfel de fapte.
Trebuie subliniat că articolele 187, 189, 190, 191, 197 din Codul Penal elveţian,
26
menţionate mai sus, se ocupă de pedepsirea sexului cu persoane minore, viol şi
pornografie. Iar articolul 260 şi paragrafele sale au drept conţinut pregătirea comiterii
delictelor de ucidere premeditată, ucidere, rănire gravă, tîlhărie, răpire şi sechestrare de
persoană, luarea de ostatici, incendiere, genocid şi participarea în organizaţii criminale.
Articolul 322 si paragrafele sale se referă exclusiv de delictele de corupţie ale
autorităţilor de stat elveţiene – şi străine.

II. 3. 2. 1. Persoanele protejate

Legea americană protejează persoanele lezate de presa scrisă, radio şi de

televiziune. Pe lîngă jurnalişti sînt protejaţi şi cei care procesează informaţia: editorii şi
fotografii. Sînt exceptaţi de la regulă scriitorii, cercetătorii şi toţi cei care nu lucrează
direct cu organizaţiile de presă.
Legea protejează “orice persoană angajată în mod direct în colectarea ,
procurarea, procesarea, editarea şi publicarea informaţiei în scopul transmiterii, difuzării
ei către public”.

II. 3. 2. 2. Criteriul confidenţialităţii

Pentru a fi protejate, reporterul trebuie să fi promis confidenţialitatea sursei, însă

acest fapt nu este clar explicat de legislaţie. Astfel, legea americană care protejează
“informarea sau sursa de informare” împotriva dezvăluirii, protejează jurnalistul,
indiferent dacă acesta a promis sau nu confidenţialitate.
În alte state, jurnaliştii sînt protejaţi doar dacă depun mărturie despre “asociaţii
secrete”, “informaţii confidenţiale” sau despre “sursa oricărei informaţii confidenţiale”.
În ceea ce priveşte obiectul protecţiei, părerile sînt împărţite. Fie e vorba de
reporterii scot la lumină diferite informaţii fie de sursele care le furnizează. Legislaţia
americană nu este uniformă în această privinţă.

27
 Protecţia este garantată indiferent dacă informaţia a fost publicată sau nu.
Legea protejează jurnalistul care a fost obligat să depună mărturie doar în cazul în
care persoana care caută informaţia respectivă poate demonstra că:
1. informaţia căutată se leagă de o anumită încălcare a legii;
2. informaţia nu poate fi obţinută prin alte mijloace;
3. există un interes public presant care cere dezvăluirea sursei.
Jurnaliştii sînt scutiţi de mărturie dacă persoana care caută informaţia nu poare îndeplini
toate cele trei criterii. Situaţia este valabilă însă numai pentru statul Tennesse.
Confidenţialitatea surselor trebuie protejată conform codurilor deontologice din
ţările europene şi altor coduri internaţionale. Prin urmare, potrivit Codului Practicii
Ziarelor, adoptat în 1981 de Federaţia Internaţională a Editorilor de Jurnale (FIEJ)
confidenţialitatea surselor trebuie protejată. Numele informatorilor nu trebuie să fie
divulgate fără consimţămîntul lor. În ceea ce priveşte păstrarea secretului,
confidenţialitatea afacerilor publice sau private, aşa cum sînt ele definite prin lege, nu
trebuie să fie exagerată şi nici nu trebuie să se limiteze la relatarea evenimentelor
importante. Interesul public are prioritate.
O reglementare interesantă este aceea a ziariştilor australieni, care, potrivit
codului lor deontologic, sînt obligaţia să ia în considerare motivele surselor atunci cînd
acestea îşi doresc anonimatul. Totodată, ei sînt datori să caute alternative potrivite
surselor lor. În cazul în care au promis confidenţialitatea, jurnaliştii trebuie să-şi respecte
cuvîntul dat, în virtutea bunei lor credinţe. 17
În Germania, codul deontologic al jurnaliştilor stabileşte un set de reguli privind
interviul şi confidenţialitatea. Interviul se desfăşoară întotdeauna în sfera jurnalistică
numai dacă este autorizat de intervievat sau de înlocuitorul său. Sub circumstanţele
presiunii timpului este, de asemenea, acceptabil ca aceste comentarii să fie publicate într-
un interviu neautorizat, atît timp cît cei intervievaţi ştiu de intenţia reporterului de a
publica frazele, cuvintele sau esenţa afirmaţiei lui. Jurnaliştii trebuie întotdeauna să se
prezinte ca fiind jurnalişti. Un interviu nu este un simplu material de presă, ci o muncă

17
?
http:/www.presswise.org.uk/ethics/sources. htm
28
protejată de Legea drepturilor de autor, mai ales dacă acel material conţine afirmaţii sau
comentarii critice care ar avea remarce personale.
Cînd astfel de interviuri sînt publicate parţial sau în întregime, ziarul ori revista
care-l publică trebuie să indice sursa. Chiar şi atunci cînd esenţa gîndurilor exprimate este
parafrazată, jurnaliştii trebuie să indice sursa.
Referitor la confidenţialitate, cînd un informator este de acord cu furnizarea de
informaţii numai sub condiţia anonimatului (să rămînă neidentificabil) şi a protejării sale
ca sursă, acea stipulare trebuie să fie respectată. Obligaţia de confidenţialitate poate fi
încălcată numai atunci cînd informaţiile primite au de a face cu săvîrşirea unui act
criminal; în asemenea situaţie, jurnalistul este obligat să aducă la cunoştinţa autorităţilor
cele aflate de el. Nu se pune problema confidenţialităţii nici atunci cînd, după atenta
considerare a intereselor materiale sau de altă natură, sînt predominante interesele de stat.
Situaţia poate să apară atunci cînd ordinea constituţională poate fi afectată sau poate fi
pusă în pericol. Reportajul sau dezvăluirile despre activităţi declarate secrete sînt permise
numai dacă nevoia de informare a publicului este mai presus decît motivele de păstrare a
acestora în secret. Acest lucru nu justifică, însă, comiterea de acte nelegale pentru
obţinerea unor astfel de informaţii.

II. 3. 2. Dreptul la protecţia sursei

Regula protecţiei surei a fost promovată pe cale legislativă în cîteva ţări europene
precum Austria, Germania, Franţa, Suedia. Instanţa de la Strasbourg a constatat în mai
multe rînduri că obligarea jurnaliştilor de a divulga sursa informaţiilor obţinute
confidenţial îngreunează obţinerea acestora, fiind astfel lezat dreptul cetăţeanului de a fi
informat şi, în consecinţă, încălcat articolul 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului (cazul Goodwin v. Regatul Unit; Sunday Times v. Regatul Unit).
Importanţa nedezvăluirii sursei de către jurnalişti a fost afirmată în Rezoluţia
Parlamentului European din 18 ianuarie 1994, iar la Conferinţa Interministerială
Europeană, secretul profesional cu privire la sursele de informare a fost promovat la

29
rangul de “principiu al libertăţii presei şi al drepturilor omului”.
Reglementările diferă în ţările care au adoptat expres norme în acest sens. Suedia
a instituit chiar obligaţia constituţională privind protecţia identităţii surselor, cu anumite
excepţii:
 cînd sursa consimte;
 sursa este bănuită în mod rezonabil de trădare, spionaj sau infracţiuni
similare;
 nedezvăluirea ar pune în pericol siguranţă statului;
 dezvăluirea este necesară pentru protejarea unui interes public sau privat
care are preeminenţă, cum ar fi cazurile de calomnie.
În Franţa şi Austria, dreptul de a nu divulga sursa are un conţinut asemănător:
dacă un jurnalist este chemat ca martor în faţa instanţei, are dreptul să nu răspundă la
întrebările referitoare la sursa informaţiei. Deci acest drept apare ca o facultate, nu ca o
obligaţie şi nu poate fi exercitat decât dacă jurnalistul este martor.

II. 3. 3. Jurisprudenţa franceză

O problemă mult discutată, care nu şi-a găsit o rezolvare unitară în jurisprudenţa

franceză, are ca obiect admisibilitatea în instanţă a probelor a căror origine se bănuieşte a
fi ilicită, cum ar fi înregistrările ilegale. Problema poate fi adusă în discuţie şi în legislaţia
românească.
Deseori reprezentanţii media forţează limitele libertăţii de informare, rezultînd
situaţii a căror circumscriere în sfera legalităţii în sfera legalităţii este destul de echivocă.
Aceste forţări se manifestă cu precădere în domeniul investigaţiilor, unde acţiunile presei
se suprapun cu cele ale organelor abilitate de către stat. Presa recurge frecvent la surse
neoficiale, acestea din urmă încălcînd uneori obligaţia de păstrare a secretului. În acest
context sînt admisibile în instanţă ca probe înscrisuri obţinute pe căi ilegale? În România
nu s-a conturat încă o practică în acest sens.
În jurisprudenţa franceză cazul Canard Enchaîine v. Marchiani este reprezentativ.

30
Prin hotărîrea din 6.06.1990, tribunalul de Mare Instanţă din Paris s-a pronunţat în sensul
respingerii acestor probe: “piesele aparţinînd unei proceduri de instrucţie încă în curs,
care nu ar fi putut proveni decît pe o cale ilicită, vor trebui scoase din dezbateri.” 18. astfel,
ziaristul, refuzînd să divulge sursa şi să-i justifice originea, posibil legală, nu se va putea
servi în apărare de documentul care a format propria sa convingere pentru a-l convinge pe
judecător. Instanţa va înlătura probele acoperite de secret în cazul în care ziaristul nu va
dovedi că a intrat legal în posesia lor, iar acesta nu va putea dovedi legalitatea obţinerii
lor, fără să releve sursa.
În sens contrar, s-a pronunţat Tribunalul de Mare Instanţă din Paris într-un alt caz.
Prin hotărîrea nr. 210 din 15 iunie 1993, s-a stabilit că “judecătorul nu va putea înlătura
prin mijloacele de probă produse de părţi pentru singurul motiv că ele ar fi putut fi
obţinute ilicit sau neloial. Lui îi revine sarcina să aprecieze valoarea probantă conform
art. 427 din Codul de procedură penală, cu singura rezervă de a o supune dezbaterilor în
contradictoriu”.19
În concepţia liberală clasică, la care aliniază global, sistemul francez, principiul
libertăţii prevalează. Legea nu aduce nici o restricţie sau limită la ceea ce este considerat
un abuz de libertate, pentru că este susceptibil de a cauza daune unor persoane private sau
anumitor interese colective. Referindu-se la aceste reguli şi principii, judecătorul îşi
exercită controlul a posteriori. El sancţionează greşelile comise, asigură pedepsirea
acestora (răspunderea penală) şi condamnă la repararea daunelor cauzate (răspunderea
civilă).
Iniţial, regimul de răspundere penală al infracţiunilor de presă, susceptibile astăzi
de a fi comise de oricare alt suport mediatic, ca aplicare a articolului 11 din Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, fusese definit de dreptul francez, prin legea din 29
iulie 1881. Legea privind libertatea presei limitează numărul infracţiunilor vizate. În
numele unei concepţii ciudate şi poate contestabile a libertăţii presei, ea supune urmărirea

18

Monica Cercelescu, Regimul juridic al presei. Drepturile şi oligaţiile jurnaliştilor, Bucureşti, Ed.
?

Teora, 2002, p. 117.

19
?
Idem, p. 117
31
judiciară şi pedepsirea infracţiunilor pe care le defineşte unor reguli particulare de
procedură (formalităţi, termen de prescriere) ce asigură o anumită impunitate autorilor
lor.
Cele mai frecvente litigii în jurisprudenţa franceză sînt cele referitoare la dreptul
la replică, defăimarea şi insulta, atingerea adusă vieţii private şi dreptului la imagine,
violarea secretului anchetei şi al instrumentelor judiciare, atingerea adusă prezumţiei de
nevinovăţie, ultraj la adresa bunelor moravuri, punerea în pericol a minorilor, publicitate.

II. 3 .3. 1. Dreptul la replică

Dispoziţiile referitoare la dreptul la replică diferă după cum este vorba de presa
scrisă sau de radioteleviziune. Există problema transpunerii unui astfel de drept la
anumite tehnologii noi, ca internetul, de exemplu.
În presa scrisă, dreptul la replică este reglementat de articolele 13 şi 13 – 1 ale
Legii din 29 iulie 1881. El poate fi definit ca fiind posibilitatea acordată fiecărei persoane
numite sau desemnate într-o publicaţie periodică scrisă de a-şi face cunoscut, în aceeaşi
publicaţie, punctul de vedere asupra punerii ei în cauză. Jurnalul care a publicat acuzaţia
este obligat să acorde gratuit persoanei respective un anumit număr de rînduri în raport cu
acuza căreia i se răspunde astfel.
Adepţii dreptului la replică îl consideră un element esenţial al libertăţii de
exprimare şi al echilibrului în informare. Cei care îi sînt ostili văd în el o atingere adusă
libertăţii de exprimare a jurnaliştilor.20
Dreptul la replică în radio şi televiziune este folosit într-o manieră mult mai
restrictivă. Legea franceză, prin articolul 6 din Legea din 29 iulie 1982 rezervă dreptul la
replică persoanelor acuzate în condiţii susceptibile de a fi adus atingere onoarei şi
reputaţiei lor. Exercitarea acestui drept este condiţionată de termeni şi modalităţi mult
mai riguroase şi mai restrictive, fiind considerat o modalitate de reacţie la defăimare
dificil de folosit.

20
?
Claude – Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Ed. Polirom, p. 208.
32
II. 3. 3. 2. Defăimarea şi insulta 21
II. 3. 3. 3. Viaţa privată şi dreptul la imagine

Nu orice curiozitate sau cere a publicului trebuie neapărat satisfăcută.

Invocarea dreptului la informare nu poate servi la acoperirea preocupărilor
financiare ale întreprinderilor, după nici cele de aceeaşi natură ale indivizilor nu trebuie
camuflate în spatele unei pretinse căutări a protejării onoarei sau personalităţii lor.
În Codul civil francez este introdus principiul conform căruia “fiecare are dreptul
la respectarea vieţii private”. Regimul responsabilităţii civile, susceptibil de a fi invocat
pentru asigurarea dreptului la imagine sau a drepturilor privind propria personalitate, este
astfel întărit. Următoarele articole definesc alte infracţiuni legate de atingerea adusă
intimităţii vieţii private a unei persoane, prin înregistrarea şi difuzarea cuvintelor sau
imaginii unei persoane care se află într-un spaţiu privat.

II. 3. 4. Dreptul la protecţia sursei în România

Singura referite expresă la protecţia sursei obţinute confidenţial o găsim în Legea

drepturilor de autor nr. 8/1996. Potrivit art. 91, editorul sau producătorul, la cererea
autorului este obligat să păstreze secretul surselor de informaţii folosite în opere şi să nu
publice documentele referitoare la acesta. Dezvăluirea secretului este permisă cu
consimţămîntul persoanei care l-a încredinţat sau în baza unei hotărîri judecătoreşti,
definitive şi irevocabile.
Domeniul de aplicaţie al articolului 91 îl constituie, însă numai operele, aşa cum
acestea sînt definite în Legea drepturilor de autor. Prin urmare, materialele de presă
trebuie să fie rezultatul unei creaţii intelectuale, constînd într-un aport de idei originale,
nu simple informaţii inserate în ştiri. Din această categorie fac parte operele audiovizuale
şi cele publicistice, constînd în editoriale de fond, reportaje, pamflete şi orice articole ce

21
?
Supra III. 2. 6. Aspecte de drept comparat
33
conţin comentarii ale autorului asupra evenimentelor politice, sociale sau economice.
Obligaţia de a păstra secretul revine nu numai editorului sau producătorului, ci şi
autorului, datele cu privire la sursă făcînd parte din categoria secretului profesional.
Încălcarea dispoziţiilor articolului 91 atrage răspunderea civilă sau penală, după caz.
Sub aspect penal, divulgarea secretului sursele informaţiilor obţinute confidenţial
poate atrage răspunderea instituită de art. 196 Cod penal , referitoare la divulgarea
secretului profesional. Conform acestor dispoziţii, “divulgarea, fără drept, a unor date de
către acela căruia i-au fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă unei persoane, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.
Legea drepturilor de autor instituie două clauze speciale care înlătură caracterul
penal al faptei constînd în dezvăluirea surselor informaţiilor obţinute confidenţial:
consimţămîntul persoanei care a încredinţat secretul sau o hotărîre judecătorească
definitivă şi irevocabilă.
În privinţa celei de a doua clauze, trebuie să fi avut loc un proces în care
necesitatea dezvăluirii sursei să fi fost discutată în cadrul unei dezbateri contradictorii. În
practica şi jurisprudenţa internaţională, necesitatea dezvăluirii sursei în cadrul unui
proces a fost justificată de situaţii în care nedezvăluirea ar pune în pericol siguranţă
statului sau alt interes public primordial.
Conform legislaţiei în vigoare, dreptul la protecţia surselor este limitat la cazul
autorilor de opere publicistice şi audiovizuale. Însă majoritatea materialelor de presă nu
sînt opere protejate prin Legea drepturilor de autor, ci simple ştiri, conţinînd informaţii
brute, neprelucrate prin comentariu. Se pune problema dacă, în aceste situaţii, se poate
vorbi despre dreptul de a nu divulga sursa informaţiilor obţinute confidenţial, ca drept
implicit ce rezultă pe cale de interpretare a articolului 10 al Convenţiei, privind libertatea
de exprimare şi informare şi dacă, potrivit cadrului legal intern, această prerogativă poate
fi exercitată în faţa instanţei.
Sub aspectul legislaţiei interne, în acest context, se ridică două probleme: dacă
poate fi pus sub acuzare ziaristul care refuză să divulge sursa în faţa instanţei şi care sînt
posibilităţile de apărare în cazul unui asemenea refuz.
Dacă ziaristul este implicat într-un proces de calomnie, el poate refuza dezvăluirea
34
sursei, însă este foarte probabil să nu se poată apăra, dacă el nu va putea face proba
verităţii afirmaţiilor publicate, altfel decît prin indicarea sursei. În acest caz, el riscă o
condamnare pentru calomnie.
Admisibilitatea în instanţă a probelor în instanţă despre care se presupune că au o
origine ilicită, adică provin din surse neoficiale şi se referă la informaţii considerate
secrete este o altă problemă. Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, probele
trebuie să fie “concludente şi utile”, probă fiind orice element de fapt care duce la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni. Pe de altă parte, “este oprit a
determina o persoană să săvîrşească sau să continue săvîrşirea unei fapte penale, în
scopul obţinerii unei probe”. Aşadar, este vorba de o acţiune de determinare, norma
trimiţînd la dispoziţiile legii penale privind instigarea. Or, în majoritatea cazurilor sursa
nu este determinată sau instigată să transmită informaţii presei, încălcînd astfel vreo
obligaţie, ci le dă de bună voie.
Nu se poate trage concluzia că un document despre care se bănuieşte doar că are o
origine ilicită, trebuie să fie respins automat ca probă în instanţă. Condiţia indispensabilă
pentru admiterea acelui document ca probă este ca publicare informaţiilor conţinute în el
să fi servit interesului public. Este unanim recunoscut în jurisprudenţa internă că interesul
legitim al ziaristului în materia probei verităţii coincide cu interesul public. Dacă instanţa
apreciază că informaţia publicată, provenită din surse clandestine, nu era de natură să
servească interesului public, nu va admite nici măcar proba verităţii.

II. 4. Intruziunea în viaţa privată

Conceptul dreptului la viaţa personală încearcă să traseze o linie de demarcaţie

între individual şi colectiv, între individ şi societate. El încearcă să-i asigure individului o
zonă în care acesta să fie doar individ şi nu membru al comunităţii. În acea zonă el este
stăpînul propriilor gînduri, poate avea propriile secrete, viaţa proprie, poate dezvălui
lumii numai ceea ce doreşte. Aşadar, dreptul la viaţa privată stabileşte o arie exclusă din

35
viaţa colectivă şi neguvernată de regulile traiului în comun.
Independente sau combinate între ele, violările dreptului la viaţa personală pot fi
clasificate în patru mari categorii: intruziunea în viaţa privată, dezvăluirea de fapte
jenante, punerea într-o lumină falsă şi publicarea numelui şi imaginii fără acordul
subiectului.
Legislaţia de protecţie a vieţii private nu se refera la publicarea dezinformaţii
false, care intra sub incidenţa altor articole penale sau civile. Discuţiile privind viata
intima a persoanei se refera la faptele reale care, dintr-o pricina sau alta, nu ar trebui sa
fie date publicităţii. De avantajele acestei protecţii legale nu se pot bucura în mod egal şi
persoanele publice şi cetăţenii de rînd. Într-o ţară democrată şansa unei persoane de a
deschide şi de a cîştiga un proces de acest fel intentat unui jurnalist este invers
proporţional cu notorietatea persoanei. Principiul aceste răsturnări de protecţie este
simplu: nici o persoană publică, fie ea politician, judecător, stea de cinema ori sportiv nu
a fost obligată de cineva să devină o persoană publică, ce şi-a asumat liber o asemenea
condiţie; beneficiile pe care i le aduce situarea în prosceniul vieţii sociale sînt direct
dependente de faptul că, în mod conştient, persoana a acceptat o restrîngere a universului
său intim, a acceptat deci, să trăiască transparent, în văzul mulţimii.

Lingens contra Asutria

Virulentele critici aduse funcţionarilor publici, în diverse forme, unele

uimitor de îndrăzneţe, reprezintă un fapt obişnuit, aleşii publici fiind chiar
datori să suporte mai multe critici decît orice cetăţean ori vedetă. Aceasta nu
îndeamnă la extinderea sferei de aplicare la vedetele de televiziune, cinema
ori sport. Viaţa publică a acestora nu împiedică şi nici nu va exclude dreptul
de a avea o viaţă privată. În schimb, descoperirea de fapte jenante ori, mai
grav, ilegale, în situaţia unui ales public, are drept urmări asupra vieţii
publice, deoarece ele este reprezentantul la putere a unui număr de cetăţeni
care şi-au încredinţat năzuinţele lor pentru a le îndeplini. Presa nu poate
încălca limitele protecţiei reputaţiei altora şi nici nu poate pătrunde în cele
mai ascunse unghere ale universului privat, indiferent că este al unui
36
 funcţionar public, al unei vedete sau al unui cetăţean de rînd.

Trebuie să recunoaştem faptul că presa ar fi plictisitoare fără noutăţi

din viaţa vedetelor ori a reprezentanţilor puterii, detalii din viaţa lor privată.
Acestea sînt fapte de presă, se vînd foarte bine, iar în condiţiile unei economii
de piaţă, lucrul nu este de neglijat de către editori.

Brandeis însuşi, credea cu convingere în scoaterea la lumină a

problemelor naţionale. Deşi condamna ingerinţa în problemele personale,
insista pe dezvăluirea tuturor secretelor care avea legătură cu interesul public.
În general, tribunalele din Statele Unite ale Americii au susţinut că
personalităţile politice încetează a fi persoane particulare, atît timp cît valorile
Primului Amendament primează în faţa considerentelor personale. Ideile
juristului american au creat un curent favorabil libertăţii presei şi a protejării
ziariştilor, prioritatea interesului public faţă de cel privat fiind un principiu de
bază al practicării jurnalismului.

Într-o altă clasificare a ingerinţelor în viaţa personală, acestea ar fi: nerespectarea

izolării sau a singurătăţii cuiva, dezvăluirea publică a unor probleme particulare
supărătoare, publicitatea care plasează individul într-o lumină falsă şi apropierea numelui
sau a imaginii unui individ pentru avantaje comerciale. Pentru evitarea acestor situaţii
sînt stabilite trei principii morale care fixează pentru oamenii de presă o etică a vieţii
private. Primul principiu prezintă decenţa şi corectitudinea ca nefiind negociabile. Chiar
dacă legea nu amendează în mod expres minciuna, aluziile, inconştienţa şi exagerarea,
decenţa umană o fac. Al doilea principiu moral propune valoarea socială a reabilitării ca
un criteriu pentru a selecta informaţia privată demnă de a fi difuzată. Al treilea declară că
demnitatea persoanelor nu trebuie afectată în numele privilegiului presei. Tot ceea ce
serveşte cel mai bine oamenilor obişnuiţi trebuie să aibă prioritatea în faţa oricărei cauze
sau slogan.

Codul Associated Press Managing Editors Association (APME) 1975,

37
revăzut în 1994

Dreptul publicului de a fi informat despre orice afacere importantă

este suveran. Ziarul are o responsabilitate particulară în exercitarea, în numele
cititorilor săi, a rolului de paznic vigilent al intereselor lor publice legitime.
Nici o declaraţie de principii nu poate prescrie decizia ce trebuie luată în orice
situaţie, oricare ar fi ea. Bunul simţ şi discernămîntul sînt necesare în
aplicarea principiilor deontologice la realitatea jurnalistică. Într-o perioadă în
care se dezvoltă noi tehnologii, aceste principii pot ajuta responsabilii de
redacţie la menţinerea credibilităţii ştirilor şi informaţiilor pe care le publică.
Fiecare ziar este invitat să completeze prezentele protocoale ale APME în
funcţie de situaţia locală.

Responsabilitate

Un ziar bun trebuie să facă proba echităţii, exactitudinii, cinstei,

simţului responsabilităţii, independenţei şi decenţei sale. Adevărul este
principiul său director. Ziarul evită practicile care ar dăuna capacităţii sale de
a da seama de actualitate şi de a o prezenta într-un mod echitabil, exact şi
imparţial.

El trebuie să-şi asume rolul de a face o critică constructivă tuturor

componentelor societăţii. În recrutarea personalului său şi în acoperirea
actualităţii, trebuie să reflecte, pe cît posibil, componenta comunităţii pe care
o deserveşte. Ziarul trebuie să denunţe cu egală vigoare orice bîrfă, minciună
sau abuz de putere, indiferent dacă sînt comise de cei de la putere, de
funcţionari sau de persoane particulare. În editorialele sale, trebuie să se facă
avocatul reformelor şi inovaţiilor cerute de interesul public. Trebuie să-şi
indice sursele de informare, cel puţin atunci cînd nu are un motiv clar de a nu
o face. Cînd este necesar să protejeze anonimatul unei surse, motivul trebuie
să fie explicat.

Ziarul trebuie să apere libertatea de exprimare şi libertatea presei,

38
precum şi să respecte dreptul indivizilor la viaţa lor privată. El trebuie să
lupte pentru a avea acces la informaţia politică, altfel spus, la şedinţele de
consilii şi adunări şi la arhivele oficiale.

Exactitate

Ziarul trebuie să se ferească de inexactităţi, de neglijenţe, de

prejudecăţi, precum şi de orice distorsionare prin insistenţă sau omisiune ori
manipulare tehnologică. El trebuie să recunoască orice greşeală importantă şi
să o corecteze rapid şi vizibil.

Integritate

Ziarul trebuie să se străduiască să trateze toate problemele fără

părtinire şi să prezinte fără patimă subiectele care suscită controverse. El
trebuie să constituie un forum în care să se emită comentarii şi critici, mai
ales cînd aceste comentarii sînt contrare celor din propriile editoriale. Acestea
din urmă, ca şi oricare altă formulare de opinii personale de către membrii
redacţiei trebuie să fie clar specificate ca atare. La fel, publicitatea trebuie să
se distingă clar de informare.

Ziarul trebuie să dea seama de actualitate fără a ţine cont de interesele

proprii şi fiind atent să nu disimuleze potenţiale conflicte. În paginile sale de
informare, nu trebuie să acorde favoruri cumpărătorilor de spaţiu publicitar
sau unor grupări de interese particulare. El trebuie să dea seama de afacerile
ce ţin de ziar şi de personalul său cu aceeaşi tărie şi francheţe de acare ar da
dovadă în cazul altor instituţii şi al altor indivizi. Grija pentru propriile
interese, pentru mediile de afaceri sau pentru comunitatea pe care o
deserveşte nu trebuie să-l determine să deformeze sau să falsifice faptele.

Ziarul trebuie să se comporte cu onestitate în raport cu cititorii săi şi

faţă de actorii actualităţii. El trebuie să-şi respecte promisiunile.

Ziarul trebuie să condamne orice plagiat, fie că e vorba de texte sau de

imagini.
39
 Independenţă

Ziarul şi personalul său trebuie să fie liberi de orice obligaţie faţă de

sursele lor de informare şi de protagoniştii actualităţii. Ei vor trebui să evite
orice urmă de obligaţie sau de conflict de interese.

Ziarele nu trebuie să accepte inic un cadou de valoare din partea

surselor lor de informare sau de la orice altă persoană străină de profesia de
jurnalist. Cadouri, călătorii gratuite sau cu tarif redus, mese şi spectacole,
cazări şi “eşantioane” nu trebuie acceptate. Orice cheltuială legată de
obţinerea de informaţii trebuie să fie plătită de către ziar. Membrii presei vor
evita orice tratament preferenţial.

Jurnaliştii sînt încurajaţi să participe la viaţa comunităţii, în măsura în

care aceste activităţi nu creează conflicte de interese. Se va evita implicarea
în politică, participarea la manifestări sau susţinerea unor cauze dacă prin
aceasta se ajunge la conflict de interese ori se creează un precedent în acest
sens.

Membrii redacţiei vor evita orice activitate în serviciul persoanelor

sau instituţiilor cu privire la care au misiunea să prezinte informaţii
publicului.

Vor fi evitate în egală măsură investiţiile mobiliare făcute de către

membrii personalului şi orice altă procurare de dobîndă în afaceri exterioare,
ceea ce ar putea da impresia că există un conflict de interese.

Un articol nu trebuie să fie scris cu preocuparea majoră de a obţine un

premiu sau o recompensă onorifică. Se va evita orice concurs sau premiu de
jurnalism în care scopurile comerciale sînt evidente şi care pot dăuna
reputaţiei unui ziar ori a profesiei.

40
 II. 5. Interesul public

Orice fapt selectat şi devenit informaţie mediatică ar trebui, în principiu, să

răspundă într-o măsură oarecare curiozităţii de cunoaştere a destinatarului. Aceste fapte
sînt aşa-numitele fapte de interes public, în traducere aproximativă a termenului
englezesc newsworthy, care înseamnă cu valoare de ştire. Un fapt va avea parte de mai
mult interes public într-un anumit context decît în altul. Din multitudinea faptelor
cotidiene reale, valoarea de adevăr a mesajului e direct dependentă
Cazul Vlad Alexei, “Ziua de Iaşi”

În data de 13.03.2000 a apărut în Ziua de Iaşi un articol aparţinînd lui

Vlad Alexei (sub pseudonimul Sorin Alexa). Articolul, cu titlul “Simirad se
vrea un primar al tuturor ieşenilor”, prezenta câteva “realizări” ale primarului
Constantin Simirad. Prima rubrică avea ca obiect un sondaj de opinie privind
activitatea, imaginea şi notorietatea primarului ieşean. Articolul susţine că
studiul nu corespundea realităţii, fiind numai “un exemplu elocvent de
manipulare grosolană a electoratului”. Sub rubrica “prima <<realizare>>:
taxa pe întuneric” se amintea că, prin hotărîrea CL nr. 225/21.12.1998 se
instituia taxa pentru iluminatul public (5% din valoarea facturii Conel pentru
persoane fizice şi 0.5% din valoarea facturii Conel pentru persoane juridice)
care a fost contestată de cetăţeni şi declarată ilegală de Avocatul Poporului.
Cu toate acestea, în 1999 ieşenii au plătit în total 3,4 miliarde lei pentru
iluminatul Celelalte rubrici menţionau alte nereguli comise de primarul
Constantin Simirad. Prima, în legatură cu construirea Statuii Unirii, arăta
modul în care Simirad evitase atît licitaţia publica, cît şi studiile de
fezabilitate pentru executarea lucrării aşa încît executarea lucrării a costat
mult mai mult decît s-a prevăzut iniţial. Ultima “realizare” se referea la
iniţiativa primarului de a investi fonduri chiar pentru reconstrucţia cartierului

41
 unde îşi avea domiciliul, Galata. Astfel, s-a întocmit un PUZ pentru cartierul
Galata, iar PUG stabileşte, pentru aceeaşi zonă constituirea unui cartier
rezidenţial cu locuinţe individuale de mică înălţime. Pe baza acestui articol,
primarul Constantin Simirad a întocmit o plîngere penală împotriva autorului,
invocînd articolele 205 şi 206 din Codul penal, constituindu-se ca parte civilă
şi cerînd daune morale de 10 milioane lei. Dosarul nr. 7590/2000 care a fost
constituit este încă pe rol.22

22

Condiţia libertăţii presei în România. Cazuri de hărţuire a jurnaliştilor în perioada 2001 – 2002, Bucureşti,
Agenţia de monitorizare a presei - Academia Caţavencu, 2002

42
 CAPITOLUL III

INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII PERSOANEI ÎN

LEGISLAŢIA AUTOHTONĂ. INFRACŢIUNI CONTRA
AUTORITĂŢII

III. 1. Infracţiunile contra demnităţii şi presa

Infracţiunile contra demnităţii se pot săvârşi prin presă ori, altfel spus, publicarea
în presă poate constitui unul dintre mijloacele de realizare a acestei infracţiuni. Această
constatarea duce la întrebarea: este sau nu necesar ca, atunci când sînt săvârşite prin presă
infracţiunile contra demnităţii să fie sancţionate altfel decît atunci când sînt săvârşite prin
alte prin mijloace de exprimare? Este bine ca autoritatea să edicteze o lege a presei, prin
care infracţiunile de presă, inclusiv insulta şi calomnia, să-şi găsească un tratament penal
diferenţiat, mai ales agravant? 23
În ultimele decenii, pe plan mondial se constată o limitare a edictării ori aplicării
legilor referitoare la presă, cu caracter coercitiv. Or, fie dispariţia, fie nefolosirea unor
asemenea legi n-a condus la instalarea unor situaţii de haos în activitatea de presă şi la
utilizarea necontrolată, iresponsabilă a mijloacelor mass-media. Pe de o parte pentru că
activitatea “presarilor” este reglată de diverse coduri sau modele de etică şi deontologie
profesională, liber asumate; pe de altă parte, deoarece chestiunile litigioase derivând din
activitatea de presă tind să transgreseze tot mai mult din domeniul dreptului penal către
cel al dreptului civil.
În principiile de conduită ale ziariştilor (v. Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor,
“Manifest pentru o cultură mediatică democratică”, al XXI-lea Congres mondial al FIJ,

23

Corneliu Turianu, Calomnia prin presă, Bucureşti, Ed. All, 2000, p. 8.

43
Montreal 8-13 iunie 1992) este proclamat ca standard de conduită, respectul pentru
adevăr şi obligaţia ca ziaristul să scrie numai conform faptelor a căror origine o
cunoaşte; jurnalistul trebuie să facă tot posibilul pentru a rectifica orice informaţie ce se
dovedeşte dăunătoare; trebuie, de asemenea, să privească drept grave delicte
profesionale: plagiatul, interpretarea tendenţioasă, calomnia, defăimarea, ponegrirea,
acuzaţiile nefondate, acceptarea mitei sub orice formă pentru publicarea sau oprirea
unor informaţii. De asemenea, prin Rezoluţia Adunării parlamentare a Consiliului
Europei nr. 1003 (1993) cu privire la etica ziaristică, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 265/1994, se arată că ziariştii trebuie să respecte dreptul
indivizilor la viaţa privată şi că persoanele cu funcţii în viaţa publică au dreptul al
protecţia vieţii lor private, în afara cazului când acestea ar putea avea urmări asupra vieţii
publice.
Pentru a învedera deosebirea de optică ce a intervenit în această materie, Corneliu
Turianu se referea la opiniile lui R. Garraud. Încercând să răspundă la întrebarea dacă
este necesară o lege a presei, Garraud pornea de la constatarea că ceea ce uneori este
numit delict de presă nu este o infracţiune sui generis, diferită de celelalte infracţiuni prin
natura sa intrinsecă; „ea este o infracţiune ordinară al cărei caracter distinctiv rezidă
numai în modul său de executare. Infracţiunile de drept comun ce se pot săvârşi prin scris
sau imagini primesc calificarea de infracţiuni de presă atunci când presa a servit ca mijloc
pentru comiterea lor.” 24 Pornindu-se de la această idee – arată autorul – s-a propus adesea
ca presa să intre sub regimul dreptului comun; or, dreptul comun este, din punct de
vedere civil, dispoziţia din Codul civil care obligă pe cel care a cauzat un prejudiciu
altuia să-l repare, iar din punct de vedere penal, textele Codului penal care incriminează
defăimarea şi injuria. Cu toate acestea, conchide Garraud, o legislaţie represivă cu privire
la presă este necesară, deoarece există infracţiuni ce nu pot fi comise decît prin presă şi
pentru că, lăsând cale liberă dreptului comun, s-ar ajunge fie la impunitate, fie la o
represiune excesivă; dar o lege a presei nu trebuie să pedepsească decît infracţiuni de
drept comun, adică numai acte care, din punctul de vedere al principiilor dreptului penal,

24

Idem, p. 9.
44
pot fi considerate infracţiuni. (R. Garraud, Traité théorique et pratique du droit pénal
français, vol.V, ed. a III-a , Paris, 1924, p. 96-100)
Pînă nu demult, reglementarea calomniei prin presă era un vis. Nu exista o normă
legală care să o incrimineze ca infracţiune de sine stătătoare ori ca formă specială a
calomniei de drept comun prevăzută de art. 206 C. pen. Pînă acum, calomnia prin presă
era sub incidenţa acestei incriminări. În fapt, ea se particularizează prin modul de
săvârşire, care constă în inserarea şi difuzarea printr-un organ al presei.
Împrejurarea că într-un proiect de modificare a codului penal s-a prevăzut
săvârşirea calomniei prin presă ca o circumstanţă agravantă în cadrul art. 206 C. pen.,
precum şi limitările libertăţii de exprimare înscrise în art. 30 din Constituţie, ar putea fi
considerate ca semne ale unor intenţii legislative de a atribui calomniei prin presă unele
dispoziţii legale proprii.
S-ar putea ridica problema de a şti dacă ocrotirea legală pe care o implică
incriminarea ar avea ca obiect numai valoarea cu dublă valenţă – particulară şi socială –
sau dacă ocrotirea legală s-ar îndrepta către o altă valoare specifică, şi anume prestigiul
presei. În prestigiul presei s-ar include rolul pe care îl îndeplineşte, influenţele pe care le
exercită, corectitudinea cu care se alcătuiesc materialele publicate, încrederea de care se
bucură din partea cititorilor.
Inserarea în cuprinsul unei gazete a unor afirmaţii mincinoase de natură a
discredita o persoană, afirmaţii prezentate uneori într-o exprimare violentă, vulgară sau
agramată este de natură a influenţa în mod negativ prestigiul gazetei respective şi se poate
reflecta uneori, asupra prestigiului presei în general. Dar din cuprinsul textului care
incriminează calomnia, ca şi titulatura capitolului în care este inclusă, nu rezultă nici o
contingenţă a incriminării respective cu prestigiul presei. Iar în textul constituţional care
limitează libertatea de exprimare, în sensul că ea nu este compatibilă cu atingeri aduse
demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi dreptului la propria imagine (art. 30 alin. 6), nu
cuprinde nici o formulare din care să rezulte că prin aceste limitări s-ar ocroti şi prestigiul
ori alte însuşiri sau interese ale presei.
Prestigiul unei instituţii sau al unei colectivităţi cu o anumită îndeletnicire este un atribut
social care se câştigă şi se menţine prin modul în care îşi conduce propria activitate, prin
45
nivelul moral şi de profesionalitate al membrilor săi, iar nu prin dispoziţii penale.

III. 2. Calomnia prin presă

Ţine de bunul simţ juridic să constatăm după cum spun specialiştii în drept, că
faptele sau actele de presă, inclusiv cele considerate ilicite, nu sînt şi nu pot fi
asemănătoare cu faptele comune, obişnuite sau cu faptele de drept comun incriminate de
lege. Nici ziaristul, în nici o împrejurare profesională, nu poate fi asimilat sau alăturat
făptaşilor de drept comun: criminali, violatori, hoţi). În consecinţă, delictele de presă,
eminamente intelective, nu pot fi aşezate în aceeaşi listă ca infracţiunile de drept comun
25
. Ar fi oportun să se revină la vechea clasificare a infracţiunilor, în crime, delicte şi
contravenţii, astfel încît să se poată face o mai clară delimitare între toate tipurile de ilicit
şi, astfel, pentru a delimita mai exact faptele criminale de actele de gândire 26.
În legislaţia noastră actuală nu există o normă legală care să incrimineze calomnia
prin presă, fie ca infracţiune de sine stătătoare, fie ca formă specială a calomniei de drept
comun prevăzută de art. 206 C. pen. De fapt nu există nici o lege a presei, adică un act
legislativ cu caracter generic şi integrator. În jurul inutilităţii unei legi a presei, precum şi
a diferitelor proiecte propuse au existat discuţii parlamentare şi extraparlamentare. La ora
actuală, se pare că toată lumea împărtăşeşte ideea că se poate trăi şi fără o lege a presei.
Pînă nu demult sursă a unor apeluri disperate şi a unor discuţii înfocate, legea dreptului
de autor a fost votată şi promulgată la începutul anului 1996. Un proiect de lege privind
statutul jurnalistului sa află în dezbaterea diferitelor comisii ale Parlamentului. 27 A fost
votată în 1991 o lege privind accesul cetăţeanului la informaţia publică.
În contextul unei scurte prezentări, trebuie amintite cîteva articole din legea pentru
siguranţa României din 1991. Mai multe proiecte de coduri deontologice au circulat şi au

25

Dumitru Titus Popa, în Revista de Drept Public, nr. 2/1999, p. 53.

26

Idem, p. 53.
27

Mihai Coman, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Iaşi, Ed. Polirom, 1997, p. 216.
46
fost dezbătute în presă. Unul dintre el a fost adoptat de cele două mari asociaţii
profesionale la sfârşitul anului 1991. Nu sînt semne că el ar fi fost respectat sau că
respectarea lui ar fi constituit o preocupare pentru asociaţiile profesionale şi liderii
instituţiilor de presă.28
Aşadar, nefiind învestită cu vreun atribut legal care să-i dea un conţinut deosebit
de acela al incriminării din art. 206 C. pen, calomnia prin presă rămâne sub incidenţa
acestei reglementări. În fapt, ea se particularizează prin modul de săvârşire care constă în
inserarea şi difuzarea într-un organ al mass-media.
Împrejurarea că într-un proiect de modificare a Codului penal s-a prevăzut
săvârşirea calomniei prin presă ca o circumstanţă agravantă în cadrul art. 206 C. pen.,
precum şi limitările libertăţii de exprimare înscrise în art. 30 din Constituţie, ar putea fi
considerată ca semne ale unor intenţii legislative de a atribui calomniei prin presă unele
dispoziţii legale proprii.

III. 2. 1. Subiectul
Infracţiunea de calomnie prin presă, ca formă a infracţiunii de calomnie, poate fi
săvârşită de orice persoană care întruneşte condiţiile legale pentru a fi luată în considerare
fapta săvârşită, cu precizarea de a fi incriminată în legea penală. Totuşi, posibilităţile cele
mai largi de a comite această infracţiune, implicit şi riscurile cele mai mari şi le asumă
ziariştii. Ziarist profesionist este persoana care are drept ocupaţia principală şi retribuită
presa, este posesoarea unei cărţi de presă recunoscută de una din organizaţiile
profesionale, deci orice reporter, redactor, fotoreporter, şef de redacţie, şef de secţie sau
departament, redactor-şef sau adjunct, director de publicaţie, radio sau televiziune, cu o
vechime minimă în presă de un an (perioada ce reprezintă stagiul în această activitate).29

28

Idem, p. 217.
29

Codul deontologic al ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă

47
 III. 2. 2. Afirmarea sau imputarea. Condiţia publicităţii.
Consumarea

În art. 206 C. pen. elementul material al infracţiunii este desemnat în modul

următor :”Afirmarea ori imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o
persoană care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală,
administrativă sau disciplinară ori dispreţului public.”

III. 2. 2. 1. Afirmarea sau imputarea

În această formulare există atît elementul material, cît şi condiţiile în care acesta
trebuie să se înfăptuiască pentru a se putea integra în latura obiectivă a infracţiunii.
Pentru desemnarea acţiunii specifice elementului material, textul întrebuinţează doi
termeni alternativi: “afirmarea şi imputarea”. Este un exces de rigoare, căci în fapt orice
afirmare a unei fapte incorecte cuprinde implicit şi imputarea, adică învinovăţirea celui
vizat pentru săvârşirea faptei respective, după cum orice imputare, la rândul ei, nu este
decît o formă circumstanţiată de afirmare, în care prezentării obiective a faptei i se
adaugă, exprimată într-o manieră oarecare, reprobarea acestei fapte.30
Mai ales în materie de presă, această osmoză a celor doi termeni, afirmare şi imputarea,
capătă o semnificaţie deosebită. Căci orice informaţie care este o afirmare apărută în
presă cu privire la fapta condamnabilă a unei persoane, cuprinde implicit şi imputarea
faptei respective în numele societăţii pe care o reprezintă şi o apără. După cum orice
imputare, în termeni acuzatori la adresa unei persoane, cuprinde afirmarea faptei la care
se referă imputarea respectivă. Rolul social al presei este de a informa, pe de o parte şi de
a reprezenta opinia publică, pe de altă parte. Atunci când abătându-se de la acest rol, un
reprezentant al presei săvîrşeşte infracţiunea de calomnie, semnificaţia omogenă a celor
doi termeni, afirmare şi imputare dă calomniei respective o fizionomie uşor
recognoscibilă.

30

D. Pavel, C. Turianu, Insulta şi calomnia prin presă, Bucureşti, ed. “Şansa” SRL, 1996, p. 38-39.
48
 Actul de presă nu distruge, ci resituează persoana care suportă o redimensionare a
demnităţii în funcţie de adevăratele sale calităţi şi în funcţie de faptele săvârşite, mai
vechi sau mai recente, dar în nici un caz nu se urmăreşte distrugerea sa fizică sau psihică,
aşa cum se întâmplă adesea în acte criminale de drept comun 31.
Actul de presă nu este, deci, ireversibil, persoana care se consideră lezată într-un
drept al său poate obţine reparaţia publicistică simetrică, astfel încît să fie repusă în
situaţia anterioară comiterii actului de presă apreciat ca fiind vătămător (dreptul la
replică, dreptul la răspuns, o hotărîre judecătorească obligatoriu de publicat) 32.

III. 2. 2. 2. Condiţia publicităţii

În materia calomniei prin presă, realizarea publicităţii se face în două faze.
Referindu-ne la activitatea jurnalistică, o primă fază a publicităţii este aceea în
care materialul denigrator este introdus în redacţie stilizat, supervizat de secretarul de
redacţie, transmis spoi în tipografie cules de linotipist, corectat de corector, pus în pagină
de paginator şi după ce primeşte “bunul de tipar”, dat la rotativă, integrat în pagina de
gazetă care se multiplică în mii de exemplare. În toată această odisee tipografică, diferite
persoane din redacţie şi din tipografie iau cunoştinţă de materialul respectiv. Prin aceasta,
condiţia publicităţii se realizează într-o primă fază care poate caracteriza o calomnie
obişnuită, nu însă şi calomnia prin presă.
Abia după ce tipărită fiind, gazeta este difuzată şi este în mâinile publicului cititor
care poate lua cunoştinţă de materialul denigrator numai în acest moment se realizează a
doua fază a publicităţii specifică calomniei prin presă. Nu interesează numărul cititorilor
cărora gazeta le-a ajuns în mână şi nici dacă au citit sau nu materialul respectiv. Este
suficient ca revista / ziarul să fi fost difuzat şi ca cititorii să fi avut posibilitatea de a lua
cunoştinţă de materialul calomnios, pentru ca în acest mod condiţia publicităţii să fie
realizată
Aceste două faze ale publicităţii devin relevante din punct de vedere juridic atunci

31

Dumitru Titus Popa, Revista de Drept Public, nr. 2/1999, p. 53-54.

32

Idem. p.54.
49
când calomnia prin presă este autonomizată în legislaţia penală, fie ca infracţiune de sine
stătătoare, fie ca circumstanţă agravantă. Când o asemenea autonomizare nu are loc,
infracţiunea de calomnie rămâne aceeaşi, indiferent de faza la care a ajuns realizarea
publicităţii.
Desfăşurarea publicităţii în două faze poate avea loc şi atunci când calomnia se
înfăptuieşte prin alte mijloace ale mass-media, cum ar fi televiziunea ori radiodifuziunea.
Cele arătate cu privire la rezultatul specific infracţiunii de calomnie îşi găsesc
aplicarea şi în cazul calomniei prin presă. Elementele care diferenţiază calomnia prin
presă de calomnia obişnuită, şi anume instrumentele prin care se realizează publicitatea,
adică mijloace de comunicare în masă, şi amploarea supradimensională a publicităţii, nu
sînt de natură să modifice structura rezultatului infracţional. Acesta constă, la fel ca la
calomnia obişnuită, în punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua cunoştinţă
de afirmaţia/imputarea denigratoare. De astă dată însă, pluralitatea de persoane puse în
această situaţie acoperă o arie mult mai întinsă.
Acest rezultat se poate amplifica dacă cei care au recepţionat afirmaţia
denigratoare s-au preocupat în mod special de această afirmaţie, au crezut cele afirmate,
au adoptat o părere negativă despre persoana vizată. Dacă consecinţele au loc, atunci se
înscriu în rezultatul infracţional amplificându-i dimensiunea, dar ele nu reprezintă cerinţe
pentru existenţa infracţiunii.
S-ar putea ridica problema dacă, pentru existenţa infracţiunii n-r fi necesar ca
afirmarea calomnioasă difuzată printr-un organ al mass-media să fi fost realmente
recepţionată de un număr de persoane şi să fi avut efectul de a determina o părere
negativă a acestor persoane despre cel calomniat.
Asemenea exigenţe pot fi considerate excesive. Rezultatul nociv al calomniei prin
presă se realizează o dată cu difuzarea printr-un organ al mass-media, difuzare care pune
pe toţi cei care recepţionează pe această cale afirmaţia calomnioasă şi sînt foarte mulţi în
situaţia de a lua cunoştinţă de fapta afirmată. Larga răspândire a defăimării unei persoane
este suficientă pentru a se realiza nocivitatea specifică calomniei prin presă şi, implicit,
rezultatul care se integrează în latura obiectivă a aceste infracţiuni.
Legătura de cauzalitate reprezintă, după cum se ştie, un proces obiectiv prin care
50
rezultatul apare ca avându-şi cauza în acţiunea/inacţiunea infracţională. Nu este supusă
unor condiţii legale; ea există sau nu există. În materia calomniei prin presă afirmaţia
defăimătoare nu-şi produce efectul în mod spontan în chiar momentul în care a fost
emisă, ci parcurge un anumit traseu de la intrarea manuscrisului în redacţie şi pînă la
difuzarea cuprinsului său în gazeta ori emisiunea în care se încorporează. Traseul îşi are
semnificaţia, continuitatea sau discontinuitatea pe care o reprezintă putându-se reflecta în
conturarea legăturii de cauzalitate. Dar aceasta nu este o problemă juridică, ci una de fapt
care intră în preocuparea organelor judiciare în cadrul stabilirii adevărului şi a vinovăţiei
sau a vinovaţilor.

51
 CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ: „CURIERUL DE IAŞI”

În vederea realizării unui studiu despre organizarea unui eveniment un rol

important este deţinut de tehnicile de cercetare utilizate.
Abordarea acestei teme implică, aşadar, o trecere de la o viziune macro,
generalistă, privind organizarea unei conferinţe de presă, la o analiză la nivel micro:
numărul de evenimente prezentate, specificul acestora, tipurile de activităţi abordate etc.
Un prim pas în concretizarea şi aprofundarea acestei intenţii constă în
identificarea unităţilor de lucru, a tehnicilor şi tipurilor de analiză utilizate.
Pentru trasarea specificului evenimentului vom avea în considerare o săptămână
de lucru.
Alegerea acestei perioade de monitorizare constituie o acţiune dezirabilă în
vederea trasării unor analize comparative între numărul evenimentelor, precum şi în
identificarea specificului acestora.
Abordarea temei s-a făcut printr-o analiză combinată: cantitativă şi calitativă,
tehnicile utilizate fiind analiza de conţinut şi interviul.
Aceste aspecte sunt însoţite de componenta calitativă, determinată de interviurile
de tip structurat realizate cu purtătorul de cuvânt al instituţiei şi cu resprezentanţi ai
autorităţilor locale responsabile de organizarea evenimentelor.

52
 IV. 1 Date generale privind serviciul comunicare cu presa din
Primăria municipiului Iaşi

Cu scopul de a stabili specificul serviciului de comunicare vom utiliza

organigrama primăriei municipilui Iaşi. Ca parte a structurii din primărie serviciul de
comunicare aderă la misiunea instituţiei publice, aceea de „a prezenta în mod obiectiv
realităţile vieţii social-politice şi economice” precum şi de a asigura „informarea corectă
a cetăţenilor prin intermediul mass-media asupra treburilor publice, ale creaţiei autentice
culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minorităţilor naţionale, precum şi valorile
democratice, civice, morale şi sportive”

Serviciul comunicare cu presa realizează comunicate atât pentru transmisiunile

proprii, la nivel local, cât şi pentru mass-media locală, regională şi naţională.
Informaţiile prezentate în continuare au fost culese şi prelucrate de pe pagina web
a primăriei Iaşi. Serviciul editează săptămânal o publicaţie cu titlul: Curierul de Iaşi care
se distribuie in centrele de cartier, la sediile asociaţiilor de proprietari şi online. Pe pagina
web se precizează că sunt şi informaţii care se actualizează zilnic. Este compus din cinci
angajaţi, foşti ziarişti şi cameramani din presa locală. Conferinţele de presă sunt filmate
dintr-un singur unghi şi încărcate pe Internet. Publicaţia Curierul de Iaşi a apărut prima

53
oară în decembrie 2006 şi a prezentat programul sărbătorilor de iarnă şi mesajul
primarului Gheorghe Nichita către ieşeni. Pe pagina web a primăriei se precizează că
ziarul a apărut în 2003 însă primul număr este datat decembrie 2006. Articolele nu sunt
semnate. Nu este precizată nici sursa de finanţare. Sporadic apar anumite sume in presă
fiind alocaţii din bugetul public.

Obiectivele cercetării
 Identificarea principalelor funcţii serviciului de comunicare.
 Trasarea particularităţilor serviciului de comunicare.
 Stabilirea tipului de relaţie dintre comunicatori şi mass media regională/ locală.
 Evidenţierea criteriilor care stau la baza alegerii tipurilor de comunicate difuzate.
 Stabilirea principalelor tipuri de acţiuni în care jurnaliştii s-au implicat în calitate de
parteneri sociali.
 Identificarea principalelor probleme cu care se confruntă serviciul de comunicare
Ipotezele cercetării
1. Problemele oraşului şi ale aleşilor locali generează tipul de comunicate emise către
redacţii, accentuându-se cu precădere funcţia de supraveghere utilitară a acesteia.
2. Relaţiile purtătorilor de cuvânt cu mass media locale sunt de complementaritate şi nu
54
 concurenţiale.
3. Serviciul de comunicare îşi sporeşte vizibilitatea în măsura în care se auto-defineşte ca
şi un partener social implicat în rezolvarea problemelor comunitare.
Metodologia cercetării
Scopul studiului este de a identifica particularităţile mesajelor emise de
conducerea primăriei pentru a fi distribuite surselor media, tipurile de comunicate
redactate precum şi modul în care funcţionează mecanismul de organizare şi transmitere a
informaţiilor.
În vederea conturării acestor aspecte, vom utiliza următoarele tehnici:
- Tehnica analizei de conţinut (folosită pentru analiza comunicatelor de presă şi
pregătirea subiectelor pentru conferinţe)
- Tehnica interviului.
Aspecte privind cercetarea de ordin cantitativ:
Potrivit lui Bernard Berelson33 „analiza de conţinut este o tehnică de cercetare
utilizată pentru descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al
comunicării”.
Analiza de conţinut reprezintă „o metodă de observare şi tratare a modalităţilor de
comunicare”34, oferind posibilitatea de a înţelege materialul supus studiului din mai multe
perspective şi, având la bază, o serie de categorii care permit trasarea unor aspecte care la
prima vedere nu au un grad sporit de vizibilitate.
Principalele caracteristici ale analizei de conţinut identificate de Bernard
Berelson35 sunt:
- Centrarea pe generalizări specifice ştiinţelor sociale;
- Obiectivitatea;
- Caracterul sistematic;

33

Bernard Berelson, Content analysis in communication research, Glencoe, Ill., The Free Press, 1952, p. 18
34

Serge Moscovici, Fabrice Buschini, (coord.), Metodologia ştiinţelor socioumane, Editura Polirom, 2007,
Iaşi, p.296
35

Bernard Berelson., op.cit., pp. 15-18

55
 - Specificul cantitativ.
Iată spre exemplu două dintre articolele recente ale publicaţiei editate de serviciul
de comunicare din Primăria municipiului Iaşi:
Şinele de tramvai din intersecţia Podu Roş au fost montate pe poziţie. Astăzi
urmează să fie turnat primul strat de beton. În acelaşi timp, a fost montată reţeaua fir-
contact în CUG.

Sinele de tramvai sunt asezate pe pozitii

Revenirea tramvaielor în CUG devine realitate, infrastructura pentru transportul

electric fiind în ultimele etape. Joncţiunea din Podu Roş este definitivată în ceea ce
priveşte poziţionarea cupoanelor de şină şi a macazului. Liniile au fost montate atât
pentru legătura spre Ţuţora, cât şi pentru legătura prin rond spre pasajul Nicolina. De
asemenea este amplasată armătura structurii de susţinere şi sistemul de amortizare a
vibraţiilor. În această etapă, urmează să fie realizate alinierile precise şi sudurile de
legătură între cupoane. Lucrările vor continua cu turnarea plăcii de beton ce va încastra
traversele şi apoi cea care cuprinde noile şine.

În paralel, în această perioadă a început şi amenajarea ultimelor peroane pentru

staţiile de tramvai de pe noul traseu. Acestea sunt aferente staţiei din Podu Roş, pentru

56
sensul de mers spre CUG fiind montate bordurile de delimitare a platformei pentru
călători. Pe de altă parte, pe Şoseaua Nicolina a fost montată reţeaua fir- contact ce va
alimenta electric tramvaiele.

  Lucrări pe sensul de urcare pe pasa

Au început lucrările de reabilitare pe sensul de urcare pe pasaj

La începutul acestei săptămâni au debutat lucrările de consolidare şi reabilitare a

rampei dinspre Podu Roş, pe sensul de urcare pe pasaj. Excavatoarele constructorului au
demarat decaparea porţiunii fostului trotuar. Pe această zonă va fi consolidată structura
prin turnarea unei plăci de beton, urmând ca mai apoi întreaga zonă de carosabil să fie
asfaltată. Urmare a lucrărilor, accesul autovehiculelor este restricţionat pe porţiunea
dintre intersecţia cu Aleea Rozelor şi bretelele de legătură spre Bd. Nicolae Iorga.
Circulaţia pe acest tonson se desfăşoară pe sectorul liniilor de tramvai, întreaga zonă de
şantier fiind semnalizată. Sensul invers, de coborâre spre Podu Roş a fost reabilitat în
cursul acestei luni, iar benzile de circulaţie au fost redate traficului rutier.

Sursa: http://curierul-iasi.ro/axa-sud-infrastructura-tramvaiului-modernizata-in-podu-ros-
15337
După cum am precizat anterior, cercetarea de faţă se axează pe analiza de conţinut
care vizează specificul comunicatelor de presă.„În analiza de conţinut, cercetătorii
stabilesc un set de categorii, iar apoi numără unităţile care intră în fiecare din categoriile
57
presupuse”36.
Conţinut comunicat de presă

Q1. Numărul curent:............................

Q2. Data publicării
Q3. Numărul comunicatelor/subiectul
comunicatelor:................................................................................................
Q4. Instituţia subordonată primăriei propusă spre atenţie in Curierul de Iaşi în care
s-a produs evenimentul:
1 Direcţia de asistenţă comunitară
2 Poliţia locală
3 Salubris
4 Direcţia pieţe
5 Direcţia de servicii publice municipale ( parcuri, spaţii verzi, cimitire)
6 Serviciu de termoficare
7. Şcoli şi grădiniţe
8 Istoricul oraşului
9 Direcţia tehnică
10 Serviciu strategiei şi dezvoltare
11 Direcţia de cultură
12 Consiliul local

36
David Silverman., Interpretarea datelor calitative, Polirom, Iaşi, 2004, p. 142
58
Q5. Conţinut comunicat:

1 Actualitate 12 Curiozităţi ştiinţifice

2 Administrativ 13 Zile speciale
3 Educaţie 14 Accidente
4 Eveniment 15 Incendii şi catastrofe
5 Cultural 16 Scandaluri
6 Economic 17 Crime
7 Politic 18 Arestări şi procese
8 Medical 19 Fapte diverse
9 Social 20 Fapte şi situaţii de interes uman
10 Sportiv 21 Religios
11 Timp liber

Q6. Clasificare în funcţie de perisabilitatea în timp:

1. Hard ( De actualitate imediată)
2. Soft (De actualitate mai largă)
3. Evergreen
Q7. Clasificare comunicat în funcţie de durată:
1. Flash
2. Obişnuit
3. Amplu
Q8. Clasificare în funcţie de momenul difuzării:
1. Post factum
2. În evoluţie
3. Anticipatoare
Q9. Raportare la agenda setting:
1. Primă apariţie TV
2. Primă apariţie presa locală/ regională
3. Apariţie simultană
59
 Analiza comunicatelor de presă publicate in Curierul de Iaşi
O analiză privind articolele sub formă de comunicate publicate de angajaţii serviciului de
comunicare din primărie vizate constituie o acţiune dezirabilă în vederea trasării
specificului acestora. Tipurile dominante, gradul de noutate precum şi corespondenţa
subiectelor cu cele din presa locală, reprezintă aspecte ce urmează a fi surprinse în
continuare. Pentru o obţine o imagine cât mai clară asupra acestor probleme este dezirabil
să realizăm câte o analiză distinctă pe fiecare articol în parte urmând ca la final să
identificăm aspectele congruente şi deosebirile faţă de ccea ce apare în presa locală.
Q 1. Număr curent – ediţia arhivată pe pagina de Internet a Primăriei municipiului Iaşi
din luna mai
Q2. Data publicării – ediţia din luna mai.
Q3. Număr de comunicate
8 comunicate redactare sub forma articolelor
Titluri:
a.i.1. FIE a devenit oficial Festival European
a.i.2. Forumul cetăţenilor organizat de Fundaţia Iaşi – Capitală
Culturală Europeană
a.i.3. Vot în C.L.:
a.i.4. A patra ediţie a Festivalului Internaţional al Educaţiei! Să
fie dans!
a.i.5. „Lecţie de jazz” cu Harry Tavitian
a.i.6. Primul weekend FIE

a.i.7. Două festivaluri de film în FIE

a.i.8. Începe FIE. Să fie cultură!
Nu există o distribuţie uniformă a acestora. Cele mai multe titluri se referă la
Festivalul Internaţional al Educaţiei. Sunt redactate 8 comunicate pe această temă.. Rolul
acestor comunicate nu este însă doar de informare ci şi de încurajare/ stimulare a
participării publicului. Din această perspectivă, momentul difuzării comunicatului este
foarte important. Din cele 9 articole aferente categoriei eveniment, cele mai multe
60
prezintă acţiuni aflate în derulare care – pe lângă informaţiile cu privire la eveniment,
realizează şi o trecere în revistă a acţiunilor derulate până în acel moment.
Evenimentele prezentate anticipat sunt de asemenea utile întrucât îi oferă celui
care se informează din paginile Curierului de Iaşi posibilitatea de a se organiza în cazul în
care este interesat de participare. În ceea ce priveşte cele încheiate la momentul
prezentării, acestea posedă doar valoare informativă, pe care însă jurnalistul nu o poate
valorifica într-un mod dinamic, activ.
Q4. Instituţia subordonată primăriei propusă spre atenţie in Curierul de Iaşi în care
s-a produs evenimentul:
a.i.1. Direcţia de cultură
a.i.2. Consiliul Local
Doar două dintre cele 12 servicii subordonate primăriei sunt supuse atenţiei
jurnaliştilor şi eventual cititorilor.
Q5. Conţinut comunicat:
Cultural
Eveniment
Q6. Clasificare în funcţie de perisabilitatea în timp:
1. Hard ( De actualitate imediată) 1
2. Soft (De actualitate mai largă) 7
Q7. Clasificare comunicat în funcţie de durată:
Obişnuit
Q8. Clasificare în funcţie de momenul difuzării:
1. Post factum 4
2. În evoluţie 2
3. Anticipatoare 2
Q9. Raportare la agenda setting:
4. Primă apariţie 0
5. Primă apariţie presa locală/ regională 0
6. Apariţie simultană 0
Aspecte privind cercetarea de ordin calitativ
61
Conform literaturii de specialitate, „interviul urmăreşte cursul, derularea lucrurilor, arată
elementele conţinute în fenomenele studiate, componentele lor, iar nu recipientul lor, nici
învelişul lor aparent, exterior; raţionalităţile specifice actorilor înşişi, acelea pornind de la
care ei se mişcă într-un spaţiu social, iar nu cauzele exterioare care îi determină să se
mişte în acest spaţiu social”37.
După cum menţionează F. Nils şi B. Reme 38, interviul poate fi definit ca un dialog
„a cărui finalitate este adunarea de informaţii legate de o temă determinată.
Intervievatorul pune întrebări pregătite în prealabil, iar interlocutorul reacţionează la ele.
În timpul acestui schimb, persoana intervievată produce un discurs în care arată, după
caz, semnificaţia pe care o dă practicilor sale, percepţia pe care o are asupra unui
eveniment sau a unei situaţii, interpretarea unei reprezentări pe care şi-a făcut-o despre
lumea înconjurătoare”.
În cazul studiului de faţă, am optat pentru interviul de tip structurat/focalizat care
a fost lansat în practica cercetării de teren în anul 1956, de către Robert Merton. Potrivit
lui W.R. Klecka şi E.J. Tuchfarder 39, acest tip de interviu se numeşte centrat deoarece
„particularizează exigenţele tipului de interviu semistructurat în sensul că abordează teme
şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările şi ordinea lor nu sunt prestabilite”.
Prima etapă în planificarea acestui tip de interviu constă în „definirea situaţiei
existenţiale care constituie referenţialul temei de cercetare”40, fiind urmată de
operaţionalizarea acesteia şi stabilirea problemelor ce urmează a fi abordate. Aceste
aspecte se concretizează în elaborarea instrumentului de culegere a datelor, a ghidului de
interviu.

37

Alain Blanchet,A., Anne Gotman, Ancheta şi metodele ei, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp.136-137
38

Serge Mascovici, Fabrice Buschini, Metodologia ştiinţelor socioumane, Polirom, Iaşi, 2007, p.205
39

Apud Ştefan Buzărnescu, Sociologia Opiniei Publice, Editura de Vest, Timişoara, 2005, p.173
40

Ibidem, p.173
62
 ANALIZA DATELOR CALITATIVE
Ghid de interviu pentru purtătorul de cuvânt

1.Statutul purtătorului de cuvânt

1.1. Care este statutul purtătorului de cuvânt în structura instituţiei ?
1.2. Care este relaţia dintre purtătorul de cuvânt şi mass media regională/ locală?
Există o relaţie de complementaritate sau de concurenţă?
1.3. Care este principala funcţie a serviciului de comunicare (de informare, de
educare, apărător de imagine în eventualitatea unor evenimente care ar putea afecta
instutuţia etc.)?
2.Specificul serviciului de comunicare
2.1. Comparativ cu alte tipuri de presă, care sunt particularităţile ziarului tipărit de
serviciul de comunicare? Cu ce se diferenţiază de restul ziarelor locale?
2.2. În ce măsură sunteţi de acord cu afirmaţia conform căreia purtătorul de
cuvânt trebuie să protejeze imaginea primarului chiar dacă acesta este acuzat de justiţie
de ilegalităţi? Explicaţi.
2.3. Există un model al serviciului de comunicare? Dacă da, care este acesta?
3.Tipuri de comunicate de presă
3.1. În general, pe ce tipuri de subiecte se axează serviciul de comunicare?
3.2. Care sunt criteriile care stau la baza alegerii tipurilor de comunicate difuzate?
3.3. În ce măsură problemele instituţiei generează agenda setting?
4. Implicare în problemele comunităţii
4.1. Consideraţi că serviciul de comunicare are rol de partener social în rezolvarea
problemelor comunităţii? În ce măsură ( foarte multă/ multă/ puţină/ deloc)?
4.2. Numiţi o serie de acţiuni în care a fost implicat serviciul pe care o reprezentaţi.
4.3. Care sunt avantajele acestei implicări?
4.4. Există şi dezavantaje? Dacă da, numiţi.
5. Relaţia cu publicul
5.1. Cum poate fi definită relaţia purtător de cuvânt – ziarist?

63
 5.2. Cum este perceput de către public acest tip de comunicare?
5.3. Răspunde serviciul de comunicare cerinţelor jurnaliştilor?
5.4. Ce metode folosiţi pentru a identifica nevoile şi cerinţele jurnaliştilor?
5.5. Ce rol joacă jurnaliştii în stabilirea conferinţelor de presă?
6. Evoluţie, propuneri
6.1. Care sunt principalele probleme cu care se confruntă serviciul pe care îl
reprezentaţi?
6.2. Ce efecte au aceste probleme asupra activităţii?
6.3. În ce situaţie consideraţi că se află serviciul de comunicare? Sunteţi de părere că
are nevoie de o schimbare? Care ar fi aceasta?
6.4. Ce strategie consideraţi că ar trebui să abordeze serviciul de comunicare în
vederea creşterii contribuţiei acestuia la îmbunătăţirea imaginii?
6.5. Faceţi două propuneri în vederea eficientizării serviciilor oferite.
6.6. În opinia dvs., care este viitorul serviciului de comunicare?

Date de identificare

SD1. Numele instituţiei:____________________________________________

SD2. Departamentul: ________________________________________________
SD3. Funcţia deţinută în instituţie: ___________________________________
SD4. Vechime de lucru în Media: ____________________________________ani
SD5. Vechime de lucru în organizaţie: ________________________________ani
SD6. Localitatea: __________________________________________________
SD7. Sexul 1. Masculin 2. Feminin
SD8. Ultima şcoală absolvită:________________________________________
SD9.Cursuri de specializare în comunicare (dacă este cazul):
________________________________________________________________________
Relaţia dintre serviciile de comunicare din instituţiile publice şi mass-media este
esenţială şi de interdependenţă. O slabă conexiune între cele două elemente duce la
împiedicarea mesajului care trebuie să ajungă la public. şi la necesitatea efectuării unor
64
schimbări.
Modelul urmat de purtătorii de cuvânt statutul acestuia, definirea relaţiei cu presa,
evidenţierea unor metode de eficientizare a activităţii constituie o serie de aspecte care
vor fi urmărite în continuare. La baza acestei analize stă un interviu realizat cu purtătorul
de cuvânt al primăriei Iaşi . Una dintre limitele acestui demers a fost atitudinea reticentă a
unora dintre persoanelor contactate, ceea ce a condus la strângerea unor materiale
irelevante pentru studiul nostru.

Ghid de interviu purtător de cuvânt

1.Statutul purtătorului de cuvânt

1.1. Care este statutul purtătorului de cuvânt în structura instituţiei ?
Purtătorul de cuvânt este responsabil în relaţia instituţiei cu toate mijloacele
mass-media. Răspunde la toate întrebările legate de activitatea instituţiei,
programează conferinţele de presă şi anunţă ziariştii data şi ora la care are loc
aceasta. Programează în agenda primarului emisiunile la care acesta este invitat
să participe şi se ocupă de subiecte.
1.2. Care este relaţia dintre purtătorul de cuvânt şi mass media regională/ locală?
Există o relaţie de complementaritate sau de concurenţă?
Relaţia dintre purtătorul de cuvânt şi jurnalişti ar trebui să fie întotdeauna de
colaborare. Există unele trusturi de presă tendenţioase care trebuie tratate cu rezervă.
1.3. Care este principala funcţie a serviciului de comunicare (de informare, de
educare, apărător de imagine în eventualitatea unor evenimente care ar putea afecta
instutuţia etc.)?

Fiind parte a primăriei purtătorul de cuvânt trebuie să informeze publicul despre

activitatea instituţiei şi despre modul în care se cheltuie banii publici.

2.Specificul serviciului de comunicare

65
 2.1. Comparativ cu alte tipuri de presă, care sunt particularităţile ziarului tipărit de
serviciul de comunicare? Cu ce se diferenţiază de restul ziarelor locale?
Curierul de Iaşi, ziarul editat de serviciul de comunicare, cuprins in organigramă
în departamentul de consilieri ai primarului işi calibrează articolele în funcţie de
cerinţele ieşenilor şi a jurnaliştilor.
2.2. În ce măsură sunteţi de acord cu afirmaţia conform căreia purtătorul de
cuvânt trebuie să protejeze imaginea primarului chiar dacă acesta este acuzat de justiţie
de ilegalităţi? Explicaţi.
În totalitate. Un eveniment negativ nu trebuie să fie asociat cu imaginea
primarului. Purtătorul de cuvânt este un fel de paratrăsnet.
2.3. Există un model al serviciului de comunicare? Dacă da, care este acesta?
Un model de serviciu de comunicare nu cred că există. Există doar servicii care
se apropie de ideal. În relaţia cu jurnaliştii şi aceştia ar trebui să fie ideali.

3.Tipuri de comunicate de presă

3.1. În general, pe ce tipuri de subiecte se axează serviciul de comunicare?
Serviciul de comunicare are datoria de a acoperi toate răspunsurile solicitate de
jurnalişti. Comunicatele de presă sunt din ce in ce mai diversificate.
3.2. Care sunt criteriile care stau la baza alegerii tipurilor de comunicate difuzate?
Orice comunicat de presă începe cu o informare. Ulterior ziariştii sunt cei care
stabilesc prioritatea difuzării materialelui.
3.3. În ce măsură problemele instituţiei generează agenda setting?
Idem sus.

4. Implicare în problemele comunităţii

4.1. Consideraţi că serviciul de comunicare are rol de partener social în rezolvarea
problemelor comunităţii? În ce măsură ( foarte multă/ multă/ puţină/ deloc)?

Foarte multă.
4.2. Numiţi o serie de acţiuni în care a fost implicat serviciul pe care o reprezentaţi.
66
 Sărbătorile Iaşului. Este cel mai important eveniment din an iar serviciul construieşte
şi ordonează programul.
4.3. Care sunt avantajele acestei implicări?
Creşterea încrederii jurnaliştilor.
4.4. Există şi dezavantaje? Dacă da, numiţi.
Nu există dezavantaje.

5. Relaţia cu presa
5.1. Cum poate fi definită relaţia purtător de cuvânt – ziarist?
Este una duală, de interdependenţă şi colaborare.
5.2. Cum este perceput de către public acest tip de comunicare?
Depinde de publicul ţintă al publicaţiei.
5.3. Răspunde serviciul de comunicare cerinţelor jurnaliştilor?
De cele mai multe ori da.
5.4. Ce metode folosiţi pentru a identifica nevoile şi cerinţele jurnaliştilor?
Comunicarea directă, prin telefon sau prin e-mail.
5.5. Ce rol joacă jurnaliştii în stabilirea conferinţelor de presă?
Din păcate, jurnaliştii nu au rolul pe care ar trebui să îl aibă în stabilirea
conferinţelor de presă.

6. Evoluţie, propuneri
6.1. Care sunt principalele probleme cu care se confruntă serviciul pe care îl
reprezentaţi?
Subfinanţare, salarii mici, personal puţin.
6.2. Ce efecte au aceste probleme asupra activităţii?
Uneori nu reuşim să oferim informaţii la timp jurnaliştilor.
6.3. În ce situaţie consideraţi că se află serviciul de comunicare? Sunteţi de părere că
are nevoie de o schimbare? Care ar fi aceasta?
Cu puţin ajutor ar schimba regulile în piaţa media.

67
 6.4. Ce strategie consideraţi că ar trebui să abordeze serviciul de comunicare în
vederea creşterii contribuţiei acestuia la îmbunătăţirea imaginii?
Un serviciu puternic ar fi un liant intre primar şi cetăţeni.
6.5. Faceţi două propuneri în vederea eficientizării serviciilor oferite.
Reţelele de socializare pentru promovare.
6.6. În opinia dvs., care este viitorul serviciului de comunicare?
Viitorul serviciului public este legat de viitorul instituţiei publice în general.

Date de identificare

SD1. Numele instituţiei:_Primăria Iaşi

SD2. Departamentul: Consilieri
SD3. Funcţia deţinută în instituţie:purtător de cuvânt
SD4. Vechime de lucru în serviciul de comunicare: 12 ani
SD5. Vechime de lucru în organizaţie: 12 ani
SD6. Localitatea: Iaşi
SD7. Sexul 1. Masculin
SD8. Ultima şcoală absolvită: Facultatea de Sociologie, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi
SD9.Cursuri de specializare în comunicare (dacă este cazul):
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Statutul purtătorului de cuvânt

Un prim aspect urmărit în cadrul acestei activităţi de cercetare constă în trasarea

statutului purtătorului de cuvânt.
„Purtătorul de cuvânt este responsabil în relaţia instituţiei cu toate mijloacele mass-
media. Răspunde la toate întrebările legate de activitatea instituţiei, programează
conferinţele de presă şi anunţă ziariştii data şi ora la care are loc aceasta. Programează
în agenda primarului emisiunile la care acesta este invitat să participe şi se ocupă de
subiecte.”
68
 Aşadar, purtătorii de cuvânt capătă rolul de liant în relaţia cu comunitatea prin
intermediul mass-medial, având „obligativitatea” informa jurnaliştii despre evenimentele
şi activitatea instituţiei publice pe care o reprezintă. Totodată, în contextul în jurnalistul
relatează pentru societătea din care face parte îl face participant la cele mai importante
evenimente derulate în ziua respectivă.

Relaţia cu mass media regională/ locală

Opinia dominantă este că între cele două există o relaţie de complementaritate:
Relaţia cu presa este întotdeauna una de colaborare, de complementaritate.
Cu toate acestea, relaţia poate fi privită şi la nivel concurenţial când vine vorba de
ziarul Curierul de Iaşi.
Concluzionând, relaţia serviciului de comunicare şi presa are aspecte
concurenţiale, de complementaritate şi de colaborare.

Specificul activităţii purtătorului de cuvânt

Identificarea particularităţilor activităţii angajaţilor care au ca sarcină promovarea
şi imaginea instituţiei reprezintă o etapă esenţială în conturarea specificului acesteia.
Comparativ cu jurnaliştii, purtătorii de cuvânt au sarcina de a surprinde şi sintetiza
cerinţele reprezentanţilor mass-media.
Totodată, o particularitate a acestui tip de activitate este identificarea şi
promovarea unor modele din interiorul spaţiului reprezentat, respectiv, activitatea
serviciilor din subordinea primăriei.
Întrebat dacă activitatea sa răspunde cerinţelor/ nevoilor solicitate de jurnalişti
subiecţii intervievaţi s-au arătat în mare măsură de acord.

Modelul serviciului de comunicare

Cum s-au format serviciile de comunicare? Se poate vorbi despre un model în
acest sens? Potrivit declaraţiilor persoanei chestionate, la nivelul ţării noastre nu a existat
un model sau o structură unitară.
Pe de altă parte, modelul acestui serviciu, deşi este în prezent trasat pe foaie,
69
întâmpină o serie de dificultăţi datorită problemelor de ordin finaniciar, uman, tehnologic.
În acest context, îşi limitează activitatea în aria cea mai accesibilă din aceste puncte de
vedere, nereuşind să acopere toate informaţiile solicitate de jurnalişti ceea ce duce la un
deficit informaţional pentru comunităţile din zona respectivă.
Concluzionând, nu se poate vorbi despre un model al serviciului de comunicare.
Relaţia cu presa
Modul în care se desfăşoară relaţia purtător de cuvânt şi jurnalişti este definitoriu
pentru buna funcţionare a fluxului informaţional în contextul în care acestea au ca
principală particularitate transmiterea mesajelor către membrii comunităţii.
În general, este că între cele două entităţi există o relaţie de parteneriat: duală, de
interdependenţă şi colaborare.
Asistăm aşadar la un circuit al informaţiilor, care însă poate fi perceput ca venind
doar dintr-o singură direcţie.
Metode utilizate
Metodele utilizate în identificarea nevoilor şi cerinţelor jurnaliştilor sunt adaptate
la posibilităţile financiare ale serviciului.
Aşadar, rezultatele colectate nu pot fi utilizate ca puncte de referinţă ci doar sub
titlul de sugestie, ce necesită o confirmare la scară mai largă. În absenţa unor studii
riguroase privind tendinţele şi preferințele de consum, cerinţele jurnaliştilor şi a
comunităţii larg sunt mai degrabă intuite.
Evoluţie, propuneri
Principalele probleme cu care se confruntă serviciile de comunicare sunt legate de
bugetul insuficient sau numărul redus de angajaţi. Pe lângă aceste probleme de ordin
administrativ, un alt aspect prezentat ca fiind un real impediment pentru dezvoltarea
televiziunii este relaţia cu unii jurnalişti.
Tocmai de aceea, relaţia cu jurnaliştii este esenţială şi de interdependenţă. O slabă
conexiune între cele două elemente duce la necesitatea efectuării unor schimbări.
Una dintre limitele acestui demers a fost atitudinea reticentă a unora dintre
persoanelor contactate, ceea ce a condus la strângerea de materiale mai puţin relevante
pentru studiu.
70
 CONCLUZII

Prin subiectele prezentate presei, prin dezbaterile în direct la care este invitat
primarul serviciile de comunicare pot ridica probleme şi pot oferi soluţii.
Subiectele pregătite pentru conferinţele de presă sunt de interes public şi
trebuie să abordeze teme de educaţie, actualitate, politică, religie şi să reprezinte
obiceiurile şi tradiţiile din zonă.
Relaţiile purtătorilor de cuvânt cu mass media locale sunt de complementaritate
şi nu concurenţiale.
Într-adevăr, între cele două surse media există o relaţie de complementaritate, însă
contribuţia acestora în setarea agendei zilnice nu este echilibrată. Deşi – teoretic,
subiectele prezentate în conferinţele de presă ar trebui să aibă prioritate temporală,
majoritatea informaţiilor prezentate constituie prime apariţii în presa locală sau reflectă
apariţii simultane.
Principalele probleme cu care se confruntă serviciile sunt legate de bugetul
insuficient, lipsa de promovare şi numărul redus de angajaţi.
Lipsa de colaborare purtătorilor de cuvânt a condus la obţinerea unui singur
interviu, acestea neacoperind mai multe instituţii publice vizate. Acest aspect a
determinat o orientare mai accentuată a cercetării spre sfera cantitativă, în detrimentul
unei analize combinate mai aprofundate.
Lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte materialele înregistrate a îngreunat
procedeul de obţinere a arhivelor din perioada aleasă spre monitorizare.

71
 PROPUNERI

 Realizarea unor studii reprezentative la serviciilor de comunicare din instituţiile

publice în vederea îmbunătăţirii studiului.
 Actualizarea paginilor web, diversificarea informaţiilor în mediul online, crearea unei
platforme de comunicare cu cetăţenii.
 Asigurarea unei mai bune transparenţe în ceea ce priveşte informaţiile despre
cheltuirea banului public
 Favorizarea accesului la materiale în mediul online, existenţa unei arhive etc.

ELEMENT DE NOUTATE

Abordarea activităţii angajaţilor responsabili cu serviciul de comunicare în

instituţiile publice reprezintă un element de noutate. Se constată că în acest serviciu sunt
angajaţi foşti jurnalişti şi nu specialişti în comunicare. Curierul de Iaşi este redactat de
persoane care au lucrat în presa locală dar care respectă doar informaţii generale despre
comunicare.

72
 BIBLIOGRAFIE

[1.]Agnès, Yves, (2011), Introducere în jurnalism,Bucureşti. Editura „Polirom”

[2.]Andreescu, M, Florea M. (2013) Reporterul de serviciu, Iaşi, Editura „Apollonia”
[3.]Baudrillard, J. (2005) Societatea de consum: mituri şi structuri, Bucureşti Ed.
„Comunicare.ro”
[4.]Bignell, Johnatan; Orlebar, Jeremy (2009) Manual practic de televiziune, Iaşi
„Polirom”
[5.]Blanchet,Alain; Gotman, Anne (1998) Ancheta şi metodele ei, Iaşi,Editura
“Polirom”
[6.]Bordieu, Pierre, (2007), Despre Televiziune, Bucureşti, Ed. „Art”
[7.]Bulai, Alfred, (2000) Focus-grup. Metode de cercetare calitativă. Focus-grupul în
investigaţia socială, Bucureşti, Ed. „Paideia”
[8.]Buzărnescu Ştefan, (2005) Sociologia Opiniei Publice, Timişoara, „Editura de Vest”
[9.]Carmen Monica Cercelescu, Regimul juridic al presei. Drepturile şi obligaţiile
jurnaliştilor, Ed. Teora, Bucureşti, 2002, p. 51
[10.] Cohen-Jonathan, Convenţia europeană a drepturilor omului, comentată articol cu
articol, citat de C. Bârsan, Cum definesc europenii libertatea presei, “Adevărul” nr.
2877 din 6 septembrie 1999, p.2.
[11.] Coman, Cristina, (2001) Relaţii publice: principii şi strategii, Iaşi Editura
„Polirom”
[12.] Coman, Mihai, (2007)Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Editura „Polirom”
[13.] Coman, Mihai, (2003) Mass-media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică,
Iaşi, Editura „Polirom”
[14.] Coman, Mihai, (2000) Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare,
Iaşi Vol. I,, Editura „Polirom”

73
[15.] Corneliu Turianu, Insulta şi calomnia prin presă, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000, p.
9-10.
[16.] DeFleur, Melvin L., (1999) Sandra Ball- Rokeach, Teorii ale comunicării de
masă,Iaşi Editura „Polirom”
[17.] Drăgan, Ioan, (2007) Comunicarea paradigme şi teorii, Bucureşti, Editura „Rao”
[18.] Dominick Joseph R.,(2009) Ipostazele comunicării de masă, Bucureşti, Editura
„Comunicare.ro”
[19.] Dobrescu, Paul ;Bârgăoanu Alina, (2002) Puterea fără contraputere, Bucure
Editura All, Bucureşti.
[20.] Duglas, Kellner, (2001) Cultura media, Iaşi, Editura „Institutul European”
[21.] Fiske, John (2003) Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Editura „Polirom”
[22.] Florea Ioncioaia, Introducere în presa scrisă, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I.
Cuza”, 2000 2000, p. 96.
[23.] Gheorghe-Ilie Fârte (2004) Comunicarea O abordare praxiologică, Editura “Casa
Editorială Demiurg”
[24.] Bibliografie electronica
[25.] http://www.primaria-iasi.ro/
[26.] http://curierul-iasi.ro/

74