PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI

CARDIOVASCULARE

Aparatul cardiovascular este format din: inimă; vase sangvine (artere, vene, capilare), sistem
limfatic.
Inima este un organ musculo – cavitar, este alcătuit din 3 tunici (endocardul – tunica internă,
miocardul – tunica mijlocie (muşchiul cardiac), pericardul – tunica externă. Are patru cavităţi 2
superioare – atrii (drept şi stâng); 2 inferioare – ventriculi (drept şi stâng))
Vascularizarea este realizată prin cele două artere coronare, iar inervaţia – de la sistemul
simpatic şi parasimpatic. Circulaţia sângelui în inimă reprezintă trecerea sângelui din atrii în
ventriculi şi apoi în arborele vascular, durează 0,8 secunde.
Circulaţia mare sau sistemică cuprinde circulaţia sângelui de la inimă la ţesuturi şi înapoi:
începe din ventriculul stâng şi se termină în atriul drept.
Circulaţia mică sau pulmonară cuprinde circulaţia sângelui de la inimă la plămâni şi înapoi:
începe în ventriculul drept şi se termină în atriul stâng.
Rolul aparatului cardiovascular:
• transportă sânge, substanţe nutritive la ţesuturi şi organe;
• transportă produse de metabolism de la ţesuturi şi organe către organele de excreţie.
Afecțiunile cardiovasculare se manifestă prin următoarele simptome: dureri cardiace, dispnee
cardiacă, palpitaţii, edeme cardiace.
Dureri cardiace - apariţia durerilor în regiunea inimii este un simptom serios la care trebuie
să se acorde atenţie deosebită. Durerile pot fi locale şi cu iradiere în mâna stângă, gât, omoplat,
mandibulă etc. Au un caracter înţepător, sâcâitor sau constrictor. Pentru confirmarea
diagnosticului este foarte important a se stabili caracteristicile ei (debut, localizare, intensitate,
iradiere, legătura cu efortul fizic, mişcările respiratorii, mişcarea toracelui). Durerile sunt legate
mai frecvent de insuficienţa circulaţiei coronariene, în urma obturaţiei lumenului vaselor inimii
sau spasmul vaselor în urma leziunilor cardiace, reumatice şi de altă natură mai puţin periculoase
(cardioneuroza).
Semne care însoţesc durerea:
• dispnee
• anxietate marcată (senzaţie de moarte iminentă)
• transpiraţii reci
• sughiţ
• greţuri
• ameţeli
• vărsături
• stare de slăbiciune
Asistenţa medicală în dureri cardiace:
• se anunţă de urgenţă medicul
• bolnavul este liniştit, culcat la pat (poziţie semișezândă)
• se asigură un maxim de confort fizic şi psihic
• se administrează bolnavului o pastilă de validol sau nitroglicerină sublingual, sau se va
picura pe o bucăţică de zahăr trei picături de nitroglicerină sau 5 picături de validol
• în regiunea inimii se aplică sinapisme, termofor la membre
• dacă durerile continuă la indicaţia medicului se va administra morfină sau omnopon;
 • se vor monitoriza funcţiile vitale (Ps, TA, frecvenţa respiraţiei)
• se va ajuta pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale (alimentație pasivă la pat,
igiena tegumentelor şi mucoaselor, plosca şi urinarul se oferă la pat)
• pe tot parcursul îngrijirilor a/m va avea o conduită calmă şi va comunica adecvat

Dacă TA este scăzută nu se recomandă administrarea nitroglicerinei!

Dispnee cardiacă poate fi fiziologică în cazul unui efort fizic sau emoţii iar patologică în
cazul afecţiunilor cardiovasculare. Cauza dispneei poate fi staza sanguină în circulaţia pulmonară
(circuitul mic) ca o urmare a insuficienţei cardiace, care duce la creşterea cantităţii de CO 2 în
ţesuturi, iar insuficienţa de O2 duce la apariţia cianozei.
Simptome: Accesele de dispnee apar pe neaşteptat în efort sau în repaus, mai frecvent în
timpul nopţii. Este un simptom dominant în insuficienţa cardiacă stângă. Respiraţia e frecventă
(30/40 respiraţii pe min), poate fi însoţită de tuse, nelinişte, zgomotele se aud de la distanţă,
uneori se elimină sputa de culoare roz, spumoasă, Ps frecvent, valorile TA micșorate. Bolnavul
ocupă poziţie forţată: șezândă sau semișezândă care le uşurează respiraţia. Este un simptom
dominant în insuficienţa cardiacă stângă, deci e consecinţa stazei şi hipertensiunii pulmonare.
Asistenţa medicală în dispnee:
• se anunţă de urgenţă medicul
• poziţie semișezândă (se pun 2-3 perne la spate), picioarele coborâte
• se deschide geamul, se descheie îmbrăcămintea care-l stinghereşte
• se administrează oxigen umezit
• se aspiră din căile respiratorii superioare lichidul spumos cu ajutorul sondei;
• se administrează 0,5 – 0,75 ml sol. strofantină 0,5% + 20 ml sol. izotonică clorură de sodiu,
sau sol. corglicon 0,06% - 1 ml, diuretice
• se va ţine sub control: valorile TA, ritmul şi frecvenţa Ps, FR, expresia feţei, culoarea
tegumentelor.
Palpitaţie. În caz de palpitaţii bolnavul are senzaţii neplăcute în regiunea inimii. Bătăile
cordului sunt accelerate şi puternice. Apariţia palpitaţiilor este legată de excitaţia mărită a
aparatului de inervaţie a cordului (pot surveni izolat sau în accese).
Palpitaţiile sunt un semn de afectare a muşchiului cardiac în următoarele afecţiuni:
• miocardită
• infarct miocardic
• vicii cardiace
Se vor monitoriza funcţiile vitale: ritmul şi frecvenţa pulsului, valorile TA, frecvenţa
respiraţiei, intensitatea şi durata durerii, modificările ECG.
Însă pot apărea palpitaţii reflector în caz de:
• febră
• anemie
• neuroză
• după administrarea unor preparate medicamentoase.
Palpitaţiile se pot întâlni şi la oamenii sănătoşi în caz de:
• efort fizic
• emoţii puternice
• consumul tutunului
 • supraîncălzire
Tahicardia - accelerarea bătăilor cordului. În stare normală, la adult, numărul contracţiilor
cardiace este de 60-80 bătăi pe minut. Tahicardia reprezintă unul din primele simptome ale
decompensării cardiovasculare, însă poate fi cauzată şi de excitaţia crescută a inimii (ex. în
neuroze). La oamenii sănătoşi tahicardia apare la efort fizic, emoţii.
Bradicardia – reducerea frecvenţei contracţiilor cardiace. Rărirea contracţiilor cardiace până
la 40 bătăi pe minut şi mai puţin poate fi un semn al unor boli grave. În stare normală reducerea
frecvenţei pulsului poate fi întâlnită la sportivi, care depun eforturi fizice maximal.
Edemul cardiac este acumularea de lichid seros în ţesuturi. Se manifestă prin creşterea în
volum a regiunii edemaţiate.
Mecanismul de formare a edemelor:
•creşterea în vase şi capilare a presiunii sângelui
•încetinirea circulaţiei sangvine
•creşterea permeabilităţii vaselor sangvine
•dereglarea metabolismului de natriu (are loc reţinerea natriului în organism)
•scăderea albuminei în organism
Edemele apar treptat, mai frecvent la membrele inferioare. Apariţia evidentă a edemelor este
precedată de o perioadă latentă de reţinere a lichidului, ceea ce se manifestă prin micşorarea
cantităţii de urină eliminată şi creşterea masei corporale.
În caz de edem:
• pielea devine palidă, lucioasă, străvezie
• se şterg cutele naturale
• se pierde elasticitatea ţesutului edemaţiat
Acumularea lichidului în abdomen se numeşte – ascită, în cavitatea pleurală – hidrotorax, în
pericard – hirdopericard.
Determinarea edemelor
• se apasă cu degetul mare pe pielea gambei în urma căruia rămâne o gropiţă care nu-şi
revine timp de un minut
• se cântăreşte zilnic bolnavul şi se duce evidenţa lichidului ingerat şi eliminat
• se măsoară circumferinţa membrului edemaţiat şi circumferinţa abdomenului
Asistenţa medicală în edeme:
• asistentul medical cântărește zilnic bolnavul, măsoară circumferinţa abdomenului şi
membrelor
• supraveghează parametrii vitali: Ps, TA, respiraţia
• supraveghează starea pielii şi organizează măsuri de profilaxie a escarelor
• supraveghează poziţia bolnavului în pat (lenjerie fără cute, fărămituri)
• supraveghează regimul dietic al pacientului - limitează sarea de bucătărie până la 1-3 gr
în 24 de ore sau se exclude, lichidul până la 800 ml., în 24 de ore.
• îndeplinește prescripţiile medicului
• mărirea cantităţii de urină şi micşorarea masei corpului este un indiciu de scădere a
edemelor
Diureza este un proces de formare şi eliminare a urinei.
Utilaj necesar: vas gradat, foaia de temperatură.
Tehnica efectuării.
• dimineaţa la ora 600 bolnavul golește vezica urinară
• într-un vas gradat bolnavul colectează urina timp de 24 de ore (până la ora 6 00 a zilei
 următoare)
• se înregistrează cantitatea lichidului consumat (ceai, supă, lapte, sucuri) cât şi lichidul ce se
conţine în fructe şi legume plus volumul soluţiilor introduse parenteral
• datele primite asistentul medical le înregistrează în foaia de temperatură, se notează în partea
de jos a foii de temperatură (cantitatea de lichid consumat în 24 de ore, precum şi volumul
urinei eliminate în 24 de ore)
Bilanţ hidric – este raportul dintre volumul urinei eliminate de bolnav în 24 de ore şi a
lichidului întrodus în organism.
• Pentru fiecare grad de temperatură mai mare de 370C, se va calcula o pierdere
suplimentară de 500 ml apă.
• Se notează de câte ori a fost schimbat un pansament şi gradul de îmbibare. Un pansament
abundent îmbibat indică pierderea aproape a 500 – 700 ml apă.
Eliminarea apei din organism:
• prin urină 1000 – 1500 ml în 24 de ore
• prin transpiraţie 200 – 1000 ml
• prin intestin 100 – 200 ml
• prin aerul expirat 350 – 500 ml

Bilanţul hidric se notează 24 de ore (exemplu)

Administrări Cantitatea Ieşiri Cantitatea
Băuturi + alimente 1300 ml Urină 1000 ml
Perfuzii 500 ml Scaun 100 ml
Vomă 100 ml
Metabolism celular 300 ml Transpiraţie 300 ml
Aer expirat 200 ml
T0 - 380C 400 ml
TOTAL 2100 ml

Interpretare: bilanţul hidric este echilibrat, se menţine o hidratare constantă.

Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşire de 3000 ml e egal cu un dezechilibru, deoarece se pierde
mai mult lichid decât se consumă. Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşirea 1600 ml (e mai mică) e
vorba la fel de un dezechilibru, ce indică reţinerea, adică excesul volumului de lichid. Aceasta ne
indică o hiperhidratare, apar edeme. Se cere scăderea aportului de apă şi sare.

APRECIEREA PULSULUI ŞI MĂSURAREA TENSIUNII ARTERIALE

Pulsul reprezintă o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe la comprimarea

unei artere pe un plan rezistent.
Scopul: evaluarea funcţiei cardiovasculare.
Întrucât la apariţia pulsului intervin atât inima cât şi vasele, el va reflecta atât starea funcţională a
inimii cât şi pe cea a arterelor, dând în acelaş timp indici preţioși asupra stării anatomice a
arborelui arterial.
Locul determinării pulsului: pulsul poate fi apreciat pe orice arteră accesibilă palpaţiei care poate
fi comprimată pe un plan osos.
În practica curentă, pulsul se apreciază la nivelul arterei radiale din care motiv, în limbajul
cotidian, prin puls se înţelege – pulsul arterei radiale.
 Parametrii pulsului. La aprecierea pulsului se va înregistra:
• frecvenţa
• ritmicitatea
• volumul
• tensiunea
• celeritatea
Frecvenţa pulsului. Se stabileşte prin numărarea pulsaţiilor pe minut, cu ajutorul
secundamerului. Numărarea durează un minut, însă după o practică oarecare timpul poate fi
redus la ½ sau ¼ minut înmulţind rezultatul cu 2, respectiv cu 4.
Frecvenţa pulsului la adultul sănătos este 70 – 80 bătăi pe minut. În condiţii fiziologice,
frecvenţa pulsului variază după sex, vârsta, înălţimea corpului, efort fizic, emoţii, poziţia
corpului, stări fiziologice. Pulsul la femei este cu 7 – 8 bătăi mai frecvent decât la bărbaţi.
În funcţie de vârsta, frecvenţa pulsului variază în felul următor:
Categoria Nr. bătăilor (pe minut)
La nou – născut 130 – 140
La copilul mic 100 – 120
La 10 ani 90 – 100
La adult 60 – 80
De la 60 ani în sus 72 - 84

La persoanele înalte pulsul este ceva mai rar decât la cele scunde. În poziţia culcat, pulsul este
mai rar decât în poziţia șezând. În picioare este ceva mai frecvent. Pulsul se accelerează în caz de
efort fizic sau psihic, emoţii, tensiune nervoasă, precum şi în cursul digestiei. În timpul somnului
frecvenţa scade faţă de acea din starea de veghe. Din acest motiv pulsul se va lua dimineaţa pe
nemânacate după deşteptare. Frecvenţa pulsului poate să crească (puls tahicardic) sau să scadă
(puls bradicardic).
Pulsul tahicardic poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace, numărul pulsaţiilor
poate ajunge până la 150 – 200 pulsații pe minut şi chiar mai mult. În unele cazuri pulsul este aşa
de frecvent încât nu poate fi urmărit prin palpare.
Pulsul bradicardic ca şi pulsul tahicardic, poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace.
Numărul pulsaţiilor poate să scadă la 60 – 50 – 40 pe minut sa şi mai puţin. În normă frecvenţa
pulsului la un adult este de 60 – 80 pulsații pe minut.

Ritmicitate. Pulsul poate fi ritmic sau aritmic. În stare normală, volumul şi intensitatea pulsaţiilor
sunt uniforme, pauzele între pulsaţii fiind egale, un astfel de puls este ritmic. Dacă pulsaţiile nu
sunt uniforme şi sunt separate între ele de distanţe inegale, pulsul este aritmic. Nu putem vorbi
despre o ritmicitate perfectă întrucât şi în stare normală frecvenţa pulsului variază cu respiraţia.
În timpul inspiraţiei pulsul devine mai frecvent, iar în expiraţie mai rar. Aceasta este aritmia
respiratorie şi nu are nici o semnificaţie patologică.
Volumul şi amplitudinea pulsului poate fi mare sau mic. El se micşorează pe măsură ce ne
îndepărtăm de inimă. Volumul pulsului este determinat de cantitatea de sânge pe care inima o
propulsează în artere în cursul unei sistole. Pulsul abia perceptibil se numeşte – filiform. Dacă
volumul de sânge propulsat în vase este în normă, pulsul se numeşte plin. În caz de hemoragie
masivă, insuficienţă cardiovasculară, împlerea pulsului se micşorează şi se numeşte puls gol.
Tensiunea pulsului poate fi dură sau moale. Ea este determinată de valoarea forţei de contracţie
a inimii. Aprecierea tensiunii pulsului se face prin aprecierea forţei necesare pentru comprimarea
arterei radiale.
• Pulsul dur – în cazul afecţiunilor însoţite de hipertrofia ventriculului stâng.
• Puls moale – când scade forţa de contracţie a inimii.
Celeritatea pulsului reprezintă viteza de ridicare şi coborâre a undei pulsatile.

Tehnica aprecierii pulsului:

• pregătirea fizică/psihică a pacientului - se anunţă pacientul, se va explica modul şi
necesitatea determinării
• asistentul medical spală şi dezinfectează mâinile
• asistentul medical cuprinde mâinele (mâna) bolnavului în aşa mod încât degetul mare al
persoanei care examinează să fie aplicat pe partea ulnară a antebraţului, iar celelalte degete
să palpeze artera radială
• palpând cu cele trei degete artera se apasă moderat înspre partea internă a osului radial.
• se fixează timpul
• se numără pulsaţiile timp de 1 minut
• se notează valorile pulsului în foaia de temperatură.
Măsurarea tensiunii arteriale
Presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali constituie tensiunea
arterială. Valoare ei este determinată de forţa de contracţie a inimii (care asigură propulsarea
sângelui în arborele arterial), de rezistenţa întâmpinată de sânge, rezistenţa determinată de
elasticitatea şi calibrul sistemului vascular şi de viscozitatea sângelui.
Valoarea cea mai înaltă a TA se înregistrează în timpul sistolei se numește maximală sau
sistolică.
Valoarea cea mai joasă a TA se înregistrează în timpul diastolei se numește minimală sau
diastolică.
Cunoaşterea raportului dintre tensiunea maximă şi minimă este de asemenea foarte importantă.
Diferenţa dintre tensiunea sistolică (maximă) şi cea diastolică (minimă) poartă numele de
tensiune diferenţială.
Ex: TA dif.= TA max.–TA min.
TA dif 140-80=60 mmHg
Tensiunea arterială se urcă în cursul eforturilor fizice, după mese abundente, în timpul
emoţiilor. În timpul activităţii în camere supraîncălzite sau în cursul zilelor călduroase TA poate
să scadă. La frig, dimpotrivă datorită vasoconstricţiei generalizate, tensiunea arterială poată să
crească. Nivelul de TA variază în dependență de sex, vârstă, precum şi activităţilor zilnice.
• Mărirea valorilor tensiunii arteriale mai sus de limitele normei se numeşte hipertonie.
• Scăderea valorilor tensiunii arteriale mai jos de limitele normei se numeşte hipotonie.

Valorile TA (în normă)

Vârsta TA max. TA min.
1 – 3 ani 75 – 90 50 – 60
4 – 11 ani 90 - 100 50 – 65
12 -15 ani 110 – 120 60 – 75
20 – 50 ani 115 – 140 75 – 90
Peste 50 ani 115 90

Tehnica determinătii tensiunii arteriale

Scopul: de a supraveghea modificările funcţiei inimii şi a vaselor sanguine.
Indicaţii: este o examinare obligatorie pentru toţi bolnavii.
Materiale necesare: tonometru, fonendoscop, tampoane de vată, alcool etilic de 70 0, foaie de
temperatură, pix roşu şi albastru.
• asistentul medical îşi spală şi dezinfectează mâinile
• se verifică funcţionarea aparatelor de măsurat
• se pregăteşte bolnavul psihologic
• pregătim fizic pacientul (poziţie culcată sau șezândă)
• se lasă să se relaxeze 10 – 15 min
• pacientul să nu vadă gradaţiile de pe manometru
• se fixează manşeta pe braţul bolnavului cu 3-5 cm mai sus de fosa cubitală
• se fixează mâna pacientului comod în extensie în cot
• se dezinfectează membrana fonendoscopului cu un tampon de vată îmbibat în alcool
• se închide clema de la para de cauciuc
• se fixează membrana fonendoscopului pe artera humerală în plica cotului
• se fixează olivele fonendoscopului în urechi
• se pompează aer în manşetă
• lent se decomprimă aerul din manşetă
• se fixează cifra TA când apare primul zgomot pe arteră
• se continuă decomprimarea şi se va fixa cifra ultimului zgomot pe arteră
• se evacuează tot aerul din manşetă
• se îndepărtează manşeta de pe braţul bolnavului
• se reorganizează locul de lucru
• se notează valorile ta cifric şi grafic

Înregistrarea pulsului şi a tensiunei arteriale se efectuează în foaia de temperatură a

bolnavului.
Pulsul: Datele despre ritmul, viteza, tensiunea, amplitudinea şi umplerea pulsului se
înregistrează de către medic în foaia de observaţie, iar frecvenţa pulsului se înregistrează în foaia
de temperatură la (scara,,P’’) de către asistentul medical. Punctele înregistrate se unesc, formând
o curbă. Valoarea unui pătrăţel până la o sută este egal cu 2, iar mai sus se egalează cu 4. Se
notează pulsul cu creion roşu.
Tensiunea arterială se notează în foaia de temperatură grafic sub formă de coloniţă cu creion
albastru haşurat. Tensiunea arterială maximă corespunde laturii de sus a dreptunghiului, TA
minimă corespunde laturii de jos a dreptunghiului.

ASISTENŢA MEDICALĂ ÎN INSUFICIENŢA VASCULARĂ ACUTĂ.

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE.

Lipotemia - este pierderea subită, de obicei de scurtă durată a cunoştinţei, însoţită de

insuficienţa cardiacă şi slăbirea mişcărilor respiratorii.
Lipotemia este o urmare a dereglării hemodinamicii, care se manifestă în primul rând sub
formă de insuficienţă acută a irigaţiei creierului. Baza patogeniei ei este căderea provizorie a
tonusului vascular, care duce la dilatarea şi supraumplerea acută a vaselor sanguine mici, mai
ales în cavitatea abdominală şi la redistribuirea rapidă a sângelui în organism. În legătură cu
aceasta se produce anemia creierului, se micşorează afluxul de sânge spre inimă, cade tensiunea
arterială.
Sistemul nervos central reacţionează la anemie înaintea altor sisteme, anume prin pierderea
cunoştinţei. Lipotemia poate să apară din diferite motive:
• în şoc nervos puternic (spaima)
• la vederea sângelui
• în dureri subite (extracţia dinţilor)
• venopuncţie
• surmenajul
• lipsa de aer curat un timp îndelungat
• anemie
• cașexie
• afecțiuni ale cordului
Tabloul clinic. La început se observă astenie, stare de rău, fotopsie (senzaţie de musculiţe
zburătoare), întuneric în ochi, senzaţie de zgomot în urechi, uneori greţuri. Bolnavul brusc
devine palid, se acoperă cu transpiraţie rece, extremităţile sunt reci, respiraţia devine frecventă,
superficială, pulsul slab, fecvent, uneori lent, T.A. joasă sau la limitele normei minime (după
vârsta) și pierde cunoştinţa.
Intervenţiile asistentului medical:
• bolnavului i se va reda poziţia orizontală în decubit dorsal, fără pernă, cu picioarele ridicate
puţin mai sus de nivelul capului - pentru a mări afluxul de sânge la creier
• bolnavului i se scot hainele care-l stingheresc, se descheie la guler, cravata, centura - pentru a
înlătura compresiunea vaselor
• se va face aflux de aer, se deschide geamul - pentru a combate hipoxia
• bolnavului i se propune să miroase soluţie de amoniac, se stropeşte faţa cu apă rece, se face
aflux de aer curat - pentru excitarea reflexă a respiraţiei
• măsurile acordate sunt de obicei suficiente pentru ca bolnavul să-şi recapete cunoştinţa
• daca îşi recapătă cunoştinţa, pacientul va rămâne în pat, se înveleşte, se dă de băut ceai tare,
cald şi dulce (are acţiune tonică şi hipertermică)
• se măsoară t.a. şi ps., se poate administra tinctură de valeriană
• în cazuri mai grave se administează subcutanat cardio-tonice: sol. cordiamină, cofeină.
• pentru a preciza cauza şi pentru tratament se recomandă consultaţia medicului

Colapsul este rezultatul unei insuficienţe acute, căderii tonusului vascular, ce duce la
redistribuţia sângelui şi la hipoxemia ulterioară (scăderea cantităţii de oxigen din sânge). Este o
complicaţie subită a unei afecţiuni grele. Sistemul nervos central este deosebit de sensibil la
hipoxemie prin care se şi explică pierderea parţială a cunoştinţei în colaps.
Cauzele frecvente a colapsului sunt:
• hemoragia masivă acută
• traumatism gastric, mai ales dacă este însoţit de leziunea pancreasului,
• schimbarea bruscă a poziţiei corpului la bolnavii care stau un timp îndelungat la pat
• evacuarea forţată a unei cantităţi mari de lichid
• intoxicaţii
• afecţiuni specifice: intoxicaţii alimentare, pneumonie franco-lombară, tifos, colaps septic.
Tabloul clinic: se caracterizează prin paliditate subită, buze cianotice, pielea rece, puls filiform, şi
frecvent, TA. joasă, venele periferice colabate imposibil de punctat, tahicardie, respiraţie
superficială şi rară, transpiraţii reci, răcirea membrelor, temperatură scăzută a corpului, uneori în
cazuri grave şi pierderea cunoştinţei.
Intervenţiile asistentului medical:
• în toate formele de colaps bolnavul necesită repaus absolut, încălzirea corpului, dacă nu este
hemoragie, se servesc de băut cantităţi mari de lichid (ceai, cafea)
• poziţia Tredelenburg – aflux de sânge la encefal şi inimă
• se supraveghează Ps, TA, respiraţia fiecare oră prin monitorizare
• în hemoragii, intoxicaţii se fac transfuzii de sânge integral, substituenţi ai sângelui, plasma
sau soluţii
• o însemnătate foarte mare o au substanţele care influenţează asupra centrelor vasomotorii şi
respiratorii, precum şi cele care stimulează tonusul vaselor sangvine şi activitatea cardiacă:
sol. cofeină, cordiamină, adrenalină
• în cazuri grave, cu scopul de a ridica rapid TA se va administra intravenos sol. efedrină
• se administrează de asemenea oxigen umezit

Şocul anafilactic este un sindrom clinic caracterizat de o reacţie alergică acută şi severă,
declanşat de multipli factori etiologici care cauzează tulburări grave şi rapide în organism, mai
pronunţat în sistemul cardiovascular.
Factori care pot provoca şocul anafilactic:
• alergia medicamentoasă
• muşcături de insecte (venin de insecte)
• alergia alimentară
• diverşi agenţi terapeutici - vaccine, steroizi
• extracte de polen, praf, puf, lână
• proteine heterogene – insulină, tripsină
• extracte de ierburi, pomi în floare

Tabloul clinic:
• stare de rău general: debut brusc la câteva minute după administrarea agentului alergic,
uneori până la două ore.
• manifestări respiratorii: tuse, constricţie toracică, respiraţie frecventă, rinită, edemul
 laringelui cu asfixie.
• manifestări cardio – vasculare: aritmie, puls mic slab, frecvent, cianoză, colaps, stop
cardiovascular.
• manifestări cutanate: prurit (senzaţie de mâncărime), urticărie (erupţie cutanată însoţită de
prurit), eritem generalizant (coloraţie roşie congestivă la nivelul pielei), edem al feţei.
• manifestări gastro – intestinale: crampe abdominale, greaţă, vomă, diaree.
• manifestări SNC: agitaţie, vertije, dezorientare, senzaţie de moarte iminentă, stare
inconştientă, risc de convulsii şi comă.

• asistentul medical va ţine cont de rapiditatea evoluţiei şocului, pentru a

acţiona promt până la sosirea medicului.
• neacordarea la timp a primului ajutor poate cauza decesul pacientului.
• incidenţa şocului anafilactic la persoanele alergice este de 3:1000 cazuri, iar
mortalitatea în jur de 1:100.000,mai frecvent moartea survine în primele 30
minute.
• reacţia alergică la antibiotice - Penicilină este până la 16% cazuri.

Intervenţiile asistentului medical:

• Urgent se anunţă medicul
• Întreruperea imediată a întroducerii preparatului care a cauzat şocul
• Pacientul va fi culcat în poziţia Tredelenburg (orizontală, picioarele cu 30 G. mai sus de
cap, capul întors într-o parte (se evită pericolul asfixiei şi a înghiţirii limbei), vor fi înlăturate
protezele dentare, dacă sunt prezente
• Dacă preparatul a fost întrodus în regiunea braţului s/c sau i/m, atunci va fi aplicat garoul
cu pauze de 1 min. la fiecare 3 min.
• Compresă rece pe locul de administrare a medicamentului, se asigură încetinirea
absorbţiei substanţei alergice
• Se pregăteşte şi se instalează sistema pentru perfuzie i/v
• În jurul locului de administrare se injectează s/c: sol. adrenalină de 0,1% - 0,2-0,3 ml.,
diluat1:10.000 ( 1,0 ml.+10,0 ml. ser fiziologic), doza generală fiind de 2 ml și sol.adrenalină 1,0
ml.- i/v
• Dacă şocul anafilactic a apărut în rezultatul întroducerii intravenoase, atunci acul rămâne
în venă şi prin el se întroduc preparate anti-şoc. În caz că este imposibil de a puncta vena,
preparatele se vor întroduce intramuscular
• Din setul anti-şoc se vor administra la indicaţia medicului preparate antihistaminice i/v
sau i/m (sol.suprastin de 2% - 2ml, sol.taveghil 0,1% - 2ml, sol. dimidrol 1% - 2ml)
• Se întroduc i/v 2,0 – 4,0 ml. sol. cordiamină în soluţie fiziologică
• Dacă nu se determină TA., Ps., şi nu se restabileşte cunoştinţa, atunci se întroduc i/v (sol.
adrenalină 1,0ml. + 20,0 ml. sol. fiziologică și sol. mezaton de 1% - 2,0 ml
• Se administrează preparate hormonale i/v (sol.prednizolon 30-50 mg, sau sol.
dexametazon 20 mg, sau sol. hidrocortizon 150-300 mg)
• Se întroduce i/v - sol. clorura de calciu 10,0 ml +10,0 ml soluţie fiziologică
• Dacă apar simptome de bronhospasm, atunci se administrează i/v sol.eufilină de 2,4%
ml -10,0 ml soluţie fiziologică
 • Dacă şocul a apărut în urma administrării penicilinei, atunci după întroducerea repetată a
sol.adrenalină se administrează i/v: 100.000 UA penicinilază, repetându-se peste 6-8 ore
• Se aspiră din căile respiratorii saliva şi masele vomitante
• Se administrează oxigen umezit
• La necesitate se efectuează ventilarea artificială a plămânilor, masajul indirect al inimii
• Monitorizarea permanentă a funcţiilor vitale: ritmul şi frecvenţa respiraţiei, ritmul şi
frecvenţa Ps., valorile TA., culoarea buzelor şi tegumentelor, frecvenţa vomei şi conţinutul ei,
temperatura corpului, reacţia pupilelor
• Este solicitată brigada de reanimare
• Bolnavul va fi supravegheat în decurs de 8-10 zile.
Componenţa trusei anti - şoc:
• sistema pentru perfuzie
• seringi sterile
• garou
• mănuşi
• comprese sterile din vată şi tifon
• emplastru
• setul de medicamente:
• sol. adrenalină – 0,1%.
• sol. suprastin – 2%.
• sol. dimidrol – 1%.
• sol.taveghil – 0,1%.
• sol. cordiamină.
• sol. mezaton – 1%.
• sol. eufilină – 2,4%.
• sol. epinefrină.
• sol. prednisolon – 30 - 50 mg.
• sol. dexametason – 20 mg.
• sol. hidrocortison – 50 - 300mg.
• sol. NaCl - 0,9%.

Prin reanimare se înţelege totalitatea procedeelor terapeutice aplicate cu scopul de a restabili

funcţiile vitale, parţial sau total întrerupte.
Reanimarea cuprinde în principiu următoarele probleme:
• restabilire funcţiei cardiace
• umplerea patului vascular şi completarea masei sangvine
• restabilirea funcţiei respiratorii
• susţinerea medicamentoasă a circulaţiei şi respiraţiei
• completarea măsurilor luate contra anoxiei prin oxigenoterapie. (întreruperea respiraţiei şi a
circulaţiei suspendă aprovizionarea organismului cu oxigen şi duce la anoxie tisulară)
• înlăturarea cauzelor care au dus la necesitatea aplicării măsurilor de resuscitare cardio-
respiratorie
Restabilirea respiraţiei poate fi efectuată prin două metode:
• respiraţie artificială directă (internă – insuflarea activă de aer)
• respiraţie artificială indirectă (externă – comprimarea ritmică a toracelui)
Tehnica efectuării respiraţiei artificiale
Poziţia bolnavului
• se aşează bolnavul în decubit dorsal cu umerii ridicaţi folosind o haină sau pătura rulată sub
omoplat
• asistentul medical se aşează în genunchi la capul bolnavului, în partea dreaptă
Dezobstrurarea căilor aeriene superioare
• se efectuează hiperextensia capului, cu o mână se apasă pe creştet, iar cu cealaltă sub bărbie se
apleacă capul pe spate
• se eliberează căile respiratorii de eventualii corpi străini, controlând cavitatea bucală cu
indexul mânii drepte înfăşurat în batistă sau tifon
Metoda internă ,,gură la gură”
• cu mâna stângă se aşterne pe faţa bolnavului un câmp de protecţie (batistă, tifon, etc.)
• se pansează nările pentru a preveni pierderile de aer în timpul insuflării
• cu mâna dreaptă propulseză mandibula şi asigură menţinerea cavităţii bucale în stare deschisă,
apoi fixează buzele pe gura bolnavului şi insuflă cu presiune aerul în plămânii acestuia
• se retrage capul lateral, privind spre toracele victimei (pentru a aprecia eficienţa inspiraţiei
după gradul destingerii cutiei toracice) se aşteaptă ieşirea aerului din plămânii victimei şi se
efectuează o nouă inspiraţie relativ profundă pentru următoarea insuflare
• se repetă succesiunea de mişcări de 14-16 ori pe minut, capul bolnavului fiind menţinut în
hiperextensie (la copii 20 insuflări pe minut) până când reapar mişcări respiratorii spontane
sau până se ajunge cu bolnavul la spital
Metoda internă ,,gură la nas”
Se foloseşte când metoda gură la gură nu poate fi efectuată, gura victimei nu poate fi deschisă,
gura salvatorului este mai mică decât a victimei sau gura victimei prezintă leziuni grave sau
secreţii. Cu mâna stângă se apasă fruntea victimei pentru a efectua hiperextensia, iar cu mâna
dreaptă se împinge bărbia în sus, închinzându-i gura. Se inspiră şi se aplică gura la nasul
bolnavului, insuflându-i aerul în plămâni. Se repetă succesiunea de 14-16 ori pe minut.

Efectuarea masajului cardiac extern

• se aplică pe faţa anterioară a sternului, în treimea inferioară, palma mânii stângi, cu degetele
răsfirate în sus
• se aşează mâna dreaptă peste cea stângă în acelaşi mod
• se execută scurt, energic şi ritmic 60 compresiuni pe minut, apăsând sternul cu braţele întinse
(cu toată greutate corpului), astfel încât să se deplaseze cu 6-8 cm la adult spre coloana
vertebrală
• se lasă apoi să revină toracele spontan la normal fără a ridica mâinile de pe sternul bolnavului
tratament trebuie facută cu mai mare atenţie.