CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE ”RAISA PACALO”

CATEDRA OBSTETRICĂ ŞI GINECOLOGIE

Suport teoretic

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA SISTEMULUI REPRODUCTIV UMAN

Tatiana Sulima
Profesoară la disciplina
Obstetrică şi ginecologie cu nursing specific
Grad didactic unu
 PLANUL:

1. Actualitatea temei.
2. Labiile genitale mari.Labiile genitale mici.
3. Clitorisul.Vestibulul vaginal.Uretra.Himenul.
4. Vaginul. Uterul. Trompele. Ovarele.
5. Aparatul ligamentar al organelor genitale.
6. Sistemul sanguin, nervos, limfatic al organelor genitale.
7. Tesutul conjunctiuv pelvian.
8. Planseul pelviperineal.
9. Glandele mamare.
10. Organele genitale masculine.
11. Funcţiile specifice ale aparatului genital feminin.
12. Funcţiile estrogenilor. Funcţiile progesteronului.
13. Ciclul ovarian. Ciclul uterin.
14. Igiena perioadei menstruale.

ORGANELE GENITALE EXTERNE

Organele genitale externe sînt formate din muntele Venus, labiile genitale mari, labiile genitale
mici, clitorisul, vestibulul vaginal, glandele Bartholin.
Organele genitale externe sunt despărţite de cele interne prin himen.

MUNTELE VENUS (mons Veneris) este o proeminenţă triuhgiulară, care constă dintr-un strat
adipos bogat (movila pubiană), situată anterior de asupra simfizei pubiene.
Limita superioară a muntelui Venus o formează plica cutanată transversală - plica suprapubiană, în
dreapta şi în stînga muntelui Venus se găsesc plicile inghinale, posterior el se contopeşte cu labiile
genitale mari.
Muntele Venus este acoperit de pilozitate. La femeile mature limita superioară a învelişului pilos
formează o linie dreaptă. La bărbaţi ea are forma unui unghi, cu vîrful îndreptat în sus, ajungînd uneori
pînă la ombilic.
La copii muntele Vienus este lipsit de pilozitate, la bîătrîni el este rar.
Creşterea părului este legată de activitatea ovarului şi în oarecare măsură de activitatea cortexului
suprarenal.

Deosebim:

Hipertricoză – creşterea excesivă a pilozităţii în limitele normale ale organismului feminin;

Hirsutism – pilozitate de tip masculin;
Virilism – pilozitate de tip masculin cu apariţia caracterelor secundare sexuale masculine (glasul, tipul
constituţional).

LABIILE GENITALE MARI

Sunt două repliuri cutanate logitudinale, care delimitează lateral fanta vulvară. Sub piele se găseşte un
ţesut adipos abundent, prin care trec vase sangvine, nervii şi fibre conjunctive. Anterior labiile genitale
mari continuă cu pielea muntelui Venus formînd comisura anterioară, posterior ele devin treptat mai
înguste şi formează comisura posterioară.
Pielea de pe faţa externă a labiilor genitale mari este acoperită de pilozitate şi conţine glande sudoripare şi
sebacee. Faţa internă a labiilor genitale mari este acoperită cu un strat fin de piele de culoare roz - pală,
cu aspect de mucoasă.
Spaţiul dintre labiile genitale mari se numeşte fanta vulvară sau genitală.
În ţesutul labiilor genitale mari sînt situate glandele Bartholin. Acestea sînt glande alveolar –
tubulare, rotunde, de mărimea unui bob.
Secretul lor se scurge printr-un canal excretor lung de 1,5 –2 cm. Glandele sunt situate la baza regiunii
posterioare a labiilor genitale mari, canalele lor excretoare se deschid în şanţul situat între labiile genitale
mici şi himen (sau resturile lui). Glandele Bartholin se pot palpa la baza labiilor genitale mari, în
apropierea comisurii posterioare.
Secretul lor este albicios, cu reacţie alcalină şi miros caracteristic. El se elimină în timpul excitării
sexuale. Secretul glandelor Bartolin umectează suprafaţa vestibulului şi a introitului vaginal şi diluiază
lichidul spermatic, favorizînd mobilitatea spermatozoizilor.
Spaţiul dintre comisura posterioară şi orificiul anal se numeşte perineu
(perineum). Perineul este un planşeu musculo-fascial, acoperit la exterior cu piele.
Lăţimea perineului este de 3-4 cm.

LABIILE GENITALE MICI

Sînt cea dea doua pereche de repliuri cutanate longitudinale. Ele se găsesc înăuntrul labiilor genitale
mari. Labiile genitale mici se pot vedea numai după ce au fost desfăcute labiile genitale mari, dar uneori
ele aînt destul de mari, depăşindu-le pe acestea din urmă. Anterior labiilor genitale mici se desfac şi
formează două perechi de pedunculi. Perechea anterioară de pedunculi se uneşte în regiunea liniei
medii, formînd prepuţiul clitoridian. Perechea a doua de pedunculi se uneşte sub clitoris, formînd fundul
clitoridian (frenulum clitoridis).
Posterior labiilor genitale devin mai mici şi se contopesc cu labiile genitale mari aproximativ la
nivelul treimii acestora. Labiile genitale mici sunt bogate în vase sangvine şi terminaţii nervoase, ceea
ce permite să fie considerate ca organe ale simţului sexual.

Clitorisul este o formaţiune conică (similară membrului masculin), care constă din gland, corpi cavernoşi
şi pedunculi, care se fixează pe periostul oaselor ischion şi pubis. Clitorisul conţine nimeroase vase şi
nervi; în pielea lui se găsesc multe terminaţii nervoase. Din punct de vedere funcţional clitorisul este un
organ al simţului sexual. În caz de excitare sexuală, el se măreşte şi devine mai compact
(erecţie) din cauza afluxului de sînge arterial şi diminuării refluxului venos.

Vestibulul vaginal este spaţiul deliminat anterior de clitoris, posterior - de comisura posterioară, lateral -
de faţa internă a labiilor genitale mici. În vestibul se deschde orificiul extern al uretrei şi canalale
exterioare ale glandelor Bartholin.
În vestibului vaginal sînt multe glande mici în formă de ciorchine şi adîncituri în formă de cripte sau
lacune, acoperite cu epiteliu pavimentos stratificat.

U r e t r a. Orificiul extern al uretrei, situat cu 2-3 cm posterior clitorisului, are formă circulară, mai rar
formă de fisură, stea sau semilună. Lungimea uretrei la femei este de la 3-4 cm, lărgimea ei variază,
lumenul de măreşte destul de uşor
(ajungînd pînă la 1 cm şi mai mult în diametru). Canalul este aproape drept, uşor curbat în sus. Uretra pe
toată lungimea ei este unită cu peretele anterior al vaginului.
Pe suprafaţa internă a uretrei se întinde o mucoasă, avînd forma de pliuri longitudinale. Ea este
acoperită de un epiteliu prizmatic cu excepţia porţiunii ei inferioare, unde epiteliul este pavimentos. În
mucoasă se găsesc cripte şi glande. Stratul muscular constă din fibre musculare netede longitudinale şi
circulare.
Fibrele musculare circulare de la extremitatea internă a uretrei formează în vecinătatea vezicii
urinare sfincterul intern, care de destinde în timpul micţiunii. În jurul orificiului extern al uretrei este situat
sfincterul extern. El este format din fibre musculare striate, care întră în componenţa diafragmului
urogenital, adică a stratului musculo-fascial dintre ramurile arcului pubian.
Lateral de orificiul extern al uretrei sînt situate formaţii tubulare ramificate, numite glande parauretrale
sau ale lui Schene, cu lungimea de 1-2 cm. Orificiile lor externe se deschid pe mucoasa uretrei în
apropierea orificiului ei extern. Secretul acstor glande umectează orificiul extern al uretrei.

Membrană himenală (hymen) este un sept conjunctiv, care închide la virgine introitul vaginal.
Membrana himenială este acoperită de un epiteliu pavimentos stratificat. În ţesutul ei conjunctiv se găsesc
elemente musculare, fibre elastice, vase sangvine şi nervi.
Membrana himenială are un orificiu, care poate varia ca formă şi localizare - formă inelară, semilunară,
dinţată, labiată. Membrana himenială uneori are două sau mai multe orificii mici, rar e neperforată. Lipsa
orificiilor poate fi congenitală sau secundară, ca o urmare a inflamaţiei vulvei în copilărie.
După primul raport sexual membrana himenială se rupe. Ruptura e însoţită de hemoragie. Din
membrana himenială rămîn carunculii himeniali. După naştere se păstrează franjuri izolate ale membranei
himeniale, care se numesc carunculi mirtiformi. Forma membranei himeniale şi modificările ei
structurale, legate de viaţa sexuală şi naşteri, au o mare importanţă în practica medicinii legale.
În unele cazuri această membrană poate fi atît de elastică încît nu se rupe în timpul raportului
sexual; în cazuri excepţionale ea este atît de exstensibilă, încît se păstrează şi în timpul naşterii.

V A G I N U L este un organ tubular, musculo-membranos, situat în mijlocul bazinului mic. Vaginul are o
direcţie oblică, pornind de jos în sus. Vaginul începe de la membrana himenală şi se termină la inseriţia pe
colul uterin.
Lungimea şi lăţimea vaginului pot varia considerabil. Peretele vaginal anterior are în medie lungimea
de 7-8 cm, cel posterior - o lungime de 1,5-2 cm. mai mult, lăţimea vaginului variază în raport cu
elasticitatea lui, fiind în medie de 2-3 cm, extremitatea anterioară este mai îngustă, iar cea posterioară – mai
lată.
Peretele anterior şi posterior al vaginului de obicei se ating, lumenul lui în secţiune transversală are forma
literei H.
Extremitatea superioară a vaginului se inseră pe colil uterin – porţiunea vaginală. În jurul porţiunii
vaginale a colului uterin pereţii vaginului formează un şanţ circular numit reces, boltă sau fund de sac
vaginal. Fundul sacului vaginal se subîmparte în partea anterioară (înaintea colului – fundul de sac vaginal
anterior), posterioară (în spatele colului – fundul de sac vaginal posterior), partea dreaptă şi stîngă – fundul
de sac lateral sau stîng.
Fundul de sac vaginal posterior este mult mai adînc decît cel anterior: aici se strînge lichidul spermatic în
timpul raportului sexual. Din fundul de sac vaginal posterior lichidul spermatic pătrunde în orificiul
extern al canalului cervical, apoi în cavitatea uterină.

Peretele vaginal este format din trei tunici:

tunica mucoasă,
tunica musculară
ţesutul conjuctiv lax înconjurător.

În ţesutul conjunctiv lax din jurul vaginului se găsesc vase sangvine, vase limfatice şi nervi.
Sub acest ţesut se găseşte tunica musculară a vaginului, care constă din două straturi: unul
superficial longitudinal şi altul profund circular.
Stratul muscular intern este mai dezvoltat decît cel extern şi conţine numeroase fibre elastice.
La tunica musculară aderă mucoasa vaginală, de culoare roz-pală. Pe mucoasa pereţilor anteriori şi
posteriori se găsesc două creste longitudinale, compuse din numeroase cute transversale (columna
rugarum). Aceste cute determină extensibilitatea pereţilor vaginali, care are o mare importanţă în timpul
naşterilor. După naşteri, mai ales dacă sunt repetate, pliurile se netezesc.
Mucoasa vaginului este acoperită de un epiteliu pavimentos stratificat în care se depune glicogen.
Procesul formării glicogenului depinde de hormonul folicular ovarian (estrogeni).
În mucoasa vaginului nu sunt glande. Partea lichidă a conţinutului vaginal se formează ca urmare a
transudării lichidului din vasele sangvine şi limfatice. La acest lichid se adaugă celulele care se desprind
de pe epiteliu vaginal, microorganisme şi leucocite. Conţinutul vaginal are o culoare albicioasă, cu un
miros caracteristic. Este secretat în cantitate mică, însă suficientă pentru umectarea mucoasei. Secreţiile
vaginale nu genează o femeie sănătoasă. pH-ul vaginal la femeia adultă este cuprins între 3,8 – 4,5.
Conţinutul vaginal are o reacţie acidă, datorită prezenţei acidului lactic. Acidul lactic se formează din
glicogenul celulelor epiteliului vaginal, sub influenţa produselor activităţii vitale a bacililor vaginului.
Bacilii vaginului (bacilii Doderlein) la femei sănătoase sînt reprezentanţii caracteristici ai florei vaginului.
Acidul lactic, care se formează în vagin, nu are o acţiune dăunătoare asupra bacililor vaginali şi mucoasei,
dar distruge microorganismele patogene, ce nimeresc în vagin din mediul exterior. Astfel, la o femeie
sănătoasă are loc procesul de “ autocurăţire a vaginului “.
În ce priveşte puritatea, conţinutului său flora vaginală poate fi de patru grade.

GRADUL ÎNTÎI

În vagin se găsesc exclusiv bacili vaginali, celule epiteliale reacţia este acidă.

GRADUL DOI

Bacilii vaginali se găsesc în cantitate mai mică, apar leucocite izolate şi bacterii de tip comma
variabile (bacili anaerobi – condiţionat patogenă), multe celule epiteliale. Reacţia este acidă. Primele două
grade sunt considerate normale.

GRADUL TREI

Bacilii vaginali puţini, predomină alte tipuri de bacterii (mai ales coci) multe leucocite. Reacţia
este slab alcalină.

GRADUL PATRU

Bacilii vaginali lipsesc, sînt mulţi microbi patogeni (coci, comma variabile, trihomonas ş.a.) şi
leucocite. Reacţia este slab alcaină.

Gradul trei şi patru însoţesc, de regulă, procesele patologice.

U T E R U L (uterus) este un organ cavitar, în formă de pară, format din muşchi netezi, turtit în direcţia
antero-posterioară.

În uter distingem următoarele porţiuni:

Copr
Istm
Col sau cervix

Partea superioară, cea mai masivă, se numeşte corpul uterin.

Se numeşte fund uterin porţiunea corpului uterin, situată superior nivelului, de la care pleacă trompele.
Fundul uterin se înalţă ca o boltă.
I S T M U L este porţiunea uterului, lungimea de aproximativ 1 cm, situată între corp şi col. În
interiorul istmului se găseşte un canal care continuă în sus prin cavitatea uterină şi în jos – prin canalul
colului uterin.
După structura mucoasei istmul se aseamănă cu colul uterin, după structura peretelui – cu corpul uterin.
Istmul împreună cu partea din porţiunea inferioară a colului uterin formează în perioada sarcinii şi
a naşterii segmentul inferior uterin.
Se numeşte COL extremitatea inferioară uterină, care pătrunde în vagin.

Colul e format din:

porţiunea vaginală, situată în lumenul vaginal
porţiunea supravaginală, situată mai sus de nivelul inserţiei pereţilor vaginali pe col. Colul
uterin are o formă cilindrică sau se îngustează puţin în direcţia orificiului extern (forma cilindroconică).
La fetiţe şi la femei adulte, cu organe genitale incomplet dezvoltate colul este
de formă conică.
În interiorul colului uterin se găseşte un canal îngust, căptuşit cu mucoasă. Canalul cervical are
forma unui fus. El este mai îngust la extremitatea superioară şi inferioară decît în centru.
Extremitatea superioară a canalului cervical – orificiul intern – continuă cu canalul istmului; orificiul
extern se deschide în centrul porţiunii vaginale a colului.
La nulipare orificiul extern al canalului cervical are forma rotundă sau ovală, la multipare – are forma
unei linii transversale. Orificiul extern îşi modifică forma în dependenţă de rupturile laterale din perioada
naşterii.
Lungimea uterului este de 8 – 9cm, din care 2/3 se raportă la corpul uterin, iar 1/3 la colul uterin.
Lăţimea la nivelul fundului este de 4 - 5,5 cm, grosimea pereţilor este de 1 - 2cm.
Greutatea uterului sănătos la o nulipare variază între 50 - 100g.
Cavitatea uterină are formă triunghiulară, cu vîrful orientat înspre canalul cervical, iar baza – spre
fundul uterin; unghiul ei inferior corespunde orificiului intern al canalului cervical, cele două unghiuri
superioare - extremităţilor uterine ale trompelor.

Pereţii uterini sînt formaţi din trei tunici:

tunica mucoasă
tunica musculară
tunica seroasă (peritoneală)

Tunica mucoasă uterină – endometrul este acoperită de un epiteliu prizmatic ciliat, cilii căruia vibrează
şi îndreaptă lichidul în direcţia orificiului extern al canalului cervical. Sub epiteliul prizmatic se găseşte
baza conjunctivă a tunicii mucoase, care conţine vase, nervi şi numeroase glande.
Glandele corpului uterin sînt căptuşite cu epiteliu prizmatic şi produc o secreţie apoasă, care
umectează suprafaţa mucoasei. Forma glandelor este tubulară, uneori extrimităţile lor se bifurcă.
Glandele cervicale sînt căptuşite cu epiteliu prizmatic, avînd numeroase ramificaţii (în formă de
coarne de cerb). Secreţia glandelor cervicale are un aspect de mucus vîscos şi transparent, care închide ca
un dop canalul cervical.
Mucoasa colului uterin suferă o serie de transformări sub influienţa hormonilor sexuali. Secreţia de mucus
este un proces continuu, dar cu variaţii mari: 20-60mg/zi în faza pre sau postmenstruală şi 700mg în faza
preovulatorie. Mucusul cervical are Ph de 7-8,5. Sub influienţa estrogenilor în faza preovulatorie se
produce o cantitate maximă de mucus, o cristalizare maximă, îar viscozitatea scade, ceea ce face ca glera
cervicală să devină permeabilă pentru spermatozoizi. Migraţia spermatozoizilor prin canalul cervical se
face cu o viteză de 0,1-0,3mm/minut cu un maxim în faza preovulatorie.
Facilitatea penetrării spermatozoizilor se face prin modificarea tonusului musculaturii cervico-istmice
care scade în faza proliferativă ducînd la dilatarea canalului cervical şi a criptelor. În faza secretorie sub
influienţa progesteronului, tonusul creşte şi canalul cervical se închide.
 Mucoasa corpului urerin este netedă. La nivelul canalului cervical ea formează pliuri, care
amintesc frunza de palmier (plica palmieră).
Tunica mucoasă a corpului uterin este formată din două straturi, care nu sînt bine deliminate. Stratul
superficial, orientat spre cavitatea uterină, este supus unor modificări periodice în raport cu ciclul menstrual
şi se numeşte strat funcţional.
Stratul mucoasei, aderent la tunica musculară, nu suferă modificări periodice şi poartă numele de strat
bazal.

Tunica musculară este stratul cel mai masiv din uter. Are forma reţea deasă din fibre musculare netede,
între care se găsesc straturi de ţesut conjunctiv. Tunica musculară este bogată în vase sangvine.

Ea este formată din trei straturi musculare suprapuse:

extern (subseros), longitudinal

mediu - circular
intern submucos, longitudinal

La nivelul corpului uterin este mai dezvoltat stratul circular, iar la nivelul colului – cel longitudinal.
La nivelul colului uterin şi al istmului tunica musculară este mai subţire, iar ţesutul conjunctiv mai
dezvoltat în comparaţie cu corpul uterin. În col sînt multe fibre elastice.

Tunica seroasă (peritoneală) uterină (perimetrium) este stratul extern al uterului. Peritoneul trece de pe
suprafaţa internă a peritoneului anterior abdominal pe vezica urinară şi, mai departe, pe suprafaţa
anterioară a uterului şi a trompelor.
Între vezica urinară şi uter se formează o adîncitură a peritoneului numită spaţiul vezico-uterin (excavatio
vesico-uterină).
Suprafaţa anterioară a uterului este acoperită de seroasă numai în porţiunea situată superioar de nuvelul
istmului inferior acestui nivel, între col şi vezică, se găseşte ţesutul conjunctiv lax.
De pe fundul uterului seroasă trece pe suprafaţa lui posterioară, captuşind porţiunea supravaginală a colului
şi fundul de sac vaginal posterior, trecînd apoi pe suprafaţa anterioară a rectului. Între suprafaţa posterioară
a uterului şi rect se formează un buzunar adînc – spaţiul recto-uterin (Duglas sau excavatio rectouterină).
Uterul este situat în centrul micului bazin, la distanţa egală de la simfiză şi sacru şi de la peretele
drept şi stîng al bazinului. Colul uterin este situat în porţiunea lată a excavaţiei bazinului. În mod, există o
dublă cudură uterină, a corpului de col, de 100-120 de grade şi a colului de vagin, de 90°.
Uterul este flectat înainte (anteversio uteri) – (raportul dintre axul uterului şi axul vaginului), fundul lui
este îndreptat spre simfiză, colul – înapoi, orificiul extern al canalului cervical se apropie de peretele
fundului de sac vaginal posterior.
Între corpul şi colul uterin se formează un unghi obtuz, deschis anterior (anteflexio uteri) – raportul dintre
axul uterului şi axul colului.
Uterul posedă o mobilitate fiziologică. Cînd vezica se împle, uterul se deplasează posterior, iar cînd rectul
e supraîncărcat - anterior. Uterul gravid se ridică în sus. La suprimarea cauzei, care determină deplasarea
uterului, el îşi recapătă din nou poziţia iniţială, tipică în centrul bazinului.
Uterul îndeplineşte funcţia menstruală, de secreţie, menţinere a sarcinii şi de expulzie a fătului,
placentei şi anexelor.

TROMPELE UTERINE (tubae uterinae, salpinges) se mai numesc şi oviducte sau trompele lui Fallopio.
Trompele încep de la coarnele superioare ale uterului (din fundul lui), trec prin porţiunea superioară a
ligamentului lat în direcţia pereţilor pelvieni laterali şi se termină cu ampula sau pavilionul trompei.
Lungimea trompei este de 10 - 12 cm, lăţimea variază, micşorîndu-se lîngă unghiul uterin şi mărindu-se
înspre extremitatea liberă. Lumenul trompei comunică cu cavitatea uterină, diametrul orificiului tubar la
acest nivel este de 0,5 - 1 mm.
 Mai departe lumenul trompei devine mai lat, atingînd în regiunea ampulelor 6 - 8 mm. Ampula
trompei se deschde în cavitatea abdominală. Marginea ei liberă are aspect de franjuri (fimbrii).
Se presupune, că aceste frahjuri contribuie la pătrunderea ovulului eliminat din ovar, în lumenul
trompei.

În trompă se disting următoarele porţiuni:

Porţiunea internă sau internsţială situată în interiorul peretelui uterin;

Porţiunea istmică - mijlocie a trompei;
Porţiunea ampulară, mai lată a trompei, care se termină cu pavilionul ei.

Pereţii trompei sunt formaţi din trei tunici:

tunica mucoasă,
tunica musculară
tunica seroasă (peritoneală)

Tunica mucoasă pe suprafaţa internă a trompei formează pliuri longitudinale. Dimensiunea şi

numărul acestor creste în direcţia extremităţii ampulare a trompei. Mucoasa este acoperită de epiteliu
prizmatic ciliat, cilii căruia vibrează în direcţia uterului.

Tunica musculară a trompei este alcătuită din trei straturi de muşchi netezi:

Stratul extern este longitudinal

cel mijlociu- circular
cel intern ( submucos) – de asemenea longitudinal

Tunica seroasă a trompei reprezintă porţiunea superioară a ligamentelor late; peritoneul acoperă
trompa de asupra şi lateral, iar la porţiunea ei inferioară aderă ţesutul conjunctiv lax, prin care trec vase şi
nervi.
În copilărie trompele sînt şi sinuoase; cu vîrsta ele se îndreaptă, iar lumenul lor devine mai lat.
Uneori rămîn nedezvoltate pînă la maturitatea sexuală a femeii (trompe infantile). Trompele infantile reţin
ovului fecundat şi acesta se poate implanta aici pe loc (sarcina extrauterină).
În porţiunea ampulară a trompei are loc fecundarea (întîlnirea şi contopirea ovulului şi
spermatozoidului). Ovulul se deplasează de la extremitatea ampulară spre uter datorită contracţiunilor
musculaturii tubare. Prin contracţia musculaturii longitudinale trompa se scurtează, iar a celei circulare – se
îngustează. Contracţiile succesive ale muşchilor longitudinali şi circulari dau naştere mişcărilor
peristaltice tubare, care mişcă ovulul în direcţia uterului. Un rol auxiliar în mişcarea oului în direcţia
uterului îl deţine vibritatea cililor epiteliului tubar. Transportarea oului este favorizată şi de cutele
longitudinale ale mucoasei, pe cute oul lunecă spre uter.
Activitatea contractilă a trompelor depinde de fazele ciclului menstrual. În perioada de evoluţie a
foliculului în ovar, cresc excitabilitatea şi tonusul trompei, iar în perioada de dezvoltare a corpului galben
scad; peristaltica devine ritmică, favorizînd deplasarea oului.

OVARELE sunt glande genitale feminine perechi. Ovarul are forma unei migdale, cu lungimea de 3,5 - 4
cm, lăţimea de 2 - 2,5 cm, grosimea de 1 – 1,5 cm; greutatea de 6 - 8g. La bătrîneţe ovarele devin dure,
dimensiunile lor se micşorează, în interiorul lor se dezvoltă ţesutul fibros.
Ovarul este implantant cu una din marginile sale în foiţa posterioară a ligamentului lat; restul
suprafeţei lui nu este acoperit de peritoneu rămînînd liber în cavitatea abdominală a bazinului mic.
Ovarul este suspendat de:

ligamentul lat uterin;

ligamentul utero-ovarian;
ligamentul lombo-ovarian.

Vasele şi nervii pătrund în ovar prin hilul ovarian, în locul implantării lui în foiţa posterioară a
ligamentului lat.

În ovar se disting:

Epiteliu care acoperă suprafaţa liberă;

Tunica albuminoasă;
Zona corticală;
Zona medulară.

Epiteliu ovarian (epiteliul germinativ) participă în perioada dezvoltării intrauterine şi de copilărie

precoce la formarea foliculilor primordiali. Ulterior ei devin inactivi.
Tunica albuminoasă este situată sub epiteliu şi este formată din ţesut conjunctiv, fibrele căruia sînt
situate paralel cu suprafaţa ovarului.
Zona corticală a ovarului aderă la tunica albuminoasă. În ţesutul conjunctiv al acestei zone se găsesc
numeroşi foliculi primordiali, foliculi în diferite grade de dezvoltare, corpi galbeni şi resturile lor .
Zona medulară a ovarului este alcătuită din ţesut conjunctiv şi fibre musculare; prin această zonă
trec numeroase vase şi nervi.
Ovarele au un rol foarte important. În decursul perioadei de maturitate sexuală în ele se repetă
ritmic procesele de maturizare a ovulelor.
Ovarele secretă hormoni (hormoni sexuali), care acţionează atît asupra organismului întreg, cît şi a
organelor genitale feminine. Hormonii ovarului contribue la dezvoltarea particularităţilor organismului
feminin. Din ele fac parte conformaţia specifică a coprului, particularităţile organismului şi
metabolismului, dezvoltarea glandelor mamare, a pilozităţii ş.a. Sub influenţa hormonilor ovarieni se
dezvoltă organele genitale: trompele, uterul, vaginul, organele genitale externe.
În perioada de maturitate sexuală aceşti hormoni participă la procesele ciclice de pregătire a
organismului pentru sarcină.

APARATUL LIGAMENTAR AL ORGANELOR GENITALE

Uterul împreună cu trompele şi ovarele este susţinut în poziţie normală de:

aparatul de susţinere (ligamentele);

aparatul de fixare (ligamentele care fixează uterul suspendat);
de aparatul de susţinere (planşeul pelvin).

Aparatul de suspensie al organelor genitale interne constă din următoarele ligamente:

1. Ligamentele rotunde formate din muşchii netezi şi ţesut conjunctiv au aspecte de cordoane, avînd
lungimea de 10-12 cm. Ligamentele rotunde se întind de la coarnele uterine (anterior şi inferior nivelului,
de la care pleacă trompele), îndreptîndu-se sub foiţa anterioară a ligamentltu lat spre orificiile interne ale
canalelor inguinale. Parcurcînd canalul inghinal, ligamentele rotunde se desfac în evantali, fixîndu-se de
ţesutul conjunctiv lax al muntelui Venus şi al labiilor genitale mari. Ligamentele rotunde flexează anterior
fundul uterin (flexia anterioară); în perioada de sarcină ligamentele rotunde se îngroaşă şi se lungesc.
2. Ligamentele late sînt nişte foiţe peritoneale duble, care se întind între marginile uterului şi pereţii
pelvieni laterali. În porţiunile superioare ale ligamentelor late trec trompele, în foiţele lor posterioare sînt
implantate ovarele, iar între foiţe se găseşte ţesut conjunctiv, vase şi nervi.

3. Ligamentele utero- sacrate încep de la suprafaţa posterioară a uterului la nivelul trecerii corpului
uterin în col trec posterior şi înconjoară din ambele părţi rectul, inserîndu-se pe suprafaţa anterioară a
sacrului. Aceste ligamente imprimă colului uterin direcţia posterioară. În perioada naşterii ligamentele
rotunde şi utero-sacrate contribue la susţinerea uterului pe loc.

4. Ligamentele utero-ovariene sau ovariene proprii încep posterior de fundul uterin şi inferior locului,
de unde pleacă trompele, extinzîndu-se pînă la ovare.

5. Ligamentele lombo - ovariene (lig. infundibulo-pelvicum) sînt o continuare a ligamentelor late, ele se
întind de la trompe pînă la pereţii pelvieni.
Aparatul de fixare al uterului este format din cordoane conjunctive şi din fibre musculare netede. Ele
pleacă din porţiunea inferioară a uterului:

anterior spre vezică şi mai apoi spre simfiză;

spre pereţii pelvieni laterali – ligamentele cardinale (lig. cardinale);
posterior, formînd scheletul conjunctiv al ligamentelor utero-sacrate.

Aparatul de susţinere este format din musculatura şi fasciile planşeului pelvi-perineal.

Planşeul pelvin are o importanţă enormă în menţinerea organelor genitale interne în poziţie normală.
La creşterea tensiunii intraabdominale ( încordare, ridicare de greutăţi, tuse ş.a.) colul se sprijină pe
planşeul pelvin ca pe un suport.
Musculatura planşeului pelvin susţine organele genitale şi viscerale împiedicîndu-le să se lase în jos.

ŢESUTUL CONJUNCTIV PELVIAN

Sub tunica seroasă (peritoneală) a organelor micului bazin se găseşte ţesutul conjunctiv pelvian, care
aderă la diferite părţi ale organelor genitale interne.
Ţesutul conjunctiv pelvian acoperă toate spaţiile libere dintre organele micului bazin în partea neacoperită
de peritoneul şi se situiază superior fasciilor pelviene.
În ţesutul conjunctiv lax se evidenţiază regiuni unde predomină ţesut conjunctiv fibros, dens. Aceste
zone de condensare formează aparatul de fixare al organelor genitale interne.

În ţesutul conjunctiv pelvian se desting următoarele zone:

Ţesutul conjunctiv parametral (parametrium) se găseşte între foiţele ligamentului lat şi se întinde de la
marginile laterale ale uterului pînă la pereţii laterali pelvieni.
Ţesutul conjunctiv paravezical ocupă spaţiul rămas liber din jurul vezicii urinare; este mai abundent
anterior şi posterior de vezică.
Ţesutul conjunctiv paravaginal înconjoară vaginul şi ocupă spaţiul dintre pereţii laterali vaginali şi
pereţii pelvieni.
Ţesutul conjunctiv pararectal se situiază în jurul rectului.

Toate zonele ţesutului conjunctiv pelvian, menţionate mai sus, nu sunt delimitate, deoarece sînt
legate între ele prin numeroase elemente conjunctive.
 Ţesutul conjunctiv pelvin are o mare importanţă:

Ţesutul conjunctiv lax contribue la mobilitatea fiziologică şi funcţionarea normală a organelor

genitale interne, a vezicii şi a rectului, permite modificarea volumului organelor (împlerea şi golirea
vezicii şi a rectului, schimbarea dimensiunilor uterului şi sarcină, la naştere ş.a.).
Zonele condensate ale ţesutului conjunctiv pelvian fixează organele genitale în stare de suspensie
mobilă, participă la menţinerea uterului şi a altor părţi ale aparatului genital în poziţie normală.
Ţesutul conjunctiv pelvian formează lojele ureterelor, vaselor sangvine şi limfatice, ganglionilor
limfatici, trunciurilor nervoase şi a plexurilor.

SISTEMUL SANGUIN AL ORGANELOR GENITALE

Vascularizarea organelor genitale externe se realizează prin artera ruşinoasă şi prin ramuri ale arteriei
femurale.
Artera ruşinoasă (a.pudenda) pleacă de la artera hipogastrică, se îndreaptă în jos şi ese din bazin,
ramificîndu-se în organele genitale externe, perineu, vagin şi rect.
Ramura arteriei femurale (a. supermatica externă) împreună cu ligamentul rotund ese din canalul
inghinal, participînd la vascularizarea buzelor şi muntelui Venus.
Sursele principale de vasculşarizare a organelor genitale interne sînt arterele uterine şi ovariene.
Artera uterină (a. uterină) este un vas pereche, care vine din artera hipogastrică, se îndreaptă spre
uter prin ţesutul conjunctiv parametral, situat la baza ligamentelor late, pe drum se încrucişează cu ureterul
şi ajunge la marginea uterină la nivelul orificiului intern. La acest nivel de la artera uterină pleacă o
ramură destul de mare, care vascularizează colul şi porţiunea superioară din vagin – ramura cervico –
vaginală.
Truchiul principal al arterei uterine (ramus ascendens) urcă şerpuind pe marginea uterului, dînd
numeroase ramuri, care irigă pereţii uterini şi ajunge pînă la fundul uterului, unde dă o ramură pentru
trompă.
Ramurile terminale ale arteriei uterine se anastomozează cu ramurile arteriei ovariene, situate în partea
superioară a ligamentului lat.
Ramurile arteriale ale truchiului principal ascendent al arterei uterine formează o reţea deasă de vase
sangvune subţiri, care vascularizează abundent tunicile uterine musculară, mucoasă şi seroasă.
Artera ovariană (a. ovarică) este un vas pereche, care pleacă de la aorta abdominală, mai jos de
locul de unde începe artera renală, coboară împreună cu uretrul şi parcurge ligamentul lombo-ovarian în
direcţia porţiunii superioare a ligamentului lat, dînd ramuri ovarului şi trompei. Trunchiul terminal al
arterei ovariene se anastomozează cu porţiunea terminală a arterei uterine.
Afară de arterele uterină şi ruşinoasă vaginul e vascularizat şi de ramurile arterelor vezicală şi
hemoroidală.
SISTEMUL NERVOS AL ORGANELOR GENITALE

Organele genitale feminine sînt inervate de sistemele nervoase simpatic şi parasimpatic, precum şi de
nervi spinali.
Fibrele sistemului nervos simpatic, care inervează organele genitale, vin din plexurile aortal şi
solar şi se îndreaptă în jos, formînd la nivelul vertebrei V lombare plexul hipogastric superior.
De la plexul indicat pleacă fibre, care merg în jos şi lateral, formînd plexurile hipogastrice
inferioare drept şi stîng.
De la aceste plexuri fibrele nervoase se îndreaptă spre plexul masiv utero-vaginal sau pelvian
( plexul utero-vaginalis, s.pelvicus).
Plexul utero-vaginal este situat în ţesutul conjunctiv parametral lateral şi posterior de uter, la
nivelul orificiului cervical intern.
Spre el vin ramurile pelvian (n. Pelvicus), formate din fibre paracimpatice.
Fibrele simpatice şi parasimpatice, care pleacă din plexul utero-vaginal, inervează vaginul,
uterul, părţile interne ale trompelor uterine şi vezica urinară.
 Corpul uterin este inervat în special de fibre simpatice, iar colul şi vaginul – mai ales de nervii
parasimpatici.
Ovarul este inervat de nervi simpatici şi parasimpatici din plexul ovarian. La acesta aderă fibrele
nervoase din plexurile aortal şi renal. De la plexul ovarian pleacă ramuri la părţile externe ale trompelor şi
la plexul utero-vaginal.
Organele genitale externe şi planşeul pelvin sunt inervate de nervii ruşinoşi (n.pudendus). Astfel, nervii
organelor genitale interne contactează cu nervii organelor viscerale prin plexurile aortal, solar, renal ş.a.
La nivelul pereţilor uterini, ai trompelor şi în zona medulară ovariană se formează plexuri nervoase
dese. În tunica mucoasă uterină ramurile nervoase terminale la rîndul lor se îndreaptă de asemenea spre
glande, în ovar- spre foliculi şi corpii galbeni. Fibrele nervoase terminale extrem de fine de termină în
formă de năsturei, păhărele etc. Aceste terminaţii nervoase receptează excitările chimice, mecanice, termice
ş.a.
Terminaţiile nervoase din organele genitale interne fac parte din interoceptorii, care înregistrează
excitările venite din organele interne.
Excităţile, receptate de terminaţiile nervoase sensitive de transmit prin fibrele nervoase în
segmentele sistemului nervos, situate superior, acolo unde se găsesc centrii, care reglează activitatea
organelor genitale interne. Impulsurile venite din aceşti centri se trahsmit prin fibre motorii şi secretorii la
organele genitale şi realizează activitatea lor (contracţii musculare, secreţia glandelor, producerea
hormonilor ş.a.).
Centri nervoşi, care reglează activitatea organelor genitale, sînt situaţi la diferite niveluri ale
sistemului nervos central, în măduva spinării, în regiunea subcorticală a creierului şi în scoarţa cerebrală.
Observaţiile clinice arată că traumele psihice puternice pot suprima temporar menstruaţia, pot
provoca avorturi, naşteri premature şi dischinezii în travaliu.
A fost stabilit, că influenţele favorabile, exercitate asupra psihicii parturientelor, contribue la evoluţia
normală a naşterii, micşorînd sau suprimînd durerile. Acest fapt este utilizat în decursul ultimilor ani în
sistemul de pregătire psihoprofilactică a gravidelor şi membrilor familiei ei către naştere.

SISTEMUL LIMFATIC AL ORGANELOR GENITALE

Sistemul lmfatic al oragenor genitale constă dintr-o reţea deasă de vase limfatice spiralate şi din
numeroşi ganglioni limfatici.
Căile şi ganglionii limfatici sunt situaţi în special pe traiectul vaselor sangvine.

Vasele limfatice, prin care se scurge limfa din organele genitale externe şi din treimea inferioară a
vaginului, duc spre ganglionii limfatici inguinali.
Căile limfatice, care pleacă de la treimea medie şi superioară vaginului şi de la colul uterin se
îndreaptă spre ganglionii limfatici situaţi de-a lungul vaselor sangvine hipogastrice şi iliace.
Limfa din corpul uterin, trompe şi ovare se scurge prin vasele situate de-a lungul arteriei ovariene
şi se îndreaptă spre ganglionii limfatici ai aortei şi ai venei cave inferioare.
Între sistemele căilor limfatice ale organelor genitale indicate există anastomoze limfatice.

GLANDELE MAMARE

Glandele mamare au o structură acinoasă. Parenchmul glandei mamare constă din numeroase
alveole (acini glandulari). Ele sunt situate în jurul canalului excretor (ductus lactiferus) şi comunică cu
lumenul lui. Unindu-se , formează lobi separaţi, mari.
Epiteliul glandelor are funcţii secretorii.
Între lobi se găseşte un ţesut conjunctiv fibros care conţine fibre elastice şi grăsime.
Numărul lobilor glandei mamare este de 15 - 20. Fiecare lob are un canal galactofor, în care se
strînge secretul din toate canalele mărunte, legate cu alveole.
Canalul fiecărul lob de deschide separat la suprafaţa mamelonului, fără a se contopi cu altele; la suprafaţa
mamelonului se găsesc 15 - 20 de orificii (după numărul de canale galactofore) - pori galactofori.
Fiecare canal galactofor formează sub areola mamelonului, înainte de a se deschde la suprafaţa lui o
dilatare (sinusul galactofor). Pe suprafaţa proeminentă a glandei este situat mamelonul (papila mammae),
acoperit de o piele fină, zbîrcită şi pigmentată.
Mamelonii au o formă cilindrică sau conică, mărimea lor variază. Uneori sunt plaţi sau chiar retractaţi,
îngreunînd alaptaţia copilului. Pielea din nurul mamelonului e pigmentată (areola, zona mamelonară).
Aici se găsesc glandele Montgomeri - nuşte glande mamare rudimentare.
Mamelonul şi zona areolară au fibre musculare netede, situate în vecinătatea pielii şi numeroşi
receptori nervoşi.
Parenchimul glandei mamare începe să se dezvolte intens în perioada de puberitate; evoluţia
canalelor galactofore este influenţată de hormonul ovarian folicular, iar evoluţia alveolelor – de hormonul
corpului galben.
Glandele mamare se dezvoltă complect în perioada maturităţii sexuale. La femei în vîrstă are lor atrofia
progresivă a parenchimului glandelor mamare.
Vascularizarea glandelor mamare se face prin arterele respective şi prin ramurile arteriei axilare.
Vasele limfatice merg la ganglionii limfatici axilari.

Funcţiile glandelor mamare:

Estetică
Sexuală
Producerea laptelui.

Activitatea secretorie a glandelor mamare începe în cursul sarcinii, atingînd maximul de intensitate după
naştere.
Laptele se secretă sun influenţa hormonului lactogen din lobul anterior hipofizar, activitatea căruia
este reglată de sistemul nervos central. În timpul alaptării se excită elementele nervoase ale glandei
mamare şi impulsurile corespunzătoare ajung la sistemul nervos central. Sub influenţa modificărilor,
apărute în sistemul nervos, creşte secreţia hormonilui hipofizar lactogen, care stimulează funcţia secretorie
a glandei mamare.
Procesul de secreţie al laptelui are loc sub influenţa excitării receptorilor mamelonului şi areolei
în timpul suptului.
Datorită excitării terminaţiilor nervoase elementele musculare din mamelon şi areolă se contractă,
mărind şi îndurînd astfel mamelonul (erecţia), înlesnind apucarea lui de către copil şi eliminarea laptelui
din glandă.

Funcţiile specifice ale aparatului genital feminin sunt:

de secreţie,
sexuală,
de reproducere,
menstruală
În adenohipofiză (lobul anterior al hipofizei) se produce formarea a trei hormoni gonadotropi.
Producerea acestor hormoni în adenohipofiză se află sub influenţa neurosecreţiilor hipotalamusului –
realyzing factori, iar funcţia hipotalamusului la rîndul său este reglată de scoarţa cerebrală.
HFS – hormonul foliculostimulant - stimulează maturizarea foliculilor în ovare şi producerea
hormonului folicular – foliculina. Împreună cu LH contribuie la formarea estrogenilor şi mărirea uterului,
luteinizarea celulelor granulare, FSH începe si se secretă din prima zi mărindu-se treptat, apogeul atingînd
la a 7 zi a ciclului, scăzînd nivelul şi la a 14zi atinge nivelul 1 zile.
HL – hormonul luteinizant – asigură dezvoltarea corpului Galben, ruperea foliculului, expulzia
ovulului, înaintarea şi implantarea în endometru. În prima fază a ciclulşui menstrual are un nivel constant
pînă la a 12 zi, creşte brusc pînă la a 14zi, şi la a 16 zi scade la nivelul iniţial.
 HLT – hormonul luteotrop (prolactina ) – stimulează secreţia corpului galben (progesteronului) şi a
laptelui în glandele mamare. Nivelul maxim se înregistrează în faza II a ciclului menstrual.

 Relaţiile hipofizo – ovariene au un caracter de reciprocitate: nu numai hormonii hipofizari acţionează

asupra funcţiei ovariene, ci conform legăturii inverse hormonii sexuali influienţează asupra hormonilor
gonadotropi. Această legătură se mai numeşte „mecanizmul de feedbak” (retrocontrol).
Estrogenii în organism sunt legaţi şi se transformă în globuline (se inactivează în ficat). Estrogenii se
produc neîntrerupt. Primele 7-10 zile au un nivel scăzut, începînd cu a 11zi nivelul creşte atingînd apogeul
la a 14zi (ovulaţia). La a 20-22zi a ciclului – maximă intensitate pentru corpul galben.
Peste 1-2zile după ovulaţie cantitatea de progesteron se măreşte de 2 ori, creşte pînă la a 19-20zi şi la a
25zi nivelul puţin depăşeşte concentraţia lui în faza foliculinică.
Fenomenul menstruaţiei este determinat de scăderea bruscă a saturaţiei organismului cu estrogeni şi
progesteron – duc la schimbări neuroreflectorii în vasele sanguine ale endometrului – descuamare –
hemoragie.
Funcţiile estrogenilor
 Determină dezvoltarea şi creşterea organelor genitale.
 Determină apariţia caracterelor sexuale secundare.
 Determină hipertrofierea şi creşterea motilităţii musculaturii sistemului genital.
 Determină proliferarea celulelor mucoasei uterine- regenerarea şi creşterea endometrului în prima fază a
ciclului menstrual.
 Stimulează producerea unei glere cervicale cu vîscozitate redusă, ceea ce facilitează penetrarea
spermatozoizilor.
 Determină apropierea franjurilor trompei uterine de foliculul ovarian, favorizînd receptarea ovulului,
Reţin apa în organism (retenţie hidro-sodată).
 Contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea glandelor mamare, Determină libidoul (atracţia sexuală).
Funcţiile progesteronului
 Pregăteşte organismul feminin pentru sarcină.
 Sub influienţa lui se produc în endometru transformări necesare pentru implantarea şi dezvoltarea
ovulului fecundat.
 Micşorează exitabilitatea şi activitatea contractilă a uterului.
 Stimulează dezvoltarea parenchimului glandelor mamare şi le pregăteşte pentru secreţia laptelui.
 Determină producerea unei glere cervivale dense, vîscoase, care inhibă penetrarea spermatozoizilor
 Creşterea temperaturii bazale a corpului cu două-patru gradaţii.

OXITOCINA
Este secretata de hipotalamus si se stocheaza in hipofiza posterioara. Este un hormon care regleaza
activitatea contractila a uterului in timpul travaliului.
Este degradata de ocitocinaza, in special la nivelul rinichilor, in placenta si in organele inervate de nervul
splanhnic.
Oxitocina intervine si asupra celulelor mioepiteliale din acinii glandulari mamari, realizand secretie
crescuta de lapte. Declansarea secretiei de oxitocina se face prin excitarea mecanica a mamelonului pe cale
reflexa.
CICLUL MENSTRUAL
In organismul femeii mature au loc modificari ciclice care pregatesc organismul ei catre sarcina –
constituie ciclul menstrual. Aceste modificari au loc in tot organismul, dar mai pronuntate sunt in:
Ovar – ciclul ovarian
Uter – ciclul uterin
Vagin – ciclul vaginal
La majoritatea femeilor durata ciclului menstrual este de 28 de zile poate fi si 21 si 35 zile. Menstra este
cea mai remarcabila si vizibila manifestare a proceselor ciclice.
CICLUL OVARIAN
Sub influienta hormonilor gonadotropi hipofizari in ovar au loc trei faze:
Faza foliculara
Ovulatia
Faza luteinica
Faza foliculara. Foliculul primar (primordial) este compus din ovulul nematurizat. Foliculii primari se
formeaza in perioada intrauterina si a copilariei precoce. La pubertate din 400 mii – 500 mii de foliculi
primordiali raman 35 mii – 40 mii, restul sunt supusi unui proces involutiv. Din cei 35 000 – 40 000
foliculi ating maturitate completa 400 – 450, restul sunt supusi unui proces fiziologic de atrezie. Procesul a
fost descris pentru prima data de C. F. Slaveanschi – foliculul incepe sa creasca, dar moare, fara a ajunge la
plina matiritate. Procesul de maturizare a foliculului are loc in prima jumatate a ciclului menstrual, adica in
cazul unui ciclu menstrual de 28 zile – in primele 14 zile. In procesul dezvoltarii foliculului se maturizeaza
si ovulul.
Ovulatia – ruperea folicului matur si iesirea din el a ovulului matur apt pentru a fi fecundat. Ovulatia in
cazul unui ciclu menstrual de 28 zile are loc la 14-15- a zi a ciclului.
Faza luteinica – dureaza 14 zile de la ovulatie pana la urmatoarea menstruatie.
Este constanta, indiferent de durata ciclului menstrual. In locul foliculului rupt se formeaza corpul
galben,care produce progesteron.Daca nu a avut loc fecundatia corpul galben functioneaza pana la 16
saptamani de sarcina – pana la formarea placentei. Daca nu a avut loc fecundatia –corpul galben
involuiaza.
CICLUL UTERIN
Ciclu uterin ca si cel ovarian dureaza 28 zile (mai rar 21,30 -35zile).
Distrugem irmatoarele faze:
Faza descuamarii- se manifesta prin menstra,care dureaza de obicei 3-5 zile,ce mult 7 zile.stratul
functiuonal al mucoasei se descuameaza si se elimina inpreuna cu continutul glandelor uterine si cu
singele di vasele deschise.
Faza regenerarii- restabilirea mucoasei incepe inca din fazza descuamarii-stratul functionl se restabileste
datorita stratului bazal-si dureaza pina la a5 -6 zi aciclului.
Faza proliferarii-sub influienta estrogenulor stroma si glandele mucoase prolifereaza,se
alungesc,devinsinuase,insa nu contin secret.Mucoasa uterului in aceasta faza se ingroasa de 4-5 ori.
Faza descuamarii,regenerarii si proliferarii coincid cu faua foliculara a ciclului ovarian.
Faza secretiei-coincide cu dezvoltarea si maturizarea corpului galben si dureaza 14 zile –menstra apare la
14 zi dupa ovulatie. Sub influienta progesteronului glandele incep sa produca secret,cavitatea lor se
mareste,in mucoasa se depun toate substantele nutritive necesare pentru implantarea si dezvoltarea
embrionului.
Modificarile ciclice mentionate se succed la intervale egale de timp la in toata perioada maturitati sexuale a
femeii, ele inceteaza cu sarcina, alaptarea sau menopauza.

IGIENA PERIOADEI MENSTRUALE

Pe parcursul menstre se perde 50-80-100ml singe.singele menstrual contine o cantitate importata de
mucus,secretat de glandele uterine si particule descompuse ale stratului functional.
Singele menstrual nu se cuaguleaza ,fenomen explicabil prin prezenta fermentilor si este de culare mai
inchisa in compratie cu singele care circula prin vase.
In timpul menstruatie femeia pote efectua munca obisnuita , evitind surmenajul ,efortul fizic greu,racirea sa
supra incalzirea corpului.
Suprafata interna a uterului in timpul menstrei reprezintao „plaga”.
Partunderea agentilor patogeni si infectarea acestei plagi poate provoca infectia organelor genitale
interne,deaceia este necesar de arespecta riguros igiena organelor geniale.
Singele menstrual trebuie sa se scurga libersi sa se absoarba in absorbante igienice.Organele genitale se
spala de 2ori/zi cu apa calduta curgatoare.Raporturile sexsuale in timpul menstrei nu sunt bine venite.
SFATURI PENTRU IGIENA INTIMA
„Nu este necesara oigiena speciala.Vulva se spala ca si celelante parti ale corpului. Este destul sa capeti o
buna obisnuinta”.
„Dupa scaun te stergi de la fata spre spate,ca sa nu transporti germenii intestinali spre vagin”. „Incepi cu
spalatul minilor”.
Sa poneste vulva cu mina din fata spre spate,pentruca ca resturile de scaun sa nu nimereasca in vagin”.
Te clatesti bine si te sterigi cu un servetel curat si personal.”
„Nu e bine sa cureti vulva cu tualete preadese sau folosind produse agresive.Spalare zilnica cu sapun este
deajuns”.
„In ceea ce priveste spalarile in interiorul vaginului,acestea sunt categoric nerecomandate,deroarece
destabilizeaza ecosistemul vaginului.Pot sa distruga fora vaginala,formata din lactobacili. Mucoasa unui
vagin se curata singura”.
„Daca trebuie sa va spalati chiloti intr-ochiveta ,aveti grija sa-i clatiti foarte bine,ca un rest de sapun sau
detergent sa nu irite vulva”.
Procesele ciclice din ovare. Dezvoltarea foliculului.
Se ştie că în stratul cortical al ovarului fătului intrauterin se găseşte un număr enorm de foliculi primari,
fiecare conţinînd cite o celulă (rareori două) sexuală (ovul). După calcule aproximative numărul general de
foliculi primari din ambele ovare la nou – născută, constituie circa 200 000.
Fiecare folicul primar poate atinge dezvoltarea completă, producînd un ovul, capabil de a fi fecundat. În
cursul perioadei de maturitate sexuală a femeii, care durează îm medie 30 – 35 de ani, se dezvoltă complect
numai 400 – 500 de foliculi.
Restul de foliculi primari (involuiază) mai devreme sau mai tîrziu. Involuţia foliculilor este precedată de
regulă de o stagnare incompletă a dezvoltării lor. Acest proces de involuţie a foliculilor la începutul
dezvoltării lor se numeşte atrezia foliculilor.
Sub acţiunea estrogenilor foliculul creşte în volum, devine folicul matur sau de Graaf.
Foliculul matur are un diametru de 1 cm şi este împlut cu lichid folicular, care conţine mult hormon
estrogen (foliculină). Dezvoltarea şi maturaţia foliculilor se produce simultan cu maturaţia ovulului.
Ovulul uman a fost descoperit în anul 1827 de academicianul rus C.E. Bar.
Maturaţia ovulului, diviziunea lui şi reducţia cromozomilor sînt expuse amănunţit în cursul de
embriologie.
Cantitatea crescîndă de lichid folicular provoacă atît creşterea dimensiunilor foliculului de Graaf, cît şi o
hiperextensie a polului său, care proemină. Membrană de ovalbumină (tunica albuginea) care-l acoperă, se
destinde, se işemiiază, devine subţire şi, în sfîrşit, se rupe. Se produce ruperea foliculului de Graaf şi
eliminarea ovulului matur. Maturaţia ovulului şi eliminarea lui din foliculul de Graaf constituie a doua din
funcţiile principale ale ovarului – funcţia germinativă sau de reproducere.
Ovulaţia (ovulatio) – ruperea foliculului matur şi ieşirea din el a ovulului matur apt pentru a fi fecundat
– lichidul folicular se scurge în jet sub tensiune prin ruptura formată (stigma folliculi) şi atrage după sine şi
ovulul, înconjorat de trei membrane: vitelină, pelucidă şi coroana radiată.
Ovulul eliminat din foliculul ajunge în regiunea fimbriilor tubare şi astfel se creează condiţiile necesare
pentru ca să pătrundă în limenul tubar şi să fie transportat în cavitatea uterină.
Cu expulzarea ovulului din folicul se termină perioada lui de existenţă intrafoliculară, care durează 12 –
14 zile, şi începe cea extrafoliculară a ovulului este încă insuficient studiată. După diferiţi autori ar varia de
la cîteva ore (P.V. Macarov) la 5 şi mai multe zile (M.S. Malinovschii şi M.G. Cuşnir, R.Şreder).
Dezvoltarea corpului galben.. După ruperea foliculului de Graaf apare un organ nou, temporar, de
secreţie internă – corpul galben. În decurs de cîteva zile corpul galben ajunge la apogeul dezvoltării sale.
Hormonul secretat de el – progesteronul – joacă un rol important în fiziologia femeii.
Soarta ulterioară a corpului galben depinde de soarta ovulului. Dacă ovulul eliminat din ovar nu a fost
fecundat, întregul process de dezvoltare şi de involuţie a corpului galben menstrual se termină în curs de
14 zile.
Imediat după faza de involuţie a corpului galben, în ovar începe dezvoltarea unui folicul nou şi ciclul se
repetă. Aceste transformări ciclice din ovare se produc la majoritatea demeilor sănătoase la fiecare 28 – 30
de zile.
Dacă ovulul a fost fecundat şi apare sarcina, corpul galben se dezvoltă intens în curs de 12 – 14
săptămîni, devenind corpul galben de sarcină.
În a doua jumătate de sarcină corpul galben se transformă într-un corpuscul mic albicios – corpus albicans,
s.fibrosum.

Odată cu maturaţia foliculilor se produc şi transformări corespunzătoare în uter.

Corpul uterin la o fetiţă în perioada prepubertară creşte treptat, ajungînd la dezvoltarea completă
concomitent cu maturaţia treptată a foliculilor primari şi trecerea lor în foliculi maturi de Graaf, care conţin
un ovul matur şi cu dezvoltarea corpului galben. Din acest moment ovarul poate îndeplini şi funcţia
germinativă (a doua funcţie), legată de continuarea speciei.
Mucoasa corpului uterin suferă transformări ciclice periodice, care provoacă sîngerări lunare –
menstruaţii.
Apariţia primei menstruaţii, numită menarha, este dovada cea mai evidentă a pubertăţii. În majoritatea
cazurilor menarha apare la vîrsta de 12 – 14 ani.
Din acest moment femeia poate fi gravidă. Transformarea fetei în femeie matură este însoţită de modificări
anatomice şi fiziologice, care se produc la nivelul organelor genitale şi a organismului întreg. Din cauza
depunerii de grăsime în ţesutul subcutanat adipos se rotungeşte forma corpului, glandele mamare se
rotungesc şi se măresc, iar muntele Venus şi fosele axilare se acoperă de pilozitate. Apare interesul pentru
sexul opus.
Vîrsta de apariţie a pubertăţii la femei poate varia. D.O.Ott şi elevul său S.S.Jiharev (1879) au fost
primii care au stabilit influenţa, pe care o exercită clima şi în special condiţiile sociale şi materiale,în care
se dezvoltă organismul feminin, asupra vîrstei de apariţie a primei menstruaţii.
La fetele care se nasc şi locuiesc în regiunile de sud perioada pubertăţii se instalează mai devreme decît la
cele de la nord. La femeile care se ocupă cu munca fizică menstruaţia apare mai tîrziu în comparaţie cu
femeile care îndeplinesc o muncă intelectuală, la femeile de la oraşe – mai devreme decît la cele de la sate.
Este bine stabilit faptul că întregul sistem neuro – humoral şi funcţia glandelor endocrine formează
un singur aparat, controlat şi reglat de sistemul nervos central. De aceea modificările survenite la nivelul
unei verigi pot provoca tulburări în coordonarea lor fiziologică. Alimentaţia insuficientă şi condiţiile grele
de trai influenţează asupra dezvoltării organismului în general şi a organelor genitale (ovare, uter) în
special.

PROCESELE CICLICE ALE UTERULUI.

CICLUL MENSTRUAL

În perioada maturităţii sexuale în organismul femeii sănătoase se produc lunar anumite procese ciclice.
Aceste procese se manifestă mai evident în ovare, în care are loc mai întîi dezvoltarea foliculului şi pe
urmă – a corpului galben, şi în special în uter, în care se produc modificări morfologice şi funcţionale, mai
ales ale mucoasei uterine.
La începutul etapei de puberitate mucoasa uterului fetiţei se găseşte într-o stare de repaos. Ea este
subţire şi netedă, cu glande drepte şi înguste. Sub influenţa hormonului estrogen, secretat de foliculi în
cursul dezvoltării şi atreziei lor, mucoasa se modifică treptat, semănînd tot mai mult ca structură cu
endometrul unei femei sexual mature. Maturaţia completă, morfologică şi funcţională a mucoasei apare în
clipa în care în ovare are loc dezvoltarea definitivă a foliculului, precum şi formarea şi dezvoltarea corpului
galben.
În perioada de maturitate sexuală în mucoasa uterină se disting clar, în zilele premenstruale, trei
straturi: stratul compact (stratum compactum), stratul spongios (ca buretele) (stratum spongiosum) şi
stratul bazal (stratum bazalis). Deoarece în primele două straturi se produc modificări ciclice mai evidente,
ele se unifică într-un singur strat funcţional. Al treilea strat – cel bazal – se modifică de asemenea ciclic,
însă caracterul acestor transformări este puţin studiat. Stratul bazal se aderă ca o foiţă subţire de stratul
muscular uterin. Stratul funcţional în momentul dezvoltării sale maxime constituie 4/5 din grosimea
endometrului, cel bazal – doar 1/5.
Imediat după terminarea menstruaţiei mucoasa uterină este foarte subţire, cu glande tubulare înguste,
care nu conţin secret şi cu resturi (funduri) de glande, rămase după menstruaţie. Stroma constă dintr-o reţea
fină, formată din numeroasele celule mărunte, sărace în protoplasmă. Acesta este stratul bazal al
endometrului, care reprezintă materialul iniţial principal pentru refacerea (regenerarea) stratului funcţional.
Regenerarea ultimului se produce datorită înmulţirii celulelor epiteliale, care căptuşesc resturile de glande
salvate, şi stromei stratului bazal.
Aceasta este faza întîia a ciclului menstrual – faza de regeneraţie, care durează aproape o săptămînă,
socotind de la începutul menstruaţiei.
Pe urmă începe faza a II-a – faza de proliferare, care se caracterizează nu numai prin terminarea
regenerării complete a stratului funcţional, dar şi prin gradul lui de dezvoltare. Grosimea stratului se
măreşte de 3 – 4 ori, iar celulele din stromă devin mai suculente şi mai groase. Glandele tubulare din stratul
funcţional capătă o formă sinuoasă de tirbuşon, din cauza dezvoltării energice a epiteliului. Faza aceasta
durează de asemenea aproximativ o săptămînă, atingînd apogeul dezvoltării cam la a 14 – 15 zi a ciclului
menstrual.
Procesele de hipertrofie şi hiperprazie, care au început să se manifeste în faza de proliferare, ulterior se
accentuează pronunţat. Epiteliul glandelor începe să producă un secret, care conţine glicogen şi mucină şi
se acumulează în lumenul glandelor. Ultimele se dilată şi devin sinuoase. În secţiuni sagitale au un aspecr
de pilă, iar în cele transversale – de stea. Tot odată se remarcă intumescenţa celulelor stromei din partea
superficială a stratului funcţional. Ele se transformă în celule deciduale – nişte celule poligonale mari, cu
contururi şterse şi cu un nucleu mare. Starea aceasta a mucoasei uterine se numeşte pregravidă;
modificările pe care le-a suferit pot asigura implantarea ovulului fecundat în mucoasa uterină. Această fază,
a treia a ciclului menstruală, poartă numele de fază de secreţie.
Faza de secreţie, începută din ziua a 14 – 15 a ciclului menstrual, durează aproape 2 săptămîni. Drept
mărturie a terminării ei serveşte începutul menstruaţiei, care corespunde morfologic cu prima fază a
ciclului menstrual – faza de descuamare. Această fază se instalează numai atunci cînd ovulul matur
rămîne nefecundat. În acest caz capilarele din endometru se congestionează, iar legătura dintre stromă şi
epiteliul se rupe.
Faza de descuamare durează aproximativ 4 zile. Manifestarea ei exterioară este menstruaţia –
hemoragia uterină lunară ciclică. Aceste cicluri se repetă regulat. Dacă se produce fecundaţia, modificările
ciclice ale mucoasei uterine se suprimă şi ea se transformă în mucoasa deciduală (decidua).
Modificările ciclice lunare ale uterului, descrise mai sus, depind de activitatea endocrină a ovarelor,
care secretă hormoni sexuali feminini; fazele de regenerare şi de proliferare – de hormonul estrogen, faza
de secreţie – de progesteron; descvamarea stratului funcţional al endometrului este provocată de scăderea
nivelului progesteronului din organism datorită involuţiei corpului galben.
Procesele ciclice lunare ovariene şi uterine sînt însoţite de transformări ce se produc în vaginul feminin
(ciclul vaginal). În consecinţă starea funcţională a ovarelor poate fi determinată cu ajutorul tabloului
microscopic al frotiului vaginal (tabloul citologic). Trebuie însă menţionat că modificările ciclice ale
mucoasei vaginale, destul de evidente la mai multe animale, în special la rozătoarele mici, sînt mai slab
exprimate la femei, manifestîndu-se sub formă de ciclu rudimentar. De procesele ciclice ce se desfăşoară în
ovare, uter şi vagin depind într-o mare măsură atît proprietăţile biologice, cît şi cele bacteriologice ale
secreşiilor vaginale.
Procesele ciclice descrise mai sus se produc sub influenţa continuă de reglare a scoarţei cerebrale.
Influenţa sistemului nervos central asupra glandelor sexuale, de a căror activitate funcţională sunt legate
modificările menţionate din organism şi în special cele din ovare şi uter, se efectuează mai ales prin
intermediul hipozei, al cărei lob anterior secretă hormoni gonadotropi.
Procesele fiziologice din organismul femeii sînt supuse unor oscilaţii variate, atingînd intensitatea
maximă la sfîrşitul periodei premenstruale, prăbuşirea critică corespunzînd zilelor de menstruaţie. Aceste
modificări ciclice din perioada maturităţii sexuale se exteriorizează în zilele premenstruale şi menstruale,
chiar la femeile sănătoase, prin tulburări de termoreglare (temperatură subfebrilă) şi modificări la nivelul
glandelor mamare (creşterea parenchimului şi tumefierea sînilor), prin tumefacţia glandei tiroide, prin
modificările forţei musculare, volumului respirator, tensiunii arteriale, dispoziţiei.
Prin urmare, sub “ciclu menstrual” se înţeleg modificările periodice ciclice lunare din etapa maturităţii
sexuale, care se produc în întregul organism feminin şi în special la nivelul aparatului genital, manifestarea
lor externă mai evidentă fiind apariţia menstruaţiei. Durata ciclului menstrual se socoate de la prima zi a
menstruaţiei precedente pînă la prima zi a menstruaţiei următoare.
Un ciclu menstrual fiziologic (normal) trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
Să fie bifazic (la nivelul ovarelor – faza foliculară şi a corpului galben, la
nivelul uterului – de proliferare şi de secreţie
Să aibă o durată normală, adică să nu fie mai scurt de 20 zile sau mai lung de 35 zile (mai fecvent
durează 28 – 30 zile).
Să fie ciclic (adică durata lui să fie constantă pentru fiecare femeie).
Durata menstruaţiei să nu fie mai scurtă de 2 şi mai lungă de 7 zile, iar canti-
tatea generală de sînge pierdut în timpul acestor zile să corespundă limitelor
de 50 – 150 ml.
Să nu fie provoace dureri.

BIBLIOGRAFIE:

1. Marius Alexandru Moga, „Obstetrică şi ginecologie”, Editura Universităţii, Transilvania, Braşov

2010.
2. Славянова Изабелла,” Акушерство и гинекология”, Изд. Феникс, Mосква, 2009.
3. Айламазян Э.К., Кулаков В.И. „Акушерство”, Москва, 2009.
4. Ninescu Vasile, “Obstetrica şi ginecologia”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 2006.

5. P.Vartej, I.Virtej ,”Ginecologie Endocrinologică – Ediţia a III-a, revizuită şi completată”,

Ed.ALL Braşov, 2006

6. M. Ştemberg, E.Gladun, V.Friptu, N.Corolcova “Obstetrica practică” Ed.”Reclama”, Chişinău,

2004.
7. V.Ancar, C.Ionescu , ”Obstetrica”, Ed.”Naţional”, 1997.

8. W.W.Beck jr., ”Obstetrică şi ginecologie”, Ed „Almatea” ediţie în l.română sub red.

R.Vlădărescu, Bucureşti 1997.

9. P.Vârtej ,”Obstetrica fiziologică şi patologică”, Ed. „ALL”Bucureşti 1997.

10. M. Ştemberg, E. Gladun, M.Rotaru, R. Friptu,V. Moşin, N. Corolcova, „Ginecologie

neoperatorie”, Chişinău, 1996.
11. M.G.Brăila, S.Berceanu ”Obstetrica”, Ed.”Alius” Craiova 1996.
12. V.Niţescu ”Obstetrică şi ginecologie”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1995.

13. Gh. Marcu, GH. Paldi, P. Roşca, Ia. Metaxa, L. Bucătaru,N. Banaru, O. Corlăteanu, O. Cerneţchi,
I. Dondiuc, A. Duca, I.Iliev, M. Moşneaga, A. Musteaţă, O. Popuşoi, M. Rotaru., „Obstetrica”,
. Ed. „Lumina” Chişinău 1993.