Baltagul de Mihail Sadoveanu

Construcția unui text narativ aparținând lui Mihail Sadoveanu

Prof. Steliana Mihaela LAMBRU
Colegiul National Militar „Dimitrie Cantemir”

Introducere În literatura română, „aventura” romanului, cea mai complexă structură narativă în
proză, a început târziu, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În perioada
interbelică, însă, romanul românesc se diversifică la nivel tematic, compozi țional și
ca viziune și reușește să se sincronizeze spectaculos cu proza modernă
europeană. Astfel, prin Liviu Rebreanu se impune modelul romanului realist
obiectiv, reprezentat de „Ion” și de „Răscoala”, prin G. Călinescu se impune modelul
romanului balzacian,ilustrat în „Enigma Otiliei”, prin Camil |Petrescu al romanului
psihologic și de sondare a vieții interioare a personajelor, în „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust”; romanul experien ței capătă
contur prin „Maitreyi” de Mircea Eliade și, nu în ultimul rând, romanul mitic este
reprezentat de Sadoveanu, în „Creanga de aur”, și „Baltagul”.
Mihail Sadoveanu a debutat la începutul secolului (1904), sub auspicii
sămănătoriste, cu volume ce istorisesc ”întâmplări vechi” („Povestiri”, „ Șoimi”i,
„Dureri înăbușite”, „Crâșma lui moș Precu și alte povestiri”). De revista ”Via ța
românească” se leagă, în următorii ani ai crea ției sale, simpatia fa ță de cei umili și
înțelegerea poporanismului nu atât ca ideologie literară, cât ca ”atitudine”, ca
”sentiment de compasiune față de cei oprima ți”, idee împărtă șită și de Ibrăileanu.
Aplecarea spre viața celor simpli, reflectată în scenele și ”moravurile săte ști” ce au
ca eroi ”bordeieni” (răzeși deposeda ți de pământ), ” șoimi” (haiduci și războinici),
pădurari, prisăcari, vânători, hangii, va constitui fundamentul tematic al unei opere
monumentale ilustrând exemplar spiritualitatea veche românească. Cea mai fertilă
perioadă din longeviva creație sadoveniană, extinsă pe durata a șase decenii,
rămâne, însă, cea dintre cele două războaie mondiale, când scriitorul abordează
specia romanului, în cadrele căreia integrează atât tehnica veche, de origine
folclorică, a povestirii, cât și specii vechi, ”poetice”: mitul, epopeea, basmul, balada,
legenda, romanul cavaleresc. În perioada interbelică văd lumina tiparului
capodoperele „Neamul Șoimăreștilor” (1919), „Hanu- Ancu ței” (1928), ”Zodia
cancerului” (1929), „Baltagul” (1930), „Creanga de aur” (1933), primele două volume
din trilogia „Frații Jderi” (1935, 1936).
Cu viziunea sa romantic-nostalgică asupra lumii, Sadoveanu a fost în țeles ca un
prozator cu ”puternic temperament liric” (Eugen Lovinescu), un ”scriitor de tip mitic,
epopeic și tragic” (Paul Georgescu), a șezat în linia marilor săi precursori, Neculce și
Creangă, pe care, de altfel, scriitorul îi și elogiază în discursul său de recep ție la
Academia Română pentru felul în care ace știa exprimă ”sufletul cel ve șnic al
neamului”. În viziunea criticului Eugen Lovinescu, literatura sadoveniană ”se
integrează în cadrele mentalității și literaturii moldovene ști, până a-i deveni cea mai
tipică expresie. Dragoste de trecut și imobilitate, dragoste de pământ, de boier și de
țăran, contemplativitate, viu sentiment al naturii, du șmănie instinctivă fa ță de evolu ția
firească a societății – iată elementele esen țiale ale acestui suflet liric și reac ționar, cu
incontestabile influențe slave.” Ceea ce sugerează criticul ”Sburătorului” și
teoreticianul modernismului românesc este că, în ciuda faptului că Sadoveanu este
contemporan cu marii autori europeni de proză ”intelectualizată”, psihologică,
(Proust, Gide, Kafka) și este martorul exploziei romanului citadin românesc, el
rămâne rezervat față de aceste experimente, preferând întoarcerea la teme, tehnici
 și specii literare vechi, pe care le consideră adecvate unei opere ce- și propune
redescoperirea tiparelor arhaice îngropate sub aparen țele moderne și profane ale
lumii. Așa cum observa și Alexandru Paleologu, ”într-un univers precum cel
sadovenian, nu există idealuri, ci nostalgii. Idealurile și dramele con știin ței sunt
fenomene ale negației; lumea lui Sadoveanu este însă una a afirma ției sau (cu un
termen mai apropiat de vocabularul lui și care exprimă mai exact nuan ța) a
încuviințării.”

Încadrarea Redactat în numai 17 zile și considerat unul dintre vârfurile crea ției sadoveniene,
textului în „Baltagul” a suscitat interpretări critice diverse, adesea contradictorii, fiind ”citit” ca
curent/ roman social, monografie realistă a satului, ca roman mitic sau ini țiatic, ca roman de
tipologie/epocă dragoste sau ca roman polițist. Dacă Perpessicius vede în „Baltagul” continuarea
firului epic al Mioriței, remarcând ”accentul de mare baladă, roman țată, de mister
cosmic”, G Călinescu se oprește asupra ”intrigii antropologice” împletite cu cea a
romanului polițist, în care ”aplicația de detectiv” a eroinei rezolvă cazul și conduce la
demascarea vinovaților. Paul Georgescu cite ște „Baltagul” ca pe un veritabil roman
al iubirii pasionale, al ”erosului îngăduit”, în forma lui matrimonială, iar Alexandru
Paleologu îl consideră o „anti-Miorița”, o rescriere a mitului solar al lui Isis și Osiris.
La rândul său, Nicolae Manolescu apreciază viziunea demitizată, nota ția obiectivă și
rece eludând lirismul, eroii pragmatici, ancora ți în existen ța cotidiană, reducerea
descrierii, toate acestea fiind argumente în sprijinul afirma ției că opera este un
perfect roman realist ilustrând cu sobrietate medii sociale: satul de munte ( izolat și
autarhic în mentalitatea și obiceiurile sale pastorale) și ” țara devale” din jurul
Dornelor (urbanizată, cu elemente de via ță modernă și cu mentalitate de tip
capitalist). Pluralitatea lecturilor critice aplicate romanului, efect al polifoniei lui,
sugerează că rafinamentul și complexitatea nu sunt apanaje exclusive ale romanului
modern, ci pot fi întâlnite și în cazul acestei construc ții epice de dimensiuni reduse,
de o derutantă simplitate.
Prin dimensiunea sa mitică romanul, aminte ște de mitul egiptean al lui Osiris, prin
similitudinile cu personajele romanului: Osiris - Nichifor Lipan, Isis- Vitoria, Horus,
Gheorghiță și câinele Anubis – Lupu, de balada „ Șalga” prin prin motivul femeii
justițiare ,de balada „Dolca”,prin al câinelui credincios, și nu în ultimul rând, o
transpunere în variantă cultă a celebrei „Miori ța”, prin mottoul adăugat acestuia.
Ca roman al transhumanței, „Baltagul” zugrăve ște o civiliza ție pastorală arhaică ce
conservă gândirea magică, ilustrată de Vitoria Lipan, prin credin ța nestrămutată în
Dumnezeu, dar și în valorile tradiției reprezentate de un cod moral, de legile
nescrise ale pământului, de obiceiuri și supersti ții străvechi. În lumea în care
„Dumnezeu a pus rânduială și semn”, Vitoria apără cu stră șnicie rânduielile vechi
după care se conduce comunitatea arhaică a oierilor și „cite ște” semnele naturii și pe
cele trimise ei din plan divin, spre a-i lumina calea spre adevăr.
Reconstituind monografic viața muntenească din Moldova începutului de secol XX,
romanul „Baltagul” desăvărșește formula „realismului liric”, prin tipicitatea
personajelor, prin ancorarea acțiunii în timp și în spa țiu, ac țiunea purtându-ne într-un
spațiu cu toponime reale: Măgura Tarcăului, Bicaz, Sabasa, Muntele Stânişoara,
Suha. „A găsit amintirea celor trei tovarăşi călăreţi şi la Borca. Iar de-aici turma a
apucat spre stânga, părăsind apa Bistriţei. Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară
cu totul necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. A făcut
popasul obişnuit într-un sat căruia-i zicea Sabasa ş-a aflat ş-acolo urma oilor ş-a
călăreţilor. Pe urmă a suit un drum şerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăţi pe
sub vulturi. Era o pustie a gheţei şi a omătului şi sus vântul avea spulber ş-o putere
 vie, spre apa Moldovei. Iar muntele, cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste
prăpăstii, se chema Stânişoara. Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaş, pe
care-l luase călăuză, feciorul crâşmarului din Sabasa.”

Ilustrarea temei Operă de maturitate a lui Sadoveanu, „Baltagul” face dovada desăvâr șirii
prin aepelul la mijloacelor artistice ale scriitorului, evidentă în siguran ța cu care este condensat
două secvențe/ epicul romanului și în densitatea semnifica țiilor lui. Dacă din balada populară
episoade „Miorița” romanul păstrează cadrul păstoresc, al vie ții oierilor, din basm se conservă
comentate anumite motive: al ”călătoriei”, ca ie șire din spa țiul familiar, al ”căutării” și al
”dezvăluirii”/”demistificării”. În re țeaua tematică a „ Baltagului” se disting și
cunoscutele teme realiste: a satului, a familiei, chiar a averii. Totu și, tema romanului,
formulată mai abstract și mai sintetic, coincide cu marea temă a întregii crea ții
sadoveniene: unitatea cosmică, ciclica geneză a universului în care numai via ța are
permanență, moartea fiind un episod, o cale de regenerare, o formă a ”eternei
reîntoarceri”. Așa cum afirmă Al. Paleologu, acest crez, care este al autorului însu și,
este împărtășit de toți ”înțelepții” paginilor sadoveniene, fie acestea povestiri,
romane feerice sau cavalerești: ”Viața și moartea nu sunt no țiuni de rang egal și nu
au sfere comparabile. În plan universal, numai Via ța există, moartea fiind o ”stază” a
ei, o modalitate a perpetuării, deci un fenomen subaltern. Via ța este una și
indestructibilă”.
Semnificativ pentru tema textului și pentru nivelul de semnifica ții este titlul romanului
care pune întregul univers al cărții sub semnul dualită ții: baltagul, topor cu ascu ți șul
curb, cu două tăișuri, e, în același timp, și unealtă, și armă, figurând simbolic via ța și
moartea. De-a lungul firului epic, baltagul este amintit de mai multe ori. Mama
poruncește pentru fiul său un baltag pe care îl sfin țe ște preotul; când flăcăul îi
sugerează mamei că nu ar fi nevoie de precau ția de a lăsa banii rezulta ți din
vânzarea produselor la preot, fiindcă el are deja baltagul, femeia îi răspunde că
„Acela-i pentru altceva”; îl somează pe Gheorghi ță să îl „pălească” fără milă cu el pe
tovarășul întâmplător de călătorie, care îi spune Vitoriei la ureche vorbe necuvenite.
În același timp, unealta este evocată în mâinile lui Bogza și pee a nevasta oierului
vede „scris sânge„; cu el, adolescentul îl love ște pe uciga șul tatălui său în frunte.
Se înțelege de aici că baltagul e mai mult decât o unealtă de muncă. Este arma
pusă în slujba dreptății, care se cere să rămână nefolosită în alt scop până atunci și
este totodată instrument al crimei.
Criticul Marin Mincu asociază baltagul grecescului labrys, securea dublă, arma
mitică a uciderii Minotaurului, termen în care î și are originea cuvântul labirint. În
viziunea sa, Vitoria parcurge un labirint al timpului interior, în vreme ce în afară ea
vastrăbate un labirint al spațiului, cu îndepărtări și apropieri successive de locul
crimei.„baltagul, asemănător ca formă securii duble, este făcut să confere nemurire
unei legi sacre, aceea a dreptății, împotriva unei arme identice, care a fost însă
folosită intr-un scop cu totul opus, încălcându-se grav destina ția. Aici, baltagul
( labrys-ul) este destinat să reinstaureze norma.”( Marin Mincu, Un aspect al poieticii
sadoveniene - labirinticul)
În operă se disting motive literare de largă circula ție, precum: invidia ca motiva ție a
actului ucigaș, animalul credincios, coborârea în infern ( vegherea în râpă a
mortului), comuniunea om-natură.
Viziunea despre lume pe care o propune ”Baltagul” porne ște de la întrepătrunderea
aspectelor realiste cu cele mitice. Lumea pe care o crează Sadoveanu ”gânde ște în
basme și vorbește în poezii”. Este o lume în care domne ște norma, în care
compromisurile sunt imposibile, ritmurile vie ții î ți urmează ciclic cursul, după datini
 arhaice, consacrate de practci milenare. Ca în basme, prejudiciul va fi îndreptat,
răufăcătorii pedepsiți și echilibrul reinstaurat.
O primă secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume se remarcă în
episodul narativ dedicat desfășurării acțiunii și anume, drumul parcurs de Vitoria și
fiul ei, Gheorghiță, în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei reconstituie traseul lui Nechifor,
pe parcursul căruia fac o serie de popasuri: la hanul lui Donea de la gura Bicazului,
la crâșma domnului David de la Călugăreni, la mo ș Pricop și baba Dochia din
Farcășa, la Vatra Dornei, apoi la Păltini ș, Bro șteni, Borca, unde drumul părăse ște
apa Bistriței „într-o țară cu totul necunoscută”. De asemenea, participă la un botez la
Borca și la o nuntă la Cruci. Ordinea acestor momente din via ța omului sugerează
Vitoriei înmormântarea din final. Întrebând din sat în sat, munteaca î și dă seama că
soțul ei a dispărut între Sabasa și Suha, descoperind rămă și țele lui Lipan într-o râpă,
în dreptul Crucii Talienilor.
Din dragoste pentru soțul ei, pornește hotărâtă în căutarea lui: „era dragostea ei de
douăzeci și mai bine de ani. Așa-i fusese drag în tinere ță Lipan, a șa-i era drag și
acuma, când aveau copii mari cât dân șii.” Ea reu șe ște să reconstituie drumul
parcurs de Lipan, să afle adevărul despre cele întâmplate. Găse ște în sine puterea
de a cereta și de a găsi urmele acestuia, cu inteligen ță și disimulare.
O altă secvență narativă relevantă pentru tema și viziunea despre lume se petrece
în scena finală, în ca re Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și
împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină
tragică, stăpânește prin inteligență, voin ță, tenacitate, arta disimulării, tactică
psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea
răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și
povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare ne știută cu acesta. În
punctul culminant, repovestește crima și împinge pe Gheorghi ță la săvâr șirea actului
justițiar, fără a fi mai puțin dramatică în lupta sa. Intransingen ța apar ține eroilor
sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om - zice un personaj -
nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”

Comentarea, la Acțiunea romanului se derulează liniar, pe parcursul câtorva luni și este

alegere, a două mărginită calendaristic de două mari sărbători religioase: Sâmedru (sf. Dumitru – 26
elemente de octombrie), data calculată a uciderii lui Nechifor și Sângiorz (Sf. Gheorghe – 23
compoziție, aprilie), dată rostuită pentru praznicul de patruzeci de zile al celui mort. Acelea și
structură și de sărbători fixează limitele unui ciclu pastoral: coborârea turmelor la iernatic și
limbaj reurcarea lor, primăvara, la munte. Timpul-cadru al ac țiunii este modern, după 1924,
semnificative când a avut loc schimbarea calendarului, dar din el se deschide sugestia unui alt
pentru textul timp, ancestral, al permanenței mitice, precum și aceea a ”eternei reîntoarceri”, a
ales perpetuei geneze a lumii, săvârșită în ciclul via ță-moarte. Spa țiul în care se petrece
acțiunea are coordonate geografice și toponimice reale, delimitat fiind de Valea
Tarcăului și de Ținutul Dornelor.
Romanul are trei personaje principale: Nechifor Lipan, personaj absent, a cărui
figură este reconstituită în fiecare pagină a romanului din amintirile celor care l-au
cunoscut, Vitoria, personaj cu rol actan țial, și Gheorghi ță, mezinul pornit, ca eroul de
basm, pe traseului inițiatic, în tainicul proces al propriei maturizări. Durata celor trei
luni de iarnă cât se desfășoară întâmplările este, din punct de vedere simbolic,
intervalul instaurării și domniei provizorii a întunericului, a iernii, deci a mor ții și a
răului, asupra lumii, pentru ca, la finalul acestuia, odată cu pedepsirea vinova ților,
viața să biruie prin adevăr, dreptate, ca și prin lumina soarelui de primăvară.
Prima parte a romanului este statică: Vitoria se află în satul ei de pe Măgura
Tarcăului, așteptând din ce în ce mai nelini ștită întoarcerea so țului ei, plecat să
cumpere o turmă nouă și să împlinească rânduielile stânilor pe care le are, una la
Rarău, alta la Jijia, unde se află și feciorul Gheorghi ță care ucenice ște pe lângă un
baci bătrân, Alexa. Pentru prima dată într-o via ță ale cărei automatisme pastorale
limitează posibilitățile abaterii de la calendar, Nechifor întârzie nefiresc întoarcerea
acasă. Neliniștea nevestei sporește pe măsură ce se aglomerează vise și semne
rău-prevestitoare. Întâlnirea cu preotul Daniil Milie ș și cu baba Maranda, postul
negru ținut în tăcere timp de douăsprezece vineri, urmate de pelerinajul la icoana
Sfintei Ana de la mănăstirea Bistrița și de întâlnirea cu autorită țile de la Piatra sunt
pregătiri atât spirituale, cât și practice pentru călătoria ce i se a șterne din ce în ce
mai imperativă în față. Treptat, ”semnele” care i se arătaseră muntencei în vis î și
descifrează înțelesul: Nechifor e mort, iar sufletul lui nu- și poate găsi odihna fără
îngroparea trupului în pământ sfințit. În acest răstimp de a șteptare nelini ștită, femeia
îi scrie, prin mâna preotului din sat, o scrisoare lui Gheorghi ță pentru a-i porunci să
se reîntoarcă acasă, apoi negociază aprig cu negustorul David, vechi cunoscut al lui
Nechifor, piei și ”păpuși” de brânză din gospodărie pentru a face rost de suma mare
de bani necesară unei călătorii lungi. De asemenea, aranjează găzduirea provizorie
a Minodorei, cu tot cu zestrea ei, la mănăstirea Văratec. Sărbătorile de iarnă trec ca
un vis pentru nevasta care lasă bucuriile lor doar în seama celor doi adolescen ți.
Acțiunea romanului capătă dinamism din momentul în care Vitoria, înso țită de
Gheorghiță, pornește, într-o zi de vineri a lunii martie, în călătoria printr-o lume
cunoscută doar din istorisirile soțului ei. Obligată să- și asume condi ția aventuroasă,
de explorator, rezervată în lumea ei doar bărbatului, Vitoria va fi atentă mereu la
chipurile oamenilor și la semnele vremii, pe care le descifrează ca mesaje tainice ale
marii Cărți, lumea. Primul popas făcut este la Bicaz, la hanul lui Donea. Hangiul și-l
amintește pe Nechifor, pe care l-a văzut „astă toamnă”. Prin evocare, începe acum
reconstituirea portretului personajului absent, desăvâr șită treptat, prin acumulare de
informații și detalii. Hangiul Donea și-l aminte ște ca pe un „om vrednic și fudul” care
„nu se uita la parale, numai să aibă toate după gustul lui”. Următorul popas, la
Călugăreni, chiar în casa negustorului David, îi oferă muntencei prilejul de a povesti
o întâmplare din tinerețe: pe vremea când era „grea cu Gheorghi ță acesta”, la
întoarcerea de la o nuntă, ea și Nechifor au fost ataca ți de ho ți; Nechifor nu s-a
temut, căci avea baltag și „stăpânire” asupra ”oamenilor răi”. Concluzia femeii
anticipează întâmplările: soțul ei nu putea fi doborât de du șmani, ci doar „dacă l-or fi
pălit dintr-o lature, prietini, pe furi ș”. Și în următoarele localită ți, trecerea și chipul lui
Nechifor s-au păstrat în memoria oamenilor: la Fărca șa, la hanul lui mo ș Pricop și al
babei sale, Dochia, oierul „cu căciulă brumărie” a poposit în toamna trecută și a
potcovit un ”cal negru, țintat în frunte”. Ca un „vrednic român”, el purta „cojoc în
clinuri de miel negru” și era încălțat cu „botfori”. Un detaliu semnificativ face trimitere
la portretul moral al dispărutului: ”se bucura să umble pe lună. De oameni răi spunea
că nu-i pasă. Are pistoale încărcate în desagi. De la o vreme a prins a cânta din solz
pentru a nu-i fi urât.” În următoarele localită ți, Borca și Cruci, Vitoria știe să- și
ascundă necazul și să participe la ceremoniale la care participă sărbătore ște
întreaga comunitate: nunta și botezul.
Ajunsă la „canțelaria” din Vatra Dornei, Vitoria află de la „un slujba ș neam ț cu
șapcă”, căruia îi promite să-l răsplătească cu bani „de-un crighel de bere” că în
”condică” se află însemnată „cea mai mare vânzare de oi” a târgului: Nechifor
cumpărase „în luna noiembrie” ”oi trei sute” de la doi vânzători, Gheorghe Adamachi
și Vasile Ursachi. Funcționarul neamț își aminte ște că, după ce Nechifor a încheiat
tranzacția, s-au înfățișat doi cumpărători întârzia ți care l-au rugat pe Nechifor să le
revândă lor o parte din oi. Cu simpatie, neam țul precizează că Nechifor i-a cinstit pe
toți în urma încheierii târgului și că, fiindu-i milă de ”gospodarii” care păreau să fi
venit degeaba la târg, le revinde o sută din oile cumpărate, pentru „pu țintel câ știg”.
Refuzând bancnota întinsă de munteancă pentru serviciul făcut, func ționarul declară:
„omul dumitale s-a arătat galant. Mi-a plăcut și-am rămas cu dânsul prietin”.
Următoarea oprire a mamei și a fiului ei este la crâ șma lui Macovei, la marginea
celei din urmă Dorne. Și aici, crâșmarul își aminte ște de Nechifor și de o mare
turmă însoțită de trei oieri, dintre care figura celui cu căciula brumărie apare mai
proeminentă: el dădea poruncile, căci avea două păr ți din totalul oilor. În popasul
său la han, Nechifor îi ceruse preotului din localitate să-i facă ”cetanie și aghiasmă”,
să-i binecuvânteze turma să ajungă la iernatic și să sporească în primăvară. Gestul
făcut de stăpân înainte de plecare atrage mai cu seamă simpatia hangiului: ” și-a
hrănit cu mâna lui un câine ce-l avea”. Cârciumarul î și aminte ște cu destulă claritate
și chipurile însoțitorilor lui Nechifor pe care-i socote ște „oameni de treabă și prietini”,
nu însă și numele lor: unul era ”puțintel la trup și negricios”, celălalt ”mai voinic decât
toți și râdea des și tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales acestuia
îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea și bea.” Toate detaliile acestui
portret sunt corect ”citite” de Vitoria, dar semnul buzei de iepure, pe care munteanca
îl înțelege ca pe o pecete a bestialită ții, ca pe semnul Fiarei pe un chip omenesc, e
ceea ce o alertează peste măsură: acesta este, cu siguran ță, uciga șul: făptură cu
chip omenesc regresând înspre animalic.
Știind acum cu mai multă claritate pe cine trebuie să caute, Vitoria urcă spre
muntele Stânișoara. Urma turmei și a celor trei oieri este confirmată și în următoarea
localitate, în Sabasa. Abia la Suha, poposind la cârciuma lui Iorgu Vasiliu, femeia
află că turma trecuse și pe acolo, dar fusese mânată numai de doi stăpâni: ”Î ți spun
că erau doi ș-acum văd că le știu și numele. De ce-mi vorbe ști dumneata de trei?” În
încremenirea ce o cuprinde, Vitoria ”ascultă” cu încordare semnul pe care natura i-l
dă: ”Ca și cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca
stătu așteptând și cugetând. Acum vedea adevărat și bine că vântul a contenit.
Căzuse jos, în vale, și amuțise și el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece.
Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială că, între cei
doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el.”
Călătoria Vitoriei s-a sfârșit, nu însă și ”ancheta” ei.
Ultima parte a romanului, reprezentând găsirea și dovedirea vinova ților, are un
marcat aer de policier și un ritm alert. Mai întâi e descoperit Lupu, câinele lui
Nechifor, singurul martor ocular al crimei, pripă șit în gospodăria unor localnici ce
rămân uimiți de generozitatea cu care sunt răsplăti ți de munteancă. Oasele lui
Nechifor, ”botforii”, ”tașca”, ”chimirul”, ”căciula brumărie” sunt mai apoi aflate în râpa
de la Crucea Talienilor, unde Lupu dă semne întărâtat. Abia după trei zile de la
aflarea osemintelor, sosește pentru anchetă reprezentantul autorită ților,
subprefectul Anastase Balmez, însoțit de slujba și care încep cercetările. Vitoria îi
privește ca pe niște străini, ”ascultând ce puteau să spună ni ște oameni care n-
aveau nimic cu Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au uitat la ele; unul a
cercetat căpățâna; pe urmă au scris pe hârtie ce-au văzut și ce-au în țeles. Jignită a
fost munteanca mai ales de faptul că nici unul nu și-a făcut cruce și n-a spus o vorbă
creștinească pentru sufletul lui Nechifor.” Sunt identifica ți și cei doi ”gospodari” într-
un sat vecin, Doi Meri: Calistrat Bogza și Ilie Cu țui.
Interogatoriile suspecților se desfășoară la primărie, într-o atmosferă încordată.
Vitoria asistă aparent umilă, dar cu aten ția încordată și prefăcându-se a crede în
declarațiile date de ”prietinii” mortului, tot mai irita ți. Și unul și celălalt sus țin că, la un
moment al călătoriei, Nechifor le-a vândut și restul oilor, a încasat banii, după care a
apucat-o pe drumul de întoarcere spre casă. Sugestia lor este că ”cineva”, ”un
martor” care a văzut târgul l-a atacat, pe drum, pentru a-i fura banii. Ipocrită, nevasta
se preface a-i crede și insistă ca cei doi să indice presupusul ”martor”, spre
enervarea disprețuitoare a subprefectului: ”Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbe ști de
martor? /…/ Datoria mea e să strâng în chingi pe cei doi. Oricât de vicleni ar fi, cu
mine nu se pot pune.” De fapt, ea întinde cu o inteligen ță ”diabolică” (Paleologu) o
plasă în care ucigașii vor cădea singuri, căci dacă presupusul martor nu poate fi
arătat, în schimb, în tașca lui Lipan ar trebui găsit contractul de vânzare și chitan ța
care să ateste plata banilor. Pe măsură ce ancheta se desfă șoară și zvonurile se
răspândesc în satele din jur, nelini ștea celor doi spore ște: ” Spuneau unii și al ții că ar
fi nevoie să vie vreun judecător de la târg, să cerceteze cum a fost cu vânzarea
oilor. Să vadă dacă se află hârtia lor de cumpărătură de la Dorna, și dacă gospodarii
din Suha au chitanță de parale pe care le-au dat lui Lipan. Nu spune nimeni că
asemenea gospodari cu vază ar fi săvâr șit o faptă rea – dar e bine să- și arate
îndreptările. Afară de asta, a mai spus nu știu cine că numaidecât cinsti ții gospodari
trebuie să arate martorul ori martorii care s-au găsit fa ță la vânzare și la
numărătoarea banilor”.
Bogza și Cuțui, dimpreună cu nevestele lor, sunt hăr țui ți, teroriza ți discret de o
Vitorie inteligentă, rea și însetată de răzbunare după legea veche, a talionului:
”Trebuie să iasă împotriva dușmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ș-
atunci doresc să-l văd zbătându-se cum s-a zbătut omul meu în râpă. Dac-a ș putea
să-l pălesc și eu cu același baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-a ș
simți mai ușurată. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghi ță care-i încă prost și copil,
nu-l pot pune. Așa că vreau să-l împung și să-l tai altfel, ca să mai scot din mine
obida care m-a înăbușit atâta vreme.” Concluzia acestei confesiuni făcute de
munteancă nevestei crâșmarului, în care și-a găsit o aliată, luminează mobilul ultim
al acțiunilor Vitoriei, iubirea fa ță de Nechifor: ”Căci eu, dragă cucoană Marie, am trăit
pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ș-am fost mul țumită și înflorită cu
dânsul. Iar de-acum îmi rămân puține zile, cu nour.”
La masa de praznic ce urmează slujbei de înmormântare sunt pofti ți și cei doi
„prietini a mortului”. De față cu toată lumea, Vitoria îl va provoca pe ”acel om ce- și
arată colții prin buza despicată” la mărturisirea publică a crimei. Scena pare o
reprezentație teatrală în care munteanca este, deopotrivă, actri ță și regizoare. Ea
povestește pentru urechile tuturor istoria coerentă și completă a crimei, a șa cum n-o
știu nici măcar făptașii, căci, având propriul rol în comiterea faptei, ei nu au decât
reprezentarea parțială a faptelor proprii. Precizia detaliilor stârne ște stupoarea
ascultătorilor și neliniștea vinovaților care bănuiesc, în mod absurd, că femeia ar fi
văzut totul într-o „oglindă fermecată”, din cele în care se poate afla viitorul și trecutul
sau, și mai absurd, că ar fi fost de față la crimă. Spre stupoarea tuturor, ea declară
că știe totul de la Nechifor, care i-a ”spus”: omorul nu s-a petrecut noaptea, ci la
căderea serii, Nechifor mergea la deal, nu la vale, ”în pasul calului”; unul dintre
însoțitorii lui ”dăduse călcâie calului și grăbise spre pisc”, celălalt, venind în urma lui
Nechifor, ”pe jos”, își ducea calul de căpăstru; când cel din pisc a dat semn că locul
e singuratic, celălalt ”a lepădat frâul”, ”a tras de la subsuoara stângă baltagul”, l-a
izbit pe Nechifor, din spate, cu ”o singură pălitură”, ”ca atunci când vrei să despici un
trunchi”; Nechifor ”a repezit în sus mâinile, nici n-a avut când să țipe”, înainte de a fi
împins, cu cal cu tot, în prăpastie. La finalul istorisirii sale, Vitoria îl desemnează pe
Bogza ca ucigaș – rezultatul unei impecabile opera țiuni logice, deductive – ”citind”
totul în ”oglinda” metalică a securii uciga șului, care fusese cerută, spre examinare, la
 începutul reprezentației: ”Gheorghiță,/…/ mi se pare că pe baltag este scris sânge și
acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău”. Feciora șul ridică asupra uciga șului acela și
baltag, arma crimei, ”spălând” sângele lui Nechifor: ”Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu
îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchia baltagului, în frunte.” Câinele Lupu este cel ce
împlinește răzbunarea: ”…se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu
sânge.” Gestul lui Gheoghiță de a ridica baltagul, ”exerci țiu ini țiatic de virilitate” (Al.
Paleologu) este totodată gest de exorcizare, de ucidere a Fiarei, prin care, simbolic,
are loc ”învierea”, renașterea ”celuilalt” Gheorghi ță Lipan, tatăl său. Agonizând,
ucigașul cere iertare de la Vitoria, iar aceasta, chiar dacă cu buzele strânse, roste ște
formula ritualică ce-l încredințează iertării lui Dumnezeu.
Prin tenacitatea și inteligența Vitoriei, uciga șii sunt găsi ți, adevărul triumfă, crima
este pedepsită, trupul mortului este îngropat după datină. Încheindu- și ”mandatul
etic”, munteanca va transfera prerogativele sale de stăpână a gospodăriei fiului ei,
Gheorghiță. Urmează să fie plătite toate datoriile șederii, să-i fie făcute mortului toate
parastasele rânduite, să fie luate în primire turma de oi redobândită de la uciga și.
Ultimele rânduri ale romanului sunt dedicate celor tineri, Minodorei și lui Gheorghi ță,
văzuți în ipostaze de continuatori ai vârstnicilor cărora le iau locul, într-un nou ciclu
din procesul infinit de regenerare a Vie ții. Noul stăpân, Gheorghi ță, este cel ce va
hotărî măritișul surorii sale, chiar dacă Vitoria nu uită să-i amintească, în ce-o
privește, că ea ”cu nici un chip” nu se poate ”învoi” s-o dea după ”feciorul acela nalt
și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor”. Pentru Vitoria, întoarcerea la Tarcău va
însemna intrarea în văduvie și pregătirea pentru o altă, ultimă, călătorie la capătul
căreia se va reîntâlni cu cel iubit: de-acum, Nechifor i s-a arătat în vis ”cu fa ța” spre
ea și o cheamă.
Personajele romanului sunt puține, dar conturează credibil rolurile pe care
oamenii la au într-o societate arhaică în care pătrund elemente noi de via ță: preotul
(Daniil Milieș), vrăjitoarea (Maranda), călugărul (Visarion), oierul (Alexa), argatul
(Mitrea), negustorul (David), fierarul (mo ș Pricop), crâ șmarul (Iordan, Macovei, Iorgu
Vasiliu), funcționarul din administra ția statului (subprefectul Anastase Balmez).
Toate aceste personaje-roluri sunt schi țate sumar, în fundalul pe care se proiectează
figurile de prim-plan, Vitoria și Nechifor, cu portrete fizice și morale consistente.
Copiii lor, Minodora și Gheorghiță, sunt duplicatele tinere ale părin ților cărora li se
vor conforma în ”rânduiala”, în datul existen ței mereu reînnoite, dar a șezate în
vechile tipare.
Relațiile temporale și spațiale circumscriu un spa țiu mioritic, la sfâr șitul toamnei,
localizat în partea dinspre munte a Moldovei, punctat de localită ți și cătune pe
coordonatele realului (Dorna, Broșteni, Sabasa, Suha), dar care apar țin mai degrabă
unui ținut arhaic, unei civilizații încremenite în atemporal. După legile transhuman ței,
inversate, povestea se sfârșește primăvara. Discursul apar ține unui autor auctorial,
extradiegetic și omniscient. De multe ori, asistăm și la o focalizare internă, căci
naratorul urmărește gândurile protagonistei și pătrunde în adâncul con știin ței ei.
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale din calendarul
religios al satului tradițional „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”.
Perioada istorică poate fi dedusă ca fiind începutul secolului al XX-lea, din
menționarea trenului și a telefonului în zona Moldovei. Dar poate fi perceput în
roman și un timp mitic, cel al faptelor exemplare. Cadrul ac țiunii este satul Măgura
Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și satull de câmpie Criste ști, în Balta Jijiei.
Concluzie Așa cum romanul „Ion” ilustrează monografic satul din Ardeal, „Baltagul”
recompune imaginea satului din Moldova aceleia și perioade, începutul veacului XX.
Fără a avea dimensiunile de „roman-frescă” ale primului, romanul sadovenian
conține și el pagini etnografice: nunta, botezul, priveghiul, înmormântarea. De și satul
și existența oamenilor aparțin unui timp istoric, modern, de început de secol XX,
imaginea care se impune pregnant nu e cea a ”actualită ții”, ci a perenită ții, a
străvechimii: o lume veche, arhaică își prelunge ște existen ța în timpurile moderne
prin respectarea obiceiurilor, a gesturilor sacramentale și ceremoniale care devin
adevărate tipare ritualice.
Faptul că imaginea unei lumi arhetipale, anistorice, se conturează, în „Baltagul”,
cu mijloacele unui roman realist (observa ția, aten ția la detalii, reducea pasajelor liric-
descriptive, atât de specifice stilului sadovenian, ample în alte opere ale autorului,
perspectiva obiectivă a naratorului neutru) se poate datora viziunii cosmocentrice,
specifice Orientului, asupra omului și istoriei, pe care Sadoveanu o exprimă în
întreaga sa operă. Ființa umană apar ține naturii, la fel ca păsările, animalele,
dumbrăvile și lacurile, de la care prime ște aceea și sevă, flux vital etern, esen țial, în
care se integrează ca element egal celorlalte. Istoria (mai ales cea modernă) nu e
decât un trecător fenomen periferic, accidental și fără sens. Iată de ce, de și
contemporan cu cele două războaie mondiale, scriitorul nu este interesat să le
abordeze în opera sa (chiar dacă Sadoveanu este autor de ”romane istorice” –
„Frații Jderi”, „Zodia Cancerului”). Scriitor de tip asiat, Sadoveanu pătrunde prin
contemplație într-o viziune feerică asupra lumii, opusă antropocentrismului
occidental care face din om stăpânul abuziv, dar însingurat și tragic, al unei lumi
desacralizate și golite de sens. Utopia pe care imaginarul sadovenian o construie ște
este vindecătoare, pentru că propune, în alt mod decât Mircea Eliade, ie șirea de sub
teroarea istoriei și întoarcerea la sacrul camuflat în profan și exprimat plenar în
mituri.
Nu întâmplător, Alexandru Paleologu afirmă că Baltagul ascunde sub aparen ța
scenariului baladei românești Miorița o serie de vechi mituri indo-europene
suprapuse (cel al lui Mithra, al lui Orfeu, al lui Dionysos sau al Demetrei) ce converg
în ”mitul total” egiptean al lui Osiris care este ”mit princeps”. Din acesta se deschid
multiple semnificații înspre ”ideea de moarte și regenerare, de ocultare și
manifestare, de sacrificiu, de productivitate, fecunditate, armonie, criză”. În viziunea
criticului, cuplul Osiris – Isis dezvăluie ”ipostaze umane fundamentale”, dimpreună
cu coordonatele existenței lor în lume: ”căsnicie, iubire, paternitate, fidelitate,
prietenie, rodnicie, legiuire, lupta binelui împotriva răului, moarte, pietate, nemurire.
Omul, comunitatea, natura, universul, toate sunt implicate concentric în mitul
fundamental, care este mitul lui Osiris și Isis.”