1.

ANATOMIA TOPOGRAFICĂ

Termenii de anatomie topografică sunt utili în descrierea zonelor la nivelul cărora sunt
localizate leziunile sau durerea.
Definirea termenilor de anatomie topografică se face în legătură cu poziția anatomică
standard a unei persoane: stând în picioare, cu fața spre noi, cu brațele întinse lateral pe lîngă
corp, cu degetul mare spre exterior (palmele cu fața spre noi).

Direcții, poziții
a. Dreapta și stânga. Acești termeni se referă la poziția din punctul de vedere al
pacientului. Partea dreaptă și partea stângă a pacientului sunt separate de o linie mediană, o linie
verticală imaginară de la cap până la picioare.

b. Anterior și posterior. Anterior (sau ventral) înseamnă partea din față a corpului, în
timp ce posterior (sau dorsal) înseamnă partea din spate a corpului.

c. Medial și lateral. Medial înseamnă în apropierea liniei mediane a corpului, iar lateral
înseamnă departe de această linie. (Ochii sunt lateral față de nas, brațele sunt lateral față de
torace, sternul este medial față de coaste).

d. Proximal și distal. Proximal înseamnă în apropierea punctului în care brațul sau

piciorul se leagă de corp, iar distal înseamnă mai îndepărtat față de aceste puncte de legătură.

e. Superior și inferior. Superior înseamnă mai apropiat de cap, iar inferior înseamnă mai
apropiat de picior.

Axe
a. Axul longitudinal, axul lungimii corpului, este vertical și are doi poli: superior (cranial)
și inferior (caudal - lat. cauda=coadă). El pleacă din creștetul capului și merge până la spațiul
dintre tălpi.
b. Axul sagital, sau antero-posterior, este axul grosimii corpului. Este orizontal și are doi
poli: anterior și posterior.
c. Axul transversal corespunde lățimii corpului. Este orizontal și are doi poli: stâng și
drept.

Planuri
a. Planul sagital este vertical și trece prin axul longitudinal și sagital, dinspre față spre
posterior, divizând corpul în cele două părți, dreapta și stânga. Întrucât planul sagital trece prin
linia mediană, el primește numele de plan medio-sagital.
b. Planul frontal este vertical, paralel cu fruntea, și trece prin axul longitudinal și
transversal, divizând corpul în partea anterioară (ventrală) și partea posterioară (dorsală). Planul
frontal formează un unghi drept cu planul sagital.
c. Planul transversal este orizontal și trece prin axul sagital și transversal, divizând corpul
în partea superioară (cranială) și partea inferioară (caudală).
 Există un număr infinit de planuri sagitale, frontale şi transversale, toate paralele între ele
şi fiecare dintre ele perpendicular pe celelalte două. Fiecare organ al corpului îşi are propriile
sale planuri şi faţă de ele putem orienta faţa anterioară sau posterioară, extremitatea superioară
sau inferioară, faţa medială sau laterală.

Mișcări
Mișcările produc modificarea poziției relative a corpului. Mișcările oaselor sunt posibile
datorită articulațiilor. La nivelul unei articulații mobile, mișcările depind de forma suprafețelor
articulare. Ele se pot realiza în jurul unui singur ax, a două sau a trei axe.

a. Flexie și extensie, adică mișcarea de apropiere, respectiv de depărtare a două segmente

alăturate. Ele se fac în jurul unui ax transversal.
 b. Abducție și adducție, adică mișcarea de îndepărtare sau de apropiere de axul median al
corpului. Ele se fac în jurul unui ax anteroposterior.
c. Rotația este mișcarea în jurul axului longitudinal.
d. Circumducția este mișcarea complexă care asociază flexia, extensia, abducția sau
adducția cu rotația.
e. Pronația și supinația. Pronația este mișcarea de rotație a mâinii prin care policele se
rotește medial, palma privind în jos sau în spate. Supinația este mișcarea inversă, în care policele
se rotește lateral, plama privind în sus sau în față. La picior, în pronație, planta privește spre
lateral și marginea externă a piciorului se ridică, iar în supinație, planta privește medial și
marginea internă a piciorului se ridică.

2. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR

Prin aparatul respirator se fac schimburile de gaze dintre organism și mediul extern.
Aparatul respirator introduce oxigen în corp și elimină gazul rezidual, dioxidul de carbon.
În plus, la nivelul acestui aparat se percepe mirosul (partea superioară a cavității nazale)
și se realizează fonația- vorbirea (la nivelul laringelui, prin corzile vocale).

Aparatul respirator este alcătuit din:

- căile aeriene (prin care aerul pătrunde și iese din organism)
- plămânii (organele la nivelul cărora au loc schimburile de gaze).
Căile aeriene se împart în:
- căi aeriene superioare (cavitatea bucală, cavitatea nazală, faringe)
- căi aeriene inferioare (laringe, trahee, bronhii).

Căile aeriene
Cavitatea nazală este divizată de septul nazal în două cavități numite fose. Fosele nazale
sunt căptușite cu o mucoasă umedă care are rolul de a încălzi aerul. Tot aici se găsește mucusul
care are rolul de reține impuritățile din aer. Deci, nasul este un adevărat filtru.
Faringele este comun pentru calea aeriamă și calea digestivă. El face legătura dintre
fosele nazale și laringe (calea aeriană), dar și dintre cavitatea buală și esofag (calea digestivă).
Laringele are la capătul superior o valvă mică cu o supapă, numită epiglotă, prin care sunt
împiedicate alimentele să ajungă în laringe. Acesta este alcătuit din mai multe cartilaje mobile,
cel mai mare fiind așezat în față ca o proeminență cunoscută sub denumirea de „mărul lui
Adam”.În laringe se găsesc două perechi de cute (pliuri), corzile vocale, dintre care cele situate
inferior au rol în producerea sunetelor.
Traheea continuă laringele, este situață în fața esofagului și se ramifică în două bronhii
principale.
Cele două bronhii principale, dreaptă și stângă, pătrund fiecare în câte un plămân.

Plămânii
Sunt organe pereche situate în cutia toracică și cuprind între ei inima. Bronhiile se
ramifică intrapulmonar în căi cât mai înguste care se termină cu saci mici de aer înconjurați de
vase de sânge subțiri.
Aerul pătrunde în plămâni prin contracția mușchilor respiratori (inspirația), și părăsește
plămânii prin relaxarea mușchilor respiratori (expirația). Inspirația și expirația se realizează prin
creșterea și reducerea volumului cutiei toracice, ceea ce duce la diferențe de presiune între
interiorul plămânilor și presiunea atmosferică.
Oxigenul din aerul inhalat trece prin pereții subțiri care separă sacii de aer de vasele de
sânge (membrana alveolo-capilară) și este absorbit în sânge. Dioxidul de carbon trece din sânge
prin aceeași pereți în sacii de aer și este expirat. Acest schimb de gaze are loc de 12 până la 18
ori pe minut fără niciun efort conștient. Sângele transportă oxigenul inhalat către toate părțile
corpului prin sistemul circulator.
Respirația presupune trei etape succesive:
- etapa pulmonară (preluarea oxigenului și eliminarea dioxidului de carbon) - ventilația
pulmonară
- etapa sanguină (transportul gazelor respiratorii între plămâni și țesuturi)
- etapa tisulară (schimburile de gaze de la nivel celular)

Ritmul respirator variază în funcție de vârstă:

- 40-60/min. (nou-născuți)
- 20-30/min. (copii)
- 12-18/min. (adulți)

Măsurarea frecvenței respirațiilor la pacientul conștient se face timp de un minut având

mâna așezată pe toracele pacientului, se numără expansiunile cutiei toracice fără ca pacientul să
conștientizeze acest lucru. La pacientul inconștient evaluarea respirației se face timp de 10
secunde.

Disfuncția ventilatorie este o tulburare a transferului de gaze între aerul atmosferic și

sacii pulmonari. Există două tipuri majore de disfuncție ventilatorie:
a. disfuncție ventilatorie de tip obstructiv
- inflamațiile căilor aeriene
- obstacole mecanice (corpi străini)
- compresiuni din exterior (adenoidită cronică, tumori mediastinale, anevrism de aortă)
- patologie mixtă, alergic-inflamatorie (bronșită cronică, astmul bronșic, emfizemul
pulmonar)
b. disfuncție ventilatorie de tip restrictiv
- din cauze pulmonare (boli ale parenchimului pulmonar, afecțiuni ale pleurei)
- din cauze extrapulmonare (afecțiuni ale cutiei toracice, cauze nervos-centrale, boli
neuromusculare).

Insuficiența respiratorie reprezintă incapacitatea de a realiza schimburi eficiente de

gaze respiratorii. Apare insuficienta oxigenare a sângelui (hipoxemia), sub 95mmHg,
insuficienta eliminare a dioxidului de carbon (hipercapnia), peste 50mmHg.
Cauzele sunt:
a. Hipoventilația alveolară reprezintă scăderea cantității de aer care ventilează plămânii
b. Scăderea capacității de difuziune a oxigenului prin membrana alveolo-capilară
c. Alterarea raportului ventilație/ perfuzie. Raportul dintre aerul care ajunge la sacul
pulmonar și sîngele care irigă respectivul sac pulmonar trebuie să fie de 1:1. Dacă raportul este
mai mare decât 1, atunci avem alveolă ventilată, dar neirigată (emfizem pulmonar, insuficiență
cardiacă, embolie pulmonară), iar dacă raportul este mai mic decît 1, atunci avem alveolă irigată,
dar hipoventilată (BPOC, ast bronșic, edem pulmonar).

Edemul pulmonar acut - trecerea de apă, săruri minerale și proteine din capilarele
pulmonare în spațiul extravascular (țesutul) pulmonar.
Astmul bronșic - inflamația căilor aeriene
Pneumotoracele - acumulare de aer între foițele pleurale
Trombembolismul pulmonar - obstrucția unui teritoriu al arterei pulmonare
Colecția pleurală - colecție de fluid în cavitatea pleurală
Emfizem pulmonar - dilatarea alveolelor pulmonare (datorită pierderii elasticității)