Dreptul la ctitorie in spatial romanesc medieval

Dreptul ctitoricesc era nu numai singurul mod de manifestare  posibilă a initiativei private din trecut, el
era si o obligaţiune naturală impusă domnilor  tarii sau marilor boieri, prin aceste actiuni reusind fie să
bifeze un eveniment important in istoria tarii, fie s-au facut plăcuti poporului ţării. Un  ctitor autentic
poate fi identificat prin modul in care asigura cele necesare oficierii cultului, ctitoriei sale, precum si prin
suprevegherea desfăşurării a lucrarii sfinte.
Ctitoria privată astfel ridicată era la inceputul functionarii ei condusa de ctitorii fondatori. Daca ctitorul
nu avea urmasi, iar cel care îl urma ca ctitor nu era menţionat printr-un hrisov, domnul avea dreptul de a
interveni si prelua aşezământul. Dreptul ctitoricesc era manifestat, referindu-ne acum mai mult la partea
materială şi administrare a fondului afectat, de către persoana care şi-a donat averea pentru înfăptuirea
acestui lăcaş şi mai puţin de către alte persoane.
De la început au existat probleme în exercitarea dreptului de ctitor, din cauză că numai unele categorii
sociale aveau dreptul de a fonda sau ctitori un aşezământ. În al doilea rând, ctitorii nu aveau voie să facă
decât aşezăminte alipite fondului ecleziastic, singurul recunoscut ca fond privat. A treia problemă este
cea care apare din cauza donaţiilor care mai târziu erau întărite de către domn şi astfel acesta prelua
rolul de prim fondator, ceea ce în multe cazuri nu era adevărat. Ultima problemă este cea în care se
înfiinţa câte un spital, azil sau şcoală pe lângă o mănăstire, întreţinută din donaţii. Aceste probleme apar
deoarece era nevoie de o aprobare din partea domnului, iar acesta le incorpora în domeniul statului şi
astfel intra sub gospodărirea sa directă.
În privinţa modului de exercitare  a acestui drept de ctitorire, datoriile ce-i revin acestuia  sunt de obicei
indicate în actul de fondaţie, ele fiind mai ales de ordin economic cum ar fi: grija pentru biserică,
înzestrarea lăcaşului de cult, plata personalului, administrarea averii, plus multe altele. În schimb acesta
se bucură de anumite privilegii şi aici putem da ca exemplu dreptul de prezentare a clerului nou numit
episcopului, pomenirea veşnică la slujbe, locul de onoare în biserică, întâietatea la slujba religioasă, plus
alte drepturi simbolice.
Ctitoria unei biserici de către un domn avea o semnificaţie etico-religioasă, mai întâi prin afirmarea unui
prestigiu social cum am menţionat puţin mai sus, precum şi afirmarea unei genealogii dinastice, ceea ce
ne arată că erau îngropate generaţii întregi în aceeaşi necropolă voievodală. Această respectare a locului
unde vor fi îngropaţi domnii, nu este luată în calcul, dor ajută la indicarea strămoşilor, deoarece fiecare
domn îşi facea propria ctitorie domnească ce îi va servi şi ca necropolă. Acestă manifestare a puterii
domneşti a dus şi la modificări arhitehtonice, interioare şi exterioare a lăcaşului de cult, prin apriţia
spaţiului funerar, prima biserică dotată cu un astfel de spaţiu fiind Sfântul Nicolae de la Rădăuţi ridicată
de Bogdan I. Aceste morminte ce au fost poziţionate în pronaos erau acoperite cu pietre de mormânt,
care cu timpul au devenit adevărate capodopere de artă prin modelele cu care au fost împodobite.
Termenul de ctitor nu a fost întrebuinţat până în veacul al XVII-lea , când a devenit usual, până atunci
însă a fost folosit de puţine ori, de exemplu pentru prima dată în secolul al XV-lea şi anume, în actul din 9
Octombrie 1424, emis la Suceava.
Aceste ctirorii domneşti erau realizate în special pentru a avea acces la ele toate păturile sociale, de la
cele de jos până la cele de sus, acest lucru subliniind autoritatea voievodului, care era menţionată tot
timpul în decursul slujbelor. Bineînţeles lăcaşul de cult trebuia să respecte planimeria spacifică acestuia
în primul rând, ctitorul având dreptul de a alege locul, dimensiunile şi forma propriu-zisă de realizare a
lăcaşului şi trebuia să vegheze asupra acestuia.
În arta sacrală nu există viziune în înţelesul pe care îl acordăm astăzi viziunii artistice, de „vedere
închipuită”; viziunea iconarilor, a arhitecţilor sau a ctitorilor, are o natură enseţialmente reproductivă.
Ctitorii moldvinesti: Galata
Manastirea Galata, cu hramul Inaltarea Domnului si Sfantul Apostol Iacob, este o
manastire ortodoxa cu obste de maici. Biserica Manastirii Galata a servit ca model pentru
Biserica Aroneanu (1594), Manastirea Dragomirna (1608-1609) si Manastirea Trei Ierarhi 1639).
In ceea ce priveste numele - "Galata" -, unii istorici cred ca acesta vine de la numele
cartierului Galata din Constantinopol. Numele provine de la un un cuvant de origine turceasca
care tradus in romana inseamna "poarta".
Ctitorul ei, Domnul Petru Schiopul, ii da numele dupa cartierul sinonim din
Constantinopol unde rezidau domnii moldoveni atunci cand mergeau la Poarta sa primeasca
firmanul de domnie.
Bisericii Galata ii sunt caracteristice elemente arhitectonice care nu se mai intalnesc in
Moldova pana atunci: inlocuirea peretelui dintre gropnita si naos cu trei arcade sustinute de
coloane, aparitia turlei secundare peste pronaos, braul median care imparte fatada in doua parti
egale, iluminarea absidelor cu trei ferestre s.a.
In prima sa domnie, intre anii 1574-1579, domnul Moldovei Petru Schiopul, construieste
o biserica la poalele dealului Galata, cunoscuta ca "Galata din vale","Galata de jos", sau "Galata
de sub deal". Aceasta biserica a cazut la terminarea zugravirii ei din cauza unei alunecari de
teren. Precum spune cronicarul Nicolae Costin, "fara zabava s-au risipit".
De la biserica "din vale" a ramas clopotul care poarta inscriptia 7087 (1579) luna lui martie 25. Acesta are
o forma frumoasa si este decorat in trei registre, al treilea avand un desen cu capete de bour. Clopotul se
pastreaza si azi in curtea actualei manastiri"Galata din deal".
Suparat de daramarea acesteia, Voda a solicitat mesteri din Muntenia, care impreuna cu cei moldoveni
au gandit si, in 1582, au inceput lucrarile inaltand biserica de pe deal. Esecul ctitoriei din vale i-a
determinat pe mesteri sa consolideze temeinic zidirea prin construirea unui zid masiv, puternic infipt in
pamant in fata altarului si inca doua consolidari in dreptul absidelor naosului.
Aceste intarituri, cat si faptul ca biserica a fost construita din caramida si piatra cioplita, si
sprijinita pe contraforturi, au facut ca zidirea sa razbeasca prin veacuri zguduita de cutremure si
arsa de incendii.

"

Galata din deal" a fost construita tot de Petru Schiopul, in a doua sa domnie, in anul 1582, dupa
lupta de la Bogdanesti. Biserica s-a terminat si s-a sfintit in anul 1584. Ctitoria a fost construita
ca o cetate, fiind inconjurata de un zid puternic din piatra, care impreuna cu turnul clopotinta,
prin pozitia sa strategica a asigurat un loc de refugiu pentru domn si familia sa. Pentru aceasta a
construit si Casa Domneasca.
 

Sucevita
Una dintre cele mai importante mânăstiri medievale din Bucovina este Suceviţa, ctitorie a marii familii a
Movileştilor, neam de mari boieri, unul dintre ei ajungând domn al Moldovei, altul, domn al Ţării
Româneşti, iar alţii, mitropoliţi şi străluciţi cărturari.
Documentar, Mânăstirea Suceviţa este atestată în timpul domniei lui Petru Şchiopul. În realitate,
monumentul este ctitoria comună a Movileştilor. Originea numelui lor de familie se poate afla din
culegerea ”O samă de cuvinte” a cronicarului Ion Neculce.
Nu se cunoaşte anul când a fost terminat ansamblul monahal, însă, conform hrisoavelor, construirea
aşezământului începe după 1583, dată de la care fraţii Movilă ajung sfetnici ai lui Petru Şchiopul. Biserica,
având hramul ”Învierea Domnului” este menţionată în hrisoave de întărire a proprietăţilor în anul 1586.
Ctitor al incintei de piatră, probabil şi al casei domneşti şi chiliilor, este considerat Ieremia Movilă, care a
fost domnitor al Moldovei între anii 1595 şi 1606. Se pare că tot el este şi iniţiatorul picturii dinlăuntrul
bisericii şi al celei din afară. Alături de acesta, un alt ctitor a fost Teodosie Barnovschi, care ocupă jilţul
mitropolitan al Moldovei după Gheorghe Movilă.
Construită în stilul arhitecturii moldoveneşti – îmbinare de elemente de artă bizantină şi gotică, la care se
adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova – Mânăstirea Suceviţa, de mari
proporţii, păstrează planul trilobal şi stilul statornicit în epoca lui Ştefan cel Mare, cu pridvorul închis.
Excepţie fac celelalte două mici pridvoare deschise – stâlpi legaţi prin arcuri în acoladă, plasaţi mai târziu
pe laturile de Miazăzi şi de Miazănoapte. Prin excelenţă ”munteneşti”, pridvoarele constituie un evident
ecou al arhitecturii din Ţara Românească.
Pictura interioară şi exterioară este bine conservată, fiind efectuată în răstimpul septembrie 1595 – iulie
1596, sub conducerea fraţilor Ioan şi Sofronie, pe vremea domniei lui Ieremia Movilă. Peretele de la
Apus nu are pictură – se spune că zugravul, care lucra în paralel la Mânăstirea Suceviţa a Movileştilor şi la
Mânăstirea Teodoreni din Burdujeni, a căzut de pe schela Mânăstirii Suceviţa şi a murit.
Dintre scenele zugrăvelii dinlăuntru se remarcă patimile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi aducerea
moaştelor acestuia la Suceviţa de către voievodul Alexandru cel Bun. Impresionante la pictura interioară
sunt mai multe scene, şi de pe faţada de Miazănoapte şi de pe faţada de Miazăzi. Iconostasul, dăruit
mânăstirii de către egumenul Ghenadie, în 1801, aparţine artei baroce târzii. Un alt iconostas, mai mic,
care datează din anul 1805, a fost adaptat intrării din pronaos în gropniţă. Amândouă sunt de o mare
valoare artistică şi impresionează privitorul atât prin bogăţia elementelor cât şi prin maniera de realizare.
În gropniţă, pe latura de Miazăzi, se află mormintele fraţilor Ieremia şi Simion Movilă, acoperite cu
lespezi bogat sculptate. Aceste lespezi, din marmură de Ruşchiţa, sunt, în tradiţia inaugurată de Ştefan
cel Mare, valoroase obiecte de artă medievală românească.
Ca multe alte mari mânăstiri din Bucovina, în anul 1783 a fost desfiinţată şi Suceviţa, din ordinul
autorităţilor habsburgice ocupante, cu scopul de a minimaliza istoria şi cultura noastră, mai precis de a-i
deznaţionaliza complet pe românii din acel ţinut. După acel an, viaţa de sihăstrie, cea monahală în
general, a început să se stingă. Abia după Marea Reîntregire din anul 1918, măreţele noastre
monumente au revenit la viaţă.
Muzeul are o colecţie bogată de obiecte de artă medievală, broderii, miniaturi, sculptură în lemn,
argintărie etc. Se remarcă acoperămintele de mormânt ale lui Ieremia şi Simion Movilă. La Mânăstirea
Suceviţa s-a efectuat, în anii 1958 – 1969, importante lucrări de restaurare.
În fine, cea mai misterioasă dintre toate scenele zugrăvite pe pereţii acestei mânăstiri este celebra
”Frescă a Filosofilor”, unde, cu nimburi în jurul chipurilor, precum sfinţii, apar... Homer, Pythagoras,
Sofocle, Platon şi Aristotel! Ce caută aceşti învăţaţi ”păgâni” pe o biserică ortodoxă încă nu se ştie prea
bine...
Dragomirna
Alături de mitropolitul Crimca şi cu Stroicii stă ca mare ctitor al Mănăstirii Dragomirna, Domnul Moldovei
vodă Miron Movilă Barnovschi, mai bine zis "Bărnoveanu" după moşia sa Bărnova. Despre acest Domn
scrie Miron Costin: "Şi domnea acest Barnovschi vodă cu mare fericire ţării, stând tot de-a cârmui cu
chiverniseală ţara şi de a face lucruri dumnezeieşti;.... Mănăstirea Dragomirna o au săvârşit fiind urzită de
Crimca Mitropolitul fiind aproape de târgul Sucevei".
El a ridicat în anul 1627 după cum arată inscripţiile de deasupra turnului clopotniţei, uriaşul zid cu
puternicele turnuri din jurul mănăstirii din care cel din sud-vest se zice şi astăzi Barnovschi; el a înzestrat
mănăstirea şi cu moşii.
Tot Barnovschi vodă a ridicat biserica "Barnovschi" din Iaşi, mănăstirea "Bârnova" pe moşia sa de acelaşi
nume, apoi un schit la Hangu.
 În decursul scurtei sale domnii (1626 - 1629) a făcut mult bine şi şi-a încheiat viaţa la Constantinopol ca
martir. Miron Costin descrie însuşirile şi moartea lui: "era Barnovschi vodă, om cu frica lui Dumnezeu, de
carele mărturisea Toma vornicul, fiind postelnic al doilea la dânsul, că-n multe nopţi l-au zărit la miezul
nopţii îngenuncheat în faţa icoanei, la rugă cu mare osărdie. Era la firea sa Barnovschi vodă trufar şi la
portul hainelor mândru; iarăşi la inimă foarte drept, blând şi nelacom. Mănăstiri şi biserici, câte au făcut
în aşa scurtă vreme, nici un domn n-au făcut .... fost-au pierirea lui Barnovschi vodă în anul 7141 (1633)
iunie... deci au slobozit pe Costin, postelnicul cel mare, ce era pe atunci la Barnovschi vodă de au mers şi
au luat trupul dinaintea curţii împărăteştişi l-au adus la Patriarhie, şi acolo pe scurt, precum au lăsat
vremea de atunci întru aceeaşi noapte l-au îngropat; apoi de acolo spun că i-au fi adus osemintele în ţară
Vasile Vodă." În testamentul său Barnovschi arată dorinţa să fie înmormântat la Dragomirna; dar dacă i s-
au adus osemintele în ţară desigur că acestea s-au depus la ctitoria sa, Mănăstirea Barnovschi din Iaşi.
Trei ierarhi