Mijloace si instrumente de plata internationale

Pe piata internationala se efectueaza, între tari, schimburi de bunuri si servicii, care comporta
plati si încasari între parteneri si care pot lua forme diferite dependente de împrejurari,
conditii, interesul partilor, capacitatea de plata a debitorilor etc.

Totalitatea formelor si instrumentelor de plata prin care se poate lichida o obligatie ce rezulta
din operatiuni comerciale, tranzactii financiare sau credit international, formeaza mijloacele
de plata internationale.

În sfera acestor mijloace de plata sunt cuprinse : valutele, monedele internationale si devizele.

1.1. Valutele

Valutele sunt monede nationale care au circulatie, putere de plata si pot fi constituite rezerva
si în alte tari decât în cea emitenta.

Valutele au calitatea de a realiza lichidarea imediata a obligatiilor de plata în relatiile

economice internationale.

Valutele se pot clasifica dupa mai multe criterii.

Valuta în numerar (valuta efectiva) se prezinta sub forma de bancnote sau monezi, iar valuta
în cont se afla sub forma de disponibil într-un cont la banca.

Valuta în cont poate fi utilizata, la dispozitia titularului de cont, ea transformându-se la

cererea acestuia în valuta în numerar. Valuta în cont poate fi, dupa modul de depunere,
la vedere si la termen.

Dupa modul de preschimbare a valutelor, acestea pot fi: convertibile, neconvertibile,

transferabile si liber-utilizabile.

Valutele convertibile sunt, în mod practic, monedele care se schimba liber, contra unor alte
monede nationale sau internationale (emise de un institut financiar-bancar international).

Valutele neconvertibile participa la un numar restrâns de operatiuni valutare, schimbându-se

într-un singur sens: cumpararea de valuta convertibila intrata în tara, ca moneda
neconvertibila.

Valutele transferabile au un anumit grad de convertibilitate stabilit în cadrul unei întelegeri

pe plan regional, contribuind la transferarea de fonduri pentru un numar restrâns de
operatiuni.

Valutele liber-utilizabile sunt valute cu convertibilitate totala recunoscute de FMI si alte

organizatii financiare internationale ca utilizabile pe plan larg în cadrul tranzactiilor
internationale si ca valute negociabile în volum mare, pe toate pietele financiare. În aceasta
categorie intra urmatoarele valute: dolarul SUA si yenul japonez.
Unele valute puternice, emise de tari cu economie dezvoltata, mult apreciate si cautate pe
piata financiara pot juca rolul de valuta de rezerva. Aceste monede îsi mentin identitatea
nationala, însa sunt utilizate ca instrumente de plata cu putere liberatorie nelimitata si ca
mijloc de rezerva pe plan international. Pentru ca o moneda sa serveasca drept valuta de
rezerva trebuie sa îndeplineasca mai multe conditii:

a)      sa joace un rol important în operatiunile financiar-valutare internationale;

b)      sa fie liber convertibila;

c)      sa se bucure de o stabilitate pe termen lung.

În urma renuntarii pe plan international la definirea monedei nationale prin continutul de aur
sau de devize corespunzator valorii sale, s-a trecut la definirea puterii ei de cumparare, criteriu
mai aproape de realitate pentru compararea a doua monede nationale.

1.2. Monede internationale

Moneda internationala este moneda cu mare putere liberatorie si care circula în afara

granitelor statului emitent, servind ca mijloc de plata si de rezerva pe piata internationala.

În acest context se înscriu doua categorii de monede internationale:

 monede nationale care datorita unor însusiri si împrejurari deosebite capata caracter de
moneda internationala;
 instrumente monetare si unitati de cont emise de organisme financiare internationale.

Din prima categorie au facut parte în evolutia istorica a finantelor diferite monede nationale
care au avut circulatie si în alte tari decât cea emitenta, de exemplu, napoleonul francez, lira
sterlina, lira otomana s.a. În prezent, în aceasta categorie se înscriu cele cinci monede liber-
convertibile.

Din cea de-a doua categorie fac parte D.S.T., EURO, EURCO, E.U.A. s.a.

D.S.T. (Drepturile Speciale de Tragere) sunt o unitate de cont emisa de FMI, în urma erodarii
pozitiei dolarului SUA ca moneda de rezerva pe plan international.

Unitatea de cont este, în general, unitatea monetara utilizata pentru înregistrarea în conturile
institutiilor financiar-valutare internationale. Unitatea de cont a fost creata pentru a evita unele
fluctuatii de pe piata a monedelor nationale.

D.S.T. nu îndeplinesc toate functiile unei monede internationale; ele nu pot fi folosite ca
mijloace directe de plata, ci numai prin convertirea lor în alte valute si au o circulatie limitata
la institutiile financiare internationale (FMI, bancile centrale, Banca Reglementelor
Internationale s.a.). D.S.T. pot totusi prelua functiile unei monede de rezerva. Aceasta moneda
de cont are un curs valutar relativ stabil, a devenit un etalon monetar international, adoptat
conventional ca baza a unui sistem monetar. Valoarea D.S.T. este bazata pe metoda “cosului
valutar” (valoarea medie ponderata a celor mai importante valute), valoare ce nu depinde de
situatia economica sau financiara a unei tari. Monedele care fac parte din cosul valutar utilizat
pentru stabilirea cursului D.S.T. sunt: dolarul SUA (40%), marca germana (21%), francul
francez (11%) lira sterlina (11%) si yenul japonez (17%).

Deciziile de emisiune (alocare) de D.S.T. se adopta periodic de catre F.M.I. în principiu la

cinci ani, emisiuni care sunt puse la dispozitia tarilor membre, în cont la banca comerciala, în
mod gratuit, fara ca beneficiarul sa fie obligat sa efectueze o contraprestatie proprotional cu
cotele de participare la resursele F.M.I. Alocarile de D.S.T. reprezinta un drept pentru tarile
membre ale F.M.I. de a-si procura de la aceasta institutie financiara devize pentru plati
internationale. Un membru al F.M.I. are dreptul de a utiliza D.S.T. de care dispune pentru a
cumpara valuta de la alte state membre sau pentru rascumpararea propriei sale monede de la
acestea si, în anumite conditii, chiar de la F.M.I., pentru a-si achita catre aceste organisme
dobânzi sau comisioane datorate. Tranzactiile ocazionate de utilizarea detinerilor de D.S.T. au
loc, în principiu, prin intermediul bancilor centrale ale statelor participante [13].

Deci, este vorba, în cazul D.S.T., de un mecanism minutios conceput pentru alocarea si
utilizarea acestora. Reprezentând o lichiditate internationala creata de F.M.I. prin alocare,
D.S.T. sunt puse la dispozitia membrilor acestei institutii financiare, în scopul sporirii
rezervelor lor valutare. De aceea, notiunea de alocare este diferita de cea de împrumut. În
primul rând, lichiditatile sub aceasta forma nu provin din depozite prealabil constituite, ci sunt
create de F.M.I.. În al doilea rând, alocarile de D.S.T. nu sunt rambursabile. Cresterea
periodica (de regula la cinci ani) a alocarilor de D.S.T. ridica nivelul detinerilor acestora în
fiecare tara membra a F.M.I. si, prin aceasta, a lichiditatii intenrationale.

EURO moneda emisa în cadrul Sistemului Monetar European este o unitate de cont utilizabila
în tarile din acest sistem. Aceasta moneda îsi stabileste valoarea tot prin metoda cosului
valutar la care participa numai monedele din S.M.E., în proportii diferite:

1 EURO este egal cu:

Franci belgieni 0,796244 Lire sterline
Guldeni olandezi 40,7844 Franci
luxemburghezi
silingi austrieci 6,63186 Franci francezi
Escudo portughezi 6,01125 Marci finlandeze
Lire italiene 1,97738 Marci germane

168,220 Pesetas spaniole [6]

Începând cu 1 ianuarie 1999, între cele 11 state vest-europene comunitare – Austria, Belgia,
Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania, se
stabileste trecerea la folosirea în toate calculele, în contractele comerciale si în raporturile
monetare ca unitate monetara unica EURO. În practica de pe piata se folosesc de catre aceste
state monedele lor nationale, iar din ianuarie 2002   fost pusa în circulatie moneda EURO, cu
submultiplii – centul în monezi de 1 cent, 2 centi, 5 centi, 10 centi, 20 centi si 50 centi. De
asemenea, vor circula ca monede, 1 Euro, 2 Euro si multipli în bancnote de 5, 10, 20, 50, 100,
200 si 500 EURO.

Zona celor 11 state ce au trecut la EURO a si primit deja denumirea de “EUROLAND”.

Practic, de la aceasta data, aria de utilizare a dolarului se restrânge considerabil, tinând cont
de faptul ca statele aderante la Uniunea Monetara, bazata pe EURO, reprezinta peste 290 de
milioane de locuitori ai Terrei.

Uniunea Europeana, cu un PIB total de 7130,04 miliarde dolari, în 1997, si un export de

1.871,8 miliarde dolari în acelasi an, detine o pondere de 20% în exportul mondial, urmata de
SUA, cu 16,3%, iar în importul mondial detine 19,2% (SUA, 20,4%). Era dominatiei totale a
dolarului SUA, este practic spre sfârsit, la baza comertului mondial urmând a sta, pe lânga
dolar, si noua moneda unica europeana.

EURCO (European Compozit Unit) este o unitate de cont creditata de C.E.E. pe baza unui cos
valutar format din monedele tarilor membre. Aceasta moneda a fost utilizata pentru unele
emisiuni de obligatiuni. Banca Europeana pentru Investitii a fost prima institutie care a folosit
aceasta unitate pentru obligatiunile emise de ea.

E.U.A. (European Unit of Account) este o unitate de cont europeana, compusa din cantitati
anume din monedele C.E.E. În anul 1975 Banca Europeana de Investitii a adoptat E.U.A,
pentru înregistrarile în conturile sale; de asemenea, un an mai târziu Comunitatea Europeana a
Carbunelui si a Otelului a introdus E.U.A. pentru operatiunile pe care le efectua.

A.M.U. (Assian Monetary Unit) este o moneda folosita de Uniunea de Cliring Asiatica pentru

tranzactii între tarile membre. Aceasta moneda este tinuta la egalitate cu D.S.T.

Aceste monede internationale au fost denumite si unitati monetare artificiale, fiind create de

diferite organisme financiare internationale ca solutie pentru instabilitatea generalizata a
monedelor nationale. Ele sunt instrumente de plata cu circulatie limitata, au o stabilitate
relativ superioara monedelor nationale, nu sunt influentate direct de evolutia preturilor,
evaluarea lor se face pe baza de cos valutar, îndeplinesc functii monetare limitate, dar au
utilizare de etalon monetar.

TEHNICI DE PLĂŢI APLICATE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE

INTERNAŢIONALE
Pentru “actorii” comertului exterior si alti profesionisti ai comertului international, aceste
tehnici de plati, dar în aceeasi masura de finantare, au un impact direct asupra activitatii
practice curente. Trebuie facuta distinctia clara între:[1]
instrumente de plata;

tehnici (modalitati) de plata.

Prin instrumente de plata noi întelegem instrumentele pe care se sprijina toate sistemele de

plati:

viramentul;
cecul;
cardul bancar;
efectul de comert;
avizul de prelevare.

Aceste instrumente se aplica pe pietele interne ca si pe pietele externe. Fiecare din

instrumentele mentionate are unele avantaje (mai mult sau mai putin costisitoare, mai mult
sau mai putin rapide, relative la initiativa de emisie, relative la recunoasterea datoriilor etc.)
precum si unele inconveniente (initiativa de emisie, riscul de pierdere sau furt etc.). Pe baza
acestor instrumente de plata, în cadrul SBI au fost dezvoltate mai multe  tehnici si/sau
modalitati de plata:

plata contra factura;

plata contra trata (scrisoare de schimb);
plata contra cec;
ordinul de plata;
biletul la ordin;
creditul documentar;
incassou-ul documentar;
alte tehnici si/sau modalitati de plata.

Fiecare tehnica de plata implica, în acelasi timp, avantaje si dezavantaje pentru cele doua parti
din contractul de comert exterior:

vânzator (exportator);

cumparator (importator).

În general, creditul documentar (forma de acreditiv documentar) echilibreaza pretentiile celor

doua parti si poate garanta punerea în practica a obligatiilor asumate de fiecare parte (sarcinile
asumate de contractanti).

`Plata contra factura

În cadrul tehnicii de plata contra factura, exportatorul (vânzatorul), dupa ce a expediat

marfa, încredinteaza bancii sau direct importatorului documentele convenite prin
contract. Printre aceste documente, factura comerciala este cel mai important document prin
care se fixeaza pretul; alte documente care pot sau nu însoti factura comerciala:

documentul de transport (contractul de transport, scrisoarea de trasura etc.);

certificatul de asigurare;
certificatul de provenienta etc.

“Este posibil sa se ceara plata marfii exportate prin simpla prezentare a facturii comerciale
importatorului sau când creditul convenit cumparatorului ajunge la termen”. Factura
comerciala (si eventual celelalte documente) pot fi însotite sau nu de un efect de comert (de
exemplu: trata), care va fi dat importatorului contra platii sau acceptarii. În virtutea acestor
documente, importatorul trebuie sa faca un virament bancar international prin care da ordin
bancii sale sa-i debiteze contul pentru a credita contul exportatorului. Viramentul bancar poate
avea loc prin telex sau prin sistemul SWIFT. În cazul platii contra factura, importatorul poate
foarte bine sa nu plateasca niciodata, chiar daca banca pastreaza documentele; deci securitatea
este foarte redusa pentru vânzator (risc de non-transfer, risc logistic etc.).

“Faptul de nu pune în aplicare securitatea platii, evita o greutate birocratica si administrativa,

dar trebuie stiut ca, în caz de litigiu, nefiind prevazuta nici o bariera de protectie,
cumparatorul îsi poate impune vointa sa modifice în mod unilateral conditiile de
plata”. Aceasta tehnica de plata poate fi utilizata în cazul unor sume mici sau în tranzactiile
între societati care dau dovada de încredere reciproca sau fac parte din acelasi grup.

Scrisoarea de schimb sau trata este un înscris prin care o persoana numita tragator (creditorul-
exportatorul) da un ordin unei alte persane numite tras (debitorul-importatorul) sa plateasca o
suma oarecare, unei alte persoane numite beneficiar, adesea tragatorul el-însusi sau banca
sa. Partile implicate în emiterea unei trate si schema simplificata a functionarii acestei tehnici
de plata sînt prezentate în figura 6.1. Mentiunile obligatorii pentru o trata sunt:
cuvântul “scrisoare de schimb” sau “trata” inserat în chiar textul titlului;
ordinul de plata a unei sume;
numele trasului;
numele beneficiarului;
scadenta (sau la vedere);
locul platii (sau domiciliul trasului);
data si locul crearii (sau domiciliul tragatorului);
numele si semnatura tragatorului.

Figura 1. Schema simplificata a functionarii unei trate

Cambia

Cambia serveste ca:[5]

– instrument de plata: tragatorul are de încasat o suma de la tras dar are în acelasi timp de
achitat o datorie altei persoane (beneficiarul);

– instrument de credit: în intervalul de timp ce survine de la emiterea cambiei si pâna la plata

ei efectiva (care uneori este foarte mare) aceasta circula în conditii specifice, ca instrument de
credit. Cambia trebuie sa contina: denumirea de cambie, ordinul neconditionat de a plati o
suma, termenul de scadenta (30, 60, 90, 180 zile) etc. Daca nu se mentioneaza scadenta,
cambia este platibila la vedere; daca nu se mentioneaza locul platii acesta este domiciliul
trasului, iar daca nu se mentioneaza locul de emitere - domiciliul tragatorului.

În perioada cât circula ca instrument de credit, exista o serie de operatiuni sau tehnici
specifice aplicate cambiei:

avalizarea – este o operatiune care apare în situatia în care tragatorul nu este sigur de
solvabilitatea trasului, motiv pentru care apeleaza la o garantie, denumita aval, din partea unei
terte persoane (o banca), care se înscrie sub semnatura pe una din partile cambiei;

andosarea – este tehnica de transmitere a cambiei prin gir sau andosare si se realizeaza printr-
o dispozitie scrisa pe cambie de beneficiar, care ordona trasului sa achite suma aratata unei
alte persoane (sau la ordinul ei) mentionate expres;
scontarea – operatie prin care posesorul cambiei obtine de la o banca comerciala, înainte de
scadenta, suma înscrisa pe cambie minus:
dobânda aferenta sumei înscrisa din acel moment si pâna la scadenta;

valoarea de scont drept comision al bancii

rescontarea – operatie prin care banca comerciala prechimba cambia în bani la banca
centrala, care percepe pentru aceasta taxa oficiala a scontului (de aici se influenteaza nivelul
aproximativ al ratei dobânzii);
forfetarea – vinderea cambiei, indiferent de scadenta, la o institutie financiara specializata,
alta decât bancile comerciale, care preiau riscul de neplata, contra unei taxe de forfetare
superioare taxei de scont.

În operatiunile de comert exterior, plata contra trata se utilizeaza mai ales în corelatie cu alte
modalitati de plata (credit documentar, factura etc.).

Beneficiarul platii este în general exportatorul el-însusi si trata poate fi la vedere sau la
termen. În aceasta din urma ipoteza, trata este un titlu de credit; exportatorul îsi poate
mobiliza creanta prin scontarea tratei la o banca comerciala. Totusi, exista unele
inconveniente pentru exportator când utilizeaza numai o simpla trata ca mod de plata (risc de
pierdere sau furt, riscul neplatii, poate sa nu fie utilizat în toate tarile etc.). În plus,
exportatorul poate sa-si mobilizeze creantele rezultate si prin alte instrumente si tehnici mai
favorabile din punctul sau de vedere (credit documentar).

Plata contra cec

Cecul este un ordin scris si neconditionat de plata dat de o persoana (tragator) unei alte
persoane (o banca cel mai des), pentru a plati o suma unui beneficiar. Ca tehnica de plata în
comertul exterior, beneficiarul cecului este exportatorul. Bineînteles, banca nu accepta sa
plateasca decât daca exista fonduri suficiente în contul clientului sau (importator sau
tragator). Existenta fondurilor la banca, în numele importatorului, constituie provizia cecului
(trebuie sa fie facut de tragator).

În comertul exterior, cecul este un mijloc de plata mai putin rapid, deoarece, emis de
importator, este expediat exportatorului care îl va transmite apoi bancii sale. Suma cecului
este debitata din contul importatorului în contul exportatorului. Utilizarea cecului ca
modalitate de plata în comertul extern implica unele riscuri: riscul de cec fara resurse, risc de
pierdere sau de furt, risc de opozitie din partea tragatorului, risc de schimb etc. Aceasta
tehnica de plata poate fi utilizata în cazul unor sume mici (plata avansurilor, comisioanelor
etc.).

Biletul de ordin este un înscris prin care o persoana numita subscriptor (debitorul-importator)
recunoaste datoria si se angajeaza sa plateasca beneficiarului (creditorul-exportatorul) o suma
oarecare, la o data determinata. Mentiunile obligatorii pentru biletul de ordin sunt:
formula “bilet de ordin” inserata în chiar textul biletului;
promisiunea (angajamentul) de plata a unei sume determinate;

locul platii (sau domiciliul subscriptorului);

numele beneficiarului;
data si locul de emitere;
semnatura subscriptorului.

Sunt aplicabile biletului de ordin, în masura în care ele nu sînt incompatibile prin natura lor,
toate dispozitiile relative la scrisorile de schimb (scadenta, acceptare, aval, andosarea,
scontarea etc.).

Biletul de ordin poate fi la vedere sau la termen (în ipoteza a doua, el este un titlu de creanta
care devine un ordin de plata la scadenta creditului convenit de exportator). Plata biletului de
ordin la termen se efectueaza în acelasi fel ca pentru o trata. “Acest mod de plata este de fapt
putin utilizat în comertul international”.

Ordinul de plata

Ordinul de plata este un înscris prin care o persoana numita ordonator (importator) da un
ordin bancii sale sa plateasca o suma oarecare în favoarea unei alte persoane numite
beneficiar (exportator). În general, pentru realizarea ordinului de plata exista înscrisuri
adecvate puse la dispozitie de banci pentru facilitarea abordarii operatiunii. În cadrul SBI, în
virtutea ordinului de plata, va fi efectuat un virament bancar international între cele doua
conturi tinute într-o singura banca sau tinute de doua banci deferite (în acest din urma caz,
operatiunea are loc prin viramente între cele doua banci si/sau o compensare intra-bancara).

În practica comertului exterior, ordinul de plata este putin folosit; se recomanda pentru plata si
încasarea avansurilor, comisioanelor etc. Daca între importator si exportator exista relatii de
încredere si au loc tranzactii foarte frecvente, importatorul poate autoriza creditorul
(exportatorul) sa preleveze din contul sau, printr-o prelevare automata, toate sumele datorate
(în acest caz, exportatorul prezinta avize de prelevare automata bancii importatorului, care va
plati daca sunt resurse în cont). Acest mod de plata este bine adaptat mijloacelor moderne de
lucru în cadrul SBI (de exemplu: SWIFT) si este foarte rapid, dar prezinta inconvenientul de a
genera litigii când creditorul face prelevari abuzive sau eronate.
Creditul documentar

Creditul documentar sau documentary credit este un mijloc (tehnica) de plata conditionata si,
în acelasi timp, un instrument de credit care poate fi utilizat în comertul international în doua
formule:

acreditiv documentar (numit curent credit documentar);

scrisoare de credit comercial.

Trebuie facuta mentiunea ca, în cadrul SBI precum si în practica comertului exterior, pentru
creditul documentar (acreditiv documentar) se aplica Regulile si uzantele uniforme ale
creditului documentar puse în aplicare sub egida Camerei de Comert Internationale Paris
(RUU 500); aceste reguli sînt universal recunoscute si constituie un veritabil cod mondial în
materie de comert international.[10]

q       Creditul documentar (documentary credit)

Creditul documentar sau acreditivul documentar a aparut progresiv din practica comertului
exterior si din practica Sistemului Bancar International, ca o garantie de plata emisa de o
banca în favoarea unui exportator. Termenii acestei garantii sînt exprimati într-un document
denumit deschiderea creditului documentar. “Principiul de baza al creditului documentar este
sistemul de troc: se schimba documente contra unei plati”.

Un credit documentar este un angajament conditionat de plata dat de o banca; mai precis, este
un angajament luat de o banca (emitenta) si dat vânzatorului (beneficiar-exportator), la
cererea si conform instructiunilor cumparatorului (ordonator-importator), de a opera sau de a
cere operarea unei reglementari, fie efectuând o plata, fie acceptând sau negociind unele
efecte de comert pâna când apare concurenta unei sume specificate, aceasta cu o întârziere
determinata si sub prezentarea unor documente precizate. Creditul documentar s-a dezvoltat
în functie de nevoia de securitate simtita simultan si de exportator si de importator. “Creditul
documentar este singura metoda universal admisa care permite realizarea unui compromis
acceptabil între obiectivele vânzatorului si cele ale cumparatorului”. Partile care intervin în
punerea în aplicare a creditului documentar:

ordonatorul (cumparator-importator);

beneficiarul (vânzator - exportator);

banca emitenta (banca cumparatorului);

banca notificatoare (banca corespunzatoare bancii emitente, în principiu situata în tara

vânzatorului);

banca vânzatorului, eventual o banca confirmatoare.

Schema simplificata a functionarii unei operatiuni de credit documentar este prezentata în
figura 2.

În practica comertului exterior, exista diferite tipuri de credit documentar:

creditul revocabil (care poate fi amendat sau anulat în orice moment fara aviz sau notificare
prealabila adresata vânzatorului);
creditul irevocabil (care nu poate fi amendat sau anulat decât cu acordul tuturor partilor
implicate, inclusiv beneficiarul);
creditul irevocabil si confirmat (un credit irevocabil care este în plus confirmat de banca
notificatoare si/sau alta banca situata în tara vânzatorului);

Figura 2. Schema simplificata a creditului documentar

un credit
special de
tip înnoibil
sau revolving, care se reînnoieste automat când suma initiala a fost utilizata sau când s-a
terminat o perioada determinata;
un credit special de tip transferabil (o parte din creditul deschis în favoarea exportatorului este
“transferata” furnizorului real al marfii);
un credit special de tip contra-credit sau back to back, care este ca si precedentul (beneficiarul
cere bancii sale sa deschida un alt credit documentar în favoarea furnizorului sau a
intermediarului sau, dar al doilea credit este “sprijinit” de primul care îi slujeste de garantie);
un credit special de tip plata anticipata sau red clause, care este pus în aplicare când
importatorul face avansuri de plata exportatorului sau;
alte tipuri de credite documentare speciale si aranjamente particulare între importator si
exportator.

Pentru fiecare tip de credit documentar mentionat, schema de functionare (figura 6.2.) se
prezinta de o maniera mai complicata; dar principiul ramâne acelasi.

Pe de alta parte, Sistemul Bancar International asigura pentru fiecare tip de credit toate
garantiile de functionare conforme cu Regulile si uzantele uniforme ale CCI (RUU 500). În
practica comertului exterior si a SBI, modalitatile de functionare a creditului documentar sînt
urmatoarele:[13]
documente contra plata la vedere: sînt modalitatea cea mai simpla, când banca notificatoare
(emitenta) se angajeaza sa plateasca suma creditului contra documente cu conditia ca acestea
sa fie în ordine (conforme cu conditiile de credit documentar, de contract etc.);

documente contra acceptarii: când banca notificatoare sau confirmatoare se angajeaza sa

accepte tratele trase de beneficiar sau sa-si asume responsabilitatea de a se accepta;

documente contra negocierii: când banca notificatoare sconteaza efectul de comert tras de
fiecare persoana mentionata la credit;

documente contra plata diferita: când banca (emitenta, notificatoare sau confirmatoare) se
angajeaza, în scris, sa efectueze plata la scadenta (diferenta principala în raport cu cele doua
cazuri precedente consista în faptul ca beneficiarul creditului nu poate sconta acest
document).

Pentru fiecare modalitate de functionare a creditului documentar si, de asemenea, pentru

fiecare tip de credit special, beneficiarul trebuie sa tina cont de:

data de validitate care indica ziua dupa care creditul este caduc;
intervalul prezentarii documentelor, care începe sa curga de la data expedierii marfii, conform
contractului;
locul prezentarii documentelor (banca emitenta sau banca notificatoare).

În comertul international, importatorul utilizeaza creditul documentar mai ales când nu e sigur
ca vânzatorul îsi va îndeplini obligatiile si/sau când el doreste sa obtina un avantaj de la
vânzator (pret, întârziere etc.); în acelasi timp, exportatorul utilizeaza creditul documentar mai
ales când doreste sa-si acopere riscul comercial si politic si/sau doreste sa fie platit în
momentul expedierii marfii.

Problemele care pot apare în aplicarea unui credit documentar:

data limita de expediere a marfii si/sau data validitatii creditului nu au fost respectate;

suma si/sau cantitatea sînt diferite de cele care sînt mentionate în credit;

documentele nu sînt conforme cu cele cerute de credit si de contract.

La nivelul întreprinderilor de comert exterior, la punerea în aplicare a unui credit documentar,

beneficiarul trebuie sa fie prudent pentru a se achita de angajamente si a evita problemele mai
susmentionate. Creditul documentar prezinta, pentru exportator, doua avantaje foarte
importante: acoperirea creantei în strainatate si o mare securitate de plata prin garantii
bancare. Oricum, exista un inconvenient în acest caz al tehnicii de plata prin credit
documentar: greutatea de a manipula toate aceste documente cerute si complexitatea
procedurii. “În schimbul securitatii aduse exportatorului, creditul documentar face sa-i apara
bancii un risc tehnic rezultat dintr-o eroare în verificarea documentelor, un risc constând din
eventuala insolvabilitate a bancii emitente si un risc politic inerent pentru toate angajamentele
luate în contul unei entitati straine”.[14] Dar, printre alte activitati, SBI are un rol de
perfectionare si acoperire a unor riscuri care însotesc operatiunile de comert exterior. Totusi,
în practica comertului international, cel mai adesea se implica tehnica de plata prin credit
documentar (formula de acreditiv documentar), în raport cu celelalte tehnici de plata.
q       Scrisoarea de credit (Letter of credit)

Ca tehnica de plata în comertul international, scrisoarea de credit (letter of credit) seamana cu

creditul documentar, deoarece ea este în acelasi timp un mijloc de plata conditionat si un
instrument de credit acordat de o banca clientului sau importator; în plus, documentele
utilizate în acest caz sînt comparabile cu documentele specifice ale creditului documentar.
Oricum, exista diferente fundamentale între cele doua tehnici de plata:

scrisoarea de credit este trimisa de banca emitenta direct firmei de comert exterior (la
exportator sau la beneficiar);
scrisoarea de credit nu aduce o securitate similara de plata exportatorului;
scrisoarea de credit este putin utilizata în comertul international.

Scrisoarea de credit comercial, emisa în favoarea exportatorului de banca importatorului,

autorizeaza beneficiarul sa traga asupra acestei banci sau alta desemnata o trata documentara.
Oricum, ea prezinta totusi mai putine garantii pentru exportator, deoarece plata va fi efectuata
la banca emitenta ceea ce lasa sa existe riscul de non-transfer (riscul comercial spre banca
emitenta este total). Pentru evitarea riscului comercial, scrisoarea de credit trebuie confirmata
de banca exportatorului, când tehnica de plata prin scrisoare de credit se apropie de un credit
documentar.

Un caz particular al scrisorii de credit este scrisoarea de credit stand by, care serveste de
garantie când cumparatorul nu face fata angajamentelor sale (este, de fapt, o garantie pusa în
practica de SBI; si ea nu trebuie sa fie confundata cu un mijloc de plata).

Incassou-ul documentar

Tehnica de plata prin incassou documentar se numeste uneori “remiza documentara” si

consista într-o operatie prin care exportatorul, dupa ce a expediat marfa, încredinteaza bancii
documentele convenite si destinate a fi remise contra plata si/sau acceptare.
Diferenta incassou-ului fata de plata contra factura: în acest caz exportatorul mandateaza
banca pentru încasarea sumei datorata de cumparatorul sau la momentul prezentarii
documentelor reprezentând marfa.

Documentele care pot fi convenite între cei doi sunt:

documentele de transport (conosament, scrisoare de trasura, document de transport combinat

etc.);
factura comerciala;
certificatul de asigurare;
alte documente.

În general, sînt utilizate doua forme de incassou documentar:

documente contra plata (remiterea se face contra platii imediate);

documente contra acceptare (o trata etc.).

Tehnica de plata prin incassou documentar este putin utilizata în comertul international
(marfurile sunt expediate fara nici un angajament de plata din partea cumparatorului; riscul de
non-transfer, risc logistic etc.). “Garantiile oferite de acest mijloc de plata sînt departe de a fi
perfecte”.

CURSUL DE SCHIMB sI REGIMUL CURSULUI DE SCHIMB

Cursul de schimb, reprezinta pretul unei monede exprimat în alta moneda, întotdeauna se
perzinta sub forma unei marimi supraunitare. Exista 2 definitii care stau la baza cursului de
schimb:

1.În cotatie directa, cursul de schimb reprezinta nr. de u.m. straine, egal cu o u.m. nationala.
Prin aceasta cotatie, se definesc, în general, monedele puternice, precum: €, $, lira sterlina.

2.În cotatie indirecta, cursul de schimb este egal cu nr. de u.m. nationale, egal cu o u.m.
straina.

O moneda poate cota direct în relatia cu o anumita valuta si indirect în relatia cu alta valuta.
Ex.: $ american coteaza direct în relatia cu leul si indirect în relatia cu lira. În sistemul
international, orice moneda se prescurteaza printr-un simbol format din 3 litere, dintre care,
primele 2 exprima numele tarii si ultima, numele monedei.

Curs direct curs indirect

Tipuri de curs de schimb

1.Cursul de schimb încrucisat (CROSS RATE presupune exprimarea unei monede “a” într-o
moneda “b”, prin intermediul unei alte monede “c”, atunci când cursul de schimb dintre “a
„ si „b” nu se cunoaste în mod direct.

2.Cursul de schimb la vedere (SPOT) si la termen (FORWARD sau FUTURES) Cursul la

vedere e cursul care se stabileste în prezent si se va executa la o data viitoare, în maxim 3 zile
de la data stabilirii sale. De cele mai multe ori, cursul la vedere este valabil si se executa într-o
singura zi. Cursul la termen se stabileste în prezent si se executa în viitor, la o luna sau 3 luni
(sau un an).

Factori de influenta asupra cursului de schimb. Sunt o multime de factori care influenteaza

cursul de schimb, însa cei mai importanti sunt:

1.Nivelul preturilor;

2.Ratele dobânzii;

3.Deficitul de cont curent.

Teoria nivelului preturilor.Cf.acestei teorii, cursul de schimb dintr-o tara este influentat de
indicele general al preturilor, astfel, daca în tara “A” nivelul indicelui este mai ridicat decât în
tara „B” atunci, moneda tarii „A” se depreciata fata de moneda tarii „B”.

Cursul de schimb se determina dupa formula:

 p, p* = nivelul pretului în cele 2 tari

Ex.: ciocolata Milka -în Germania costa 0,6 $

-în România costa 32.000 RON

CS = 3,2 x 0,6 = 1,92 RON/ €

Teoria contului curent (balantei comerciale)

Un al 3-lea efect important asupra cursului de schimb este determinarea soldului balantei
comerciale.

Moneda Puternica – stimuleaza importurile → cresterea deficitului extern

Pentru ca o moneda slaba sa aiba efect pozitiv, în sensul deducerii deficitului, trebuie
îndeplinita teoria si conditiile elasticitatii.

Regimul cursului de schimb

-În practica internationala identificam 3 categorii de reglementari ale cursului de schimb:

1.Cursuri de schimb fixe:;

2.Cursuri de schimb intermediare;

3.Cursuri de schimb flotante / flexibile.

1.Cursurile de schimb fixe, au la baza un raport de schimb fix între moneda nationala si un
etalon care poate fi o moneda, un cos de monede sau un metal pretios.

2.Cursul de schimb intermediar, face trecerea de la fixitate la flotare si împrumuta elementele

din ambele regimuri de schimb. În România avem un regim de schimb flotant administrativ.

3.Cursul de schimb flotant, presupune formarea cursului de schimb pe baza raportului C si Of

cu sau fara interventia autoritatii monetare. Desi, în teorie identificam regimul flotarii pure
(BC nu intervine deloc), acesta nu se gaseste în practica.

Finantarea si creditarea internationala

1. Operatiuni de finantare internationala

Finantarea reprezinta totalitatea mecanismelor, tehnicilor si a instrumentelor prin care sunt

procurate mijloacele banesti necesare pentru realizarea unor activitati economico-sociale, în
particular, a afacerilor [8].

Pentru realizarea unor obiective de importanta deosebita, realizare ce necesita a se face într-un
termen lung, diferite institutii economice, financiare, politice sau chiar persoane private dintr-
o tara au nevoie de fonduri financiare din afara tarii lor.

Fondurile necesare se gasesc la banci, consortii sau institutii financiare internationale.

Obtinerea acestor fonduri se poate face prin negocieri bilaterale directe, dar mai ales prin
intermediul unor institutii financiare, care sunt organisme specializate ce formeaza un cadru
institutional adecvat operatiunilor de finantare.

Acest cadru institutional se numeste piata financiara internationala, iar operatiunile de

obtinere si distribuire a fondurilor se numesc operatiuni de finantare internationala.

Finantarea internationala cuprinde, pe de o parte, formarea unor fonduri disponibile pe piata

financiara internationala, iar pe de alta parte, repartizarea fondurilor necesare beneficiarilor
care si-au exprimat optiunea.

Cererea de fonduri pe piata financiara internationala poate proveni de la guvern, banci,

societati comerciale, municipalitati, institutii financiare, iar ofertele de capitaluri pot sa apara
de la institutiile financiare detinatoare de capitaluri disponibile pe termen lung: institutii
financiare internationale, consortii, case de economii, societati de asigurare, corporatii
transnationale etc.

Finantarea se realizeaza cu ajutorul unor instrumente sau titluri de credit si se poate prezenta
sub trei forme:

prin vânzare de valori mobiliare: actiuni (titluri de proprietate ce au un venit variabil:

dividendul) si obligatiuni (titlu de credit cu venit fix: dobânda);
împrumuturi pe termen lung, garantate cu obligatiuni, rente de stat, bonuri de tezaur etc.;
împrumuturi ipotecare.

Piata financiara internationala cuprinde doua sectoare:

piata primara, pe care se negociaza titlurile lansate pentru prima oara pe piata;
piata secundara, pe care se negociaza titlurile care au mai servit la negocieri si circula prin
vânzare-cumparare.

Pietele financiare internationale au fost la început piete nationale, pe care, cu timpul, au

început sa se faca tranzactii în moneda straina si negocieri pe termen lung cu utilizarea
capitalurilor disponibile transferate dintr-o tara în alta.

Principalele piete financiare internationale sunt: New York, Londra, Paris, Zürich, Frankfurt,
Tokyo, Hong-Kong etc.
Realizarea operatiunilor de finantare presupune urmatoarele stadii:

În primul rând, se întreprind de catre cadrul institutional al pietei financiare actiuni de

acumulare de fonduri de pe pietele nationale. Aici se înscriu solicitarile de fonduri pentru
investitii sau pentru finantarea plasamentului de titluri, impunerea de catre unele institutii
financiare internationale de virare a unor cotizatii sau cote de participare (FMI, Banca
Mondiala), solicitarea de fonduri pentru ajutoare etc. Fondurile atrase sunt exprimate, în acest
stadiu, în moneda nationala.

În cel de-al doilea stadiu apare faza de evaluare internationala a fondurilor atrase. Aceasta se
face prin folosirea monedei nationale pusa la dispozitie, cu ajutorul cursului valutar al
etalonului international.

În cel de-al treilea stadiu, piata financiara face dirijarea fondurilor evaluate în bani etalon
international pe destinatii, realizându-se efectiv miscarea de fonduri spre economiile nationale
care le-au solicitat.

Operatiunile financiare internationale sunt, în principal, urmatoarele:

investitii internationale directe;

finantarea pentru plasamentul international de titluri;
ajutoarele financiare internationale;
asigurari si reasigurari;
cotizatii la institutiile financiare internationale.

Investitiile internationale directe au drept scop realizarea unor obiective economice

importante, cum ar fi: construirea de întreprinderi, mijloace de transport, realizarea de
prospectiuni geologice, proiecte edilitare etc. Investitia poate fi integrala sau partiala, caz în
care statul beneficiar participa cu o parte convenita la investitie. Obiectivele constituite ramân
pe o perioada determinata proprietatea furnizorului (sau în proprietate comuna, în cazul
investitiei partiale).

Realizarea investitiei internationale directe se face în mai multe etape:

etapa pregatitoare – etapa în care fiecare parte se informeaza si realizeaza o documentatie

asupra partenerului.

Furnizorul se documenteaza asupra aspectelor economice, fiscale, politice si monetare, asupra

legislatiei privind investitiile din tara beneficiara. Astfel, furnizorul este interesat din punct de
vedere economic: asupra solvabilitatii beneficiarului, asupra existentei materiei prime, asupra
fortei de munca (ieftina si calificata), asupra pietei de desfacere, asupra problemelor
ecologice. Problemele politice au si ele o importanta deosebita: stabilitatea, legislatia etc.
În domeniul fiscal, furnizorul este interesat de nivelul impozitelor si al taxelor vamale. O alta
preocupare a furnizorului este stabilitatea monedei nationale.

La rândul sau, beneficiarul, în cazul unui contract mixt, se documenteaza asupra solvabilitatii
investitorului, reputatiei sale pe piata mondiala, posibilitatilor tehnice oferite etc.
Aceasta etapa se încheie cu un acord international de investitii, respectiv un contract în care se
prevad drepturile si obligatiile partilor, clauzele de aparare pentru ambele parti, clauzele
fiscale, monetare si politice.

Odata cu semnarea acordului se prezinta proiectul de constructie, se stabileste termenul de

executie, modalitatea de returnare a împrumutului, modalitatea de exploatare si dobânda
datorata de beneficiar.

etapa de executie propriu-zisa – finantarea lucrarilor de realizare a obiectivului proiectat.

Se evalueaza contributia cu fonduri, materiale sau instalatii, drepturi de proprietate industriala

(marca, patent). Evaluarea se face în etalonul international stabilit. Fondurile destinate
investitiei circula prin mijloacele internationale de plata si sunt folosite pentru platile necesare
realizarii obiectivului.

etapa de exploatare a investitiei

Dupa construirea obiectivului apar alte necesitati sub forma de necesitati suplimentare sau,
eventual, acoperirea unor pierderi. Dupa punerea în functiune apare problema împartirii
beneficiului rezultat între parteneri (în cazul investitiei mixte).

etapa de lichidare a investitiei

Se face în cazul vânzarii obiectivului construit de catre tara beneficiara sau în cazul aparitiei
falimentului.

Se evalueaza partea de proprietate a fiecarui partener, în etalonul international, eventualele

daune sau despagubiri si apoi se regleaza miscarea corespunzatoare a fondurilor prin bancile
participantilor.

Plasamentul international de titluri

Institutii de pe pietele internationale detinatoare de capital disponibil pot plasa acest capital
prin cumpararea de titluri (actiuni, obligatiuni, titluri ipotecare, bonuri de tezaur etc.) în alta
tara. Fondurile astfel obtinute de tara emitenta, primesc apoi, în aceasta tara o destinatie
economica sau financiara interna.

Emitentul de titluri (întreprindere, guvern, institutie financiar-bancara) este condus la

vânzarea acestora pe piata internationala de lipsa de fonduri pe piata proprie. El obtine prin
acest procedeu fondurile necesare pentru realizarea unui obiectiv.

Plasamentul international de titluri se poate face pe piata financiara interna a unei tari sau pe
piata internationala.

Plasamentul pe o piata nationala are loc atunci când posesorul de capital disponibil, cumpara
titluri din alta tara, în cadrul unei operatiuni financiare.

Plasamentul de titluri pe piata internationala. Institutii financiare internationale sau sindicate

bancare multinationale si-au luat sarcina de a emite obligatiuni într-o maniera straina atât
emitentului, cât si cumparatorului. Acestea se numesc euroobligatiuni, iar emisiunea lor
euroemisiune. Caracteristica acestora este ca împrumuturile angajate sunt pe termen lung si de
valoare foarte mare.

Avantajul consta în evitarea restrictiilor impuse de anumite state asupra plasarii titlurilor si de
asemenea, punerea la dispozitie a unor sume foarte mari.

Ajutorul financiar international Un loc important îl ocupa ajutorul pentru dezvoltare si

finantarile definitive, creditele pe termen lung, donatiile etc. Ajutorul pentru dezvoltare se
concretizeaza sub forma livrarilor de ajutoare materiale si/sau sub forma altor sume virate prin
mijloacele de plata internationala.

Operatiunile de asigurare si reasigurare au aparut ca urmare a cresterii riscurilor

operatiunilor financiare internationale. Scopul acestei asigurari este de a acoperi în cazul unei
pierderi conjuncturale de piata sau contractuale de împrumut, pagubele suferite de una din
parti. Fondurile pot circula în ambele sensuri, unul de la asigurat la asigurator, sub forma
primelor de asigurare si invers de la asigurator la asigurat sub forma despagubirilor.

Cotizatia unei tari membre catre institutia financiara internationala; sumele sunt mici, iar
fluxul circula într-un singur sens, de la platitor la institutia financiara.

Creditarea internationala  Relatiile de credit pe piata mondiala dintre institutiile financiare

nationale sau internationale, prin care, pe de o parte, se acumuleaza fonduri (sub forma de
bunuri, servicii si capital), iar pe de alta parte, se concentreaza cereri de credit, constituie piata
internationala de credit.

Constituirea de fonduri pe piata internationala de credit este rezultatul activitatii unui complex
de relatii între un aparat specializat, format din institutii internationale de credit, adica un
cadru international de credit, si economiile nationale. Acestea alimenteaza piata de credit cu
fonduri sub forma de creante (în bani) sau sub forma de valoare efectiva (bunuri si servicii).

Mobilizarea de fonduri pe piata internationala de credit concentreaza fonduri internationale,

fonduri proprii, credite ale unor institutii financiare si subventii de stat.

Specificul operatiunii de creditare este dat de urmatoarele elemente:

rambursarea sumei primite la termenul convenit prin contract, acord etc.; termenul poate fi
scurt sau mediu;
perceperea unei dobânzi, care este rezultatul întelegerii partilor, dar se situeaza în jurul
procentului stabilit pe piata de credit;
obiectul creditului si valoarea sa;
conditionari de natura economica, politica sau monetara.

Principalii participanti pe piata creditului sunt institutiile financiar-bancare de nivel diferit.

Pe plan national, pot participa la creditarea internationala o serie de institutii financiar-

bancare: banca centrala, bancile comerciale, bancile specializate în comert exterior, bancile
mixte, institutiile de asigurare etc.
Pe plan regional exista institutii financiar-bancare care crediteaza tranzactiile internationale
din regiunea respectiva: Banca Europeana pentru Investitii (pentru Europa), Banca
Internationala de Dezvoltare (pentru America).

Pe plan mondial actioneaza FMI, Banca Mondiala si afiliatele ei etc.

În situatia în care pentru finantarea unor credite este nevoie de un efort financiar deosebit,
atunci intervin bancile mixte, consortiile bancare, în care aduc resurse mai multe state.

Bancile mixte sunt banci specializate la nivel national, cu capital format din varsamintele unor
banci din doua sau mai multe tari partenere. Ele promoveaza schimburile comerciale din tarile
partenere si impulsioneaza diverse forme de cooperare.

Consortiul bancar este format dintr-un grup de banci instituit anume pentru efectuarea unei
operatiuni financiare de mare anvergura. De obicei, acestea preiau lansarea unor emisiuni de
titluri sau obligatii si plasarea lor pe piata financiara.

Clasificarea creditului
a) În functie de obiectul de creditare :

1. credite pentru operatiuni de import-export

Acestea se acorda, de obicei, pentru 80-85% din valoarea contractului, restul urmând a fi
achitat sub forma de avans de import Plata se face în aceeasi valuta în care se face creditul;

2. credite bancare: care, spre deosebire de creditele comerciale acordate unul altuia de catre
vânzatorul si cumparatorul marfurilor, acestea sunt acordate de banci fie importatorului, fie
exportatorului, pentru completarea sau restituirea fondurilor proprii;

3. credite pentru nevoi de balanta, de care beneficiaza un stat în scopul acoperirii soldurilor
deficitare ale balantei de plati externe;

4. credite interguvernamentale, care sunt acordate sau primite de guvern, organisme

financiare internationale sau institutii publice pentru acoperirea unor necesitati financiare
generale si nu pentru tranzactii comerciale.

b) În functie de durata creditului

1. pe termen scurt: 6-12 luni

2. pe termen mijlociu: 1-5 ani

c) În functie de natura creditului

1. creditul de export (de furnizor). Acest credit este acordat de un exportator importatorului,

prin livrarea de marfa, furnizorul accepta achitarea valorii marfii la o data convenita de parti;

2. creditul de import (de cumparator). Acesta este un credit bancar acordat de o banca din tara
exportatorului direct importatorului, pentru ca acesta sa poata plati marfa la livrarea ei.
d) În functie de modalitatea de acordare sau primire

1. creditul de scont

Acesta este creditul ce se obtine de firmele comerciale, industriale, de servicii, de la banci

prin scontarea efectelor de comert rezultate din tranzactiile comerciale. Creditul de scont are o
valoare egala cu valoarea nominala a efectelor de comert, mai putin taxa de scont retinuta de
banci.

2. creditul de cont curent

Acesta este acordat de bancile comerciale clientilor sai, pe termen scurt, pentru acoperirea
unor cecuri.

3. creditul de rambursare

Este acordat clientilor care au contractat împrumuturi pe piata internationala, iar la data
scadentei nu au suficiente mijloace de returnare a acestuia.

4. creditul pentru constituirea de depozite

Se acorda în cazurile în care este necesara crearea anumitor depozite bancare în diferite tari
sau pentru deschiderea de acreditive cu finantare la deschidere.

1 .Valutele

2 .Monede internationale

3. Plata contra factura  

4. Plata contra trata (scrisoare de schimb)

5 .Cambia  

6 . Creditul documentar

7.Plata contra cec . Biletul la ordin

8. Operatiunile financiare international :-Investitiile internationale directe

-Plasamentul international de titluri

9 . Clasificarea creditului- a) În functie de obiectul de creditare

b) În functie de durata creditului

c) În functie de natura creditului

d) În functie de modalitatea de acordare sau primire