Opera lui George Bacovia “Plumb” a apărut în perioada interbelică, la începutul secolului al

20-lea. Este o operă simbolistă, în care Bacovia ilustrează o nouă sensibilitate artistică
“decadentă”.
O trăsătură care demonstrează că opera este simbolistă este folosirea simbolului, care
sugerează stările sufletești ale eului liric. De exemplu simbolul “plumb” sugerează viața
monotonă prin culoarea plumbului, labilitatea prin maleabilitatea plumbului și nu în ultimul
rând greutatea plumbului sugerează apăsarea sufletească a eului liric.
O altă trăsătură care demonstrează că opera este simbolistă este decorul macabru, care este
realizat prin elementele câmpului semantic al cuvântului “moarte”. De exemplu: cavou,
sicriu, coroane, funerar vestmânt și „dormeau adânc”.
Titlul poeziei este cuvântul „plumb” care devine simbolul central al operei. Prin trăsăturile lui,
acest metal sugerează apăsarea sufletească și închiderea definitivă a spațiului existențial fără
soluții de ieșire. De asemenea, putem afirma că sugerarea stărilor sufletești ale eului liric prin
corespondență este un procedeu artistic specific simbolismului.
Expresivitatea limbajului poetic este realizată la toate nivelurile limbii. La nivelul morfo-
sintactic este realizată cu ajutorul verbelor și pronumelor la persoana I. și mărci ale eului liric
care demonstrează subiectivitatea textului. De exemplu: “stam”, “am început”, “meu”. La
nivel fonetic este realizată prin sunetele cuvântului plumb, care sugerează închiderea
spațiului existențial. La nivelul stilistic, atmosfera sumbră specifică poeziilor simboliste este
realizată cu ajutorul figurilor de stil și imaginilor artistice. Verbul onomatopeic scârțâiau”
imită zgomotul înspăimântător al obiectelor din cimitir și sugerează dezacordul cu lumea
înconjurătoare.
Prima strofă, prima secvență, prezintă lumea exterioară, care este realizată cu ajutorul
cuvintelor care sunt incluse în câmpul semantic al morții: cavou, sicriu, coroane, funerar
vestmânt și „dormeau adânc”. Această imagine sugerează un spațiu închis în care eul liric
este izolat și condamnat la singurătate. Imaginea simbolizează societatea superficială în
relație cu viața sufletească a eului liric. Această strofă este foarte importantă privind tema
operei, care este condiția nefericită a poetului, care este izolat într-o lume artificială, în care
nu înțelege nimeni arta adevărată.
A doua secvență căreia îi corespunde strofa a doua prezintă lumea interioară, sufletul eului
liric. Strofa începe cu metafora amorului de plumb care sugerează o iubire rece, încremenită.
Adverbul “întors” scoate în evidență idea că iubirea nu este posibilă fiindcă este de plumb.
Sintagma “am început să-l strig” exprimă dorința eului liric de a se salva, dar evadarea nu
este posibilă. Metafora “aripile de plumb” sugerează un zbor în jos cădere, adică moartea.
În concluzie putem spune că opera lui George Bacovia reprezintă două lumii diferite: lumea
exterioară și interioară, care pune în evidență relația eului liric cu societate, cea ce este o
temă specifică simbolismului.