Plumb de George Bacovia

Simbolismul denumește curentul literar și artistic, apărut în Franța , la

sfârșitul secolului al XIX-lea ,ce căuta să sugereze prin valoarea muzicală și
simbolică a cuvintelor ,nuanțele cele mai subtile ale vieții interioare. Simbolismul
propune o nouă viziune poetică prin utilizarea refrenului , laitmotivului și a
repetițiilor .
Tehnica preferată de simboliști este sugestia , prin care se evită rostirea
directă , iar unul dintre instrumentele prin care se realizează aceasta este simbolul.
O altă trăsătură a simbolismului este corespondența , expresie a legăturii universale
dintre lucruri , dintre senzații diferite , culori și sunete, muzică și poezie ,
parfumuri și trăiri. Dintre motivele specific simboliste se pot aminti singurătatea ,
tristețea , ploaia , golul interior.
George Bacovia este unul dintre cei mai mari poeți din prima jumătate a
secolului XX, un poet dificil și pesimist , reprezentant al acestui curent.
Tema poeziei ‚Plumb’ este condiția creatoului într-o societate care îl
desconsideră , ceea ce generează o stare de neliniște. Procedeele atristice
simboliste prin care se conturează atmosfera generală a poeziei sunt : simetria,
utilizarea elementelor recurente , cromatica, percepția sinestezică a universului.
Titlul poeziei este substantivul nearticulat plumb , un metal gri care
sugerează apăsarea sufletească , greutatea sufocantă al universului monoton .
Poezia este alcătuită din două strofe: prima dezvoltă universul exterior , iar a doua
spațiul interior. Subiectivitatea lirismului este evidențiată prin mărcile gramaticale
ale prezenței eului liric: verbul ‚stam’ și adjectivul pronominal posesiv ‚meu’.
Incipitul introduce cititorul într-un univers straniu, nefiresc, dominat de
imaginea sicrielor de plumb: „Dormeau adânc sicriele de plumb”. Elementele din
prima strofă: sicrie, vestmânt, cavou, flori, coroane – compun un decor funebru, un
spațiu închis, al morții, în care eul poetic se simte sufocat. Cavoul simbolizează
existența umană marcată de constrângeri, limitarea și neputința depășirii condiției.
Întregul univers, simbolizat de sicriu, este îmbrăcat în „funerar vestmânt”,
manifestare a suferinței, a disperării, în timp ce florile, imagine a frumuseții,
sugerează artificialul existenței.
 În strofa a doua, lirismul se interiorizează, stând sub semnul tragicului
existențial: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul „întors”
simbolizează, după cum spune Blaga , întoarcerea mortului cu fața spre apus.
Anularea sentimentului de bază, iubirea, prin asocierea cu plumbul, provoacă un
vid interior dureros. Metafora „Aripile de plumb” din ultimul vers elimină orice
speranță, arată că eliberarea din singurătate și monotonie este imposibil, eul liric
fiind condamnat la o existență lipsită de aspirații.
În concluzie, poezia lui Bacovia devine un strigăt surd al unui eu liric
„fantomatic” (N. Manolescu), care încearcă zadarnic să se elibereze dintr-un
univers limitat spiritual, aflat în descompunere.