Dizertatie Finala NICO 2015

UNIVERSITATEA „OVIDIUS”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

MASTER MANAGEMENT EDUCAŢIONAL
LUCRARE DE
DISERTAŢIE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
CONF. UNIV. DR. MONICA MORARU
MASTERAND:
NICOLETA BUCUR (MÎNĂSCURTĂ)
CONSTANŢA
2015
UNIVERSITATEA „OVIDIUS”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
MASTER MANAGEMENT EDUCAŢIONAL
ANALIZĂ PSIHOPEDAGOGICĂ A
STILURILOR PARENTALE ÎN FAMILIILE CU
STATUT SOCIO-EDUCAŢIONAL ÎNALT
Coordonator ştiinţific:
Conf. Univ. Dr. Monica MORARU
Masterand:
Nicoleta BUCUR (MÎNĂSCURTĂ)
CONSTANŢA
2015
2
CUPRINS
INTRODUCERE......................................................................................................................................7
CAPITOLUL 1 Familia – paradigme explicative.............................................................................10
1.1 Delimitări conceptuale....................................................................................................................10
1.2 Tipologia familiei............................................................................................................................15
1.3 Funcțiile familiei.............................................................................................................................24
1.4 Paradigme explicative privind familia..........................................................................................30
CAPITOLUL 2 Problematica stilurilor parentale.............................................................................41
2.1 Parentalitate, competenţe şi responsabilităţi parentale. Concept................................................41
2.2 Caraterizarea și clasificarea stilurilor parentale............................................................................47
2.2.1 Abordarea socio-educaţională......................................................................................................52
2.2.2 Abordarea psihologică..................................................................................................................55
2.2.3 Abordarea moral-creştină.............................................................................................................60
CAPITOLUL 3 Cercetare psihopedagogică a stilurilor parentale în familiile cu statut socio-

educațional înalt......................................................................................................................................64
3.1. Metodologia cercetarii....................................................................................................................64
3.1.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării...............................................................................................64
3.1.2. Prezentarea lotului de subiecți....................................................................................................65
3.1.3. Descrierea metodelor de cercetare.............................................................................................65
3.2.Rrezultatele cercetării..............................................................................................................64
3
3.2.1.Prezentarea rezultatelor probelor aplicate.............................................................................64
3.2.2. Analiza, prelucrarea și interpretarea informaţiilor culese.......................................................68
3.2.3. Analiza datelor şi informaţiilor rezultate comparativ urban-rural.......................................98
CONCLUZII.........................................................................................................................................100
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................................101
ANEXE..................................................................................................................................................105
Lista tabelelor
Tabel 3.1. Centralizator privind răspunsul la întrebarea 1 aplicat părinţilor din mediul urban.....66
Tabel 3.10. Centralizator privind răspunsul la întrebarea 10 aplicat părinţilor din mediul urban 78
Tabel 3.11. Centralizator privind răspunsul la întrebarea 11 aplicat părinţilor din mediul urban 79
Tabel 3.12. Centralizator privind răspunsul la întrebarea 1 aplicat părinţilor din mediul rural....81
4
Tabel 3.22. Centralizator privind răspunsul la întrebarea 10 aplicat părinţilor din mediul rural. .94
Lista figurilor
Figura 3.1. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor la întrebarea nr. 1 a părinţilor din mediul
urban..............................................................................................................................................67
urban..............................................................................................................................................68
Figura 3.3. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor la întrebarea nr.3 a părinţilor din mediul
urban..............................................................................................................................................70
urban..............................................................................................................................................71
urban..............................................................................................................................................72
urban..............................................................................................................................................73
urban..............................................................................................................................................75
urban..............................................................................................................................................76
urban..............................................................................................................................................77
urban..............................................................................................................................................79
urban..............................................................................................................................................80
rural................................................................................................................................................82
Figura 3.13. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor la întrebarea nr. 2 a părinţilor din
mediulrural.....................................................................................................................................83
rural................................................................................................................................................84
5
rural................................................................................................................................................85
rural................................................................................................................................................87
rural................................................................................................................................................88
rural................................................................................................................................................89
rural................................................................................................................................................91
rural................................................................................................................................................92
rural................................................................................................................................................93
rural................................................................................................................................................95
Figura 3.23. Reprezentarea procentuală a stilurilor parentale din mediul urban..........................96
Figura 3.24. Reprezentarea procentuală a stilurilor parentale din mediul rural........................... 97
6
INTRODUCERE
Familia este cea mai veche şi cea mai importantă institutie din lume. După cum este
familia noastră tot aşa va fi şi societatea noastră.
De febra activităţii exploratoare sistematice, familia nu putea rămâne, fireşte, străină.
Antropologi şi sociologi, economişti şi jurişti, biologi şi medici psihologi şi pedagogi au
investigat şi investighează în continuare celula familială, dărâmând vechiile mituri şi prejudecăţi,
ordonând şi organizând datele pentru a construi din ele imaginea adevarată a grupului social de
bază, a funcţiilor pe care el le îndeplineşte în cuprinsul comunităţii umane, funcţii dintre care,
cea mai importantă, o constituie creşterea şi educarea copiilor.
După cum menţiona şi doamna M. Voinea: ”familia este o formă complexă de relaţii
biologice, sociale, materiale şi spirituale între oamenii legaţi prin căsătorie, sânge sau
adopţiune.”(Voinea, M., 1978) Evoluţia familiei a avut loc în condiţiile unei complexe împletiri
a factorilor biologici cu cei sociali.
Fiecare eră a marcat într-un fel propriu statutul familiei în societate, a stabilit implicit sau
explicit funcţii, responsabilităţi, i-a recunoscut importanţa formativă. Progresul omenirii se leagă
strîns de aceste responsabilităţi, devenite constant tot mai complexe şi mai puternic conectate la
orizontul de aşteptare al societăţii. Timpurile moderne şi mai ales contemporaneitatea produc
mutaţii profunde, proiectând familia în centrul unui spaţiu extrem de contorsionat, asaltat de
crize şi de revoluţii, de ideologii şi de interese. În acest context, ştiinţele pedagogice operează ele
însele cu abordări şi instrumente noi, adecvate unor ţinte pragmatice, gândite din perspectiva
eficienţei.
„Cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viaţa şcolară şi,
implicit, in viaţa socială marcată de influenţele mediului socio-economic. Familia este instituţia
primordială unde copilul dobândeşte cea dintâi şcoală a vieţii. În societăţile moderne, familia
reprezintă “nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate
celelalte instituţii depind de influenţele acesteia” (W. Good, 1970, p.35). De aici rolul
primordial universal şi permanent al familiei, ca şi numeroase şi importante consecinţe în cele
mai variate domenii socio-culturale.
7
Familia este un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge,
de adoptare. Este legătura dintre soţ şi soţie, mamă şi tată, între părinţi şi copii, fraţi, surori,
părinţi. Familia nucleară sau elementară reprezintă grupul format din mamă, tată şi descendenţii
imediaţi (copiii lor). La naştere, copilul găseşte căldura şi hrana necesare vieţii, dar şi un nume, o
limbă, o cultură care vor face din el un pui de om. El moşteneşte, deci, patrimoniul genetic al
părinţilor, dar moşteneşte, de asemenea, şi un patrimoniu cultural: bunuri ale familiei, un anumit
mod de a face, de a spune, de a fi - care-l modelează, îl ajută să crească, să devină om.
Abordată din perspectiva educativă, familia este prima şcoală a vieţii, aşadar temelie în
devenirea fiinţei, condiţionând soliditatea oricărei construcţii ulterioare. Pe o temelie solidă, se
ştie, poţi înălţa oricât, edificiul nu se va prăbuşi. Decisivă pentru definirea rolului familiei este
înţelegerea problemelor în interacţiunea lor, conectarea personalităţii copilului la climatul
familial, studierea atentă a acestei ecuaţii în cadrul căreia, orice transformare a unui termen
antrenează modificări ale rezultatului întregii operaţii. În centrul atenţiei se situează familia
contemporană, cu rolul său complex şi nuanţat, extrem de sensibil la presiunile şi imperativele
societăţii.
Lucrarea de faţă are rolul de a sublinia şi de a susţine cu argumente importanţa educatiei
parentale, rolul familiei în socializarea copilului, în pregatirea lui pentru a se adapta cu uşurinţă
în contexte diferite de viaţă.
De aceea demersul meu în această lucrare este rezultatul studierii atente a unei bogate
literaturi de specialitate, dar mai ales al observării directe şi al experimentărilor practicate în
activitatea cu copiii, cu părinţii lor şi cu grădiniţa.
Am ales această temă din următoarele considerente:
 Grădiniţa reprezintă prima structură de învăţământ de tip instituţionalizat, care are

misiunea de a îndruma paşii copiilor şi de a-i pregăti pentru viitoarea lor viaţă socială.
De aici, rolul major al grădiniţei privind dezvoltarea abilităţilor şi capacităţilor copiilor
necesare atingerii nivelului optim de dezvoltare socială, cheia integrării lor facile în
viaţa de viitor şcolar .
 Fiecare stil parental are avantajele şi dezavantajele sale; mai mult decât atât, în timp ce
unii părinţi consideră anumite valori ca fiind calităţi (independenţă, exprimare liberă),
alţii le consideră defecte („răzvrătire", „comentarea ordinelor").
8
 De aceea ne este greu să oferim „soluţii" cu valoare universală privind stilul adoptat. O
persoană poate avea mai multe stiluri parentale, în funcţie de diferiţi factori; de
asemenea, e bine de ştiut că, într-o familie, fiecare dintre părinţi poate avea propriul stil
parental, care uneori se completează cu cel al partenerului, iar alteori se dovedeşte a fi
incompatibil, ajungând să dezorienteze copilul şi să-i creeze un climat afectiv
nefavorabil dezvoltării armonioase („De ce mă cerţi? Mama mi-a zis că pot să mă uit la
televizor!")
 De aceea mi-am propus să abordez această problematică a stilurilor parentale în
unitatea în care lucrez, abordată din perspectiva corelaţiei între stilul parental al
părintelul şi statutul educaţional al acestuia.
Lucrarea de faţă se structurează pe trei capitole, astfel:
 În primul capitol “Familia –paradigme explicative” care este structurat pe patru
subcapitole, în care abordez delimitările conceptuale privind familia şi tipologia acesteia,
urmărind îndeaproape funcţiile familiei sociale şi economice. Un ultim subcapitol
tratează paradigmele explicative privind familia. Prin urmare în primul capitol al lucrării
am abordat cele semnificative aspecte care definesc familia, ca nucleu şi celulă
importantă a societăţii, având reguli şi norme, adesea nescrise pentru toţi membrii
acesteia, cât şi faptul că fiecare membru are un statut, joacǎ un rol şi îndeplineşte anumite
funcţii, în raport cu societatea.
 În al doilea capitol am subliniat problematica stilurilor parentale, pornind pe stuctura a
două capitole unde am urmărit detalierea conceptelor cheie privind parentalitatea,
competenţele şi responsabilităţile parentale, cât şi caracterizarea şi clasificarea stilurilor
parntale din diverse unghiuri socio-educaţionale, psihologice şi moral-creştine.
 Capitolul al treilea cuprinde cercetarea efectuată asupra eşantioanelor de părinţi ai
preşcolarilor, din cadrul a două grădiniţe diferite, una în mediul rural, cealaltă în mediul
urban în care s-a urmărit prin aplicarea unui chestionar identificarea stilurilor parentale
ale părinţilor preşcolarilor, raportat la statutul educaţional al acestora, înalt sau scăzut.
9
CAPITOLUL 1 FAMILIA – PARADIGME EXPLICATIVE
1.1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE
„Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice
ale omului.”
Aristotel
Familia este instituţia în care se formează, se construieşte personalitatea copilului ce va

deveni un viitor adult cu sau fără inhibiţii, care va învăţa să comunice asertiv sau nu, va căpăta
încredere în sine sau nu, va învăţa să fie suspicios sau să aibă încredere în sine. La această vârstă
se va şlefui omul. Astfel, părinţii sunt cei care modelează personalitatea copilului, îi oferă
modele şi repere.
Conceptul de familie apare în vocabularul timpurilor îndepărtate pe filiera latină, de la
complexul termen “famulus” care, în primă fază, desemna sclavii aparţinând cetăţeanului roman,
iar, mai târziu, s-a extins şi asupra persoanelor aflate sub stăpânirea lui, respectiv asupra
descendenţilor şi soţiei acestuia.
În ultimul deceniu, casătoria şi familia au suferit schimbări fără precedent. Toate acestea
s-au desfăşurat într-un ritm rapid. Relaţiile dintre sexe au luat forme noi, de asemenea atitudinile
cu privire la comportamentul adecvat al bărbatului şi al femeii, divorţul, mărimea familiei şi
multe alte probleme în legătură cu familia. În acelaşi timp, s-a transformat întreaga noastră
societate, ceea ce a afectat relaţiile familiale şi căsătoria, în special, prin schimbările survenite în
economie, educaţie, medicină şi cultură etc.
Familia constituie o realitate socială distinctă. Caracteristicile specifice ale familiei
provin din numeroasele funcţii ale acesteia: fiziologice, psihologice, morale, educaţionale,
economice, emoţionale. Se poate adăuga rolul juridic, care nu este întotdeauna legat de celelalte
funcţii. Totuşi, complexitatea vieţii de familie depăşeşte toate aceste aspecte, atingând diferite
nivele de dezvoltare a societăţii. Dacă rolul moral este de asemenea îndeplinit (dragoste,
afecţiune, înţelegere şi respect reciproc), avem de-a face cu o familie puternică, legată emoţional,
10
ceea ce se traduce prin satisfacerea reciprocă a nevoilor şi aspiraţiilor celor doi parteneri. Această
familie va genera un climat favorabil în care copiii pot creşte şi pot fi educaţi.
Din aceste motive, familia este o formă specială a comunităţii umane, legată în
permanenţă de realitatea socială, care nu poate fi separată de numeroasele fenomene şi procese
care caracterizează societatea la un moment dat.
La nivel social, structura familiei tradiţionale în care părinţii şi bunicii noştri aveau locuri
bine definite, a intrat în criză. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea
femeii la viaţa profesională a generat multe schimbări sociale în cadrul familiei, cum ar fi
planificarea familială şi posibilitatea femeii de a avea şi alte activităţi în afara maternităţii. În
consecinţă taţii au început să-şi integreze şi ei componenta afectivă în rolul lor familial, ceea ce
n-a fost întodeauna uşor pentru aceştia.
Familia este locul în care evoluează individul, unde îşi contruieste o mare parte a
relaţiilor, şi care îl determină, în primă instanţă, ca fiinţă socială. Fiinţa umană îşi petrece o mare
parte din viaţă în familie. În consecinţă, aici învaţă să stabilească numeroase relaţii cu ceilalţi.
Oricare ar fi organizarea familială şi identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea reprezintă o
organizare dinamică, ce îi este proprie şi prin care se manifestă o reţea de interdicţii ce îi asigură
o mobilitate continuă.
Familia este prima unitate cu care copiii au continuu contact şi primul context în care se
dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara şi, totodată,
cel mai important „agent al socializării”.
În general se afirmǎ cǎ familia este celula de bazǎ a societǎţii. Familia a fost definitǎ în
mai multe feluri, dar, „familia, în orice societate, este o formǎ de comunitate umanǎ alcǎtuitǎ
din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legǎturi de cǎsǎtorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau
mai puţin, latura biologic şi/sau cea psihosocialǎ” (Mitrofan, I, Ciupercǎ C., 1998, pag.17).
Ori familia „este o unire liber consimţitǎ dintre doi parteneri egali în drepturi şi obligaţii,
create pe temelia dragostei, iubirii şi respectului” (Petroman P. 1997, pag.13). Unitatea şi
securitatea sa o asigurǎ:
 legiferarea, respectiv oficializarea sa,
 dragostea – condiţia necesarǎ a dezvoltǎrii fizice şi psihice,
 stabilirea mediului familial, armonia din sânul sǎu
11
 respectul reciproc al partenerilor şi al membrilor ce o compun;
 copilul sau copiii naturali sau adoptaţi
Familia poate fi consideratǎ astfel:
 o comunitate creatǎ pe bazǎ de liber consimţǎmânt constituitǎ din soţ şi soţie, eventual
unul, doi sau mai mulţi copii;
 o formǎ de interacţionare şi intercomunicare, totodatǎ de interrelaţionare: soţ-soţie,
pǎrinţi, copii, fraţi şi surori
 o structurǎ, un microsistem ce devine prin dragostea şi iubirea partenerilor, munca şi
dǎruirea lor sincerǎ, dezinteresatǎ (Petroman P., 1997, pag 14).
Ovidiu Bǎdina defineşte familia ca un grup social, realizat prin cǎsǎtorie, ce cuprinde
oameni care trǎiesc împreunǎ, cu o gospodǎrie casnicǎ comunǎ, sunt legaţi prin anumite relaţii
natural-biologice, psihologice, morale şi juridice (apud. Mitrofan I., Mitrofan N.,1991, pag.
144).
Având în vedere aceastǎ definiţie şi altele, psihologii au stabilit urmǎtoarele caracteristici
ale familiei:
o existenţa unui anumit numǎr de persoane
o crearea sa este corolarul cǎsǎtoriei, încheierii sale printr-un act – certificatul de cǎsǎtorie
o respectarea în sânul familiei cu precǎdere a drepturilor şi datoriilor stipulate şi garantate
de lege
o relaţiile dintre membrii sǎi sunt interpersonal, de ordin biologic, psihologic şi etic
o atmosferǎ prielnicǎ, ambientul, climat favorabil
o la nivelul familiei se impun şi se respectă norme şi reguli, adesea nescrise pentru toţi
membrii acesteia
o fiecare au un statut, joacǎ un rol şi îndeplineşte anumite funcţii, în raport cu societatea
(Mitrofan I., Mitrofan N, 1991, pag. 144).
Familia reprezintǎ o instituţie social bazatǎ pe sexualitate şi pe tendinţele materne şi
paterne a cǎrei formǎ variazǎ de la o culturǎ la alta (Sillamy N. 1996, pag. 125) sau şi mai clar
un grup de indivizi uniţi prin legǎturi transgeneraţionale şi interdependente privind elementele
fundamentale ale vieţii (Ruffiat A., Parot Fr., 1999, pag. 326).
12
Familia este dupǎ pǎrerea noastrǎ, o formǎ primarǎ de organizare şi petrecere a timpului
în vederea perpetuǎrii speciei, promovǎrii armoniei şi echilibrului indispensabile progresului şi
prosperitǎţii omului, devenirii sale cu precǎdere.
Căsătoria, ca instituţie divină naturală, a fost aşezată în formă monogamă de Dumnezeu
în Rai, la crearea primilor oameni, Adam şi Eva: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem
ajutor potrivit pentru el (Facere 2, 18). Dumnezeu a făcut-o pe femeie cu os din oasele lui Adam
şi carne din carnea lui (Facere 2, 23), apoi i-a unit aşa încât să fie amândoi un trup: „De aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere
2, 24), şi i-a binecuvântat spunându-le: „Cresteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneti”
(Facere 1, 28) (Pr.Dr.Valerian Şesan, 1942, p. 189). Dintru început s-a stabilit deci importanţa
familiei ca celulă a societăţii, numai în cadrul familiei viitorii membri ai societăţii având cele mai
bune condiţii pentru a se forma .
Nici o instituţie nu are un rol atât de hotărâtor pentru om şi societate ca familia, ea este
asemănată foarte bine cu o temelie şi, dacă la o casă temelia este puternică, clădirea stă
neclintită, tot aşa, dacă într-o societate familia este aşezată pe idei sănătoase, întregul trup social
progresează.( Pr. Ştefan Slevoacă, 1967, p.612)
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
„Familia este un grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin sânge,
origine, căsătorie sau adopţie care împărtăşesc responsabilitatea primară pentru reproducerea şi
îngrijirea membrilor societăţii. Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii
sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituţii depind de influenţele acesteia” (Stănoiu &
Voinea ,1983, apud E. Stănciulescu, 1997, pag. 11).
Unitatea biosocială şi psihologică, de bază a societăţii, ce se caracterizează prin raporturi
de rudenie între persoanele care o alcătuiesc, familia oferă identitate socială ca şi tutelă, dispune
de un anumit buget comun şi un sistem de convieţuire, este constituită în şi prin afecţiune
mutuală, împărtăşită. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să
trăiască. Familia este prima alcătuire din viaţa obştească din care cresc toate celelalte forme de
viaţă socială. Aici se naşte copilul plăpând şi neputincios pecetluind dragostea celor doi părinţi.
13
Reglementarea situaţiei familiei, prin cutume sau prin legi scrise, este una dintre cele mai
vechi preocupări ale comunităţilor umane. Familia, ca nucleu social, înregistrează o evoluţie
continuă, existând în forme diferite de-a lungul istoriei.
Afirmaţia că ”familie constituie prima şcoală a omenirii” este un adevăr pe care nimeni
nu-l mai contestă astăzi. Educaţia în familie este ”fundamentul educării copilului. Părinţii rămân
primii şi cei mai importanţi educatori ai copiilor, mai întâi pentru că îi influenţează moral de la
cea mai fragedă vărstă şi apoi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii
părinteşti, căreia copiii îi răspund cu iubire filială.”(Moisin,A.,2001, p.3)
Astfel, influenţa familiei este hotărâtoare în formarea profilului personalităţii, trasând
primele contururi peste care vor veni să se suprapună celelalte influenţe. Fiind un mediu prin
excelenţă afectiv, familia constituie ”o veritabilă şcoală a sentimentelor” (Bătrânu, E. 1980,
p.184), dar cea mai importantă influenţă rămâne pregătirea individului pentru integrarea socială,
de experienţa trăită în familie, depinzând atitudinea individului faţă de ceilalţi oameni.
Familia joacă un rol esenţial, alături de şcoală, în dezvoltarea şi menţinerea stării de bine,
al acelui echilibru bio-psiho-social atât de necesar fiinţei umane. În majoritatea situaţiilor,
familia reprezintă reperul major în conturarea opţiunii pentru o anumită carieră a copiilor.
Părinţii sunt pentru copii sursa primară şi cea mai puternică de învăţare, de sprijin afectiv şi
securitate. Copilul îşi schiţează în familie jaloanele importante ale personalităţii sale şi se poate
defini pe sine prin valorile promovate de aceasta, normele sociale apreciate şi puse în practică,
ţelurile ei etc.
Familia poate fi sau deveni pentru copil un factor al dezvoltării personalităţii, un model
de imitat, un refugiu permisiv sau un câmp de confruntări, o zonă a dogmatismului agresiv, a
inflexibilităţii şi autoritarismului (Jigău, M., 2001, apud Moraru, M., 2013, p.41). Nu de puţine
ori, s-a constatat, din nefericire, că familia generează condiţii ce subminează încrederea în sine a
copiilor, îngrădeşte autonomia şi independenţa acestora, cenzurează bucuriile şi plăcerile
cotidiene, induce percepţii ameninţătoare asupra lumii şi vieţii, desfoliindu-le de orice element
ludic.
14
1.2 TIPOLOGIA FAMILIEI
Evoluţia în timp a familiei, odatǎ cu cea a societǎţii, a fǎcut sǎ aparǎ mai multe tipuri de
familie. Pentru o mai bunǎ clasificare a acestora, s-a recurs la mai multe criterii de clasificare.
Astfel, din punct de vedere socio-istoric familia se clasifică astfel:
- familia extinsǎ (cuprinde şi alte rude)
- familia nucleară (soţ, soţie, copiii acestora)
- familia de origine
- familia de procreare (conjugalǎ )
- familia dezorganizatǎ (familie ce îşi pierde integritatea ca urmare a separǎrii pǎrinţilor

datoritǎ unor motive precum: desfacerea cǎsǎtoriei prin divorţ, decesul unuia dintre
pǎrinţi etc.)
W.J.Goode a încercat sǎ realizeze o clasificare a familiei preponderant dezorganizate. În acest
sens distingem familia:
 Incomplet unitǎ sau nelegiuitǎ
 Dezmembratǎ prin îndepǎrtarea unuia dintre soţi ca urmare a anulǎrii, separǎrii,
divorţului şi pǎrǎsirii
 Tip cǎmin gol, în cadrul cǎreia partenerii trǎiesc împreunǎ, însǎ interrelaţionarea şi
intercomunicarea sunt realizate minimal, fǎrǎ sǎ constituie, unul pentru celǎlalt un suport
emoţional
 În crizǎ, datoritǎ unor cauze ce determinǎ absenţa temporarǎ sau permanentă a unuia
dintre soţi: deces, închisoare, catastrofe naturale, rǎzboi, şomaj.
Existenţa în cadrul familiei, a unor situaţii care determinǎ fundamental eşecurile
comportamentului de rol marital: retardarea severǎ a copilului, psihoza copilului sau a soţului,
ori condiţiile fizice cronic incurabile (Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, pag. 63).
La întrebarea dacǎ este uşor sǎ-ţi întemeiezi o familie, rǎspunsul poate fi da şi nu. Da, pentru
cǎ unii, ca urmare a dragostei dintre ei ori a altor motive (economic, social) pot spune uşor da,
15
cǎsǎtorindu-se, dar mai sunt şi alţii care preferǎ sǎ fie împreunǎ, sǎ se iubeascǎ fǎrǎ ca unirea lor
sǎ aibǎ la bazǎ un certificate de cǎsǎtorie.
În acest caz putem vorbi de cei ce preferǎ uniunile libere respectiv „uniunea sau familia
consensualǎ”. Se pare cǎ în ultimul timp numǎrul acestora din urmǎ este în continuǎ creştere.
La noi în ţarǎ, putem distinge: familia nuclearǎ, monogamǎ redusǎ numeric la soţi şi copiii
lor necǎsǎtoriţi, proprii sau adoptaţi, este o structurǎ democraticǎ, bazatǎ pe consens, egalitate şi
complementaritate a rolurilor soţ-soţie. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie este
motivatǎ de afecţiune mutuală şi de libertatea opţiunii, scopul sǎu fiind fericirea ambilor soţi şi a
copiilor lor.
Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea dreptului de
autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul îşi pierde raţiunea de a fi şi, de cele
mai multe ori se separǎ. Aşa se explicǎ de ce cuplul modern este mai expus instabilitǎţii, divorţul
emoţional fiind mult mai frecvent decât divorţul legal, dar ambele survin cu o frecvenţǎ mereu în
creştere în lumea contemporanǎ.
În condiţiile vieţii moderne, în special în marile aglomerǎri urbane, familia nucleară îşi
construieşte un nou stil de viaţǎ, caracterizat prin concentrarea afectivǎ, comunicaţionalǎ şi
acţionalǎ, separarea treptatǎ şi, uneori, rapidǎ de întreaga ramificaţie de rudenie, ceea ce îi
conferă o independenţǎ proprie, cu marcată posibilitate de autoconducere şi autodezvoltare.
Desprinderea familiei conjugale din familia extinsǎ duce la o modificare a raporturilor acesteia
cu mediul exterior, dar mai ales cu familia de origine (de orientare sau consagvină).
Familia consangvinǎ, în care relaţiile primare sunt de la pǎrinţi la copii (R. Bell) se aflǎ în
raport de succesiune repetitivǎ cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soţ şi soţie, iar
relaţiile primare de la soţi la copii (M. Aronsberg apud. Mitrofan I.1998, Mitrofan , I. Ciuperca
C., 1998 pag. 26).
Esenţialǎ pentru ambele forme de familie este transmiterea la nesfârşit a experienţei cultural
şi sociale, a modelelor comportamentale de rol-sex, a atitudinilor şi expectanţelor mutuale ale
sexelor, pe de o parte, şi ale pǎrinţilor faţǎ de copii, precum şi ale copiilor faţǎ de pǎrinţi, pe de
altǎ parte.
Familia nucleară este preferatǎ de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a lumii,
pentru cǎ este în mǎsurǎ sǎ asigure cel puţin patru funcţii esenţiale: cooperarea economică între
16
soţi, relaţii sexuale, reproducerea şi socializarea copiilor (G. Murdock apud Mitrofan, I.
Ciupercǎ, C. 1998, pag.26).
Din punct de vedere psihologic, familia nucleară asigurǎ suportul emoţional, de satisfacere a
nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţǎ ale fiecǎrui membru, precum şi a nevoilor de
comunicare şi creştere a personalitǎţii. Creativitatea interpersonală în cuplul marital devine o
condiţie indispensabilǎ a dezvoltǎrii capacitǎţii familiei de a face faţǎ stresurilor externe şi
interne, de a rezolva cu succes probleme fireşti ale vieţii de zi cu zi, aici şi acum. (Mitrofan I.,
1989, pag. 83).
Uniunea liberǎ este un mod de a trǎi împreunǎ a cuplurilor heterosexuale în afara contractului
cǎsǎtoriei. Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară deoarece realizeazǎ majoritatea
funcţiilor şi se confruntǎ cu aceleaşi probleme cu care se confruntǎ cuplurile cǎsǎtorite
(Mihǎilescu I., 1998, pag. 235).
Persoanele care trǎiesc în concubinaj ar putea încheia un contract de uniune consensualǎ la
notar. Concubinul care a produs o vǎtǎmare corporal gravǎ, ce a cauzat invaliditate sau
incapacitate de muncǎ celuilalt partener datoreazǎ acestuia întreţinere, conform legii, prevede
propunerea legislative privind recunoaşterea concubinajului ca formǎ de convieţuire. Acest
proiect aratǎ cǎ între concubini se încheie un contract de uniune consensualǎ în faţa notarului
public, semnat de cǎtre cei doi parteneri şi înregistrat într-un registru special, eliberându-se şi un
certificate de înscriere. Înscrierea se face în baza unei taxe stabilitǎ de autoritǎţile locale. Un nou
contract de acest tip nu poate fi realizat de cǎtre nici unul dintre parteneri în termenul de şase luni
de la notificarea încetǎrii relaţiei anterioare. Pot beneficia de aceste prevederi doar persoanele
majore, bǎrbaţi de peste 18 ani şi femeile de peste 16 ani, care nu sunt cǎsǎtorite legal şi a cǎror
relaţie dureazǎ de cel puţin un an fǎrǎ întrerupere. Partenerii sunt obligaţi sǎ contribuie, în raport
cu mijloacele fiecǎruia, la cheltuielile comune ale locuinţei şi cele generate de menţinerea
acesteia în bunǎ stare, la cheltuielile comune intrând şi educarea copiilor aflaţi în întreţinere.
Bunurile dobândite în timpul concubinajului nu se împart în mod egal în cazul separǎrii, decât
dacǎ acest lucru a fost stipulate expres în contract.
Uniunea liberǎ încearcă sǎ satisfacǎ prin conjugare nevoia de dependenţǎ şi identificare cu
cea de autonomie. Cuplul decis pentru uniunea liberǎ opteazǎ pentru calitatea relaţiei în
defavoarea durabilităţii sale cu orice preţ. Aşadar nu de mult legiferatǎ şi la noi, uniunea liberǎ a
17
apǎrut ca un reflex de apǎrare al celor care-şi unesc destinele, faţǎ de constrângerile sociale,
deopotrivǎ faţǎ de anumite cerinţe impuse de tradiţie, deseori erodate de vreme, de multe ori
chiar absurde. Opţiunea lui şi a ei pentru o atare formǎ de coabitare, alternativǎ la familia
tradiţionalǎ, reprezintǎ o încercare de satisfacere a nevoii de independenţǎ, autonomie şi
liberalizare a raporturilor dintre cei doi şi, concomitent, de respingere, neacceptare a unor norme
şi cerinţe rigide, uneori contrare firii care eludeazǎ naturalul şi împovǎreazǎ existenţa. (Petroman
P. 2003, pag 149)
În vreme ce sub eticheta cǎsǎtoriei unele aşteptǎri cu privire la fidelitatea mutuală devin în
ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere propagǎ regula fidelitǎţii liber
consimţite. Avantajele uniunii libere, dupǎ pǎrerea mai multor specialişti (J. Coleman, M. Rotrin
apud Mitrofan, I. Ciupercǎ C, 1998, pag. 58), sunt:
a. O satisfacţie sexualǎ crescutǎ, o mai mare autodeschidere şi sentimente mai intense de
intimidate, comparative cu cuplurile de îndrǎgostiţi care nu coabiteazǎ;
b. O mai mare posibilitate de a se înţelege pe ei înşişi, aceastǎ formulǎ ce evitǎ bruiajele şi
parazitǎrile, atât de caracteristice întâlnirilor convenţionale
c. O posibilitate crescutǎ de realizare a compatibilitǎţii şi o familiarizare a modurilor diverse
în care partenerii reacţioneazǎ într-o varietate de situaţii
d. Dezvoltarea deprinderilor interpersonale şi încrederea în construirea unei relaţii strânse;
e. Un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.
Dezavantajele semnificative ale uniunii libere, dupǎ acelaşi psiholog ar fi:
 Limitarea prematurǎ a experienţei întâlnirilor. Existǎ tineri ce se angajeazǎ în coabitare
dupǎ parcurgerea unei etape de întâlniri amoroase, dar şi alţii care intrǎ în concubinaj
dupǎ ce au consumat un numǎr relativ restrâns de întâlniri sau contacte interpersonale.
Aceastǎ decizie survine din dorinţa de a depǎşi dificultatea întâlnirilor (spaţiu, timp, etc)
şi de a se bucura cât mai repede de avantajele coabitǎrii: prietenie, sex, frecvenţǎ mare a
contactelor interpersonale;
 Perpetuarea rolului tradiţional al femeii ce constǎ în asigurarea sarcinilor domestice.
Aceasta ar putea constitui o piedicǎ în continuarea instrucţiei şi formǎrii pentru viitoarea
carierǎ şi o restrângere semnificativǎ a satisfacerii nevoilor proprii. Coabitarea juvenilǎ
poate fi, uneori, în beneficiul bǎrbatului, dar mai puţin al femeii;
18
 Investirea emoţionalǎ inegalǎ. Unul dintre parteneri poate investi mai mult în relaţie,
aceasta putând antrena unele tensiuni;
 Schimbǎri în viaţa socială, a partenerului prin reducerea numǎrului de prieteni. Cuplurile
coabitante tind sǎ se asocieze cu alte cupluri, aceasta reducând pentru fiecare partener
reţeaua de suport social, în timpul perioadelor de stres;
 Complicaţiile legale ce pot fi mai multe decât în orice altǎ relaţie amoroasǎ. Din acest
motiv multe state consideră uniunea liberǎ ca ilegalǎ.
 Dezinteresul faţǎ de funcţia reproductivǎ. Cuplul aflat în uniune liberǎ îşi propune sǎ aibǎ
copii dupǎ o perioadǎ lungǎ de concubinaj sau, mai ales, înainte de a-şi oficializa relaţia
lor anterioarǎ (J. Coleman, M. Rotrin apud Mitrofan, I. Ciupercǎ C, 1998, pag. 58).
Uniunea liberǎ poate fi un stil de viaţǎ rezultat dintr-o opţiune de lungǎ duratǎ sau definitivǎ,
ori poate fi doar o simplǎ etapǎ premergǎtoare cǎsǎtoriei.
Alte criterii dupǎ care familia a fost şi continuǎ a fi clasificatǎ dupǎ Petroman P. sunt:
1. rolul unuia dintre soţi - în funcţie de acest criteriu, familia poate fi:
a. matriarhală – este familia în care rolul principal revine soţiei, atât în domeniul economic
cât şi în cel social. Femeia este astfel capul familiei, cea care conduce, organizează,
decide şi asigură prosperitatea grupului astfel constituit;
b. patriarhală – în cadrul acesteia bărbatul are rolul predominant, el este şeful, capul
familiei, cel ce domină asupra femeii şi copiilor;
2. numărul soţilor ori soţiilor- în raport cu care familia poate fi:
a. poligamică – familia în care soţul se căsătoreşte cu două, trei sau mai multe femei,
b. poliandrică – familia în care femeia se căsătoreşte cu mai mulţi bărbaţi,
c. monogamică – familia constituită din soţ-soţie, bărbat-femeie
3. componenţa sau numărul membrilor – în funcţie de care distingem familia:
a. largă, de tip patriarhal care include mai multe generaţii ce acţionează sub autoritatea unui
şef, numit deseori patriarh şi
b. restrânsă, nuclear constituită din părinţi şi copii, proprii ori adoptivei, în general este
condusă de soţ, şi, mai rar de soţie, în cel mai bun caz de amândoi
Familia nucleară la rândul său, poate fi:
19
 de origine – de orientare ori consangvină, unde copilul se naşte, creşte şi devine apt
pentru viaţă; în cadrul său raporturile sunt de la soţ la copii;
 de procreare, conjugal
În literatura de specialitate se mai discută, adesea şi despre alte tipuri de familie:
 de rezidenţă – în cadrul ei grupul este constituit în funcţie de locuinţă, indiferent daca
sunt ori nu sunt rude - acei care o constituie locuiesc împreună, în aceeaşi casă, mănâncă
împreuna, participă la o anumită economie domestică;
 de interacţiune - persoanele care o alcătuiesc, deşi locuiesc, uneori, la distanţă, sunt legate
prin forme de întrajutorare, relaţii de rudenie; cei în cauză împart aceeaşi locuinţă, sau,
dacă locuiesc la distanţă, se ajută şi se vizitează reciproc.
4. normalitatea în raport cu care familia poate fi :
a. normală – obişnuită, firească - alcătuită din soţ şi soţie, eventual copii, constituită legal,
pe baza consimţământului reciproc; se menţine datorită fidelităţii conjugale; se
consolidează în condiţiile fertilităţii cuplului, capacităţii partenerilor de a procrea;
b. nenormală – este familia incompletă, fără copii, descompletată sau dezorganizată.
Aceasta la rândul său, poate fi:
o incompletă, sau monoparentală - mama cu copilul (născut din flori sau rămasă cu
el în urma decesului sau divorţului)
o dezmembrată – ca urmare a divorţului, în cele mai multe cazuri
o frigidă – în cazul în care soţii nu-şi sunt un suport unul altuia, mai mult
anorgasmia, lipsa sensibilităţii generale, specific femeii;
o în criză – când unul din parteneri absentează - pentru că execută o condamnare, îşi
efectuează serviciul militar şi altele;
c. bolnavă – soţul ori soţia, eventual copilul sunt retardaţi - amândoi ori numai unul dispun de o
condiţie fizică incurabilă - aici, eşecul comportamentului de rol marital este o certitudine
Clasificarea familiei este extrem de bogată şi variază de la un psiholog la altul, aşa încât
nu vom putea niciodată să spunem că am abordat toate tipurile de familie.
In afara tipurilor de familie prezentate mai sus, specialiştii discută şi despre altele, după criteria
cum ar fi:
20
 gradul de libertate: reprimatoare şi liberale; primele înăbuşă spiritual de independenţă al
copilului, celelalte dimpotrivă, dezvoltă instinctele acestuia, îngăduie libertinajul pe toate
planurile
 gradul de activitate: active-pasive
Cele dintâi încurajează formarea la membrii tineri ai familiei a dinamismului, încrederii în
sine, celelalte sunt indiferente, indolente, mai mult generează sentimente de descurajare,
neîncredere
 ambientul, climatul: stabile-instabile
Primele se bazează pe o anumită constanţă a vieţii de familie, pe respectarea fermă a unor
principii şi valori familiale; celelalte sunt caracterizate prin schimbări permanente ale modului de
viaţă.
 nivelul de integrare: integrate social - neintegrate sau aflate la limita integrării.
Petroman P. a mai adăugat şi alte criteria de clasificare a familiei cum ar fi:
A. nivelul de pregătire:
a. intelectuală – format din intelectuali, amândoi cu studii superioare, eventual doctorat,
care percep şi pricep comprehensiv realitatea; nu o dată ştiu psihologie, pedagogie,
medicină, de-a dreptul îşi monitorizează acţiunile din sânul familiei, conştientizează
stările conflictuale şi finalităţile lor;
b. semidoctă – în acest caz, partenerii sunt intelectuali pârâţi, eventual au diploma, dar le
lipseşte pregătirea din multe puncte de vedere ori dispun de o slabă instrucţie şi educaţie
c. sub nivelul de pregătire
d. obişnuită- cum sunt cele mai multe, deoarece calitatea de intelectual nu o mai asigură ca
odinioară câteva clase de liceu, nici măcar absolvirea acestuia; fac excepţie autodidacţii,
care pot fi integraţi, după caz, la oricare din categoriile menţionate
B. locul unde trăieşte
a. rurală - el şi ea sunt, de regulă ţărani, dispun de o pregătire anume şi şi-au format căminul
conform tradiţiei; trăiesc în consonanţă cu aceasta, unii menţin familia în pofida unor
greutăţi, necazuri incalculabile, fiindcă evită să intre în gura satului
21
b. urbană – este oricare familie de la oraş, cu metehne din toate părţile, unele greu de
consiliat şi chiar identificat - ele nu aparţin integral nici oraşului, unele nici satului, nu
sunt nici intelectuali, nici muncitori ş.a.m.d;
C. interesul manifestat
a. interesată - preocupată de propria-i viaţă, deopotrivă de copii, educaţia acestora; o atare
familie este sau poate deveni un colaborator al şcolii, se remarcă prin putere de percepere,
înţelegere şi receptivitate faţă de spusele educatorilor de profesie;
b. neinteresată - amândoi partenerii ori doar unul manifestă lipsă de interes faţă de ceea ce
este sau ar trebui să fie ori să devină familia, concomitent ei înşişi şi copiii lor; sunt greu
de adus la şcoală, greu de transferat în colaboratori;
c. impasibili – efectiv, atât unul cât şi altul nu se intereseaza de nimic, o asemenea familie
generează delincvenţa
D. naţionalitate
a. monoetnică - de regulă cea mai frecvent întâlnită; ea se regăseşte în toate celelalte
categorii, dispun de unele particularităţi, urmare a naţionalităţii. În acest sens se
evaluează într-o colectivitate că o anumită familie este de germani, sârbi, croaţi etc.
b. Interetnică - rezultatul coabitării partenerilor de naţionalităţi diferite, rezultatul un tip de
familie în cadrul căreia:
 partenerii manifestă o grijă mai mare şi o responsabilitate sporită pentru viaţa de
familie,
 relevă o anumită toleranţă, concomitent îngăduinţă, prudenţă a unuia faţă de altul;
 comunicarea intrafamilială este, de regulă bilingvă, fapt ce asigură accesul la două
culture, două religii, două tradiţii, ş.a.m.d;
 eludează ori efectiv nu i-au în seamă anumite prejudecăţi cu privire la o naţionalitate
sau alta,
 promovează tradiţii, obiceiuri şi chiar superstiţii diverse (Petroman, P., 2003, pag 177
şi 197)
Desigur că după aceste succinte clasificări, ceea ce ne interesează în continuare sunt
rolurile şi responsabilităţile pe care cei doi parteneri şi le asumă în cadrul cuplului, pentru că la
fel ca în viaţa socială şi în familie fiecare are un rol al său, pe care şi-l asumă cu toate
22
prerogativele şi responsabilităţile pe care acesta le include. Indiferent de tipul familiei, cel mai
important aspect în cadrul său, îl reprezintă înţelegerea şi respectarea funcţiilor acesteia, în cazul
nostru cu precădere a celei educative cu toate subfuncţiile relevate sau nu.
Necesitatea educaţiei a fost şi rămâne, din punct de vedere practic, axiomatică. Se ştie
deja, de mult, că ereditatea şi mediul sunt doar condiţii ale dezvoltării individului-educatului-
educaţia a fost şi rămâne factorul decisive în devenirea şi formarea omului. Pe plan orizontal ea
contribuie la dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, iar pe plan vertical, ea porneşte de la
formele elementare şi ajunge la cele superioare - convingeri, concepţii etc. Specialiştii sunt
unanim de accord că educaţia este o acţiune unică în vederea formării personalităţii umane în
integralitatea ei .
23
1.3 FUNCȚIILE FAMILIEI
Etimologic cuvântul funcţie este de origine latină: function - fr. function, engl. function,
însemnând în limba română obligaţie, sarcină, funcţie, o acţiune desfăşurată de cineva pentru a
se achita de obligaţiile ce le include o anumită sarcină (Petroman P., 2003, pag. 26); ceva mai
mult, funcţia reprezintă „ansamblul de operaţii în strânsă legătură unele cu altele, al căror joc
armonios exprimă viaţa organismului”. Termenul de funcţie se acoperă parţial cu cel de statut şi
rol social, în care statutul se referă la poziţia unei persoane în sistemul social, iar rolul reprezintă
modul în care are loc adaptarea la conduitele prescrise de statutul social. Ca atare, rolul poate fi
considerat ca aspectul dinamic al statusului (Linton R.).
Toate acestea pot fi transpuse în sânul familiei, în care fiecare membru are un statut
marital, adică un ansamblu de reguli, drepturi şi îndatoriri, asociate poziţiei fiecăruia şi un rol
marital ce reprezintă partea dinamică a comportamentului şi este orientat în vederea asigurării,
consolidării şi prosperării relaţiilor familial aşteptate de parteneri.
Indiferent de natura sa, orice funcţie însumează:
 responsabilităţile ce le revin familiei în contextual vieţii sociale, în raport cu o anumită
etapă;
 asumpţia – actele, operaţiile şi acţiunile pe care soţul şi soţia şi le asumă în funcţie de
statutul şi rolul ori rolurile dobândite prin căsătorie şi în timpul coabitării
 capacitatea sau capacităţile de implicare activă şi efectivă în cadrul vieţii de familie,
preponderant în cadrul subidentităţilor maritală şi parental
 abilitatea empatică – îndemânarea soţilor de a se situa concomitant şi consecutiv, unul în
locul altuia în raport cu statutul şi rolurile dobândite de-a lungul existenţei familiei
(Petroman P., 2003, p. 26-27).
În consecinţă funcţia reprezintă:
24
o activitate - act, operaţie, acţiune, desfăşurată de soţ ori soţie în vederea îndeplinirii
sarcinilor ce le incumbă o atare calitate;
o un rol îndeplinit, un model organizat de conduit, cu privire la o anumită poziţie a
persoanei într-un ansamblu de acţiuni şi interacţiuni;
o obiective, preponderant operaţionale, sarcini şi scopuri menite să contribuie la înfăptuirea
idealului de viaţă al partenerilor, diachronic al membrilor ce o alcătuiesc.
De-a lungul timpului, au fost realizate multe clasificări ale funcţiilor familiei. Astfel, G.P.
Murdock, pornind de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, aprecia că aceasta
îndeplineşte următoarele funcţii: sexual, de reproducere, economic, educativă ori de socializare.
T. Parsons şi R.F. Bales reduc funcţiile familiei la două: de socializare primară în vederea
integrării şi de asigurare a securităţii emoţionale a personalităţii adulte.
Petroman P., în cartea sa, „Sfânta noastră familie” (1997, pag. 46-47), împarte funcţiile în:
 fizice: de reproducere, economic, de protecţie
 cultural, afective, sociale - ce vizează instrucţia individului, educaţia ş.a.
Ulterior, Petroman P. în cartea sa ”Psihologia familiei” (2003) pornind de la cuceririle
psihologiei, în general, şi ale psihologiei familiei, în special, propune următoarea clasificare,
preponderant din considerente didactice:
Funcţii interne
Acestea sunt cele care au în vedere crearea, menţinerea şi consolidarea unităţii şi
funcţionalităţii familiei.
 biologică, vizează viaţa şi perpetuarea ei şi include următoarele subfuncţii: sexuale,
igienico-sanitare, procreere sau de reproducere;
 economică constă în capacitatea cuplului de a realize venituri acceptabile pentru
menţinerea, consolidarea şi prosperitatea cuplului marital.
Aspectele care decurg din implementarea sa cu răspundere vizează laturile:
a. productivă - familia trebuie să manifeste şi să acţioneze ca o unitate de producţie - să se
bazeze, până undeva, pe o economie autorhică, în stare să satisfacă nevoile proprii;
b. contabilă - el sau ea, eventual amândoi, trebuie să aibă evidenţa veniturilor, felul în care
sunt vehiculate, păstrate acasă, în conturi, depozite, case de asigurări etc.
25
c. Financiară - vizează circulaţia banilor, urmărirea modului în care sunt folosiţi de către
unul dintre parteneri, de regulă ea, soţia devine un fel de ministru al finanţelor
d. Administrativă - însumează sarcinile ce privesc administrarea treburilor gospodăreşti în
toate împrejurările
e. de pregătire - atât a soţilor cât mai ales a copiilor de la vârsta când încep să înţeleagă, cu
atât mai mult cu cât ei execută cu plăcere tot felul de sarcini
 solidarizare – are în vedere ajutorul reciproc, colaborarea mutual, respectul între
parteneri, ajutorul în caz de infirmitate, accidente, boală ş.a. Factorii care determină
solidaritatea sunt:
a. interni - dragostea şi iubirea reciprocă, sentimental datoriei unuia faţă de altul,
aspiraţii comune, grija pentru familie, casă, năzuinţa de a veni în întâmpinarea
aşteptărilor, visurilor, dezvoltării armonioase a familiei
b. externi - sancţiuni religioase, opinia public, premisele economice, greutatea
întemeierii unei gospodării în afara familiei, preocuparea unor grupuri pentru familie,
piedicile puse în faţa soţilor de a desface căsătoria
 educativă - vizează educaţia permanent, deopotrivă autoeducaţia. Subfuncţiile acesteia
sunt:
a. instrucţional formativă - primează la începutul ontogenezei, când copiii primesc
răspuns la întrebările ce le pun, şi când pe parcursul celor şapte ani şi în continuare se
formează priceperi şi deprinderi, obişnuinţe diverse, se stimulează aptitudinile,
comunicarea sa care toată şi fiecare sunt finalitatea mediului familial.
b. psiho-morală (atitudinal-relaţională) - constă în formarea prin imitarea modelului
parental, a unor trăsături, atitudini morale decisive
c. social-integrativă - are în vedere nivelul de adaptare şi integrare în raport cu sistemul
cerinţelor vieţii şi activităţii sociale, el depinde de achiziţiile din cadrul grupului
familial de apartenenţă; integrarea este rodul modelelor parentale şi se realizează mai
greu în cazul în care se impune plasamentul social ca urmare a decesului părinţilor
sau numai a unuia dintre ei, ori ca urmare a incapacităţii părinţilor de a-şi creşte şi
educa copiii;
26
d. cultural-formativă - constă în formarea şi cultivarea apetitului cultural- spiritual, a
modului de a percepe şi pricepe, de a recepta frumosul estetic, din natură şi societate.
Acestora li s-ar mai putea adăuga şi altele, cum ar fi cea de sprijin, religioasă, etc.
 emoţional terapeutică - are în vedere ambientul educogen favorabil convieţuirii,
vindecării oricărei traume fizice ori psihice, trăirea firească, normală;
 suportivă - urmăreşte sprijinirea tuturor membrilor familiei şi a fiecăruia în vederea
devenirii, formării şi afirmării plenitudinare a personalităţii acestora, preponderant a
copiilor (2003, pag.26-53)
Funcţii externe
Acestea trebuie înţelese drept responsabilităţi ale familiei, intrinseci existenţei acesteia,
indispensabile creării, menţinerii şi consolidării sale diacronice. Cunoscute, acţiunile lor pot fi
promovate, dipă caz stimulate, respectate sau, dimpotrivă, preintâmpinate, evitate spre binele
familiei şi al membrilor săi. O clasificare efectuată din perspectivă sociologică, stipulează că
funcţiile sunt:
 de reglare sexuală - familia este principala instituţie prin care societăţile organizează şi
reglementează satisfacerea dorinţelor sexuale.
În fiecare societate există reguli prin care se interzice anumitor persoane de a avea relaţii
sexual înaintea căsătoriei. În asemenea societăţi, relaţiile sexuale dinaintea căsătoriei sunt
considerate o modalitate de pregătire în vederea căsătoriei şi nu o distracţie. Multe din aceste
societăţi, nu numai că au permis aceste relaţii sexual premarital, dar le-au şi instituţionalizat. De
când există aprobarea social nu mai există teamă, ruşine, nenorocire;
 de reproducere - orice societate se bazează pe familie, în primul rând ca izvor de
producere a copiilor.
Alte modalităţi teoretice sunt posibile, iar multe sociatăţi accept copiii realizaţi în afara
relaţiilor de căsătorie. Dar nici o societate nu şi-a stabilit un set de norme pentru a întreţine copiii
în afara instituţiei familiei;
 de socializare - toate societăţile se sprijină pe familie pentru socializarea copiilor şi
transformarea lor în adulţi, care să funcţioneze cu success în societate.
Familia reprezintă grupul primar al copilului şi aici este locul unde începe dezvoltarea
personalităţii lui. Cu timpul, copilul este capabil să adere şi la alte grupuri după ce au fost puse
27
bazele personalităţii. Una din căile prin care familia socializează copilul este aceea de a prezenta
modele pe care copilul să şi le însuşească. Astfel, băiatul învaţă să devină bărbat, soţ şi tată,
trăind într-o familie, percepând şi înţelegând modelul ori modelele ce i se oferă.
Anumite dificultăţi de socializare apar când un asemenea model lipseşte. Nu există un
înlocuitor ori un substitute satisfăcător pentru el, deşi aceştia nu trebuie să fie neapărat părinţii
biologici.
O familie multiproblematică, este aceea în care există un sortiment întreg de probleme şi
neinţelegeri: sărăcie, conflicte, lipsa tatălui, lipsa serviciului, alcoolism, droguri, adulter, boli
fizice sau mentale. Aceste familii nu sunt în stare să îndeplinească cu succes nici una din
funcţiile familiei şi, astfel, determină copiii să constinue modelul inadecvanţei şi delincvenţei.
 Afectivă - reprezintă acel ceva de care omul are mai mare nevoie - afecţiunea.
Opinia psihiatrilor este că, probabil singura cauză important a dificultăţilor emoţionale, o
constituie lipsa iubirii. Un volum mare de date evidenţiază că delincventul este tipul de copil de
care nu are grijă nimeni. Copiii care se bucură de îngrijire fizică bună, dar sunt lipsiţi de
afecţiune, sunt predispuşi la un fenomen medical numit marasm. Multe societăţi se bazează în
exclusivitate pe familie ca generatoare de afecţiune. Totuşi, nevoia de înţelegere, de prietenie
este realizată şi de alte grupuri.
 de status - intrat în familie oricine dobândeşte un set de statusuri, în funcţie de vârstă, sex,
ordinea naşterii.
Familia serveşte şi la atribuirea unor statusuri sociale cum ar fi: un individ alb din clasa de
mijloc, orăşean, ţăran. În orice societate în care există un sistem de clasă, statusul de clasă al
familiei înfluenţează foarte mult copilul din familia respectivă, prin posibilităţile şi recompensele
acordate de societate, modalităţi prin care ceilalţi îl ajută sau nu, dimpotrivă îl descurajează.
Statusul de clasă poate fi schimbat printr-o combinare a eforturilor proprii cu norocul.
În mod normal copilul preia din cadrul familiei sale, un set de interese, valori, care îl ajută să
deţină în continuare statusul de clasă al familiei, iar într-o oarecare măsură îi creează dificultăţi
în dobândirea unui status de clasă mai înalt;
 de protecţie - familia asigură într-un anumit grad, protecţia fizică, economic şi
psihologică a membrilor săi.
28
In cele mai multe societăţi, orice atac asupra unei persoane este considerat un atac asupra
întregii familii. De asemenea, greşeala, ruşinea sunt suportate , în mod egal de către toţi membrii
familiei.
 economică – ca unitatea economică de bază în majoritatea societăţilor, familia este cea
care îndeplineşte această funcţie .
Se poate observa uşor, că din orice punct de vedere, din orice perspectivă am încerca o
clasificare a funcţiilor familiei, acestea se aseamănă foarte mult, ceea ce ne îndreptăţesc să
afirmăm că în cadrul acestora responsabilitatea educativă are un rol preponderent.
29
1.4 PARADIGME EXPLICATIVE PRIVIND FAMILIA
Potrivit Monicăi Moraru, familia ca realitate socială complexă este subiect și obiect a
numeroase cercetări inter și multi-disciplinare, așa cum arată I. Mitrofan si C. Ciuperca (apud
Moraru M, 2013), între care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie și
psihopatologie dețin poziții prioritare.
Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de investigare, cu
virtuți și limite, încearcă să explice funcționalitatea familiei.
In prezentarea acestei teme am optat pentru clasificarea realizata de I. Mitrofan si C.
Ciuperca (1998, pp. 143-163) după Monica Moraru, în Psihopedagogia familiei, Note de curs,
2013.
”1. Teoria dezvoltarii (ciclurilor vietii)
Teoreticienii dezvoltarii trateaza ciclurile vietii individuale si familiale in termeni
de stadii specifice. Schema ciclurilor vietii familiale, elaborata de R. Hill (1970) precizeaza
intervalele de timp in care se produc schimbari in dezvoltarea familiei. Aceste stadii sunt
urmatoarele (cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 144):
 stadiul initial al relatiilor familiale ale cuplului fara copii - cuplul este dominat de
expansiunea dorintei de intretinere a confortului afectiv;
 stadiul vietii cuplului cu copii prescolari este stadiul in care se (re)stabilesc regulile de
baza ale vietii conjugale, zonele de toleranta si intoleranta in cresterea copiilor care sunt
inca mici;
 stadiul familiei cu copii de varsta scolara reprezinta stadiul in care rolul de parinte al
fiecarui partener devine mai dificil datorita intrarii copiilor in scoala; este o perioada
"propice" crizelor in cadrul relatiilor de cuplu, crize care se pot solda chiar cu inevitabila
destramare a cuplului;
30
 stadiul familiei parasita de copiii deveniti adulti - rolul parental devine mai complex prin
plecarea copiilor din casa parinteasca; asistam, de multe ori, si la o criza a identitatii
profesionale datorata dezagregarii rolului profesional; in general, aceasta perioada este
caracterizata fie prin tensiune (nervozitate, anxietate a mamei, ca urmare a menopauzei),
fie prin liniste sufleteasca (reinstalandu-se, la un nivel mai inalt, iubirea si tandretea,
pentru a infrange singuratatea si batranetea);
 stadiul "familiei" omului singur (vaduvia) - apar probleme noi legate de pierderea
sotului/sotiei; in schimb, aparitia nepotilor reface echilibrul vietii.
Teoria dezvoltarii analizeaza, asadar, schimbarile la care se pot astepta membrii familiei pe
parcursul existentei lor.
2. Teoria structurala (dinamica rolurilor si a puterii)
Teoria structurala aduce in discutie problema schimbarilor care intervin in interiorul
cuplului: tranzitia cuplului de la structura de tip institutional (traditional) la cea de tip democratic
(modern) - se dezbate, cu deosebire, problema rolului fiecarui partener in cuplu ( rolul =
comportamentele pe care ceilalti le asteapta de la individul care ocupa o pozitie sociala
determinanta, un statut social - Stoetzel, 1963)).
Tranzitia cuplului de la structura de tip traditional la cea de tip modern a adus o serie
de schimbari in ceea ce priveste factorul afectiv. Familia traditionala era in primul rand o unitate
de productie si reproductie si, nu in mod deosebit, afectiva. Ea constituia un mecanism de
transmitere a proprietatilor si a rangului social din generatie in generatie. Astazi, ordinea acestor
prioritati s-a inversat. Legaturile cu lumea exterioara au slabit, in timp ce relatiile dintre membrii
cuplului s-au intarit. In societatea moderna, factorul afectiv primeaza atat in relatia cu partenerul,
cat si in relatiile dintre copii si parinti. Barbatii si femeile cauta acum intimitatea iubirii,
considerata extrem de importanta, esentiala pentru supravietuirea emotionala. Cand intimitatea
esueaza, personalitatea este pusa in pericol. In spatele lui "te iubesc" - arata Druta (1998, p. 89) -
se afla niste mize si asteptari care dovedesc ca relatia de dragoste nu este simpla. A trai in cuplu
este adesea in imaginea multora, o posibilitate de a-ti gasi fericirea, de a-ti realiza propria
identitate, de a cauta veritabilul sens al vietii care sa nu fie egoist. "Viata in doi" trebuie sa
compenseze, astfel, toate frustrarile vietii, fiind locul unde omul se intareste afectiv, unde
recastiga forte si unde gaseste echilibrul.
31
Inca din deceniul al 4-lea al sec. XX, in psihologia sociala americana, se incearca explicarea
armoniei/dizarmoniei cuplului conjugal prin magnitudinea diferentelor dintre "la ce s-au
asteptat" partenerii privitor la viata de cuplu si "ceea ce-au gasit" ei in realitate, dintre rolurile
expectate si rolurile efectiv performante. Problematica rolurilor, asteptarilor, aspiratiilor si
perceptiilor de rol este profund prezenta in cuplul conjugal.
Cu privire la divizarea rolurilor in cuplu, unii cercetatori au evidentiat tendinta unei slabe
diviziuni a rolurilor in familia moderna, mai ales datorita integrarii femeii in viata profesionala.
De asemenea, structura rolurilor conjugale este conditionata si de nivelul instructional si cultural
al partenerilor, de categoria socio-profesionala careia ii apartin, dar si de relatiile exterioare ale
nucleului conjugal cu familia extinsa, prieteni, vecini etc.
S-a pus problema in ce masura cuplul cu dubla cariera, in care atat femeia cat si barbatul au
slujbe ce presupun o inalta calificare si un nivel de responsabilitate comparabil, gaseste
modalitati de a impaca exigentele profesionale cu cele domestice. Ce fel de compromisuri si
strategii trebuie sa adopte partenerii si cum sa ajunga la o colaborare cat mai eficienta? In
termeni de pierderi si castiguri, cei doi parteneri angajati intr-o asemenea incercare trebuie sa
tina seama de cateva aspecte:
a) beneficii obtinute dintr-o formula conjugala de dubla cariera, cu pretul supraincarcarii de
rol (sarcini profesionale si domestice), ceea ce presupune a renunta la unele activitati care
par mai putin importante;
b) rezolvarea unor dileme privitoare la schimbarea de mentalitate (care norme sa fie obtinute
si care inlaturate). Atitudinea fata de femeia care lucreaza in afara gospodariei este una
dintre normele disputate;
c) mentinerea identitatii personale este o alta problema, intrucat daca barbatul si femeia
exercita aceleasi roluri se atenteaza la propria identitate a fiecaruia;
d) relevanta rolurilor si ciclurilor de rol: deoarece femeia si barbatul sunt angajati
concomitent in trei sisteme de roluri (sistemul profesional al unuia, sistemul profesional
al celuilalt, sistemul conjugal al amandurora), este greu de indeplinit la cote onorabile
aspiratiile de rol.
32
R. Touzard (1965) enumera 9 tipuri de interactiuni posibile ce definesc conduitele de rol in
cadrul cuplului.Clasificarea este realizata pornind de la doua variabile: autoritatea si puterea in
cuplu, respectiv actiunea si decizia.
1) Autonomia barbatului (barbatul actioneaza si decide).
2) Autonomia femeii (femeia actioneaza si decide).
3) Autocratia barbatului (barbatul decide, femeia actioneaza).
4) Autocratia femeii (femeia decide, barbatul actioneaza).
5) Conducerea barbatului (barbatul decide, actioneaza impreuna).
6) Conducerea femeii (femeia decide, actioneaza impreuna).
7) Diviziunea sincretica a rolurilor (el actioneaza, decid impreuna).
8) Diviziunea sincretica a rolurilor (ea actioneaza, decid impreuna).
9) Cooperarea sincretica (actioneaza impreuna, decid impreuna)
(cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 147).
Cuplul conjugal contemporan se caracterizeaza printr-o accentuata flexibilitate a structurii de
autoritate si putere. Nu mai exista un model unic, dominant, in care barbatul decide, atat in
privinta hotararilor care vizeaza viata conjugala, cat si a celor care privesc relatia parentala, asa
cum se intampla in traditionalitate. Relatia moderna surprinde reciprocitatea puterii si
autoritatii, pe diferite nivele si in diferite intensitati, in contextul mai general al unui egalitarism
afirmat, si tot mai des, pus in practica. Partea negativa a ideologiei egalitariste a societatii noastre
rezida, insa, din faptul ca orice diferenta este vazuta ca o sursa de inegalitate, ceea ce ar putea
crea impresia eronata ca toate sarcinile, toate rolurile pot fi indeplinite atat de femeie, cat si de
barbat (Mendras, 1997). Exista anumite elemente de specificitate care diferentiaza cele doua
sexe; de asemenea, de la un cuplu la altul exista deosebiri in ceea ce priveste rolurile asumate, in
functie de particularitatile partenerilor implicati in relatie.
Rolul conjugal se formeaza initial prin imitatia sau negarea (constienta/inconstienta)
modelelor de rol similar, deja cunoscute in familia consangvina. Daca partenerul se sustrage de
la rolul expectat, toate consecintele aparute in urma acesteia conduc la accentuarea unui
sentiment de anxietate si frustrare. Si aceasta, deoarece partenerii se raporteaza unul la altul
conform "normelor relationale si functionale ale comportamentului conjugal al parintilor lor" (I.
33
Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p.150) (ex.: "parintii mei nu au facut niciodata lucrul acesta"; "tatal
meu nu i-a facut niciodata asa ceva mamei").
Studiile sustin ca familia se îndreapta în general catre relatii de tip sincretic si ca asistam la
elaborarea unui nou model cultural al structurii familiale (Idem, p. 147): tendinta
semnificativa la egalizare a nivelurilor de participare a sotilor in munca domestica, educarea
copiilor si repartizarea bugetului familial, in special la familiile tinere sau la cele in care sotul are
un inalt nivel de pregatire. Efecte: conduitele de rol au fluenta si stabilitate, este diminuat riscul
disfunctionalitatilor, cu cât tendinta de egalizare a raspunderilor celor doi soti este mai apropiata,
cu atât gradul de satisfactie este mai mare. Unii autori apreciaza ca în aceste cazuri, frecventa
satisfactiei este de zece ori mai mare decât insatisfactia.
În strânsa legatura cu acest model se propun si noi modele culturale de rol familial, respectiv
parental si filial (vezi studiul realizat de Duvall, 1971, in scopul relevarii conceptiilor despre
rolul de "mama buna" si "copil bun", evidentiind existenta a doua modele de rol: traditional si
modern, in I. Mitrofan, 1989, pp. 36-40).
Astfel, modelul mamei moderne acorda întâietate asigurarii suportului afectiv, crearii unui
climat tonic de încredere care sa sustina cresterea si dezvoltarea copilului. Fara a neglija rolul
menajer, ea este preocupata de dimensiunea instructiv-formativa a copilului, de pregatirea sa
pentru viata profesionala.
Modelul tatalui modern asigura suportul economic, priveste paternitatea ca pe un bun, ca pe
un privilegiu care si-l asuma cu raspundere, se implica în cresterea si educarea copilului, fata de
care manifesta si severitate si întelegere, îl disciplineaza cu oarecare flexibilitate, urmarind
realizarea scopurilor propuse. Se implica în problemele casnice. Modelul conduitei de rol
a copilului modern - este considerat bun, copil care-si iubeste parintii, dornic sa învete, are
initiativa, se adapteaza afectiv, prezinta competenta relationala.
1. Teoria functionala (procesuala)
Aceasta teorie pleaca de la premisa ca familia (cuplul) trebuie sa realizeze anumite functii. In
raport cu realizarea/nerealizarea acestor functii, familiile (cuplurile) au fost clasificate in familii
functionale si familii disfunctionale. Clasificarea este relativa, avand in vedere ca anumite
configuratii familiale maximizeaza anumite functii si minimizeaza altele.
34
Paradigma functionala are implicatii asupra a 4 abordari (acestea se raporteaza la
functionalism, dar ar putea sa aiba si o existenta de sine-statatoare), si anume:
a) abordarea comunicationala;
b) abordarea interactionist-simbolica;
c) abordarea din perspectiva conflictului;
d) abordarea sociala a schimbului.
a) Abordarea comunicationala
In cadrul paradigmei comunicationale sunt elucidate tipurile, cantitatea si calitatea
intercomunicarilor maritale (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, pp. 153-155).
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interactiuni specifice cuplului: senzual-
senzitive, erotico-afective, de petrecere a timpului liber, socioeducationale, decizionale, practic-
menajere si de planificare a bugetului.
Cantitatea intercomunicarii face referire la frecventa mesajelor emise si receptate pe diverse
canale simultane si succesiv, in conformitate cu trebuintele si disponibilitatle individuale de
relationare.
Calitatea intercomunicarii face apel la invatarea deprinderilor de a comunica. De modul in
care se comunica depinde functionalitatea familiei - sa stii ce, cand si cum sa comunici in situatia
de parteneriat, constituie o disponibilitate esentiala pentru continuarea vietii in cuplu si pentru
corectia succesiva a stilului interactional.
b) Abordarea interactionist-simbolica
Interactionismul simbolic a fost inspirat de pragmatismul filosofic. G. H. Mead, principalul
sustinator al acestei abordari, considera, la inceputul sec. XX, ca oamenii se sprijina pe simboluri
impartasite pentru a se adapta la mediu.Interactionistii simbolici (E. Burgess, 1926, este primul
care aplica punctul de vedere interactionist la studiul familiei, ca "unitate de personalitati aflate
in interactiune") studiaza modul in care oamenii construiesc si comunica asemenea simboluri in
cursul interactiunii lor, in ce masura reprezentarile despre propria familie a tuturor membrilor ei
sunt consensuale (ex.: un cuplu ce provine din etnii/religii diferite descopera ca simbolurile pot fi
nu doar diferite, ci si structural opuse; in acest sens, simbolurile pot ridica mari dificultati in
relationarea de cuplu).
35
Asadar, conceptele fundamentale ale acestei paradigme sunt: interactiunea, simbolul,
semnificatia. Ideea centrala este urmatoarea: cuplul ofera posibilitatea comunicarii cu el insusi si
cu ceilalti prin vehicularea de simboluri verbale/nonverbale (I. Mitrofan, 1998). Membrii
cuplului interactioneaza perpetuu intre ei, dar prin intermediul imaginilor, al perceptiilor
reciproce, al felului in care se definesc unul pe celalalt. Viata de cuplu este rezultatul acestei
mereu construite si reconstruite realitati simbolice.
Dupa Sullivan, mecanismul functional al cuplului îl reprezinta sistemul de imagini pe care
fiecare partener si-l construieste despre celalalt, si mai ales modul în care se combina aceste
imagini, sistemul "eu si ea" cu sistemul "eu si el". Daca se combina sistemele de reprezentari
compatibile, relatiile pot sau nu pot fi agreabile. Daca se combina prin hazard, consecintele sunt
foarte grave. Imaginea despre celalalt este instrumentul care dirijeaza si controleaza viata de
cuplu, relatia dintre parteneri.
Din aceeasi perspectiva interactionala, H. H. Wolf insista asupra semnificatiei notiunii
de identitate, desemnand acele trasaturi psihologice individuale, dezvaluite in relatiile de
cooperare cu altii si, in primul rand, cu propria familie. In acest sens, autorul considera ca
respectul pentru propria identitate atrage dupa sine respectul pentru identitatea si nevoile
partenerului si ale celorlalti, frâneaza pornirile nepermise si contribuie la solutionarea situatiilor
de criza.
Interactionismul simbolic, cu toate variantele sale, a fost criticat, in general, pentru folosirea
unor concepte vagi, centrarea pe ideile individului si nu pe emotiile sale etc.
c) Abordarea din perspectiva conflictului
Aceasta isi are originea in filosofia politica a lui Thomas Hobbes, in filosofia lui Hegel, in
istoriografia dialectica a lui Marx si Engels si in sociologia lui Georg Simmel.
Teoriile conflictului pornesc de la premisa ca acesta este normal in cadrul grupului, dar si
intre grupurile sociale, pentru ca lipsa resurselor face ca interesul unei persoane sau al unui grup
sa se ciocneasca cu al altora. Conflictul depinde de structura grupului (marime si compozitie),
precum si de resurse, care incurajeaza fie competitia, fie cooperarea (cf. A. Baran-Pescaru, p.
50).
Se iau in discutie mai multe variante ale teoriei conflictului. De exemplu, teoriile structurale
ale conflictului(Simmel) se centreaza pe modul in care conflictul este afectat de marimea si
36
compozitia grupului. Teoria microsistemelor a lui Scanzoni explica cum poate aparea conflictul
marital dintr-un schimb de resurse initial echitabil, pentru ca partenerii isi reduc sau sporesc
contributiile nonreciproc (de pilda, sotul care nu mai contribuie financiar sau sotia care ofera mai
mult financiar, dar nu-l poate determina pe sot sa participe mai mult in gospodarie) (Idem, p. 50).
P. Ilut (2005. p. 23-24) aduce in discutie 2 variante ale teoriei conflictului:
a) una de sorginte marxista si care sustine ca familia este micromediul ce reflecta
proeminent exploatarea omului si conflictul inerent prezent in societatile bazate pe clase cu
interese opuse. Femeile sunt exploatate de catre barbati si copiii de catre parinti. In aceasta
viziune, femeia este dublu victimizata: daca este casnica, lucreaza pana la epuizare, fara ca
munca ei sa fie platita, iar cand intra in campul muncii, castiga mult mai putin decat barbatul,
chiar daca are aceeasi pregatire si experienta;
b) varianta amarxista si "apolitica", larg impartasita de aproape toti cei ce analizeaza si
asista familia, este ca intre membrii familiei apar tensiuni inevitabile. Participantii la viata de
familie au profiluri psihocomportamentale diferite, aspiratii nonconsensuale, interese opse,
uneori, mai mult sau mai putin majore. In societatea patriarhal-autoritara, resursele celorlalti
membri, in afara de tata, erau limitate, astazi insa, pe langa legitimitate si bani - specifice
parintilor si mai ales tatalui - conteaza si alte resurse de putere: inocenta copiilor, puterea data de
dragoste, calitatile psihointelectuale deosebite etc. Nu e de neglijat nici forta fizica, invocata de
analistii familiali, nu doar ca amenintare si agresivitate in rezolvarea conflictelor, dar si ca
satisfacere a poftelor sexuale, ca viol al sotiilor si abuz sexual fata de propriii copii, mai cu
seama in cazul copiilor vitregi.
S-a construit o tipologie a conflictualitatii din punct de vedere al delimitarii dintre normal-
dinamogen versuspatogen-dezorganizator. Aceasta tipologie indica 8 tipuri de conflicte, in
functie de anumiti parametrii (I. Mitrofan, 1989):
1) gradul de tensiune generat de natura conflictului (ridicat/moderat/scazut);
2) forma de manifestare predominanta a conflictului (manifesta/latenta);
3) durata conflictualitatii (continua/intermitenta).
Posibilitatile combinatorii intre cei trei parametrii conduc la urmatoarea tipologie (I.
Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 287):
1) cupluri cu conflictualitate majora de aspect manifest, continuu, cu tensiune crescuta;
37
2) cupluri cu conflictualitate manifesta, intermitenta, cu tensiune crescuta;
3) cupluri cu conflictualitate manifesta, continua, cu tensiune moderata;
4) cupluri cu conflictualitate manifesta, intermitenta, cu tensiune moderata;
5) cupluri cu conflictualitate submanifesta, continuua, cu tensiune moderata;
6) cupluri cu conflictualitate submanifesta, continua, cu tensiune scazuta;
7) cupluri cu conflictualitate submanifesta, intermitenta, cu tensiune moderata;
8) cupluri cu conflictualitate submanifesta, continua, cu tensiune scazuta.
Teoriile conflictului sprijina interventiile - asistenta sociala, terapia si autoterapia -
indreptate catre rezolvarea conflictului si imbunatatirea abilitatilor de negociere, precum si
actiunile de diminuare a inechitatilor sociale extinse.
d) Abordarea sociala a schimbului
Isi are originea in utilitarismul filosofic si psihologic. Cel mai cunoscut teoretician al
schimbului este sociologul Ivan Nye. Oamenii formeaza grupuri sociale, doar pentru ca este in
interesul lor sa procedeze astfel. Indivizii sunt motivati de propriul interes; sunt calculatoare
rationale ale recompenselor si costurilor. Acestea sunt principaleleipoteze ale teoriei schimbului.
In ceea ce priveste familia, se porneste de la ideea ca relatia interpersonala dintre parteneri se
formeaza in scopul intalnirii propriilor nevoi individuale. Relatia intima este redusa la o situatie
tranzactionala in care costurile sunt contrabalansate de beneficii (Idem, p. 159). In viata
cotidiana, dupa aceasta teorie functioneaza legea reciprocitatii ("ti-am dat" - "ma astept sa-mi
dai"; "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte"; "cat dai, atat primesti" etc.). Se apreciaza ca o
cauza majora a disolutiei maritale este perceptia unei inegalitati profunde in raporturile familiale.
Un exemplu de aplicare a teoriei schimbului este si analiza maximizarii profitului in deciziile
de divort. Probabilitatea de divort descreste odata cu acumularea de capital marital specific, cum
ar fi proprietatea si copiii, a caror valoare ar descreste daca familia s-ar dizolva (P. Ilut, 2005, p.
26).
Aceste teorii furmizeaza un cadru pentru terapeutii familiali, care pot sa-i determine pe
parteneri sa transforme relatia in una mai recompensatoare si mai putin costisitoare pentru
fiecare dintre ei. Totusi, accentuarea rationalitatii in detrimentul emotiilor, ca baza pentru
constituirea grupului familial, a condus la numeroase critici.
4. Teoria sistemica (holista)
38
Paradigma sistemica este o abordare comprehensiva a comportamentului sistemelor vii. Isi
are originea in organicismul lui H. Spencer, care cauta principiile generale si procesele care
guverneaza toate fiintele vii, precum si in teoria moderna a informatiei. Perspectiva sistemelor a
aparut in studiile despre familie initial prin terapeutii de familie, cum ar fi Gregory Bateson si
Don Jackson, iar mai tarziu a aparut in formulari mult mai teoretice, cum ar fi functionalismul
lui Parsons si teoria generala a sistemelor a lui Buckley.
Teoreticienii sistemelor considera ca un sistem de parti interconectate este un model util
pentru intelegerea oricarui obiect. Datorita interconexiunilor, intregul inseamna mai mult decat
suma partilor. Sistemele se afla in relatii dinamice cu mediul lor prin feedback, care transforma
unele iesiri ale sistemului in intrari. Conceptele cheie includsistemul, legaturile, regulile de
transformare, feedbackul, varietatea (flexibilitatea), echilibrul si subsistemele (cf. A. Baran-
Pescaru, 2004, p. 49).
Din perspectiva teoriei sistemelor, cuplul reprezinta un sistem alcatuit din doua personalitati
care interactioneaza, avand la baza o structura, o functionalitate, o serie de proprietati si
caracteristici. Paradigma se concentreaza asupra caracteristicilor comportamentale ale fiecarui
partener.
Din punct de vedere al functionalitatii, se au in vedere efectele comunicarii, calitatea si
stabilitatea relatiei maritale. Satisfacerea necesitatilor Eul-ui in cadrul familiei este recunoscuta
ca o functie de baza a familiei si devine argument important de combatere a teoriei disparitiei
familiei (R. Bell). Familia presupune, in acest sens, schimbul afectiv între sot si sotie, între
parinti si copii, empatia avand un impact foarte puternic în functionarea relatiilor interpersonale
de tip afectiv.
Din perspectiva campului de proprietati si caracteristici, paradigma sistemica se canalizeaza
pe efectele mediului extern asupra relatiei conjugale, pe factorii economici, sociali, politici,
culturali, de mediu fizic care alcatuiesccontextul situational al familiei. Sunt cercetate probleme
privind: separarea îndelungata a sotilor (conditii de razboi, de deplasare profesionala, naveta pe
distante mari etc.) si efectele acesteia.
Mc. Cubbin, Dahl si Hunter (1976) analizeaza fenomenul de separere a sotilor si
consecintele lor disfunctionale in sanul familiei : manifestari depresive ale sotiei, anxietate,
devitalizare, acte deviante, tulburari psihosomatice ; capacitatea de adaptare la stresul provocat
39
de cutremure, inundatii, pierderea neasteptata a bunurilor, îmbolnavirea irecuperabila a unuia din
membrii grupului familial etc.
Capacitatea familiei "de a face fata", de a se mobiliza, depasi si apara de agentii stresori, a
fost analizata si masurata de numerosi autori: Hill, Burr, Mc.Cubbin, Dahl, Hunter,
Benson, prin prisma teoriei stresului familial(Mc.Cubbin, 1979).
Burr (1973) prezinta familia dintr-o perspectiva dubla: reactor la stres si agent de focalizare
a resurselor interioare pentru adaptare, combatere si depasire a stresului. Se dezvolta, arata
autorul, strategii de adaptare si aparare la stres cum ar fi: cresterea coeziunii intrafamiliale,
cresterea tranzactiilor si legaturilor cu comunitatea.
5. Teoria istorista (intergenerationala)
Paradigma are ca specific folosirea metodei longitudinale, metoda ce se concentreaza asupra
microistoriei si genealogiei familiei. Arborele genealogic reprezinta instrumentul cu ajutorul
caruia se pot elabora ipoteze privind comportamentul si atitudinile generatiilor mai tinere prin
raportarea la ascendentii lor (P. Ilut, 2005, apud Moraru M, 2013)”
40
CAPITOLUL 2 PROBLEMATICA STILURILOR PARENTALE
2.1 PARENTALITATE, COMPETENŢE ŞI RESPONSABILITĂŢI

PARENTALE. CONCEPT
Parentalitatea. Concept
În viaţa majorităţii adulţilor, unul dintre momentele importante este acela în care ei devin
părinţi. Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituie noţiunilor de “maternitate” şi
“paternitate” pe care le subordonează.
Parentalitatea este o noţiune cu o sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate
ridicat. Ea desemnează rolurile sociale ale părinţilor, responsabilităţile şi drepturile lor în raport
cu proprii copii. Rossi, 1968 (apud. Turliuc, 2004) a identificat patru caracteristici ale
parentalităţii:
 Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a avea copii, sunt foarte mari în
special asupra femeilor.
 Parentalitatea a devenit o chestiune voluntară, în condiţiile dezvoltării mijloacelor
contraceptive şi a înseminării artificiale. Ea poate totuși să apară ca o consecinţă a unui
act sexual întâmplător, neprotejat care a fost realizat din alte motive. Astfel, există un
număr mare de căsătorii care apar ca efect al sarcinilor întâmplătoare, nedorite.
 Statutul parenteral este irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut, suntem
legaţi de el pe viaţă. Este greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează nici după
un eventual divorţ al soţilor. Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele
parentale. Indivizii sunt extrem de slab pregătiţi pentru a le pune în act.
 Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formală şi sporadică, iar liniile
care ghidează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce constituie un
41
“bun părinte” sunt vagi. Atitudinile părinţilor nu sunt abstracţii, ci realităţi trăite şi
amintite de copil prin comportamentul acestor personaje, mama şi tatăl, care sunt
esenţiale pentru el. Aceste atitudini se diversifică şi se colorează la infinit. Cei doi părinţi
pot avea aceeaşi atitudine fundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima
în mod diferit, sau asemănător.
Paternalitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare; diversele funcţii legate de ele au ajuns
să fie îndeplinite fie de un soţ, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor practicându-se pe o
scară destul de vastă.
Rolul mamei în dezvoltarea personalităţii copilului. Mama îndeplineşte o funcţie primordială
şi fundamentală, întrucât declanşează la copil, mecanismele cunoaşterii şi ale învăţării. Mama
este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste, absolută şi totală; este
prima relaţie cu altă persoană. Nu este deloc indiferent dacă această relaţie este crispată sau
relaxată, dacă această primă dragoste decepţionează sau produce satisfacţie.
Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influenţează relaţiile sociale şi afective de
mai tarziu ale copilului. Atitudinea copilului faţă de alte persoane este determinată de relaţia cu
această primă persoană care este mama. Semnificaţia pe care o vor avea pentru el mai târziu
oamenii şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea, depind de mamă;
iubirile sale ulterioare se vor înfăţişa ca un ecou al acestei prime iubiri.
Rolul tatălui în creşterea şi dezvoltarea copilului. Figura paternă, deşi mai puţin implicată
biologic, se fixează în conştiinţa copilului mai târziu decât figura maternă, însă contribuie
esenţial la crearea şi întărirea sentimentului de siguranţă şi de protecţie în copil, echilibrează
potenţialul psihic al acestuia. Prezenţa tatălui, contactele copilului cu tatăl introduc variaţii, o
modulaţie nouă în starea de contopire iniţială a copilului cu mama.
Tatăl este acela care-l face pe copil să iasă din starea de nediferenţiere cu mama, determinând
apariția primelor trasături de individualizare, care îl orientează dincolo de acel univers imediat,
format din sfera maternă. Rolul său de întreţinător îi dă un prestigiu considerabil, iar tatăl este
întotdeauna extrem de bogat în ochii celui mic. În perioada actuală, rolul de întreţinător, împărţit
de ambii părinţi antrenează o oarecare atenuare a prestigiului patern. În ciuda acestui fapt, copilul
este impresionat de prestanţa şi forţa tatălui, întotdeauna considerabilă în raport cu aceea de care
dispune el.
42
Autoritatea mamei se manifestă mai direct şi mai continuu în viaţa copilului; tatăl reprezintă
autoritatea supremă. Tatăl îşi sporeşte valoarea prin absenţa lui, el este cel care ”se află în altă
parte”, care munceşte în afara căminului. Ce face tatăl la birou sau la fabrică? Copilul mic nu
ştie prea bine. Când acest tată mereu absent este acasă, venirile şi plecările, ocupaţiile lui trezesc
curiozitatea şi dorinţa de imitaţie. Bucuria şi mândria ating culmea când tatăl îl asociază pe copil
cu treburile lui, când ”lucrează împreună” sau când “îl poate ajuta pe tata”. Astfel, prelungeşte,
extinde opera de iniţiere începută de mamă.
Este esenţial ca copilul să nu simtă nici lacrimi, nici discordanţe, nici rivalităţi între părinţi,
ale căror roluri sunt atât de strâns complementare. Tatăl şi mama sunt egali în conceperea
copilului. Atât bărbatul cât şi femeia sunt înzestraţi pentru a-şi educa copilul. Copiii reuşiţi sunt
cei ai cuplurilor unite, care-şi păstrează autonomia. Familia este necesară copilului cu condiţia ca
ea să fie una sănătoasă, atât tata, cât şi mama, să dea exemplu unor fiinţe autonome şi egale.
Părinţii să-şi iubească copilul în mod normal, dăruindu-i autonomie şi sociabilitate. Părinţii nu
trebuie ei înşişi să fie închişi în cercul familial, ci trebuie să fie deschişi spre viaţă şi lume.
Competenţe şi responsabilităţi parentale –concept
Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare

normal, a acompania copilul şi a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilităţi de care
părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, K. 1998 pag. 143-159).
 abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoaşterea nevoilor de bază ale copilului, şi
apoi disponibilitatea părinţilor de a-şi sacrifice propriul confort în favoarea satisfacerii nevoilor
copilului. Dacă părinţii nu cunosc importanţa de a vorbi copilului în timpul când îi acordă
îngrijire, de a lăsa timp copilului spre a răspunde în felul lui, de a stimula tactil copilul, de a
răspunde solicitărilor copilului, de a reconforta copilul când plânge luându-l în braţe şi vorbindu-
i cu blândeţe vor eşua în misiunea lor parentală.
 abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv
43
Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experienţe care să-l stimuleze în acţiunea sa de
învăţare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în faţa universului, având marea şansă de a
descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste
experienţe care adesea pe el îl sperie, prin riscul pe care ele îl incumbă şi pe care copilul nu îl
cunoaşte încă. Datoria părintelui este de a-şi stăpâni propria anxietate şi de a asista cu răbdare
copilul în experienţele şi descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activităţi nu sunt periculoase
pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.
 abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul
Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Este o abilitate
pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia
are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia, identifica şi numi gândurile şi sentimentele
celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental şi abilitatea de a
răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe
părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristeţea, descoperirile copilului. Este de fapt o
comuniune cu copilul, care-l poate feri pe părinte de hiperprotecţie.
 abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului
De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi comportamentul faţă de el.
Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.
Adesea părinţii nu observă calităţile reale ale copilului sau dificultăţile care pot apărea datorită
nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau datorită unor condiţii special în care se află
acesta. Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi proiectează asupra lui
resentimentele faţă de o altă persoană sau propriile aşteptări neimplinite, va avea faţ de copil
aşteptări prea mari, nerealiste sau negative.
Aşteptările părinţilor susţin conduita lor faţă de copil. Ele pot stimula copilul, provocându-l
la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le aşteaptă şi pot fi deci confirmate de evoluţia
copilului. Exigenţele prea mici conduc la nedezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor şi
la iresponsabilitate.
 abilitatea de a pune limite copilului
Este probabil cea mai provocatoare funcţie parentală şi reprezintă abilitatea prin care se
construieşte în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu îşi poate construi
44
respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăieşte sentimentul de a fi protejat de
un părinte. Din punctual de vedere al socializării copilului putem spune că regulile şi limitele
ajută copilul să se adapteze mediului şi grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă
între a spune „nu” şi a restricţiona cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua
variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme şi reguli.
 abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
Copiii au nevoie de încurajări şi aprecieri. Una din cele mai importante funcţii parentale,
aceea de a răspunde pozitiv, valorizănd copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care
sunt stimulaţi adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp.
 abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le proiecta în relaţia cu
copilul
Un anumit grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict necesar pentru rolul de părinte.
Este absolute vital ca părintele să-şi menţină calmul în relaţia cu copilul mai ales în momentele
în care copilul îl testează, pentru a vedea cum reacţionează.
Responsabilităţi parentale. Cercetările subliniază existenţa mai multor modele familial care pot fi
analizate din mai multe puncte de vedere, cum ar fi:
- după structură
- după funcţiile îndeplinite
- după mărime, etc.

Fiecare familie în parte îşi dezvoltă propria structură de repartizare a responsabilităţilor,
devenind astfel un agent de socializare. Caracteristic oricărui sistem şi în cadrul familiei regăsim
situaţii conflictuale, însă tot în interiorul unui sistem se tinde către echilibrarea componentelor.
Acest lucru este realizat în cazul în care în interiorul familiei se comunică şi nu doar se dau
ordine. Procesul de comunicare este condiţionat de: tipul de graniţă a sistemului familial,
deciziile în familie, tipul structurii de putere în familie, exprimarea sentimentelor, educaţia
părinţilor, gradul de apartenenţă la un grup.
Dacă echilibrul nevoi-resurse nu poate fi satisfăcut, familia întâmpină dificultăţi de adaptare,
de realizare, de socializare a urmaşilor, cu alte cuvinte apar dificultăţi de integrare în noile
ritmuri.
45
Normele generale după care trebuie să se desfăşoare procesul de creştere şi de educare a
copilului în familie impun responsabilităţi precise din partea părinţilor. Printre cele mai
importante pot fi menţionate următoarele:
 asigurarea subzistenţei şi a educaţiei
 educarea şi dirijarea trebuinţelor fiziologice
 dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului şi stimularea exersării capacităţilor practice,
cognitive, tehnice şi sociale, care au rolul de a facilita securitatea personal şi
comportamentul autonom.
 orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre
societate, în aşa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de
situaţii şi poziţii sociale care vor interveni în viaţa de adult
 transmisia principalelor scopuri sociale, valori cultural care definesc modelul cultural-
normativ al societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu scopurile parentale şi
sociale
 dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonal şi de a răspunde în mod
adecvat sentimentelor altora
 controlul libertăţii de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea
erorilor, oferirea unor îndrumări şi interpretări (Irimescu, G. 2008, pag. 41)
46
2.2 CARATERIZAREA ȘI CLASIFICAREA STILURILOR
PARENTALE
Părinţii pot avea un stil parental unitar sau divergent. R. Vicent conturează, privitor la primul
aspect, câteva tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi efectele asupra personalităţii copiilor.
Clasificarea stilurilor parentale după Vicent
 Părinţii rigizi, impun copiilor ideile proprii, fără a ţine cont de particularităţile
individuale. Datorită acestei rigidităţi poate să apară o atitudine de infantilism în cazul
copiilor şi o sărăcire a personalităţii acestora;
 Părinţii anxioşi, care exercită o presiune asupra copiilor, aceştia simţindu-se mereu
supravegheaţi; pericolul este ca această anxietate să se transfere în comportamentul
copiilor;
 Părinţii infantili, refuză să se definească în calitate de părinţi şi să-şi asume
responsabilităţile în acest sens. Copiii cu astfel de părinţi riscă să fie în permanent excluşi
de la căutarea propriului eu;
 Părinţii boemi, nu se implică în creşterea şi educarea copiilor, putând avea drept
consecinţe în dezvoltarea copiilor; delăsarea morală, lipsa unor repere adecvate;
 Părinţii incoerenţi, care sunt foarte instabili în modul de relaţionare, exigenţele alternează
cu perioade de neimplicare; copiii pot avea probleme de identitate şi de coerenţă în
acţiuni;
 Părinţii prea indulgenţi, acordă copilului tot ce acesta îşi doreşte, ducând la apariţia unei
slabe toleranţe la frustrare din partea copiilor, însoţită uneori de un sentiment de
vinovăţie;
 Părinţii prea tandri, creează un climat mult prea încărcat cu stimulente afective, ceea ce ar
putea genera comportamente deviante pe linie sexuală;
47
 Părinţii zeflemitori, îşi tratează copilul ca pe un obiect de amuzament, ceea ce ar putea
genera apariţia la aceşti copii a unor atitudini defensive (batjocoritoare), ironizante,
ducând la răceală afectivă.
Referitor la categorie autoritară a părinţilor, și în special a tatălui, R. Vicent stabileşte
următoarea clasificare:
o tatăl dominator, are o personalitate puternică, este exigent, ştie să se afirme. Pretinde
ascultare şi respect, se impune şi ca urmare copiii devin timizi, inhibaţi, dar se pot
manifesta şi ca persoane rebele şi autoritare. Conflictele pot duce la ruptura bruscă a
relaţiilor între părinţi-copii;
o tatăl tiran îşi manifestă autoritatea în salturi, fiind de fapt o persoană timidă, slabă.
Izbucnirile sunt sporadice, generând copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate.
Atitudinea tatălui tiranic duce la apriţia sentimentului de frustrare, care va genera
manifestări agresive. În general, acest tip de atitudine generează o agresivitate latentă în
cazul copiilor, care neputându-se manifesta în context familial, izbucnesc în diverse
situaţii;
o tatăl neimplicat este veşnic într-o stare de renunţare, nu se implică în educaţia copiilor, nu
îi controlează. Lipsa controlului determină apariţia la copii a unor atitudini de non-
conformare faţă de reguli.
Aceşti părinţi autoritari operează cu o imagine devalorizată a copilului, el fiind un
nedezvoltat (copilul-pitic) sau un sălbatic cu porniri necontrolate, care trebuie reprimate (copilul-
sălbatic) sau un copil care trebuie să fie modelat după dorinţele părinţilor (copilul-marionetă).
Putem afirma că majoritatea persoanelor îşi dezvoltă stilul parental înainte de apariţia
copiilor, însă cu certitudine în primii ani de viaţă ai acestuia. Acest stil parental reprezintă modul
de structurare al familiei.
Clasificarea stilulrilor parentale după Edwards
R. Edwards (2001) descrie cele trei tipuri parentale: autoritar, democratic, precum şi cel mixt:
 Stilul autoritar. Aceşti părinţi sunt foarte stricţi, au multe reguli. Ei blamează, îşi
ceartă foarte mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au
opinii şi nu au voie să pună întrebări, ca urmare nu învaţă să gândească pentru ei
48
înşişi şi nici să ia decizii. Copiilor le este, de regulă, frică de părinţi. Tinerii devin
de foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de această rigiditate.
 Stilul permisiv. În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nu
au limite clare. Aceşti părinţi cedează în faţa copiilor, dacă impun o regulă copiii o
încalcă. Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea.
Copiii cu astfel de părinţi sunt obişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta
regulile. Sunt foarte egoişti şi răsfăţaţi. Părinţii care au un astfel de comportament
o pot face din următoarele motive;
 au crescut, la rândul lor cu părinţi autoritari şi consideră că este mai bine fără disciplină:
 permisivitatea este o reacţie faţă de educaţia lor rigidă, aspră;
 sunt supuşi unui risc extrem şi nu au energia necesară pentru a impune respectarea
regulilor;
 se pot afla frecvent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.
 Stilul democratic. aceşti părinţi se bazează pe principiul de a acorda şanse copiilor
lor. Ei realizează o echivalenţă între obligaţii şi libertăţi. Au reguli simple şi
concise rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând
împreună cu copiii motivele pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în
astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt importante, învaţă cum să ia decizi.
Aceşti copii vor fi independenţi şi responsabili.
 Stilul mixt. Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi.
Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale
existenţei sale. De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când
este foarte obosită. Majoritatea părinţilor au un stil dominat, pe care îl folosesc
cea mai mare parte a timpului, dar circumstanţele şi relaţiile dinamice produc
frecvent o mixtură a stilurilor.
Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor.
Clasificarea stilurilor parentale după Baumrind
Conform lui Baumrind (1980), cele trei stiluri parentale sunt: autoritativ (un stil de a îngriji
copilul cerând şi dând explicaţii), autoritar (stil bazat numai pe cerere din partea părinţilor, fără a
răspunde nevoilor copiilor) şi permisiv (stil caracterizat prin faptul că părinţii doar oferă, fără să
49
ceară nimic în schimb). Părinţii care nu se implică reprezintă alt stil parental, care a fost adăugat
la celelalte trei. Aceste stiluri dau forma cogniției copilului.
1. Părinţii autoritativi asigură copiilor afecţiune, atenţie şi autonomie. Trasează limite şi
pretenţii. Ei îi încurajează să fie independenţi şi individualişti, îi implică în discuţiile familiale,
care privesc problemele de disciplină şi de luare a deciziilor, ascultând cu răbdare, punctele de
vedere ale copilului. Aceşti părinţi spun ,,Hai să vorbim despre…”, lăsând copilul să aibă
propriile opţiuni, distribuie puterea, încurajează autocontrolul prin nepedepsirea excesivă a
copilului şi îi corectează comportamentele inadecvate vorbind despre sentimente şi alternative.
Părintele autoritativ se implică efectiv în formarea cogniţiei copilului, încurajează motivaţia
intrisecă a acestuia. Acest stil de părinte este asociat cu maturitate socială, realizări academice,
stimă de sine înaltă, încredere în sine, autocontrol. Copiii sunt competenţi, responsabili şi
independenţi. Familia care acordă autonomie copiilor şi este suportivă poate fi pozitiv asociată
cu motivaţia intrisecă şi performanţa academică, în timp ce familiile supracontrolate sau
necontralate sunt asociate în mod negativ cu aceste concepte.
2. Părinţii autoritari fixează standarde foarte înalte, pun valoare/preț pe conformitate şi
aşteaptă supunere fără întrebări sau comentarii. Sunt insensibili la nevoile copilului, nu acordă
nici o opinie copilului, mergând până la descurajarea independenţei şi a individualităţii. Îşi
pedepsesc copiii, dacă aceştia le pun întrebări. Aceşti părinţi spun: ,,Fă cum spun eu!”.
Caracteristicile unui astfel de părinte sunt: controlul total, el este întotdeauna şef, fixează
reguli rigide, nu îşi întreabă copiii, ci doar le spune, utilizează pedeapsa fizică şi umilirea pentru
a obţine cooperare, schimbul verbal este minim, iau singuri deciziile şi ignoră sentimentele
copiilor. Copiii trataţi în acest mod vor deveni rebeli, nefericiţi, cu o stimă de sine scăzută,
anxioşi, curiozitate intelectuală limitată şi vor reacţiona faţă de ceilalţi cu ostilitate şi frustrare.
Cercetările demonstrează că acest stil parental produce un copil care are o spontaneitate,
curiozitate şi creativitate limitată.
3. Părinţii permisivi sunt calzi şi acceptanţi, dar nu impun limite copiilor lor. Neimpunându-şi
controlul, aceşti părinţi le permit copiilor să-şi reglementeze propriul comportament, le permit
copiilor să ia singuri decizii, indiferent de vârsta acestora. Aceşti părinţi au puţine cereri,
administrează foarte puţine pedepse, nu fixează linii directoare, nu impun nici o structură. Aceşti
părinţi spun ,,Vrei să vrei?”. Caracteristicile acestui tip de părinte sunt implicarea faţă de copiii
50
lor, dar nu au reguli, cereri sau expectaţii. Acest stil de abordare afectează de asemenea în mod
negativ, dezvoltarea cognitivă a copiilor. Copiii tind să devină imaturi, impulsivi, inconstanţi în
atingerea scopului, rebeli, cu stimă de sine scăzută, dependenţi de adulţi şi se implică mai puţin
în sarcinile şcolare.
4. Părinţii neimplicaţi sunt necontrolaţi, iresponsabili. Ei îşi rejectează copiii sau nu au timp
sau energie pentru ei, datorită propriilor lor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază de grija
părinţilor, ei cresc devenind ostili. Aceşti părinţi spun: ,,Fă ceea ce vrei”, deoarece nefiind
implicaţi în viaţa copiilor simt că nu au nici un drept să impună limite copiilor. Dezvoltarea
cognitivă a acestor copii este afectată în mod negativ. Cresc cu mari lipsuri în domeniul social şi
academic, iar mulţi dezvoltă un comportament delincvent.
Un alt stil parental similar cu cel autoritativ este cel redirecţional. Acest stil este cel mai
eficient în creşterea copiilor. Redirecţionarea construieşte stima de sine, automotivarea,
asertivitatea, îl învaţă pe copil să gândească, să înveţe din experienţă şi să ia decizii responsabile.
Când redirecţionează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă şi îl implică în altă
activitate. Adolescenţii care provin din astfel de familii utilizează redirecţionarea pentru a avea
performanţe academice înalte, o înaltă stimă de sine şi o înaltă încredere în sine.
Stilurile parentale afectează dezvoltarea copilului, influenţa acestora fiind mai evidentă la
trecerea dinspre adolescenţă spre starea adultă. Copiii care provin din astfel de familii au o bună
stimă de sine, încredere în sine şi bune performanţe şcolare. Adolescenţii care au părinţii
autoritari asimilează mai puţine cunoștințe în şcoală, se implică în acte antisociale şi dezvoltă
multe conflicte familiale.
51
2.2.1 ABORDAREA SOCIO-EDUCAŢIONALĂ
Stabilitatea, precum şi acţiunile familiei depend, în mare mǎsurǎ, de relaţiile de comunicare

şi interacţiunea membrilor sǎi. Interacţiunea umanǎ reprezintǎ un proces de dependenţǎ reciprocǎ
şi fundamental între indivizi, prin care, actele unui membru se rǎsfrâng asupra comportamentului
celuilalt. (Ciofu C. apud Iluţ P., 1995, pag. 173).
Deoarece, partenerii se influenţeazǎ reciproc, fiecare încearcǎ sǎ se adapteze şi sǎ perceapǎ
efectele, pe care le exercitǎ asupra celuilalt. Astfel, în cadrul interacţiunii familiale, important
este confruntarea perceptive-cognitivǎ, pe baza cǎreia ei evolueazǎ şi se evalueazǎ reciproc
printr-o succesiune de feed-back-uri corectoare cu sens interadaptativ (Mitrofan I., 1989, pag.
52).
Interacţiunea pǎrinţi-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normal a copilului,
familia este un sistem de comunicare şi mediu de dezvoltare al copilului în primii ani de viaţǎ.
Aceastǎ interacţiune pǎrinţi-copii trebuie analizatǎ numai în cadrul relaţiilor intrafamiliale,
care asigurǎ funcţionalitatea şi stabilitatea familiei. Cu toate cǎ, relaţia dintre mamǎ şi copil este
cea mai important, trebuie sǎ se ţinǎ seama şi de celelate relaţii ale copilului, şi anume de relaţia
cu bunicii. Odatǎ cu apariţia unui copil, se realizeazǎ şi o modificare adaptativǎ a familiei.
Aceastǎ restructurare a activitǎţii poate duce la dezechilibrare, mama are tendinţa sǎ-şi neglijeze
relaţia cu soţul, sau sǎ facǎ apel la alţi membri ai familiei.
S-a consolidat ideea cǎ, a avea copii înseamnǎ a avea şi greutǎţi, însǎ, în mod normal, apariţia
unui copil ar tebui sǎ reprezinte numai o nouǎ organizare a activitǎţii familiei. Copilul poate avea
un rol benefic în diminuarea tensiunilor dintre soţi, iar lipsa copiilor poate favoriza instabilitatea
cuplului. Stilul interacţiunii tata-copil este diferit de stilul interacţiunii mama-copil, mama
ocupându-se mai mult de îngrijire, hranǎ, spǎlare, în timp ce taţii sunt mai implicaţi în jocul
52
acestora. Relaţia mama-copil poate evolua în douǎ direcţii: mama poate afişa fie un
comportament hiperprotectiv, fie un comportament rejectiv, de abandon psihic.
Un comportament hiperprotectiv poate duce la o limitare a iniţiativei, copilul aşteptând totul
de la ceilalţi. El va devein hiperdependent de mamă, va avea o autoimagine nefavorabilǎ despre
sine şi, ori de câte ori va fi despǎrţit de familie, va prezenta anxietate de separare (anxietatea
reprezintǎ o stare afectivǎ vagǎ de teamǎ nemotivatǎ, de nelinişte, tensiune).
Acest copil se va situa mereu în central atenţiei, mai mult, el consider cǎ, este dreptul lui sǎ-i
subjuge pe ceilalţi ori sǎ fie rǎsfǎţat în permanenţǎ. Aceastǎ atitudine de hiperprotecţie a mamei
apare, de cele mai multe ori, din cauza lipsei vieţii conjugale dintre cei doi soţi, relaţia copilului
cu mama înlocuind comunicarea cu soţul. În contrast cu un comportament hiperprotector, se
situeazǎ rejecţia copilului de cǎtre pǎrinţii sǎi. Aceştia nu reuşesc sǎ controleze activitǎţile
copilului, îi neglijeazǎ trebuinţele. În urma unor cercetǎri cu privire la familiile cu copii au fost
desprinse urmǎtoarele concluzii: (P.Petroman, 1997):
 copiii stabilizeazǎ şi consolideazǎ cǎminul, îi salveazǎ unitatea şi îi asigurǎ trǎinicia, îi
garanteazǎ cooperarea şi competiţia fireascǎ a partenerilor şi de a atenua conflictele dintre
ei;
 existenţa şi pesonalitatea cuplului dobândeşte verticalitate doar prin copii
 copiii pot asigura o atmosferǎ pozitivǎ, un microclimate afectiv şi educogen necesare
unei familii.
Partenerii trebuie sǎ ţinǎ cont de modalitatea de realizare a veniturilor, de mǎrimea acestora,
precum şi de cheltuielile fǎcute în raport cu anumite trebuinţe, de felul, în care se ierarhizeazǎ
aceste trebuinţe. De asemenea, este important şi randamentul la locul de muncǎ, acesta fiind
foarte mult influenţat de atmosfera familial şi de sistemul de relaţionare al partenerilor. Astfel, un
climat pozitiv bazat pe relaţii armonioase influenţează pozitiv randamentul şi gradul de integare
socioprofesionalǎ, iar un climat negativ bazat pe stǎri conflictuale conduce la instalarea unor stǎri
de inadaptare.
Funcţia educaţionalǎ se referǎ la influenţele educaţionale exercitate de cǎtre pǎrinţi asupra
copiilor, fie prin modele de conduit, fie prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate.
Aceastǎ funcţie are urmǎtoarele subfuncţii:
53
 instrucţional-formativǎ vizeazǎ fazele de început ale ontogenezei, când comunicarea cu
copilul este important pentru formarea de priceperi, deprinderi şi aptitudini;
 psihomoralǎ, care se refrǎ la modelele oferite de pǎrinţi, copiilor pentru formarea unor
trǎsǎturi şi atitudini morale;
 social-integrativǎ pentru formarea unor atitudini şi sentimete estetice, a unui spirit critic,
precum şi a unor sentimente religioase
 cultural-formativǎ
 psihoafectivǎ, care vizeazǎ climatul pozitiv al familiei, comunicarea şi susţinerea
afectivǎ, de acest climat depinzând trebuinţele de siguranţǎ şi aparteneţǎ.
Îndeplinirea adecvatǎ a acestor funcţii este influenţatǎ de motive obiective (acestea ţin de
societate-locuinţǎ, loc de muncǎ, legalitate, formarea familiei) şi de motive subiective,
dependente de personalitatea celor doi parteneri (caracter, aptitudini, temperament).
Dupǎ cum am subliniat, educaţia este cel de-al treilea factor al dezvoltǎrii personalitǎţii. Ea
reprezintǎ unul din factorii care, în contextual triplei determinǎri, îşi aduce contribuţia specific
important la formarea şi dezvoltarea personalitǎţii, în interacţiune cu ceilalţi factori – ereditate şi
mediu. Datoritǎ funcţiei şi subfuncţiilor sale, caracteristicilor ei, din suita cǎrora menţionǎm:
caracterul organizat, conştient, intenţional, cu un conţinut selectat şi îndrumat de specialişti
anume formaţi pentru instrucţie şi educaţie, nu întotdeauna când este vorba despre familie,
educaţiei îi revine un rol primordial de îndrumǎtor în interacţiunea factorilor dezvoltǎrii şi
formǎrii personalitǎţii.
54
2.2.2 ABORDAREA PSIHOLOGICĂ
Asa cum subliniază psihologul Dorin Ioan Dolean in cartea ,,Meseria de părinte” aceste
stiluri nu se găsesc întotdeauna în „stare pură'"; o persoana poate oscila între două sau chiar mai
multe stiluri parentale, în functie de personalitatea sa, de dispoziția de moment, de conjunctura
sau de momentul evoluției copilului.
”Stilul indulgent
Se recunoaste prin aceea ca parintele ii permite copilului sa se manifeste cum vrea , fara a-i
impune prea multe restrictii. Filosofia de viata a parintelui care adopta acest stil este „Copiii vor
inflori singuri la timpul potrivit". Pentru el, cea mai mare valoare o reprezinta libertatea de
expresie. Parintele indulgent manifesta sensibilitate la drepturile altora, se consulta cu copilul
atunci cand ia o decizie, manifesta caldura si interes fata de tot ceea ce face copilul, iar cazurile
in care il pedepseste sunt foarte rare.
Aceasta atitudine ii permite copilului sa-si dezvolte o identitate proprie si sa aiba o
personalitate distincta, marcanta, originala. El se simte important, special, fapt ce determina
cresterea nivelului stimei de sine (care reprezinta o conditie esentiala in dezvoltarea armonioasa
a personalitatii). Un stil parental indulgent mai sta la baza dezvoltarii creativitatii si a capacitatii
de a lua decizii. Pe de altă parte, copilului crescut intr-o maniera indulgenta, ii va fi greu sa
inteleaga rolul limitelor, al regulilor si sa tina cont de ele atunci cand situatia o va cere; de aceea,
pentru foarte multi dintre adulti, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil-problema.
Parintii se pot astepta ca in curand el „sa preia controlul familiei" in sensul că nu va mai face
decat ce vrea el si cu greu va accepta sfaturi. Parintele va fi „depasit".
55
Stilul autoritar
Parintele care adopta stilul autoritar se caracterizeaza prin faptul ca ii cere copilului sa
respecte cu strictete, fara sa comenteze, regulile impuse. Aceste reguli au o valoare absoluta,
iar cea mai mică greseala este urmata de pedeapsa. Filosofia de viata adoptata : "Nimic nu e mai
presus de lege!". Din această cauza, parintele nu se simte obligat să răspunda intrebărilor
suplimentare: „De ce? Pentru ca sunt mama ta! Nu discutam!". Intentia copilului de a-si
manifesta independenta este interpretata ca o forma de razvratire, fapt ce reprezinta o sursa
importantă a conflictelor parinte - copil.
De obicei, parintele este rece si detasat fata de copil, impunand respectul muncii si al
efortului. Astfel, stilul autoritar il invaţă pe copil sa devina ordonat, disciplinat, respectuos fata
de cei de care ii este frica; ii dezvolta simtul critic; il invata sa devină perfectionist. Din pacate,
adoptarea acestui stil parental atrage dupa sine numeroase dezavantaje, in primul rand, copilul
crescut de parinti autoritari va invata foarte greu sa devina maleabil, sensibil la dorintele altora;
el va fi neiertator cu cei care gresesc.
De asemenea, acest copil va intampina dificultati in realizarea unei comunicari eficiente;
va fi frecvent lipsit de initiativa, de curaj si vesnic nemultumit, deoarece se teme în permanenta
ca ar putea gresi. Pentru el, "a gresi"e sinonim cu „a fi un ratat". De aceea, preocuparea lui
majora este „Ce va zice tata (mama) cand va afla ? "Trasaturile de mai sus reflecta diminuarea
stimei de sine(„Am gresit! Nu sunt bun de nimic! Niciodata nu voi putea sa...! "). Unele cercetări
(W. Damon, D. Hart, 1988) arata ca un nivel scazut al stimei de sine in copilarie are urmări
negative marcante pe parcursul intregii vieti, asemeni unui cosmar care te urmareste in
permanenta si de care (in cazurile fericite) scapi cu mare greutate.
Stilul indiferent
Parintele indiferent neglijeaza copilul, nu este preocupat de realizarile lui si nici nu
manifesta frecvent trairi emotionale pozitive pentru el. Mai mult chiar, in unele cazuri duse la
extrem, lasa de inţeles ca acesta este „in plus", reprezinta o povara de care s-ar putea lipsi
oricand. Filosofia de viaţa pe care o sugereaza este: "In viata nu te poti baza pe nimeni altcineva
decat pe tine insuti".
56
Copilul al carui parinte se manifesta indiferent, invata ca parerea lui nu conteaza prea
mult, se simte lipsit de importanta si uneori absolvit de orice responsabilitate. El poate avea o
stima de sine scazuta (asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat si urmarit in
permanenta de un puternic complex de inferioritate. Spre deosebire de copilul crescut autoritar
(care toata viata se va ghida dupa regulile stricte pe care le-a invatat in copilarie), copilul crescut
indiferent se va baza doar pe experieta lui de viata.
De aceea, dupa ce va ajunge la varsta adulta si se va pune problema sa primeasca sfaturi
referitoare la cum ar trebui sa se comporte, cum ar trebui sa-si educe copilul, de ce ar trebui să se
fereasca etc, el nu va fi dispus sa asculte. Din cauza lipsei de afectiune, chiar daca, pe de o
parte, il va face mai rezistent la greutatile vietii, copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai
insensibil, mai apatic, mai pragmatic. Unii se grabesc sa-l eticheteze ca fiind un copil ,,fara
suflet", fie "gheata", fara sa banuiasca faptul ca prejudiciul afectiv pe care il resimte il determina
sa se ghideze după principiul "Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab".
Stilul protector
Parintele protector este aparent un parinte model: el este extrem de atent la nevoile
copilului si se dedică cu toată fiinta sa meseriei de parinte. Prioritatea lui este sa-i ofere copilului
securitate, deoarece constientizeaza ca un copil este o fiinţă foarte fragila, care are nevoie in
permanenta de sprijin si protectie. Educatia pe care i-o da copilului se cladeste in jurul ideii ca
"Nu tot ce zboara se mananca" si are grija sa-si invete copilul ca, in primul rand, sa fie precaut si
rezervat fata de tot ce vine din afara sferei familiei.
Din pacate, uneori protectia acordata copilului este exagerata, parintii devin vesnic
ingrijorati, vad catastrofe si calamitati la fiecare colt de strada. Cand isi vad copilul plangand, ei
devin agitati, creand fara sa-si dea seama, mai multă tensiune („Ce te doare, puiule? Unde? Te
doare rău? Vai, saracutul de tine!"). Atunci cand apare o problema, parintii exagerat de protectori
se grabesc sa caute vinovatii si sa tină morală („De cate ori ti-am zis... ? "), fapt care duce la
scaderea eficientei rezolvarii conflictului si a invatarii unor reguli de disciplina. Asemeni
parintilor autoritari, accepta greu situatia in care copilul incepe sa-si dezvolte independenta,
insa ei nu creeaza conflicte, ci intra in panica, "se consuma".
57
Acest stil parental mai atrage după sine alte numeroase dezavantaje. Atunci cand sunt
mici, copiii care au parinti exagerat de protectori pot manifesta tulburari ale somnului si ale
regimului alimentar, precum si stari de frica nejustificate. O dată cu trecerea timpului, copilul se
simte din ce in ce mai sufocat si are tendinta de a se indepărta de parinti; el gaseste ca este dificil
sa comunice direct cu parintele despre problemele personale, de teama ca acesta nu-l va intelege
si se va ingrijora ("Mai bine nu-i spun mamei ca numai se ingrijoreaza"). Astfel, copilul va invata
sa ascunda informatii, va avea o viata secreta, personala, nebanuita de parinte. De asemenea,
atunci cand va fi pus in situatia de a-si exprima frustrarea sau mania, prefera sa se exprime
indirect prin acte de razbunare sau sabotaj.
Stilul democratic
Parintele care se comporta democratic are in vedere intotdeauna ca drepturile copilului să
fie respectate, fara a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent si urmate de toti
membrii familiei (cu exceptia situatiilor in care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli
implica o anumita flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importanta (asa cum este
pentru parintele autoritar), ci omul este pe primul loc.
Parintele care imbrtiseaza stilul democratic se ghideaza dupa principiul "Toti suntem
egali în fata lui Dumnezeu" si este impotriva ideii " Unii sunt mai egali decat altii". Prin urmare,
parintele care imbratiseaza acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil si deschis spre
nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viata copilului si a familiei, insa este in acelasi
timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasa, a-l invata pe copil sa respecte
reguli si sa indeplineasca eficient sarcinile care i se dau.
Pe de alta parte, parintele care are un stil parental democratic este suficient de protector
pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie si pentru a-l sprijini atunci când situatia o
cere; insa este suficient de intelegator si increzator in capacitatea copilului de a lua unele decizii
personale. El incurajeaza copilul sa fie independent, respectandu-i opiniile, interesele si
personalitatea. Manifesta caldura fata de copil, il apreciaza, il considera un membru responsabil
al familiei.
Ca urmare a acestor atitudini parentale, copilul isi va dezvolta un echilibru emotional care
va sta la baza dezvoltarii armonioase a personalitatii, isi va dezvolta deprinderi de comunicare
58
eficienta, va manifesta creativitate, initiativa, capacitate decizionala, autonomie personala. Ca
urmare a incurajarilor si a increderii care i se acorda, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de
sine, care ii va permite să obţina eficienta si productivitate in actiunile intreprinse. Respectul
pentru om, cultivat de stilul democratic il va invata pe copil sa ii respecte pe altii, sa ia in
considerare opinia celorlalti, sa accepte observatii, avand totodata curajul sa-si exprime punctul
de vedere.
Pe măsura ce va creste, independenta care i s-a acordat il va ajuta sa-si identifice propriile
aptitudini si sa aleaga meseria care i se potriveste mai bine, sa isi indeplineasca propriile vise, nu
pe cele ale parintilor. Cu toate ca in aparenta stilul democratic are numai avantaje, totusi e bine
să mentionam faptul ca un copil crescut in acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe
care il poate intalni la scoală, in grupurile de prieteni, in armata, etc). El ar putea fi considerat
„bleg" pentru ca nu va executa prompt sarcinile care i se dau, sau dimpotriva, "impertinent"
pentru că "discută" ordinele.”( Dolean, ,,Meseria de părinte”, Aramis, 2009 pag. 67)
Dupa cum se poate vedea, fiecare stil parental are avantajele si dezavantajele sale; mai
mult decat atat, in timp ce unii parinti considera anumite valori ca fiind calitati (independenta,
exprimare libera), altii le considera defecte („razvratire",„comentarea ordinelor"). De aceea este
greu să se ofere „solutii" cu valoare universala privind stilul adoptat. Este important ca parintele
sa isi identifice stilul /stilurile parentale adoptat(e) si sa cunoasca consecintele aplicarii acestuia
(acestora).
59
2.2.3 ABORDAREA MORAL-CREŞTINĂ
“Toti parintii trebuie sa-si creasca copiii pentru Dumnezeu.”
Sfantul Ioan Gura de Aur
Cei mai mulţi dintre filozofii de astăzi, atât creştini cât şi necreştini tind să împărtăşească
aceeaşi idee: omul din societatea occidentală trăieşte acum o eră post-creştină. Ce se sugerează
prin această afirmaţie ? Cu siguranţă nu înseamnă că Creştinismul este mort. Acest lucru nu
poate să se întâmple. Isus a spus că El îşi va zidi Biserica şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor
birui (Matei 16:18).
Ceea ce de fapt se sugerează, este că influenţa pe care Biblia a avut-o odată asupra
comportamentului social al naţiunii noastre s-a diminuat astăzi până la punctul în care abia se
mai recunoaşte. Acest lucru se aplică nu doar la moralitate, ci în toate domeniile vieţii. Educaţia,
sexualitatea, politica, legea, jurisdicţia, familia şi cel mai important aspect, creşterea copiilor,
sunt acum sub influenţa opiniilor falimentare ale egocentrismului.
Fiecare are o opinie despre viaţă. De obicei, necreştinii îşi formează opinia în ignoranţă
faţă de cea a Scripturii. Când înlături Biblia, de fapt îl îndepărtezi pe Dumnezeu din gândirea
omului. Logica umană este atunci lăsată să stabilească ea parametrii de dezvoltare şi formare a
unui copil. Astfel se oferă ocazia speculaţiilor intelectuale cu privire la ceea ce unii speră ca un
copil să fie, în loc de ceea ce de fapt este.
În contrast, creştinii văd îndatorirea creşterii copilului încadrată în parametrii Bibliei.
Absolutele noţiuni inspirate ale Scripturii nu numai că modelează crezurile noastre şi practicile,
dar le şi legitimează. Aceste crezuri sunt legitim creştine doar atunci când sunt cu adevărat
biblice.
60
Acest fapt ridică o problemă semnificativă. Nu ar trebui să ne surprindă că necreştinii
susţin o concepţie asupra creşterii copilului care îşi are originea şi scopul în umanism şi
egocentrism. Însă ceea ce este cu adevărat alarmant este numărul de creştini ce susţin idei
similare lor. În gândirea lor, ei sunt creştini până la un punct. Cu toate că ei recunosc suficienţa
lui Dumnezeu şi a Bibliei, ei nu văd nevoia de a-şi supune propriile păreri, raţionamente, şi
emoţii călăuzirii Scripturii, în toate aspectele vieţii.
Acestea dau naştere la un fals dualism, noţiunea că există un aspect sacru şi unul secular
(lumesc) în creşterea copilului. Dualismul acceptă crezul în suficienţa Cuvântului lui Dumnezeu
pentru tărâmul religiei, dar o neagă pentru celelalte domenii ale vieţii. Dar pentru un creştin, totul
este sacru, nimic nu este secular. Educaţie, finanţe, legi, guvern, loc de muncă, sexualitate,
căsătorie, şi bineînţeles creşterea copilului; toate sunt supuse legilor superioare ale lui
Dumnezeu.
Atunci când se referă la creşterea copilului, dualismul creează două ferestre prin care să
privim îndatoririle noastre. Aceste ferestre reprezintă două abordări radical diferite ale educaţiei
copilului. Prin fereastra seculară asistăm la o paradă continuă în care trec prin faţa noastră
gânduri schimbătoare, teorii şi opinii. Prin fereastra biblică vedem Cuvântul neschimbător al lui
Dumnezeu.
O concepţie biblică a creşterii copilului afirmă:
1. Originea glorioasă a omului
2. Natura omului
3. Planul lui Dumnezeu pentru familie
4. Cerinţele lui Dumnezeu pentru părinţi
Luarea în considerare a acestor patru factori, constituie punctul de plecare pentru
investigaţia noastră a comportamentului unui copil mic şi a creşterii copilului.
1. Originea glorioasă a omului
Cunoaşterea noastră cu privire a lui Dumnezeu şi a omului trebuie să provină din
revelaţia Scripturii. Când Biblia spune că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu (Geneza 1:26) nu înseamnă că omul a devenit ca Dumnezeu. Dumnezeu este
Dumnezeu; omul este om. Mai degrabă, se referă la acele aspecte ale caracterului şi fiinţei lui
Dumnezeu cu care El l-a investit pe om. Dumnezeu este dragoste; de aceea omul poate să
61
iubească (1 Ioan 4:7, 19). Dumnezeu este adevăr; de acea omul poate cunoaşte adevărul (Ioan
17:17). Dumnezeu este autorul ordinii şi nu al haosului şi confuziei; de acea omul poate cunoaşte
ordinea (1 Corinteni 14:33). Dumnezeu este logic şi raţional; de acea omul poate cunoaşte logic
şi poate gândi (Ecleziastul 7:25, Isaia 1:18).
Calitatea omului de purtător al imaginii lui Dumnezeu este tema centrală a identităţii lui.
Aceasta îl deosebeşte de animale la fel de mult cum îl deosebeşte de plante. Omul nu a fost creat
cum a fost creat animalul şi nu este ca şi animalul. Animalele au fost create prin Cuvântul lui
Dumnezeu. Omul în schimb, a primit viaţă prin suflarea lui Dumnezeu. Este trist să ne gândim
la părinţii tineri cărora li se spune în mod repetat că, bebeluşii lor au multe în comun cu puii
animalelor sălbatice. Aceasta este o concepţie înjositoare a omului. Nevoile unui copil sunt mult
mai complexe şi mai multiple decât cele ale unui pui de leu.
2. Natura omului
Concepţia biblică afirmă că omul este mai mult decât o fiinţă biologică; el este de
asemenea şi o fiinţă spirituală.
Spiritul omului de asemenea, cade sub stăpânirea decadenţei. Omul este în sine egoist, nu
ca şi sentiment ci egoist ca şi ţel. Deseori suntem motivaţi să ne urmărim propriile interese chiar
şi în detrimentul altora. Mulţumirea de sine şi neprihănirea de sine sunt primele componente ale
naturii păcătoase. Prima acaparează pentru a satisface iar a doua este expansionistă pentru a
controla.
3. Planul lui Dumnezeu pentru familie
Familia este cea mai mică structură socială întemeiată în Scriptură, şi totuşi ea este cea
mai importantă. Ceea ce se întâmplă în familie afectează nu numai vieţile individuale, ci şi
Biserica şi societatea deopotrivă. Este dorinţa Domnului ca viaţa ta de familie să fie umplută cu
bucurie, abundând în amintiri plăcute, şi nealterată de regrete. Aceasta nu este o declaraţie de
idealism ci una de îndrumare şi încurajare.
Tinerii părinţi trebuie să înveţe devreme că toţi factorii de succes sunt pre-programaţi în
planul divin al lui Dumnezeu. Ca în toate subiectele discutate de Scriptură, dacă încalci
principiile pierzi binecuvântările. Când accepţi poruncile Lui, vei avea parte de binecuvântări de
bucurie şi împlinire.
Ce este o familie?
62
O familie este alcătuită atât din grupuri sociale primare cât şi secundare. Grupul familial
primar constă din trei relaţii: soţ-soţie, părinte-copil, frate-soră sau soră-frate. Grupul familial
secundar constă din bunici şi nepoţi, mătuşe şi unchi, nepoate şi nepoţi, şi verişori
Cu cât mai mare este terenul comun al tuturor acestor relaţii, cu atât mai mare este
unitatea, dragostea, stabilitatea, şi bucuria pentru fiecare membru al familiei. Terenul comun
poate fi asigurat numai când fiecare generaţie adoptă temeliile biblice privitoare la familie, şi le
transmite mai departe la cei care urmează.
Temeliile biblice ale familiei
Cea mai generală influenţă pe care o vei avea asupra copiilor tăi nu va veni din rolul tău
ca şi tătic sau mămică ci din cel de soţ sau soţie. Acest adevăr biblic fundamental a fost uitat şi
chiar respins de către societatea noastră – rezultatul fiind o societate preocupată de concentrarea
asupra copiilor, concentrarea asupra eului, şi împlinirea de sine.
De multe ori mamele şi taţii scapă din vedere faptul că atunci când copiii lor intră în
familie, ei întră într-o structură socială deja formată. Ei acţionează ca şi cum unirea prin căsătorie
a fost numai o relaţie preliminară construirii cuibului, în loc de a o înţelege ca pe o relaţie
prioritară, neîntreruptă prin anii de creştere a copilului. Acesta este un început periculos în
menirea de a fi părinte deoarece încalcă planurile sociale divine din structura familiei.
Un alt aspect decisiv în formarea unei perspective biblice implică responsabilitatea
părintească. Ce aşteaptă Dumnezeu de la părinţi? Pentru ce sunt eu responsabil? Astăzi părinţii
se feresc de astfel de întrebări temându-se de responsabilitatea pe care acestea le implică. Efeseni
6:4 îi învaţă pe părinţi să-şi crească copiii în învăţătura şi mustrarea Domnului. Viaţa este plină
de alegeri (opţiuni). Uneori le facem pe cele corecte iar uneori nu. Indiferent dacă sunt corecte
sau greşite, noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea în alegerile noastre. Poţi alege să nu
urmezi principiile expuse în aceste pagini, dar trebuie să accepţi responsabilitatea pentru ceea ce
va rezulta.
Părinţii sunt responsabili de a-şi instrui copii în a şti să se bucure şi să mulţumească
pentru lucrurile vieţii. Aceasta este realizată prin dezvoltarea conştiinţei morale a copilului
(învăţarea caracterului Creştin). Fiecare decizie morala pe care o facem este bazată pe o
cunoştinţă, experienţă şi emoţii corespunzătoare precedente asociată cu ceea ce este corect sau
greşit, bun sau rău. La naştere, conştiinţa unui copil este o pagină nouă (curată) pe care părinţii
63
sunt responsabili să scrie codul moral (pentru) de viaţă – un cod care va ajuta să ţină în frâu acea
corupţie naturală.
CAPITOLUL 3
CERCETARE PSIHOPEDAGOGICĂ A STILURILOR PARENTALE
ÎN FAMILIILE CU STATUT SOCIO-EDUCAȚIONAL ÎNALT
3.1. METODOLOGIA CERCETĂRII
În educarea copilului său, părintele face apel la o serie de metode, procedee, strategii
educative, în funcţie de cunoştinţele, valorile şi atitudinile sale. Practicarea acestor strategii
educative aplicate în funcţie de nivelul de instruire, definesc stilul parental.
Darling (1993) defineşte stilul parental ca o constelaţie de atitudini şi practici parentale
care sunt transmise copilului, şi care creează un climat emotiv în cadrul căruia sunt exprimate
comportamentele parentale.
Având în vedere argumentele teoretice mai sus enunţate şi ştiind faptul că un stil parental
ce îmbină atât dragostea, cât şi limitarea permisivităţii este mult mai eficient în dezvoltarea
viitoarei generații, decât un stil parental autoritar pentru care fixarea limitelor este mai
importantă decât dragostea arătată copiilor ne-a condus la formularea următoarelor obiective şi
ipoteze de lucru:
3.1.1. OBIECTIVELE ŞI IPOTEZELE CERCETĂRII
Obiective de lucru:
64
 Studierea modului în care statutul socio-educațional înalt al familiei influențează
stilul parental al părintelui.
 studierea modului în care stilul parental al părintelui este influențat de studiile
socio-educaționale ale părintelui
 investigarea opiniei parinţilor privind stilul parental practicat, comparativ rural și
urban;
Am întreprins această cercetare pe baza urmatoarelor ipoteze:
Ipoteza 1
Se prezumă că există o corelație directă între stilurile parentale democratic și permisiv și
statutul socio-educațional înalt al părinților.
Ipoteza 2
Se prezumă că există o corelație între stilul parental autoritar și statutul socio-
educațional mediu și/sau scăzut.
3.1.2. PREZENTAREA LOTULUI DE SUBIECȚI
Pe baza ipotezei şi a obiectivelor formulate cercetarea s-a efectuat pe un lot de persoane

32 de părinți din mediul urban cu statul socio-educațional înalt din cadrul Grădiniţei cu Program
Prelungit Perluţele Mării, oraşul Constanţa,judeţul Constanţa din care 15 părinţi de gen masculin
şi 17 de gen feminin, având la nivelul lotului de subiecţi vârsta medie de 34 ani fiind cuprinsă în
intervalul 22 - 43 de ani, nivel socio-educaţional ridicat (22 respondenţi studii universitare de
licenţă; 6 respondenţi studii postuniversitare/master; 4 respondenţi studii de doctorat) (anexa 1)
şi 20 de părinți din mediul rural cu statul socio-educațional mediu și/sau scăzut din cadrul
Grădiniţa Nr. 2, comuna Borcea, judeţul Călăraşi din care 2 părinţi de gen masculin şi 18 de gen
feminin, având la nivelul lotului de subiecţi vârsta medie de 31,4 ani fiind cuprinsă în intervalul
24 - 39 de ani, nivel socio-educaţional scăzut şi mediu (12 respondenţi liceul, 8 respondenţi 8
clase.)(anexa 2)
65
3.1.3. DESCRIEREA METODELOR DE CERCETARE
 Ancheta pe bază de chestionar

Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în cercetările psihosociologice de nivel
cantitativ şi instrumentul preferat al sociologilor. Vom aminti – cu titlu de exemplificare - câteva
definiţii ale chestionarului:
P. Pichot spune despre chestionare ca "sunt teste compuse dintr-un număr mai mare
mai mic de întrebări prezentate în scris subiecţilor şi se referă la opiniile,
12preferinţele,sentimentele, interesele şi comportamentele lor în circumstanţe precise“ .
Roger Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de
întrebări“.
Earl Babbie, spune că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelor prin
(1) întrebările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt deacord sau în
dezacord cu enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere“ .
Chelcea defineşte chestionarul ca fiind “o tehnică şi, corespunzător, un instrument de
investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice,
ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi
înregistrate în scris.” Prin această definiţie Chelcea relevă faptul că itemii din intrument sunt
reprezentaţi atât de o succesiune de întrebări sau imagini (desene, fotografii) fixate în scris,
grafic, dar şi de imagini, fotografii sau desene. Chelcea susţinecă într-un chestionar “combinarea
şi succesiunea stimulilor trebuie să fie logică, dar şi psihologică”.
În lucrarea de faţă, s-au utilizat un model de chestionar ( Anexa 3) de identificare a
stilului parental al părinților (sursă https://furnicutele.files.wordpress.com/2011/04/chestionar-
privind-stilurile-parentale.doc) conform tipologiei lui Edwards, chestionarul se referăla stilul
parental se referă la modalitatea, comportamentul, atitudinea pe care o manifestați față de copil
în scopul educării și disciplinării acestuia. În urma aplicării chestionarului veți putea identifica
posibilele efecte sau repercursiuni ale stilului dumneavoastră parental asupra dezvoltării
copilului.
66
Subiecţii trebuie sa citească cu atenție afirmaţiile de mai jos și să bifeze o singura
variantă de răspuns în dreptul celei care vi se potriveste, chestionarul fiind rezolvat online, pe
site-ul http://www.isondaje.ro/sondaj/356083453/ -mediul urban şi pe site-ul
http://www.isondaje.ro/sondaj/356792174/ cei din mediul rural. Scorul le va fi adus la
cunoștiință ulterior, in mod individual. Date personale sunt doar cu caracter informal, si raman
strict confidentiale.
Interpretarea chestionarului are loc astfel: se va obţine 5 scoruri – câte unul pentru fiecare
dintre cele cinci stiluri parentale. Cel mai mare scor reprezintă stilul dumneavoastră parental
dominant, rezultatele cu număr egal de voturi vor fi considerate ca un stil combinat.
Autoritar: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 1 până la 5, şi
câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 6 până la 11.
Perfecţionist: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 1 până la 5,
şi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 6 până la 11.
Democratic: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 1 până la 5,
şi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 6 până la 11.
Permisiv: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 1 până la 5, şi
câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 6 până la 11.
Neimplicat: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 1 până la 5, şi
câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 6 până la 11.
Autoritar Perfectionist Democratic Permisiv Neimplicat
a=1-5 b=1-5 c=1-5 d=1-5 e=1-5
c=6-11 d=6-11 a=6-11 e=6-11 b=6-11
total
67
3.2. REZULTATELE CERCETĂRII
3.2.1 PREZENTAREA REZULTATELOR PROBELOR APLICATE

3.2.2. ANALIZA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA
REZULTATELOR CERCETĂRII DIN MEDIUL URBAN
Datele şi informaţiile rezultate în urma aplicării chestionarului în mediul urban, au fost

înregistrate şi prin prelucrare au rezultat următoarele: total respondenţi 32 de părinţi din mediul
urban, din care 15 părinţi de gen masculin şi 17 de gen feminin, având la nivelul lotului de
subiecţi vârsta medie de 34 ani fiind cuprinsă în intervalul 22 - 43 de ani, nivel socio-educaţional
ridicat (22 respondenţi studii universitare de licenţă; 6 respondenţi studii postuniversitare/master;
4 respondenţi studii de doctorat).
Analiza din această perspectivă s-a realizat prin prelucrarea datelor şi informaţiilor
culese cu ajutorul chestionarului aplicat celor 32 de părinţi din mediul urban. Concludente pentru
această evaluare sunt răspunsurile părinţilor la întrebarea nr. 1 („Care este treaba unui părinte?”).
Din centralizarea datelor au rezultat următoarele:
Tabel 3.1. Centralizator privind răspunsul la întrebarea 1 aplicat părinţilor din mediul urban:
a. Să-i facem pe b. Să ofere în mod c. Să-i înveţe pe d. Să se asigure e. Să-şi lase
copii să se constant copii abilităţile că fiul/fiica sa copiii să înveţe
comporte supraveghere/reguli necesare în viaţă are o copilărie pe cont propriu
adecvat şi să structurate astfel pentru a deveni fericită şi lipsită comportamentele
respecte încât copiii să adulţi de griji. şi abilităţile
autoritatea şi acţioneze/aleagă disciplinaţi şi adecvate.
regulile. „corect”. responsabili.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
părinţi părinţi părinţi părinţi părinţi
0 0 11 34,4 16 50 4 12,5 1 3,1
68
Analiza datelor rezultate relevă faptul că, în majoritatea cazurilor, părinţii din mediul
urban, consideră necesar să-l înveţe pe copil abilităţile necesare în viaţă pentru a deveni adult
disciplinat şi responsabil (16 părinţi din 32, respectiv 50%) în timp ce nici un părinte nu
consideră necesar să-l facă pe copil să se comporte adecvat şi să respecte autoritatea şi regulile,
adică 0% dintre subiecţi. De asemenea, există 11 părinți care sunt deacord că trebuie să ofere în
mod constant supraveghere/reguli structurate astfel încât copilul să acţioneze/aleagă „corect”,
reprezentând 34,4 % din total. În ceea ce privește faptul un părinte ar trebui să se asigure că
fiul/fiica sa are o copilărie fericită şi lipsită de griji, 4 părinți consideră că este treaba lor
reprezentând 12,5%, în timp ce doar 1 părinte crede că este bine să-şi lase copilul să înveţe pe
cont propriu comportamentele şi abilităţile adecvate, ceea ce reprezintă 3,1%.
Figura 3.1. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

la întrebarea nr. 1 a părinţilor din mediul urban
Din răspunsurile părinţilor din mediul urban, se trage concluzia că, este mai important ca
părintele să îl pregătească pe copil pentru viaţă învăţându-l să fie responsabil şi disciplinat,
precum şi să îl facă pe copil să acţioneze şi să aleagă corect în deiverse situaţii. Într-o mai mică
măsură sunt preocupaţi părinţii din mediul urban să îi asigure celui mic o copilărie fericită şi să
în lase să înveţe pe cont propriu comportamente şi abilităţi adecvate. Faptul că cei mici ar trebui
69
să se comporte adecvat şi să respecte autoritatea şi regulile, nu este deloc important pentru nici
unul din cei 32 de părinţi chestionaţi.
70
a. Părinţii trebuie b. Copiii trebuie c. Părinţii au d. Părinţii e. Copiii pot să-şi
să impună să facă ceea ce responsabilitatea trebuie să le descopere singuri
regulile şi copiii spun părinţii lor, de a-i învăţa pe explice copiilor propriile limite
trebuie să le deoarece aceştia copii de ce trebuie să prin procedee de
urmeze. au mai multă comportamentele se comporte încercare şi
experienţă. şi abilităţile de adecvat şi să le eroare.
care au nevoie în ceară să fie
viaţă. cooperanţi.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
1 3,1% 0 0 19 59,4 12 37,5 0 0
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul urban, consideră necesar că
au responsabilitatea de a-i învăţa pe copii comportamentele şi abilităţile de care au nevoie în
viaţă (19 părinţi din 32, respectiv 59,4%) în timp ce nici un părinte nu consideră că preşcolarii
trebuie să facă ceea ce spun părinţii lor, deoarece aceştia au mai multă experienţă şi nici să-şi
descopere singuri propriile limite prin procedee de încercare şi eroare, adică 0% dintre subiecţi.
De asemenea, există 12 părinți care sunt de acord că părinţii trebuie să trebuie să le
explice copiilor de ce trebuie să se comporte adecvat şi să le ceară să fie cooperanţi, reprezentând
37,5 % din total, în timp ce doar 1 părinte crede că părinţii trebuie să impună regulile şi copiii
trebuie să le urmeze reprezentând 3,1%,

71
Din răspunsurile părinţilor din mediul urban, se trage concluzia că părintele are
responsabilitatea de a-i învăţa pe copii comportamentele şi abilităţile de care au nevoie în viaţă.
Într-o mai mică măsură sunt părinţii din mediul urban preocupaţi că trebuie să le explice copiilor
de ce trebuie să se comporte adecvat şi să le ceară să fie cooperanţi, iar faptul că cei mici trebuie
să facă ceea ce spun părinţii lor, deoarece aceştia au mai multă experienţă, cât şi faptul că cei
mici ar putea descoperi singuri propriile limite prin procedee de încercare şi eroare, nu este deloc
important pentru nici unul din cei 32 de părinţi chestionaţi.
a. Părinţii au b. Părinţii au c. Atât părinţii d. Drepturile şi e. Copiii au
toate drepturile, cunoştinţe şi cât şi copiii au nevoile copiilor drepturi cât timp
şi asta pentru că experienţe dreptul de a fi sunt mai nu îi afectează pe
sunt adulţi; superioare; prin trataţi cu respect importante decât părinţi
copiii au puţine urmare, ei au mai şi demnitate. ale părinţilor.
drepturi, sau multe drepturi.
chiar deloc.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
0 0 0 0 28 87,5 4 12,5 0 0
atât părinţii cât şi copiii au dreptul de a fi trataţi cu respect şi demnitate (28 părinţi din 32,
respectiv 87,5%) în timp ce nici un părinte nu consideră că părinţii au toate drepturile pentru că
sunt adulţi, iar copiii au puţine drepturi, sau chiar deloc, sau faptul că părinţii au cunoştinţe şi
experienţe superioare; prin urmare, ei au mai multe drepturi, şi anume 0% dintre subiecţi.
De asemenea, există 4 părinți care sunt de acord că drepturile şi nevoile copiilor sunt mai
importante decât ale părinţilor, reprezentând 12,5 % din total, în timp ce niciun părinte nu crede
că că cei mici au drepturi cât timp nu îi afectează pe părinţi, şi anume 0% dintre părinţi.
72
Din răspunsurile părinţilor din mediul urban, se trage concluzia că atât părintele, cât şi
copilul are dreptul de a fi trataţi cu respect şi demnitate, în timp ce nu este deloc important
pentru nici unul din cei 32 de părinţi chestionaţi că părinţii au toate drepturile pentru că sunt
adulţi, iar copiii au puţine drepturi, sau chiar deloc, sau faptul că părinţii au cunoştinţe şi
experienţe superioare; prin urmare, ei au mai multe drepturi, şi anume 0% dintre subiecţi.
a. Copiii trebuie b. Copiii trebuie c. Orice d. Părinţii e. Copiii se
să-i respecte pe mai întăi să persoană merită trebuie să-şi comportă uneori
părinţi, dar câştige respectul să fie tratată cu respecte copiii, fără respect, nu e
părinţii nu sunt părinţilor înainte respect, pentru ca aceştia o mare problemă.
obligaţi să-i de a-l primi. indiferent de să fie fericiţi.
respecte pe vârstă sau de
copii. poziţie.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
0 0 0 0 30 93,8 2 6.3 0 0
orice persoană merită să fie tratată cu respect, indiferent de vârstă sau de poziţie (30 părinţi din
32, respectiv 93,8%) în timp ce doar 2 părinţi, respectiv 6,3% consideră că părinţii trebuie să-şi
respecte copiii, pentru ca aceştia să fie fericiţi, restul variantelor fiind practic anulate, cu 0
respondenţi , respectiv 0% procentaj.
73
Din răspunsurile părinţilor din mediul urban, se trage concluzia că majoritatea părinţilor
consideră necesar respectarea oricărei persoane, indiferent de vârstă sau de poziţie, în timp ce
doar 6,3% condideră că părinţii trebuie să îşi respecte copilul pentru ca acesta să fie fericit, şi
niciun părinte, adica 0% dintre subiecţi nu iau în calcul celelalte variante.
a. Copiii trebuie b. Părinţii pot c. Copiii pot d. Este e. Alte persoane
pedepsiţi dacă corecta greşelile învăţa din responsabilitatea (în afară de
încalcă regulile. copiilor propriile greşeli părintelui să părinţi şi copii)
Pedeapsa trebuie exprimându-şi şi cum să le repare greşelile sunt probabil de
să-i producă un dezamăgirea, repare sau să le copilului sau să- vină pentru
disconfort oferind o critică prevină în viitor. şi protejeze greşelile
copilului sau să-l constructivă, copilul de copilului.
afecteze în vreun impulsionându-l efectele
fel. pe copil să depună negative.
mai mult efort şi
spunându-i cum să
repare greşeala şi
cum să o prevină
în viitor.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
1 3,1 30 93.5 1 3,1 0 0 0 0
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul urban, consideră posibil că
părinţii pot corecta greşelile copiilor exprimându-şi dezamăgirea, oferind o critică constructivă,
impulsionându-l pe copil să depună mai mult efort şi spunându-i cum să repare greşeala şi cum
74
să o prevină în viitor. (30 părinţi din 32, respectiv 93,8%) în timp ce doar 1 părinte, respectiv
3,1% consideră că cei mici trebuie pedepsiţi dacă încalcă regulile producându-i un disconfort
copilului sau să-l afecteze în vreun fel, în timp ce alt 1 părinte, respectiv 3,1% consideră că cei
mici pot învăţa din propriile greşeli şi cum să le repare sau să le prevină în viitor, fără ca vreunul
să considere că ar fi responsabilitatea părintelui să repare greşelile copilului sau să-şi protejeze
copilul de efectele negative sau că alte persoane (în afară de părinţi şi copii) sunt probabil de
vină pentru greşelile copilului.

Din răspunsurile părinţilor din mediul urban, se trage concluzia că majoritatea părinţilor
consideră că părinţii pot corecta greşelile copiilor exprimându-şi dezamăgirea, oferind o critică
constructivă, impulsionându-l pe copil să depună mai mult efort şi spunându-i cum să repare
greşeala şi cum să o prevină în viitor respectiv 93,8%.
75
a. Alegerile sunt b. Problemele c. Părinţii au d. Părinţii trebuie e. Părinţii trebuie
făcute între vor dispărea de răspunsurile să monitorizeze să încerce să afle
anumite limite la sine; dacă nu, corecte, deci activităţile copiilor ce vor copiii şi
care respectă părinţii se pot copiii trebuie să lor, să seteze să-i facă fericiţi.
drepturile şi ocupa de ele mai le urmeze obiective pentru
nevoile târziu. sfaturile. copii şi să ofere
celorlalţi. recompense sau
întăriri atunci când
obiectivele sunt
atinse.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
6 18,8 0 0 0 0 24 75 2 6.3
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul urban, consideră necesar ca
alegerile să fie făcute între anumite limite care respectă drepturile şi nevoile celorlalţi (6 părinţi
din 32, respectiv 18,8%) în timp ce nici un părinte nu consideră problemele vor dispărea de la
sine; dacă nu, părinţii se pot ocupa de ele mai târziu sau că părinţii au răspunsurile corecte, deci
copiii trebuie să le urmeze sfaturile, adică 0% dintre subiecţi.
De asemenea, există 2 părinți care sunt de acord că părinţii trebuie să trebuie să încerce să
afle ce vor copiii şi să-i facă fericiţi, reprezentând 6,3 % din total, în timp ce 24 de părinţi cred
că părinţii trebuie să monitorizeze activităţile copiilor lor, să seteze obiective pentru copii şi să
ofere recompense sau întăriri atunci când obiectivele sunt atinse reprezentând 75%.

76
Din răspunsurile părinţilor din mediul urban, se trage concluzia că o mare parte a
părinţilor consideră că ei trebuie să monitorizeze activităţile copiilor lor, să seteze obiective
pentru copii şi să ofere recompense sau întăriri atunci când obiectivele sunt atinse, respectiv
75% din totalul respondenţilor, pe când doar 6,3 % sunt de acord că părinţii trebuie să trebuie să
încerce să afle ce vor copiii şi să-i facă fericiţi, şi 18,8% consideră că alegerile trebuie făcute
între anumite limite care respectă drepturile şi nevoile celorlalţi.
a. Părinţii nu b. Toate vor c. Copiii nu d. Copiii trebuie e. Părinţii trebuie
trebuie să funcţiona mai uşor trebuie să-şi să gândească şi să-şi protejeze
încerce să dacă copiii îşi exprime emoţiile să simtă ceea ce copiii şi să evite
modifice păstrează emoţiile negative, părinţii lor ca aceştia să
emoţiile negative negative pentru ei. deoarece arată gândesc şi simt simtă emoţii
ale copiilor lor, opoziţie şi lipsă că este “corect”. negative.
ci să-i înveţe de respect.
cum să şi le
exprime într-un
mod adecvat.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
27 84,4 0 0 0 0 0 0 5 15,6
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul urban, consideră că ei nu
trebuie să încerce să modifice emoţiile negative ale copiilor lor, ci să-i înveţe cum să şi le
exprime într-un mod adecvat (27părinţi din 32, respectiv 84,4%) în timp ce nici un părinte nu
consideră că totul ar funcţiona mai uşor dacă copiii îşi păstrează emoţiile negative pentru ei, sau
dacă cei mici nu trebuie să-şi exprime emoţiile negative, deoarece arată opoziţie şi lipsă de
respect, ori că cei mici trebuie să gândească şi să simtă ceea ce părinţii lor gândesc şi simt că este
“corect”, şi anume adică 0% dintre subiecţi.
De asemenea, există 5 părinți care sunt de acord că părinţii trebuie să-şi protejeze copiii şi
să evite ca aceştia să simtă emoţii negative, reprezentând 15,6 % din total.
77
părinţilor consideră că ei nu trebuie să încerce să modifice emoţiile negative ale copiilor lor, ci
să-i înveţe cum să şi le exprime într-un mod adecvat respectiv 84,4% pe când doar 15,6 % din
total sunt de acord că ei trebuie să-şi protejeze copiii şi să evite ca aceştia să simtă emoţii
negative.
a. Părinţii îi pot b. Copiii îşi pot c. Părinţii d. Părinţii trebuie să e. Copiii trebuie
învăţa pe copii da seama cum să trebuie să le stabilească standarde lăsaţi să-şi aleagă
comportamente se comporte şi ce spună copiilor înalte pentru copiii ce
pozitive, ca obiective/interese ce să facă şi lor şi să aleagă interese/obiective
aceştia să-şi să-şi propună prin ce obiective interesele/obiectivele vor, pentru a fi
poată stabili şi metode de tip să-şi propună care îi vor ajuta pe fericiţi.
atinge obiective încercare şi şi să-i facă să aceştia să aibă
adecvate. eroare. urmeze aceste succes ca şi adulţi.
obiective.
Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % Nr. părinţi % %
părinţi părinţi părinţi părinţi
21 65,6 2 6,3 0 0 3 9,4 6 18,8
părinţii îi pot învăţa pe copii comportamente pozitive, ca aceştia să-şi poată stabili şi atinge
obiective adecvate (21 părinţi din 32, respectiv 65,6%) în timp ce nici un părinte nu consideră că
78
ei trebuie trebuie să le spună copiilor ce să facă şi ce obiective să-şi propună şi să-i facă să
urmeze aceste obiective adică 0% dintre subiecţi.
De asemenea, există 2 părinți care sunt de acord că cei mici îşi pot da seama cum să se
comporte şi ce obiective/interese să-şi propună prin metode de tip încercare şi eroare,
reprezentând 6,3 % din total, în timp ce alţi 3 părinţi cred că ei sunt cei care trebuie să
stabilească standarde înalte pentru copiii lor şi să aleagă interesele/obiectivele care îi vor ajuta pe
aceştia să aibă succes ca şi adulţi, reprezentând 9,4%, pe când 6 părinţi respectiv 18,8 consideră
că cei mici trebuie lăsaţi să-şi aleagă ce interese/obiective vor, pentru a fi fericiţi.

părinţilor consideră că ei, părinţii îi pot învăţa pe copii comportamente pozitive, ca aceştia să-şi
poată stabili şi atinge obiective adecvate respectiv 65,5% pe când restul se împart între a îşi lăsa
copiii să aleagă ce interese/obiective vor, pentru a fi fericiţi, respectiv 18,8%, iar 9,4% din total
sunt de acord că ei trebuie să stabilească standarde înalte pentru copiii lor şi să aleagă
interesele/obiectivele care îi vor ajuta pe aceştia să aibă succes ca şi adulţi, şi doar 6,3%
consideră că preşcolarii ar putea să îşi dea seama cum să se comporte şi ce obiective/interese să-
şi propună prin metode de tip încercare şi eroare.
79
a. Copiii pot să b. Dacă părinţii c. Părinţii trebuie d. Părinţii pot e. Dacă părinţii
aleagă, în limite stabilesc reguli şi să le spună stabili reguli le aduc aminte
rezonabile şi le pun în aplicare, copiilor ce să structurate şi îi copiilor, în mod
trebuie să atunci copiii lor se facă, iar copiii pot corecta pe politicos, să se
înţeleagă vor simţi trebuie să copii prin critică comporte
valoarea constrânşi şi se accepte fără a se constructivă şi adecvat, în cele
regulilor. vor răzvrăti împotrivi. sfaturi. din urmă aceştia
împotriva îi vor asculta.
regulilor
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
5 15,6 1 3,1 1 3,1 24 75 1 3,1
părinţii pot stabili reguli structurate şi îi pot corecta pe copii prin critică constructivă şi sfaturi
(24 părinţi din 32, respectiv 75%) în timp ce 5 părinţi consideră că preşcolarii pot să aleagă, în
limite rezonabile şi trebuie să înţeleagă valoarea regulilor, adică 15,6% dintre subiecţi.
De asemenea, există 3 părinți care se împart între variantele dacă părinţii stabilesc reguli
şi le pun în aplicare, atunci copiii lor se vor simţi constrânşi şi se vor răzvrăti împotriva regulilor,
respectiv 3,1%, alt părinte consideră că părinţii trebuie să le spună copiilor ce să facă, iar copiii
trebuie să accepte fără a se împotrivi, totalizând tot 3,1% din totalul respondenţilor, şi un alt
părinte, respectiv 3,1% consideră că părinţii trebuie să le aducă aminte copiilor, în mod politicos,
să se comporte adecvat, iar în cele din urmă aceştia îi vor asculta.

80
părinţilor consideră că ei pot stabili reguli structurate şi îi pot corecta pe copii prin critică
constructivă şi sfaturi, respectiv 75%, în timp ce 15,6% dintre subiecţi consideră că preşcolarii
pot să aleagă, în limite rezonabile şi trebuie să înţeleagă valoarea regulilor.
De asemenea, există 3,1% dintre părinţi care consideră că dacă stabilesc reguli şi le pun
în aplicare, atunci copiii lor se vor simţi constrânşi şi se vor răzvrăti împotriva regulilor, alţi
3,1% dintre părinţi consideră că trebuie să le spună copiilor ce să facă, iar copiii trebuie să
accepte fără a se împotrivi, şi un ultim 3,1% consideră că părinţii trebuie să le aducă aminte
copiilor, în mod politicos, să se comporte adecvat, iar în cele din urmă aceştia îi vor asculta.
a. Părinţii pot să- b. Copiii trebuie c. Copiii pot fi d. Copiii pot fi e. Dacă părinţii
i înveţe pe copii să fie responsabili motivaţi cu motivaţi cu fac suficiente
valoarea să se motiveze ajutorul ajutorul lucruri pentru
sarcinilor, pentru singuri. instrucţiunilor şi recompenselor şi copiii lor, copiii
ca aceştia să se ameninţărilor. întăririlor, vor fi fericiţi şi
auto-motiveze să acceptării şi motivaţi.
le facă. laudelor.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
21 65,6 0 0 0 0 10 31,3 1 3,1
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul urban, consideră necesar că îi
pot înveţa pe copii valoarea sarcinilor, pentru ca aceştia să se auto-motiveze să le facă (21 părinţi
din 32, respectiv 65,6%) în timp ce un părinte consideră că dacă părinţii fac suficiente lucruri
pentru copiii lor, copiii vor fi fericiţi şi motivaţi, adică 3,1% dintre subiecţi.
De asemenea, există 10 părinți care sunt de acord că cei mici pot fi motivaţi cu ajutorul
recompenselor şi întăririlor, acceptării şi laudelor, reprezentând 31,3 % din total, în timp ce
niciun părinte nu crede că cei mici trebuie să fie responsabili şi să se motiveze singuri ori că pot
fi motivaţi cu ajutorul instrucţiunilor şi ameninţărilor.
81
părinţilor consideră că îi pot înveţa pe copii valoarea sarcinilor, pentru ca aceştia să se auto-
motiveze să le facă, respectiv 65,6%, în timp ce 3,1% dintre subiecţi consideră că dacă părinţii
fac suficiente lucruri pentru copiii lor, copiii vor fi fericiţi şi motivaţi.
De asemenea, 31,3 % din totalul de părinți sunt de acord că cei mici pot fi motivaţi cu
ajutorul recompenselor şi întăririlor, acceptării şi laudelor, în timp ce niciun părinte nu crede că
cei mici trebuie să fie responsabili şi să se motiveze singuri ori că pot fi motivaţi cu ajutorul
instrucţiunilor şi ameninţărilor.
a. Părinţii le pot b. Copiii pot să- c. Pedeapsa d. Părinţii trebuie e. Părinţii nu
explica copiilor şi urmărească trebuie să fie să-i facă pe copii trebuie să-şi
diferite singuri inconfortabilă să se simtă rău pedepsească
comportamente comportamentul pentru a dispare pentru că s-au copiii prea des,
dintre care comportamentul comportat într-un pentru că vor
aceştia să aleagă, neadecvat. mod neadecvat şi pierde dragostea
iar ulterior să-i trebuie să le acestora.
considere retragă anumite
responsabili privilegii speciale.
pentru alegerile
făcute.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
22 68,8 0 0 1 3.1 7 21,9 2 6,3
82
părinţii le pot explica copiilor diferite comportamente dintre care aceştia să aleagă, iar ulterior
să-i considere responsabili pentru alegerile făcute (22 părinţi din 32, respectiv 68,8%) în timp ce
nici un părinte nu consideră că preşcolarii pot să-şi urmărească singuri comportamentul, adică
0% dintre subiecţi.
De asemenea, există 2 părinți sunt de acord că părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii
prea des, pentru că vor pierde dragostea acestora, reprezentând 6,3 % din total, în timp ce doar 1
părinte crede pedeapsa trebuie să fie inconfortabilă pentru a dispare comportamentul neadecvat
reprezentând 3,1%, şi 7 părinţi consideră că ei trebuie să-i facă pe copii să se simtă rău pentru că
s-au comportat într-un mod neadecvat şi trebuie să le retragă anumite privilegii speciale,
totalizând 21,9% din respondenţi.

părinţilor consideră că le pot explica copiilor diferite comportamente dintre care aceştia să
aleagă, iar ulterior să-i considere responsabili pentru alegerile făcute respectiv 68,8%.
De asemenea, 6,3 % din total sunt de acord că părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii
prea des, pentru că vor pierde dragostea acestora, în timp ce doar 3,1%, crede pedeapsa trebuie să
fie inconfortabilă pentru a dispare comportamentul neadecvat şi 21,9% din respondenţi consideră
că ei trebuie să-i facă pe copii să se simtă rău pentru că s-au comportat într-un mod neadecvat şi
trebuie să le retragă anumite privilegii speciale.
83
3.2.3. ANALIZA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA
REZULTATELOR CERCETĂRII DIN MEDIUL RURAL
Datele şi informaţiile rezultate în urma aplicării chestionarului în mediul rural, au fost

înregistrate şi prin prelucrare au rezultat următoarele: total respondenţi 20 de părinţi din mediul
rural, din care 2 părinţi de gen masculin şi 18 de gen feminin, având la nivelul lotului de subiecţi
vârsta medie de 31,4 ani fiind cuprinsă în intervalul 24 - 39 de ani, nivel socio-educaţional scăzut
şi mediu (12 respondenţi liceul, 8 respondenţi 8 clase.)
Analiza din această perspectivă s-a realizat prin prelucrarea datelor şi informaţiilor
culese cu ajutorul chestionarului aplicat celor 20 de părinţi din mediul rural. Concludente pentru
această evaluare sunt răspunsurile părinţilor la întrebarea nr. 1 („Care este treaba unui părinte?”).
Din centralizarea datelor au rezultat următoarele:
Tabel 3.12. Centralizator privind răspunsul la întrebarea 1 aplicat părinţilor din mediul rural:
a. Să-i facem pe b. Să ofere în mod c. Să-i înveţe pe d. Să se asigure e. Să-şi lase
copii să se constant copii abilităţile că fiul/fiica sa copiii să înveţe
comporte supraveghere/reguli necesare în viaţă are o copilărie pe cont propriu
adecvat şi să structurate astfel pentru a deveni fericită şi lipsită comportamentele
respecte încât copiii să adulţi de griji. şi abilităţile
autoritatea şi acţioneze/aleagă disciplinaţi şi adecvate.
regulile. „corect”. responsabili.
Nr. Nr. Nr. Nr.
% Nr. părinţi % % % %
3 15 3 15 8 40 3 15 3 15
Analiza datelor rezultate relevă faptul că, în majoritatea cazurilor, părinţii din mediul
rural, consideră necesar să-l înveţe pe copil abilităţile necesare în viaţă pentru a deveni adult
disciplinat şi responsabil (8 părinţi din 32, respectiv 40%) în timp ce 3 părinţie consideră necesar
să-l facă pe copil să se comporte adecvat şi să respecte autoritatea şi regulile, adică 15% dintre
subiecţi. De asemenea, există 3 părinți care sunt deacord că trebuie să ofere în mod constant
supraveghere/reguli structurate astfel încât copilul să acţioneze/aleagă „corect”, reprezentând
alti 15 % din total. În ceea ce privește faptul un părinte ar trebui să se asigure că fiul/fiica sa are o
copilărie fericită şi lipsită de griji, 3 părinți consideră că este treaba lor reprezentând 15%, în
84
timp ce alţi 3 părinţi crede că este bine să-şi lase copilul să înveţe pe cont propriu
comportamentele şi abilităţile adecvate, ceea ce reprezintă 15%.

la întrebarea nr. 1 a părinţilor din mediul rural
Din răspunsurile părinţilor din mediul rural, se trage concluzia că, este mai important ca
părintele să îl pregătească pe copil pentru viaţă învăţându-l să fie responsabil şi disciplinat,
precum şi să îl facă pe copil să acţioneze şi să aleagă corect în deiverse situaţii. Într-o mai mică
măsură sunt preocupaţi părinţii din mediul rural să îi asigure celui mic o copilărie fericită şi să în
lase să înveţe pe cont propriu comportamente şi abilităţi adecvate. Faptul că cei mici ar trebui să
se comporte adecvat şi să respecte autoritatea şi regulile, este suficient de important pentru 15%
din cei 20 de părinţi chestionaţi.
a. Părinţii trebuie b. Copiii trebuie c. Părinţii au d. Părinţii e. Copiii pot să-şi
să impună să facă ceea ce responsabilitatea trebuie să le descopere singuri
regulile şi copiii spun părinţii lor, de a-i învăţa pe explice copiilor propriile limite
trebuie să le deoarece aceştia copii de ce trebuie să prin procedee de
urmeze. au mai multă comportamentele se comporte încercare şi
experienţă. şi abilităţile de adecvat şi să le eroare.
care au nevoie în ceară să fie
viaţă. cooperanţi.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
1 5 2 10 16 50 5 25 2 10
85
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul rural, consideră necesar că au
responsabilitatea de a-i învăţa pe copii comportamentele şi abilităţile de care au nevoie în viaţă
(16 părinţi din 20, respectiv 50%) în timp ce 2 părinţi consideră că preşcolarii trebuie să facă
ceea ce spun părinţii lor, deoarece aceştia au mai multă experienţă, adică 10% dintre subiecţi, şi
1 părinte reprezentând un 5% consideră că părinţii trebuie să impună regulile şi copiii trebuie să
le urmeze.
E luată în considerare şi varianta precum faptul că părinţii trebuie să trebuie să le explice
copiilor de ce trebuie să se comporte adecvat şi să le ceară să fie cooperanţi de către 5 părinţi,
reprezentând 25% din total, de asemenea 2 părinţi, respectiv 10% consideră faptul că cei mici ar
putea să-şi descopere singuri propriile limite prin procedee de încercare şi eroare .

Din răspunsurile părinţilor din mediul rural, se trage concluzia că părintele are
responsabilitatea de a-i învăţa pe copii comportamentele şi abilităţile de care au nevoie în viaţă.
Într-o mai mică măsură sunt părinţii din mediul rural preocupaţi că trebuie să le explice copiilor
de ce trebuie să se comporte adecvat şi să le ceară să fie cooperanţi, iar faptul că cei mici trebuie
să facă ceea ce spun părinţii lor, deoarece aceştia au mai multă experienţă, cât şi faptul că cei
mici ar putea descoperi singuri propriile limite prin procedee de încercare şi eroare, este în mare
măsură aproximativ la fel de important pentru cei 20 de părinţi chestionaţi.
86
a. Părinţii au b. Părinţii au c. Atât părinţii d. Drepturile şi e. Copiii au
toate drepturile, cunoştinţe şi cât şi copiii au nevoile copiilor drepturi cât timp
şi asta pentru că experienţe dreptul de a fi sunt mai nu îi afectează pe
sunt adulţi; superioare; prin trataţi cu respect importante decât părinţi
copiii au puţine urmare, ei au mai şi demnitate. ale părinţilor.
drepturi, sau multe drepturi.
chiar deloc.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
2 10 2 10 16 80 0 0 0 0
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul rural, consideră necesar că
atât părinţii cât şi copiii au dreptul de a fi trataţi cu respect şi demnitate (16 părinţi din 20,
respectiv 80%) în timp ce 2 părinţi consideră că părinţii au toate drepturile pentru că sunt adulţi,
iar copiii au puţine drepturi, sau chiar deloc, şi alţi 2 părinţi faptul că părinţii au cunoştinţe şi
experienţe superioare; prin urmare, ei au mai multe drepturi, şi anume 10%, respectiv 10%
dintre subiecţi.
Celelalte doua variante nefiind aprobate de părinţi, şi anume că drepturile şi nevoile
copiilor sunt mai importante decât ale părinţilor, sau că cei mici au drepturi cât timp nu îi
afectează pe părinţi, şi anume 0% dintre părinţi.

87
Din răspunsurile părinţilor din mediul rural, se trage concluzia că atât părintele, cât şi
copilul are dreptul de a fi trataţi cu respect şi demnitate, în timp ce este mai puţin important
pentru cei 20 de părinţi chestionaţi faptul că părinţii au toate drepturile pentru că sunt adulţi, iar
copiii au puţine drepturi, sau chiar deloc, sau faptul că părinţii au cunoştinţe şi experienţe
superioare; prin urmare, ei au mai multe drepturi, şi anume 10% dintre subiecţi pentru prima
variantă, şi tot 10% pentru următoarea variantă
a. Copiii trebuie b. Copiii trebuie c. Orice persoană d. Părinţii trebuie e. Copiii se
să-i respecte pe mai întăi să merită să fie să-şi respecte comportă uneori
părinţi, dar câştige respectul tratată cu respect, copiii, pentru ca fără respect, nu
părinţii nu sunt părinţilor înainte indiferent de aceştia să fie e o mare
obligaţi să-i de a-l primi. vârstă sau de fericiţi. problemă.
respecte pe copii. poziţie.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
0 0 1 5 17 85 2 10 0 0
orice persoană merită să fie tratată cu respect, indiferent de vârstă sau de poziţie (17 părinţi din
20, respectiv 85%) în timp ce doar 2 părinţi, respectiv 10% consideră că părinţii trebuie să-şi
respecte copiii, pentru ca aceştia să fie fericiţi, iar un părinte, reprezentând 5% consideră că
trebuie mai întăi să câştige respectul părinţilor înainte de a-l primi.

88
Din răspunsurile părinţilor din mediul rural, se trage concluzia că majoritatea părinţilor
consideră necesar respectarea oricărei persoane, indiferent de vârstă sau de poziţie, în timp ce
doar 10% condideră că părinţii trebuie să îşi respecte copilul pentru ca acesta să fie fericit, şi 5%
dintre subiecţi consideră că trebuie mai întăi să câştige respectul părinţilor înainte de a-l primi.
a. Copiii trebuie b. Părinţii pot c. Copiii pot d. Este e. Alte persoane
pedepsiţi dacă corecta greşelile învăţa din responsabilitatea (în afară de
încalcă regulile. copiilor propriile greşeli părintelui să părinţi şi copii)
Pedeapsa trebuie exprimându-şi şi cum să le repare greşelile sunt probabil de
să-i producă un dezamăgirea, repare sau să le copilului sau să- vină pentru
disconfort oferind o critică prevină în viitor. şi protejeze greşelile
copilului sau să-l constructivă, copilul de copilului.
afecteze în vreun impulsionându-l efectele
fel. pe copil să depună negative.
mai mult efort şi
spunându-i cum să
repare greşeala şi
cum să o prevină
în viitor.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
4 20 10 50 5 25 1 5 0 0
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul rural, consideră posibil că
părinţii pot corecta greşelile copiilor exprimându-şi dezamăgirea, oferind o critică constructivă,
impulsionându-l pe copil să depună mai mult efort şi spunându-i cum să repare greşeala şi cum
să o prevină în viitor. (10 părinţi din 20, respectiv 50%) în timp ce 4 părinte, respectiv 20%
consideră că cei mici trebuie pedepsiţi dacă încalcă regulile producându-i un disconfort copilului
sau să-l afecteze în vreun fel, în timp ce 5 părinţi, respectiv 25% consideră că cei mici pot învăţa
din propriile greşeli şi cum să le repare sau să le prevină în viitor, în timp ce un părinte consideră
că ar fi responsabilitatea părintelui să repare greşelile copilului sau să-şi protejeze copilul de
efectele negative, reprezentând 5%, fără ca vreunul să considere că alte persoane (în afară de
părinţi şi copii) sunt probabil de vină pentru greşelile copilului.
89
Din răspunsurile părinţilor din mediul rural, se trage concluzia că majoritatea părinţilor
consideră că părinţii pot corecta greşelile copiilor exprimându-şi dezamăgirea, oferind o critică
constructivă, impulsionându-l pe copil să depună mai mult efort şi spunându-i cum să repare
greşeala şi cum să o prevină în viitor respectiv 50%.
a. Alegerile b.Problemele vor c. Părinţii d. Părinţii e. Părinţii
sunt făcute între dispărea de la au răspunsurile trebuie să trebuie să încerce
anumite limite sine; dacă nu, corecte, deci monitorizeze să afle ce vor
care respectă părinţii se pot copiii trebuie să activităţile copiii şi să-i facă
drepturile şi ocupa de ele mai le urmeze copiilor lor, să fericiţi.
nevoile târziu. sfaturile. seteze obiective
celorlalţi. pentru copii şi să
ofere
recompense sau
întăriri atunci
când obiectivele
sunt atinse.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
8 40 1 5 1 5 9 45 1 5
90
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul rural, consideră necesar ca
alegerile să fie făcute între anumite limite care respectă drepturile şi nevoile celorlalţi (8 părinţi
din 20, respectiv 40%) în timp ce un părinte consideră că problemele vor dispărea de la sine;
dacă nu, părinţii se pot ocupa de ele mai târziu sau că părinţii au răspunsurile corecte, deci copiii
trebuie să le urmeze sfaturile, cât şi faptul că părinţii trebuie să încerce să afle ce vor copiii şi să-
i facă fericiţi, adică 5% dintre subiecţi pentru fiecare variantă.
De asemenea, există 9 părinți cred că părinţii trebuie să monitorizeze activităţile copiilor
lor, să seteze obiective pentru copii şi să ofere recompense sau întăriri atunci când obiectivele
sunt atinse reprezentând 45%.

Din răspunsurile părinţilor din mediul rural, se trage concluzia că o mare parte a părinţilor
consideră că ei trebuie să monitorizeze activităţile copiilor lor, să seteze obiective pentru copii şi
să ofere recompense sau întăriri atunci când obiectivele sunt atinse, respectiv 45% din totalul
respondenţilor, pe când doar 5% sunt de acord că părinţii trebuie să trebuie să încerce să afle ce
vor copiii şi să-i facă fericiţi, şi 40% consideră că alegerile trebuie făcute între anumite limite
care respectă drepturile şi nevoile celorlalţi.
91
a. Părinţii nu b. Toate vor c. Copiii nu d. Copiii trebuie e. Părinţii trebuie
trebuie să încerce funcţiona mai trebuie să-şi să gândească şi să-şi protejeze
să modifice uşor dacă copiii exprime emoţiile să simtă ceea ce copiii şi să evite
emoţiile negative îşi păstrează negative, părinţii lor ca aceştia să
ale copiilor lor, ci emoţiile negative deoarece arată gândesc şi simt simtă emoţii
să-i înveţe cum să pentru ei. opoziţie şi lipsă că este “corect”. negative.
şi le exprime într- de respect.
un mod adecvat.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
12 60 1 5 0 0 1 5 6 30
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul rural, consideră că ei nu
trebuie să încerce să modifice emoţiile negative ale copiilor lor, ci să-i înveţe cum să şi le
exprime într-un mod adecvat (12 părinţi din 20, respectiv 60%) în timp ce un părinte consideră
că totul ar funcţiona mai uşor dacă copiii îşi păstrează emoţiile negative pentru ei, reprezentând
5% dintre părinţi; şi un total de 6 părinţi cred că că părinţii trebuie să-şi protejeze copiii şi să
evite ca aceştia să simtă emoţii negative, reprezentând 30 % din total.
Nici un părinte, şi anume 0% dintre subiecţi nu consideră important că cei mici nu trebuie
să-şi exprime emoţiile negative, deoarece arată opoziţie şi lipsă de respect.
De asemenea, există 1 părinte care consideră că cei mici trebuie să gândească şi să simtă
ceea ce părinţii lor gândesc şi simt că este “corect” .

92
consideră că consideră că ei nu trebuie să încerce să modifice emoţiile negative ale copiilor lor,
ci să-i înveţe cum să şi le exprime într-un mod adecvat, respectiv 60% .
În timp ce un părinte consideră că totul ar funcţiona mai uşor dacă copiii îşi păstrează
emoţiile negative pentru ei, reprezentând 5% dintre părinţi; şi un total de 6 părinţi cred că că
părinţii trebuie să-şi protejeze copiii şi să evite ca aceştia să simtă emoţii negative, reprezentând
30 % din total.
a. Părinţii îi pot b. Copiii îşi pot c. Părinţii d. Părinţii trebuie să e. Copiii trebuie
învăţa pe copii da seama cum să trebuie să le stabilească standarde lăsaţi să-şi aleagă
comportamente se comporte şi ce spună copiilor înalte pentru copiii ce
pozitive, ca obiective/interese ce să facă şi lor şi să aleagă interese/obiective
aceştia să-şi să-şi propună prin ce obiective interesele/obiectivele vor, pentru a fi
poată stabili şi metode de tip să-şi propună care îi vor ajuta pe fericiţi.
atinge obiective încercare şi şi să-i facă să aceştia să aibă
adecvate. eroare. urmeze aceste succes ca şi adulţi.
obiective.
Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % Nr. părinţi % %
9 46 2 10 2 10 2 10 5 25
părinţii îi pot învăţa pe copii comportamente pozitive, ca aceştia să-şi poată stabili şi atinge
obiective adecvate (9 părinţi din 20, respectiv 46%) în timp ce 2 părinţi consideră că ei trebuie
trebuie să le spună copiilor ce să facă şi ce obiective să-şi propună şi să-i facă să urmeze aceste
obiective adică 10% dintre subiecţi.
De asemenea, există 2 părinți care sunt de acord că cei mici îşi pot da seama cum să se
comporte şi ce obiective/interese să-şi propună prin metode de tip încercare şi eroare,
reprezentând 10 % din total, în timp ce alţi 2 părinţi cred că ei sunt cei care trebuie să stabilească
standarde înalte pentru copiii lor şi să aleagă interesele/obiectivele care îi vor ajuta pe aceştia să
aibă succes ca şi adulţi, reprezentând ]0%, pe când 5 părinţi respectiv 25% consideră că cei mici
trebuie lăsaţi să-şi aleagă ce interese/obiective vor, pentru a fi fericiţi.
93
consideră că ei, părinţii îi pot învăţa pe copii comportamente pozitive, ca aceştia să-şi poată
stabili şi atinge obiective adecvate respectiv 46% pe când restul se împart între a îşi lăsa copiii să
aleagă ce interese/obiective vor, pentru a fi fericiţi, respectiv 25%, iar 10 % din total sunt de
acord că ei trebuie să stabilească standarde înalte pentru copiii lor şi să aleagă
interesele/obiectivele care îi vor ajuta pe aceştia să aibă succes ca şi adulţi, şi alţi 10% consideră
că preşcolarii ar putea să îşi dea seama cum să se comporte şi ce obiective/interese să-şi propună
prin metode de tip încercare şi eroare.
a. Copiii pot să b. Dacă părinţii c. Părinţii trebuie d. Părinţii pot e. Dacă părinţii
aleagă, în limite stabilesc reguli şi să le spună stabili reguli le aduc aminte
rezonabile şi le pun în aplicare, copiilor ce să structurate şi îi copiilor, în mod
trebuie să atunci copiii lor se facă, iar copiii pot corecta pe politicos, să se
înţeleagă vor simţi trebuie să copii prin critică comporte
valoarea constrânşi şi se accepte fără a se constructivă şi adecvat, în cele
regulilor. vor răzvrăti împotrivi. sfaturi. din urmă aceştia
împotriva îi vor asculta.
regulilor
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
9 40 1 5 2 10 4 20 5 25
94
Analiza datelor rezultate relevă faptul că unii părinţii din mediul rural, consideră necesar
că părinţii pot stabili reguli structurate şi îi pot corecta pe copii prin critică constructivă şi sfaturi
(4 părinţi din 20, respectiv 20%) în timp ce 9 părinţi consideră că preşcolarii pot să aleagă, în
limite rezonabile şi trebuie să înţeleagă valoarea regulilor, adică 40% dintre subiecţi.
De asemenea, există un total de 3 părinți care se împart între variantele dacă părinţii
stabilesc reguli şi le pun în aplicare, atunci copiii lor se vor simţi constrânşi şi se vor răzvrăti
împotriva regulilor, respectiv 5%, şi 2 părinţi totalizând tot 10% ce consideră că părinţii trebuie
să le spună copiilor ce să facă, iar copiii trebuie să accepte fără a se împotrivi, din totalul
respondenţilor, şi 5 părinţi, respectiv 25% consideră că părinţii trebuie să le aducă aminte
copiilor, în mod politicos, să se comporte adecvat, iar în cele din urmă aceştia îi vor asculta.

consideră că preşcolarii pot să aleagă, în limite rezonabile şi trebuie să înţeleagă valoarea
regulilor, adică 40% dintre subiecţi.
De asemenea, există 5% dintre părinţi care consideră că dacă stabilesc reguli şi le pun în
aplicare, atunci copiii lor se vor simţi constrânşi şi se vor răzvrăti împotriva regulilor, alţi 10%
dintre părinţi consideră că trebuie să le spună copiilor ce să facă, iar copiii trebuie să accepte fără
a se împotrivi, şi un cuantum de 20% consideră că părinţii trebuie să le aducă aminte copiilor, în
mod politicos, să se comporte adecvat, iar în cele din urmă aceştia îi vor asculta, pe când alţi
95
20% dintre părinţi consideră necesar că părinţii pot stabili reguli structurate şi îi pot corecta pe
copii prin critică constructivă şi sfaturi.
a. Părinţii pot să- b. Copiii trebuie c. Copiii pot fi d. Copiii pot fi e. Dacă părinţii
i înveţe pe copii să fie responsabili motivaţi cu motivaţi cu fac suficiente
valoarea să se motiveze ajutorul ajutorul lucruri pentru
sarcinilor, pentru singuri. instrucţiunilor şi recompenselor şi copiii lor, copiii
ca aceştia să se ameninţărilor. întăririlor, vor fi fericiţi şi
auto-motiveze să acceptării şi motivaţi.
le facă. laudelor.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
12 60 2 10 1 5 3 15 2 10
Analiza datelor rezultate relevă faptul că părinţii din mediul rural, consideră necesar că îi
pot înveţa pe copii valoarea sarcinilor, pentru ca aceştia să se auto-motiveze să le facă (12 părinţi
din 20, respectiv 60%) în timp ce 2 părinţi consideră că dacă părinţii fac suficiente lucruri pentru
copiii lor, copiii vor fi fericiţi şi motivaţi, adică 10% dintre subiecţi.
De asemenea, există 3 părinți care sunt de acord că cei mici pot fi motivaţi cu ajutorul
recompenselor şi întăririlor, acceptării şi laudelor, reprezentând 15 % din total, în timp ce 2
părinţi, respectiv 10% crede că cei mici trebuie să fie responsabili şi să se motiveze singuri, iar 1
părinte, respectiv %% crede că pot fi motivaţi cu ajutorul instrucţiunilor şi ameninţărilor.

96
consideră că îi pot înveţa pe copii valoarea sarcinilor, pentru ca aceştia să se auto-motiveze să le
facă, respectiv 60%, în timp ce 10% dintre subiecţi consideră că dacă părinţii fac suficiente
lucruri pentru copiii lor, copiii vor fi fericiţi şi motivaţi.
De asemenea, 15 % din totalul de părinți sunt de acord că cei mici pot fi motivaţi cu
ajutorul recompenselor şi întăririlor, acceptării şi laudelor.
a. Părinţii le pot b. Copiii pot să-şi c. Pedeapsa d. Părinţii trebuie e. Părinţii nu
explica copiilor urmărească trebuie să fie să-i facă pe copii trebuie să-şi
diferite singuri inconfortabilă să se simtă rău pedepsească
comportamente comportamentul pentru a dispare pentru că s-au copiii prea des,
dintre care aceştia comportamentul comportat într-un pentru că vor
să aleagă, iar neadecvat. mod neadecvat şi pierde dragostea
ulterior să-i trebuie să le acestora.
considere retragă anumite
responsabili privilegii
pentru alegerile speciale.
făcute.
Nr. Nr. Nr. Nr. Nr.
% % % % %
15 75 0 0 2 10 1 5 2 10
părinţii le pot explica copiilor diferite comportamente dintre care aceştia să aleagă, iar ulterior
să-i considere responsabili pentru alegerile făcute (15 părinţi din 20, respectiv 75%) în timp ce
nici un părinte nu consideră că preşcolarii pot să-şi urmărească singuri comportamentul, adică
0% dintre subiecţi.
De asemenea, există 2 părinți sunt de acord că părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii
prea des, pentru că vor pierde dragostea acestora, reprezentând 10 % din total, în timp ce doar 2
părinţi cred că pedeapsa trebuie să fie inconfortabilă pentru a dispărea comportamentul
neadecvat reprezentând 01%, şi 1 părinte consideră că ei trebuie să-i facă pe copii să se simtă rău
pentru că s-au comportat într-un mod neadecvat şi trebuie să le retragă anumite privilegii
speciale, totalizând 5 % din respondenţi.
97
consideră că le pot explica copiilor diferite comportamente dintre care aceştia să aleagă, iar
ulterior să-i considere responsabili pentru alegerile făcute respectiv 75%.
De asemenea 10 % din total sunt de acord că părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii
prea des, pentru că vor pierde dragostea acestora, în timp ce doar 10 %, crede că pedeapsa
trebuie să fie inconfortabilă pentru a dispare comportamentul neadecvat şi 5 % din respondenţi
consideră că ei trebuie să-i facă pe copii să se simtă rău pentru că s-au comportat într-un mod
neadecvat şi trebuie să le retragă anumite privilegii speciale.
98
3.2.3. ANALIZA DATELOR ŞI INFORMAŢIILOR REZULTATE
COMPARATIV URBAN-RURAL
Din analiza datelor rezultate relevă faptul că, în cazul părinţiilor din mediul urban
majoritatea reprezentând 79% dintre cei chestionaţi sunt democratici, 9% din cei 32 de părinţi
sunt perfecţionişti-democratici, 6% din total fiind perfecţionişti convinşi, şi un procent de 3%
reprezentat de permisivi, şi un alt procent de 3% de permisivi-democratici.
Figura 3.23. Reprezentarea procentuală a stilurilor parentale din mediul urban
Din analiza datelor rezultate relevă faptul că, în cazul părinţiilor din mediul rural
majoritatea reprezentând 75% din totalul celor chestionaţi sunt democratici, 10% din cei 20 de
părinţi sunt autoritari, si un total de 15% se împarte astefel: 5% din total fiind permisivi convinşi,
şi un alt procent de 5 % reprezentat de permisivi-perfecţionişti, şi un alt procent de 5% de
autoritari-democratici.
99
Figura 3.24. Reprezentarea procentuală a stilurilor parentale din mediul rural
În urma analizei datelor, în mod compartativ mediul urban-mediul rural reies următoarele
concluzii sau limite ale cercetării:
 intervenţia experimentală s-a întins pe o perioadă mică de timp, ceea ce nu a permis
verificarea trăiniciei schimbărilor produse asupra capacităţilor şi comportamentului
părinţilor în urma aplicării chestionarului şi a informaţiilor teoretice despre stilurile
parentale;
 eşantionul mic care a făcut obiectul intervenţiei, ceea ce nu permite extrapolarea
rezultatelor asupra tuturor persoanelor care fac parte din categoria preşcolari şi părinţii
acestora;
 caracteristicile unor metode şi instrumente de cercetare, de pildă, ancheta pe baza
chestionarului, care pot influenţa rezultatul cercetării, datorită elementelor de subiectivism
ce nu pot fi eliminate din răspunsurile respondenţilor şi nu permit a fi observate şi receptate
nuanţe ale opiniei, informaţii uneori foarte valoroase;
Cercetarea a confirmat ipoteza 1 de la care am plecat şi anume faptul că există o corelație
directă între stilurile parentale democratic și permisiv și statutul socio-educațional înalt al
părinților, infirmându-se ipoteza secundară, şi anume că există o corelație între stilul parental
autoritar și statutul socio-educațional mediu și/sau scăzut.
100
CONCLUZII
În educarea copilului său, părintele face apel la o serie de metode, procedee, strategii
educative, în funcţie de cunoştinţele, valorile şi atitudinile sale. Practicarea acestor strategii
educative aplicate în funcţie de nivelul de instruire, definesc stilul parental.
Cercetarea a confirmat ipotezade la care am plecat şi anume faptul că există o corelație
directă între stilurile parentale democratic și permisiv și statutul socio-educațional înalt al
părinților, infirmându-se cea de a doua ipoteză şi anume că există o corelație între stilul parental
autoritar și statutul socio-educațional mediu și/sau scăzut.
În concluzie, stilul parental oferă un indicator robust care prezice atât sensibilitatea la
nevoile copiilor, cât şi aşteptările părinţilor cu privire la performanţele acestora şi la
comportamentul lor sunt importante pentru a fi un bun părinte. Stilul parental democratic care
realizează un echilibru între aşteptări clare şi ridicate cu privire la comportament şi performanţă
şi sensibilitatea la nevoile copilului şi recunoaşterea şi respectarea autonomiei copilului este unul
din cei mai cosecvenţi predictori ai competenţei copilului încă din copilărie şi chiar şi în
adolescenţă.
În sinteză, cercetarea demonstrează că există o corelaţie directă şi semnificativă între
stilul parental şi statutul socio-educaţional înalt al părinţilor din mediul urban, care în cadrul
unităţii şi al societăţii beneficiază atât de consiliere educaţională privind dezvoltarea
preşcolarilor, implicit a competenţelor lor de părinţi, cât şi de de o experienţă socială prin micro
sau macro grupul social din care aceştia fac parte;
În raport cu mediul urban, unde cercetarea a întâmpinat o infirmare a ipotezei de la care s-a
plecat în acest demers ştiinţific, observând că deşi intervenţia experimentală s-a întins pe o
perioadă mică de timp, ceea ce nu a permis verificarea trăiniciei schimbărilor produse asupra
capacităţilor şi comportamentului părinţilor în urma aplicării chestionarului şi a informaţiilor
teoretice despre stilurile parentale, eşantionul mic care a făcut obiectul intervenţiei, în cazul de
faţă 20 de părinţi din care 12 cu studii medii şi 8 cu studii elementare, nu ne permite extrapolarea
rezultatelor asupra tuturor persoanelor care fac parte din categoria preşcolari şi părinţii acestora.
101
BIBLIOGRAFIE
 Baran-Pescaru, A., 2004 Familia azi. O perspective sociopedagogica, Bucureşti,

Eitura Aramis.
 Baumrind, D. (1967). Child-care practices anteceding three patterns of preschool
behavior. Genetic Psychology Monographs, 75, 43-88.
 Baumrind, D. (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and
substanceuse. Journal of Early Adolescence, 11(1), 56-95.
 Bătrânu E. 1980. Educaţia în familie. Bucureşti: Ed. Politică.
 Bonchiş, Elena, 2011Familia şi rolul ei în educarea copilului, Polirom.
 Braconnier, Alain, 2011 Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău, trad. Nicolae Baltă,
Editura Trei.
 Bunescu Gh. 1995. Educaţia părinţilor – strategii şi programe. Chişinău: Lumina.
 Centrele de Resurse pentru părinţi din învăţământul preşcolar, 2004studiu de analiză
elaborat de ISE cu sprijinul UNICEF, Bucureşti .
 Chelcea S. 1994.Personalitate şi societate în tranziţie. Bucureşti: Societatea Ştiinţă şi
Tehnică.
 Cretu, Carmen, 1998Curriculum diferentiat si personalizat – ghid metodologic pentru
invatatorii, profesorii si parintii copiilor cu disponibilitati aptitudinale inalte, Ed.
Polirom.
 Cunoştinţe, atitudini şi practice parentale în România, 2006studiu elaborat de
Fundaţia Copiii Noştri şi Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională Step by
Step, cu sprijinul UNICEF şi PETROM, Bucureşti.
 Dolean,D.I. 2009,,Meseria de părinte”, Aramis, Bucureşti.
 Dr.Dr.Valerian Şesan, 1942Curs de Drept Bisericesc Universal, ed. A IV-a, îngrijită
de Dr. Dr. Milan Şesan, Profesor Universitar, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”,
Cernăuţi.
 Dumitru, I. Al., 2008Consiliere psihopedagogica, Polirom.
 Enache, R. (2003). O perspectiva psihologica asupra maternitatii. Bucuresti: Ed.
SPER.
102
 Enache, R. 2011Asistenta sociala a copilului si familiei, Constanta, Ovidius
University Press.
 http://cyfernetsearch.org/sites/default/files/PsychometricsFiles/EybergChild
%20Behavior%20Inventory%20%20(Parents).pdf
 http://pcit.ucdavis.edu/wp-content/uploads/2012/08/FinalAbstract2011.pdf.
 https://furnicutele.files.wordpress.com/2011/04/chestionar-privind-stilurile-
parentale.doc.
 Ilut, P., 1995 Familia. Cunoastere si asistenta, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca.
 Ilut, P., 2005 Sociopsihologia si antropologia familiei, Polirom.
 Irimescu,G. (2008) Asistenţă socială. Iaşi.Editura Universităţii Al.I.Cuza.
 MECT, 2008 Sa construim impreuna cei 7 ani...de-acasa, Bucuresti.
 Mihailescu, I. (1995). Politici sociale in domeniul populatiei si familiei. In Politici
sociale. Romania in context european. Bucuresti: Ed. Alternative.
 Mihailescu, I. (1999). Familia in societatile europene, Bucuresti: Editura
Universitatii din Bucuresti.
 Mihailescu, I., 1999Familia in societatile europene, Editura Universitatii din
Bucuresti.
 Mihailescu, I., 1999Familia in societatile europene, Editura Universitatii din
Bucuresti.
 Mitrofan I., 1998.Ciupercă C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Edit. Press Mihaela, Bucureşti.
 Mitrofan I., Ciuperca C., 2002.Psihologia vietii de cuplu, Ed. SPER
 Mitrofan I., Ciupercă C., 1997.Psihologia relaţiilor dintre sexe - Mutaţii şi
alternative, Editura Alternative, Bucureşti.
 Mitrofan I., Mitrofan N., 1991.Familia de la A ... la Z. Mic dictionar al vietii de
familie. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
 Mitrofan, I., 1989.Cuplul conjugal. Armonie si dizarmonie, Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti.
 Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1994.Elemente de psihologie a cuplului, Ed. Sansa,
Bucuresti.
103
 Mitrofan, I., Vasile, D., 2001. erapii de familie, Ed. Sper, Bucureşti.
 Moisin A. 2007.Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală.
Îndrumător pentru părinţi, educatoare, învăţători, diriginţi şi profesori. Bucureşti:
E.D.P.
 Moisin A. 2010.Călăuza părinţilor în educarea copiilor. Bucureşti: Aramis.
 Moraru, Monica, 2013.Consiliere psihopedagogică, Editura University Press,
Constanţa.
 Moraru, Monica, 2013.Consiliere şiorientare. Elemente de formare a profesorilor,
Editura University Press, Constanţa.
 Nauri, Aldo, 2010.Cum să ne educăm copiii, Ed. Trei.
 Neculau, A., Ferreol, Gilles. (2003) Violenta. Aspecte psihosociale. Iasi: Ed. Polirom
 Nicolaescu, M. (coord.) (1996). Cine suntem noi? Despre identitatea femeilor din
Romania moderna. Bucuresti: Ed. Anima.
 Petroman P. 2003, Psihologia familiei.Timişoara. Editura Eurobit.
 Petroman Pavel.(1997) „Sfânta noastră familie-elemente de psihologia
familiei”.Timişoara. Editura Eurobit.
 Pr. Ştefan Slevoacă, (1967), nr. 9-10.Căsătoria creştină, în Revista „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”.
 Prof. Iorgu D. Ivan, CI (1983), Nr. 9-10.Căsătoria – Sfânta taină a bisericii şi
instituţiei juridică a statului, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”.
 Situaţia actuală a învăţământului preşcolar din România, 2003studiu de analiză
elaborat de ISE cu sprijinul UNICEF, Bucureşti.
 Stanciulescu, E., 1997, 1998.Sociologia educatiei familiale, vol. I, II, Ed. Polirom.
 Stanciulescu, E., 1997, 1998Sociologia educatiei familiale, vol. I, II, Ed. Polirom.
 Voiculescu E. 2001.Factorii subiectivi ai evaluării şcolare. Bucureşti: Aramis.
 Voinea Maria, 1978Familia si evoluţia sa istorică, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
 Voinea Maria, 1978Familia si evoluţia sa istorică, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
104
 Voinea, Maria, 1978Familia şi evoluŃia sa istorică, Editura ştiinŃifică şi
enciclopedică, Bucureşti.
 Voinea, Maria, 1993Sociologia familiei, Bucureşti.
 Vrasmas, E. (2008). Interventia socio-educationala ca sprijin pentru parinti.
Bucuresti: Ed. Aramis.
 Winnicott, 2013.Copilul, familia şi lumea exterioară, Ed. Trei.
105
ANEXE
CHESTIONAR PENTRU PĂRINŢI
IDENTIFICAREA STILULUI PARENTAL
Cu ajutorul acestui chestionar vă puteți identifica stilul parental. Stilul parental se referă
la modalitatea, comportamentul, atitudinea pe care o manifestați față de copil în scopul educării
și disciplinării acestuia. În urma aplicării chestionarului veți putea identifica posibilele efecte sau
repercursiuni ale stilului dumneavoastră parental asupra dezvoltării copilului.
Instrucțiuni. Citiți cu atenție afirmaţiile de mai jos și bifați o singura variantă de răspuns
în dreptul celei care vi se potriveste. Scorul vă va fi adus la cunoștiință ulterior, in mod
individual. Date personale sunt doar cu character informal, si raman strict confidentiale.
DATE SOCIOMETRICE
Nume si prenume: _______________________________________
Varsta:_______________________________________________
Ultima Grădiniţa absolvită:__________________________________
1. Care este treaba unui părinte?
a. Să-i facă pe copii să se comporte adecvat şi să respecte autoritatea şi regulile.
b. Să ofere în mod constant supraveghere/reguli structurate astfel încât copiii să
acţioneze/aleagă “corect”.
c. Să-i înveţe pe copii abilităţile necesare în viaţă pentru a deveni adulţi disciplinaţi şi
responsabili.
d. Să se asigure că fiul/fiica sa are o copilărie fericită şi lipsită de griji.
e. Să-şi lase copiii să înveţe pe cont propriu comportamentele şi abilităţile adecvate.
2. Cine este responsabil de controlarea comportamentelor copilului?
a. Părinţii trebuie să impună regulile şi copiii trebuie să le urmeze.
b. Copiii trebuie să facă ceea ce spun părinţii lor, deoarece aceştia au mai multă experienţă.
c. Părinţii au responsabilitatea de a-i învăţa pe copii comportamentele şi abilităţile de care
au nevoie în viaţă.
d. Părinţii trebuie să le explice copiilor de ce trebuie să se comporte adecvat şi să le ceară să
fie cooperanţi.
e. Copiii pot să-şi descopere singuri propriile limite prin procedee de încercare şi eroare.
106
3. Cine are drepturi?
a. Părinţii au toate drepturile, şi asta pentru că sunt adulţi; copiii au puţine drepturi, sau
chiar deloc.
b. Părinţii au cunoştinţe şi experienţe superioare; prin urmare, ei au mai multe drepturi.
c. Atât părinţii cât şi copiii au dreptul de a fi trataţi cu respect şi demnitate.
d. Drepturile şi nevoile copiilor sunt mai importante decât ale părinţilor.
e. Copiii au drepturi cât timp nu îi afectează pe părinţi.
4. Cine este respectat?
a. Copiii trebuie să-i respecte pe părinţi, dar părinţii nu sunt obligaţi să-i respecte pe copii.
b. Copiii trebuie mai întăi să câştige respectul părinţilor înainte de a-l primi.
c. Orice persoană merită să fie tratată cu respect, indiferent de vârstă sau de poziţie.
d. Părinţii trebuie să-şi respecte copiii, pentru ca aceştia să fie fericiţi.
e. Copiii se comportă uneori fără respect, nu e o mare problemă.
5. Cum sunt gestionate greşelile?
a. Copiii trebuie pedepsiţi dacă încalcă regulile. Pedeapsa trebuie să-i producă un disconfort
copilului sau să-l afecteze în vreun fel.
b. Părinţii pot corecta greşelile copiilor exprimându-şi dezamăgirea, oferind o critică
constructivă, impulsionându-l pe copil să depună mai mult efort şi spunându-i cum să
repare greşeala şi cum să o prevină în viitor.
c. Copiii pot învăţa din propriile greşeli şi cum să le repare sau să le prevină în viitor.
d. Este responsabilitatea părintelui să repare greşelile copilului sau să-şi protejeze copilul de
efectele negative.
e. Alte persoane (în afară de părinţi şi copii) sunt probabil de vină pentru greşelile copilului.
6. Cum sunt rezolvate problemele şi cum sunt luate deciziile?
a. Alegerile sunt făcute între anumite limite care respectă drepturile şi nevoile celorlalţi.
b. Problemele vor dispărea de la sine; dacă nu, părinţii se pot ocupa de ele mai târziu.
c. Părinţii au răspunsurile corecte, deci copiii trebuie să le urmeze sfaturile.
d. Părinţii trebuie să monitorizeze activităţile copiilor lor, să seteze obiective pentru copii şi
să ofere recompense sau întăriri atunci când obiectivele sunt atinse.
e. Părinţii trebuie să încerce să afle ce vor copiii şi să-i facă fericiţi.
107
7. Cum sunt gestionate emoţiile negative?
a. Părinţii nu trebuie să încerce să modifice emoţiile negative ale copiilor lor, ci să-i înveţe
cum să şi le exprime într-un mod adecvat.
b. Toate vor funcţiona mai uşor dacă copiii îşi păstrează emoţiile negative pentru ei.
c. Copiii nu trebuie să-şi exprime emoţiile negative, deoarece arată opoziţie şi lipsă de
respect.
d. Copiii trebuie să gândească şi să simtă ceea ce părinţii lor gândesc şi simt că este
“corect”.
e. Părinţii trebuie să-şi protejeze copiii şi să evite ca aceştia să simtă emoţii negative.
8. Cine decide cum ar trebui să se comporte copiii, ce interese să urmeze şi ce obiective să-şi
propună?
a. Părinţii îi pot învăţa pe copii comportamente pozitive, ca aceştia să-şi poată stabili şi
atinge obiective adecvate.
b. Copiii îşi pot da seama cum să se comporte şi ce obiective/interese să-şi propună prin
metode de tip încercare şi eroare.
c. Părinţii trebuie să le spună copiilor ce să facă şi ce obiective să-şi propună şi să-i facă să
urmeze aceste obiective.
d. Părinţii trebuie să stabilească standarde înalte pentru copiii lor şi să aleagă
interesele/obiectivele care îi vor ajuta pe aceştia să aibă succes ca şi adulţi.
e. Copiii trebuie lăsaţi să-şi aleagă ce interese/obiective vor, pentru a fi fericiţi.
9. Cine face regulile şi cum sunt ele aplicate?
a. Copiii pot să aleagă, în limite rezonabile şi trebuie să înţeleagă valoarea regulilor.
b. Dacă părinţii stabilesc reguli şi le pun în aplicare, atunci copiii lor se vor simţi constrânşi
şi se vor răzvrăti împotriva regulilor.
c. Părinţii trebuie să le spună copiilor ce să facă, iar copiii trebuie să accepte fără a se
împotrivi.
d. Părinţii pot stabili reguli structurate şi îi pot corecta pe copii prin critică constructivă şi
sfaturi.
e. Dacă părinţii le aduc aminte copiilor, în mod politicos, să se comporte adecvat, în cele
din urmă aceştia îi vor asculta.
108
10. Cum pot părinţii să-i motiveze pe copii?
a. Părinţii pot să-i înveţe pe copii valoarea sarcinilor, pentru ca aceştia să se auto-motiveze
să le facă.
b. Copiii trebuie să fie responsabili să se motiveze singuri.
c. Copiii pot fi motivaţi cu ajutorul instrucţiunilor şi ameninţărilor.
d. Copiii pot fi motivaţi cu ajutorul recompenselor şi întăririlor, acceptării şi laudelor.
e. Dacă părinţii fac suficiente lucruri pentru copiii lor, copiii vor fi fericiţi şi motivaţi.
11. Cum disciplinează părinţii?
a. Părinţii le pot explica copiilor diferite comportamente dintre care aceştia să aleagă, iar
ulterior să-i considere responsabili pentru alegerile făcute.
b. Copiii pot să-şi urmărească singuri comportamentul.
c. Pedeapsa trebuie să fie inconfortabilă pentru a dispare comportamentul neadecvat.
d. Părinţii trebuie să-i facă pe copii să se simtă rău pentru că s-au comportat într-un mod
neadecvat şi trebuie să le retragă anumite privilegii speciale.
e. Părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii prea des, pentru că vor pierde dragostea
acestora.
Scoruri:
Veţi obţine 5 scoruri – câte unul pentru fiecare dintre cele cinci stiluri parentale. Cel mai mare
scor reprezintă stilul dumneavoastră parental dominant.
Autoritar: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 1 până la 5, şi câte 1
punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 6 până la 11.
Perfecţionist: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 1 până la 5, şi câte
1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 6 până la 11.
Democratic: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 1 până la 5, şi câte 1
punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 6 până la 11.
Permisiv: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 1 până la 5, şi câte 1
punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 6 până la 11.
109
Neimplicat: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 1 până la 5, şi câte 1
punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 6 până la 11.
Autoritar Perfectionist Democratic Permisiv Neimplicat
a=1-5 b=1-5 c=1-5 d=1-5 e=1-5
c=6-11 d=6-11 a=6-11 e=6-11 b=6-11
total
110

Dizertatie Finala NICO 2015

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dizertatie Finala NICO 2015

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „OVIDIUS”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

CAPITOLUL 1 Familia – paradigme explicative.............................................................................10

1.1 Delimitări conceptuale....................................................................................................................10

1.2 Tipologia familiei............................................................................................................................15

1.3 Funcțiile familiei.............................................................................................................................24

1.4 Paradigme explicative privind familia..........................................................................................30

CAPITOLUL 2 Problematica stilurilor parentale.............................................................................41

2.1 Parentalitate, competenţe şi responsabilităţi parentale. Concept................................................41

2.2 Caraterizarea și clasificarea stilurilor parentale............................................................................47

2.2.1 Abordarea socio-educaţională......................................................................................................52

2.2.2 Abordarea psihologică..................................................................................................................55

2.2.3 Abordarea moral-creştină.............................................................................................................60

CAPITOLUL 3 Cercetare psihopedagogică a stilurilor parentale în familiile cu statut socio-

3.1. Metodologia cercetarii....................................................................................................................64

3.1.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării...............................................................................................64

3.1.2. Prezentarea lotului de subiecți....................................................................................................65

3.1.3. Descrierea metodelor de cercetare.............................................................................................65

3.2.2. Analiza, prelucrarea și interpretarea informaţiilor culese.......................................................68

3.2.3. Analiza datelor şi informaţiilor rezultate comparativ urban-rural.......................................98

 Grădiniţa reprezintă prima structură de învăţământ de tip instituţionalizat, care are

1.1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Familia este instituţia în care se formează, se construieşte personalitatea copilului ce va

- familia nucleară (soţ, soţie, copiii acestora)

- familia de procreare (conjugalǎ )

- familia dezorganizatǎ (familie ce îşi pierde integritatea ca urmare a separǎrii pǎrinţilor

2.1 PARENTALITATE, COMPETENŢE ŞI RESPONSABILITĂŢI

Competenţe şi responsabilităţi parentale –concept

Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare

- după funcţiile îndeplinite

- după mărime, etc.

Stabilitatea, precum şi acţiunile familiei depend, în mare mǎsurǎ, de relaţiile de comunicare

3.1.1. OBIECTIVELE ŞI IPOTEZELE CERCETĂRII

3.1.2. PREZENTAREA LOTULUI DE SUBIECȚI

Pe baza ipotezei şi a obiectivelor formulate cercetarea s-a efectuat pe un lot de persoane

 Ancheta pe bază de chestionar

c=6-11 d=6-11 a=6-11 e=6-11 b=6-11

3.2.1 PREZENTAREA REZULTATELOR PROBELOR APLICATE

Datele şi informaţiile rezultate în urma aplicării chestionarului în mediul urban, au fost

Figura 3.1. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.2. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.5. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.6. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.8. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.9. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.11. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Datele şi informaţiile rezultate în urma aplicării chestionarului în mediul rural, au fost

Figura 3.12. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.13. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.14. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.15. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.17. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.18. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.20. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.21. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

Figura 3.23. Reprezentarea procentuală a stilurilor parentale din mediul urban

 Baran-Pescaru, A., 2004 Familia azi. O perspective sociopedagogica, Bucureşti,

c=6-11 d=6-11 a=6-11 e=6-11 b=6-11

S-ar putea să vă placă și