Comunicarea cu persoana varstnica

            A sti sa comunici cu o persoana in varsta, potrivit stadiului de regresie a functiilor psihice
care sunt premiza fiziologica a comunicarii, presupune insusirea catorva cunostinte generale
despre influenta procesului de imbatranire asupra functiilor psihice, cu alte cuvinte despre
imbatranirea psihologica. Este ceea ce a fost prezentat in cele de mai inainte.
            Comunicarea are un rol esential nu numai in investigare si cunoasterea nevoilor, dar si in
actul de ingrijire. Un gerontolog afirma cu multa dreptate ca a-i vorbi persoanei varstnice este un
act de ingrijire. Cuvantul bine ales, bine receptat poate avea un efect terapeutic.
            Multe persoane varstnice sufera adesea mai mult din cauza izolarii, ignorarii,
marginalizarii, lipsei de comunicare cu cei din jur, decat de o boala sau alta. A-i vorbi unui
varstnic, in graba, rastit, plictisit, indiferent, fara a te asigura ca te-ai adaptat intelegerii sale,
nivelului de cultura, capacitatii de receptie, capacitatii auditive, poate sa-i faca rau, adancindu-i
suferintele. Intre abuzurile contra persoanelor varstnice este inclus abuzul psihologic, emotional
sau verbal care se refera la un limbaj nepotrivit mentionat mai sus, care se constituie intr-un stres
care se adauga celorlalte pe care este obligat sa le suporte o persoana varstnica dependenta care
are nevoie de ajutor. Necomunicarea cu o persoana varstnica poate insemna o condamnare la
izolare psihologica si sociala, la precipitarea regresiei psiho-intelectuale, constituindu-se in
acelasi timp si intr-un stres de subsolicitare.
 Intr-o definitie simpla, comunicarea consta in transmiterea unui mesaj de la o persoana la alta.
            Comunicarea devine efectiva atunci cand mesajul transmis este identic cu cel receptionat,
altminteri avem un mesaj fie incomplet, fie distorsionat.
            De retinut ca in toate conceptele apartinand de teoria nevoilor, comunicarea este inclusa
printre nevoile fundamentale ale unei persoane in general, a unei persoane suferinde si varstnice
cu atat mai mult.
            S-a afirmat ca fiinta umana complexa este un tip indivizibil a carei existenta implica
nevoi psihologice, nevoi de comunicare, nevoi spirituale. Aceasta argumenteaza
pluridimensionalitatea fiintei umane. Orice persoana este o entitate umana ale carei nevoi si
resurse sunt individuale si specifice. Astfel, nevoile umane se prezinta ca multiple si complexe,
scopul satisfacerii lor fiind acela de a obtine o „stare de bine”, de confort, de crestere a calitatii
vietii, ori calitatea vietii devine pentru varstnic unul din obiectivele esentiale ale oricarei
interventii de ajutor sau de protectie; uneori, de pilda, vindecarea sau recuperarea nu mai pot fi
posibile, calitatea vietii insa totdeanua.
            In conceptul celor 14 nevoi fundamentale elaborat de Virginia Henderson, nevoia de
comunicare ocupa un loc important ca si in la fel de cunoscuta „Piramida nevoilor”, modelul
propus de psihologul american Maslow in care nevoia de comunicare este subinteleasa in toate
cele cinci grade ale piramidei sale pornind de la baza catre varf – nevoi psihologice de baza,
nevoi de securitate fizica si psihica, nevoi de apartenenta si afectiune, nevoi de stima si respect,
nevoi de realizare de sine.
            Pentru varstnic se poate afirma ca nevoia de comunicare este vitala, existenta sa, calitatea
si durata vietii fiind amenintate de nesatisfacerea nevoii de comunicare ca si de o comunicare
inadecvata. Mai devreme sau mai tarziu, o persoana in varsta iti traieste ultima parte a vietii care
precede sfarsitul incheind existenta, comunicarea in acest stadiu avand semnificatii particulare si
fiind alaturi de alte elemente de ingrijire paleativa o solutie a calitatii vietii pana in ultima clipa.
            Am analizat in cele de mai inainte rolul comunicarii ca nevoie umana fundamentala,
efectele absentei comunicarii in mod deosebit pentru orice persoana, defavorizata , vulnerabila,
suferinda, varstnica mai ales, si sa analizam in continuare efectele unei comunicari distorsionate
cauzele si consecintele in care poate avea loc aceasta in conditiile unei persoane in varsta cu
diverse suferinte sau handicapuri si modalitatile de depasire a barierelor care se ivesc in aceste
cazuri. Fiindca, dincolo de rolul comunicarii in general ca factor de vitalitate, de combatere a
izolarii si de reintegrare sociala si socio-familiala, comunicarea la un lucrator social, intelegand
prin aceasta intr-un sens larg orice profesionist (sau voluntar) care are intre atributii interventia
de ajutor, ingrijire terapeutica, de protectie in favoarea unei persoane in varsta, cu nevoi,
1
dependenta, comunicarea cu o astfel de persoana este un instrument de abordare, de eficacitatea
utilizarii cu maximum de randament al acesteia depinzand rezultatele interventiei. Cu ajutorul
comunicarii investigam tipologia persoanei, modificarile psihologice determinate de imbatranire,
gradul acestora imbolnavire, suferinta, stres social si psihologic, handicap; prin comunicare
obtinem date pretioase privind nevoile unei persoane sau alteia, in fine cu ajutorul comunicarii
putem influenta chiar si in sens terapeutic (psihoterapeutic) starea persoanei, ne mai punand la
socoteala transmiterea spre insusire a mesajelor noastre destinate s-o ajute.
            O clasificare utilizata in geriatrie, in clinica geriatrica si in psihologia geriatrica, din
punctul de vedere al capacitatii de comunicare, distinge: persoane varstnice comunicante,
persoane varstnice partial comunicante, persoane varstnice non-comunicante.
            Trecand la analiza conditiilor si factorilor de distorsiune a unei comunicari, care fie
impiedica transmiterea mesajului, fie duce la o receptionare incompleta sau distorsionata,
afectand intelegerea, receptarea si evident si raspunsul se considera ca exista:
a)     factori personali;
b)     factori de mediu.
            Mentionam ca acestia nu sunt neaparat specifici unei persoane varstnice dar incidenta lor
este mai mare la aceasta categorie  care cumuleaza efectele psihologice regresive ale inaintarii in
varsta, stresul izolarii sociale consecutive, efectele imbolnavirilor multiple (polipatologie, adica
existenta mai multor boli concomitent), handicapul si dizabilitatile consecutive. Acest cumul si
asociere includ evident si particularitati pe care le vom sublinia
a)     factorii personali – tin de structura partenerilor la actul comunicarii si pot fi:
-        emotionali (psihologici) – timiditate, suparare, teama, anxietate (teama exagerata
fara obiect), resentimente;
-        fizici, organici – oboseala, defecte de vorbire, surzenie, durere, boala;
-        intelectuali – nivel de cunostinte, de instruire, limbaj:
-        sociali – diferente de cultura, clasa socio-economica, origine etnica, origine rurala
sau urbana, accent, s.a.
b)  factori de mediu care pot influen]a pozitiv sau negativ comunicarea, prin cre[terea
tensiunii sau disconfortului.
-        fizici: zgomot, lipsa intimita]ii, neacomodare;
-        sociali: prezenta sau absenta altor persoane. A se tine seama ca anumite plangeri,
raspunsuri la nevoi pot reprezenta probleme intime care exclud si prezenta altora;
alteori persoana se simte mai in largul sau in prezenta, de regula, a unei rude
apropiate, care eventual o incurajeaza sa comunice, confirma sau intareste cele spuse.
            Inaintea initierii comunicarii, a dialogului se impune evaluarea cu grija a persoanei cu
care se comunica (factori personali), cat si a mediului de comunicare (factori de mediu).
            Orice comunicare implica verbalizarea mesajului, forma cea mai comuna, ideala, si
manifestarile non-verbale. In cazul persoanelor varstnice, suferinde, cu diverse disfunctii de
limbaj, de intelegere, de memorie si orientare nu todeauna poate fi utilizat mesajul verbalizat.
            Comunicarea verbala se manifesa prin limbajul vorbit sau scris care reprezinta codul cel
mai folosit de transmitere a mesajelor si este bine cand acest cod este inteles de ambele parti
implicate in procesul de comunicare. Nu este suficient ca se vorbeste aceeasi limba ci, mai
important este acelas inteles pentru cuvinte (neologisme, termeni tehnici, abrevieri, sinonime,
etc.). Ca urmare, o conditie esentiala este aceea de a ne asigura in permanenta ca vom fi intelesi.
            Limbajul non-verbal, care are la baza alte coduri decat cuvintele, codurile fiind de o mai
mare varietate, include: expresia fetei, mimica, privirea, volumul vocii, tonul folosit, gestica,
atingerea. In plus, persoana poate emite o serie de semne de comunicare care trebuie inregistrate
si interpretate cu grija, semne vocale, emisiuni vocale dar non-verbale, ce pot avea semnificatii
ce trebuie descifrate: gemete, oftat, gafaituri, tuse, plans, ras, diferite inflexiuni ale vocii, etc.
Chiar si pozitia corpului in pat poate arata celor avizati existenta unei dureri care sileste persoana
sa ia o anumita pozitie in care durerea e resimtita la o intensitate mai mica (in practica medicinii
clinice sunt numite pozitii/posturi „antalgice” pentru ca diminua durerea); o pozitie de retragere,
2
cu genunchii la barbie, insotita de o privire care exprima teama si ingrijorare poate fi sugestiva
pentru anxietate, pentru diferite stari hlucinatorii vizuale sau auditive. Mentionarea si a acestor
semne intentioneaza sa sublinieze doar gama variata de manifestari non-verbale, interpretarea lor
revenind specialistilor – medici, psihiatri, psihologi, asistenti sociali, dar si altor persoane cu
experienta.
            De remarcat ca manifestarile non-verbale sunt mai aproape de realitate, fiind mai greu de
distorsionat, de trucat.
            In evaluarea de ansamblu a unor persoane de la care dorim sa culegem cat mai multe date
vom identifica si alte mesaje non-verbale: miscari repezi, agitatie, neliniste, anxietate, inclestare
musculara, tremuraturi, dificultati de concentrare. Urmarim daca eventual unele expresii, cuvinte
ii pot declansa persoanei suparare, teama, iritare, plans sau alte stari deosebite.
            O comunicare capata o cat mai buna calitate cu cat determina din partea persoanei
varstnice si/sau bolnave o deschidere cat mai mare, totala chiar, care se bazeaza pe increderea pe
care persoana cu care intra in dialog i-a inspirat-o ; aceasta incredere este cheia deschiderii,
premisa obtinerii unui maxim de date privind suferintele, nemul]umirea nevoile; in acelasi timp,
increderea este si o baza pentru un posibil efect terapeutic al comunicarii (psihoterapia). Fiindca
exista comunicare terapeutica ce poate grabi si favoriza vindecarea, potentand celelalte
tratamente, conventionale; o comunicare terapeutica poate reda dorinta de viata la cei depresivi.
            Impartasirea de idei si judecati, empatizarea comunicarii, apropie participantii la dialog,
valorizeaza persoana ce trebuie ajutata, transforma comunicarea intr-un instrument eficient.
            Exista si situatii in care comunicarea poate fi intrerupta si blocata neintentionat, situatii
ce pot fi prevenite in beneficiul eficien]ei comunicarii; aceasta eventualitate - blocarea se poate
intampla in cazul schimbarii subiectului, impunerii fara tact a parerii proprii, grabei si trecerii
bruste la concluzii si solutii, a unui limbaj incomprehensibil, neadaptat la nivelul de instruire si
de cunostinte, pe alocuri, chiar incifrat. Pentru toate acestea se impune o pregatire atenta a
intrarii in dialog - evaluarea prealabila a personalitatii interlocutorului, a conditiilor speciale –
boala, deficit de memorie, deficiente senzoriale, etc.
            In cazul persoanelor varstnice vom tine seama intodeauna de afectarea in mai mica sau
mai mare masura a capacitatii de intelegere sau, altfel spus, a vitezei de perceptie a mesajului.
Viteza proceselor psihice este incetinita, viteza fluxului nervos este mai scazuta; informatia de la
emitator la receptor parcurge un timp mai lung decat in mod normal ceea ce intarzie si raspunsul
pe care uneori trebuie sa-l asteptam cu mai multa rabdare.
            La oamenii in varsta se instaleaza in timp o lentoare a proceselor psihice, numita si
bradipsihie si, de asemenea, in fluenta debitului verbal, in termeni de specialitate – bradilalie; de
altfel, terminologia „bradi” care semnifica incetineala este valabila si pentru alte procese si
functii ale organismului in imbatranire.
            O persoana in varsta isi gaseste mai greu cuvintele pentru a-si alcatui raspunsurile care, in
final, sunt gasite daca cel ce conduce dialogul are rabdarea necesara. De altfel, rabdarea este o
insusire obligatorie pentru toti cei ce lucreaza cu varstnicul ca si pentru orice anturaj al unei
astfel de persoane. Tulburarile de memorie pot interveni intarziind si mai mult raspunsurile, chiar
daca persoana varstnica a inteles, a receptionat mesajul.
            In alte situatii de imbatranire mai avansata, cu diverse afectari ale structurilor
neurologice de suport a functiilor psihice, asa cum se intampla in imbatranirea avansata
complicata cu boli neuropsihice sau chiar in imbatranirea timpurie cand pot aparea astfel de
tulburari cu debut precoce, este afectata intelegerea; persoana asculta, aude dar nu intelege
datorita degradarii unor zone din creier unde se face receptia si prelucrarea mesajelor. Nici in
aceste cazuri nu trebuie sa ne pierdem rabdarea ci, sa insistam, sa apelam si la celelalte forme de
comunicare non-verbale, fiindca poate fi vorba de o afazie partiala (afazie numindu-se pierderea
capacitatii de intelegere [i de exprimare), de tulburari ale exprimarii verbale (disflazie), sau pur
si simplu, de tulburari de auz.

3
            Sa fim, de asemenea, pregatiti, pentru confruntarea cu un limbaj simplificat, mai sarac,
stereotip adesea, ceea ce este o alta caracteristica a imbatranirii careia trebuie sa adaptam si
propriul nostru limbaj si sa utilizam constant calitatea pe care o subliniam anterior, rabdarea.
            Pentru favorizarea comunicarii se vor utiliza diverse tehnici care nu exclud, ci potenteaza
calitatile celui care intra in dialog, in cadrul actului profesional, cu o persoana in varsta –
pregatirea in domeniul psihologiei imbatranirii, a comunicarii, rabdarea, empatia, s.a – tehnici
menite sa incurajeze persoana sa discute, cu deschidere si sinceritate, sa determine culegerea
unui maximum de informatii.
            Cele mai cunoscute tehnici de comunicare sunt:
#Ascultarea care nu trebuie identificata cu auzitul, fiinca implica ascultarea persoanei intru
totul, inclusiv observarea mesajelor non-verbale care insotesc pe cele verbale, in scopul
obtinerii  unui mesaj total. Vor fi observate: tonul vocii, fluenta vorbirii, postura, expresia fetei,
miscarile, cautarea si alegerea cuvintelor. Se apreciaza ca, in general, doar 10% dintre cei care
conduc astfel de discutii, iau interviuri unor persoane cu diverse deficien]e o fac in mod
corespunzator, ceea ce reduce eficienta ascultarii si, in consecinta,a comunicarii. Pentru a realiza
o ascultare eficienta, e necesara o anumita pregatire: rezervarea timpului necesar ascultarii (nu
graba, expedierea, superficialitatea, formalismul vor avea darul sa ofere premise pentru ascultare
eficienta); concentrarea asupra comunicarii – ceea ce spunem noi, ce relatie propunem, ceea ce
spune persoana respectiva, intrebarile, raspunsurile, acceptarea perioadelor de liniste, necesare si
semnificative; evitarea intreruperilor (persoanele varstnice isi pierd mai usor sirul, fluenta
vorbirii cand sunt antrerupte; reluarea se face mai greu sau intervine blocarea). Putem  totusi,
orienta discutia cu grija,  in directia pe care o dorim si ne-am propus-o atunci cand exista
tendinte de departare de subiectul pus in disccutie, ceea ce se intalneste adesea la o persoana in
varsta; intregistrarea semnelor non-verbale insotitoare; evitarea gesturilor care pot distrage
(neliniste, uitatul la ceas, privitul in alta parte – ziar, televizor, care pot sugera de interes si graba,
ceea ce poate suspenda comunicarea).
#Concomitent cu ascultarea se va face verificarea perceptiei intreband persoana daca a
inteles, verificand calitatea, adaptarea raspunsului. Pentru verificarea perceptiei vom folosi
procedeele: reafirmarea, repetarea ca un ecou, parafrazarea, repetarea raspunsului, afirmatiei,
rezumarea.
            O metoda de confirmare sau de demontrare ca mesajul a fost receptat este reflectarea.
Aceasta ii permite evaluarea comunicarii, constatarea ca cel care vrea sa o ajute incearca sa
o  inteleaga si sa se recunoasca prin altcineva n cuvinte si imagini. Atentie la aspectele esentiale:
acordarea de pauze pentru linistire, ca si pentru odihna si adunarea gandurilor.
            Ascultatul nu este insa eficient daca nu avem in vedere si disponibilitatea sau deschiderea
care, pe langa ca sunt indicatoare ale personalitatii, pot fi si dobandite prin formare
corespunzatoare. Cercetarile au aratat ca disponibilitatea atrage dupa sine disponibilitate. Aceasta
prisvte mai ales pe cel care asculta, desi trebuie stimulata si la interlocutorul sau. Se poate realiza
prin impartasirea biografiei si istoriei personale, prin sinceritate si naturalete. S-a observat ca
folosirea linistei in comunicare este utila, poate „aerisi” relatia; da ragaz pentru adunarea
gandurilor, asigura persoana ca este ascultata, sporeste calitatea si cantitatea informatiilor.
Intercalarea comunicarii pri „atingere” sporeste increderea, face mai eficienta comunicarea.
            Daca in cele de mai inainte am prezentat aspecte ale comunicarii in general, cu nuantari
particulare pentru cazul persoanei in varsta, in continuare vom analiza situatia comunicarii cu
persoana in varsta in conditii deosebite.
            Depresia. Foarte multe persoane varstnice sunt depresive, depresia fiind o situatie
comuna. In aceste cazuri, vorbirea este mai lenta, mai inceata, raspunsurile intarzie, sunt scurte.
Abordarea este mai dificila din cauza lipsei de concentrare, a sentimentului de inutilitate si
neincredere, a pesimismului sau chiar, in cazuri grave, a ideilor de suicid. Tot in depresiile grave
ne putem intalni cu negativismul verbal, cu mutismul, adica refuzul de a vorbi, de a comunica.

4
            In aceste cazuri, intrebarile vor fi scurte, spre a nu solicita capacitatea de concentrare,
reluate dupa o pauza, fara insistente si persuasiune care pot determina o blocare a comunicarii.
Incercam sa convingem ca tot ceea ce facem este in scopul de a-l ocroti, de a-l ajuta.
            Tulburarile de auz. Surditatea totala (mai rar) sau partiala (mai frecvent) sau hipoacuzia
sunt frecvente la o persoana in varsta al carui auz diminua chiar in cadrul imbatranirii normale.
In aceste cazuri, ne pozitionam in asa fel incat sa ne poata vedea fata si buzele in timp ce vorbim.
Verificam daca  persoana foloseste proteza auditiva, daca este deschisa, daca bateria este
functionala. Vorbirea va fi clara, simpla, cu fraze scurte, vom vorbi mai tare, dar fara a tipa,
rostind silabele mai rar. Adaugam mimica si gestica. Nu ne enervam,  fiindca persoana nu ne
aude, sau inca nu aude, deoarece nu am luat masurile mentionate anterior. Putem comunica,
eventual, prin semne, prin scris, prin desen.
            Tulburarile de vedere. Scaderea acuitatii vizuale este de asemenea paralela cu inaintarea
in varsta. Este de diferite grade, pana la pierderea completa a vederii (cecitate vizuala). Limbajul
verbal este in prim plan, mijloacele non-verbale iesind din discutie. Informam persoana in
legatura cu orice alte zgomote, alte persoane care intra in camera, diferite manevre necesare de
pilda unei examinari, cercetarii unor documente personale.
            Tulburarile de intelegere si de exprimare. Se intalnesc la persoanele cu suferinte
cerebrale, cu sechele dupa accidente cerebrale-vasculare si se traduc prin: incoordonarea in
vorbire, dificultati in arajamentul cuvintelor in fraza, inabilitate de a-si gasi cuvintele,
imposibilitatea de a raspunde (in termeni de specialitate afazie, disfazie, dislexie).
            Se pun intrebari care sa comporte raspunsuri prin „da” si „nu”, sau printr-un dat din cap.
Acordam mai mult timp pentru a obtine raspunsurile. Observam concomitent comportamentul si
limbajul non-verbal.
            Nervozitatea. Unele persoane varstnice pot fi surprinse intr-o stare deosebita de
iritabilitate, de nervozitate, determinate de suparare sau fara o explicatie anume; nervozitatea
poate traduce teama, anxietate sau neputinta, stari ce pot fi prevenite si risipite prin explicatii si
asigurari. Incercam sa-i deturnam atentia de la obiectul supararii, nervozitatii, antrenand
persoana in alte activitati pentru o perioada mai scurta sau mai lunga, dupa care revenim la
scopul comunicarii. In nici un caz nu ne vom enerva si nu vom raspunde „cu aceeasi moneda”.
            Violenta. O situatie mai speciala pe care o putem intalni la unele persoane in varsta si
care sa se explice printr-o serie de cauze (pe care trebuie sa le investigam dinainte): leziuni
cerebrale, senilitate, diverse afectiuni psihice, consum de alcool, reactii secundare la unele
medicamente care pot determina stari de agitatie.
            Ne informam, de asemenea, inaintea initierii comunicarii, privind potentialul de violenta
(accese de violenta in antecedente, confuzie si dezorientare, agitatie, iritabilitate, impulsivitate,
non-cooperanta, suspiciune).
            Daca suspectam un potential de violenta, vom lua urmatoarele masuri: informarea
celorlalti membri ai echipei (e recomandabil sa nu abordam singuri o astfel de persoana),
identificarea eventuala a unor anumite cauze care pot declansa violenta, plasarea persoanei intr-o
camera unde poate fi observata in permanenta, indepararea obiectelor contondente; nu vom
atinge persoana si nici nu vom face miscari bruste spre aceasta, spre a nu-i declansa reactii de
aparare, agresivitate. Se pastreaza o anumita distanta de persoana, evitam sa stam cu spatele.
Daca nu reusim, apelam la ajutor, chiar specializat: psiholog, psihiatru, ambulanta.
            Plansul. Putem intalni persoane care plang usor, emotive, labile sau plang spontan,
nestapanit, nemotivat, in anumite inbolnaviri cerebrale cum sunt unele forme de scleroza
cerebrala – sindromul pseudo-bulbar. In prima situatie plansul este o supapa de usurare, de
descarcare a tensiunilor si de aceea trebuie ingaduit. Nu-i vom cere sa inceteze plansul, nu vom
plange alaturi, fiindca nu este un model de empatie, de compasiune recomandabil in aceste
cazuri.
            Vom ramane alaturi, cu rabdare pana se linisteste, asigurandu-i intimitatea. Folosim
atingerea ca mijloc de comunicare si apropiere. Dupa ce va inceta plansul, vom relua
comunicarea, cu grija, cu blandete, cu menajamente si cu tact.
5
            Am insistat mai mult asupra comunicarii fiinca, dincolo de rostul sau in castigarea
increderii in obtinerea de informatii, in identificarea nevoilor, ne ajuta in cunoasterea
individualizata. In general, comunicarea este cel mai important mijloc de evaluare. O comunicare
eficienta asigura cea mai mare parte a evaluarii. Este o evaluare directa, chiar daca nu intodeauna
este suficienta, avand in unele cazuri nevoie si de heteroevaluare, adica de informatii culese de la
alte persoane din anturaj, ramane totusi esentiala.
            Si evaluarea presupune o formare adecvata, cunostinte de psihologie, putandu-se afirma
ca este si o arta.
            Evaluarea este insa mai concreta, ceea ce a facut ca sa poata fi standardizata, fapt ce
usureaza mult (si directioneaza) activitatile profesionistilor care au drept obiect al muncii o latura
sau alta a protectiei si ajutorului persoanelor varstnice.
Comunicarea cu persoanele varstnice este de foarte multe ori dificila.
Cand interactionam cu persoanele varstnice, sau le ingrijim ne aflam de multe ori pusi in
dificultate.
Atingerea obiectivelor propuse, sau transmiterea unui mesaj care dorim sa fie corect
receptionat de catre varstnici necesita de multe ori o experienta si o paleta de aptitudini necesare
pentru a interactiona colabora si lucra eficient cu persoanele varstnice.
In acest articol voi prezenta succint niste metode de abrodare a unor situatii generale in care
ne putem gasi cand interactionam cu persoanele in varsta.
Nu toate aceste tehnici se vor putea aplica in orice caz particular, recomandarea mea este sa
folositi din aceste instrumente ce functioneaza mai bine la cazul cu care va confruntati.
Este posibil si sa moficati sa adaptati cele prezentate in acest articol pentru a fi mai eficiente
pentru cazul particular la care doriti sa le aplicati.
 Faceti un exercitiu de rabdare si compasiune
          Este evident faptul ca rabdarea si compasiunea sunt niste elemente indispensabile cand
vine vorba de interactiunea cu persoanele varstnice.
Dansii pot avea dificultati motrice (reumatism, artrita etc) si dificultati cognitive (gandire mai
lenta, memorie intrata in declin, sau chiar unele boli cum ar fi alzheimer ).
Este bine sa ne punem uneori in pantofii celor pe care de multe ori ii judecam sau chiar le
punem o eticheta fara a mai lua in considerare prea multe fapte.
De exemplu sa ne gandim la o persoana care a ajuns la o varsta inaintata care este foarte
apatica, am putea face un mic exercitiu si sa spunem “Sigur nu ii este foarte usor sa traiasca
fara prietenii ei din tinerete si persoane de varsta ei”. 
Se intampla de multe ori sa ne pierdem rabdarea cu persoanele care se mica mult mai lent
decat noi si sa consideram ca este o pierdere de timp. Putem sa ne zicem din cand in cand si
urmatoarele: “Face totul atat de lent, sigur trebuie sa fie dificil sa te misti cu artrita sau cu
niste articulatii rigide”
      Empatia ne poate ajuta sa ne dezvoltam rabdarea pentru persoanele varstnice cu care
interactionam.
Desi uneori oricata empatie am avea rabdarea se epuizeaza. Este recomandat ca in momentul
in care am ajuns cu rabdarea la limita sa ne luam si o mica pauza in care sa ne calmam si sa
respiram adanc, sa ne reamintim cu cine avem de a face si ca persoana respectiva este o persoana
care de cele mai multe ori este frustrata si se afla in dificultate datorita afectiunilor si varstei pe
care o are.
 Nu ordonati, rugati, discutati
 Multe persoane varstnice se simt singure si lipsite de importanta. Respectul afisat din partea
noastra le ridica moralul ba chiar poate fi si ca o gura de aer proaspat pentru ei.
Un exemplu bun in acest caz ar fi: in loc de “Astazi o sa mananci supa”  spuneti “Ce fel supa
ai vrea sa mananci astazi” ? Cand sunt intrebati oamenii simt ca au mai mult control asupra
situatiei in care se afla si se simt mai respectati, cu atat mai puternic va fi efectul intrebarii cand
aceasta este urmata de  optiuni din care se pot face niste alegeri oferind o senzatie de libertate si
respect mai ridicate.
6
  Intreaba. nu presupune
    Chiar daca stim raspunsul la unele intrebari pe care ar urma sa le punem (fiind evident),
daca actionam fara a-i consulta acest lucru poate genera frustrari si sentimente de inferioritate la
persoanele varstnice, lucru care poate duce la dificultati in a comunica si colabora cu ei.
 Evitati sa folositi verbele impersonale
      Un bun exemplu este: in loc de “Trebuie sa iti faci plimbarea zilnica cum a spus
medicul” se  poate spune “Mi-ar face placere sa te insotesc la plimbarea ta astazi” 
Cand oamenii se simt sefiti in mod regulat au tendinta sa aiba una din 3 reactii: sa fuga,sa
lupte sau sa inghete. Aceste reactii nu sunt puse in practica mot a mot, ele pot duce la
urmatoarele comportamente practice: cearta,evitare,ignorare,minciuna.
  Probleme de comunicare la populatia varstnica
      Comunicarea, respectiv transmiterea de informaţii sau mesaje, prezintă anumite specificităţi
în cazul lucrului cu persoanele în vârstă. Acestea se datorează particularităţilor fiziologice,
psihologice şi sociale ale indivizilor aparţinând categoriei populaţionale de care ne ocupăm.
Drept urmare, specialistul în sportul pentru toţi va trebui să cunoască aceste particularităţi şi să
se adapteze la ele, daca doreşte cu adevărat ca activitatea lui să conducă la rezultatele dorite, iar
vârstnicul sau grupul de vârstnici cu care lucrează, să răspundă adecvat la programul de activităţi
fizice propus. 
        Particularităţile care influenţează comunicarea cu vârstnicii ţin de:
 funcţiile auzului şi vederii, care scad;
 scăderea vitezei de vorbire şi a volumului vocii, datorată în principal descresterii
performanţelor aparatului respirator; acest impediment, în multe cazuri prezent chiar şi în
repaus, se va accentua notabil în condiţiile prestarii de efort fizic;
 capacitatea de comunicare, de a da răspunsuri, sau de a prelua mesajul transmis de
instructor, ţine în cazul vârstnicilor şi de scăderea vitezei de reactie în general. Această
scădere a vitezei de reacţie influenteaza inclusiv memoria ( în special memoria de scurtă
durată), şi face să scadă viteza de vorbire;
 expresia şi expresivitatea facială, care se reduc ca spectru şi care are nu numai nişte
explicatii ce ţin de starea psihica (mai abătută, mai depresivă) caracteristică acestei
vârste, ci şi de nişte modificări anatomo-histologice. Astfel, potrivit unor cercetări relativ
recente, faţa morocanoasa / suparata / manioasa a bătrânilor, s-ar datora şi scăderii
semnificative a grăsimilor din fibrele ce intră în alcătuirea muşchilor feţei;
 problemele cu somnul şi particularităţile acestuia.

7
 Cultura comunicării cu persoanele cu nevoi speciale. Limbajul și deontologia
Multe din cuvintele și frazele pe care noi le utilizăm în comunicare, de fapt reprezintă
stereotipuri și sunt ofensatoare. Mesajul pe care noi îl exprimăm este strîns legat cu gîndirea
noastră și cu atitudinea pe care o avem față de o persoană sau alta.
Cu părere de rău, în societatea contemporană, deseori se întrebuințează cuvinte și grade de
comparație necorespunzătoare, așa cum ar fi: bolnav/sănătos, normal/anormal, invalid, daun, etc.
În cele ce urmează vă propunem unele recomandări în comunicarea cu persoanele cu
dizabilități și dorim să accentuăm faptul că sunt doar niște recomandări și nu reguli (să nu credeți
că persoanele cu dizabilități cer un anumit comportament special) care, să sperăm, că ne vor
ajuta să contactăm mai ușor între noi.
Ca și în cazul altor categorii defavorizate, a căror drepturi se încalcă deseori, persoanele cu
dizabilități sunt sensibile la cuvintele pe care le aud în adresa lor și care deseori le amintesc și
mai mult de problemele pe care le au.
Ce se ascunde în spatele cuvîntului invalid? Invaliditatea nu este o diagnoză! Invaliditatea
este o formă a diferenței sociale.
Invaliditatea – este un termen social și nu medicinal.
În limba română nu avem stabilită încă o terminologie corectă pentru adresarea către
persoanele cu dizabilități și chiar și în rîndul persoanelor cu dizabilități există păreri
controversate asupra unui termen sau altul.
Mai nou, în societatea contemporană, a apărut și este des utilizată expresia: persoane cu
abilități reduse, sau persoane cu abilități limitate. Este firesc ca în acest context să apară
întrebarea? Cine dintre noi deține abilități nelimitate? Orice persoană are anumite abilități, dar nu
le posedă pe altele. Totodată, abilitățile limitate ale persoanelor cu dizabilități se limitează din
cauza stereotipurilor din societate și a condițiilor inadecvate de trai, mai ales dacă vorbim de
accesibilitate.
Astfel, care sînt termenii potriviți pentru adresare față de persoanele cu nevoi speciale?
Vă prezentăm mai jos un tabel cu cîteva sugestii:
UTILIZAȚI cuvinte și fraze care nu EVITAȚI cuvinte și fraze care crează
crează stereotipuri: stereotipuri:

Persoană cu nevoi speciale, persoane cu Invalid, persoană cu abilități limitate,

dizabilități bolnav, calic, cu defect al sănătății, orbi, surzi

 În contextul comparației dintre o persoană cu nevoi speciale și una fără nevoi speciale:

Persoană fără nevoi speciale, persoană fără

Normal, sănătos
dizabilități

Țintuit la pat, paralizat, năpăstuit, persoană

Persoană care utilizează un scaun rulant. în cărucior de invalid, imobilizat în scaun cu
rotile, calic

 Căruciorist – un termen care se utilizează în mediul persoanelor cu dizabilități

Defect înnăscut, invalidizare, invalid din

Persoană cu dizabilitate de la naștere copilărie, invaliditate înnăscută, invalid pe
viață

Persoană cu dizabilitate mentală Persoane aliniate mintal; persoane cu

8
 dereglări psihice; persoane cu devieri mintale

Copii cu dizabilități Copii invalizi, copii cu handicap

Copii cu necesități speciale în educație Elevi invalizi

Persoane cu dizabilitate de vedere Chior, orb

Persoană cu dizabilitate de auz Surd

De ce nu trebuie să utilizăm anumite cuvinte și fraze în comunicarea cu persoanele cu

dizabilități?
Multe cuvinte pe care le-am enumerat în tabelul de mai sus, ca fiind cuvinte discriminatorii,
chiar la prima vedere se identifică cu stereotipurile, cum ar fi: chior, surd – cuvinte pe care știm
cu toții că nu e bine să le utilizăm. Însă, alte cuvinte, precum: invalid, au devenit deja obișnuite.
Cu toate acestea, trebuie să ne străduim să le evităm, deoarece, aceste cuvinte se asociază pentru
persoanele cu dizabilități, cu neputința de a face un lucru sau altul, îi plasează într-o categorie
aparte a societății, care este marginalizată și discriminată.
Este foarte important ca atunci cînd alegem cuvintele și frazele în comunicare, să le evităm pe
cele care crează stereotipuri, atît în formă negativă – ca fiind persoane care se jertfesc, cît și în
sens pozitiv – ca fiind persoane eroi.
Cel mai recomandat ar fi ca să întrebăm persoanele cu nevoi speciale, cum ar fi corect să ne
adresăm
Comunicarea noastră este strîns legată cu etica și deontologia. Însă chiar și atunci cînd
utilizăm cuvinte și fraze corecte, riscăm să ne pomenim într-o situație jenantă, deoarece atunci
cînd nu știi cum să te comporți cu o persoană mai deosebită, apare sentimentul de stres. Astfel,
mai jos o să găsiți cîteva reguli de conduită cu persoanele cu dizabilități, care au fost elaborate de
însăși persoanele cu nevoi speciale.
 Cînd discutați cu o persoană cu dizabilități, adresați-vă acelei persoane direct și nu
însoțitorului care asistă la conversație.
1.Nu vorbiți despre persoana cu dizabilitate care este prezentă la discuție, la persoana a
III-a, adresîndu-vă însoțitorului ei – toate întrebările și propunerile pe care le aveți, adresați-
le însăși pesoanei cu dizabilitate.
2. Atunci cînd faceți cunoștință cu o persoană cu dizabilitate, este destul de natural, să-i
strîngeți mîina – chiar și celor cărora le este mai greu să miște mîina, sau care utilizează o
proteză.  
3. Atunci cînd vă întîlniți cu o persoană cu dizabilitate de vedere, neapărat trebuie să vă
prezentați dvs. și să prezentați celelalte persoane care vă însoțesc. Dacă aveți o discuție în
grup, nu uitați de fiecare dată să spuneți cui vă adresați, iar persoana care vorbește, trebuie să
se prezinte. Neapărat trebuie să spuneți cu voce tare, atunci cînd părăsiți discuția sau grupul,
chiar dacă o faceți pentru un timp scurt.  
4. Dacă propuneți ajutorul dvs, așteptați pînă cînd acest ajutor va fi acceptat, iar după asta
întrebați ce ați putea face concret pentru a ajuta. Dacă nu ați înțeles din prima, mai întrebați o
dată.
Este important: nu săriți în ajutor, dacă nu ați fost rugat să o faceți:
1) propuneți ajutorul dvs;
2) dacă propunerea dvs a fost acceptată, mai întîi întrebați ce trebuie să faceți și doar după
asta acordați ajutorul necesar.
5. Adresați-vă către copiii cu dizabilități, pe nume.
6. A vă sprijini de căruciorul cuiva- înseamnă a vă sprijini de stăpînul acesteia. Căruciorul
este o parte a vieții private a persoanei care îl utilizează.
9
 7. Atunci cînd discutați cu o persoană care are dificultate de comunicare, ascultați-o cu
atenție. Fiți răbdător și așteptați pînă cînd persoana va termina singură fraza. Nu o corectați și nu
terminați fraza în locul persoanei. Dacă nu ați înțeles ce a vrut să spună, mai întrebați o dată.
8. Atunci cînd discutați cu o persoană utilizatoare de scaun rulant, așezați-vă în așa mod încît
ochii dvs. și a interlocutorului să fie la același nivel. Astfel, o să vă fie mai comod să discutați.  
9. Ca să atrageți atenția unei persoane cu dizabilitate de auz, faceți un semn cu mîina sau
bateți-l ușor pe umăr. Priviți-l drept în ochi și vorbiți clar, dar aveți în vedere că nu toate
persoanele cu dizabilități de auz, pot citi mesajul pe buze. Dacă discutați cu o persoană care
poate citi mesajul pe buze, așezați-vă astfel încît interlocutorul să vă poată vedea bine.
10. Nu vă frustrați dacă întîmplător ați spus: ”Ne vedem”, sau ”Ai auzit despre asta”, celor
care de fapt nu pot vedea sau auzi. Chiar dacă transmiteți ceva din mîină în mîină, unei persoane
care are dizablitate de vedere, nu spuneți nici într-un caz: ”Pipăie asta”, adresați-vă în mod
obișnuit, utilizînd fraza: ”Vezi asta”.
Coupe şi Joliffe au propus următoarele etape/niveluri ale comunicării:
• Nivelul 1: Comunicarea pre-intenţionată, nivelul reflexiv: înţelesul şi intenţia
comunicativă sunt puse pe seama comportamentelor reflexive primare ale copilului, ca
rezultat la stimuli interni şi externi; copilul recepţionează pe toate canalele senzoriale.
• Nivelul 2: Comunicarea pre-intenţionată, nivelul reactiv: înţelesul şi intenţia
comunicativă apar ca răspuns la întâmplări şi oameni din mediul înconjurător.
• Nivelul 3: Pre-intenţională, nivelul proactiv: eforturile copilului de a reacţiona la mediul
înconjurător devin semnale pentru adult care atribuie înţeles şi intenţie comunicativă;
copilul începe să dea înţeles comportamentului afectiv al adultului.
• Nivelul 4: Intenţional, nivelul primitiv: copilul începe să comunice intenţionat,
reacţionând la obiecte şi personae din mediul său înconjurător.
• Nivelul 5: Intenţional, nivelul convenţional: copilul poate comunica intenţionat folosind
un set de înţelesuri prin semnale convenţionale.
• Nivelul 6: Intenţional, nivelul referenţial: copilul comunică intenţionat înţelesuri/context
şi exprimă un set larg de funcţii folosind combinaţii de cuvinte şi semne.
• Ori de câte ori vorbim despre comunicare şi în mod special de comunicare la copiii cu
deficiente asociate trebuie să avem în vedere următoarele 5 elemente, esenţiale în
procesul comunicării, şi anume:
• Cum – o modalitate de realizare … forma
• De ce – un motiv… funcţie, intenţie
• Ce – ceva despre care doreşti să vorbeşti … conţinut
• Unde – oriunde, în orice loc … contextul
• Cine – cel care vorbeşte şi receptorul … partenerii
3. Interacţiunea cu persoanele cu dizabilităţi
3.1 Socializare Oamenii sunt fiinţe sociale iar interacţiunea este un proces natural de zi cu zi,
indiferent de diferenţele dintre noi. Implică o persoană cu dizabilităţi în conversaţie sau în
activitate, nu o lăsa pe dinafară doar pentru că te simţi stânjenit sau pentru că îţi este teamă că
el/ea se va simţi stânjenit/ă. Invită persoana aşa cum ai face cu oricine altcineva şi las-o să decidă
singură dacă vrea să participe sau nu.
3.2 Întâlnirea cu o persoană cu dizabilităţi
Când te întâlneşti cu o persoană cu dizabilităţi pentru prima dată, zâmbeşte-i şi întâmpin-o cu
un gest obişnuit de salut sau cu un salut verbal. Întinde braţul pentru o strângere de mână, dacă
asta faci de obicei. În cazul în care persoana nu poate să folosească mâna, îţi va spune, şi va
aprecia că e tratată ca pe oricine altcineva. Dacă este evident că nu poate folosi mâinile, atingeţi
uşor persoana pe umăr sau pe braţ de bun venit şi pentru a-ţi face cunoscută prezenţa. Dacă te
întâlneşti cu o persoană cu dificultăţi de vedere (nevăzător), în primul rând identifică-te verbal.
Dacă vă cunoaşteţi deja sau dacă v-aţi mai întâlnit înainte, reaminteşte-i în ce context, persoana
nu are indicii vizuale pentru a-şi reîmprospăta memoria.
3.3 Eliminarea barierelor
10
 3.3.1 Mediul
Fii atent în alegerea locaţiei atunci când ai o întâlnire cu o persoană cu dizabilităţi. Dacă te
întâlneşti cu cineva care utilizează un scaun cu rotile, alege o locaţie care este dotată cu rampe
sau lift şi asigură-te că uşile (la intrare, lift, baie) sunt suficient de mari şi camerele spaţioase
pentru a avea loc un scaun cu rotile. Un mediu zgomotos sau întunecat, sau oameni care vorbesc
în acelaşi timp, ar putea îngreuna participarea la conversaţie a persoanelor care au o deficienţă de
vorbire, auz sau de vizibilitate. Atenţie, o persoană cu sensibilitate chimică pronunţată poate
avea o reacţie la fum, parfumuri, produse de curăţare, sau la alte forme de toxine din mediul
înconjurător. Dacă o persoană care foloseşte un scaun cu rotile îţi face o vizită acasă sau la birou,
rearanjează mobilierul înainte de sosirea persoanei astfel încât scaunul cu rotile să aibă acces la
toate zonele. Aranjează căi de acces pentru deplasarea persoanelor cu deficienţe de vedere şi
descrieţi-i încăperea, cu posibilele obstacole. De asemenea, dacă o persoană nevăzătoare vine de
mai multe ori într-o locaţie (acasă, la birou sau într-o sală), nu schimba mobilierul fără a-i
comunica în prealabil şi nu lăsa diverse lucruri pe podea, deoarece de cele mai multe ori ea îşi va
aminti foarte rapid locul şi obstacolele sale.
3.3.2 Atitudine şi abordare Când întâlneşti oameni cu diferite deficienţe, s-ar putea să devii
ezitant şi prea atent în alegerea cuvintelor şi comportamentului faţă de acea persoană. Fiecare
individ este diferit, unele persoane vor găsi uşor o modalitate de a interacţiona şi de a socializa,
aşa cum alţii vor găsi că este dificil să se adapteze. Întotdeauna aminteşte-ţi că o persoană cu
dizabilităţi este în primul rând o persoană. El/ea este ca oricine altcineva, singura diferenţă fiind
limitările legate de dizabilitatea sa. Persoanele cu dizabilităţi (ca şi toţi ceilalţi, de altfel), preferă
să te concentrezi pe abilităţile lor, nu pe deficienţele lor. Apreciază persoana în primul rând.
Evită privirile şi cuvintele care arată milă sau superioritate. Atitudinile şi comportamentele sunt
cele mai dificile bariere de depăşit de către persoanele cu dizabilităţi.
3.4 Bune maniere privind persoanele cu dizabilităţi Mulţi oameni se simt inconfortabil în jurul
persoanelor cu dizabilităţi, nu din cauza dizabilităţii în sine, ci pentru că nu ştiu cum să se
comporte atunci când sunt în prezenţa unei persoane cu deficienţe. Trebuie să înţelegi că o
persoană cu dizabilităţi este exact ca orice altă persoană, ca tine şi ca mine. El/ea are aceleaşi
aspiraţii interioare, aceleaşi temeri, are aceleaşi simţiri, trăiri şi nevoi ca tine. Noi, toţi, ţintim
spre obiective similare. Singura diferenţă este că unele persoane au mai multe limitări, sau alte
limitări, faţă de altele.
Eticheta este codul de reguli convenţionale de comportare (politicoasă) întrebuinţat în
societate ori între membrii unei anumite profesii sau unui grup. Regulile de etichetă privind
persoanele cu dizabilităţi sunt în mare parte aceleaşi ca şi regulile generale ale bunelor maniere
în societate. Comunicarea ar trebui să decurgă cât mai natural posibil. Desigur, există unele
aspecte care trebuiesc luate în considerare pentru a evita situaţiile incomode, a nu ofensa pe
cineva sau de a nu risca să fim nepoliticoşi. În continuare găsiţi câteva recomandări generale,
însă ţineţi cont de faptul că fiecare este diferit, iar unele reguli se pot aplica în mod diferit în
funcţie de circumstanţe:
● Una din primele reguli atunci când întâlneşti o persoană cu o dizabilitate fizică este: nu te
uita stăruitor!
● Dacă abia te-ai întâlnit cu o persoană cu dizabilităţi, evită să faci remarci care sunt intruzive
sau prea personale. Nu pune întrebări nepotrivite. Exemplu: nu spuneţi "Ce s-a întâmplat cu
tine?" sau "De ce nu poţi să mergi normal?"
● Menţionează deficienţa unei persoane numai dacă aceasta este esenţială pentru conversaţie,
ori în cazul în care persoana aduce în discuţie subiectul sau indică faptul că ar vrea să discute
despre asta.
● Când descrii o persoană cu dizabilităţi, accentul ar trebui să cadă mai degrabă pe
individualitatea persoanei, decât pe deficienţele acesteia. Nu defini omul după deficienţele avute.
● Fii tu însuţi - la fel ca în orice situaţie nouă, toată lumea se va simţi mai bine dacă te
relaxezi.

11
 3.5 Comunicarea În comunicarea cu o persoană cu dizabilităţi, bazează-te pe bunul simţ.
Tratează-i pe ceilalţi aşa cum ţi-ai dori să fi tu tratat şi permite-ţi întotdeauna să te adaptezi la
preferinţele individuale ale persoanei. Ţine minte că există o comunicare reală doar atunci când
cealaltă persoană înţelege mesajul pe care-l transmiţi şi viceversa.
3.5.1 Sugestii generale în comunicare
- Comunică şi comportă-te ca şi cum ai discuta cu oricine altcineva.
- Dacă este necesar, adaptează-ţi metoda comunicării la nevoile oamenilor.
- Aminteşte-ţi cele 4 reguli principale de comunicare: rămâi concentrat, ascultă cu atenţie,
încearcă să vezi punctul de vedere al celeilalte persoane, răspunde cu empatie.
- Dacă ai dificultăţi în comunicarea cu o persoană cu dizabilităţi, găseşte un alt mod şi
încearcă din nou (de exemplu, foloseşte desene, un calculator, etc.).
- Vorbeşte direct persoanei cu dizabilităţi, nu prin intermediul asistentului, însoţitorului, sau
interpretului, care s-ar putea să fie prezenţi.
- Nu vorbi despre persoana cu dizabilităţi ca şi cum ar fi invizibilă, nu ar putea înţelege ceea
ce se spune sau nu este în măsură să vorbească pentru ea. - Nu ridiculiza pe cineva din cauza
deficienţelor
- acesta este un comportament opresiv şi nu ar trebui să fie tolerat. În acelaşi timp, o atitudine
de superioritate sau care arată un fals entuziasm este, de asemenea, înjositoare.
3.5.2 Limbajul Limbajul joacă un rol critic în modelarea gândurilor, credinţelor şi
sentimentelor noastre. Limbajul este un instrument puternic, aşa că ar trebui să fie utilizat în mod
corespunzător:
- Alege-ţi cuvintele - ai grijă să nu faci remarci personale intruzive, ofensatoare sau
nepotrivite.
- Evită cuvintele sau frazele care pot forma o percepţie eronată asupra persoanelor cu
dizabilităţi.
- Folosirea în exces a cuvântului "Normal" ar putea fi nepotrivită pentru că este un termen
foarte subiectiv - cine sau ce este normal, oricum?

12
 2. Consilierea şi terapia de cuplu şi familie
Consilierea şi terapia de cuplu şi de familie fac parte din acele tipuri de intervenţii cu scop
de asistare psihologică a cuplurilor şi familiilor aflate în impas, care îmbină o anumită orientare
teoretică, cu un set de metode şi tehnici specifice de intervenţie. Diferenţa dintre ele, deşi nu toţi
autorii consideră acest lucru, constă în formularea scopului, durata, efectele lor:
Consilierea are un scop limitat la o singură problemă. Această pro¬blemă poate fi: 1. a
cuplului, cum ar fi relaţiile cu familiile de origine ale partenerilor, sau comunicarea emoţiilor
negative; şi 2. a familiei, cum ar fi înţelegerea reacţiilor copilului la intrarea în pubertate. In
consecinţă, consilierea durează mai puţin, iar efectele sunt de cele mai multe ori la acea
problemă.
Terapia are ca scop restructurarea interacţiunii psihologice dintre membrii cuplului sau
familiei cu scopul funcţionării mai bune a relaţiilor dintre ei. De aceea, de regulă, durează mai
mult ca timp, iar efectele sunt pe multiple planuri, dată fiind restructurarea cu¬plului sau
familiei.
Merită menţionat că, deşi multă lume consideră altfel, nici consilierea şi nici terapia de
cuplu nu presupun ca cei doi parteneri să rămână împreună sau, dimpotrivă, să se despartă.
Scopul este de cele mai multe ori clarificarea relaţiei, a resurselor şi barajelor relaţionale, şi va
continua atâta vreme cât cei doi parteneri doresc acest lucru. Unul din scopurile consilierii şi
terapiei maritale este modelarea stilurilor nepotrivite de comunicare şi relaţionare dintre cei doi
parteneri şi obţinerea unor stiluri noi şi eficiente. Acest lucru se obţine prin clari¬ficarea şi
înţelegerea de către cei doi a propriului comportament. Inevitabil, când intrăm într-o relaţie
intimă, ne sunt puse la încercare vechile modalităţi de comportament pe care le foloseam zi de zi.
Acum însă, ele nu ne mai sunt de folos, deoarece ele erau eficiente doar pentru noi şi, eventual,
pentru familia din care provenim. Când doi oameni trăiesc împreună, se îmbină de fapt două
tipuri de concepţii despre viaţa de cuplu şi familie, fapt care, de cele mai multe ori, dă naştere la
tensiuni şi conflicte, fiecare crezând că modul său de acţiune este cel potrivit. Astfel, consilierul
are rolul de ghid şi, în acelaşi timp, de oglindă neutră a ceea ce se întâmplă între parteneri.
Consilierul va ajuta cuplul să îşi mobilizeze resursele, calităţile, pentru a stimula punctele lor
tari, astfel încât să găsească împreună cât mai multe soluţii reale şi posibile la dificultăţile cu care
se confruntă.
Terapia de familie nu presupune neapărat prezenţa în terapie a tuturor membrilor familiei,
decât dacă intervenţia este de aşa natură încât solicită acest fapt. De regulă, o parte din membrii
familiei parti-cipă la şedinţă, dar scopul fiecărei intervenţii vizează familia ca întreg.
Mai jos prezentăm un tabel sintetic privind cele mai importante orientări în terapia de
cuplu şi, îndeosebi, în cea de familie, sintetizând scopul lor, tehnicile pe care fiecare dintre ele le
foloseşte, precum şi câteva detalii referitoare la specificul orientării.

13
 Comunicarea şi satisfacţia în cuplu
Între intimitate şi comunicare există o strânsă conectare.Atunci când vorbim despre
comunicare, ne referim la mai mult decât abilitatea de a discuta probleme şi a rezolva
conflicte.Prin comunicare ne referim la plăcerea de a fi în compania celorlalţi, la
emoţiile(entuziasmul) din timpul conversaţiei, la schimbul de atingeri şi zâmbete,la „iubita”
tăcere.Prin comunicare divulgăm cine suntem, şi prin propria dezvăluire, creşte intimitatea
cuplului.
Una dintre cele mai dese plângeri sesizate în cadrul cuplurilor căsătorite este aceea că :”Nu
mai comunicăm!”, ceea ce este imposibil-o privire rece poate  transmite furia chiar mai puternic
decât o pot face cuvintele.Ceea ce vor să spună aceşti parteneri nefericiţi este că prin
comunicare, se îndepărteză unul de celălalt, în loc să se apropie,se crează conflicte în loc să se
rezolve.Paternu-rile comunicaţionale sunt puternic  asociate cu satisfacţia maritală.
Pattern-urile comunicaţionale şi căsătoria
În ultimii zece ani s-au facut foarte multe cercetări cu privire la comunicarea dinaintea
căsătoriei şi din timpul ei.Cercetătorii au găsit corelatii semnificative între natura comunicării şi
satisfacţie, la fel cum au descoperit diferenţa paternurilor comunicaţionale dintre femei  şi
bărbaţi în perioada mariajului.
Pattern-urile comunicaţionale pre-maritale
Comunicarea agresivă nu este o soluţie de a rezolva o neînţelegere în cuplu,dar poate fi un
factor cheie pentru a şti dacă cei doi parteneri ar trebui sau nu să se căsătorească.Multe cupluri ce
comunică puţin înainte de căsătorie  sunt pedispuse să continue în acelaşi mod şi după, iar
rezultatele pot fi dezastruoase.Cercetătorii au descoperit faptul că atunci când  un cuplu
comunică mai eficient şi mai mult înaintea căsătoriei, acest  indiciu poate fi un predictor al
satisfacţiei maritale.
Propria dezvăluire-scoaterea –relevarea propriilor informaţii înainte sau puţin după
casătorie este asociată cu relaţia satisfăcătoare de mai târziu.
Pattern-urile comunicaţionale maritale şi satisfacţia în cuplu
Cercetătorii au descoperit un număr de pattern-uri comunicaţionale în căsniciile
satsfăcătoare cât şi a celor în contrast.
Cuplurile în mariajele satisfăcătoare tind spre următoarele caracteristici:
-Dispoziţia de a accepta un conflict, dar implicarea să fie lipsită de tentă distructivă.
-Cât mai puţine conflicte şi cât mai puţin timp petrecut împreună în conflict-conflictele sunt, în
general, la ambele categorii bazate pe aceleaşi subiecte legate de comunicare, sec şi caracteristici
ale personalităţii.
-Abilitatea de a revela sau scoate la iveală gânduri şi sentimente ascunse, în general pozitive faţă
de partener,cealaltă categorie în schimb scoate la iveală negativismul.
-Expresii a ambilor partenericare reflectă mai mult sau mai puţin acelaşi grad de afectiviate, cum
ar fi cuvintele de iubire şi atingerile.
-Mai mult timp petrecut vorbind, dicutând subiecte personale şi exprimând sentimente într-un
mod pozitiv.
-Abilitatea de a transmite şi de a decodifica mesajele non-verbale Partenerii nefericiţi în schimb
pot decodifica mult mai uşor mesajele celorlalţi decât a propriilor parteneri.
Negarea problemelor maritale
Se intampla ca atunci cand unul din parteneri isi exprima ingrjorarea in legatura cu relatia,
celalalt sa pretinda ca totul merge foarte bine si practic sa nege ca ar exista probleme in cuplu
sau familie.

14
 Chiar daca intr-adevar celalalt se simte bine in relatie, faptul ca unul din parteneri simte ca
relatia nu merge este o problema.
Alteori unul din parteneri se teme de un posibil divort sau separare si prefera sa se prefaca ca
nu s-a intamplat nimic.
In astfel de situatii psihoterapia de cuplu poate consolida relatia si ajuta la clarificarea
problemelor.
Comunicarea defectuoasa in cadrul cuplului
Multe cupluri se confrunta cu comunicarea defectuoasa, care duce la probleme de relatie.
Multe persoane traiesc cu ideea ca partenerul ar trebui sa stie ceea ce le place si ce un, ca
dorintele si supraraile lor sunt ghicite de partener. In cele mai multe situatii aceasta nu este
adevarat. Partenerul poate interpreta cu totul altfel starile noastre si atunci ne simtim neintelesi.
Foarte multe persoane nu spun in mod direct ce le deranjeaza sau ce ar dori de la partener.
Desigur comunicarea in cuplu se refera nu numai la comunicarea verbala, ci si la cea non-
verbala si sexuala.
In ce priveste comunicarea verbala aceasta trebuie sa fie asertiva pentru a obtine rezultatul
scontat.
Problemele de comunicare pot duce la alte dificultati in cadrul cuplului, sau uneori au la baza
cauze psihologice mai profunde. De cate ori nu auzim: “pur si simplu un pot sa-i spun ca…”
Imbunatatirea comunicarii in cuplu poate fi obtinuta prin psihoterapie.
Comunicarea este un mod de a preveni conflictele dintre parteneri si le ofera sansa de a
descoperi nevoile si asteptarile lor sau cum gandesc si ce simt unul pentru celalalt.

Pentru a afla cum sa comunicam mai eficient in relatia de cuplu este bine sa cunoastem de la
inceput faptul ca femeile si barbatii adopta limbaje diferite. De obicei, partenerii utilizeaza
expresii identice, cu mesaje emotionale, insa cu sensuri diferite. Modul lor de interpretare este
deseori gresit iar dificultatile de comunicare sunt inevitabile. De exemplu, cand ea ii spune
partenerului sau: “Nu-mi acorzi niciodata atentie”, “niciodata” este inteles de el intr-un mod
propriu, transformand acest cuvant intr-un mesaj clar. In aceasta situatie, el considera ca isi da
toata silinta sa ii ofere atentie si este uimit de cuvintele partenerei sale. Din punctul ei de vedere
utilizarea cuvantului “niciodata” nu este decat o modalitate de a-i arata faptul ca e suparata
pentru ca el nu-i ofera suficienta atentie. Pentru a-si transmite in totalitate sentimentele si
emotiile, ea are un limbaj profund, foloseste superlative, figuri de stil, generalizeaza, in schimb
el pune accent pe latura cognitiva a cuvintelor.
Barbatii comunica intr-un mod optim atunci cand discutiile sunt exacte, ei valorificand
puterea si eficacitatea. Cand ea spune “As dori sa vorbim mai mult”, pentru el este problematic
deoarece, limitele conversatiei nu sunt mentionate. El doreste sa stie la ce se raporteaza dialogul
si ce vrea mai exact de la el.
Intr-un dialog, deosebirea dintre femei si barbati este faptul ca ele gandesc cu voce tare.
Barbatii preiau mesajul transmis in tacere si nu spun decat rezultatul final. De cele mai multe ori,
aceasta tacere este inteleasa intr-un mod eronat de catre femei. De asemenea, cand barbatul
vorbeste, acesta simte nevoia sa fie ascultat fara intreruperi.
In general, un lucru esential intr-o conversatie este sa stii sa asculti si sa auzi. De multe ori
atunci cand lasam impresia ca ascultam, noi de fapt ne formulam in gand un raspuns, sau il
intrerupem pe cel care vorbeste. Pentru a evita posibilele conflicte, este necesar ca partenerul/a sa
asculte ceea ce spune celalalt, sa nu il/o intrerupa. Inainte de a incepe o conversatie, partenerul
trebuie sa se gandeasca ce anume vrea sa transmita celuilalt.
Dupa o perioada de coabitare, multe cupluri se plang de faptul ca nu mai au ce sa-si spuna sau
ca intampina dificultati in a purta conversatii. De aceea, este important ca partenerii sa stie fapul
ca se pot gasi multe subiecte de discutie in cadrul intim al relatiei, incepand de la activitati
efectuate impreuna (plimbari, excursii) pana la planuri comune pe termen lung.
O relatie eficienta se defineste si prin exprimarea gandurilor cu maxima sinceritate. In foarte
multe cazuri, cuplurile evita sa comunice sincer din teama ca celalalt nu o sa-l mai iubeasca dupa
15
ce afla lipsurile cu care se confrunta sau din teama de a nu-si pierde increderea in el/ea si in
relatia lor. Aceste ganduri trebuie evitate deoarece ele conduc spre frustrare si nemultumire.
In relatia maritala, comunicarea este cel mai important obiect care ajuta la dezvoltarea
structurii relatiilor dintre membrii familiei. Cand acestia invata sa se asculte unii pe altii, sa se
consulte si sa analizeze impreuna asupra responsabilitatilor fiecaruia, dezvoltarea lor este una
eficienta, benefica si satisfacatoare.
4.4. Comunicarea conjugală
Cercetătorii domeniului familiei afirmă că procesul comunicării ghidează funcţionalitatea
cuplului conjugal şi a familiei, iar în contextul problemelor complexe şi a stresului cu care se
confruntă familiile societăţii contemporane, acest proces trebuie definit şi înţeles. Ei abordează
astăzi comunicarea ca pe un proces prin care familia îşi formează şi structurează relaţiile
interpersonale dintre soţi, copii, părinţi-copii şi cele cu membrii familiei extinse etc. Modul de
desfăşurare şi organizarea interacţiunilor vor determina caracteristicile psihologice şi sociologice
ale sistemului şi ale membrilor săi (L. Rogers-Millar, 1979, p. 21). I. Altman şi D. Taylor (1973),
la fel ca şi S. Minuchin (1974) au definit comunicarea maritală ca fiind procesul prin care un
cuplu tânăr îşi negociază setul de semnificaţii comune, de înţelesuri împărtăşite , iar W. Burr, R.
Day şi K. Bahr (1993, p. 234) sugerau că miezul înţelegerii comunicării familiale este tocmai
înţelegerea mesajelor.
Perspectiva mecanicistă asupra comunicării şi teoria informaţiei definesc mesajul, în general,
prin deplasarea unităţilor informaţionale, fie ele verbale sau nonverbale. Din perspectivă
psihologică, P. Watzlawick, J. Beavin şi D. Jakson (1967) s-au concentrat asupra tipurilor de
mesaje, a intenţiei de a comunica şi a contextului comunicării, aspecte dezvoltate din pragmatism
şi teoria sistemelor. Examinarea mesajelor transmise în familie au condus la analiza relaţiilor
comunicării familiale şi a strategiilor ei constructive şi distructive.
Putem vorbi de existenţa a cel puţin trei tipuri de relaţii de comunicare, fiecare dintre ele
putându-se realiza în cele mai variate modalităţi (amabil sau ironic, agresiv sau aluziv etc., în
funcţie de locul, situaţia, personalităţile şi habitudinile lor). Distincţia a ţinut seama de criteriul
atitudinilor şi manierelor în funcţie de care se structurează comunicarea.
Negarea cererii celuilalt este un prim tip de relaţie de comunicare în care nevoia sau
solicitarea celuilalt este respinsă. De exemplu, atunci când soţia îi spune soţului că are o migrenă
teribilă, ea aşteaptă din partea lui o anumită îngrijorare şi recunoaşterea faptului că nu arată prea
bine. Dacă soţul îi răspunde afirmând că are arul unei persoane în plină formă sau că pare perfect
sănătoasă, el îi neagă cu mare brutalitate solicitarea.
Comportamentele simetrice vizează două comportamente identice care apar într-o succesiune
de interacţiuni. Spre exemplu, în momentul soluţionării unei probleme cotidiene ambii soţi pot
manifesta, concomitent, dorinţa de a domina, de a avea ultimul cuvânt.
Comportamentele complementare sunt esenţiale pentru formularea unui răspuns pozitiv la
cererea partenerului. Dacă în simetrie, comportamentele apar ca în oglindă, în complementaritate
ele se completează pentru a forma o unitate armonioasă. De aceea, putem afirma că, în general,
comportamentele complementare reprezintă un factor al fericirii şi înţelegerii conjugale, celelalte
două tipuri fiind (mai frecvent) generatoare de conflicte şi nemulţumiri, putând deveni chiar
patogene.
În cadrul acestor tipuri de relaţii sunt utilizate diverse strategii ale comunicării, negative sau
pozitive, pe care le prezentăm în cele ce urmează.
4.4.1. Strategii comunicării distructive
Comunicarea ar trebui să fie clară, concisă, precisă şi nu confuză, vagă şi iritantă. Ea poate
împiedica funcţionarea sistemului familial atunci când iniţiatorul ei apelează la “mesajul dublu”,
când urmăreşte să-l pună pe partenerul său într-o poziţie defensivă, când face afirmaţii absolute,
supra-generalizatoare, când practică citirea minţii celuilalt ş.a.m.d. Formele comunicării
distructive sunt extrem de numeroase, noi propunându-ne să prezentăm câteva dintre cele mai
frecvent invocate în literatura de specialitate şi mai des întâlnite în existenţa cuplurilor conjugale.

16
 Dublul mesaj este posibil în condiţiile în care o persoană poate comunica concomitent pe mai
multe canale, utilizând diverse coduri. El apare atunci când pe două canale diferite se trimit două
mesaje diferite, în acelaşi timp. Exprimarea orală poate fi contrazisă de cea nonverbală şi invers.
O serie de teoreticieni ai comunicării consideră comunicarea nonverbală mai puternică decât cea
verbală, arătând că oamenii tind acorde o mai mare importanţă mesajului nonverbal, care poate fi
mai greu controlat conştient, fiind şi primul decodificat. Oricum contradicţiile dintre mesaje
produc disconfort, ambiguitate şi nesiguranţă. Dacă o soţie îi spune soţului că se simte minunat
cu el, dar, mimic, gestic, pantomimic îi sugerează că este indispusă sau plictisită, această
contradicţie îl poate năuci pe soţ, care nu mai ştie ce să creadă. Oricum, în loc să-i răspundă la
mesajul verbal, el ar trebui să o întrebe de ce nu simte bine, ce îi displace sau ce şi-ar dori.
Punerea celorlalţi într-o poziţie defensivă apare atunci când vorbitorul îşi asumă o atitudine de
superioritate sau atunci când adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al unui juriu.
Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un subiect ori la
viaţă, în general sau poate încerca să-şi ascundă astfel sentimentele de inadecvare şi insecuritate.
În nici un caz, el nu consideră că ar fi greşit cu ceva. Persoana pusă în defensivă se concentrează
atât de mult asupra mesajului şi a presupusei sale inferiorităţi încât, prima sa reacţie va fi aceea
de a se apăra. Gradul ei de deschidere şi receptivitatea sa faţă de persoana “superioară” se va
micşora, din moment ce nu primeşte respectul cuvenit (J.R. Strong, 1983; J.R. Gibb, 1973).
Adeseori, întrebarea “de ce?” apare în tonul acuzator. Spre exemplu: “De ce m-ai ignorat la
petrecere?” trezeşte reacţia defensiva a interlocutorului.
Suprageneralizarea şi afirmaţiile absolutizatoare pot fi distructive. Suprageneralizarea apare
atunci când facem afirmaţii prea largi, de genul “Eşti prea emoţională! Pur şi simplu nu poţi fi
raţională. De fapt, aşa sunt toate femeile”. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot timpul” sau
“niciodată” este frecventă în construcţia propoziţiilor absolutizatoare (spre exemplu: “Niciodată
nu ieşim la plimbare” sau “Întotdeauna în camera ta este dezordine”). Observaţiile
absolutizatoare ca şi suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt critice
şi acuzatoare (S. Wahlroos, 1983). Partenerul trebuie privit cu sinceritate şi respect, iar defectele
pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus, dacă acuzele şi critica făcută sunt exagerate
partenerul tinde mai degrabă să fie supărat şi să-şi trăiască resentimentele şi mai puţin să lucreze
la îmbunătăţirea relaţiei.
Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînţelegeri în căsătorie, ce apare atunci când
partenerii îşi citesc sau “ghicesc” unul altuia gândurile. Ei fac presupuneri cu privire la ceea ce
gândeşte şi simte celălalt şi reacţionează doar în funcţie de presupunerile făcute. Aceste
interpretări ale sărilor partenerului sunt adesea greşite. Chiar în relaţiile intime, în care partenerii
se cunosc foarte bine, este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare afectivă.
Oamenii se schimbă şi, de aceea, în relaţiile apropiate, procesul de culegere a datelor despre ceea
ce simte şi gândeşte partenerul trebuie să fie continuu. Comentariile precum “Păi, nu am crezut
că te vei supăra!” sau “De unde să ştiu că vei obiecta?” apar ca urmare a presupunerilor făcute în
urma citirii gândurilor partenerului.
Uneori partenerii se aşteaptă să aibă abilitatea citirii gândurilor, dovadă sunt frecventele
afirmaţii de genul: “Ar fi trebuit să ştie ce doresc. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”, apărute în
şedinţele de consiliere şi terapie maritală. Uneori cei care practică citirea gândurilor pot ajunge la
forma extremă în care, ei ajung să nege trăirile partenerului lor, considerând că le înţeleg mai
bine decât acesta.
Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării, atacului şi
criticii, cu intenţia de a răni, pedepsi sau de luare a revanşei. Ele favorizează schimburile
negative, oferirea/primirea de atacuri şi răniri. De exemplu, soţul îi poate spune soţiei că găteşte
foarte prost, iar soţia îi răspunde zicându-i că nu ştie să facă dragoste. De regulă, schimburile
negative sporesc nivelul furiei, anulează intimitatea, favorizând evitarea reciprocă. Furia este o
“emoţie normală care trebuie exprimată, dar nu prin utilizarea punerii la punct nedrepte a
partenerului, prin atac sau acuzaţii gratuite” (S. Wahlroos, 1983, p.96). Adesea, punerea la punct
implică etichetarea partenerului - ca totalitate - într-o manieră negativă.
17
 Puţine probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulţumirile ne-rezolvate din trecut
continua să intre în discuţiile prezente. Vechile nemulţumiri maritale sunt păstrate într-un
rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuţie atunci când persoana
crede că ar fi în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ţine de trecut este depăşit,
lăsat la o parte.
Dacă umorul este bine-venit în relaţiile intime, el permiţând reducerea tensiunii şi anxietăţii,
sarcasmul reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală. Sarcasmul
apare atunci când o afirmaţie a cuiva are semnificaţia opusă celei transmise verbal, ea fiind
destinată rănirii celuilalt.
Comunicarea tip prelegere este întâlnită la persoanele are au tendinţa de monologa fără să-i
permită partenerului să intervină, să adauge vreo informaţie. Persoanele care prezintă această
tendinţă trec frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin practic
imposibil de întrerupt şi pentru că sunt atât de preocupate de ceea ce spun, ignoră mesajele
verbale sau nonverbale primite de la celălalt sau ceilalţi.
Critica utilă, constructivă, al cărui obiectiv final este găsirea căilor de îmbunătăţire a
comportamentului altcuiva, poate reprezenta o parte importantă a dezvoltării relaţiilor apropiate.
Dar, căutarea defectelor ţinând de aspectele minore ale unei relaţii şi plângerile continue cu
privire la faptele neimportante conduce la consecinţe distructive în interacţiunile umane (S.
Wahlroos, 1983). Acest lucru se întâmplă deoarece pe de o parte nimeni nu este perfect, iar pe de
alta, deoarece, oamenii nu reuşesc adesea să distingă ceea ce este cu adevărat important de ceea
ce este nesemnificativ. Căutarea defectelor nu creează decât resentimente, rănind sentimentele
celuilalt şi favorizând apariţia unui comportament opus celui dorit de către vorbitorul excesiv de
critic. De exemplu, soţia îi poate spune soţului că iarăşi a lăsat prosoapele în dezordine la baie,
că iarăşi a uitat să cumpere pâine, deşi era datoria lui, că nu goleşte scrumiera după ce fumează
etc. Toate acestea sunt însă defecte minore în ansamblul relaţiilor apropiate , iar repetarea
defectului nesemnificativ nu provoacă, în nici un caz comportamentul aşteptat.
4.4.2. Strategii comunicării constructive
Comunicarea constructivă reclamă reunirea câtorva condiţii esenţiale, precum: nivelul ridicat
de auto-dezvăluire şi de empatie. Cu alte cuvinte, cei doi soţi trebuie să fie dispuşi să se deschidă
unul în faţa celuilalt, să comunice ceea ce simt, doresc sau îi nemulţumeşte, de a se prezenta aşa
cum sunt şi nu aşa cum ar dori să fie. Empatia se referă la capacitatea de a înţelege universul
celuilalt, sensul reacţiilor sale atitudinale sau natura reală a aşteptărilor sale. R. Mucchielli
(1974) adăuga că o altă condiţie importantă este şi abandonarea oricărei atitudini auto-defensive.
Acesta înseamnă că noi trebuie să reflectăm la tot ceea ce este adevărat în ceea ce partenerul
spune despre noi, să fim dispuşi să conştientizăm în permanenţă noi aspecte ale personalităţii
noastre.
În comunicarea pozitivă partenerii se respectă reciproc, oferindu-şi unul altuia suportul stimei
de sine şi contribuind la dezvoltarea încrederii în propria persoană. Laudele, complimentele şi
politeţea sunt astfel implicate în comunicarea pozitivă. Dar, aceasta nu însemnă doar rostirea
lucrurilor, aspectelor pozitive ori tratarea persoanei cu admiraţie, ci păstrarea unui raport
echilibrat între comentariile pozitive şi cele negative. Atunci când observaţiile negative sunt
făcute, ele nu trebuie să ia forma punerii la punct a partenerului sau cea a atacului la
personalitatea şi stima lui de sine.
Cercetările asupra fericirii conjugale au arătat că, cu cât ponderea comunicării negative este
mai mare în raport cu cea pozitivă, cu atât cuplurile au mai mult tendinţa de a afirma că sunt
nefericite. În cuplurile fericite, schimburile pozitive tind să fie preponderente. Din păcate,
aspectele comportamentale negative sunt uşor perceptibile. De regulă, vedem mai uşor greşelile
persoanelor, acţiunile lor nepotrivite sau eşecurile. Comportamentul adecvat, considerat a fi
firesc, este trecut uşor cu vederea, poate şi datorită faptului că este cel “aşteptat”. Dar, adulţii, ca
şi copii, au nevoie de recompense şi de întăriri pozitive ale comportamentului lor adecvat,
pozitiv. Consilierii maritali aud adesea de la clienţii lor întrebări de genul: “Cum pot să laud pe
cineva care nu face nimic cum trebuie?”. Acest tip de reacţie verbală apare frecvent şi cu privire
18
la conduita copiilor. Or, recunoaşterea progresului şi lauda se pot baza pe îmbunătăţirile
comportamentului anterior.
“Întoarcerea celuilalt obraz” poate fi o strategie constructivă, utilizabilă atunci când cineva
răneşte, insultă o persoană, care nu acceptă invitaţia la ceartă sau luptă, ci reacţionează în mod
rezonabil, spunându-i celuilalt, calmă şi sincer îngrijorată, că poate a făcut ceva care l-a rănit, că
regretă şi doreşte să corecteze acest fapt (S. Wahlroos, 1983, p. 78). Încercarea de a răspunde
sincer şi constructiv nu invită întotdeauna la urmarea aceluiaşi exemplu, dar în multe cazuri
conflictul este aplanat. “Întoarcerea şi a celuilalt obraz” trebuie să implice o evaluare onestă a
propriului comportament, în scopul de a determina în ce grad a contribuit el la insatisfacţia
partenerului de dialog.
Nivelarea opiniilor, a punctelor de vedere sau a asperităţilor se poate realiza prin exprimarea
deschisă a sentimentelor sau dorinţelor cuiva, fără ca aceasta să ducă la punerea la punct a
celuilalt sau la trezirea reacţiei sale defensive. De exemplu, soţul îi spune soţiei “Conduci maşina
tare prost!” sau soţia îi poate spune soţului “ Când mă urc cu tine în maşină şi conduci atât de
repede, îmi este frică!”. Cel mai constructiv mod de nivelare a asperităţilor implică utilizarea
afirmaţiilor conţinând pronumele personal la persoana I, singular. De exemplu, “Când mă critici
în faţa prietenilor, mă simt rănită/rănit”. Astfel, ascultătorul poate înţelege foarte corect mesajul
şi problema poate fi mai uşor rezolvată (J.R. Strong, 1983). Nivelarea declanşează un tip de
comunicare care permite le partenerilor să-şi rezolve divergenţele sau conflictele într-un mod
productiv, ce conduce la apropierea dintre membrii cuplului.
Tactul este necesar în rezolvarea dificultăţilor apărute în mariaj. El implică “sinceritatea,
comunicarea deschisă, respectul arătat partenerului şi grija de a nu-l răni gratuit” (S. Wahlroos,
1983, p. 170). El necesită empatie faţă de gândurile, sentimentele şi stările motivaţionale ale
partenerului sau partenerei, astfel încât să se poată găsi momentul cel mai bun pentru discutarea
anumitor aspecte. Tactul nu însemnă înşelarea sentimentelor cuiva sau profitul de pe urma lor.
De aceea, tactul nu este un obstacol sau un scut în calea intimităţii ci, dimpotrivă, adevărata
intimitate nu se poate dezvolta în lipsa lui.
Feedback-ul de verificare scuteşte comunicarea de multe neplăceri. Pentru a fi efectivă
ascultarea trebuie să fie activă, iar feedback-ul de verificare arăta că persoana a ascultat mesajul
comunicat în mod activ. El este utilizat atunci când vrem să ne asigurăm că am înţeles corect
opiniile, sentimentele sau nevoile vorbitorului şi poate fi exprimat prin enunţuri de tipul “Să
vedem dacă te-am înţeles corect…”, “Vrei să spui că…”, “După cum am înţeles, te simţi…” sau
“Ceea ce ai spus tu înseamnă că…”. Verificarea a ceea ce spune o persoană indică interesul
evident pentru mesajul transmis de ea. Astfel, relaţiile apropiate se dezvoltă mai rapid.
Mângâierile, atingerile fizice sunt necesare în comunicarea constructivă din cadrul relaţiilor
intime. Putem afirma că am învăţat arta comunicării atunci când am înţeles că ea nu este doar
verbală. Comunicarea nonverbală, contactul fizic direct este cel mai primitiv mod de a stabili
contactul cu cineva. El are o funcţie importantă socializatoare şi afectivă.
Dacă aceste modalităţi ale comunicării constructive devin preponderente în raport cu cele
distructive, atunci comunicarea îşi dobândeşte adevărata valoare, permiţând buna funcţionare a
cuplului şi obţinerea satisfacţiei conjugale şi familiale.
Cei care se confrunta cu probleme de comunicare in cuplu pot apela la un specialist, mai
exact la un consilier marital, care sa-i ajute sa-si imbunatateasca relatia.
Relatiile interumane se bazeaza pe intimitate si sinceritate. Cand acestea doua inceteaza sa mai
functioneze, sanatatea si fericirea legaturilor noastre au de suferit. Sentimentele de identitate si
de stima de sine scad cand o relatie esueaza.
Dintr-odata suntem dezamagiti de legatura care inainte ne oferea echilibru si optimism.
Dragostea dispare, fiind inlocuita de resentimente si furie. Fiecare partener vede aceasta situatie
in mod diferit, in functie de experienta sa in viata de familie; unul poate dispera, iar celalalt sa
perceapa un conflict temporar.

19
Cum functioneaza consilierea maritala?
Cei care se confrunta cu probleme de comunicare in cuplu pot apela la un consilier marital care
sa-i ajute sa-si imbunatateasca relatia. Consilierea maritala abordeaza holistic cuplul, nu fiecare
partener in parte. Psihologul Bert Diament sustine ca scopul consilierii este sa identifice tipurile
de conflicte si sa negocieze unele solutii pentru a salva casnicia.
Specialistul nu rezolva problemele, ci ii ajuta pe parteneri sa-si evaluze situatia pentru a sti
incotro se indreapta. Dupa sedintele de terapie cei doi trebuie sa-si dea seama care e cea mai
buna decizie pentru ei: ori divorteaza amiabil, ori lucreaza pentru reconciliere.
La sedintele de consiliere maritala, clientul este relatia voastra; pentru a-i determina obiectivele,
tu, partenerul tau si consilierul lucrati impreuna, gasind modele utile de comunicare si roluri noi.
Relationarea este explorata pentru a-i putea aduce schimbari in sens pozitiv.
O casnicie armonioasa nu este una fara probleme, ci una care trece cu succes peste ele. Daca un
cuplu nu stie sa gestioneze corect conflictele, problemele nu se vor rezolva si nemultumirile vor
iesi la suprafata foarte des. Consilierii maritali stiu ca primul pas in imbunatatirea unei relatii
este ca partenerii sa deprinda abilitati de comunicare si sa-si stapaneasca emotiile.
Unii oameni continua un mariaj nefericit pana cand resentimentele nu lasa nici o alta
oportunitate in afara divortului. De obicei nu-si exprima nemultumirea, sperand ca lucrurile se
vor schimba de la sine si ca problemele se vor rezolva. Se intampla ca in unele cupluri unul sa se
dedice salvarii relatiei, in timp ce celalalt vrea sa scape de aceasta legatura.
Candetimpulsaapelezilaconsilierulmarital?
 Cand va confruntati cu o tradare sau o aventura a partenerului.
 Comunicarea creeaza confuzie sau furie greu de stapanit.
 Separarea sau divortul par sa fie unicele solutii.
 Nu mai simtiti placere si dorinta sexuala.
 Certurile sunt frecvente.
 Mentinerea unei casnicii si rezolvarea problemelor ei cere competente, abilitati pe care putini
dintre noi le detin natural. Consilierea te ajuta sa intelegi mesajele din spatele conflictelor si
nemultumirile pe care le ascund.
Cumteajutaconsiliereamaritala?
Beneficiile consilierii maritale, potrivit divorcesupport.about.com, sunt urmatoarele:
 veti invata cum sa va gestionati conflictele intr-un mod sanatos. Aflati cum sa va ascultati
partenerul si cum sa interpretati ceea ce vrea sa spuna.
  imbunatatiti comunicarea, invatand cum sa-ti expui clar si deschis nevoile si dorintele,
fara resentimente si furie.
 inveti cum sa fii asertiva, fara sa fii agresiva. Obtii ce vrei fara sa te angajezi in conflicte.
 inveti sa pui la punct problemele nerezolvate. Consilierea iti da sansa sa exprimi orice
nefericire simti. Poti afla ca partenereul tau este dispus sa colaboreze pentru a avea
impreuna un trai armonios sau ca nu vrea sa faca acest lucru. In cel de-al doilea caz, veti sti
ca ati facut totul pentru mariajul vostru.
 intelegi mai bine cine esti tu, cine este partenerul tau si care sunt nevoile voastre in mod
individual. S-ar putea ca acestea sa fie indeplinite mai bine in interiorul cuplului. Sau nu.
 iti dai seama daca te confrunti cu o relatie abuziva sau cu violenta domestica.
 examinezi impactul schimbarii si al pierderii in cazul in care relatia voastra se va sfarsi.
 Consilierea maritala ar avea si mai mult succes in cazul in care cuplurile nu ar astepta pana cand
relatia ajunge in criza. Daca te afli in prag de divort, analizeaza optiunea consilierii maritale; s-
ar putea sa-ti fie de folos ca sa nu faci o greseala pe care sa o regreti mai tarziu.

20
 Recomandări pentru intervievarea copiilor cu nevoi speciale
Copiii cu tulburări de dezvoltare au un risc crescut de a fi abuzați, fizic sau sexual –
aproximativ de 3 ori mai mare decât copiii fără dizabilități. De aseme-nea, abuzul în aceste
situații adesea nu este raportat. Pe de altă parte, mulți profesioniști consideră că acești copii,
datorită deficienței mintale pe care o au, suferă mai puțin decât copiii cu intelect normal.
Identificarea abuzului la această categorie poate fi dificilă și datorită lipsei educației sexuale a
copiilor, care nu recunosc o asemenea acțiune ca fiind abuzivă și astfel nu o rapor-tează. De
multe ori ei nu au nici un limbaj propriu pentru organele private sau actul sexual.
Un alt motiv pentru care nu este raportat abuzul este dependența copilului de adultul care îl
îngrijește (în cazul în care acesta e abuzator). De asemenea, de-ficitele în abilitățile de
comunicare și limbaj sunt un impediment în raportarea abuzului. Pot fi deficite și în înțelegerea
limbajului. Mulți copii au probleme de articulare și de pronunție, astfel încât vorbirea lor este
dificil de înțeles. Ritmul de înțelegere și de producere a limbajului este mult mai încet decât
ritmul cu care este obișnuit intervievatorul.
Asistentul social sau persoana care realizează interviul/evaluarea inițială, va încerca să
determine care este nivelul de dezvoltare al limbajului: copilul emite sunete, cuvinte mono sau
bisilabice, comunică în propoziţii simple, înţele-ge sensul cuvintelor uzuale, cunoaşte numele
propriu şi al membrilor familiei (chiar rostit incorect), denumirea obiectelor din mediul familial.
Este posibil ca minorul cu deficienţă să nu colaboreze de la prima întâlnire, fiind necesare mai
multe întâlniri (două, trei); este de preferat ca acestea să se desfăşoare într-un mediu cunoscut
copilului, într-un timp scurt şi fără factori perturbatori.
Recomandări pentru interviu:
)Cunoașterea, înainte de interviu, a situației copilului - tipul de dizabilitate, IQ,abilitățile
de comunicare, funcționarea zilnică, adaptarea;
)Abordați copilul ca persoană, nu ca un diagnostic!
)Pot apărea probleme de atenție, impulsivitate, dificultate în a face față emoții-lor,
comportament auto-mutilant;

21
 )Poate fi necesară prezența unui specialist asistent, care să sprijine procesulde comunicare
(de ex, în limbajul semnelor);
)Culegeți informații despre abilitățile și resursele copilului, nu doar despre vul-nerabilitățile
lui;
)Țineți cont de vârsta mentală și vârsta cronologică a copilului atunci când văadresați
acestuia;
)Adaptați-vă la ritmul copilului;
)Se discută câteva reguli simple –De exemplu: atunci când copilul nu știeceva, să spună
acest lucru;
)Nu sunt foarte recomandate întrebările deschise, datorită incapacității copiilorde
reactualizare liberă, însă merg mai degrabă cele specifice – „Cum arăta băr-batul acela?”.
Întrebările cu răspunsuri închise nu oferă informații mai acurate.
)Se vor folosi întrebări simple –„Cine era acolo?”,„Cu ce erai îmbrăcat?”,etc;
)Se pot folosi imagini, desene anatomice, fotografii ale persoanelor importanteîn viața
copilului sau păpuși. Capacitatea de a utiliza o păpușă ca reprezentare pentru sine sau o altă
persoană se dezvoltă după vârsta de 3 ani și 6 luni
)Se vor prefera modalitățile gestuale, non-verbale – copiii pot arăta cu degetul,pot indica
pe corp sau pe o păpușă atingerile, pot rejuca o anumită situație, atunci când modalitățile verbale
sunt deficitare;
)Sunt necesare mai multe interviuri repetate înainte de formularea unei con-cluzii;
)Atenție la gradul crescut de sugestibilitate al copilului și la tendința de răspun-de cu DA la
toate întrebările de tip închis;
Alte tehnici de evaluare a copilului
În cazul copiilor mici şi al celor cu dizabilităţi, cu precădere al celor cu diza-bilităţi mintale,
se vor utiliza tehnici adecvate, de exemplu, folosirea păpuşilor anatomice, a desenului sau a
jocului liber. Din cauza limitelor impuse de vâr-stă, respectiv de starea lor fizică şi/sau psihică,
posibilitatea acestora de a da o declaraţie cu privire la abuzul a cărui victimă au fost poate fi
limitată, dar în niciun caz nu trebuie să justifice respingerea afirmaţiilor care indică existenţa
unei situaţii de abuz, neglijare, exploatare şi/sau trafic de copii ori alte forme de violenţă.
Evaluarea medico-legală şi psihologică pentru identificarea sem-nelor indicatoare ale violenţei
asupra copilului şi investigarea amănunţită a circumstanţelor socio-familiale ale acestuia au o
mare importanţă.
a) Păpuşile anatomice
Se folosesc cu precădere pentru copiii cu vârsta între 5 şi 7 ani care au suferit abuzuri sexuale.
Păpuşile reprezintă familia (mamă, tată, băiat, fată) şi sunt nea-coperite de haine, având organele
sexuale externe evidenţiate. Avantajul aces-tei metode este de a ajuta psihologul/asistentul social
să clarifice părţile intime denumite de copil cu diverse nume şi, de asemenea, pot orienta atenţia
asupra atingerilor şi/sau durerilor copilului la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Cer-
cetările au arătat că folosirea păpuşilor anatomice facilitează rememorarea eve-nimentelor
petrecute în viaţa reală a copiilor şi nu stimulează fantezia lor sexuală.
În cazul suspiciunii unui abuz sexual, în timpul jocului asistentul social va adresa copilului
întrebări referitoare la:
)Felul în care este îngrijit şi care membru al familiei îl îngrijeşte(întrebări orientative):
#Cine îţi face baie?
#Cine te ajută să te îmbraci/dezbraci?
#Cu cine dormi?
#Cine îţi dă să mănânci sau cine face de mâncare/găteşte?,)Cu cine, cum şi ce activităţi
desfăşoară şi cum îşi petrece timpul:
#Ce ai făcut azi/ieri?
#Îmi arăţi ce jucării ai, cu cine te joci?
#Cu cine îţi place să stai acasă? (adulţi sau fraţi mai mari)
#Cu cine nu îţi place/nu vrei să stai acasă? (adulţi sau fraţi mai mari)
22
 )Suspiciunea de abuz sexual:
#Cu ajutorul păpuşii vom afla dacă copilul cunoaşte schema corporală;în situaţia în care
asistentul social nu are la dispoziţie păpuşa, copilul va fi rugat să deseneze un băiat sau o fetiţă
(de acelaşi sex cu copilul); dacă co-pilul nu ştie să deseneze, asistentul social va desena un băiat
sau o fetiţă,
#Copilul va fi rugat să numească sau să arate părţile corpului, inclusivcele intime
(organele genitale, anusul, sânii, gura) în acest mod se vor cu-noaşte denumirile utilizate de către
copil.
#Să indice acele părţi (intime) care i-au fost atinse fără voia lui, atingerecare i-a provocat
durere sau neplăcere.
În situaţia în care posibilul abuz sexual s-a produs în familie, jocul cu copilul presu-pus
abuzat se va desfăşura doar în prezenţa persoanei de referinţă pentru copil.
În timpul vizitei la domiciliul copilului presupus victimă asistentul social va ob-serva
comportamentul adultului suspectat ca fiind abuzator: foarte protector faţă de copilul abuzat şi
nepăsător faţă de ceilalţi, chiar şi gelozie. Protecţia se poate manifesta astfel: doar
tata/unchiul/bunicul/fratele mai mare o îmbăiază, pe ceilalţi copii mici - nu (el nu lasă pe
altcineva), îi face favoruri – diferite ca-douri (dulciuri, accesorii feminine, etc.), ieşiri, plimbări.
Dacă adultul suspectat nu se află la domiciliu, se vor cere informaţii despre comportamentul lui
rapor-tat la copilul presupus victimă, de la ceilalţi membri ai familiei.
Dacă este semnalat un posibil abuz fizic:
)Asistentul social va fi însoţit la domiciliul copilului de un cadru medical dinlocalitate (şi
în această situaţie se recomandă ca asistentul social să aibă o pă-puşă care poate fi dezbrăcată de
haine) şi, împreună cu persoana de referinţă a copilului, prin joc, acestuia i se va examina corpul:
#cu ce este îmbrăcată păpuşa? – bluză/tricou, pantaloni sau fustiţă#vrei să mă ajuţi să îi
dăm jos/să-i scoatem bluza?
#mă ajuţi să dăm jos/scoatem şi bluza ta? – dacă nu este de acord, nuse insistă ci se
continuă jocul, se încearcă puţin mai târziu; nu este nevoie să fie dezbrăcat de tot, este suficient
şi pe porţiuni (se ridică bluza până la gât, se examinează pe rând burta şi pieptul, apoi spatele,
mâinile),
#mă ajuţi să-i dăm jos/să-i scoatem pantalonii (păpuşii)? – se procedeazăîn acelaşi mod.
)Se vor observa urme ale abuzului fizic: suprafeţe de piele înroşite, zgârie-turi (considerate
abuz fizic uşor) sau leziuni/fracturi la nivelul mâinilor, picioarelor, coastelor, capul spart, arsuri
(considerate abuz fizic grav).
)În situaţia în care pe suprafaţa corpului copilului există semne ale abuzului fizicuşor,
acesta este întrebat despre cauza care a dus la apariţia semnului respectiv, după care se discută
acest subiect şi cu ceilalţi membrii ai familiei (copii şi adulţi):
#împrejurarea în care s-a produs acel semn/urmă, semne/urme
#situaţia accidentală sau repetitivă a împrejurărilor care duc la apariţiasemnelor/urmelor
#existenţa posibilităţii ca acel copil cu deficienţe să prezinte manifestăriautoagresive, iar
familia să nu ştie/poată gestiona situaţia.
)Asistentul social şi cadrul medical din localitate vor monitoriza împreună, înperioada
următoare situaţia copilului. Asistentul social va informa şi consilia pă-rinţii/familia referitor la:
#faptul că şi nevoile de dezvoltare ale copilului cu deficienţe trebuie satisfăcute,
#consolidarea abilităţilor parentale pentru a face faţă situaţiei de părinţi aiunui copil cu
deficienţe şi de a nu se simţi/percepe stigmatizaţi, marginali-zaţi sau excluşi din comunitate.
)Dacă pe suprafaţa corpului există semne ale abuzului fizic major, va fi con-tactată
Unitatea de Poliţie din localitate care va efectua demersurile necesare expertizei medico-legale,
după care este informat DGASPC-ul.
)Dacă abuzurile fizice s-au produs în familie, părinţii pot prezenta unele com-portamente
care să reprezinte indicii în confirmarea suspiciunii de abuz:
#dau explicaţii inexacte şi diferite sau nepotrivite pentru semnele copilului,minimalizând
„cauza şi efectul” , de obicei fiind vina copilului
23
 #nu apelează la serviciile medicale pentru îngrijirea rănilor copilului, sauapelează la
servicii medicale aflate în diferite locaţii
#acuză viaţa pentru greutăţile lor (nevoile copilului), sunt anxioşi, uneoriimpulsivi când
subiectul discuţiei este copilul lor, pe care îl percep ca pe un generator de probleme şi neajunsuri
cu repercusiuni pentru ceilalţi membri ai familiei („din cauza lui nu putem …”) sau ca pe o sursă
de venituri – dacă îl exploatează prin muncă sau cerşetorie
)Indiferent de situaţia semnalată (abuz, neglijare), pe tot parcursul întrevederii,asistentul
social va observa permanent relaţiile pe care copilul presupus victimă le are cu ceilalţi membri ai
familiei şi comportamentul nonverbal pe care îl mani-festă (fizionomia, gesturile, mişcările
corpului):
#persoana lângă care merge sau pe care o caută cu privirea atunci cândnu se simte în
siguranţă (persoana de referinţă) - mimica feţei şi privirea exprimă încredere, îi cere ajutor verbal
(prin cuvinte sau sunete) sau non-verbal (ex. întinde mâna pentru a primi ajutor),
#dacă există persoană/persoane faţă de care evită să se apropie sau sefereşte – mimica,
privirea şi întregul corp exprimă frică, înseamnă că există posibilitatea ca acea persoană să aibă
un comportament abuziv faţă de copil (fizic sau verbal).
)În situaţia copiilor care din lipsa educaţiei nu au dezvoltate abilităţile de comu-nicare se
stabileşte un limbaj comun (întrebări orientative):
#Spune-mi ce ai făcut azi/ieri?
#Cine are grijă de tine şi de fraţii tăi?
#De ce se ceartă/strigă părinţii tăi?
#Îşi este frică/teamă de cineva şi de ce?
Şi în aceste situaţii este indicat să se folosească aceleaşi metode ca şi pentru copilul cu
deficienţe, respectiv păpuşa sau fetiţa/băiatul desenat pe o coală de hârtie, urmărindu-se
comportamentul nonverbal al copilului.
Pentru evaluarea iniţială informaţiile obţinute din întrevederea cu copilul sunt coroborate cu
informaţiile obţinute prin celelalte metode (documentarea, ob-servaţia, discuţii cu membrii
familiei, vecinii şi comunitatea).
b) Desenul
Desenul este un mijloc proiectiv nonverbal, utilizat adesea pentru diagnosticul copiilor care au
suferit traume. Atât desenul liber, cât şi cel tematic oferă date privind trăirile psihice interioare
ale copiilor care au dificultăţi în exprimarea directă a experienţelor lor. Exemple de desene
tematice:
)1. desenul pe care copilul îşi aminteşte că îl desena când era mai mic;)2. desenul
mâinilor; desenul mâinii care deranjează;
)3. desenul propriei persoane; desenul unei persoane; desenul familiei;)4. desene
anatomice.
c) Jocul liber
Este un mijloc de observare a preocupărilor copilului în timpul activităţilor co-tidiene ale
acestuia, cum ar fi: luarea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare. Jocul
demonstrează existenţa abuzului numai atunci când copilul face demonstraţia abuzului la care
este supus.
Modelul intervenției în criză în nouă pași
Pasul 1: Stabiliți rapid o relație constructivă
În acest prim pas, este esențială sinceritatea, respectul și sensibilitatea față de emoțiile și
situația clientului. Asistentul social trebuie să asculte și să foloseas-că observația pentru o
perioadă îndelungată de timp. Ascultarea activă oferă posibilitatea clientului de a-și dezvolta
propriile puncte forte. Presupunând că clientul este motivat, el este sprijinit în a gândi soluții,
ceea ce îi asigură un nivel crescut de încredere în sine. Clientul trebuie să aibă sentimentul că
prima întâlnire a fost utilă și că în același mod vor fi și următoarele.
Relația bună se stabilește prin respect și acceptare necondiționată a clientu-lui. Asistentul
social trebuie să pornească de la premisa că oamenii sunt, în esență, fundamental buni.
24
 Pasul 2: Încurajați exprimarea emoțiilor negative sau dureroase
Intervenția se centrează pe emoțiile prezente, de tipul furiei, frustrării și orice alte sentimente
legate de situația curentă. Relația cu răspunsurile anterioare ineficiente, din trecut, se poate
amâna pentru un stadiu ulterior al intervenției.
Pasul 3: Discutați evenimentul precipitator
După ce relația a fost stabilită, este necesar să vă centrați asupra percepției familiei asupra
situației și a lanțului de evenimente care au dus la criză. Se investighează când și cum s-a ajuns
la situația de criză, circumstanțele care au generat-o și felul în care familia a încercat să îi facă
față.
Pasul 4: Evaluați punctele forte și nevoile
Evaluarea punctelor forte și a nevoilor începe imediat și continuă pe parcursul intervenției în
criză. Evaluarea punctelor forte împreună cu familia are rolul de crește stima de sine, oferind
astfel clientului energia și abilitățile pentru rezol-varea de probleme.
Pasul 5: Formularea unei explicații dinamice
Acest pas se concentrează nu pe ceea ce s-a întâmplat ci pe „de ce s-a în-tâmplat acel lucru”.
Acesta este elementul central al crizei. Se explorează felul în care înțelege clientul criza și
antecedentele ei (factorii care i-au precedat). De ce percep clienții astfel criza?
Pasul 6: Restabilirea funcționării cognitive
În acest pas profesionistul ajută familia să identifice alternative la rezolvarea si-tuației de criză
(soluții rezonabile asupra cărora familia este motivată să lucreze)
Pasul 7: Planificarea și implementarea intervenției
Profesionistul (asistentul social) ajută familia în formularea scopurilor pe ter-men lung și
scurt, a obiectivelor și a acțiunilor necesare în funcție de prio-ritățile familiei. Cu un plan concret
de acțiune, familia se va simți mai puțin neajutorată, mai mult în control, permițând membrilor
să facă pașii necesari de schimbare. Obiectivele și planul de acțiune trebuie să fie simple și
ușoare la început, pentru ca clientul să aibă experiența succesului. Responsabili pentru
implementarea planului de acțiune sunt membrii familiei, dar asistentul social va continua să-i
consilieze, căutând resurse adecvate în comunitate, pledând pentru nevoile acesteia.
Pasul 8: Încheierea
Procesul se încheie în momentul în care familia ajunge la un nivel de funcțio-nare anterior
crizei. Asistentul social revizuiește împreună cu membrii familiei evenimentele activatoare și
răspunsurile acestora dar și noile abilități de rezol-vare de probleme care pot fi aplicate în viitor.
De asemenea, asistentul social se asigură că familia are acces în continuare la serviciile
comunității.
Pasul 9: Follow-up (monitorizarea)
Asistentul social se asigură de un contact continuu cu familia și referenții la anumite date
prestabilite, punând astfel o ușoară presiune asupra familiei de a lucra asupra problemelor în mod
pozitiv.
Aspecte ale consilierii copiilor abuzați
Un copil poate să nu dezvăluie sau să dezvăluie cu dificultate abuzul deoarece:
)este posibil să fi fost amenințat de abuzator să păstreze secretul;
)îi este teamă să nu piardă afecțiunea/respectul dvs. dacă se află abuzul;)îi este rușine;
)poate încerca să protejeze adultul agresor dacă acesta e parte din familie;)posibil să nu
aibă dezvoltat limbajul pentru a descrie ce i s-a întâmplat;
)Este util să folosim cu copiii alte metode decât cele verbale în activitatea deconsiliere
(joc liber, desene, păpuși, etc.)
Mesaje cheie în consiliere
)„Te cred.”
)„Mulțumesc că mi-ai spus ce s-a întâmplat. O să încerc să te ajut.”)„Îmi pare rău că ți s-
a întâmplat acest lucru”)„Nu este vina ta”
)„Ce a făcut această persoană este foarte greșit”

25
 )Încurajați copilul să exprime gânduri, emoții, fapte cu privire la abuz(prelucrarea
traumei);
)Răspundeți onest la întrebările copilului;
)Explicați copilului ce se va întâmpla în continuare;
Greșeli/erori în consiliere
)A vorbi prea mult și a nu da timp copilului să se exprime;)A fi critic;
)A râde sau a umili copilul;
)A fi agresiv;
)A încerca să obții multe informați la primul contact;)A fi trist, supărat, jenat în procesul
dezvăluirii;
)A nu respecta convingerile, stilul de viață, îngrijorările copilului;)A nu acorda atenție
limbajului non-verbal;)A nu crea o situație /relație de încredere;
)A asigura excesiv copilul deși acesta prezintă o frică legitimă.
Strategii de comunicare cu copilul scolar
Cum comunica la aceasta varsta copiii?
O data cu trecerea timpului si inceperea scolii, copiii incep sa isi dezvolte mai multe abilitati
de comunicare.
Incep sa puna intrebari mai complexe. Daca atunci cand sunt mai mici, intrebarile “De ce?”
par fara sfarsit, o data cu inceperea claselor primare, copiii incep sa inteleaga lucrurile intr-un
mod mai profund, sa se gandeasca la diverse aspecte ale unei probleme si pot surprinde parintii
cu intrebari interesante.
Isi adapteaza strategia de comunicare la mediul in care se afla. Parintii pot observa ca fiul sau
fiica lor comunica altfel cu colegii de clasa sau cu prietenii de joaca si intr-un alt mod cu rudele
sau cu fratii si surorile. Evident, acest lucru se intampla pentru ca incep sa petreaca din ce in ce
mai mult timp cu alti copii, la scoala, la joaca sau la cursuri extrascolare si este important pentru
ei sa se adapteze in aceste grupuri.
Pot sa critice, sa respinga sau sa puna la indoiala lucrurile pe care le spun parintii. Este
rezultatul dezvoltarii gandirii critice, lucru care ar trebui sa ii bucure pe parinti, desi nu le este
usor de obicei sa ii faca fata. Copiii pot incepe sa isi contrazica parintii, sa aduca argumente
impotriva a ceea ce spun acestia sau chiar sa faca apel la alta sursa de informatie:”Dar la scoala
am invatat altceva!”.
Incep sa aiba mici secrete. Un coleg sau o colega pe care il/o simpatizeaza, anxietatea legata
de un test sau un conflict cu un coleg de clasa pot fi pastrate secret fata de parinti. Copiii aleg sa
nu mai comunice cu parintii despre tot ce li se intampla la scoala sau la joaca, iar parintii pot
avea surprize din acest punct de vedere.
Pot fi impulsivi sau pot refuza sa mai comunice. Pentru ca inca nu au un control asupra
propriilor emotii, copiii pot reactiona impulsiv in situatii de comunicare, rostind cuvinte
nepotrivite, exprimandu-si furia sau frustrarea ori pot pur si simplu sa refuze sa comunice. Este
important ca parintii sa nu reactioneze exagerat la aceste manifestari, ci sa afle ce se ascunde in
spatele lor. Copilul tau a iesit trantind usa dupa ce ai facut o gluma despre el? Poate este bine sa
te intrebi ce emotie i-a trezit gluma care l-a facut sa reactioneze astfel si sa incerci sa eviti data
viitoare aceasta situatie.
Strategii de comunicare cu un scolar
Partea buna in comunicarea cu un copil de aceasta varsta este ca de acum puteti avea discutii
destul de complexe si de interesante, din care nu doar copilul are de castigat informatii (cum se
intampla la varste mai mici).
1. Arata-i respect. Ironia, critica, glumele care au drept tinta copilul, intreruperile, lipsa de
disponibilitate pentru comunicare din partea parintilor (“Nu acum, nu am timp!”) ii transmit
copilului ca el nu este suficient de important pentru ei si ca nu merita respectul lor. De aceea, de
multe ori, copiii ofera in schimb ceea ce primesc: lipsa de respect fata de parinti. Asadar, este
bine sa iei in serios ce iti povesteste copilul, chiar daca este vorba doar despre ce s-a intamplat in

26
pauza dupa ora de mate in curtea scolii si sa eviti sa il intrerupi, sa glumesti pe seama lui sau sa
minimalizezi importanta subiectului.
2. Foloseste umorul. Chiar daca acest indemn pare a fi in contradictie cu cel de mai sus, este
vorba de umor care nu e indreptat catre copil. Copilul tau ti-a povestit ceva amuzant? Nu ezita sa
duci gluma mai departe. Sau este putin trist ori ingrijorat? O perspectiva mai vesela asupra
problemei il poate ajuta sa ii faca fata mai usor.
3. Recunoaste atunci cand ai gresit. La aceasta varsta, copilul incepe sa isi dea seama, cel
putin intuitiv, cand cineva greseste fata de el prin atitudine sau gesturi si, mai ales, cand sustine
ceva care nu este adevarat sau logic. Asadar, daca iti dai seama ca ai gresit (ca te-ai comportat
incorect fata de copil sau ai spus un lucru care nu corespunde realitatii), recunoaste acest lucru si
explica de ce ai facut acest lucru. Il vei incuraja pe copil sa faca la fel cand i se intampla lui acest
lucru si ii vei confirma ca este important pentru tine felul in care comunici cu el.
4. Reformuleaza in propriile tale cuvinte ce ti-a spus. Este o strategie pe care o poti pastra
pentru toate etapele de dezvoltare a copilului. Il ajuta pe copil sa vada ce mesaj a transmis si pe
tine sa verifici daca ai inteles corect.
5. Acorda-i timp. De multe ori, parintii ocupati prefera sa nu isi intrerupa activitatea si sa
amane discutia cu copilul, atunci cand acesta le solicita atentia. De obicei insa, discutiile cu un
scolar nu sunt atat de lungi incat sa iti intrerupa pentru foarte mult timp activitatea. In cateva
minute, este posibil sa “rezolvi problema” si sa te poti intoarce la ceea ce faceai.
Comunicarea este cheia principală pentru consolidarea relaţiei dintre părinţi şi copii. Iar
comunicarea trebuie începută încă de la cele mai mici vârste, astfel încât, la adolescenţă, copiii să
fie mult mai deschişi şi chiar să fiţi primii cărora le cere ajutorul sau în faţa cărora să-şi deschidă
sufletul atunci când au probleme.
#1: Nu fii insistent
Dacă eşti prea insistent în a vorbi cu copilul tău, vei obţine doar efectul contrar. Gândeşte-te
cum vorbeşti tu cu un prieten. Sunteţi calmi, nu insistaţi asupra anumitor aspecte dacă celălalt nu
îşi deschide sufletul. Urmează aceiaşi paşi şi când vorbeşti cu copilul tău.
#2: Preţuieşte tăcerea
Mai multe studii au relevat faptul că unii copii sunt mai închişi şi au nevoie de mai mult timp
pentru a-şi face curajul să vorbească. Ia-l în braţe, alintă-l, arată-i dragostea ta. Aşteaptă răbdător
până când va simţi că este momentul.
#3: Nu critica
Dacă simţi că vrei să faci un comentariu acid, o critică, e timpul să-ţi muşti limba. Nu te
transforma într-un procuror sau judecător. Nimic nu întrerupe mai rapid o comunicare decât
fraza “Ar fi trebuit să…” sau “Ţi-am spus eu că…”.
#4: Ascultă-l când vă jucaţi
Mulţi copii, în special băieţii, sunt mult mai receptivi şi comunicativi când se joacă sau
întreprind o activitate împreună cu părinţii. Dacă ai observat asta la copilul tău, găseşte
activităţile care-i plac cel mai mult şi vorbiţi câte în lună şi în stele.
#5: Discută despre pasiunile lui
Încearcă să canalizezi discuţiile către pasiunile lui: fie că-i place să colecţioneze CD-uri,
păpuşi Barbie sau download-ările de pe net. Pornind astfel în discuţii, vei reuşi să deschizi portiţa
către sufletul lor.
#6: Poartă discuţiile pe teritoriul lui
De fiecare dată când vrei să vorbeşti cu copilul tău, poartă discuţiile într-o zonă în care el se
simte confortabil. Du-te tu pe teritoriul lui şi astfel copilul va fi mai relaxat şi mai deschis.
#7: Evită întrebările generale
Întrebările de genul “Ce-ai mai făcut azi?” nu sunt prea stimulatoare. Pune întrebări mai
specifice: “Ce poveşti v-a spus învăţătoarea azi?”, “Ce v-aţi jucat azi la ora de sport?”, “Ce ai
făcut în pauza mare?” etc. Pe lâgnă faptul că pari mai ancorat în realitate, îi demontrezi copilului
că îţi pasă şi că ai întrebări concrete. În plus, este mai simplu pentru ei să răspundă unor întrebări
concrete, decât să se gândească ce răspuns ar trebui să-ţi dea pentru a te satisface.
27
 #8: Nu pune întrebări pentru răspunsuri scurte
Ca să obişnuieşti copilul să vorbească, evită întrebările care presupun răspunsuri scurte. În loc
de “Ţi-a plăcut cartea X?” să-l întrebi “Cum ţi-ar fi plăcut să se fi terminat cartea X?”. În loc de
“Te simţi bine ?/ Te-a suparat Y?”, “Cum te simţi? / Cum te-a afectat Y?”
#9: Găseşte momentul potrivit
Fiecare părinte îşi cunoaşte cel mai bine copilul. Sunt unii care sunt mai vorbăreţi dimineaţa,
alţii la prânz, alţii seara. Găseşte momentul în care copilul tău este cel mai receptiv şi poartă
discuţiile importante în acele momente ale zilei.
#10: Staţi unul lângă altul
Unii copii, în special băieţii, sunt mai receptivi dacă stai lângă ei şi nu faţă în faţă. În acest fel nu
se vor simţi în inferioritate şi dominaţi. Cu adolescenţii aceasta este o bună metodă de a discuta.
Puteţi vorbi în timp ce sunteţi pe canapea sau în maşină, în drum spre şcoală/magazin etc.
#11: Instauraţi momentul “Toată familia împreună!”
Cu toţii suntem plecaţi care încotro cu serviciul, afacerile sau şcoala. Indiferent de meseria
părinţilor şi vârsta copiilor, trebuie să existe o dată fixă în calndar (cu cât mai des cu atât mai
bine), în care membrii familiei să petreacă timpul împreună.
#12: Deconectaţi-vă
În foarte familii a fost instaurată această regulă şi pare că funcţionează. În fiecare seară, timp
de două ore (segmentul orar şi-l alege fiecare familie în funcţie de program – 17:00-19:00;
18:00-20:00; 19:00-21:00) absolut fiecare membru al familiei renunţă la telefon mobil,
calculator, televizor, laptop etc. În aceste două ore fie luaţi masa împreună, fie discutaţi, însă
toată lumea trebuie să fie “prezentă” şi nu cu gândul în altă parte.
Fiecare familie este unică şi nu există soluţia magică, universal valabilă pentru toţi. Cheia este
să descoperi ceea ce ţi se potriveşte ţie şi familiei tale. Însă nu uita că cel mai preţios cadou pe
care îl poţi da copilului tău este prezenţa ta.

28