CURS: PEDAGOGIA FORMĂRII ȘI SCHIMBĂRII ATITUDINILOR

CONF. DR. MIRELA ALBULESCU

PORTOFOLIU DE EVALUARE PFSA 2022- 2023

TEME:
1.Realizați fișe de documentare/ studiu pentru temele PFSA ( aprox.1/2 pag/ fișă) (1
pct)
2.Realizați un glosar de autori relevanți pentru problematica atitudinilor (maximum
10 autori, fișa fiecărui autor poate avea o structură la alegere de ex. date biografice,
contribuții teoretice importante, lucrări relevante, 2 citate, influența asupra gândirii altor
autori etc).(1 pct.)
3.Realizați un glosar de termeni relevanți pentru problematica atitudinilor ( min 10
termeni- definiție, caracteristici, descriere, funcții, etc.în funcție de termen, concept, teorie,
sintagma etc.)(1 pct.)
4. Elaborați o temă la alegere în format pptx(3 pct.)

STUDENT: BUGNAR SIMONA ELISABETA

MASTER, ANUL I , CSAP.
TEMA 1. Realizați fișe de documentare/studiu pentru temele PFSA.(aprox.1/2 pag. /fișă).

I. Clasificări terminologice: ideologie, atitudini, valori, comportament.

Conceptul de” atitudine socială”.

Atitudinile reprezintă o componentă socială importantă a personalități, potrivit lui

Gordon Allport „ atitudinile reprezintă cel mai specific concept al psihologiei sociale”.
Studiul activ al fenomenului de formare a atitudinilor sociale a înceout în primele decenii ale
sec. XX. Inima fenomenului este cea mai apropiată relație dintre personalitate și societatea a
cărui parte integrată este omul.Atitudinea înseamnă = ținută sau poziție a corpului; fel de a fi
sau de a se comporta( reprezentând adesea o anumită concepție), comportare.

Tipuri de atitudini: atitudine față de sine, atitudine față de societate.

1.După valența lor afectivă – atitudine pozitivă, negativă, neutră.

2.Clasificarea lor în funcție de orientarea lor către activitate – atitudine proactivă,

reactivă.

3.Clasificare în funcție de motivația de a acționa –atitudine interesată, altruistă.

4.În funcție de relația cu ceilalți – atitudine colaborativă/ incluzivă, manipulativă,

pasivă, agresivă, asertivă, permisivă.

5.După tipul de elemente utilizate pt. evaluarea stimulilor – atitudine emoțională,

rațională.

Componentele de bază ale atitudini sunt:

- componenta cognitivă sau intelectuală- credințe;

- componenta emoțională sau afectivă- sentimente;

- componenta comportamentală- acțiuni;

În teoria lui D. Katz sunt 4 funcții ale atitudinilor: instrumentală, ego- protector,
funcția de exprimare a valorilor (funcții motivaționale), funcția de organizare a cunoașterii
(funcția cognitivă).
 Relația atitudine – comportament. Se consideră că atitudinile influențiază
comportamentul, oamenii tind să se comporte în raport cu atitudinile. Între atitudinile și
comportamentele unei persoane pot exista relații de convergență sau de divergență.

Raportarea atitudinilor la valori – reprezintă nucleul tare ale personalității individului.

Societatea este un întreg constituit dintr-o pluralitate de subsisteme, diferite calitativ și
organizate ierarhic: normele și colectivitatea ca elemente constituitive esențiale, valorile și
rolurile, ca elemnte ce asigură legătura între sistemul social, pe de o parte, și sistemul cultural,
respectiv sistemul personalității, pe de altă parte.

Între atitudini și sentimente există deosebiri de grad de generalitate, de structură

etc.Anumite atitudini există tocmai prin eludarea sentimentelor( ex. datoria, sacrificiul etc).

M.Golu consideră că „ La rândul său, sentimentul intră ca o componentă determinantă

în structura atitudinilor și, implicit, orice sentiment ia forma unei atitudini”.

BIBLIOGRAFIE:

Gordon W. Alport, Structura și dezvoltarea personalității,Editura Didactică Si

Pedagogică, București 1991.

Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Ediția a v, vol.1, Editura Fundației România

de maine,2007.
 II. Formarea atitudinilor.

Atitudinile se formează prin interiorizarea conținutului subiectiv al comportamentelor

anterioare, în cadrul și prin sistemul de relații contextuale propriu fiecărui individ. Atitudinile
manifeste devin relații și se constituie într-un sistem stabil și dinamic, iar prin acțiune socială
se cristalizează reziduurile evaluative ale comportamentelor succesive anterioare ce vor
determina pe cele viitoare.

Teorii cu privire la formarea și schimbarea atitudinilor.

- Atât teoria stimul- răspuns cât și teoria întăririi ne oferă un model explicativ pentru
comportamentul social care ar putea fi înțeles în urma analizei caracteristicilor stimulilor și
răspunsurilor. Aceste teorii susțin că în schimbarea atitudinilor primordială este calitatea
stimulilor.

- Explicarea succesului ți al eșecului. Teoriile din acest domeniu descriu felul în care
omul construește explicația cu privire la experiențele sale. Indivizii caută să înțeleagă lumea și
să-i deslușească determinismele, căci numai astfel așa pot duce la bun sfârșit acțiunile. Heider
susținea că atribuirea trebuie să permită justificarea felului în care indivizii explică nu numai
comportamentele, ci și ceea ce li se întâmplă lor sau celorlalți.

- Teoria auto percepției(Daril Bem). Auto-și hetero-atribuire. Teoria percepției de sine

afirmă că oamenii dezvoltă atitudini observând comportamentul lor și hotărând asupra
atitudinilor care au cauzat reacția. Această teorie se bazează pe o situație în care nu există o
atitudine anterioareă asupra unui subiect din cauza lipsei de experiență în acest domeniu.
Teoria sugerează că oamenii se uită la acțiunile lor la fel cum un outsider ar observa un
personaj și va face concluzii cu privire la motivul pentru care au fost motivați să facă ceea ce
au făcut.

Diferențele între auto și hetero atribuire este avansată în 1971 de către Jones și Nisbett,
în care autorii afirmă că dacă un actor își percepe propriul comportament ca un răspuns la
situație, în timp ce un observator atribuie același comportament unor dispoziții personale ale
actorului, se ilustrează faptul că actorul nu este un dublu, o copie a observatorului.Deosebirile
importante există, mai ales, în tratarea informației, pentru că diferitele aspecte ale informației
sunt reliefante pentru actori și observatori, iar acest relief diferențial afectează cursul și
rezultatul procesului de atribuire.
 - Teoria judecății sociale se concretizează în punerea în evidență a efectelor de
asimilare și contrast. Se înscrie în orientarea psihologiei cognitiviste. Accentul este pus pe
judecata individuală a mesajului persuasiv, această judecată având rol de mediator în
schimbarea atitudinilor. Abordarea asimilare/ contrast pornește de la ideea că persoana țintă a
mesajului persuasiv știe ce atitudine are și unde se plasează atitrudinea sa pe continuumul
atitudinal. Această teorie a fost elaborată de Muzafer Sherif și Carl I. Hovland(1961) și
revizuită de C. W. Sherif, M. Sherif și R. E. Nebergall(1965).

- Teoria echilibrului. Această teorie face parte din ansamblul teoriilor grupate sub
denumirea de teorii ale” consistenței”, care explică schimbarea atitudinală, deci și
persuasiunea, ca pe un proces rațional, oamenii fiind motivați să fie și/sau să apară în ochii
celorlalți consecvenți în ceea ce spun și în ceea ce fac, astfel că între atitudinile și acțiunile lor
să nu existe discrepanțe. Este derivată din orientarea gestaltistă și din lucrările lui Fritz
Heider.

Atribuirea și cauzalitatea internă și externă. Chiar de la primele reflecții ale lui Heider
asupra atribuirii în primul caz vorbim de cauzalitatea internă sau de factori dispoziționali; în
al doilea caz, vorbim de cauzalitatea externă sau de factori situaționali. S-ar putea crede că
atribuirea unei cauzalități interne sau externe depinde, înainte de orice, de perceperea
presiunilor sau a constrângerilor exercitate de mediu. Pentru Heider atribuirea este procesul
prin care omul cuprinde realitatea și poate să o prezică și să o stăpânească. Atribuirea permite
să se conceapă mediul ca fiind ceva stabil și cooerent; ea favorizează o cescriere economică a
ceea ce se întâmplă, ne determină așteptările și reacțiile la evenimente. Atribuirea depinde și
de nevoia de a evita dezechilibrul cognitiv. Interpretarea cauzală nu este legătura arbitrară
între un fapt dat și semnificația lui; ea ascultă de principiul echilibrului cognitiv care
presupune că judecățile sau așteptările unei persoane privitoare la un aspect al mediului să nu
fie în contradicție cu implicațiile judecăților sau așteptărilor relative la alte aspecte ale
mediului. Dacă există un dezechilibru va exista tendința să se modifice mediul sau, dacă
acesta nu se poate, să se modifice cogniția.

Propagarea si formarea atitudinilor. Atitudinea este o organizare psichică având o

orientare negativă sau pozitivă în raport cu un obiect, orientare care se dezvăluie fie printr-un
comportament global, fie printr-o serie de reacții a căror semnificație este comună.

Propaganda vizează refuzul global al unei concepții alternative, prezentă cu

consistența și rigiditatea unui stereotip denigrator. În presa comunistă din perioada războiului
rece psihanaliza era prezentată ca o pseudoștiință sau ca o știință burgheză, importată în
Franța din Statele Unite și menită să propage o ideologie mistificatoare! O opoziție
sistematică în raport cu lupta de clasă traversa, legândule în acelaș timp, domeniul politicii și
cel al psihologiei. Studiul reprezentărilor sociale ale psihanalizei ne arată cum variază acestea
odată cu raporturile de comunicare, neconstituind entități imuabile, chiar dacă există puncte
de reper comune ce permit actorilor sociali să se situeze pe poziții diferite.

BIBLIOGRAFIE:

Boza, Mirela(2003) Atitudinea și schimbarea atitudini. In. A .Neculau(coord.).

Manual de psihologie socială(pp123-144). Iași. Editura Polirom.

Celcea, Septimiu(2008). Atitudini sociale. În Și Celcea(coord.). Psihosociologie,

Teorii, cercetări, aplicații(pp299-312). Iași. Editura Polirom.

Moscovici, Serge, în Neculau, Adrian, coord. Psihologie socială. Aspecte

contemporane, Editura Polirom, 1996, Iași, p 27.
 III. Măsurarea atitudinilor. Probleme referitoare la măsurarea atitudinilor.

Măsurarea atitudinilor este considerată a fi o zonă problematică atât în ceea ce privește

credibilitatea și validitatea răspunsurilor, cât și referitor la problema etică- a nu minți
participanții în legătură cu scopul anchetei. Este un subiect de interes , atât pentru specialiști
în marcheting, deoarece acestea joacă un rol important în comportamentul consumatorului, cât
și pentru producători, întrucât cunoașterea atitudinii consumatorilor față de un anumit produs
oferă avantaje deosebite.

Având în vedere explicațiile date de psihologi în acest domeniu, vom observa că există
măsurători bazate pe relatări directe și indirecte ale atitudinii. Începutul preocupărilor de
măsurare a atitudini a fost inteprinsă de Thurstone, Likert, Guttman, Stivens și Coombs. Se
utilizează teste sau scale de atitudini care presupun construirea unor baterii de întrebări ce
acoperă într-o anumită măsură variabila latentă ce urmează a fi studiată. Fiecare item poate
aduce informații care să contureze ansamblul presupus de variabilă sau un segment
semnificativ al acestuia.

- Scala Thurston(1929)- un mare număr de experți formulează un număr mare de

enunțuri privind un subiect. Declarațiile, în jur de 300, sunt așezate de la „pro” până la „anti”.
Enunțurile sunt plasate în grupuri, de obicei 11, enunțurile sunt calificate în termenii
favorabilității sau nefavorabilității față de problema centrală. Se sortează enunțurile, se
calculează valorile pentru fiecare enunț, cele lipsite de ambiguitate, cele cu cea mai mică
variabilitate, sunt incluse în scala finală care este dată unui subiec și i se cere să sublinieze
itemii cu care este de acord. Media valorii scalate a itemilor selectați de către subiect
reprezintă scorul atitudinii sale față de problema dată.

- Scala Likert(1932)- este o scală sumativă, nu utilizează experți, enunțurile sunt date
direct subiecților.

- Scala Guttman(1944)- este unidimensională care este comulativă. Ideea

fundamentală este că itemii pot fi aranjați într-o ordine așa încât un individ care este de acord
cu un anumit item acceptă itemii cu un rang inferior.

M. Golu sesizează dificultatea care apare în cadrul cercetării atitudinilor precizând că:
„ Fiind lipsite de proprietăți sensibile, observabile și măsurabile în mod direct, componentele
sistemului psihic, de la senzație la gândire și de la trăirea emoțională primară la atitudine, nu
pot fi abordate decât pe o cale indirectă, și anume, prin intermediul manifestărilor
comportamentale externe voluntare sau involuntare, somato- motorii, verbo-motorii sau
somatovegetative, biofizice și biochimice. Cunoașterea psihologică va avea,așadar, un
caracter mijlocit. Aceasta inseamnă că pentru a avea succes la un studiu obiectiv și verificabil
al oricărei componente psihice cercetătorul va trebui să recurgă la o metodă și un procedeu
care să permită nu numai declanșarea sau actualizarea ei, dar și exteriorizarea sau obiectivarea
într-o manifestare comportamentală specifică.”

BIBLIOGRAFIE:

Allport, G. W. Attitudes, handbook of social psychology. Editura C. A.

Murchinson,1935.

Tim O’Sullivanet. Alli, Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile

culturale, Editura Polirom, Iași, 2001.

Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Ediția a V a, vol.1, Editura Fundației Romania

de maine, 2007.
 IV. Schimbarea socială și schimbarea atitudinală.

Prin 1930 psihologia socială se definea cu studiul atitudinilor (Allport, 1935).

Definirea atitudinilor nu este o intreprindere ușoară, aceasta se datorează faptului că nu pot fi
observate direct. Sunt considerate construcții ipotetice, nu pot fi măsurate cu instrumente
obișnuite. Omul este supus, întreaga viață, unui bombardament informațional, în vederea
schimbării atitudinilor sale. Mesajul trimis de cștre mass-media, de către persoane sau
grupuri, au un caracter persuasiv, năzuind să schimbe atitudinile noastre. Orice proces de
schimbare atitudinală este posibil în contextul complex al relațiilor interumane, mai precis al
interacțiunilor sociale. Rămâne în sarcina psihologiei sociale încercarea de a arăta cum
confruntarea cerințelor, valorilor, reprezentărilor sociale determină și reglează interacțiunile
sociale.

Cercetările ce abordează calea comportamentală pentru a ajunge la o schimbare

atitudinală nu intră, deseori, sub incidența definiției restrictive a persuasiunii, întrucât se
caracterizează prin absența unui proces comunicațional convențional, adică a unui schimb de
informații.

Tehnicile de influență ce-și propun schimbarea atitudinilor prin modificarea inițială a

comportamentelor declanșează procesele psihologice ale schimbării sunt:- tehnica piciorului
în ușă(foot-in-the-door); tehnica ușii în față(door-in-the-face); tehnica aruncării mingi la joasă
înălțime(low-balling); tehnicile jucării de rol(role playing).

Cercetarea rolului proceselor afective în demersurile persuasive a fost evidențiat de

cercetările ce vizau schimbarea atitudinilor față de consumul de alcool și tutun, ori de
formarea unor deprinderi igienice. În urma unui experiment ce a testat relația dintre dispoziția
afectivă și persuasiune, Mackie și Worth, au concluzionat că buna dispoziție, absoerbe,
prelucrarea cognitivă, întrucât favorizează apariția unor gânduri ce ne ocupă timpul. Adoptând
un punct de vedere behaviorist, Staats&Staats(1958) au sugerat că atitudinea este rezultatul
unei asocieri repetate între un stimul condiționat, obiectul atitudinal, și un stimul
necondiționat, oarecare, ce provoacă un răspuns afectiv.

Factorii care determină persuasivitatea mesujelor sunt: - caracteristicile țintei, cu cât

persoana este mai inteligentă, cu atât este mai dificil să fie convinsă de mesajele unilineare; -
caracteristicile sursei, expertiza, încrederea, atracția interpersonală sau atractivitatea.
Credibilitatea unui mesaj primit poate apela la evaluarea cognitivă a individului pentru a
determina schimbarea de atitudine.

Emoțiile reprezintă o componentă comună a persuasiunii, influenței sociale și

schimbării atitudinii. Acestea lucrează împreună cu procesele cognitive, sau cu felul în care
gândim o situație, o problemă.

Modelele utilizate pentru explicarea procesării afective și cognitive, a interpretării

mesajelor sunt:

- modelul elaborării probabilităților ELM (elaboration likelihood model)

Petty&Cacioppo,1986, în cadrul acestui model se consideră că există o cale centrală de
procesare cognitivă și una periferică de procesare emoțională/afectivă.

- modelul euristic sistematic HSM(Chaiken, Liberman&Eagly, 1989), se bazează pe

ideea că informația este procesată prin intermediul unor scurtături euristice(emoții, sentimente
etc).

- modelul proceselor paralele extinse EPPM (Witte,1992) include atât gândirea cât și
sentimentele în conjuncție cu amenințările și apelul la frică.

În ceea ceprivește maniera în care se poate interveni în consilierea atât a părinților cât
și a copiilor, aflați în diferite situații care necesită o radicală schimbare de atitudine, Adler
scrie următoarele: „ Simțul critic al psihoplogilor și pedagogilor are rădăcini puternice. Este
recomandabil să folosim termenii explicativi „poate” sau „cred” că aceasta ar fi eficace. Nu
suntem în situția de ai trata și pe părinți ; lor le putem da eventual idei. Este imposibil să
modifici prin câteva cuvinte un sistem bine înrădăcinat. Un consilier dispune de mijloace de a
încuraja într-o jumătate de oră un copil care se simte aprope de prăbușire.”

BIBLIOGRAFIE:

Alfred Adler, Psihologia școlarului greu educabil, Editura IRI, București, 1995.

Malim, Tomy[1997] (2003) Atitudinile și schimbarea atitudinilor. În Psihologie

socială București: Editura Tehnică.
 TEMA 2. Realizați un glosar de autori relevanți pentru problematica atitudinilor
(maximum 10 autori, fișa fiecărui autor poate avea o structură la alegere de ex. date
biografice, contribuții teoretice importante, lucrări relevante, 2 citate, influența asupra
gândirii altor autori etc.);(1pct).

ALFRED ADLER.

„Stilul de viață se bazează pe primii patru sau cinci ani ai copilăriei. Acestă perioadă
se încheie cu dezvoltarea deplină personală și cu fixarea ulterioară a atitudinii față de viață.
Din acel moment, răspunsurile la întrebările impuse în viață nu sunt dictate de realitatea
relațiilor în sine, ci de anumite atitudini automate pe care le
numim stilul individual.”

„A vedea cu ochii altuia, a auzi cu urechile altuia, a

simți cu inima altcuiva. În acest moment, aceasta mi se pare
cea mai corespunzătoare definiție a ceea ce numim simțire
socială.”

Alfred Adler s-a născut pe 7 februarie 1870, în

Rudolfsheim-Funfhaus, Viena, Austria. A fost un medic
austriac, psihoterapeut și fondator al școlii de psihologie
individuală. Accentul său este pus pe importanța sentimentelor de apartenență, a constelației
familiale și a ordinii nașterii.

Adler și-a început cariera medicală ca oftalmolog, dar a trecut în curând la medicina
generală. La începutul carierei sale, Adler a scris un articol în apărarea teoriei lui Freud, după
ce a citat una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Freud, „ Interpretarea Viselor, iar în
urma acestui articol a primit o invitație de a se alătura grupului de discuții, numit „ Societatea
de miercuri” și a fost începutul mișcării psihanalitice. În 1908 Adler și-a prezentat lucrarea
„ Instinctul agresiv în viață și în nevroză”. Adler a propus că pulsiunile sexuale și cele
agresive sunt „ două instincte separate inițial care se contopesc mai târziu.” La acea vreme
Freud nu era de acord cu această idee. În 1911 s-a dezlegat oficial de cercul lui Freud. Adler a
fondat Societatea pentru Psihologie individuală în 1912 după ruptura sa din mișcarea
psihanalitică. În ceea ce privește interpretarea viselor, Adler a avut propria sa abordare
teoretică și clinică.
 În timpul vieții sale, Adler a publicat peste 300 de cărți și articole. Amintim câteva
dintre publicațiile cheie, implicit și cele mai importante ale lui:

- Practica și teoria psihologiei individuale(1924)

- Înțelegera naturii umane(1927)

- The Pattern of Life(1930)

- The Science of Living(1930)

- The Neurotic Constitution(1917).

Multe dintre teoriile lui Adler au fost absorbite de psihologia modernă fără atribuire.
Psihoistoricul Henri F. Ellenberg scrie „ Nu ar fi ușor să găsești un alt autor de la care s-au
împrumutat atât de multe din toate părțile fără recunoaștere decât Alfred Adler.”

Adler a murit brusc la Aberdeen, Scoția în mai 1937, în timpul unei vizite la
universitatea din Aberdeen.

GORDON W. ALLPORT.

„ Atât de multe încurcături în viață sunt în cele din urmă fără speranță încât nu avem
o sabie potrivită în afară de râs.”

„Dragoste primită și
dragostea dată cuprinde
cea mai bună formă de
terapie.”

Gordon W. Allport s-a

născut pe 11 noiembrie
1897 în Montezuma,
Indiana și a crescut întro
familie religioasă, tatăl fiind medic, a fost cel mai mic dintre cei patru copii ai faniliei. Gordon
și frații săi au crescut inconjurați de pacienți, asistente și echipamentele medicale ale tatălui
lor. Allport a raportat că „ îngrijirea biroului, spălatul sticlelor și tratarea cu pacienții au fost
aspecte importante ale pregătirii mele timpurii.”Alport și-a obținut diploma AB în 1919 în
Filozofie și Economie la Harvard. A călătorit în Turcia unde a predat economie și filozofie
timp de un an la o școală din Istambul, iar pe urmă s-a întors la Harvard pentru ași urma
doctoratul în psihologie.

Prima sa publicație, Personaliti Traits:Their Classification and Measurement în 1921, a

fost coautor cu fratele său mai mare,Floid Allport. A obținut diploma de master în 1921,
studiind sub Herbert Langfeld, iar apoi doctoratul, în 1922. Afost membru al facultății de la
Universitatea Harvard din 1930 până în 1967. La sfârșitul anilor 1940 a contribuit la
dezvoltarea unui curs introductiv pentru noul Departament de Relații Sociale. În 1943 a fost
ales ca președinte al Asociației Psihologice de Est.

În 1950 a publict cartea intitulată The Individual and His Religion; în 1954 a publicat a
patra carte, Natura Prejudecății, bazată pe munca sa cu refugiații în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial; în 1955 a publicat cartea intitulată Devenirea: Considerații de bază pentru
psihologia personalității.

În 1963 a primit medalia de aur de la Fundația Americană de Psihologie.

A contribuit la teoria trăsăturilor personalității și este cunoscut ca psiholog „ trăsături”.

Allport a emis ipoteza ideii de forțe interne și externe care influențiază comportamentul unui
individ numindule Genotipuri și Fenotipuri.

Allport a fost unul dintre primii cercetători care a făcut o distincție între Motive și
Drive. Allport spune că: „... teoria evită absurditatea de a considera energia vieții de acum, în
prezent, ca fiind oarecum formată din forme arhaice timpurii( instincte, reflexe prepotente sau
Id-ul neschimbător). Învățarea aduce la existența a noi sisteme de interese așa cum face noi
abilități și abilități. În fiecare etapă de dezvoltare, aceste interese sunt întotdeauna
contemporane; orice conduce, conduce acum.” (Allport G. W. 1937). The American Journal
of Psychology. A decedat în 9 octombrie 1967 la Cambridge, Mossachusetts, SUA.
SIGMUND FREUD.

„ Majoritatea oamenilor nu caută libertatea, asta pentru că libertatea implică

responsabilitate și cei mai mulți dintre noi ne temem de responsabilitate.”

„ Emoțiile reprimate nu mor niciodată. Ele sunt

doar îngropate și ies la suprafață sub o formă
mult mai urâtă.”

Sigmund Freud, s-a născut, 6 mai 1856

din părinți evrei ashkenazi în orașul Freiberg din
Moravia din Imperiul Austriac( acum Pribor,
Republica Cehă),primul din cei opt copii ai
familiei.

În 1882, Freud și-a început cariera la

Spitalul General din Viena. Activitatea sa de
cercetare în anatomia cerebrală a condus la
publicarea în 1884 a unei lucrări influente despre efectele paleative ale cocainei, iar munca sa
asupra afaziei va sta la baza primei sale cărți „ On Aphasia A Critical Study” publicată în
1891.

În 1886 a deschis un cabinet privat, specializat în tulburări nervoase. În octombrie

1885 a mers la Paris cu o bursă de trei luni pentru a studia cu Jean-Martin Charcot, un
neurolog renumit care efectua cercetări științifice în hipnoză. Rezultatele inconsecvente ale
lucrării chimice ale lui Freud l-au determinat să abandoneze hipnoza, după ce a ajuns la
concluzia că o ameliorare mai eficientă a simtomelor ar putea fi optimă prin încurajarea
pacienților să vorbească liber, fără inhibiții. Această procedură a fost numită „ asociere
liberă”. Freud a descoperit că visele pacienților puteau fi analizate fructuos pentru a dezvălui
structura complexă a materialului inconștient și pentru a demonstra acțiunea psihică a
represiuni care, a concluzionat el, stă la baza formării simtomelor, folosind termenul de
„ psihanaliză”.

A dezvoltat teorii precum – teoria seducției lui Freud în care postula că amintirile
inconștiente ale molestării sexuale în copilăria timpurie erau o precondiție necesară pentru
psihonevroze (isterie și nevroză obsesională).; -teoria „ complexului lui Oedip”.
 În cultura populară Sigmund Freud este subiectul a trei filme sau seriale majore,
primul dintre care a fost Freud:The Secret Passion din 1962. Filmul este axat pe viața timpurie
a lui Freud din 1885 până în 1890 și combină mai multe studii de caz ale lui Freud. În 1984 a
produs mini seria de 6 episoade Freud, The Life of a Dream.

Articolul principal a fost : Bibliografia Sigmund Freud. A scris numeroase cărți printre
care amintim: Despre afazie, 1891; Studii despre istorie, 1895; Interpretarea viselor 1899;
Psihologia grupului și analiza Eului,1921 etc. A fost cunoscut pentru psihanaliză, iclusiv
teoriile id-ului, ego-ului și super-ego-ului. A decedat la 23 septembrie 1939(83 ani) la
Hampstead, Londra, Anglia.

IOAN RADU.

„ Întotdeaunae loc pentru mai rău și tocmai de aceea

nu trebuie să ne pierdem nădejdea.”

„ Cei mai buni ani din viața ta sunt cei în care decizi că
problemele tale sunt ale tale. Nu dai vina pe mama, pe
ecologie sau pe președinte. Îți dai seama că îți
controlezi propriul destin.”

Ioan Radu marchează prin activitatea sa cinci decenii

de carieră universitară, remarcabilă prin realizări
didactice și o consistentă operă științifică.

S-a născut în 15 august

1925, în satul Petea de Câmpie, județul Mureș.

A absolvit Facultatea de Filozofie-specialitatea –psihologie la universitatea din Cluj,

anul 1948. În anii studenției a beneficiat de luminile unor dascăli ca Lucian Blaga, D.D.
Roșca, Ștefănescu Goangă,personalități de frunte ale culturii românești. A fost numit asistent
la Catedra de Psihologie a Universității Clujene unde a parcurs progresiv treptele ierarhiei
didactice: lector(1956), conferențiar(1966), profesor(1975) și profesor consultant(1995).

La începutul anilor 1960 obține titlul de doctor în psihologie cu o teză despre formarea
noțiunilor științifice la elevi.
 A publicat dea lungul anilor lucrări de valoare dintre care amintim: „ Psihologia
Școlară” și „ Introducere în psihologie contemporană.”(1990)

Un merit incontestabil al lucrărilor prof. I. Radu este acela de a fi promotorul unei

metodologii avansate a cercetării psihologice. Dacă pană în anii ’60 ai secolului trecut metoda
de investigație se reducea la studiul empiric dublat de statistici descriptive, prin Introducere în
psihologia experimentală (1968), autorul adaugă şi elemente de statistică inferențială în
analiza datelor, alături de grila de observație, designul experimental şi tehnicile de meta-
analiză. Lucrarea sa Metodologie psihologică şi analiza datelor (1993) a devenit suport de
formare nu numai pentru studenți ci şi pentru cercetători de orice vârstă.

Opera ştiințifică a profesorului Radu a făcut obiectul prezentărilor în două lucrări cu

caracter enciclopedic apărute la noi în țară: 1) Radu Ioan – Psiholog, Profesor universitar în
„Enciclopedia marilor personalități contemporane”, volumul V, 2003, Bucureşti, Editura
Geneza (pag. 281-286); 2) Profesor doctor Ioan Radu – Psihologia între „spiritul de finețe” şi
„spiritul de geometrie” în „Personalități clujene contemporane”, volumul I, 2005, Ed.
Colceriu Gr., Editura Limes, Cluj-Napoca.

În probleme de psihologie educațională autorul propune o teorie unitară a învățării

care constituie abordarea cognitivă a formării noțiunilor și abilităților: se construiește pe
noțiunea de prototip, schemă și structură cognitivă, chiar pe paradigma expert-începător.

În prelungirea teoriei învăŃării, I. Radu propune un concept al programării pedagogice mult

mai analitic decât cel promovat în didactica tradițională.

Un merit incontestabil al lucrărilor profesorului Ioan Radu este acela de a fi

promotorul unei metodologii avansate a cercetării psihologice.

Putem menționa câteva lucrări de referință ale lui Ioan Radu:

-Introducere în psihologia experimentală și statistică, București, Editura Didactică și

pedagogică, 1967

-Psihologia școlară, București, Editura Științifică, 1974

- Introducere în psihologia contemporană, Cluj-N., Editura Sincron, 1991 și altele. A încetat

din viață în 20 iulie 2015.
MIHAIL GOLU

Mihail Golu s-a născut în 4 martie 1934, Bumbești-Pițic, Gorj, România. Este un fost deputat
român în legislatura 1990-1992 ales pe listele FSN și în legislatura 1992-1996, ales în
municipiul București pe listele partidului PDSR. Între 1991-1992 a fost ministru al
învățământului în guvernul Stolojan. În legislatura 1992-1996 a fost deputat PDSR de Gorj.
Între 19 noiembrie 1992-28 august1993 a deținut funcția de ministru al culturii în cabinetul
Văcăroiu.

A absolvit, în anul 1958, Facultatea de Psihologie a Universităţii M.V. Lomonosov

din Moscova, după care a fost repartizat la Facultatea de Psihologie a Universităţii din
Bucureşti, unde a parcus toate treptele ierahiei didactice de la preparator la profesor titular
(1990). A obţinut titlul ştiinţific de doctor în psihologie în 1968. In 1973 a efectuat un stagiu
de studii avansate postdoctorale la Universitatea carnegie – Mellon din SUA, specializându-se
în psihologie cibernetică şi psihologie informaţională. A îndeplinit funcţia de Preşedinte aş
Asociaţiei Psihologiei din România (1990-2001), Preşedinte al Comisiei Naionale a României
pentri UNESCO (1990-1994), Ministrul învăţământului şi Educaţiei (1991-1992), Ministrul
Culturii (1992-1993), Membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York (1995). Desemnat
Om al anului 1992 de către Centrul Biografic Internaţional din Cambridge şi Omul anului
2002 de Institutul Biografic American, inclus în enciclopediile biografice Men of
Achievemen, The Internaţional Who's who, The Marqui's Who's who in the World. A elaborat
şi publicat peste 200 de lucrări, studii şi articole de psihologie experimentată, psihologie
cibernetică, psihofiziologie neurocibernetică, neuropsihologie etc. În prezent preofesor titular
la Universitatea Spiru Haret şi profesor asociat la Universitatea Bucureşti şi Universitatea Titu
Maiorescu.

Putem aminti câteva dintre scrierile importante ale lui Mihai Golu:

Percepție și activitate, București, Ed. Științifică 1971

Principii de psihologie cibernetică, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1975

Bazele neurofiziologice ale psihicului, București, Ed. Științifică, 1982

Dinamica personalității, București, Ed. Geneze, 1993

Bazele psihologiei generale, București, Ed. Universitară, 2002

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Mihail Golu la 10 decembrie 2004 Ordinul

național Pentru Merit în grad de Cavaler, „pentru contribuțiile deosebite în activitatea
artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești.”

DAFINOIU ION. „ Oamenii au nevoie de

un univers simbolic, care să pună ordine
în universul interior. Oamenii au nevoie
de povești ...”

Ion Dafinoiu, S-a născut în

data de

19.10.1952.Gurguieți, județul Brăila. Deși plină de mister și evocând

resurse psihologice excepționale, hipnoza face parte din viața noastră de zi cu
zi. Omul este singura ființă hipnozabilă deoarece este singura ființă care poate
confunda ficțiunea realitateaProf. univ. dr. Ion Dafinoiu, care este președinte al
Asociației Române de Hipnoză Clinică, Relaxare şi Terapie Ericksoniană, va
 prezenta câteva dintre miturile hipnozei, cercetări științifice recente, precum și
câteva utilizări ale hipnozei în medicină și psihoterapie.

Decan al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan

Cuza” din Iași (2008 – 2016);
Director al Școlii doctorale (2008-2016);

Preşedinte al Colegiului Psihologilor din România (2017-2022);

Președinte al Asociației Române de Hipnoză Clinică, Relaxare şi Terapie Ericksoniană;
Activitate didactică: cursuri de licență (Psihodiagnostic clinic, Introducere în psihoterapie),
master (Hipnoză clinică și psihoterapie Ericksoniană, Psihoterapie. Orientări şi tendinţe
actuale) și în cadrul masterului european desfășurat la mai multe universități europene din
Porto, Karlstadt, Magdeburg ( Research Methods în the Social Sciences).

Activitate ştiinţifică

Invitat la numeroase manifestări ştiinţifice naționale şi internaționale, coordonator al mai

multor proiecte de cercetare-dezvoltare; a publicat mai multe cărți și studii în edituri și reviste
de prestigiu din țară și străinătate. Menţionăm câteva dintre volumele de referință publicate în
calitate de autor – „Sugestie și hipnoză” (1996), „Elemente de psihoterapie integrativă”
(2000), „Personalitatea. Metode de abordare clinică” (2002) – sau coautor – „Hipnoza clinică.
Tehnici de inducție. Strategii terapeutice” (2003), „Research Methods în the Social Sciences”
(2003); „Psihoterapii scurte. Strategii, metode şi tehnici” (2005), „Anorexia nervoasă” (2012),
„Bulimia nervoasă” (2016).

SEPTIMIU CHELCEA. S-a născut în

13.06.1940, București. este profesor onorific la
Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala a
Universitatii din Bucuresti. Preda cursurile
de Psihologie sociala, Sociologia opiniei
publice si Psihosociologia publicitatii. A absolvit
in 1967 Facultatea de Filosofie (Sectia
Psihologie) din cadrul Universitatii din Bucuresti. In 1974 a primit titlul stiintific de doctor in
filosofie, specialitatea sociologie. Academia Romana i-a decernat Premiul „P.S. Aurelian”
(1980). In 2004, i s-a acordat Premiul „Opera Omnia” pentru intreaga activitate de cercetare
stiintifica. Face parte din consiliul stiintific al revistei Psihologia Sociala si din colegiul
director al revistei Sociologie Romaneasca, al carei director a fost in perioada 2002-2005. A
publicat numeroase articole, studii si monografii (ca unic autor, in colaborare sau
coordonator), dintre care mentionam: Chestionarul in investigatia
sociologica (1975), Experimentul in psihosociologie (1982), Personalitate si societate in
tranzitie (1994), Cum sa redactam o lucrare de licenta, o teza de doctorat, un articol stiintific
in domeniul stiintelor socioumane (2000, editia a IV-a revazuta si adaugita,
2007), Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si calitative (2001, editia a III-a
revazuta si adaugita, 2007), Opinia publica: gindesc masele despre ce si cum vor
elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbala in
spatiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbala: gesturile si postura (in colab.,
2005), Psihosociologie: Teorie si aplicatii (coord., 2006), Opinia publica. Strategii de
persuasiune si manipulare (2006). De acelasi autor, la Editura Polirom au aparut volumele Un
secol de cercetari psihosociologice. 1897-1997 (2002) si Psihosociologie. Teorii, cercetari,
aplicatii (2008, editia a II-a revazuta si adaugita). Volumul „Emoțiile sociale. Despre rușine,
vinovăție, regret și deziluzie”, apărut în preziua împlinirii vârstei de 80 de ani, dă seamă
despre vocația sa de psihosociolog, mereu preocupat de aducerea în atenția unui public mai
larg, nu doar în cercul specialiștilor din domeniul științelor socio-umaniste, a temelor la zi,
dezbătute în psihologia socială pe plan internațional. De altfel, profesorul Septimiu Chelcea a
introdus pentru prima dată în învățământul superior din România, în 2007, la Facultatea de
Sociologie și Asistență Socială (Universitatea din București), un curs de „Sociologia
emoțiilor”. Lucrarea recent publicată reia, dezvoltă și aduce la zi bibliografia unui studiu din
volumul „Rușinea și vinovăția în spațiul public. Pentru o sociologie a emoțiilor” (Editura
Humanitas, 2008) pe care l-a coordonat. 

În calitate de conducător de doctorat, profesorul Septimiu Chelcea a netezit calea multor

tineri, care în timp au confirmat pe deplin: a coordonat împreună cu fostul său doctorand
Gabriel Jderu, astăzi profesor, director al Departamentului de Sociologie de la Facultatea de
Sociologie.

Lista lucrărilor Monografii (unic autor) 1. Chestionarul în investigaţia sociologică,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, 230 p. 2. Experimentul în
psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, 216 p. 3 Lungul drum
spre tine însuţi, Bucureşti, Editura Militară, 1988, 220 p. 4. Personalitate şi societate în
tranziţie, Bucureşti, Editura Ştiinţă şi Tehnică S.A., 1994, 336 p. (ISBN 973-96937-1-7)logie
și Asistență Socială (Universitatea din București), lucrarea „Refracţia sociologică şi reflexia
jurnalistică.

Volume (coautor) 1.Elemente de psihosociologie a muncii eficiente, Bucureşti, Editura

Politică, 1977, 145 p. (în colaborare cu Adina Chelcea). 2.Cifrul vieţii psihice, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, 143 p. (în colaborare cu Adina Chelcea). 3.Eu, tu,
noi. Viaţa psihică: ipoteze, certitudini, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encicopedică, 1983,
266 p. (în colaborare cu Adina Chelcea). 4.Cunoaşterea de sine – condiţie a înţelepciunii,
Bucureşti, Editura Albatros, 1986, 223 p. (în colaborare cu Adina Chelcea). 5.Din universul
autocunoşterii, Bucureşti, Editura Militară, 1990, 250 p. (în colaborare cu Adina Chelcea).
(ISBN 973-32- 0133-2) 6.Comunicarea nonverbală: gesurile şi postura, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2005, 234 p. (în colaborare cu Loredana Ivan şi
Adina Chelcea) și multe altele.

STEFAN BONCU. Ștefan Boncu, și Științe ale Educației,

Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași. A publicat mai multe volume de
psihologie socială, între care, la Polirom, Psihologia influenței
sociale, carte distinsă cu Premiul „Constantin Rădulescu-Motru” al
Academiei doctor în psihologie, conferențiar la Facultatea de
Psihologie Române (2004).

Stefan Boncu este conferentiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale
Educatiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Preda cursuri de psihologie sociala,
relatii interpersonale, influenta sociala, psihologia negocierii si psihologia mediului. Dintre
lucrarile publicate: Psihologia influentei sociale (Polirom, 2002; carte distinsa cu Premiul
„Constantin Radulescu-Motru” al Academiei Romane), Negocierea si medierea - perspective
psihologice (2006), Psihosociologie scolara (coord., Polirom, 2013), Psihologie sociala
clinica (coord., Polirom, 2014), Emotiile complexe (coord. in colab., Polirom, 2015). S-a
născut în 23.03.1964.

Cărţi de autor - 2018: Boncu, Ş. „Procese interpersonale: Auto-dezvălire, aracție

interpersonală și ajutorare. Ediția a II-a. Iaşi: Institutul European. - 2018: Boncu, Ş.
Negocierea şi medierea. Perspective psihologice. Ediția a II-a. Iaşi: Institutul European. -
2006: Boncu, Ş. Negocierea şi medierea. Perspective psihologice. Iaşi: Institutul European. -
2005: Boncu, Ş. Procese interpersonale. Iaşi: Institutul European. - 2002: Boncu, Ş.
Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Polirom. - 2000: Boncu, Ş. Devianţa tolerată. Iaşi: Editura
Universităţii “Al.I. Cuza”. - 1999: Boncu, Ş. Psihologie şi societate. Iaşi: Erota. Cărţi în co-
autorat - 2007: Boncu, Ş., Ilin, C. şi Sulea, C. Manual de psihologie socială aplicată.
Timişoara: Editura Universităţii de Vest - 2000: Neculau, A., Iacob, L., Sălăvăstru, D., Boncu,
Ş. și Lungu, O. Psihologie. Manual pentru licee. Iaşi: Polirom. - 1998: Cosmovici A.,
Havârneanu, C., Dafinoiu, I., Dîrţu, C. şi Boncu, Ş. Psihologie. Compendiu pentru bacalaureat
şi admitere la facultate. Iaşi: Polirom

Cărţi editate - 2019: Boncu, Ș. și Holman, A. (editori) Cum gândim în viața de zi cu zi.
Polirom: Iași. - 2016: Boncu, Ș. și Turliuc, M.N. (editori). Relațiile intime. Atracție
interpersonală și conviețuire în cuplu. Polirom: Iași. - 2015: Boncu, Ș. și Nastas, D. (editori).
Emoțiile complexe. Polirom: Iași. - 2014: Dafinoiu, I. și Boncu, Ș. (editori). Psihologie
socială clinică. Polirom: Iași . - 2013: Boncu, Ș. și Ceobanu, C. (editori). Psihosociologie
școlară. Polirom: Iași . - 1997: Iacob, L., Balan, B. şi Boncu, Ş. (editori). Comunicarea în
câmpul social. Texte alese. Iaşi: Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”. - 1996: Pérez,
J.A. şi Boncu, Ş. (editori). Influenţa sociala. Texte alese. Iaşi: Temp.

Premii ştiinţifice 2004 – Premiul „Constantin Rădulescu-Motru” decernat de Academia

Română pentru lucrarea „Psihologia influenţei sociale” apărută în 2002. Alte activităţi -
coordonator al colecţiei „Psihologie” a editurii Institutul European - membru în colegiul de
redacţie al revistei “Psihologia Socială” Afilieri - membru al Asociaţiei Psihologilor din
România - membru al Colegiului Psihologilor din România

VASILE CERNAT. Vasile Cernat este doctor în

psihologie șilucrează ca cercetător la Institutul de
Cercetări Socio Umane „ Ghiorghe Șincai „ al
Academiei Române din Târgu Mureș. Este
membru sau afiliat al mai multor asociații
profesionale internaționale (Society for Personality
and Social Psychology, Society for the
Psychological Study of Social Issues, American
Psychological Association). A fost Fulbright
Visiting Researcher la New York University în perioada 2002-2003, după care a beneficiat de
o bursă din partea fundației H.F. Guggenheim. A publicat mai multe lucrări ștințifice în
reviste de specialitate din țară și străinătate.

S-a născut în 23.06.1975, Tg. Mureș,Romania. În prezent este director DPPD.

Este conferențiar universitar la Universitatea Petru Maior din Tg. Mureș, iar tipul de activitate
este de cercetare, educative și manageriale. A făcut doctoratul la Universitatea Babeș Bolay,
Cluj Napoca, dr. În psihologie ,Teza „ Stereotipuri și atitudini etnice. Rolul cunoașterii
sociale.” (2005). Bursă doctorală –Fulbright visting researcher la New York Universiti(2002),
Studii aprofundate în Comunicare socială, Universitatea Babeș Bolyai , Cluj Napoca.(1998),
licența în psihopedagogie, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj Napoca(1997).

Amintim câteva cărți publicate de Vasile Cernat:

- Cernat, V(2012). Ethnic conflict and recociliation in post-communist Romania. In Simic, O.

Zala, V& Philpot, C.(Eds) Peace Psychology in the Balkans(pp.15-34). New York: Springer.

- Cernat, V.(2005). Psihologia stereotipurilor. Polirom : Iași.

- Cernat, V (în lucru). Psihologia conflictelor etnice.

- Cernat, V.(2011). Obstacole Ale Comunicării Interculturale: Lupta Pentru Resurse Și

Amenințarea. Formarea la timpul prezent pentru viitor(pp.361-375). Tg. Mureș: Editura
Universității Petru Maior., și altele.

OTTO RANK. „ Noul sens al sufletului este creativitatea şi

misticismul. Acestea vor deveni fundaţia noului tip
psihologic şi odată cu el sau ea va veni noua civilizaţie.”

„Ceea ce îndeplinim în interior modifică realitatea

exterioară. Arta este o interpretare a viselor vieţii.”

Otto Rank (1884-1939) . Otto Rank a fost un psiholog și

psihanalist la începutul secolului al XX-lea și un coleg apropiat cu Sigmund Freud.Otto
Rank s-a născut la 22 aprilie 1884 la Viena. Când avea 21 de ani, Rank l-a cunoscut pe
Sigmund Freud , după ce Freud citise un manuscris scris de Rank.  Ulterior, Freud l-a
numit pe Rank ca secretar al Societății Psihanalitice din Viena în 1906. Cei doi au
devenit prieteni și au fost prieteni apropiați, Rank acționând ca asistent al lui Freud timp
de aproape două decenii. Freud l-a încurajat pe Rank să studieze la Universitatea din
Viena, unde Rank și-a obținut doctoratul în 1912.

Rank și Freud au lucrat împreună pentru a extinde teoriile lui Freud, iar Rank a fost un
co-fondator al Asociației Internaționale de Psihanalitică în 1910. Rank a fost un scriitor
psihanalitic prolific, al doilea după Freud și a servit ca expert rezident în filozofie și
literatură în Viena. Societatea Psihanalitică.
Rank a vizitat Statele Unite în 1924, în același an în care a publicat  The Trauma of Birth ,
în care Rank și-a dezvăluit afirmația că nevroza a rezultat din trauma pe care un copil o
experimentează când este separat de mamă. Teoriile lui Rank au început să se îndepărteze
de cele ale lui Freud, iar freudienii tradiționali s-au distanțat de Rank.  Rank a folosit
termenul de psihoterapie, mai degrabă decât psihanaliza lui Freud, și s-a concentrat pe
alegeri, responsabilități, experiențe conștiente și prezent, în loc de pulsiuni, determinism,
inconștient și trecut. Relația dintre Freud și Rank a fost întreruptă în 1926.
Rank a fost un scriitor prolific, publicând numeroase cărți dedicate psihologiei,
creativității și analizei viselor. El credea că terapia este un proces de învățare și că
clienții pot dezvăța comportamentele dezadaptative cu creativitate și îndrumare.  Rank
este recunoscut pentru influența sa asupra terapiei centrate pe client  , iar prelegerile sale
post-freudiene au influențat munca multor alți mari psihologi ai vremii, inclusiv  Carl
Rogers  și Rollo May  .
Rank a fost printre primii psihoterapeuți care au încercat terapii dramatice și a susținut în
cartea sa Will Therapy că viața emoțională a fiecărei persoane există la timpul prezent -
un fenomen pe care l-a numit aici și acum. Alte contribuții semnificative includ:
 Folosind terapia de scurtă durată cu clienții săi și urmărind o relație mai egalitară
în terapie decât o sfătuise Freud în mod tradițional. 
 Susținerea formării psihanalitice pentru homosexuali.
 Sublinierea rolului pe care îl joacă relația timpurie mamă-copil în evoluțiile
ulterioare ale vieții; Rank a fost printre primii psihologi care au
studiat atașamentul  . 
 Interpretarea literaturii și mitologiei. În cartea sa, The Myth of the Birth of the
Hero , de exemplu, Rank analizează modul în care miturile – în special despre
figurile eroice – pot servi drept depozite pentru normele și valorile culturale.  
  Analizarea creativității artistice. Rank a folosit chiar abordarea unei persoane cu
privire la creativitate pentru a-i analiza personalitatea, argumentând că tipurile
adaptate învață să-și dorească ceea ce au fost forțați. Tipurile nevrotice au voințe
puternice, dar sunt distrase de lupta împotriva dominației celorlalți.  Tipurile
productive se acceptă și încurajează creativitatea, devenind adesea artiști.  

 Argumentând că oamenii au atât instincte de viață, cât și instincte de

moarte. Instinctul de viață încurajează oamenii să devină indivizi competenți,
independenți, în timp ce instinctul de moarte îi împinge pe oameni să devină
membri ai unui colectiv sau comunități. 
Spre deosebire de Freud, Rank credea că emoția este un element necesar pentru
tratament, atât pentru terapeut, cât și pentru client. El credea cu tărie că negarea emoțiilor
era mult mai dăunătoare din punct de vedere psihologic decât simpla experimentare a
acestora. Deși Rank a continuat să predice și să-și practice părerile sale despre terapia
emoțională aici și acum, a avut puțin sprijin la acea vreme.  Teoriile lui Rank nu au fost
pe deplin acceptate decât decenii mai târziu.

LUCRĂRI ALESE DE OTTO RANK

 Artistul (1907)
 Interpretarea viselor   (1914)
 Adevăr și realitate   (1929)
 Trauma nașterii  (1929)
 Psihologia și sufletul   (1930)
 Educație modernă   (1933)
 Terapia voinței   (1936)
Tema 3. Realizați un glosar de termeni relevanți pentru problematica atitudinilor(min.
10 termeni- definiție, caracteristici, descriere, funcții etc. în funcție de termen,
concept, teorie, sintagmă etc).

EMOȚIILE.Sunt naturale pentru toți oameni. Omul de știință Antonio Damasio a

teoretizat că emoțiile își au originea în sistemul limbic amigdalei- unul dintre contextele
creierului care determină reacțiile umane la stimuli. Această activitate a creierului ne
afectează comportamentul uman și răspunsurile emoționale și poate provoca chiar
senzații fizice.Emoția este o reacție mentală conștientă însoțită de modificări fiziologice
și de comportament.
Clasificarea emoțiilor: bucuria, tristeția, furia, frica, fericirea, dezgustul,
încrederea, anticiparea. Emoțiile sunt presupuneri pe care creierul le construiește pe loc,
atunci când miliarde de neuroni lucrează împreună. Acestea nu sunt construite la naștere,
sunt doar construite.
Funcțiile emoțiilor ar fi:
- Funcții intrapersonale – au un rol esnțial în motivarea acțiunilor noastre imediate și
viitoare.Acestea ne pregătesc de acțiune, ne influențiază gândurile, au un rol esențial în
formarea atitudinilor, valorilor și cerințelor, emoțiile motivează acțiunile viitoare.
- Funcții interpersonale – exprimate continuu prin cuvinte și prin expresii faciale, gesturi
și postură. Aceste semnale sunt interpretate de ceilalți, sunt semnale despre ce ne place,
ce intenții avem și cum ne raportăm la celălalt.Emoțiile semnalează natura
relației,expresiile emoționale sunt indicatori foarte buni ai calității relației.
- Funcții sociale și culturale- modul în care le trăim și le exprimăm poate să ne ajute să ne
integrăm în societate și să cooperăm cu ceilalți. Emoțiile și exprimarea lor sunt esențiale
în reglarea propriului comportament, în influențarea comportamentului celorlalți și pentru
funcționare eficientă în cadrul unei culturi.
SENTIMENTE. Sunt senzații fizice și mentale care apar pe măsură ce interiorizăm
emoțiile. Sunt substanțe chimice emoționale saturate din punct de vedere cognitiv. Sunt
modul în care dăm sens emoției; ne determină să fim atenți și să reacționăm la
amenințările sau oportunitățile percepute. Sentimentul este o componentă a emoției care
implică funcțiile cognitive ale organismului. Sentimentul este la originea unei cunoașteri
imediate sau a unei simple impresii și se află în raport direct cu percepția stării
psihologice de moment. Sensul psihologic al termenului sentiment (care indică o stare
afectivă trebuie să fie deosebit de sensul propriu, de sensibilitate).
Funcțiile sentimentelor:
- sunt punctul de vedere subiectiv și particular al subiectului
- servesc pentru a indica persoanei o stare fizică sau mentală
- acestea indică valorile în funcție de care acționeză persoana
- ele satau la baza conexiunii care ne unește cu restul oamenilor. Avem sentimente de
tristețe, furie, frică, ostilitate, ură, vinovăție, fericire, umor, dragoste, compasiune etc.

GÂNDIREA. Studiile de psihologie pozitivă au arătat că o atitudine pozitivă, împreună

cu o concepție optimistă și o gândire pozitivă au capacitatea de a ne ameliora sănătatea și
de a ne dărui o mai mare fericire. Se pare că atunci când ai o gândire pozitivă față de
viață, ai mai mari șanse de a trăi mai mult și mai bine, dar și de a te bucura într-o mai
mare măsură de succes.
În cartea sa „ Un abecedar în psihologia pozitivă”, Cristopher Petersen subliniază
că „ ... optimismul are beneficii demonstrate, iar pesimismul ne încarcă cu dificultăți....
Optimismul a fost întotdeanuna legat de o stere de spirit pozitivă și un bun moral, de
perseverență și capacitate de rezolvare eficientă a problemelor, de o carieră reușită în
studiile universitare, atletism, armată și succes politic, popularitate, sănătate și chiar o
viață mai lungă si eliberare de orice fel de traumă.”
Caracteristicile atitudinii pozitive și optimismul
- Opimiști cred că sunt meniți să întâlnească în viață numai lucruri bune, și din acestă
cauză, lucrurile bune apar, în general în calea lor. Dacă, în schimb, li se întâmplă ceva
rău, optimiștii sunt îclinați să creadă că acesta este doar un accident izolat, o anomalie
sau ceva care le-a sacăpat de sub control;
- Optimiștii sunt convinși că așa ceva nu se va mai întâmpla și că lucrurile vor merge mai
bine în viitor.
Citate:- Mahatma Gandh spune „ Omul este produsul gândirilor lui, el devine ceea ce
gândește.”
- Ralph Waldo Emerson spune „ Poți avea o atitudine pozitivă și fără a avea talent,
și poți avea talent fără o atitudine pozitivă, dar totul se întâmplă cu adevărat când ai o
atitudine pozitivă combinată cu talentul.”
- Anna Frank „ Nu mă gândesc la toate nenorocirile, ci la frumusețea care totuși
rămâne.”
- Gavril Stiharul „ Fiecare zi mică trăiește-o ca pe o zi mare.”

DISPOZITIA. Este o stare sufletească, emotivă, conceptuală sau mixtă, care definește
un individ la un momendat. Dispoziția este fie o orientare accentuată și presantă spre
acțiune, fie o lipsă de dorință sau chiar o posibilitate de a acționa într-un anume fel,
pentru a rezolva o situație dată.
Dispoziția înțeleasă ca potențial implicat sau operant caracterizează atât starea
afectivă momentană a subiectului cât și starea sa intelectivă, posibilitatea de a primi,
analiza, evalua și răspunde corect la informațiile pe care le primește. O proastă dispoziție
manifestată de un om obișnuit, fără responsabilități sociale deosebite, nu are efecte
negative decât asupra sa și eventual asupra celor din jurul său.
Dispoziția este o caracteristică comportamentală momentană a fiecărui om, ea
poate elibera resurse fizice și spirituale deosebite sau le poate inhiba și pe cele obișnuite,
în funcția de istoria emotivă sau mentală operantă asubiectului, condiționat de mulțimea
succeselor sau eșecurilor care au marcat viața sa în trecutul imediat.
Dispoziția umană poate fi fluctuantă, dar cercetările de medicină și psihologie
actuale au dezvăluit cauzele interne ale apariției unor indispoziții și au dezvoltat sisteme
de antrenament fizic și psihic, care pot controla unele indispoziții în anumite limite.
Pregătirea psihologică, cum se numește antrenamentul care amplifică potențialul de
acțiune al individului în situații periculoase sau imprevizibile și agresive, este un factor
decisiv în controlul propriei dispoziții și în maximixarea randamentului acțiunii
individuale sau colective.

POZIȚIA-ATITUDINEA. Ai auzit probabil destul de des expresiile: „ atitudinea este

totul” sau „ are atitudine de învingător”.
Oamenii celebrii au descris atitudinea ca fiind ingredientul ăla magic, care face
diferența între oamenii de succes și restul:
- Winston Churcil. „ Atitudinea este lucrul acela mic care face o diferență mare.”
- Tomas Jefferson. „Nimic nu poate opri un om care are atitudinea corectă să-și atingă
scopul. Nimic pe lumea asta nu poate ajuta omul cu atitudinea greșită.”
Victor Frankl. „ Unui om i se poate lua totul, înafară de un singur lucru: cea mai
importantă dintre libertățile omenești- aceea de ași alege atitudinea în orice împrejurări,
de a-și alege singur calea.”
Atitudinea înseamnă: 1. Ținută sau poziție a corpului; 2 Fel de a fi sau de a se
comporta (reprezentând adesea o anumită concepție, comportare). Expresia. A lua
atitudine= a-și manifesta poziția, a-și afirma(cu hotărâre) puntul de vedere.
Atitudinea se formează: - experimentând ceva pe propria piele( creierul face
observații, trage concluzii și crează atitudini care duc la convingeri); - observând
experiențele altora.
Psihologii au descoperit că nu tot timpul atitudinile și comportamentul sunt în
concordanță. De fapt oamenii au tendința să se poarte conform atitudinilor lor în
următoarele condiții:
- atunci când atitudinea ta este formată în urma unei experiențe personale;
- atunci când ești un expert pe un anumit subiect;
- atunci când te aștepți la un rezultat favorabil;
- atunci când ți-ai exprimat public atitudinea în mod repetat.

ORIENTAREA. Reprezintă procesul comportamental pri care organismul are

capacitatea de a localiza corect în timp și spațiu sistemele proprii și cele ale lumii
înconjurătoare, în vederea realizării acțiunii voite. Activitatea de orientare este un
element important al stării vigile.
În domeniul umanist- oeientare(educare), înseamnă îndrumare prin metode
pedagogice; orintare( mentală), orientare în spațiu și timp; orientare în religie, politică,
sexuală.
Tipuri de orientare a personalității:
- concentrare personală- dorința de autorealizare proprie, întruchiparea scopurilor și
aspirațiilor personale;
- concentrare pe alți oameni- caracterizată prin nevoia crescută de comunicare, de
aprobare din partea altor persoane;
- concentrare pe afaceri- caracterizată prin exigențe mari asupra propriei personalități.
 Orientarea emoțională a personalității- se caracterizează printr-o tendință de a se
îngrijora de orice, acest gen de persoană este receptivă și nu este indiferentă la durerile
altor oameni.
Orientarea socială a individului- se caracterizează printr-o atenție sporită față de
lumea exterioară, oamenii.
Structura orientării personalității. Orice aspiră o persoană într-un fel sau altul,
parcurge mai mulți pași pentru a obține ceea ce își dorește: atracție, ajută la simțirea
momentului inițial al activităților de construire, la determinarea motivelor și preferințelor
individului; o dorință,este o nevoie recunoscută; urmărire, se formează prin activarea
elementului volitiv; interese, determină nevoile unei persoane; înclinații, perspectivă,
credințe. Toate acestea sunt stâns legate între ele, fără a trece o etapă, ar fi imposibil să
ajungi la următoarea.

COMPORTAMENTUL. Este o activitate observabilă a unui organism, o interacțiune cu

mediul său. Termenul se poate referi la activitate în general( ex. „ De când îl cunosc se
comportă amabil cu oamenii”) sau la o anumită activitate, deci un caz particular( ex.
„ Astăzi X s-a comportat neobișnuit când l-am întâlnit pe stradă.”) Termenul a început să
fie folosit în psihologie de J. B. Watson și H. Pieron, în paradigma psihologică numită
Behaviorism( în engleză de la behavior = comportament).
Relația dintre atitudine și comportament este una complexă. Între atitudinile și
compoetamentele unei persoane pot exista relații de convergență sau de divergență.
Relațiile de convergență relevă faptul că anumite atitudini determină anumite
comportamente. Atitudinile constituie forța motivațională și direcțională care generează
un comportament specific. Schimbarea atitudinilor unei persoane va determina și
schimbarea comportamentului, dar în anumite situații oamenii întreprind acțiuni, dezvoltă
comportamente în discrepanță cu atitudinile lor prealabile cu convingerile și cerințele lor
intime. Odată realizate aceste acțiuni și comportamente fac necesară justificarea lor ,
restabilindu-se astfel, postfactum, convergența atitudine comportament.
Relația de divergență dintre atitudini și comportamente trebuie abordată dintr-un
cadru mai larg , acela al relației de interacțiune dintre persoană și situație. Această relație
poate fi generată atât de factori care țin de personalitatea individului cât și de factori
situaționali.
 Factorii care țin de personalitate: aptitudinile și capacițățile individului, a gradului
de implicare a subiectului, activismul său, factorii de ordin cognitiv, accesibilitatea unor
atitudini.
Factori care țin de situație: atitudine pozitivă-comportament pozitiv; atitudine
pozitivă-comportament negativ; atitudine negativă-comportament pozitiv; atitudine
negativă-comportament negativ. Atitudinea în calitatea ei de factor motivațional,
determină comportamentul, comportamentul determină modificarea atitudini prin
fenomenul de(auto)justificare postacțională ca expresie a nevoii de auto consistență a
individului. Între atitudine și comportament există o relație de cauzalitate circulară, rolul
esențial revenind relației de la atitudine(cauză) la comportament(efect).

RELAȚIA ATITUDINE - OPINIE/ACȚIUNE. Cuvântul opinie poate fi înțeles în mai

multe perspective, fie ca o declarație neargumentată, ca un punct de vedere, asupra unui
obiect, ptoprietate, relație, eveniment sau atribuire de valoare, fie ca afirmație
argumentată a unui specialist care își folosește competența pentru a descrie sau
determina, o anume stare de lucruriîntr-un interval. Opinia de orice fel este locul de
permanentă și spontană exprimare de sine, a oricărui om, de orice condiție, competență și
grad de implicare, în indiferent ce interval al faptelor. Oferta unei opinii, cerută sau nu,
definește caracterul socio interactiv al omului din toate timpurile, cu sine, cu semenii, cu
întreaga societate, cu toată realitatea, în care acționează pentru a supraviețui sau pentru a
se distra cumva.
Mihail Golu consideră că „ Expresia externă a atitudinii o reprezintă opinia și
acțiunea. Opinia este forma verbal-propozițională de exteriorizare a atitudinii, constând
din judecăți de valoare și de acceptare(acord) sau respingere(dezacord) în legătură cu
diferitele situații, evenimente și sisteme de valori. Opinia este o modalitate constatativă
pasivă de raportare la lume, care nu introduce nici o schimbare în situație. Când
atitudinile individuale converg într-o măsură semnificativă, vom avea, în plan extern,
opinia publică, ce poate fi interpretată ca dimensiune a caracterului social de care vorbea
E. From.”
Opinii divergente și irelevante se mai fermulează în teoriile culturii, unde sunt
judecate prin diferite criterii valorizante naive sau nepotrivite, diferite opere sau
spectacole la modă, ori considerate de referință. Și sportul este bine dotat cu felurite
opinii angajate, pătimașe, deseori contradictorii, greu conciliabile, violente,sistematic
adverse.
 Atitudini și opinii. Ca variabile latente, situate în zona virtual-subiectivului,
atitudinile se exprimă(se exteriorizează) în opinii și comportamente. Relația dintre(ceea
ce simțim, gândesc și intenșioneză să facă oamenii), opinii declarate(ceea ce ei spun) și
comportament(ceea ce ei fac efectiv) este exprimată la nivelul simțului comun ca unitate
și congruență între gând, vorbă și faptă. Opiniile sunt expresii verbale ale atitudinilor.
Sunt descrieri subiectuale care exprimă poziția(atitudinea) unei persoane față de un
anumit obiect de care ea este interesată cognitiv, afectiv și pragmatic. Este motivată
afectivo-cognitiv și dă expresie unor interese particulare sau colective. Orice opinie se
bazează pe o anumită cunoaștere, fie ea și incompletă, a obiectului său, domeniului la
care opinia se referă.
Relația atitudini-opinii nu este una simplă, ca stări dispoziționale, latente ale
personalității, atitudinile sunt mult mai stabile și mai durabile, în vreme ce opiniile, sunt
mult mai mobile, mai fluctuante, fiind mult mai legate de factorii situaționali.
Atitudinile conțin în structura lor, dispoziția, intenția, subiectului de a acționa pe
când opiniile nu presupun această dispoziție spre acțiune.
Otto Klinenberg notă că ar fi bine să se utilizeze cuvântul „ atitudine” pentru a
indica ceea ce suntem dispuși să facem, și cel de „ opinie” pentru ceea ce ne asumăm ca
fiind adevărat sau este considerat adevărat.(Dumitru,1998).

VALORI. În psihologia socială și chiar în sociologie, conceptul de valoare a fost în largă

măsură diluat în conceptele de normă și atitudine. Valorii i-au fost date o varietate de
definiții și interpretări, dar în disciplinele socio-umane, concepția cea mai frecventă este
aceea de principii generale și abstracte despre ceea ce este important și de prețuit în viață,
despre cum trebuie oamenii să se comporte și să aprecieze situațiile, evenimentele
personale precum și obiectele naturale și sociale. Astfel de principii sunt: bunătatea,
adevărul, dreptatea, frumusețea, libertatea, cooperarea, realizarea de sine.
Notele fundamentale ale conceptului de valoare sunt: generalitate și centralitate în
universul spiritual simbolic al societăți și în structura personalității umane, standarde, ale
acțiunilor umane, vectori motivaționali care determină și orientează acțiunea.
Aspecte importante ale valorii:
1. Valorile sunt idei (credințe), dar nu unele reci, ci infuzate de simțuri.
2. Ele se referă la scopuri dezirabile și la moduri de conduite prin care se
promoviază respectivele scopuri(corectitudine, ajutor).
3. Valorile transced acțiuni și situații specifice(supunerea, spre pildă se practică la
școală, la locul de muncă, în familie).
4. Valorile servesc drept standarde de selecție și evaluare a comportamentelor
persoanelor și evenimentelor.
5. Ele se ordonează atât la nivel societal, cât și individual, după importanța uneia
față de alta, formând sisteme de valori.
Cele mai importante importante concepte cu care se intersectează conceptul
de valoare sunt: atitudine, normă, ideal, interes nevoia și trăsăturile de
personalitate.
În ceea ce privește raportul valoare- atitudine, dintr-o perspectivă
preponderent macrosocioculturală, valorile ne apar ca date obiective,
supraindividuale, ca fapte sociale în expresia durkheimiană. În acest fel putem
vorbi îndreptățit despre atitudinea față de valoare, așa cum vorbim despre
atitudine față de biserică, față de școală etc.
În concepția lui M. Rokeach, diferențele ar decurge în primul rând din
faptul că o atitudine se referă la un complex de convingeri față de un obiect sau o
situație specifică, pe când o valoare se referă la o singură convingere, însă una de
mare generalitate, transgresând situații și obiecte particulare.
În configurația personalității umane valorile ocupă un loc mai central și
ghidează deopotrivă atitudinile, judecățile și acțiunile umane, într-un anume sens,
valorile se exprimă în atitudini.

AMBIVALENȚA. Este o stare psihologică caracterizată printro atitudine mixtă

față de ceva sau față de ceva. Este o discrepanță în cadrul atitudinii în sine.
Sentimentele de plăcere și nemulțumire există simultan; evaluările pozitive și
negative față de ceva sau față de cineva sunt echivalente, balanța neputând să
încline într-o parte sau alta.
Ambivalența poate apărea sub patru forme :
- apropiere – apropiere;
- evitare – evitare;
- apropiere – evitare;
- dublă apropiere și evitare.
Ambivalența cognitivă constă într-o incongruență între credințe, iar
ambivalența afectivă într-o inconștiență între sentimente. Când lupta se dă intre
creier și inimă vorbim de o ambivalență afectiv-cognitivă, unde de cele mai multe
ori câștigă emoțiile.
Ambivalența este asociată cu un disconfort psihologic, mai scăzut sau mai
ridicat, în funcție de fiecare individ în parte și de caracteristicile obiectului față de
care simte ambivalența.
Ambivalența versus disonanța cognitivă; acestea pot fi confundate;
ambivalența se referă, așadar, la sentimente mixte de plăcere și nemulțumire față
de ceva sau cineva, fiind o discrepanță în cadrul atitudinii de sine.
Disonanța cognitivă, în schimb este o dicrepanță între o atitudine pe care o
ai și comportamentul practic. Ambivalența nu se asociază nici unui comportament.
Ambivalența pare a fi generată de o insuficientă încredere în atitudinea pe care o
avem față de un obiect/subiect. Nu ne putem hotărâ întro direcție sau alta. Trebuie
să fim siguri că nu vom regreta opțiunea respinsă.
Pentru a ieși din ambivalență este nevoie să procesăm sistematic, analitic,
critic informațiile pe care le deținem: Ce nevoi/dorințe/valori avem și în ce măsură
se aliniază acestea într-o direcție sau alta? Suntem prinși în capcana unor bias-uri
cognitive? Ce dovezi există într-o direcție sau alta?
Ambivalența poate fi rezolvată, de regulă, lucând la motivațiile și valorile
intriseci. Dacă nu poți ieși singur din ambivalență, și simți că ești blocat,
consilierea psihologică sau psihoterapia te poate ajuta să navighezi prin marea de
confuzie în care te afli sau te poate ghida în alegerea drumului potrivit pentru tine.

BIBLIOGRAFIE:

Gordon W. Allport, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică Și

Pedagogică, București,1991
Ioan Radu et colab,Psihologie socială,Editura EXE SRL, Cluj Napoca,1994
Ion Dafinoiu, Mecanisme și strategii ale persuasiunii, în Adrian Neculau,
coordonator, Psihologie socială, Aspecte contemporane POLIROM,Iași1996
Mihail Golu, Fundamentele psihologiei, Ediția a V-a, vol I, Editura Fundației
România de maine,2007