Originile conflictului sunt examinate în următoarele două capitole

în care Roudometof, urmându-l pe Foucault (p. 57), face o

arheologie a „Problemei Macedonene”. Paginile care urmează
sunt o interesantă incursiune în istoria Balcanilor în secolul XIX.
Autorul pune astfel în evidență un cumul de factori (moștenirea
identității colective create în sistemul otoman al comunităţii
definite în termeni de religie, millet, se îmbină cu recursul la alte
elemente culturale, precum limba, pentru a trasa demarcațiile, la
acea dată fluide, între creștinii din Balcani, sub impactul ideii
occidentale de națiune) care au contribuit la specificul construirii
statelor moderne în zonă. În cazul teritoriului extins cunoscut ca
Macedonia, consideră Roudometof, individualizarea lingvistică,
culturală și religioasă nu s-a putut realiza, populația slavofonă
fiind prea apropiată lingvistic de bulgari. Împărțirea zonei între
Grecia (Macedonia Egeeană), Bulgaria (Macedonia Tracică) și
Regatul Iugoslav (partea străbătută de Vardar a Macedoniei) la
finalul Războaielor Balcanice (1912-13) suspendă temporar
aspirațiile locuitorilor spre alcătuirea unui stat național. Perioada
interbelică e marcată de eforturile eșuate ale celor trei state de a
asimila populația zonei, tentative care au lăsat în urmă comunităţi
înstrăinate de statul în care se aflau. Roudometof argumentează
convingător că succesul partidelor comuniste în spațiul
macedonean, atât în Grecia cât și în Iugoslavia, se datorează în
bună măsură promisiunii de a forma un stat al Macedoniei (p.
101).