UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE,SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA DREPT IFR
ANUL III, GRUPA 2

DREPT INTERNAȚIONAL

- IZVOARELE DREPTULUI INTERNȚIONAL-

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC: LECT. DR. NICULESCU LILIANA

STUDENTĂ: SĂLCEANU GEANINA
06.2022
 Doctrine juridice privind natura si fundamentul dreptului international
Un moment important in dezvoltarea dreptului international, il marcheazatratatele de pace de la Paris
din 1919 si 1920 care au avut ca rezultat aparitia unor state
independente pe harta Europei, ca Austria, Iugoslavia, Polonia, Ungaria siCehoslovacia, dar si infiintarea Lig
ii Natiunilor, prin Pactul Ligii care face parteintegranta din tratatele de la Paris.
  Liga Natiunilor  este prima organizatieinternationala cu caracter general, avand ca scop mentinerea
pacii internationale siingradirea recurgerii la razboi. Pactul Briand-Kellog, incheiat la Paris la 27
septembrie1928, este un document international important, potrivit caruia statele parti se obligasa renunte la
razboi ca instrument al politicii lor nationale, razboiul fiind astfel pus inafara legii.Dupa cel de-al doilea
razboi mondial, crearea Organizatiei Natiunilor Unite, prin adoptarea
Cartei ONU1in 1945, a deschis largi posibilitati de afirmare sidezvoltare a dreptului international, de
intarire a rolului sau in promovarea cooperariiinternationale, a colaborarii in problemele politice, economice,
sociale, culturale si aledrepturilor omului.Trebuie subliniat ca dupa acest razboi dezvoltarea dreptului
international estelegata de mai multe etape. Prima etapa din perioada anilor ’50 este caracterizata
deconfruntarea politica ce a dus la “razboiul rece”. A doua etapa, de dupa anii ’60,
estecaracterizata de realizarea unui climat de destindere politica. In planul dreptuluiinternational public, a
fost afirmarea unui drept al coexistentei pasnice, al respectuuireciproc intre state, indiferent de zona
geografica, de oranduirea social-politica siorganizarea interna a statelor.
Contributiile României la dezoltarea dreptului international 
Romania are o traditie insemnata in domeniul stiintei drept.internat., in trecutultarii afirmandu-se cadre
universitare valoroase, ale caror lucrari au marcat contributiisemnificative la dezvoltarea acestei stiinte.
Prestigiosi profesori ai Facultatii de Dreptdin Bucuresti ca Valeriu Urseanu, Nicolae Titulescu, Paul
Negulescu, George Plastara,Vespasian V.Pella, Nicolae Dascovici si George Sofroniu.
Dupa 1944 au adus contributii remarcabile la dezvoltarea stiintei dreptuluiinternational Grigore
Geamănu, Traian Ionascu, Alexandru Bolintineanu. In literarturade specialitate din tara noastra isi aduc o
importanta contributie la afirmarea stiinteidreptului romanesc Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Martian
Niciu, Ion Anghel,Theodor Melescanu, Constantin Andronovici, Irina Moroianu Zlătescu, etc. Amintimin
acest sens contributiile romanesti in contextul actelor intreprinse de O.N.U. pentrucodificarea principiilor
dreptului international, pentru codificarea dreptului diplomatic,dreptului consular, dreptului mării, dreptului
umanitar si altele.
1
Carta Organizației Națiunilor Unite este un tratat care înfințează organizația internațională mită Organizația Națiunilor
Unite. A fost semnat la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională de la San Francisco, California,
Statele Unite ale Americii, pe 26 iunie 1945.

2
 Obiectul dreptului internatioanal 
Obiectul dreptului international il formeaza, in principal relatiile dintre state.Relatiile interstatale sunt
determinate in intinderea si continutul lor de catre statelecare, prin acordul de vointa include, in sfera
reglementarilor si raporturilor lor juridice,orice problema careia ii atribuie caracter internat. Nu constituie
obiect de reglementarea normelor dreptului international acele probleme care, potrivit art.2 alin.7 al Cartei
ONU, “apartin esential competentei interne a unui Stat”2, ramanand prin caracterul lorin sfera suveranitatii de
stat, a exercitarii depline si exclusive a acesteia. Nu constituieobiect de reglementare a normelor dreptului
internatational raporturile in care statul nuapare ca purtator al puterii de stat.Obiectul dreptului international
nu poate fi insa redus numai la relatiile dintrestate, pentru ca in sfera reglementarilor juridice intra si
raporturile altor entitati custatut de subiecte ale dreptului international, in conditiile determonate de state.
Astfel,obiect al dreptului internatational contemporan il constituie si relatiile care se
creeazaintre state si alte subiecte de drept international (ONU), precum si organereprezentative ale popoarelo
r care lupta pentru eliberare, pentru crearea unui stat propriu. In conceptia unor autori occidentali, sfera
relatiilor international, reglementatede dreptul international ar cuprinde ca participanti directi si persoane
fizice, diferiteasociatii nationale si internationale nestatale.
ASPECTE INTRODUCTIVE
Izvoarele dreptului internaţional sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care
rezulta din acordul de vointa al statelor. Ele sunt deci surse ale normelor dreptului internaţional public sau
mijloace juridice de exprimare a acestora.
În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în stabilirea izvoarelor dreptului internaţional
este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justitie, care, stabilind dreptul pe care îl aplică Curtea, identifică
principalele izvoare si oferă o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale – tratatul şi cutuma, iar
ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotarârile judecatoresti si doctrina.
Statutul Curţii alatura acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerată ca potential izvor de drept.
În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curţii nu epuizeaza lista
izvoarelor dreptului internaţional public, adaugând izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de
organizaţiile internaţionale si unele dintre actele unilaterale ale statelor.
Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt, aşadar, tratatul şi cutuma.

1. Tratatul internaţional

2
art.2 alin.7 al Cartei ONU
3
 Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord sau o întelegere – care se încheie între membrii
comunităţii internaţionale şi care este destinată sa produca efecte de drept internaţional.
În perioada de început a evolutiei dreptului internaţional public, cutuma reprezenta mijlocul principal de
exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare numar
de tratate internaţionale care au marcat sfârsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a
normelor dreptului internaţional. Primatul acestei categorii de izvoare asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei
de noi state si organizaţii interguvernamentale pe scena vietii internaţionale, raporturile între acestea concretizându-se
în tratate. Totodata, s-a extins numărul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de
vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii
internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului 3, al dezvoltării economice şi comerţului
internaţional (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).
În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili dacă orice tratat internaţional poate fi considerat izvor de
drept. În acest sens, trebuie sa se faca distinctie între tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu
respectarea normelor dreptului internaţional public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept
internaţional imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamânt
la încheierea sa. S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate în vigoare pot sa constituie izvoare de drept
internaţional public.
Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizeaza prin urmatoarele trăsături:
- concretizează cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora;
- permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbarilor ce intervin în cadrul comunitatii
internaţionale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor.
2. Cutuma
Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ
îndelungată si repetată a statelor, considerată de ele ca având forţa juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale
de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei practici generale, acceptata ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practica a
statelor sau a altor subiecte de drept internaţional sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta
trebuie sa întrunească cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:
- sa aibă un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;
- sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduita cu forţa juridica
obligatorie.

3
Pactele O.N.U. din 1996
4
 Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internaţionala.
Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridica si nu atrag răspunderea
internaţionala a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzante s-au transformat în timp în reguli cutumiare (de
exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante4.
În practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practica sa devina
cutuma. În jurisprudenta sa, Curtea Internaţionala de Justitie a afirmat ca este nevoie de “o participare larga si
reprezentativa din partea statelor însa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internaţionala la un moment
dat.” 5. Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau
chiar bilaterale.
În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu condiţia ca,
practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. În acest mod s-au format asa zisele “cutume salbatice”, cum este
dreptul popoarelor la decolonizare.
Obligaţia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara împotriva unei
pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:
- acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta
diplomatica, alte acte normative interne cu condiţia sa produca efecte pe plan extern);
- clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state decât cele care sunt parti la tratat;
- practica generală a organizaţiilor internaţionale ( de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la
vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei
rezolutii, s-a impus ca o cutuma internaţionala).
Raportul dintre tratat si cutuma
În ceea ce priveşte raportul dintre tratat şi cutuma, din practica Curţii Internaţionale de Justitie, se desprind
câteva reguli:
- normele prevazute în tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot fi impuse acestora
ca reguli cutumiare;
- tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe în paralel;
- în caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, dacă are caracter
imperativ va avea prioritate fata de tratat.
Trebuie precizat însă, că dacă un stat a manifestat în mod sistematic şi explicit o atitudine de respingere a unei
cutume internaţionale aceasta nu îi poate fi opozabila.
4
anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor
5
cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969
5
 3. Hotărârile judecătoreşti
Nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corectă a unei norme de drept
internaţional. Pot fi incluse în aceasta categorie:
- Jurisprudenta Curţii Internaţionale de Justitie, cu precizarea ca hotarârile acestei instanţe internaţionale au
forta juridica obligatorie doar pentru părţile din litigiu si pentru cauza în care se pronunta;
- Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;
- Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronuntate în litigii care ridica probleme de drept internaţional.
4. Doctrina
Din doctrina fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu, cât şi operele unor foruri ştiinţifice
internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional, Comisia de Drept
Internaţional a O.N.U., precum şi opiniile separate ale judecatorilor Curţii Internaţionale de Justitie anexate deciziilor
Curţii. În jurisprudenta instanţelor internaţionale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu
ca sursa a dreptului internaţional.
5. Actele organizaţiilor internaţionale
Cei mai mulţi autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor secundar, derivat al dreptului
internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept,
fiind creaţia statelor.
Actele constitutive ale organizaţiilor 6 stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele
prevăd, de regulă, două categorii de acte ale organelor unei organizaţii internaţionale:
- acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei şi care au un caracter obligatoriu;
- acte care se adresează statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea
scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.
Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezoluţii obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii
Europene adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu, Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei adopta recomandari. Chiar dacă recomandarile, prin natura lor, nu constrâng, din
punct de vedere juridic, statele destinatare ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri, întrucât acestea şi-au
asumat, în momentul aderarii la organizaţie, angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.

6.Actele unilaterale ale statelor

6
De exemplu Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei
6
 Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale:
declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.
a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa în legatură cu o anumită situaţie şi
este în masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia
obligatorie a Curţii Internaţionale de Justitie, sau declaraţiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive şi
suverane asupra platoului continental7;
b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de drept internaţional 8 sau a altor
categorii9 şi prin care îsi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act pot fi
recunoscute noi reguli de drept internaţional;
c) Protestul este o formă a demersului diplomatic eparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest
poate fi împiedicată, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare.
d) Renunţarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe care le
dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de
executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata financiara internaţionala si a raspunde în cazul
nerambursarii la timp a creditului.
7.Echitatea
Statutul Curţii Internaţionale de Justitie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un litigiu în conformitate
cu principiul echităţii (“ex aequo et bono”10), dacă părţile la acea cauză sunt de acord. Aceasta prevedere semnifică
faptul că, atunci când părţile unui litigiu încredinţează “judecătorului internaţional” soluţionarea cauzei conform
principiului echitatii, ele confera instanţei puteri exceptionale. Într-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie
bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor în cauza. Recurgerea
la echitate nu înseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului internaţional public. Totusi, o hotarâre
judecatoreasca pronuntata în baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o
solutie dreapta, întrucât nu se fondeaza pe normele dreptului internaţional. Practic, judecatorul internaţional are
posibilitatea, fie sa completeze un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internaţionale dacă situaţia
concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de
aplicare fiind necesar consimtamântul expres al partilor în cauza.
Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice si un principiu de
drept, alaturi de cel al bunei-credinte.
Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan
7
au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia Truman –1946
8
un alt stat, o organizatie internaţionala
9
guvern, natiune care luptă pentru dobândirea independentei sau insurgenţii dintr-un război civil
10
arbitraj în echitate
7
 a) O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului internaţional public se poate stabili între dispozitiile Cartei O.N.U.
si cele ale tratatelor încheiate de statele membre ale organizatiei. În cazul unui conflict între dispozitiile acestora se
vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U.
b) O altă ierarhizare este posibila între normele universale (normele din tratate cu caracter general, universal) si
cele particulare, cu primatul primelor.
c) În dreptul internaţional contemporan opereaza distinctia între norme imperative (de jus cogens) si norme
dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adica cele care permit derogarea de la prevederile
lor, prin acordul partilor.
Normele imperative ale dreptului internaţional (Jus cogens)
Sunt acele norme de drept internaţional general situate pe o categorie superioară, atât faţă de alte norme de drept
internaţional general, de la care statele pot deroga-numite norme dispozitive- cât mai ales faţă de normele cu caracter
restrâns-bilaterale sau plurilaterale-care nu pot fi în conflict cu cele imperative. Sancţiunea pentru o asemenea situaţie
ar fi nulitatea actului prin care statul ar încerca să deroge de la normele imperative.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969 privind Dreptul tratatelor, normele imperative sunt “norme acceptate şi
recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său ca norme de la care nu este permisă nici o
derogare şi care nu pot fi modificate decât printr-o nouă normă de drept internaţional general având acelaşi caracter”
(art. 53). Potrivit aceleiaşi Convenţii (art. 64), este nul orice tratat care în momentul încheierii sale vine în conflict cu
o normă imperativă a dreptului internaţional.
Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele imperative ale dreptului internaţional:
- principiile fundamentale ale dreptului internaţional;
- norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu au ca obiect suveranitatea statelor
(libertatea mărilor, interzicerea pirateriei);
- o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le consideră indispensabile pentru a
garanta respectarea drepturilor elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile
şi obiceiurile războiului).

Bibliografie

-Drept international,. Curs universitar,

8
https://e-justice.europa.eu/10/RO/international_law

https://www.international-arbitration-attorney.com/ro/research-international-arbitration-law-and-
doctrine/

https://www.academia.edu/39688676/Drept_International_Public
http://www.monitoruljuridic.ro/ – site dedicatdomeniului juridic.
Dreptul International Public vol. 1 –Gheorghe Moca, Mircea Dutued. UniversulJuridic, 2008; –