1

Referat
la tema: Obiectul de studiu al
filosofiei

Elev: Timiş Teodor

Grupa: 1TPAP-41
 2

Obiectul de studiu al filosofiei: Filozofia este nucleul concepţiei despre lume. Obiectul filozofiei este
generalul în sistemul “lume – om”. Filozofia este o ştiinţă complexă, care trebuie să dea răspuns la multe
probleme. De aceea în filozofie întră aşa discipline ca ontologia, gnoseologia,antropologia, sociologia, etica,
estetica ş.a. Filozofia este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relaţii a realităţii obiective, legităţi a
funcţionării şi dezvoltării ei. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în întregime şi a raportului
omului cu această lume. În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi
existenţei omului. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale. Filosofia si-
a propus si îşi propune să se pronunţe asupra salvării umanitatii, a culturii si a valorilor create de om, asupra
salvarii omului in fata agresiunii istoriei, a violentei sale distructive care le ameninta.

Corelaţia dintre filosofie şi ştiinţă: Este indeobste cunoscut ca la inceputuri gandirea filosofica a
rodit in spiritualitatea unor remarcabili oameni de stiinta cum au fost Tales din Milet -; mare matematician si
astrolog, Pitagora -; mare matematician, astronom si astrolog, Platon un mare geometrician, Aristotel -;
fondator al multora din stiintele moderne (fizica, biologia, psihologia, morala, etica). Filosofia s-a dovedit
deci de la inceput intr-o stransa legatura cu preocuparile oamenilor de stiinta. Filosofia este stiinta suprema,
calauzitoare a celorlalte stiinte, care sunt privite ca servitoarele filosofiei. Stiintele particulare sunt lipsite de
dreptul de a contrazice filosofia. Filozofia generalizează generalizările ştiinţelor concrete, are de aface cu un
nivel mai înalt de generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare.

Definiţii ale filosofiei:

 Filosofia este un stil de viaţă. (Seneca)
 Filosofia este concepţie despre lume.
 Filosofia reprezintă un set de cunoştinţe, valori, principii despre sine (individ), despre celălalt (societate),
natură şi totodată aceste valori sunt venite din atît propriile idei cît şi din experienţa individuală.
 Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. (Aristotel)
 Filosofia este pregătirea pentru moarte. (Platon)
 Filosofia este o disciplină, care are propriu set categorial, propria metodologie, metode de cunoaştere dar
spre deosebire de ştiinţă ea nu se bazează pe cunoştinţe, metode demonstrabile.
 Filosofia este microscopul gîndirii. (V. Hugo)
 Filosofia – un drum cu multe trasee, ducînd de la nicăieri către nimic. (A. Bierce)
 Filosofia este mai mult o ştiinţă a întrebărilor. (Lucian Blaga).
 Filosofia eliberează sufletul de patimi. (Democrit).
 3

Concepţia despre lume: Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului
uman,conştiinţei umane. Ea este teoria despre lume şi om în unitatea lor dialectică. Denumirea filozofiei
provine de la cuvintele din limba greacă phileo – dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de
înţelepciune. Filozofia este modul spiritual-practic de asimilare a lumii.
Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni.
Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în
această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportul lui faţă de această lume.
Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul,
structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare.
Pe parcursul evoluţiei omenirii sunt cunoscute trei concepţii istorice despre lume. Aceste sunt mitul,
religia şi filosofia.
Concepţia mitică despre lume: Conceptia mitica este forma cunostintei sociale caracteristicacelor
mai timpurii perioade in istoria omenirii. Conceptia mitica se caracterizeaza printr-un nivel jos al gindirii
logice abstracte si prin absenta autoconstiintei. Mitul include in sine cunostintele prin care omul incearca sa
explice fenomenele naturii. Principalele caracteristice ale concept.mitice sunt: antropomorfizmul,
zoomorfismul, sincretizmul. Conceptia mitica provine de la cuvintul grecesc “mitos” – legenda,poveste.
Mitul se bazează pe un animism unde elementele acestuia sunt înzestrate cu calităţi umane. Gîndirea mitică
apelează la imaginar.
Concepţia religioasă despre lume: Conceptia religioasa este forma constiintei sociale care prin
credinta postuleaza existenta absolutului, care si constituie originea existentei. Caracteristica Conc.religioase
sunt:-credeinta-dogma-ritualul cult. Religia este de origine latină şi provine de la verbul (reregale) adica a
stabili o legătură. Religia se bazează pe credinţă. Credinţa este o speranţă, o viziune. Religia apre în secolul
V şi VI.
Concepţia filosofică despre lume: Conceptia filosofica este forma constiintei sociale care
spredeosebire de religie pune accentul pe necesitatea explicaţii rationale a existentei. Filosofia apare atunci
cînd omul caută legătură cu absolutul pe cale raţională. Filosofia este pornirea pe calea abstractizării,
teoretizării şi pentru aceasta omul are nevoie de un set de categorii (noţiuni generale), care ar explica rolul,
locul individului în lume.
 4

Specificul filosofiei în Grecia Antică: Una din caracteristicile esenţiale ale filosofiei antice este
necesitatea de a explica, de a găsi existenţa şi manifestările acesteia, esenţa lucrurilor precum şi construcţia
ordinii universale. În Antichitate se caută o esenţă comună a tuturor lucrurilor, a existenţei. Omul apelînd la
raţiune doreşte să găsească o origine, un principiu. Acest princiupiu poartă denumirea de Arhe. Filosofia
apare în Grecia în sec. VI a Chr. Dacă pînă la acest moment răspunzători de tot ce se petrece în lume şi în
suflet erau zeii, mai departe filosofia, chiar de la apariţie, va încerca să-l facă răspunzător pe om de propria
soartă.
Filosofia din Grecia Antică e împărţită de cercetători în 3 perioade:
Perioada cosmologică: Sec. VI-V a. Ea se caracterizează prin preocupări cosmologice. Principalii
reprezentanţi sunt Thales, Anaximandru, Anaxerene, Heraclit, Pytagora, Parmenide. Principala preocupare
a gînditorilor este studierea naturii.
Perioada antropologică: Cuprinde epoca de aur a filosofiei greceşti – perioada clasică sec IV-III a.
Chr. Fără a neglija problemele cosmosului, filosofia acestei perioade, reprezentată de aşa gînditori precum:
Socrate, Platon şi Aristotel, are în centrul preocupărilor sale omul, adică poartă caracter antropologic.
Centrul vieţii filosofice devine Atena.
Perioada elenistică: Începe cu moartea lui Aristotel III î.e. – III d.e. În centrul preocupărilor filosofiei
se plasează problemele morale. Hotarele răspîndirii acestei filosofii se lărgesc considerabil, depăşind pe cele
ale Greciei. Roma şi Alexandria devin centrele dezvoltării filosofiei din această perioadă. Este perioada
marilor şcoli morale şi religioase.
Problema existenţei: Toate investigatiile presocraticilor se referau atat la "inceputurile" lumii dar si la
"esenta" acesteia. Tales credea ca "inceputui" si "natura" tuturor lucrurilor ar fi apa. Totul se hraneste cu apa,
semintele tuturor lucrurilor sunt umede si atunci cand acestea mor, ele se usuca. Deci, Pamantul pluteste pe
apa iar valurile ar fi cele care ar cauza cutremurele. Naivitatea acestora si a altor idei contemporane nu ar
trebui sa ne faca sa ignoram importanta lor ca incercari de explicatii pur naturaliste. Anaximandru considera
că la originea lumii se află patru elemente (apa, pămîntul, focul, aerul) însă ele sunt alcătuite din apeiron
(fără limite) – prototipul atomului. În viziunea lui Anaximene începutul şi natura lucrurilor era aerul
deoarece acesta se putea transforma in celelalte elemente: focul, apasi pamantul. După Heraclit din Efes
focul este doar elementul esenţial al existenţei. El este ghidat de către logos. În viziunea lui Heraclit totul se
dezvoltă prin contrarii adică existenţa nu este statornică şi se află într-o continuă schimbare, se află în
devenire. Heraclit introduce principiul de Panta Rei – totul curge, totul se schimba. După Parmenide
existenţa este statornică, perfectă şi ea niciodată nu-şi schimbă esenţa. Pitagora pune la originea lumii
numărul.
 5

Şcoala din Milet: Fondatorul şcolii a fost Thales. Thales este cel dintai filosof al Greciei si al lumii
europene. Identifica temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este apa. Dupa el toate se nasc din apa si se
intorc la apa. Apa vorbind din punct de vedere antologic este inceputul, natura comuna a tuturor lucrurilor,
de aici si posibilitatea transformarii lucrurilor. Apa este inceputul, natura comuna, principiul.
Anaximandru este un urmas al lui Thales. Pentru el temeiul (principiul) este o sinteza a mai multor
elemente originare si anume : apa, aer, foc, pamant. Aceasta sinteza o numeste apeiron (nelimitatul,
indefinitul). La el gasim folosit si termenul de principiu.
Anaximene pune la baza existentei aerul. Aerul se afla in miscare ce presupune comprimare si
rarefiere.
Şcoala din Eleea: Întemeietorul şcolii este considerat Parmenide. Problema pe care şi-o pune este cu
privire la posibilitatea şi modalitatea fiinţei noastre de a conceptualize. După el există numai existentul, iar
non existentrul nu există. Spune că existenţa este şi poate fi gândită, non existenţa nu este şi nu poate fi
gândită.
Şcoala Pythagoreică: Întemeitorul ei a fost filosoful şi matematicianul Pythagora. Şcoala filosofică
intemeiată de Pythagora este apreciată ca un moment de seamă al filosofiei, dar nu era numai o şcoală
filosofică , ştiinţifică, ci şi o sectă relogioasă şi grupare politică de orientare filo-aristocratică. Pytagoricienii
au fost primii care sau ocupat de matematică şi au cultivato . Ei au scos ideea după care principiile
matematice ar fi principiul lucrurilor, dar după cum în matematică numerele sunt elemente primordiale ei au
crezut că celelalte lucruri sunt modele ale numerelor. Numărul fiind considerat substanţă a lucrurilor, rezultă
că numărul este principiul lumii. Ei identifică lucrurile cu câte un număr. Astfel: – cifra 1 esenţa din care au
ieşit celelalte numere- cifra 2 esenţa sufletului - cifra 3 este perfect pentru că are început, mijloc şi sfârşit -
cifra 4 este substanţa justiţiei - cifra 5 este substanţa căsătoriei-cifra 10 este simbolul întruchipării
perfecţiunii supreme.
Filosofia lui Heraclit: Heraclit spune că această lume n-a fost creată nici de vreunul dintre zei. Ea a fost
întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic în care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge” . Prin
urmare la el focul este principiul întemeietor. Heraclit susţine ideea unităţii principiului. Stingându-se focul
trece în aer, din aer în apă, din apă în pământ, dar el nu se transformă ca principii ci rămâne foc veşnic viu.
Prin urmare apa, aerul, pământul nu sunt forme de înstrăinare a focului ci modalităţi de manifestare a lui. El
se aprinde şi se stinge după măsură. Această măsură poartă numele de LOGOS– un concept creaat de
Heraclit în care el denumeşte contradicţia.
 6

Platon a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu
aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a scris
dialoguri filozofice şi a pus bazele Academiei din Atena. Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei
platonice.
Filosofia ideilor: Teoria ideilor stă la temelia concepţiei lui Platon despre lume. Fenomenele şi lucrurile
înregistrate de simţurile noastre nu au decît înţelesul unor copii imperfecte, simple umbre ale Ideilor eterne
şi imuabile. În centrul filosofiei lui Platon stă teza conform căreia existenţa se manifesta pe două planuri:
planul Ideilor absolute – lume inteligibilă (adică care poate fi înţeles numai prin raţiune), şi planul lumii
concrete, formată din tot ceea ce este schimbător şi poate fi cunoscut cu ajutorul organelor de simţ. Raportul
dintre aceste lumi îţ arată sub forma unei faimoase alegorii ale peşterii din dialogul Republica. După părerea
lui sufetul nostru este închis în peştera corpului nostru. Prin ferestrele strîmte, care sunt organele simţurilor,
nu pot pătrunde decît umbrele lucrurilor din afară, care există, dar nu sunt reale – realitatea adevărată o
formează lumea inteligibilă cu ideile ei, ale căror copii sunt lucrurile din lumea sensibilă. Ideile noastre nu
sunt decît un reflex îndepărtat, slab şi fugitiv al ideilor obiective din lumea inteligibilă şi nu se trezesc în
mintea noastră decit sub influenţa lucrurilor sensibile. Vorbind despre idei, el le numeşte cînd esenţe, cînd
logos – temei raţional al lucrurilor. Astfel pentru Platon există două lumi: una nevăzută, veşnică,
netrecătoare şi neschimbătoare – Lumea Ideilor, şi lumea văzută, ce se află într-o continuă schimbare, o
lume de umbre şi păreri, amestecată în existenţa ei cu non-existenţa.
Lumea sensibilă (Devenire, schimbare) Lumea inteligibilă (Existenţa neschimbătoare)
Corpuri reale Entităţi matematice
Imaginea corpurilor Idei
Cunoaşterea senzorială (părere, doxă) Cunoaşterea inteligibilă (fundamentală,
ştiinţifică, adevărată, epistene)
1. Percepţie 2. Imaginaţie 3.Raţiune 4.Intelect
Teoria cunoaşterii: Sufletul – după Platon – e nemuritor, fiindcă ceea ce se mişcă pe sine însuşi este
nemuritor, netrecător, iar ceea ce este mişcat de altceva sau îşi primeşte mişcarea de la altul este trecător.
Orice cunoaştere este pentru Platon o reamintire a Ideilor sesizate cîndva înainte de această existenţă. Numai
acele suflete care au putut sa păstreze imagini destul de vii şi durabile despre realităţiile ideale deveneau
suflete de filosofi capabile să înţeleagă lumea în realitatea ei ultimă prin capacitatea de a-şi aminti ce-au
văzut înainte de naştere. Iar dacă sufletul a existat înainte de naştere, nimic nu-l încurcă, ca el să se
desprindă de corp, după moartea acestuia, şi să se deplaseze în Lumea Ideilor.
 7

Aristotel a fost unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale,
spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. Deşi bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel este
cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia şi a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranţă afirma că
Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii
filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.
Ca şi Platon Aristotel susţine că lumea ca totalitate este un organism fundamentat pe un temei
spiritual. Aristotel înlocuieşte termenul platonic de idée cu termenul propriu de formă. Substratul tuturor
schimbărilor îl constituie materia (cu excepţia lui Dumnezeu). În această materie funcţionează factorul
creator – principiul formei care produce lucruri concrete din material haotică. Aici forma apare ca o cauză a
lucrurilor şi scop final. Formele sunt principia active ale lucrurilor, fără a fi lucrurile însele. Pentru apariţia şi
existenţa unui lucru este necesară, după cum am văzut şi materia. Materia se manifestă ca potenţă, ca
posibilitate, iar forma intervine ca energie ce duce la actualizarea, realizarea posibilităţii în lucruri. După
Aristotel ideile ca forme tind să se realizeze, iar material ca substrat nedeterminat nu se opune în mod
absolute determinării. Materia e o posibilitate infinită – sau potenţialitate pură. Adică material ca atare nu
este nimic, dar poate deveni, datorită formei, orice.
 8

Stoicism: Stoicismul este o şcoală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului
300 a.Chr., în perioada elenistică a istoriei antice. Problema de căpetenie a acestei orientări filosofice e cea a
vieţii, a idealului moral, a fericirii omeneşti în condiţia crizei totale a societăţii. Este şcoala cu cea mai lungă
existenţă în antichitate – şase secole. După şcolile socratice, stoicismul, cel dintîi, promite realizarea fericirii
personale a individului nu prin ignorarea sau îndepărtarea ştiinţei, ci, dimpotrivă, prin cunoaşterea totală a
întregului univers. Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea naturii sunt condiţiile necesare şi suficiente pentru
realizarea fericirii adevărate. Senzaţia reprezintă pentru stoici elementul oricărei cunoaşteri. În concepţiile
lor gnoseologice stoicii sunt senzualişti şi materialişti, ei susţin că ceea ce se poate cunoaşte trebuie să fie, la
necesitate, şi pipăit. Ei consideră că puterea de a gîndi corect o au de la naştere toţi oamenii, însă doar
filosofii prin exerciţiile lor spirituale o pot scoate din starea ei latentă şi pune în folosinţă. Lumea la stoici
este născută din focul primar - identic cu Logosul şi Divinitatea. Şi din foc s-a născut aerul, din aer apa şi
din apă pămîntul. Psihologia. Ca şi Aristotel stoicii evidenţiază trei componente ale sufletului (partea
superioară şi raţională a sufletului). Partea inferioară a sufletului, în ordine descrescîndă, o alcătuiesc
sentimentele şi pasiunile sau instinctul nemăsurat. Fiecare parte a sufletului îşi are sediul său în corp raţiunea
– în cap, sentimentele – în inimă şi pasiunile – în burtă sau mai jos. Aliaţii ce condiţionează implicarea
raţiunii sunt adevărul şi voinţa. Partea raţională a sufletului e o unitate simplă ce nu poate fi descompusă şi e
veşnică. Etica. Principiul central al eticii stoice este conformitatea cu natura. A trăi astfel înseamnă a trăi în
armonie cu Logosul – Divinitatea. Omul e parte a naturii şi, deci, acest principiu presupune a trăi în armonie
cu sine. Una dintre valorile centrale ale moralei, inclusiv ale celei stoice, este libertatea. Libertatea constă în
a cunoaşte şi nu a pune în serviciul unui scop universal voinţa noastră.
 9

Epicureism: Fondatorul şcolii e Epicur. Frica de zei şi fenomenele naturii, ignoranţa, superstiţiile şi
prejudecăţile – iată care sunt obstacolele în calea fericirii omeneşti. Acestea pot fi înlăturate cu ajutorul
filosofiei. Epicureii consideră că omul pentru a fi mai bun şi a fi fericit trebuie să trăiască în armonie cu
natura. Dar, pentru a realiza acest scop, el trebuie s-o cunoască, iar raţiunea trebuie să fie capabilă să
folosească aceste cunoştinţe în mod înţelept, ultimul lucru omul îl deprinde cu ajutorul filosofiei. Teoria
cunoaşterii este pur senzualistă, aşa cum întreaga sa filozofie este a sensibilităţii. Cunoaşterea la el derivă
din senzaţii, care sunt întipăriri în suflet ale imaginilor. Senzaţiile repetate dau naştere la noţiuni generale,
care servesc la formarea judecăţilor. Senzaţiile nu pot fi false, ci doar neclare. Criteriul adevărului este
senzaţia şi percepţia în mod teoretic iar în practic sentimentul de plăcere sau neplăcere. Etica. Ontologia şi
gnoseologia lui Epicur se supune eticului. Scopul ştiinţei şi a filosofiei, consideră Epicur, e asigurarea unei
vieţi liniştite, realizarea acelui ideal de echilibru interior perfect şi calmitatea nezdruncinată în faţa oricăror
evenimente ale vieţii, spre care trebuie să tindă înţeleptul. Scopul vieţii pentru Epicur e plăcerea. Sub plăceri
nu înţelegem desfături senzuale, ci absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Înţelepciunea, bazată
pe raţiune, impune simţurilor o anumită disciplină. El susţine că nu este o lume de apoi, deoarece atomii
sufletului se risipesc după moartea corpului şi se unesc la o nouă încadrare a sufletului o dată cu naşterea
omului. Deci raţiunea, înţelepciunea, deci filosofia, au menirea de a-l ajuta pe om la obţinerea binelui în
viaţă, la evitarea suferinţei.
Scepticism: Această orientare filosofică e îndreptată împotriva dogmatismului atît sensualist, cît şi
raţionalist. Scepticismul pune la îndoială atingerea certitudinii, obţinerea adevărului obiectiv. Noţiunea de
fericire îşi pierde caracterul social şi ia un caracter individual. În scepticism ea va fi sinonimă seninătăţii
sufleteşti (ataraxia) şi indiferenţei (apatia), dobîndită prin abţinerea de la orice încercare de rezolvare a
problemelor.
Scepticismul poate fi împărţit în trei etape:
Scepticismul vechi: Fondatorul Pyrhon. După părerea lui pentru a ajunge la ataraxie trebuie să ne ţinem de
următoarele principii: 1) Lucrurile sunt şi rămîn în esenţa lor incognoscibile. 2) Trebuie să ne abţinem de la
orice judecată şi să ne mulţumim cu tăcerea. Fiinţele însufleţite sunt diferite şi percep în mod diferit
obiectele şi nu se ştie care din perceperi sunt adevărate. Simţurile noastre diferă şi furnizează despre acelaşi
obiect date diferite. Scopul suprem al vieţii înţeleptului este unul moral – liniştea sufletească cea mai
deplină. Şi acest scop poate fi atins numai prin abţinerea de la orice afirmaţie, fie afirmativă, fie negativă, cu
privire la adevăr.
Academia sceptică de mijloc şi cea mai nouă. Canades, reprezentatul acesteia, evidenţiază diferite grade de
probabilitate a cunoaşterii.
Scepticismul nou.
 10

Relaţia dintre filosofie şi teologie: În epocile de criză, cum devenise cea declanşată de elenism,
oamenii de înaltă factură spirituală, ce n-au căzut în scepticismul şi pesimismul paralizat, recurg, după cum
am vorbit, la filosofie şi/sau religie. Filosofia medievală este asociată cu răspîndirea religiei creştine şi cu
constituirea dogmelor creştine. În perioada medievală filosofia devine slujitoare a bisericii. Creştinismul
uneşte oamenii din diferite pături sociale. Filosofia creştină a Evului Mediu se va caracteriza prin
monoteism. În filosofia medievală divinitatea e înterpretată drept creatoare a lumii, inclusiv a celei morale.
Divinitatea susţine omul credincios şi prevede acţiunile lui. Credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu domină
mentalitatea filosofiei creştine.
Teoria dublului adevăr: Teoria dublului adevăr constă în faptul ca stiinta nu contrazice religia, ca
intre stiinta si religie este posibila o perfecta impacare, pentru ca ele se completeaza reciproc.
Concepţiile filosofice ale lui Aureliu Augustin: Aureliu este primul care propune o filosofie
plasată în timp. El este primul care scrie Istoria omenirii. În lucrarea Cetatea Domnului Aufustin analizează
două cetăţi (două oraşe). Cetatea Domnului, unde domină morala creştină, unde toti oamenii trăiesc în pace,
armonie, dragoste. Această cetate se identifică cu biserica creştină şi pe de altă parte există cetatea terestră,
unde omul este condus de egoizm, desfrîu şi această cetate va duce omenirea spre moarte. Idealul uman este
sihastru (călugărul) care îşi neglijează corpul dar care se îngrijeşte de suflet. Aureliu Augustin afirmă, în
deplin acord cu religia creştină, că Dumnezeu este veşnic, în afara timpului. Dumnezeu a creat materia
lipsită de formă, iar din ea – lumea materială. Spre deosebire de Dumnezeu, omul e plasat în timp, el are un
trecut, un prezent şi un viitor ce include sfîrşitul omului. Augustin susţine că acest timp nu posedă realitatea
în sine şi că este o intervenţie a omului. Nu are realitate, deoarece e compus din trei inexistenţe: trecutul care
nu mai este, viitorul care încă nu este şi prezentul care este un amestec al acestor două neanturi. Doar
Dumnezeu, care este veşnic, are un prezent continuu, iar omul este o lumînare expusă la întretăierea tuturor
vînturilor. Omul e trecător, însă el poate sa atingă veşnicia prin elementul spiritual ce-l are. El menţionează
în Confesiuni, că scopul vieţii omului e cunoaşterea lui Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu. Omul este
responsabil de faptele lui: dacă el înfăptuieşte binele, el va fi răsplătit printr-o viaţă fericită, dacă el
păcătuieşte prin aceasta, el se îndepărtează de Dumnezeu şi va fi pedepsit. Potrivit doctrinei lui Augustin,
păcatul iniţial al lui Adam şi Eva a lovit întreaga omenire şi pentru salvarea în viaţa viitoare nu sunt
suficiente puterile omului. Salvare o dă numai Binefacerea tainică a Dumnezeului atotputernic, al cărui
reprezentat pe pămînt e Sfînta Biserică.
 11

Toma d’Aquino: Este teolog şi filosof, cel mai de seamă reprezentat al scolasticii catolice. În centrul
preocupărilor filosofice ale lui Toma de Aquino se află problema fiinţei. Toma izbuteşte să transforme
realismul bunului simţ într-unul de subtilă şi stăruitoare metafizicitate. El situează fiinţa ca termen iniţial şi
final pentru activitatea spiritului. În acest scop el recurge la binecunoscutele sale cinci căi ale existenţei lui
Dumnezeu: 1) Mişcarea din Univers, susţine el, nu poate fi explicată decît prin existenţa unui Mişcător
nemişcat. 2) Şirul cauzelor eficiente din lume duce în mod necesar la o Cauză necauzată – acest argument
vine în susţinerea primului argument. 3) Fiinţele ce apar întîmplător şi există sub pericolul degradării nu pot
să nu depindă de o Fiinţă necesară, independentă şi incoruptibilă. 4) Diversitatea gradelor de realitate şi de
bine din lume sunt cu necesitate nişte aproximaţii ale unui maxim dăinuit de realitate şi de bine. 5) Ordinea
teologică, a obiectelor ce nu se conduc de conştiinţă prin intermediul voinţei, din Univers implică existena
unui factor ordonator universal şi inteligent. Esenţa lui Dumnezeu este identificată cu existenţa lui, ca
actualitate pură. Deşi Dumnezeu deţine aşa atribute ca eternitate, omnipotenţa, bunăvoinţa, el în structura sa
este simplu. În spiritul aristotelismului Toma de Aquino a enunţat principiul armoniei dintre ştiinţă,
întemeiată pe raţiune şi religie, întemeiată pe credinţă, promovînd ideea adevărului dublu în cunoaştere.
 12

Subiectul VIII: Filosofia renascentistă: Perioada renascentista are un caracter antiscolastic, este
umanista, este orientata spre studiul omului si al naturii. Se caracterizeaza prin apelul la experienta, care ca,
cercetarea naturii sa se faca fara prejudecati. Se caracterizeaza prin proclamarea libertatii de gandire.
Vorbind de renaştere avem în vedere renaşterea culturii antice în această perioadă. Ea se caracterizează prin
reînvierea umanismului antic.
Antropocentrism: Antropocentrismul este credinţa că oamenii trebuie consideraţi a fi deasupra tuturor
celorlalte aspecte ale realităţii. Picco dela Mirandela spunea – Omul este cununa creaţiei divine. Este fiinţa
cea mai superioară, raţională, profundă, cea mai apropiată de divinitate. Respectiv omul, în această perioadă,
se percepe ca un magecian (titan). El doreşte sa-şi exploreze toate capacităţile. Are loc schimbarea
perceperii despre lume de la geocentrism se trece la heliocentrism.
Panteism: Afirmă că Dumnezeu se află în toate obiectele. Panteismul este o concepţie filozofică monistă
care identifică divinitatea cu întreaga materie şi universul. Atât concepţia panteistă cât şi cea deistă au în
comun crezul în existenţa divinităţii, respectiv a lui Dumnezeu, însă concepţia panteistă susţine că
Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia şi universul, cu propriile sale creaţii, fiind
schimbător şi imperfect, spre deosebire de concepţia deistă, care consideră că Dumnezeu a creat lumea,
ulterior asistând impasibil la procesul de evoluţie a acesteia.
Umanismul este o mişcare amplă de erudiţie cu manifestări în literatură, morală, istorie, filosofie şi cu
destinaţii educative largi. Cele mai vizibile cuceriri ale umanismului au fost: laicizarea învăţămîntului şi
iniţierea cercetării ştiinţifice moderne (filolofice şi istorice). Umanistul este profesor, om de stat, istoric,
poet, scriitor, moralist, este consultant al celor ce comandă si al celor ce execută operă de artă. Umaniştii
sunt individualişti convinşi de adevărul aforismului lui Protagoras: Omul este măsura tuturor lucrurilor. În
Renaştere era larg folosit termenul umanist. Umanismul este o mişcare estetică amplă, marcată de idealul
erudiţiei şi de idealul literar, dar avînd destinaţii practice: una nemijlocit pedagogică, alta, mai largă, de
ameliorare morală prin cultură. Prima dintre disciplinele umanitare era gramatica. Umanistul trebuia să scrie
şi să vorbească frumos. Pentru umanism devenirea omului are prioritate asupra cunoaşterii. În centrul
atenţiei gînditorilor epocii apare personalitatea omenească. Concepţiile sunt pătrunse de optimism, de
încredere în forţa personalităţii umane, în dreptul acesteia de a avea bucurii lumeşti. În perioada Renaşterii
dragostea de a cunoaşte şi a crea devine aproape o preocupare generală. Cultura pentru renascentişti are scop
moral sau nu are nici un scop.
 13

Tematizarea filosofiei în Epoca Timpurilor Noi:

Problema gnoseologică. Filosofia modernă debutează cu necesitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare,
cu explorarea limitelor de cunoaştere umane, adică senzaţii, percepţii, raţiune. Filosofia se transformă în
metodologie ştiinţifică. Este explorat funcţiile metodologice, critice ale filosofiei. Pe prim plan apare
raţiunea umană, care este specifică fiecărui om şi dacă omul dezvoltă calităţi cognitive (de cunoaştere) poate
să devină un om de succes. Motoul perioadei devine Cunoaşterea este putere. Omul doreşte să cucerească
natura, să înţeleagă legile de funcţionare a acesteia şi chiar să o conveţioneze. Natura devine un teren pentru
experienţe. Este construit un concept mecanicist al lumii. Tabloul mecanicist presupune că natura şi
societatea sunt ghidate de legile mecanicii. Însuşi şi omul este perceput ca fiind o maşină. În acest timp apar
două curente de bază: empirismul (creierul uman este gol de la naştere, omul trebuie să experimenteze,
inducţia) şi raţionalismul (idei înăscute, necesitatea metodei universale, deducţia).
Concepţiile filosofice ale lui F. Bacon: Filosof al ştiinţei, inauguratorul filosofiei moderne. În
cugetările sale filosofico-ştiinţifice asupra reformării filosofiei F. Bacon e preocupat de sporirea
cunoştinţelor omeneşti. Calea veche de căpătare a cunoştinţelor noi prin silogisme a dus la stagnare filosofia.
De aceea în locul lor trebuie să punem experienţa, să facem observaţii, să întocmim tabele metodice ale
acestor observări şi să ne ridicăm, prin inducţie, de la un număr cît mai mare de fapte particulare la legi
generale. Metoda ştiinţifică. În lucrarea sa Noul Organon sunt expuse cauzele erorilor pe care le comite
mintea omului. El consideră că filosofia din trecut era mai degrabă o falsificare decît o cunoaştere a naturii.
Principalele cauze ale provocării erorilor ce îngreuiază, dacă nu chiar anulează, progresul cunoaşterii
filosofice şi ştiinţifice, sunt, însă, în însuşi spiritul omului: aşa numitele idoli. Prin fantomele rasei el
demonstrează că însăşi factura omului e predispusă spre denaturarea cunoştinţelor. Percepţiile reflectă
relaţiile lucrurilor cu noi, şi nu lucrurile în sine, adică cunoştinţele senzoriale sunt de suprafaţă şi relative.
Premisele de la care porneşte raţiunea în realitate nu sunt adevăruri axiomatice, ci prejudecăţi învechite cum
ar fi, de exemplu, cele ale cauzelor finale. Fantomele peşterii. Educaţia primită, lecturile sau conversaţiile
avute anterior, autoritatea persoanelor ce au influenţă asupra noastră – sunt cauze care deformează spiritul
omului şi-l închid în trupul lui, în peştera lui, împiedicîndu-l să vadă realitatea şi făcîndu-l să rămînă la
nivelul înregistrării aparenţelor. Fantomele pieţei provoacă erori parvenite din limbajul comun al
oamenilor. Acest limbaj include noţiuni ca primul mobil, destin şi altele care pătrund în ştiinţă fără a avea
acoperire experimentală. Fantomele teatrului se referă la concepţiile împrumutate de la autorităţile
spirituale din trecut. Reluarea lor necritică Bacon o compară cu punerea în scenă a unor piese de teatru.
 14

Concepţiile filosofice ale lui R. Descartes: Matematician, filosof. Este cel care introduce îndoiala ca
principiul metodologic de cunoaştere. Tot Descartes este cel care introduce conceptul de idei înăscute adică
nişte forme neclare prezente în gîndirea umană. Lucrarea care i-a adus faima mondială e Discursul despre
metodă. În cartea sa Descartes dă ştiinţelor un nou fundament, bazat pe îndoială metodică.
Metoda lui Descartes este la început reductivă, îndemnând să înlăturăm orice cunoştinţă căpătată fără
control, pentru a deveni apoi analitică, adică a supune orice cunoştinţă unui proces de diviziune tinzând să
punem în relief elementele simple, care trebuie să fie clare şi distincte. Idealul acestei metode este atragerea
unei ştiinţe drept fundament, o ştiinţă universală, o ştiinţă care să pună în lumină unitatea de sine a
spiritului. Prin precizia gândirii sale, Descartes ajunge să afirme că „naturile simple” ale intelectului sunt, de
cele mai 3multe ori, idei înnăscute – aşa încât raţionalismul fiinţează din plin în cadrul filosofiei cartesiene.
Metoda lui Descartes presupune împrumutarea din domeniul matematicii a patru reguli „pentru
îndrumarea minţii”. Astfel, prima regulă, cea a evidenţei, impune acceptarea ca adevărate numai a acelor
ideilor simple care apar clar şi distinct intelectului, printr-un act de cunoaştere nemediat, respectiv prin
intuiţie. A doua regulă, regula analizei, presupune explicitarea detaliată a conţinutului conceptului despre
lucrul compus sau realitatea de fapt de studiat. Astfel explicitat, conceptul va fi reunit prin metoda deducţiei,
în mod strict raţional, rezultând un concept pe deplin inteligibil şi deci posibil de cunoscut şi de verificat
intersubiectiv, ceea ce formează conţinutul penultimei reguli, regula sintezei. În sfârşit, regula enumerării
presupune verificarea riguroasă a analizei şi demonstraţiei prezentate anterior.
Astfel, îndoiala poate atinge în radicalitatea sa, tot ceea ce nu apare minţii în mod clar şi distinct,
orice idee sau concept pe care intuiţia nu ni le prezintă astfel. Descartes se îndoieşte de acele cunoştinţe
provenite din cărţi şi din tradiţie, din educaţie şi din discuţiile cu ceilalţi oameni. Reprezentările senzoriale şi
ale fanteziei sunt primele şi cele mai vechi surse ale cunoaşterii supuse îndoielii. Se va îndoi deci de
propriile senzaţii şi reprezentări. Avem şi în vise senzaţii şi reprezentări pe care le considerăm, în timpul
somnului, absolut reale. De ce n-ar fi la fel de înşelătoare şi acelea pe care le avem în starea de veghe?
Descartes este hotărât să se îndoiască de tot ceea ce nu-i este prezentat de intuiţie ca o cunoştinţă clară şi
distinctă, fiind pregătit să se mulţumească fie şi cu o singură judecată certă: aceea că nu se poate cunoaşte
nimic intuitiv în mod clar şi distinct.
Cogito-ul cartezian: Îndoindu-se de tot şi de toate, Descartes observă faptul că el, cel care cugetă
că se îndoieşte, trebuie să existe. Aceasta constituie punctul terminus al îndoielii metodice. Decartes insistă
asupra caracterului intuitiv al acestei cunoştinţe. Acel „ergo” dintre „cogito” şi „sum” nu semnifică aici o
deducţie. Acest lucru ar însemna o încălcare flagrantă a propriilor principii de îndoială metodică. Căile
cunoaşterii la Descartes sunt intuiţia şi deducţia.
Fiecare din propoziţiile „eu mă îndoiesc”, „ eu cuget” şi „eu exist” sunt intuitiv adevărate. În
Meditaţii despre filosofia primă, Decartes spune: „ [...] cântărind cât mai bine lucrurile, e de hotărât, până la
urmă, că propoziţia aceasta Eu sunt, eu exist, ori de câte ori e rostită sau concepută cu gândul, este în chip
necesar adevărată.” Descartes consideră ca intuitiv adevărată propoziţia „Eu exist”, fără a o mai aşeza în
forma din Discurs: „Cuget, deci exist.” În fond, mă îndoiesc şi cuget presupun tot timpul faptul că Eu mă
îndoiesc, că Eu cuget, deci că Eu exist.
 15

Subiectul X: Ideile filosofice în Idealismul german: I. Kant – teoria cunoaşterii: Imanule

Kant filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este
socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a
exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. Una din lucrările cele mai
importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure",
opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Kant încearcă să integreze într-o
concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul
lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant
face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din
analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În
situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie
senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoştinţele valabile
la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte
judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente
de percepţia senzorială, de ex.: afirmaţia: "acest măr este roşu". Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă
principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie senzorială, de ex.:
"doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică.
Kant susţine că noţiunile de timp, spaţiu şi cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relaţiile
lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la
baza capacităţii de cunoaştere a subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul, timpul şi
cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcţionează în procesul de percepţie ca tipare, cu scopul de a
ordona şi structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică aşa cum este în
esenţa sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a
"fenomenului", a apariţiei senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de
ceea ce Kant denumeşte noumen, care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Această cercetare critică a
condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care
investighează premisele şi limitele necesare la care este supusă cunoaşterea subiectului.
 16

Subiectul XI: Caracteristicele esenţiale ale filosofiei contemporane. Cele două

orientări:
Anthropocentrism: Antropocentrism (din limba greacă: "fiinţă umană"; and, kentron, "centru") este
credinţa că oamenii trebuie consideraţi a fi deasupra tuturor celorlalte aspecte ale realităţii.
SCIENTÍSM s. n. Concepţie filozofică iniţiată la sfârşitul sec. XIX şi manifestată prin afirmarea
multilaterală a spiritului ştiinţific (şi adesea prin absolutizarea rolului ştiinţei). Concepţie de esenţă
pozitivistă care consideră ştiinţa concepută ca un ansamblu de cunoştinţe exacte, singura în măsură să
rezolve toate problemele cunoaşterii. Concepţie filozofică pozitivistă care consideră că ştiinţa, concepută ca
un ansamblu de cunoştinţe „pozitive”, exacte, eliberată de orice implicaţii „metafizice”, este singura în
măsură să rezolve toate problemele cunoaşterii; fetişizare a ştiinţei. 2. poziţie teoretică avansată a unor
savanţi cu vederi avansate, dialectice.
 17

Subiectul XII: Filosofia vieţii:

F. Nietzsche: Friedrich Wilhelm Nietzsche este cel mai important filozof a secolului al XIX-lea, care a
exercitat o influenţă remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor ce i-au
urmat. Conceptul de "voinţă de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care
acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înţelegerea lumii: "esenţa cea mai intimă a
existenţei este voinţa de putere". Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură
intimă a devenirii, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului,
abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca
aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este
un om atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om: "Am
venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit" (Aşa grăit-a Zarathustra). Omul este
aşadar o punte între maimuţa antropoidă şi supraom, un element tranzitoriu în evoluţie
Pornind de la premisa voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim
plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a
efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala celor slabi şi cea a celor
puternici. Astfel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul
se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria-i
superioritate.
Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale
universitare, negând ideile de civilizaţie şi acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor
care justifică viaţa. Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări
majore: prima susţine faptul ca Nietzsche vorbeşte despre moartea Dumnezeului creştinilor, iar a doua
interpretare vorbeşte despre moartea Dumnezeului filosofilor Nietzsche propovăduieşte toate virtuţile
omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care ştie să
susţină pe umerii săi libertatea.
Nietzsche critică valorile, cultura, ştiinţa, moravurile, credinţa, comportamentul uman din timpul său. Teoria
propusă a lui Nietzsche este ideea asupra om. Acest asupra om va aparea atunci cînd va muri ultimu om pe
pămînt şi supraom va fi imoral, va şti ce vrea de la viaţă, va fi om al voinţei. Nietzsche propune trei
metamorfoze asupraomului. Prima imagine este camila. Deviza camilei este eu trebuie. A doua imagine este
leul şi deviza lui este eu vreau. A treia metamorfoză este copilul cu deviza eu ma joc. În viziunea lui
Nietzsche supraomul este un ideal la care tinde omul contemporan şi abia aproape de moarte el îşi dă seama
că supraomul nu exista. După Nietzsche morala creştină l-a transformat pe individ într-o fiinţă fără voinţă,
fără capacitatea de decizie, într-o persoană ignorantă şi plină de resentemente.
 18

S. Freud: Sigmund Freud a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al şcolii psihologice de
psihanaliză. Principalele teorii ale acestei scoli sunt fondate pe urmatoarele ipoteze:
 Dezvoltarea umană este înţeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.
 Aparatul psihic refulează dorinţe, în special cele cu conţinut sexual şi agresiv, acestea fiind conservate în
sisteme de idei inconştiente.
 Conflictele inconştiente legate de dorinţele refulate au tendinţa de a se manifesta în vise, acte ratate şi
simptome.
 Conflictele inconştiente si sexualitatea reprimata sunt sursa nevrozelor.
 Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conştient a dorinţelor inconştiente
şi refulate.
Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noţiuni precum inconştient,
mecanisme de apărare, acte ratate şi simbolistica viselor.
Freud explică apariţia manifestărilor nevrotice, în special ale isteriei, datorită refulării unor traume
emoţionale, ascunse în inconştient. Ca tratament recomandă transpunerea pacientului în stare de hipnoză, cu
ajutorul căreia trăirile emoţionale refulate sunt din nou aduse la suprafaţa conştiinţei şi în felul acesta,
conflictele, prelucrate în mod conştient, nu mai provoacă tulburări psihice. El renunţă la metoda
hipnozei, preferând expunerea spontană de către pacient a amintirilor sale, încă din perioada copilăriei, în
timpul şedinţelor de psihanaliză, sub forma aşa zisei "asociaţii libere". În felul acesta psihanalistul îl ajută
să-şi clarifice conştient experienţele conflictuale, care stau la baza tulburărilor nevrotice. Cu ajutorul
asociaţiilor libere găseşte calea de pătrundere către procesele petrecute în inconştient, ceea ce l-a condus şi
la explicarea semnificaţiei viselor şi a actelor ratate ("lapsusuri"). Prin interpretarea viselor a ajuns la
formularea conceptului de sexualitate infantilă şi a "complexului Oedip", care ar sta la baza legăturilor
erotice inconştiente ale copilului cu părintele de sex opus. Aceste puncte de vedere din concepţia freudiană
au fost şi rămân foarte controversate. Contribuţia esenţială a lui Sigmund Freud constă în punerea în
evidenţă a existenţei şi acţiunii inconştientului în viaţa psihică şi în explicarea pe această bază a
personalităţii umane. În plus, a dezvoltat o nouă teorie (teoria psihanalitică), precum şi o metodologie
terapeutică aferentă, care - în forma iniţială sau modificată - urmăreşte ameliorarea funcţionării psihice,
uneori cu aplicaţii în patologiile mentale.
După Freud aparatul psihic uman este alcătuit din trei instanţe: conştiinţa (gîndirea logică), sinele
(instinctele, dorinţele nerealizate) şi supraeu (morala, norma socială). Sunt trei posibilităţi de explorarea a
inconştientului: asociaţiile libere, lapsusurile, visele.
 19

“Interpretarea viselor este magistrala care duce la cunoasterea inconstientului”. Freud vorbeste despre
interpretarea viselor ca despre “cea mai frumoasa descoperire”pe care a facut-o. Visul este ‘baza comuna a
vietii sufletesti’2 iar sensul ascuns al conduitelor noastre se explica prin rateurile vietii cotidiene.
In lucrarea sa, “Interpretarea viselor”, Freud avanseaza o serie de axiome. El afirma ca visul este util
atat pentru analist cat si pentru cel care viseaza. Visul este considerat a fi paznicul somnului si nu
perturbator; exista doua tipuri de continut ale visului, continutul manifest si continutul latent. Continutul
manifest reprezinta ceea ce subiectul isi aduce aminte la trezire. Sub acest material exista insa un continut
latent care cauzeaza producerea visului.Continutul manifest este rezultatul travaliului oniric, proces ce
angreneaza emotiile si impulsurile inconstiente.
Atunci cand travaliul oniric esueaza si nu mai transforma continutul latent in reprezentari acceptabile pentru
constient, avem de a face cu un cosmar sau cu vise anxioase.Visele anxioase nu trezesc subiectul asa cum o
fac cosmarurile .
Freud distinge trei tipuri de vise care au la baza diferentierea in functie de gradul de rationalitate si
de veridicitate a continutului. In prima categorie se situeaza visele simple sau visele clare care sunt specifice
copiilor si care sunt inspirate de nevoi fiziologice. In cea de-a doua categorie sunt situate visele
rezonabilecare au o anumita coerenta logica iar in cea de-a treia categorie sunt situate visele obscure,
incoerente si absurde, care fac interesul psihanalistilor.
Freud declara in “Interpretarea viselor”ca “visul este o productie patologica, primul termen dintr-o serie care
cuprinde simptomul isteric, reprezentarea obsedanta , ideea delirica dar se deosebeste de aceste manifestari
morbide prin aparitia sa in circumstantele vietii normale”.
Visele reprezinta “imaginarul constient”deoarece producerea si dezvoltarea lor se afla in afara
controlului voluntar. Apartenenta viselor la imaginatie se sustine prin doua argumente . Primul ar fi acela
referitor la continutul lor care vizeaza fenomene si evenimente ireale iar cel de-al doilea este ca desi au
origine in experienta anterioara, modul de combinare a secventelor e inedit, acestea nefiind simple
reproduceri a ceea ce s-a intamplat.
 20

Subiectul XIII: Filosofia existenţialistă. Termenul de Filosofie existenţială a fost introdus de Fritz
Heinemann pentru a descrie suma tuturor mişcărilor şi curentelor din filosofie, care au ca obiect problema
existenţei umane. Cele mai frecvente teme întâlnite se referă la subiectivitatea omului, precum şi la
problema fundamentală a alegerii individuale a existenţei, care se manifestă de cele mai multe ori sub forma
trăirii sentimentului de anxietate. Existenţialismul - variantă distinctă a filozofiei existenţiale - este o
doctrină filozofică şi de acţiune caracterizată printr-o accentuare a individualităţii, propagarea libertăţii
individuale şi a subiectivităţii.
Filosofia existenţialistă este o filosofie a conştiinţei. Existenţa presupune prezenţa în timp. Omul este
un proiect nefinalizat. Sensul vieţii umane poate fi analizat, constatat abia atunci cînd omul întilneşte
moartea. Omul este o fiinţă liberă, plasată în timp, care este responsabilă pentru toate acţiunile sale,
alegerile. Omul este sortit libertăţii. Indiferent de ce alege el trebuie să-şi spună opţiunea. Kierkegaard
vorbeşte că fiinţa umană trebuie să valorifice timpul dat pentru viaţă. Omul este o fiinţă existenţială
deoarece într-o bună zi dispare. El niciodată nu trebuie să uite de lucru acesta şi trebuie să trăiască o viaţă
autentică. Kierkegaard introduce termenul de anguază (frica de infinit).
În viziunea existenţialiştilor viaţa umană este una fragilă, tragică, plină de nelinişte, chiar
întimplătoare, pino de absurd dacă omul nu găseşte sensul vieţei. Omul este o fiinţă angajatăm care trebuie
să răspundă pentru propriile fapte. Anume Heidegger vorbeşte primul despre fiinţarea în lume. Dasein este
fiinţarea autentică (acel om care se teme de anguază, omul sincer prezent în noi).

Problema libertăţii şi responsabilităţii: Una din temele cele mai semnificative ale filosofiei
existenţiale este libertatea alegerii ca proprietate proeminentă a omului. Jean-Paul Sartre, reprezentantul
principal al existenţialismului francez, explică această proprietate prin faptul că - la om - existenţa este
predecesoare esenţei. De aceea, alegerea este determinantă pentru existenţa umană şi de neevitat, pentru că
şi sustragerea de la o alegere, de la luarea unei decizii, este tot o alegere. Omul este "condamnat să fie liber".
Atunci alegerea unui posibil act existenţial, ca opţiune obligatorie, atrage după sine o răspundere
copleşitoare pentru sine şi pentru întreaga umanitate. Libertatea este un concept filosofic, a cărui
semnificaţie ar putea fi rezumată prin sintagma "lipsa constrângerilor".
Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei utilizări multiple (uneori contradictorii). Pentru o înţelegere
corectă a semnificaţiei acestui concept este nevoie să se cunoască contextul (filosofic) în care a fost folosit.
 21

Subiectul XIV: Adevărul: Adevar sau adevarata este acea propozitie sau inlantuire de propozitii al
carui sau al caror continut poate fi verificat si confirmat prin observatie, prin experienta, sau prin
demonstratie logica, matematica sau numai discursiv argumentanta.
Criteriile adevărului: Prin criteriu al adevarului întelegem un ansamblu de reguli sau semne prin care
întelegem daca un enunt este adevarat sau fals . Deci criteriul adevarului se refera la acele indicii , reguli
care ne permit sa determinam riguros între adevar si fals .
Criteriul corespondentei reprezinta experienta practica care permite deosebirea propozitiilor adevarate de
cele false. Corespondenta este un criteriu hotarâtor al adevarului .
Criteriul coerentei este cel mai important criteriu folosit în stiinte ca matematica , logica . Criteriul
coerentei consta în faptul ca o opinie este adevarata atunci când ea concorda cu celelalte opinii .
Criteriul untilitatii reprezinta cunostintele detinute de subiect si sunt adevarate în momentul în care se pot
verifica .
Criteriile adevărului: Adevărul ştiinţific trebuie să fie obiectiv, absolut sau relativ, concret, să aibă caracter
istoric. Orice adevăr poate fi înţeles sau explicat prin practică, prin demonstraţie, trebuie să fie coerent, să
aibă corespondenţă la anumite fenomene, trebuie să fie supus verificării.
Criteriul falsificabilităţii a fost introdus de Carl Popper. Orice cunoaştere trebuie să fie analizată prin opus
acesteia.
Adevăr-corespondenţă: Acest concept a fost formulat în antichitate şi presupune acordul cunoştinţelor
cu realitatea. Dacă această relaţie de adecvare există (este) enunţul este adevărat; dacă relaţia de adecvare nu
există (nu este) enunţul este fals.
Criteriul aristotelic de definire a adevărului (A) este îndeobşte numit criteriul adecvării.
Termenul adecvare a fost numit în timp şi cu alte sinonime: conformitate, corespondenţă, concordanţă.
Observăm, apoi, că definiţia aristotelică este persistentă în timp, fiind folosită şi azi şi că, în sfârşit, ea este
corespondentă cu ceea ce ne spune simţul comun şi bunul simţ despre adevăr şi fals (A – F). Dacă pentru
ştiinţa de vârf şi în primul rând ştiinţele naturii (numite şi exacte) simţul comun şi bunul simţ pot fi neglijate
sau sunt neglijabile, pentru discipline cum sunt Retorica, Etica sau Deontologia, simţul comun şi bunul simţ
sunt repere orientative esenţiale.
Adevăr-coerenţă: Conform acestei teorii adevărul este acordul format între sistemul epistemic şi
cunoştinţe. Verificarea cunoştinţelor se face prin confruntarea cu obiectu cu cunoaşterea axiomilor,
principiilor, experienţei empirice şi adevărul ştiinţific presupune coerenţa şi justificare judecăţilor. Dacă
raţiunea (gândirea umană) este unitară, ea unifică datele diverse ale realităţii (informaţiile despre realitate) şi
astfel ea este coerentă. Dacă nu, ea este incoerentă, iar incoerenţa poate avea diverse grade de gravitate: de
la lipsa de concentrare pe o problemă (temă) sau o idee (sens), care se însoţeşte cu improvizaţiile
superficiale, subiectiv – arbitrare, până la cazurile maladive de delir (mai mult sau mai puţin organizat) sau
de pulverizare a eului care se exteriorizează în discursuri dadaiste (neinteligibile).
 22

Criteriul coerenţei ne spune că dacă plecăm (în premisă) de la un enunţ adevărat (A), vom putea ajunge (în
concluzie), sau pe cale inductivă (urmată corect) sau pe cale deductivă (urmată şi ea corect), tot la un enunţ
adevărat (A), dar care este unul nou. Iar dacă se pleacă de la un enunţ fals (F), se ajunge, pe aceeaşi cale
menţionată, tot la un enunţ fals (F).

Adevăr-pragmatic: Apare la încep. Sec. XX şi consideră că adevărul este util sau eficient. Se pune
accent pe caracterul operaţional al cunoaşterii. Enunţul vrea în esenţă să ne spună că numai acele cunoştinţe
(produse sau rezultate ale cunoaşterii) care pot fi traduse în practică şi care îşi vădesc (îşi dovedesc)
utilitatea (respectiv eficienţa) sunt cu adevărat adevărate.

Minciuna este o afirmaţie care este contrazisă de către experienţă, observaţie sau bun simţ, care este
oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parţială a faptelor şi a
adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. De regulă, minciuna se
consideră o acţiune intenţională de declarare a unei stari modale necomfirmabile sau imediat (ori uşor)
confirmabilă, pentru a produce confuzie, a oferi false speranţe, a determina o anume acţiune sau a crea o
anume stare intelectivă, socială ori afectivă care serveşte într-un fel sau altul mincinosului. Deşi minciunile
premeditate sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare şi de neiertat, se pot totuşi identifica şi
minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înţelegere corectă şi/sau de
interpretarea greşită a informaţiilor existente sau accesibile la un moment dat. Privit dintr-o anumită
perspectivă, se poate afirma că minciuna caracterizează personalitatea iar adevărul realitatea, în sensul că
personalitatea poate produce afirmaţii confirmabile sau infirmabile cu privire la realitate, dar reflectarea
realităţii în individ, care este un adevar, este o distinctă transpunere a unei cantităţii purtătoare de informaţii
care se metamorfozează "realitate" cu o structură şi fenomenalitate distinctă.

Eroare: lipsă de concordanţă între percepţii şi realitatea obiectivă; cunoştinţă falsă, denaturată; greşeală. ♦
a induce (pe cineva) în ~ = a amăgi, a înşela. 2. (jur.) reprezentare greşită asupra unei situaţii de fapt, ori
asupra existenţei unui act normativ. 3. diferenţa dintre valoarea măsurată şi cea reală a unei mărimi. Eroarea
apare în contextul argumentaţiei, deci în contextul protagoreic al relaţiei dintre argumentul mai slab şi
argumentul mai tare. Deci, spre deosebire de fals, care e asociat cu caracterul absolut, eroarea poate conţine
şi un sâmbure de adevăr (virtual, potenţial) care poate fi actualizat printr-o argumentaţie mai largă sau mai
complexă.
 23

Subiectul XV: Dialectica procesului de cunoaştere: Dialectica arta interlocuţiunii; are acelaşi
sens cu latinescul (ars) dialectica: "(arta) conversaţiei") este un concept filozofic. Este înrudit cu logica şi
retorica.
Dialectica este o formă foarte veche a găsirii adevărului. Opinii contradictorii sunt legate una de alta, pentru
ca astfel să se ajungă la o altă afirmaţie cu conţinut epistemologic superior. Astfel contradicţiile sunt
înlăturate.
Proces de gândire care rezidă în analiza şi discutarea argumentelor contradictorii, în scopul descoperirii
adevărului; arta de a ajunge la adevăr prin dialog.
Teoria cunoaşterii este disciplina care studiază procesele de înţelegere, explicare, pătrundere a raţiunii
umane în structurile realităţii obiective, presupune descoperirea, explicarea, formularea legilor ce
guvernează existenţa, evoluţia obiectelor, fenomenelor.
Cunoaştere este un proces ştiinţifică, uman, active de reflexie şi de conştientizare a lumii reale. Ea
presupune însuşirea informaţională şi transpunerea rezultatelor în limbajul specific, abstract.
 24

Subiectul XVI: Existenţa:

În limbaj filosofic, existenţa înseamnă faptul de a fi, de a avea o realitate obiectivă, independent de
conştiinţa celui care gândeşte sau percepe această realitate.
Existenţa este un concept fundamental cuprinzând cu dificultate totalitatea determinărilor sale.
Aperceptiv, existenţa este o fenomenalitate dinamică, primară, reprezentarea minimală mijlocită de simţuri.
Realitatea nemijlocită a percepţiei intră însă în starea conceptuală a 'existentei' doar prin apariţia limbajul
semnificant care permite diferenţierea şi interpretarea precisă a obiectului existent.
Doar conştiinţa face posibilă perceperea reflexivă a existenţei şi a formelor sale, prin raporturi de construcţie
şi obiectivare a limbajului desemnând realitatea obiectivă. (Desemnarea existenţei ca fiind un produs al
conştiinţei individuale sau al imaginarului este punctul de vedere naiv al solipsismului.)
În timp s-au disociat două ipoteze asupra 'existenţei realităţii', una obiectivista sau materialista, care afirmă o
realitate 'existentă autonom' faţă de subiect, şi o ipoteză 'idealistă', a dependenţei realităţii de cel care o
percepe şi o reprezintă.
Definiţii: 1. Noţiune filozofică care desemnează natura, materia, realitatea obiectivă, tot ceea ce există;
faptul de a exista.
2. categorie filozofică fundamentală, natura, materia, realitatea obiectivă.
3. Existenţa e un proces continuu de a decide ce ai de făcut.
4. Existenţa e oglinda în care cade imaginea palidă a luminosului viitor; iar timpul merge cu noi mai departe.
Încotro? Un veşnic acolo îi este îndepărtatul ţel.
Ontologia este ştiinţa despre existenţă, care urmăreşte să surprindă fundamentele existenţei, formulează
supoziţii asupra universului fizic şi socio-uman şi delimitează nivelurile, formele esenţiale de manifestare şi
expresie a acesteia.
Existenţa, iniţial, a fost identificată cu conceptele: physis şi natura.
Existenţa este constatată ca fiind şi opusă non-existenţei.
Existenţa este exprimată prin aşa concept precum unul şi totul.
Aristotel scria că existenţa este evident, perceptibilă, demonstrată prin fizică.
Existenţa exprimă faptul că obiectele sunt, există, fiinţează, desemnează realitatea, lumea, tot ce are
proprietatea de a exista.
Existenţa este analizată la două niveluri: existenţa naturală (anorganica şi organică) şi existenţa socială
(materială şi spirituală). Existenţa material este existenţa obiectivă a lucrurilor exterioare omului,
independent şi ea poate fi percepută prin senzaţii.
Existenţa pune în evidenţă ceea ce durează, ceea ce are stabilitate. Pe de altă parte o caracteristică a
existenţei poate fi devenirea, care implică schimbarea, transformarea.
 25

Subiectul XVII: Conştiinţa şi inconştientul (după S. Freud)

Relaţia dintre conştiinţă şi inconştient: Cele trei niveluri de organizare ale psihicului au propriile
continuturi-mecanisme si legitati de aceea nu pot fi reduse unele la altele. La o prima studiere a celor doar
niveluri constient-inconstient s-ar spune ca ele actioneaza sau functioneaza independent unele de altele.
În abordarea sistemica, între constient si inconstient exista relatii dinamice de interactiune si
interdependenta în ambele sensuri. Din punct de vedere genetic inconstientul preceda constientul si
reprezinta baza constituirii acestuia. Jung considera constientul o "emanatie si creatie a inconstientului
profund. Ea se naste în fiecare zi dupa somn si seamana cu un copil". Pâna la un an inconstientul este
mecanismul care domina organizarea si reglarea organismului, ca si modul de relationare a copilului cu
lumea. Cu timpul, nivelul ierarhic superior pe masura ce se dezvolta se va impune constant si pregnant iar
inconstientul va avea un rol functional subordonat efectuând unele "reglari subsistemice". Pentru a întelege
si mai bine relatiile de interactiune dintre constient si inconstient, ne putem imagina o axa bipolara cu un pol
plasat la limita inferioara (inconstientul) si unul aflat la limita superioara (constientul); între cei doi poli, pe
axa se vor evidentia diferitele moduri de interactiune între cele doua sfere ale psihicului (Mihai Golu, 1994).
Cu cât ne apropiem mai mult de unul din cei doi poli, cu atât se impune cu mai multa putere dominanta
specifica acelui nivel.
Se apreciaza ca între constient si inconstient exista trei tipuri de relatii:
 relatii circulare (constau în faptul ca oricare din activitatile mintale începute în constient pot trece în
inconstient unde este posibila gasirea unei solutii, apoi o parte din continuturi trec din nou în constient);
 relatii de subordonare integrativa (presupun dominarea unuia dintre niveluri de catre celalalt). Relatiile de
subordonare integrativa pot fi de doua tipuri: dominarea inconstientului de catre constient si dominarea
constientului de catre inconstient. Dominarea de catre inconstient a constientului apare în starile de afect, de
transa creatoare sau în starile patologice în care inconstientul devine principalul reglator al conduitei. În
cazul dominarii inconstientului de catre constient vorbim de "înaltarea omului", în cel de al doilea caz
vorbim de procesul de degradare, regresie.
 relatii de echilibrare (specifice starilor psihice de atipire, reverie, spontaneitate, contemplatie în care
individul nu este nici total constient nici inconstient).
 26

Subiectul XVIII: Spaţiul şi timpul:

Definiţii: Spaţiu-timp este un model care combină spaţiul tri-dimensional şi timpul uni-dimensional într-o
construcţie numită continuu spaţiu-timp, unde timpul joacă rolul celei de-a patra dimensiuni. Conform
spaţiului euclidian, universul nostru are trei dimensiuni spaţiale, şi o dimensiune temporală.
Spaţiul şi timpul sunt modalităţi fundamentale de fiinţare a existenţei. Cu privire la spaţiul şi timp există
următoarele teorii:
Teoria substanţială se referă la antichitate, evul mediu, renaştere. Spaţiul şi timpul reprezintă nişte substanţe.
Sunt nişte receptacole, în care se află lucrurile.
Teoria relaţională apare în perioada modernă şi această teorie este bazată pe geometria clasică, după care
spaţiul este o intindere omogenă, infinită, impune ideea de univers deschis, omogen, izotop.
Isac Newton consideră că spaţiul poate fi absolut şi relativ. Absolut este cel ce depinde de nici o relaţie şi în
al doilea caz spaţiul relativ ţine de mişcarea obiectelor (sistemul de referinţă).
După Einstein spaţiul şi timpul reprezintă un tot întreg. Este o unitate prin intermediul căruia sunt descrise
evenimente. Conform lui există 4 dimensiuni şi respectiv ele ţin de sistemul de referinţă şi relativitatea
sistemului.
În general este acceptată ideea că spaţiul este tridimensional şi reversibil. Spaţiul are înălţime, lăţime,
lungime. Timpul este unidimensional şi ireversibil. În ştiinţă este cunoscută aşa numită săgeată a timpului,
sensul curgerii timpului. Sensul termodinamic de spune că creştere entropia, adică cu cît trece timpul cu atît
se măreşte dezordinea. Al doilea sens care ne vorbeşte despre reversibilitatea timpului este cosmologic, care
ne spune că Universul se extinde şi nu se contractă.
Sensul psihologic, care ne spune că timpul nostru uman ţine de trecut, prezent şi viitor. Putem sa ne aducem
aminte trecutul dar niciodată viitorul.
 27

Subiectul XIX: Cultura şi Civilizaţie:

Cultura: Pentru prima dată termenul de cultură a fost utilizat de Cicero. Cuvint cultură este utilizat pe larg
în perioada modernă şi se asociază cu persoana educată, cu studii, cu persoana, care poate sa-şi coordoneze
comportamentul.
Cultura este un complex, care incude cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care le-a
însuşit omul ca metru al societăţii.
Cultura constă din modele implicite sau explicite ale comportării, acumulate şi transmise prin simboluri
incluzînd realizarea lor în unelte. Miezul culturii constă din idei tradiţionale, apărute istoric şi selecţionate
din valorile ce li se atribuie, sistemele culturale sunt produse ale acţiunii umane şi totodată elemente care
condiţionează acţiunea viitoare. Cultura este a doua natură umană. Cultura este detaşarea de natură şi etapele
culturii sunt etapele umanizării.
Cultura este elementul învăţat al comportamentului uman.
Cultura este procesul eliberării treptate de sine a omului.
Cultura este stabilă dar totodată are manifestări dinamice şi se află într-o continuă schimbare.
Cultura determină stilul nostru de trai şi totodată lucru acesta este greu perceput de individ.
Civilizaţia: Civilizaţia este un proces activ de transformare a valorilor culturale în norme de
comportament.
Civilizaţia este elementul activ al culturii.
Civilizaţia era percepută ca fiind o etapă ciclică care era împărţită în naştere, maturitate, îmbătrînire şi
moarte. Din altă parte civilizaţia reprezintă partea de decădere a unei societăţi, unde valorile erau petrificate
şi astel urma moartea civilizaţiei.
Civilizaţia reprezintă totalitatea fenomenelor economice, tehnico-ştiinţifice, sociale şi politice care duc la
modernizarea şi transformarea structurilor tradiţionale. Civilizaţia, în mare parte, depinde de perceperea
individului, a spaţiului, timpului, reliefului, clima, specii de animale, avantaje date şi dobîndite.
Cultura Civilizaţia
Cultura este procesul de umanizare a naturii. Civilizaţia este modul de existenţă al culturii.
Este dialogul dintre om şi lume. Omul dezvoltă Este domeniul acţiunii şi a eficienţei.
capacităţile interioare. Cultura denotă distanţa Civilizaţia reprezintă integrarea omului în
dintre om şi natură. societate.
Omul valorizează natura la scopurile sale. Prin civilizaţie el transformă realitatea socială.
Cultura este efort personal. Civilizaţia este socializarea.
Cultura presupune creaţie şi constituire de Civilizaţia presupune circuitul bunurilor
valori. materiale, precum şi materializarea valorilor.
Funcţia civilizatorie a culturii se realizează Civilizaţia depinde de organizarea politică şi
prin sistemul de învăţămînt care transmit sau de integrarea valorilor în practica socială.
furtifică valorile culturale.
 28

Subiectul XX: Teoria valorilor:

Valorile general-umane: Teoria valorilor apare relativ tîrziu, ca ştiinţă independentă abia în sec al
XVIII însă despre sistemul de valori ne relatează etica şi estetica.
Axiologia analizează valorile, modul de constituire, funcţionare. Ea ierarhizează valorile după priorităţile
sale practice şi pune în evidenţă corelaţia dintre individ şi evoluţia istorică.
Există următoarele valori:
1) teoria subiectivistă, care susţin că omul nu face decît să-şi exprime stările emoţionale, psihologice şi deci
valorile sunt condiţionate de sentimente, emoţii, trăiri. Reprezentarea valorilor sunt preferinţe de gust şi
aşteptări din partea celorlalţi.
2) Teoria obiectivistă afirmă că valorile sunt elemente apriore ale experienţei umane şi de fiecare dată sunt
reactualizate.
3) Teoria relaţionistă. Valorile nu sunt decît relaţii de aprecieri.
Valorile sunt criterii de apreciere, sunt nişte standarde de judecare, aplicate în estimarea obiectelor, ideilor,
sentimentelor în raport cu capacitatea acestor de a fi utile.
Orice valoare are următoarele caracteristici:
1) Obiectivitatea care este determinată de purtătorii de valori şi de criteriile de apreciere.
2) Caracterul subiectiv. Valorile sunt necesare doar pentru om. El le instituie, el le răspîndeşte, le modifică.
Valorile au o existenţă socială. Ele nu sunt proprietăţi ale obiectelor ci calităţi pe care le capătă omul în
procesul socializării. Valorile pot fi grupate după interese umane:
*Valorile morale – binele, răul, etichitatea, responsabilitatea, fericirea, calitatea, cumpătarea, solidaritatea.
Valorile morale reglementează relaţiile interpersonale. Ele sunt valori scop şi din punctul acesta de vedere
sunt valori imperative.
*Valorile economice sunt valorile mijloc şi reprezintă modalităţi, instrumente de realizare a acţiunii umane.
Ele sunt: munca, avuţia, prosperitatea, bunăstarea. Valorile economice sunt realizate prin valori materiale.
*Valorile politice sunt democraţia, libertatea, democraţia, pluralismul şi diversitatea, toleranţa.
*Valorile juridice sunt dreptatea, legalitatea, conştiinţa civică, constituţionalitatea. Vorbim despre
respectarea drepturilor şi egalităţilor omului.
*Valorile ştiinţifice sunt adevărul, obiectivitatea, certitudinea. Valorile ştiinţei reprezintă modalitatea de a fi
cît mai coerenţi, expliciţi în cunoştiinţele noastre.
*Valorile estetice sunt frumosul, urîtul, tragicul, comicul, sublimul şi la fel reprezintă valori scop. De obicei
reflectă stări ale spiritului, emoţii, sentimente, preferinţe.
*Valorile religioase sunt sacrul, profanul, divinul, taboo, caritatea.
Funcţiile: 1) factorul istoric (valorile determină continuitatea şi dinamica) sistemelor sociale. Totodată
asigură coeziunea şi ordinea socială.
2) Funcţia nominativ-educativă. Valorile contribuie la constituirea personalităţii umane.
3) Funcţia comunicaţională. Prin comunicare, interacţiune are loc transmiterea valorilor.
4) Funcţia de adaptare şi integrare socială. Prin această funcţie valorile conferă sens vieţii.
 29

Subiectul XXI: Comunicare:

Începînd cu secolul al XX problema comunicării devine una centrală pentru ştiinţele socio-umane şi apare
necesitatea de a explica şi de a revizui relaţia dintre limbaj, limbă, vorbire, mesaj. Totodată dinamica vieţii
sociale fiind accelerată cere ca omul contemporan să fie la curent cu ultimele realizări în diverse domenii.
Deţinerea de informaţie şi transmiterea acesteia este o latură necesară a vieţii contemporane.
E ------ R
Orice comunicare implică comunicare verbală şi comunicarea nonverbală, paraverbală.
Comunicarea nonverbală implică atitudini, stări emoţionale, reacţii iar paraverbalul reprezintă
modalitatea de articulare şi de exprimare a verbalului. Comunicarea nonverbală presupune modalitatea
noastră de interacţiune cu interlocutorul. Ea se realizează prin coduri de reprezentare: prin comportament,
prezenţă fizică, utilizarea spaţiului şi timpului. Transmiterea nonverbală a mesajului poate fi condiţiontă sau
involuntară. Informaţia codificată verbal poate fi însoţită şi de elemente de kinezică, proxemică, mimică,
pantomimă, gestică atât din partea emiţătorului, cât şi a receptorului. Specialiştii agreează tot mai mult
ideea că o parte din achiziţiile noastre fundamentale de comportament, învăţate intuitiv sunt forme de
comunicare ale efectelor şi emoţiilor. Privirea, orientarea corpului, distanţa dintre protagoniştii unei
comunicări, aprecierea acestei distanţe în vederea începerii, susţinerii sau terminării unei comunicări etc.
sunt forme ale comunicării nonverbale care se dezvoltă în timp şi care şi care ne însoţesc în toate situaţiile,
în societate, la şcoală, acasă. Fără aceste forme complementare de comunicare, individul, se pare, nu şi-ar
putea exercita în conformitate cu sine, nici forma primordială de comunicare, cea verbală. Se consideră, de
exemplu, că există un număr de câteva mii de gesturi, dar puterea lor de a semnifica şi de a comunica
înţelesuri este redusă, având o putere redusă de generalizare. Aceste forme complementare au fost studiate
şi clasificate, după modul de manifestare. Există mai multe asemenea clasificari. Luând în considerare
relaţia profesor-elev şi funcţiile pedagogice ale actilui de predare-învăţare, A. Bellak stabileşte o primă
structurare a comunicării neverbale, dar complementară şi analogică celei verbale.
Conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit, în proporţii hotărâtoare, prin comunicare paraverbală şi
nonverbală :55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7 % verbal.
CV şi CPV sunt obligatoriu simultane, CNV poate fi simultană, dar le poate şi anticipa şi succeda.
Într-o comunicare cu dominanţă verbală, cum este cea dintre elev şi profesor, CPV şi CNV nu se adaugă
verbalului, ci formează un întreg structurat, complex şi convergent.
Comunicările para-şi nonverbale pregătesc terenul pentru mesajul verbal. Elevul are sentimentul
importanţei conţinutului ce i se propune, transmis de profesor concomitent cu mesajul verbal al
demonstraţiei, dar decodificat mai rapid.
O comunicare complexă, convergentă, uşurează îndeplinirea unor sarcini diferite. Exemplu: verbal se oferă
o explicaţie clasei, paraverbal sunt atenţionaţi cei neatenţi, prin ridicarea tonului şi nonverbal se solicită
daietul unui elev pentru a verifica o informaţie oferită anterior).
 30

Folosirea mai multor canale în transmiterea mesajului facilitează prelucrarea şi reţinerea unei mari
cantităţi de informaţii şi în acelaşi timp, sporeşte varietatea şi atractivitatea actului de comunicare.
Exemplu:o lecţie prezentată exclusiv verbal, fără nicio modificare a intensităţii, ritmului, tonalităţii, etc.
blochează recepţia auditivă).
Combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale, para- şi nonverbale, poate reprezenta, nu de
puţine ori, un spor de claritate şi prin aceasta, economie de timp. Exemplu: în explicarea noţiunii de
dreptunghi, profesorul arată elevilor un dreptunghi.
Comunicarea verbală presupune cunoaşterea şi utilizarea eficientă a limbii, care este o construcţie
socială, admisă în societate şi care reprezintă un ansamblu de deprindere ale unei colectivităţi lingivstice în
baza căruia se comunică.
Limba este un ansamblu de convenţii adoptate de utilizatori. În procesul de comunicare este pus în evidenţă
relaţia dintre semn şi obiectul denotat. Pe baza limbii sunt construite teorii despre limbaj care reprezintă un
sistem de semne arbitrare şi conveţionale, în care înţelegerea se realizează prin apel la imaginaţie şi la
formele gîndirii.
Comunicarea verbală este transmisă prin semne, iar semnele la rîndul său fac referinţă la obiectele real
existente şi mai avem utilizătorul (emiţătorul). Semnul este reprezintat prin imagine mintală a sunetului sau
prin conturi grafice.
: Acest tip de comunicare este codificată şi transmisă prin enunţuri care au la bază unitatea minimală,
semnificativă numită cuvânt. Comunicarea verbală este orală sau scrisă, iar canalele sunt deci auditive şi
sau vizuale; ambele tipuri fiind la fel de frecvente. Cominicarea scrisă poate include şi alte forme sau
manifestări ale comunicării interumane:comunicare lateralizată, publică, referenţială, atitudinală, la fel
cum comunicarea orală poate subscrie şi comunicarea intrapersonală, publică, subiectivă etc. Ştiinţele
lingvistice şi nonlingvistice au fost preponderent interesate în cerceterea comunicării scrise şi mai puţin
interesate în cerceterea comunicării orale. În lumea ştiinţifică contemporană, dat fiind cerinţele societăţii
actuale, accentul se mută, însă, tot, mai mult pe cercetarea comunicării, elaborându-se în acest scop tot mai
mult tehnici de observare şi interpretare a comunicării orale.

Comunicarea paraverbală Comunicarea paraverbală este o comunicare inferentă pentru că se

asociază şi se suprapune comunicării verbale prin forme de manifestare cu semnificaţii aparte, cum ar fi
caracteristicile vocii (care dau informaţii despre genul natural al emiţătorului, despre vârstă, despre starea
de spirit, veselă, tristă, fals neutru, vagă, etc.), caracteristicile de pronunţie (care dau informaţii despre
gradul de educaţie, capacitatea de comunicare şi de control al gândirii prin limbaj, zona de provenienţă,
intensitatea, ritmul, tempoul, calităţile vocii, pauzele(umplute sau nu de vocale neutre). Referindu-ne la
pauzele în vorbire, menţionăm că o formă a acestora este tăcerea. Din punct de vedere didactic,
manifestarea comunicării didactice numită tăcere este un element deloc de neglijat. Comunicarea
paraverbală, deşi inferentă comunicării verbale, poate fi exploatată pentru schimbarea semnificaţiei
 31

mesajelor, de exemplu cuvântul „scrieţi” poate avea inflexiuni care-i conferă diverse semnificaţii modale-
poruncă, rugăminte, îndemn, implorare etc. şi care pot declanşa de răspuns diverse: executare, ignorare,
etc.
Limbaj. La fel ca şi la comunicaţiile tehnice din cadrul informaticii şi matematicii, comunicarea dintre
oameni are loc cu ajutorul unui limbaj, sistem de vorbire care foloseşte un anumit sistem implicit de formule
de comunicare.
Vorbirea şi limba vorbită sunt elemente primordiale în comunicare; prin intermediul lor putem transmite mai
departe şi o comunicare socială sau emoţională, aceasta decurgând diferenţiat, după gradul de cultură al
partenerilor ce iau parte la convorbire.
Această transmitere de informaţii se produce de obicei într-o formă acustică (vorbirea), dar există şi alte
forme (sau purtători de informaţie), cum ar fi forma scrisă, cea cu semnale electrice sau optice ş.a.
În timpul vorbirii comunicarea nu se efectuează numai prin cuvinte, ci şi prin intermediul tonului vocii, al
amplitudinii sau localizării respiraţiei, al variaţiei coloritului epidermei (îndeosebi a celei faciale), al
atitudinii noastre ş.a. De exemplu, pentru înţelegerea unui mesaj, de cele mai multe ori este important şi
comportamentul interlocutorilor, care poate fi:

1. pasiv
2. asertiv
3. agresiv