ESEU

Mecanismul realizării echilibrului pe diferite tipuri de piaţă

ALDEA D. IOANA ECATERINA

F.E.A.A.
CIG ID ANUL 1
 Se considera ca piata unui produs este echilibrata atunci cand cantitatea ceruta este egala
cu cantitatea oferita. Pretul de echilibru apare atunci cand se realizeaza egalitatea dintre
cantitatile cerute si cele oferite dintr-un produs. Coincidenta intre cerere si oferta este un punct
catre piata tinde in baza presiunilor vanzatorilor si cumparatorilor. In realitate, in permanenta, pe
piata exista fie o situatie de penurie (c>o), fie o situatie de surplus (o>c).

Trasaturile caracteristice ale pretului de echilibru sunt:

 aparitia spontana, ca rezultat al jocului liber al fortelor pietei,
 formarea lui este legata si de situatia pietelor independente,
 echilibrul pietei nu inseamna stagnare, respectiv absenta schimbarilor.

Formarea pretului de echilibru se realizeaza in moduri diferite, in functie de orizontul

de timp, in care se confrunta cererea si oferta (pe intervale foarte scurte de timp cererea este cea
care se constituie din factorul principal al formarii pretului, oferta adaptandu-se automat la
cerintele consumatorului, pe perioade scurte producatorii pot modifica dimensiunile ofertei prin
schimbarea volumului factorului munca. Pretul astfel format se numeste pret normal, adica acel
pret ce presupune egalitatea costului marginal cu pretul de vanzare. La acest nivel de pret
producatorii pot vinde orice cantitate de bunuri, pe termen lung, oferta reprezentand factorul
determinant al evolutiei pretului.
Studiul mecanismului de schimb impune realizarea pretului de echilibru, fapt ce va
influenta reglarea parghiilor economice ale cererii si ofertei. Intrucat marimea sau valoarea de
referinta a pretului stabileste cantitatea de marfa tranzactionata pe piata, atat ofertantii cat si
consumatorii vor cauta sa-si atraga maximul de profit.
Studiul valorii de schimb in acest context al mecanismului formarii pretului constituie un
domeniu prioritar si de referinta al stiintei economice.
Nu exista fenomen economic care sa participe in piata in care sa nu fie implicat pretul.
Preturile, ca evaluari concrete reprezinta masa monetara care trebuie platita pentru consumarea
unui bun sau serviciu. Intrucat pretul este considerat ca expresie baneasca a valorii de
intrebuintare, el are la baza sistemului de calcul munca omeneasca incorporata in produsul
destinat tranzactionarii. In aceste conditii, pretul depinde direct de doua variabile: marimea
valorii pretului si puterea de cumparare a banilor.
Relatia cerere-oferta trebuie privita in dublu sens, deoarece orice modificare a variabilei
cerere impune o modificare a variabilei oferta, intrucat se incearca pastrarea pretului de echilibru
pentru produsul de comercializat. In aceste conditii, modificarea uneia este uneori cauza, alteori
efectul modificarii celeilalte legi economice. De obicei, cererea impune oferta.
In conditiile pietelor normale, pretul determina un mecanism automat de echilibrare a
cererii si ofertei.
In cazul pietelor imperfecte: piata de monopol sau de oligopol stabilirea nivelului
pretului este o variabila ce apartine fie producatorului, fie consumatorului unic. Pe ansamblu,

2
modificarea pretului la crestere economica influenteaza deplasarea curbelor de vizualizare in
sensul urmator:
 marirea pretului atrage diminuarea cererii ceea ce ofera blocaj ofertei, deci
realizarea stocurilor cu implicatii asupra micsorarii ofertei deci si micsorarea
pretului.
 Supraproductia va impune limitarea ofertei sau cresterea cererii.
 Subproductia va impune cresterea cererii si a ofertei.
Pentru piete imperfecte pe termen scurt curbele de reprezentare sunt: cu cat pretul e mai
redus cu atat cantitatea este mai mare, iar unicul ofertant va acumula cifra de afaceri numai in
ipoteza stabilirii pretului real de echilibru in functie de cerere.
Pentru prognoza pe termen lung nu se pot da verdicte cu privire la preturile de referinta
datorita imposibilitatii prognozei ansamblului cerere-oferta. Modificarea preturilor orienteaza
atat deciziile producatorilor, cat si pe cele ale consumatorilor, deoarece posibilitatile de absorbtie
pe piata sunt practic constante, iar factorul care determina unitatea este doar cel al satisfactiei.
In conditiile concurentei imperfecte, firmele fac tot posibilul sa controleze nivelul
pretului, adica intervin cu sisteme perturbatoare la reglarea echilibrului pretului. Astfel, in
stabilirea pretului, in conditiile economiei contemporane intervin urmatoarele serii de
fundamente economice ce impun preturile:
 costul de productie pentru produs ca fiind costul mediu al produsului
comercializat;
 formele de concurenta privite ca forme de impact al calitatii;
 capacitatea de productie privita ca oferta concurentiala;
 elemente ce tin de politicile guvernamentale in acordarea unor anumite facilitati
sau subventii similar unor ofertanti si unor consumatori;
 mijloacele de informare si modul de penetrare pe piata a produsului privit sub
aspectul cunoasterii publicitare si a increderii consumatorului catre producator.
De aceea, pretul este considerat ca instrument banesc ce reflecta prin marimea lui atat
cheltuielile de munca destinate obtinerii produsului cat si cheltuielile de dezvoltare privite prin
prisma gradelor de utilitate sau raritate pentru un anumit bun sau serviciu.
Masurarea unui bun material sau serviciu ne confera pe de o parte gradul lui de trebuinta,
necesitate, iar pe de alta parte justifica masa monetara utilizata in obtinerea bunului respectiv.
Fata de aceste conditii, preturile cunosc la randul lor mai multa tipologii numite functii:
functia de justificare, evaluare a cheltuielilor (in cadrul calculului acestei functii sunt
incluse totalitatea cheltuielilor destinate producerii fizice a produsului, cat si cheltuielile
destinate dezvoltarii produsului ulterior);
 functia de corelare justifica impactul pe care un produs il creaza pe piata cererii si
a ofertei in stabilirea nivelului pretului de echilibru;
 functia de informare prezinta gradul de utilitate al produsului comercializat la care
se adauga cheltuielile de publicitate sau informare (de tip Internet);

3
  functia de stimulare a producatorului permite producatorului sa modifice conform
propriilor strategii nivelul pretului, intrucat cresterea calitatii produsului impune o
atractie de consumatori cu consecinte asupra posibilitatilor de supravietuire a
firmei pe termen lung si mediu;
 functia de distribuire a veniturilor prin analiza careia producatorul poate stabili
masa monetara pe care si-o permita a fi dezvoltata in conditiile cresterii calitatii
produsului.

Concurenta perfecta
Sursa conceptului de concurenţă perfectă poate fi identificată în noţiunea clasică de
concurenţă, înţeleasă în forma sa de liberă concurenţă. Acesta este unul dintre primele şi,
totodată, cele mai frecvent folosite concepte în ştiinţa economică. Comparată cu teoria
concurenţei perfecte, concurenţă liberă apare mai degrabă definită în termeni de comportament
economic decât ca structură de piaţă. Concurenţa liberă reprezintă, în primul rând, negarea
monopolului – ea există şi se manifestă exclusiv în cadrul unei pieţe libere. Opoziţia faţă de orice
intervenţie a statului (se recunoaşte acestuia doar un rol de “jandarm”, în asigurarea şi păstrarea
condiţiilor minime necesare desfăşurării concurenţei) şi faţă de amestecului factorilor exogeni de
orice natură în cadrul procesului economic. Libera concurenţă reprezintă o formă de existenţă a
individualităţii libere în câmpul economic, o formă de manifestare a unor agenţi economici
autonomi şi independenţi, într-un cadru economic caracterizat prin libertate şi prin garantarea
acestei libertăţi.
Libertatea economică îşi găseşte în expresia în libera iniţiativă şi acţiune şi presupune
liberul acces la resurse (inclusiv la informaţii) şi la piaţă. Spiritul liberei concurenţe concentrează
în sine credinţa că principala forţă care pune în mişcare oamenii este interesul individual. Acest
comportament este, în esenţa sa, individualist (egoist). Baza acestui spirit şi acestui
comportament concurenţial o reprezintă existenţa proprietăţii private ca temelie a economiei.
Comportamentul concurenţial este un unul de rivalitate, competiţie liberă şi aproape neîngrădită.
Principiul fundamental care distinge concurenţa liberă de alte forme de concurenţă este “laissez
faire, laissez passer”.
Echilibrul pieţei cu concurenţă perfecta
Funcţionarea economiei de piaţă, a schimbului în general, este legată şi de preţul
mărfurilor, de modul în care acesta se formează. La modul general el exprimă raportul în care se
schimbă două produse.
Într-o economie monetară, în care schimbul este intermediat, preţul reprezintă suma de
bani pe care o primeşte vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acesteia. Sub acest
aspect, preţul este considerat expresia bănească a valorii mărfurilor. Preţul îndeplineşte în cadrul
economiei o serie de funcţii, printre care cele mai importante sunt:

4
 - calcul şi evidenţă (permite comensurarea mărfurilor);
- recunoaşterea valorii mărfii şi stimularea economică a producătorului (prin recuperarea
costurilor de producţie şi asigurarea unui profit);
- distribuirea şi redistribuirea veniturilor etc.
Preţul se stabileşte, se formează, pe piaţă, pe baza înţelegerii cumpărătorului cu
vânzătorul, ca purtători ai cererii şi ofertei, şi ca urmare, este considerat un rezultat al pieţei (sau
determinat de piaţă):
P = f (C,O)
Pe piaţă, cererea şi oferta nu acţionează separat ci concomitent, influenţându-se reciproc.
Preţuri ridicate convin producătorilor, însă îi dezavantajează pe cumpărători, sfârşind
prin a nu le accepta (ca rezultat, scad vânzările şi cresc stocurile, respectiv se reduce producţia).
Dimpotrivă, preţuri scăzute sunt dorite de cumpărători, dar inhibă producţia şi reduce oferta. În
aceste condiţii trebuie “găsită” o soluţie care să convină tuturor. Aceasta este dată de punctul de
echilibru a pieţei.
Prin echilibrul pieţei înţelegem acea situaţie în care cantitatea de mărfuri cerută
egalizează la cel mai ridicat nivel posibil oferta de marfă, iar preţul corespunzător punctului de
echilibru reprezintă preţul de echilibru. Dacă preţul este o variabilă independentă, mişcarea sa (în
sus sau în jos) face ca cererea şi oferta să se modifice în sens invers una faţă de alta. La orice
nivel s-ar situa preţul, cererea şi oferta satisfăcute vor fi egale (cantitatea vândută dintr-un anumit
bun economic este întotdeauna egală cu cea cumpărată). S-ar părea că pe piaţă domneşte
echilibrul în orice împrejurare. Dar nu este aşa.
Pentru piaţa unui bun economic cea mai mare importanţă o are raportul dintre întreaga
cantitatea cerută şi respectiv oferită la diferite nivele de preţ, raportul dintre cererea şi oferta
totală. Corespunzător acestui echilibru va rezulta volumul tranzacţiilor – adică cantitatea din
marfa respectivă vândută şi cumpărată pe piaţă – şi preţul de echilibru.
Preţul de echilibru este un preţ al cărui creştere diminuează cantitatea vândută (volumul
tranzacţiilor), chiar dacă acest lucru este dorit de producători, în timp ce o reducere a sa atrage,
de asemenea, scăderea cantităţii vândute, pentru că puţini agenţi economici vânzători vor accepta
acest lucru. El reprezintă, aşadar, preţul la care cantitatea care se poate vinde dintr-o marfă este
cea mai mare, când cererea şi oferta satisfăcută corespunde celui mai mare volum de vânzări şi
cumpărări posibile pe piaţă.
Preţul de echilibru nu este un preţ unic, ci preţul la care şi în jurul căruia se realizează cel
mai mare volum al tranzacţiilor individuale. De asemenea, el este un preţ stabil (dar nu imuabil),
ci se modifică ca urmare a modificării condiţiilor ca l-au determinat (cerere şi ofertă).

5
 În condiţii de liberă concurenţă echilibrul pe piaţă se va stabili ca rezultat exclusiv al
cererii şi ofertei totale. Nici un agent economic participant pe respectiva piaţă nu poate influenţa
în nici un fel stabilirea sa. De câte ori pe piaţă există un preţ superior celui de echilibru
producătorii (sau în orice caz o parte dintre ei) vor rămâne cu anumite cantităţi de produse
nevândute. Avem de a face într-o asemenea situaţie cu un exces de ofertă, cu o supraproducţie
relativă (în raport cu preţul prea mare solicitat pentru marfa respectivă). Din rândul lor se vor
găsi unii dispuşi să ofere produsele la un preţ mai scăzut. Ceilalţi vor trebui să procedeze la fel
sau să rămână cu marfa pe stoc. De aici apare o tendinţă generală de reducere a preţului înspre
nivelul de echilibru, însoţită de o creştere corespunzătoare a cererii.
În cazul în care preţul s-ar situa sub nivelul celui de echilibru, cererea va fi superioară
ofertei, pe piaţă evidenţiindu-se o penurie de produse, situaţie denumită exces de cerere. O parte
dintre cumpărători nu îşi pot procura produsul dorit sau în cantităţile dorite. Dintre aceştia unii
vor fi dispuşi să ofere mai mult pentru a obţine ceea ce doresc. Ceilalţi vor trebui să procedeze în
mod similar sau ei vor rămâne fără mărfurile dorite. Ca urmare, începe să se manifeste o tendinţă
de creştere a preţurilor, tendinţă care determină, pe de o parte, stimularea creşterii ofertei, iar pe
de altă parte, o diminuare a cererii.
Modul în care se formează preţurile pe pieţe concurenţiale conform celui mai cunoscut
model neoclasic, cel al echilibrelor parţiale, apare formulat de Alfred Marshall. Modelul
ilustrează un echilibru parţial pentru că el este focalizat asupra unei singure pieţe Marshall
concluzionează că nu este posibil a afirma că numai cererea sau numai oferta determină preţul şi,
ca urmare, că numai costurile sau numai utilitatea ar determina valoarea de schimb. Metafora
care descrie acest mecanism este cea a unei foarfeci, în care o parte o reprezintă cererea şi
cealaltă oferta. La fel cum nu putem spune că numai unul din tăişurile foarfecii (şi care anume)
este cel care taie propriu-zis, nu vom putea spune că numai cererea sau numai oferta acţionează
asupra echilibrului sau are rolul determinant în orice împrejurare. Analiza lui Marshall presupune
existenţa unui set de pieţe distincte, separate, izolate, câte una pentru fiecare bun economic ce
poate şi face obiectul schimbului, cu excepţia banilor. Banii se disting de celelalte mărfuri prin
calitatea ce o au de a fi tranzacţionaţi pe toate pieţele. În analiza lui Marshall cel mai important
aspect este legat de perioada de timp avută în vedere. Aceste diferenţe sunt rezultatul timpului de
reacţie necesar (şi de care dispune) oferta pentru a răspunde, pentru a se adapta schimbărilor
intervenite în cerere.
Tradiţional în economie, în principal pe baza distincţiilor făcute de Marshall, se identifică
şi se analizează trei perioade diferite:
1) perioada de piaţă sau ultrascurtă (instantanee)
2) perioada scurtă
3) perioada lungă.

6
 Dimensiunea timpului prevăzută de analiza lui Marshall a fost descrisă ca “timp
operaţional”. Nu este posibilă o delimitare strictă din punct de vedere cronologic a acestor
perioade, ele putând varia ca întindere de la caz la caz, de la produs la produs, dar şi de la un
moment la altul. Factorii ce o influenţează sunt legaţi, în principal, de tipul şi caracteristicile
mărfii, de condiţiile ce guvernează producţia şi consumul său.