Despre tulburarea de personalitate dependenta

Conform manualului de diagnostic al tulburărilor psihologice (DSM – varianta

actuala: DSM V), persoanele care suferă de tulburare de personalitate dependentă au o nevoie
accentuată ca altcineva să aibă grijă de ei și se agață de aceștia, de teama separării. Atunci
când iau decizii, caută sfaturile și încurajările celorlalți, în mod constant. Ei își doresc ca
ceilalți să-și asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii din viața lor și au
dificultăți în a-și exprima dezacordul față de ceilalți, datorită temerii de a pierde sprijinul și
aprobarea celorlalți. Caută să înlocuiască pierderea unei relații cu o alta foarte rapid, dintr-o
teamă crescută de a ajunge în situația în care să fie nevoie să aibă singuri grijă de ei înșiși,
teamă care merge într-atât de departe, încât se vor implica în acțiuni dificile sau neplăcute,
pentru a obține afecțiune și sprijin din partea celorlalți. Au o încredere în sine scăzută, ceea ce
duce la o dificultate în a începe proiecte de unii singuri, simțindu-se neajutorați sau
incapabili.

Conform lui Beck (2015), personalitatea dependentă își are originile în asumpțiile de
bază despre sine și despre lume – aceste persoane se văd ca fiind inadecvate, neputincioase,
neajutorate, slabe, într-un oarecare contrast cu cei din jur, care sunt percepuți ca fiind
întotdeauna puternici, suportivi, capabili să aibă grijă de ei. Mai mult decât atât, credințele
înrudite includ nevoia de sprijin din partea unor persoane puternice, pentru a putea
supraviețui, fiind astfel convinși că trebuie să rămână apropiați de aceste persoane și să nu îi
supere. Aceste gânduri și credințe rezultă un tipar de a se subordona și de a face celorlalți pe
plac.

Deseori, persoanele care au o personalitate dependentă pot ajunge la concluzia că

trebuie să se bazeze pe altcineva, mai potrivit să aibă grijă de ei, fiind dispuși să plătească un
preț considerabil pentru o asemenea siguranță. Principala distorsiune cognitivă a unor astfel
de indivizi este gândirea în termeni de alb-negru (dihotomică) – de exemplu, consideră că
sunt ori complet dependenți și împreună cu ceilalți, ori complet independenți și singuri. Mai
mult decât atât, poate fi prezentă si tendința de a vedea lucrurile ca fiind catastrofale, în
special în relațiile cu ceilalți – au impresia că dacă supără persoana care se presupune că va
are grijă de ei, aceasta va pleca definitiv.
 Cu toate acestea, este important de menționat faptul că există o diferență între un stil
de personalitate dependent și o tulburare de personalitate dependentă. Putem considera, astfel,
că personalitatea dependentă acoperă un continuum de la sănătate la patologie, la un capăt
aflându-se stilul, iar la celălalt, tulburarea. În acest sens, o persoană care este confortabilă în a
cere opinia celor din jur atunci când iau decizii importante, dar, în final, ia propriile decizii,
poate avea un stil de personalitate dependent; la polul opus, o persoană incapabilă să ia
decizii în viața de zi cu zi, fără a primi excesiv de multe sfaturi și îndrumări din partea celor
din jur, cărora le poate permite să ia o foarte mare parte a deciziilor importante, este foarte
probabil să aibă o tulburare de personalitate dependentă. Sau, o persoană care este implicată
în relațiile cu cei din jur si se străduiește intens să îngrijească și mențină aceste relații poate
avea un stil de personalitate dependent, spre deosebire de o persoană frecvent preocupată de
posibilitatea de a fi abandonați de cei din jur si care se simte devastată atunci când o relație
apropiată se încheie, aceasta din urmă având, cel mai probabil, o tulburare de personalitate
dependentă.
Bibliografie:

Beck, J. (2005) Cognitive therapy for challenging problems, Guildford Press NY

Sperry, L. (2016) Tulburările de personalitate din DSM-V, Editura Trei