Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text dramatic studiat.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului dramatic într-o perioadă, într-un curent
cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului dramatic studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul dramatic studiat (de
exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, indicații scenice, registre stilistice, limbaj etc.).

Text dramatic, M.Sorescu, Iona

Arta spectacolul este „umbră pe fum”, imagine a efemerității. Niciun spectacol nu se repetă, niciun spectacol nu
seamănă cu altul. Textul dramatic oferă cititorului șansa de a vedea cum funcționează „dubla enunțare teatrală” –
personajul/actorul se adresează altui personaj/actor, dar și cititorului/publicului (Anne Übersfeld, „Arta teatrului”).
Iona este un om singur, trăsătura esențială a personajului. El întruchipează condiţia omului modern. „Aș vrea să treacă
Dumnezeu pe-aici!”, spune personajul țintuit pe o scenă goală. Emil Cioran este de părere că „orice viață este istoria unui eșec”
(„Amurgul gândurilor”), idee pe care o găsim ilustrată și de piesele lui Marin Sorescu.
Viziunea lui M. Sorescu reprezintă neomodernismul prin spiritul ludic, plasarea acțiunii în atemporalitate și aspațialitate,
prin tehnica solilocviului - piesa este scrisă pentru un singur actor care se dedublează. Singur pe lume, Iona vorbește cu sine ca și
cum ar vorbi cu un străin, de teamă să nu-și pierdă mințile.
Subintitulată „Tragedie în 4 tablouri”, piesa lui M.Sorescu este o parabolă ce face parte din trilogia „Setea muntelui de
sare”, alături de „Paracliserul” şi „Matca”. Trilogia apare în revista Luceafărul, în 1968. Mesajul se referă la singurătatea omului
care s-a îndepărtat de Dumnezeu. În teatrul contemporan, drama este numită „farsa tragică” de către Eugen Ionesco. Drama este
o specie a genului dramatic, în care apar categorii estetice diferite, de la tragic la sublim, ironia şi chiar comicul.
Tema condiției umane este evidentă: singurătatea, eşecul, frica de moarte, lipsa de identitate. Aşa cum se întâmplă şi în
piesele lui Beckett („Aşteptându-l pe Godot”), personajul este un nonerou, un om obişnuit, „fără calităţi”, trăind într-o lume
oarecare. Statutul social şi psihologic al personajului este relativizat: nu pescar de suflete, ci „de nori”, Iona este un visător
singuratic. Acţiunea din teatrul clasic este înlocuită de orizontul aşteptării absurde.
Singurătatea lui Iona este sugerată de limbajul scenic. Decorul este minimalist, redus la câteva elemente simbolice.
Marea este desenată cu creta, pe jumătate din scenă, la fel şi gura imensă a unui peşte. Marea reprezintă leagănul vieţii şi al
morţii, dar este şi un spaţiu al nesinguranței, al alunecării continue, fără liman şi fără punct de sprijin. Iona simte că are nevoie de
„un val fix”, căci „marea e în năruire”. Limbajul lui Iona este un amestec de poezie și jocuri de cuvinte absurde.
Indicaţiile scenice sunt importante pentru caracterizarea directă a personajului: „Ca orice om foarte singur...”, uneori
„melancolic”, „nehotărât”, „uimit”, „rugător”, „exaltat”, alteori „are lacrimi în ochi”, „vorbeşte cu peştişorii”. Numite și didascalii
sau notații ale autorului, aceste indicații scenice sunt cuprinse între paranteze rotunde. Didascaliile dau paginii un aspect
inconfundabil și arată cum trebuie interpretat rolul.
Numele este o modalitate indirectă de caracterizare – eroul poartă numele profetului biblic din Vechiul Testament. Iona
ar trebui să fie un credincios, dar se dovedește un ateu disperat, care nu crede nici în Dumnezeu, nici în sine. În ebraică, Iona
înseamnă „porumbel”. Punctul de plecare al piesei îl constituie mitul biblic al lui Iona, profet cu fire neobişnuită, cum se vede şi
din analiza lui Petru Creţia. Iona este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive, să le spună păcătăşilor că în 40 de zile pentru ei va
veni sfârşitul lumii, dacă nu se pocăiesc. Iona consideră că poate schimba porunca divină, pe care o consideră prea blândă. El le
spune niniviţilor că sfârşitul lumii lor a venit, uitând să amintească şi condiţionarea (dacă nu-şi recunosc păcatele!). Apoi, Iona
pleacă pe mare, sperând să scape de mânia lui Dumnezeu. Profetul cade într-un somn adânc, dar este trezit de o furtună
îngrozitoare. Este semnul că cineva a greşit faţă de Dumnezeul său. Când îşi recunoaşte vina, Iona este aruncat de marinari în
apă. În adâncul mării, înghiţit de un peşte uriaş, Iona îşi aminteşte de Dumnezeu şi se roagă aprins să mai vadă o dată Templul
Ierusalimului. Dumnezeu îl iartă şi, după 3 zile şi 3 nopţi, ca într-o Înviere, Iona este aruncat pe mal.
În Tabloul I, Iona îşi refuză identitatea. El pretinde că Iona cel ghinionist e plecat să pescuiască în „altă mare”. Spre
deosebire de Iona cel biblic, personajul lui M.Sorescu nu-şi cunoaşte vreo vină, în afară de aceea că s-a născut. Nu este nici
profet, ci om obişnuit. Demitizarea se produce prin limbaj (caracterizare indirectă). Se observă amestecul de umor negru şi
disperare. Iona se preface că nu mai ştie cine este şi îl strigă mereu pe Iona cel plecat în căutarea altei mări. Omul vrea să
păcălească peştii. În fond, Iona este un ghinionist, asemenea lui Santiago, eroul lui Hemingway, din romanul „Bătrânul şi marea”.
Ca să-l ocolească neşansa, Iona ia cu sine, când merge la pescuit, un acvariu. Când marea refuză să-şi deschidă tezaurul de peşte,
Iona aruncă undiţa în acvariu şi se preface că este pe deplin mulţumit. Consideră că a înşelat destinul.
Tema condiției umane se recunoaște în secvența viselor lui Iona (caracterizare indirectă), încercare de psihanalizare a
personajului. Visele oglindesc freudian universul său obsesional. La primul vis vede o plătică, apoi morun şi la ultimul, mai spre
dimineaţă, în loc de prada cea mare, prinde „o fâţă”. Ironic, Iona se întreabă cum poate marea să ţină atâţia peşti pe mâncare şi
băutură. Tot el observă că „e destul de strâmt” în burta chitului, dar „ai unde să-ţi pierzi minţile”. Marea este “un lăcaș de stat cu
capul în mâini în mijlocul sufletului”. Efectul expresiv se realizează prin trecerea de la sensul propriu, la cel figurat.
În tabloul al doilea, stând în burta Peştelui I, Iona vorbeşte cu chitul care l-a înghiţit, adresându-i-se ca unui frate – „Măi,
Mustăţea...”. Îl ceartă fiindcă a uitat să-i ia, la înghiţire, cuţitul – „Dacă mă sinucid?” La intrarea în orice suflet, ar trebui așezată o
sită, să nu intre oricine „cu picioarele”. Peștele este pus în legătură cu tărâmul morții, dar este și un simbol ecumenic, indicând
ideograma christică – „ichtys”.  
În tabloul al treilea, în scenă apar cei doi pescari care poartă pe umăr o bârnă. Ei traversează scena, fără să răspundă
întrebărilor lui Iona, ca nişte apariţii de pe altă lume. Ca un eşuat, Iona ar vrea să-i scrie mamei un bilet: „Mai naşte-mă o dată.
Prima viaţă nu prea mi-a ieşit…”. Prin vieţi succesive s-ar putea recupera ceva din fericirea pierdută a lumii. O singură viaţă este
absolut insuficientă pentru a găsi fericirea. Iona mărturiseşte că se simte asemenea unui Dumnezeu care „s-a împotmolit la
Înviere” (autocaracterizare). Moara de vânt aşezată pe un colţ de scenă atrage atenţia asupra firii donquijoteşti a personajului.
În ultimul tablou tema condiţiei umane se reflectă în iluminarea personajului, „pescarul de nori”. Piesa lui M.Sorescu
este o parabolă a pescuitorului înghiţit, după modelul vânătorului vânat. Captiv într-un mormânt viu, în burta peștelui uriaș, Iona
îşi dă seama că eliberarea sa vine dinăuntru. Cu un cuţit, Iona spintecă burţile de peşte care apar la orizont. Ultima replică a
personajului este importantă: „Răzbim noi cumva la lumină!”. Gestul lui Iona nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o
iluminare, arată N. Manolescu. Lumina este un puternic simbol pentru regăsirea de sine şi intrarea în armonie. Din perspectiva
situației finale, eroul este un învingător.
Mesajul piesei este deschis interpretării multiple. Autorul însuşi dă o explicaţie piesei, vorbind despre singurătatea
nesfârşită a omului în cosmos sau despre singurătatea intrauterină. În cele din urmă, după modelul lui Flaubert, M.Sorescu
afirmă: „Iona sunt eu!” Piesa lui M.Sorescu este un model de artă dramatică, iar personajul devine un simbol al condiției umane:
„Ce singurătate!”.

- Nu e bine să urli pe mare.

- Pe uscat mai treacă-meargă.
- Dar pe apă, ba.
- Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele s-adună.
- Valurile intră în vibraţie.
- Ca un pod peste care trec soldaţii, toţi în acelaşi timp: se dărâmă.
- Aşa e şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt.
- S-ar putea isca o furtună!
- Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi...
- Zău nu e bine să strige toţi de pe mare odată.
- Chiar dacă sunt naufragiaţi?
- Chiar naufragiaţii. Să strige toţi, dar pe rând.
- Înţeleg, să nu se bage de seamă...
- Altfel s-ar crede că e o jelanie absolută. S-ar înfuria marea.
- (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui.
- (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.
- Şi să tacă. (Pauză.)
- Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
- (Strigă.) Ionaaa! Nimic.
- (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona! (Pauză.)
- De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace.
- Peştii trebuie să creadă că el pescuieşte cine ştie unde. În altă parte... (Râzând.) Cred că ar trebui să pescuiască în altă mare.
Poate acolo... (Iona, M.Sorescu – tabloul I)

- Simt o moleşeală...
- De ulcior care se umple, gâlgâind în fântână.
- Într-o fântână seacă.
- (Pauză.) Ce pustietate.
- Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.
- Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi să dispară pe dincoace. Câţiva paşi prin dreptul meu...
- Când am să ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi să-l întreb: „Ce mai faci?”
- Sunt plin de planuri.
- Vezi să nu crăpi.
- Atunci, măcar o să fie o explozie ca lumea.
- Aşa o fi fost şi cutremurul care-a mutat din loc malul unde-şi înţepase un cuib gâza aia?
- E mult de-atunci, cum de mi-a venit în minte?
- (Uitându-se atent într-o parte.) Sunt ochii mei aceia care mă privesc?
- Ţi se pare. Nu e nici o oglindă pe-aproape.
- (Îngrozit.) Sunt ochi adevăraţi. (Numără.) Unu, doi, trei, o sută de perechi. Uite, şi-n partea cealaltă, şi dincolo, şi aici. (Scena se
întunecă treptat, mişcări nelămurite prin unghere.)
- Sunt peşti în spatele ochilor.
- Peşti vii.
- Puii monstrului mare. Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec. Explozia i-a trezit la viaţă şi acum cresc de spaimă. Noaptea e atâta
beznă. În pădure, încât copacii cresc de spaimă.
- Ce mari s-au făcut!
- Vin spre mine cu gurile... (Caută cuvântul, nu găseşte.) Cu gurile... scoase din teacă. (Ţipând, ca într-un vis.) Mă mănâncă!
(M.Sorescu, Iona)
-(Strigă.)Hei, oameni buni!... (Intră Pescarul I şi pescarul II. Ambii au în spinare bârnele.)
-Şi voi?! Grozav! Pe unde-aţi ieşit?
-V-aţi luat bârnele. Or fi început să se ruineze casele voastre, aşa e. Totuşi, nu trebuie să vă omorâţi cărându-le tocmai de pe tărâmul
celălalt. Or mai fi şi pe la noi lemne.(Râzând.) Sau aţi vrut să-i faceţi pagubă?! (Scena începe să se clatine, cei doi pescari ies.)
-(Suspicios.)De ce întâlnesc mereu aceiaşi oameni?
- S-o fi-ngustat lumea până într-atâta? E prea mică lumea, întâlnim la fiecare pas numai umbre. Copaci, păsări, gângănii, la fiecare
pas. Şi cu toate trebuie să fim atenţi, să le dăm bună ziua, să le întrebăm ce mai fac.
-(Înţelegând.)Îngrozitor.
-Mă miram eu de ce nu sunt fericit!
-(Se suie pe movila de pietre.)Ce vezi?
-Orizontul.
-Ce e orizontul ăla?
-(Îngrozit.)O burtă de peşte.
-Şi după burta aia ce vine?
-Alt orizont.
-Ce e orizontul acela?
-O burtă de peşte uriaş
-Ia mai uită-te odată. (Iona priveşte, apoi îşi acoperă ochii cu palmele.)
-Ce-ai văzut?
-Nimic.
-Ce-ai văzut? -Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.
- Închis între toate aceste geamuri!
- Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar odată
ajuns aici, în mormânt – nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt
în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să
se poticnească tocmai la înviere!
- Şi lumea-l aşteaptă sus. (Iona - Marin Sorescu)