OCLUZOLOGIE Cap.

II

POZIŢII FUNDAMENTALE CRANIOMANDIBULARE

 ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A ATM

 AXA BALAMA TERMINALĂ
 RELAŢIA CENTRICĂ
 INTERCUSPIDAREA MAXIMĂ
 POZIŢIA DE POSTURĂ (REPAUS)

ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A ATM

Mandibula umană este un os dispus transversal pe linia mediană a corpului, cu două articulaţii
separate, legate de altă structură, tot osoasă - baza craniului- , fenomen unic în organismul uman.
Fiecare din cele două articulaţii este mobilizată de propria musculatură asociată ei, dar legătura
relativ rigidă dintre articulaţii implică necesitatea sincronizării activităţii ambelor grupe musculare;
Articulaţia temporo-mandibulară este una de tip particular, ginglimo-artroidală, adică permite atât
rotaţia, cât şi alunecarea (translaţia) condilului mandibular pe panta tubercului articular;
 Unitatea funcţională dinte-parodonţiu constitue şi ea un gen de articulaţie - articulaţia dento-
alveolară;
 Forţele dirijate de musculatură şi mişcările mandibulare ce compun funcţia masticatorie au un
punct final fix, instalat brusc şi rigid, reprezentat de ocluzia dentară, sau articulaţia dento - dentară.

Componentele osoase ale ATM

1. tuberculul articular
2. suprafaţa glenoidală (articulară) a tuberculului articular
3. fosa mandibulară

1
4. fisura petro-timpanică (inserţia posterioară a capsulei articulare)
5. condilul mandibular
6. colul condilian

1. CAPSULA ARTICULARĂ;
porţiunea anterioară şi cea laterală a capsulei sunt îngroşate şi limitează deplasarea posterioară a
condililor; porţiunea posterioară a capsulei limitează deplasarea anterioară a condililor; laxitatea în
această zonă determină luxaţii sau subluxaţii cronice ale condililor mandibulari
2. MENISCUL ARTICULAR
3. ETAJUL SUPERIOR AL A.T.M., MENISCO - TEMPORAL, în care se realizează mişcarea prin
translaţia meniscului de-a lungul tuberculului articular
4. ETAJUL INFERIOR AL A.T.M., MENISCO - CONDILIAN în care se realizează mişcarea prin
rotaţia condililor mandibulari

Articulaţiaa temporo-mandibulară (ATM) reprezintă determinantul anatomic

posterior al ocluziei. Este o articulaţie dublă, de tip condilian, cu un compartiment
supradiscal (superior, disco-temporal) şi unul infradiscal (inferior, condilo-discal), având
două sinoviale separate. În aceste condiţii, ATM poate fi considerată cea mai evoluată
articulaţie a organismului, cu mobilitate dublă, în două etaje. Este numită de unii autori
drept o articulaţie sinovială de tip diartroză bicondiliană. Morfologia particulară a
suprafeţelor articulare opozante şi prezenţa discului articular permite realizarea în ATM a
două tipuri fundamentale de mişcări: rotaţie – la nivelul compartimentului inferior,
respectiv translaţie – la nivelul compartimentului superior, care presupune deplasarea
întregului ansamblu condilo-discal, care devine astfel o unitate funcţională.
Morfologia ATM este supusă permanent modelării sub acţiunea variaţiilor
morfologice şi funcţionale de la nivelul celorlalte componente ale Sistemului Stomatognat.
De aceea, atunci când aceste solicitări adaptive depăşesc posibilităţile ATM, se poate
instala disfuncţia şi la acest nivel, cu posibilitatea antrenării unor leziuni organice.
La formarea ATM iau parte elemente craniene (fosa mandibulară şi tuberculul
articular), elemente mandibulare (condilul mandibular) şi elemente comune (discul
articular, capsula articulară şi ligamentele).

FOSA MANDIBULARĂ

Fosa mandibulară (fossa mandibularis) aflată pe faţa inferioară a osului temporal, numită şi
cavitatea glenoidă aparţine porţiunii scuamoase a osului temporal, fiind situată înaintea
scizurii lui Glaser. Porţiunea laterală a fosei mandibulare este mai largă decât cea medială.
Scizura lui Glaser delimitează la nivelul fosei mandibulare două porţiuni: una anterioară,
dependentă de articulaţie şi alta posterioară, extraarticulară. Are forma unei scobituri

2
semiovoidale cu adâncimea medie de 6-7 mm, fiind concavă atât în sens latero-medial, cât
şi antero-posterior. Axul mare este situat oblic, latero-medial şi antero-posterior. Cele două
axe ale cavităţilor glenoide converg spre gaura mare a osului occipital sub un unghi de
150°-170°, dar în situaţii rare pot fi dispuse şi transversal, mai ales la indivizii cu stererotip
de masticaţie predominant tocător.
Porţiunea laterală a fosei mandibulare este mai largă decât cea medială. Scizura lui
Glaser delimitează la nivelul fosei mandibulare două porţiuni: una anterioară, dependentă
de articulaţie şi alta posterioară, extraarticulară.

TUBERCULUL ARTICULAR

Anterior de fosa mandibulară se situează tuberculul articular (tuberculum articulare)

sau eminenţa glenoidă, care se prezintă sub forma unei creste osoase alungite în sens
transversal, convexă în sens antero-posterior. Prezintă o pantă posterioară, de aproximativ 9
mm lungime şi o muchie anterioară, care reprezintă limita deplasării anterioare a
ansamblului condilo-discal. Depăşirea acestei muchii se produce doar în situaţii patologice,
cum ar fi luxaţia anterioară a mandibulei. Tuberculul articular este acoperit de fibrocartilaj,
iar restul cavităţii glenoide de periost.
Tuberculul articular lipseşte la nou-născut, la care apare însă apofiza articulară
posterioară, cu rolul de a proteja osul timpanic de eventualele traumatisme datorate
condilului. Odată cu erupţia dinţilor temporari şi înălţarea ocluziei, condilul ocupă în fosa
mandibulară o poziţie mai anterioară şi ca atare rolul apofizei articulare posterioare dispare,
începând să se formeze în schimb tuberculul articular, proces care se finalizează în jurul
vârstei de 12-14 ani, după erupţia dinţilor permanenţi (cu excepţia molarilor de minte).
Stimulul principal care determină formarea tuberculului articular este reprezentat de
mişcările de coborâre şi deplasare sagitală a mandibulei şi implicit a ansamblului condilo-
discal, pentru a evita obstacolul creat de dinţii temporari. Modelarea tuberculului articular
are loc pe tot parcursul vieţii, un rol important în acest fenomen revenind stereotipului de
masticaţie şi consistenţei alimentelor. Edentaţia totală oferă mandibulei o largă libertate de
mişcare, datorită pierderii determinantului anatomic anterior (dentar). În aceste condiţii,
prezenţa tuberculului articular nu se mai justifică şi acesta începe să se atrofieze. Astfel,
suprafeţele articulare tind să se aplatizeze, devenind asemănătoare cu cele corespunzătoare
nou-născutului.
Înclinarea pantei tuberculului articular faţă de orizontala de la Frankfurt variază
între - 5º (ascendentă spre anterior) şi + 55º (deşi au fost raportate şi valori extreme de – 10º
de către Pedro Saizar în 1958), cu valori medii de 33 - 35º. Înclinarea variată a pantei
tuberculului anterior a fost corelată cu stereotipul de masticaţie, după cum urmează:
- înclinare de 5 - 25º - mişcări masticatorii predominant orizontale – stereotip
frecător;
- înclinare 25 - 40º - stereotip masticator intermediar;
- înclinare 40 - 55º - mişcări masticatorii predominant verticale – stereotip tocător.
Înclinarea pantei tuberculului articular a mai fost corelată şi cu alţi parametri anatomici,
arătându-se că unei pante abrupte îi corespunde un relief cuspidian accentuat, cu overbite
important, unghi mandibular deschis şi incizură mandibulară adâncă, în timp ce o pantă
puţin înclinată se asociază cu un relief ocluzal mai atenuat şi o incizură mandibulară
puţin adâncă. Astfel de corelaţii morfologice nu reprezintă întotdeauna o regulă, ele fiind
chiar contestate de unii autori, care atribuie discului articular (prin capacitatea de
adaptare morfologică) un rol important în armonizarea factorilor anatomici. Pe de altă
parte, poziţiile şi mişcările mandibulare nu sunt determinate doar de factorii anatomici,
un rol covârşitor revenind factorului funcţional (neuro-muscular), care dispune de

3
 capacităţi adaptive importante şi posibilităţi modelatoare asupra structurilor ADM.

CONDILUL MANDIBULAR

Condilul mandibular (caput mandibulae) reprezintă extremitatea superioară a procesului

posterior al ramurii mandibulei.
Condilul mandibular are o formă complexă, care poate fi aproximată cu cea a unui
trunchi de con cu baza mare orientată superior.
Diametrul mare (de la polul medial la cel lateral) este de 18-21 mm, iar diametrul mic
(antero-posterior) de circa 10 mm. Axul lung condilian este orientat medio-lateral, fiind
aproximativ perpendicular pe planul ramurii. Faţa superioară a condilului este divizată
de o creastă osoasă transversală în două versante, postero-superior şi antero-superior.
Suprafaţa articulară a condilului este acoperită cu ţesut fibros avascular, asemănător
celui care acoperă suprafaţa temporală a componentelor ATM.
Condilii mandibulari recunosc o mare variabilitate morfologică individuală. De
asemenea, la acelaşi individ pot exista diferenţe morfologice notabile între cei doi
condili.
Construcţia complexă a ATM permite condililor efectuarea de mişcări de rotaţie şi
translaţie. Combinarea acestor mişcări primare şi posibilitatea de mişcare diferenţiată la
nivelul celor două articulaţii permite mandibulei efectuarea de deplasări complexe în
toate cele trei planuri ale spaţiului. În cursul acestor mişcări, condilii se pot roti în jurul a
trei axe principale: intercondiliană orizontală, sagitală şi verticală.
DISCUL ARTICULAR SAU MENISCUL ARTICULAR

Spaţiul dintre suprafeţele articulare osoase ale ATM este ocupat de discul articular
(discus articularis), o formaţiune fibro-cartilaginoasă având forma unei lentile
biconcave. Grosimea posterioară a discului este mai mare (4-5 mm) în comparaţie cu
grosimea anterioară (2-3 mm). În porţiunea centrală, discul este subţire. Văzut din normă
superioară, discul este oval sau patrulater. Prezintă extensii triunghiulare infero-laterale
şi infero-mediale, care îl ataşează de polii condilieni.
Faţa inferioară, corespunzătoare condilului mandibular, este concavă atât în sens
antero-posterior, cât şi medio-lateral.
Faţa superioară, corespunzătoare fosei mandibulare, este convexă în zona posterioară,
în timp ce în zona anterioară este convexă latero-medial şi uşor concavă antero-posterior,
pentru a se conforma reliefului pantei tuberculului articular

Conformaţia discului articular: a) secţiune frontală; b) secţiune sagitală.

4
 Discul constituie împreună cu condilul un ansamblu funcţional de a cărui coordonare
depinde major funcţionalitatea ATM. În mişcarea de deschidere şi respectiv închidere a cavităţii
bucale, de exemplu, are loc o rotaţie a condilului la nivelul articulaţiei condilo-discale combinată
cu translaţia ansamblului condilo-discal de-a lungul pantei tuberculului articular.
Inserţiile musculare de la nivelul discului articular sunt reprezentate de fasciculul superior
al muşchiului pterigoidian lateral (medial şi antero-medial, pe extensia anterioară şi banda
anterioară). Fasciculele adiacente ale muşchilor maseter şi temporal au de asemenea relaţii directe
cu zona antero-laterală a discului articular (Widmalm, 1987).
Funcţiile discului articular sunt reprezentate de:
- adaptarea morfologică şi funcţională a suprafeţelor articulare opozante (fosa mandibulară,
respectiv condilul mandibular);
- separarea articulaţiei în două compartimente (etaje) – supradiscal (superior, disco-
temporal), în care se desfăşoară mişcările de translaţie condilo-discale şi infradiscal
(inferior, condilo-discal), răspunzător de mişcările de rotaţie condiliană;
- amortizarea presiunilor transmise în articulaţie;
- participarea la mişcările de translaţie ale condilului.
- conţine mecanoreceptori care participă la activitatea reflexă neuro-musculară.

CAPSULA ARTICULARĂ

Capsula articulară este reprezentată de o membrană de natură conjunctivă, de formă

tronconică, cu baza mare spre baza craniului şi baza mică la nivelul colului condilian.
Lubrefierea şi nutriţia suprafeţelor articulare ale ATM este asigurată de lichidul sinovial,
secretat de membrana sinovială, situată pe faţa internă a capsulei articulare. El are şi rol trofic,
asigură elasticitatea, plasticitatea şi vâscozitatea complexului articular.

LIGAMENTELE
Ligamentele ATM au diferite roluri:
- armarea, întărirea capsulei ATM;
- conectarea unor componente ale articulaţiei;
- limitarea mişcărilor.
Ligamentele ATM sunt reprezentate de:
1. ligamentul sfeno-mandibular
2. ligamentul capsular
3. lig.pterigomandibular
4. lig. stilomandibular

5
RELAŢIA CENTRICĂ
DEFINIŢIE: „The Glossary of Prosthodontic Therms" GPT-7 (***, 1999) prezintă 7
definiţii considerate acceptabile pentru R.C:
 R.C. este cea mai posterioară poziţie mandibulo-maxilară în care condilii se găsesc,
la nivelul cavităţilor glenoide, într-un raport neforţat din care pot fi realizate mişcări
laterale independent de gradul de separaţie al maxilarelor (GPT-1).
 R.C. este cea mai posterioară poziţie funcţională a mandibulei faţă de maxilar spre
care şi dinspre care se pot realiza mişcări laterale. Acest raport există la diverse
grade de separaţie mandibulo-maxilară. R.C. se găseşte în apropierea axei balama
terminale (GPT-3).
 Raportul mandibulo-maxilar în care condilii articulează cu porţiunea cea mai
subţire, avasculară a discurilor articulare corespunzătoare iar complexul disc-condil
este situat antero-superior în contact cu panta tuberculilor articulari. Poziţia este
independentă de contactele dento-dentare şi poate fi determinată clinic atunci când li
se imprimă condililor mandibulari o direcţie anterioară şi superioară. În această
poziţie mandibula realizează mişcări de rotaţie pură în jurul unei axe orizontale
(GPT-5).
 R.C. este cea mai posterioară relaţie a mandibulei faţă de maxilar din care pot fi
realizate mişcări laterale la o dimensiune verticală dată (Boucher).
 R.C. este un raport mandibulo-maxilar în care condilii şi discurile articulare se
găsesc în poziţia cea mai simetrică şi superioară. Acest raport este greu de definit
anatomic însă poate fi determinat clinic prin poziţia din care mandibula realizează
numai mişcări de rotaţie, de până la 25 mm, în jurul unei axe balama terminale. în
acest raport ansamblul disc- condil este poziţionat în porţiunea cea mai superioară a
foselor mandibulare, în contact cu panta distală a tuberculilor articulari (Ash).
Bratu şi Uram Tuculescu (2001) optează pentru definiţia Ash.
 R.C. este raportul mandibulo-maxilar în care condilii se găsesc în poziţia cea mai
superioară şi posterioară în cavităţile glenoide. Acest raport este greu de identificat
şi înregistrat în prezenţa disfuncţiei sistemului masticator (Ramfjord).
 R.C. este un raport determinat clinic prin plasarea ambilor condili în poziţia cea mai
anterioară şi superioară. Această poziţionare poate fi realizată la pacienţii fără
sensibilitate sau alte tulburări la nivelul A.T.M. (Ramfjord).
 Ene şi colaboratorii: R.C. este poziţia cea mai înaltă,simetrică, cea mai posterioară
şi neforţată a condililor în cavitatea glenoidă.
 ligamentul temporo-mandibular (colateral extern) opreşte (fixează) mişcarea
ascendentă a condilului. Limitarea deplasării posterioare este realizată tot de
ligamente. Toate aceste motive au făcut ca R.C. să fie numită şi poziţie ligamentară.

 R.C. este considerată cea mai posterioară poziţie funcţională a condililor

mandibulari, motiv pentru care mai este numită şi poziţie terminală.

 Din cele expuse mai sus reiese că poziţia de relaţie centrică nu este influenţată de
dinţi = este prezentă toată viaţa, inclusiv la edentatul total sau la edentatul parţial
fără contacte dento-dentare.

 în realitate, poziţia de R.C.:

 poate fi împiedicată de contactele dento-dentare,
 poate fi modificată temporar de contracţii musculare anormale, care la
rândul lor pot fi cauzate de contacte dento-dentare defectuoase.

6
  IMPORTANŢA R.C.

 R.C. este o poziţie constantă toată viaţa, deci şi la edentatul total, fapt deosebit de
important deoarece pentru protezarea edentatului total,
 R.C. este o poziţie diagnostică de la care porneşte orice analiză ocluzală.
 R.C. este o poziţie care poate fi determinată şi transferată: mandibula poate fi
poziţionată în R.C, iar această poziţie poate fi materializată prin stabilirea axei
balama terminale; poziţia astfel determinată poate fi înregistrată şi ulterior
transferată la nivelul unui ocluzor sau articulator.
 R.C. este o poziţie funcţională: intervine în timpul masticaţiei atunci când se
încearcă masticaţia alimentelor dure, deci atunci când condilii au nevoie de un
sprijin ferm; marea majoritate a autorilor susţin că R.C. este poziţia în care se
efectuează deglutiţia, act fiziologic foarte frecvent în timpul alimentării, dar şi în
timpul somnului, pentru înghiţirea salivei, care este secretată permanent.

ABT- AXA BALAMA TERMINALĂ

Urmărind traiectoria punctului interincisiv mandibular în timpul deschiderii gurii se
constată că într-un prim timp, la o deschidere de maximum 20 mm, acest punct
descrie un prim arc de cerc.
Cercetările efectuate au demonstrat că în timpul acestei deplasări a punctului
interincisiv mandibular, condilii fac o mişcare de rotaţie pură.
Orice rotaţie se face în jurul unei axe.
Rotaţia pură a condililor (deci fără nici o altă deplasare) se realizează în jurul axei
balama terminale (A.B.T.).
Deoarece orice rotaţie a condililor se face în jurul unei axe, există o multitudine de axe
balama, dar rotaţia pură a condililor se realizează cu aceştia rămaşi în poziţia de
relaţie centrică, poziţie care, aşa cum am mai arătat, se mai numeşte şi poziţie
terminală, de unde şi numele acestei axe balama -terminală. Deci, axa balama
terminală materializează poziţia de R.C.
Axa balama terminală este definită ca o axă imaginară care trece prin cei doi condili
mandibulari atunci când aceştia realizează o mişcare de rotaţie pură, situaţie
întâlnită în timpul mişcării de deschidere a gurii şi la revenirea mandibulei
(închidere) pe o distanţă de maximum 20 mm.

Poziţia condililor mandibulari în relaţie centrică (R.C.) este coincidentă cu aceea în

care mandibula poate realiza mişcări de rotaţie pură după o axă transversală numită
„axa balama terminală"-A.B.T.

R.C. este o poziţie limită, determinată osos şi ligamentar

RELAXAREA MUSCULARA se obţine prin folosirea gradată (1-5) a următoarelor
metode:
1. poziţia pacientului (şezând, cu spatele vertical şi capul nesusţinut de tetieră),
ambianţa şi metodologia de lucru (comenzi şi manevre blânde);
2. oboseală indusă prin kinetoterapie;
3. oboseală indusă prin stimulare electrică (miomonitor);
4. „întreruperea" engramei masticatorii
prin aplicarea unei gutiere acrilice
pentru 48 ore;
5. medicaţie miorelaxantă.

7
 DETERMINAREA, ÎNREGISTRAREA ŞI TRANSFERUL R.C.

SITUAŢIILE CLINICE ÎN CARE ESTE NECESARĂ DETERMINAREA

ŞI/SAU ÎNREGISTRAREA POZIŢIEI DE RELAŢIE CENTRICĂ

când pentru realizarea unei pentru

în vederea ADAPTAREA
la orice proteze dentare Tratamentului de
EXAMEN CLINIC I.M. NU POATE FI CORECTARE
INTRAORALĂ
stomatologic FOLOSITĂ deoarece: a oricăror restaurări
OCLUZALĂ
odontale sau protetice

aparatul utilizat de
ESTE INSTABILĂ: tehnicianul dentar
NU EXISTĂ: Ab initio impune înregistrarea preliminar unei restaurări odontale
Edentat total Secundar şi transferul în sau protetice
Edentat parţial laborator a 2. în cadrul tratamentului
fără ocluzie tratamentului unor alte relaţii tulburărilor cranio-mandibulare
intermaxilare
stomatologic (articulator)

1. Metoda UNIMANUALA
RAMFJORD, BRILL& TRYDE, BARELLE
Forţa care asigură poziţionarea postero-superioară a condililor mandibulari este a
operatorului; el foloseşte pentru aceasta numai policele, plasat pe faţa vestibulară a frontalilor
mandibulari şi indexul mâinii drepte situat submentonier, strict pe plan osos, pentru a nu
declanşa contracţia reflexă de apărare la muşchii planşeului.
Operatorul conduce mandibula postero-superior dar realizează concomitent mişcări de
închidere - deschidere cu amplitudine redusă pentru a putea verifica în permanenţă relaxarea
musculară
Contactele dento-dentare nu sunt de dorit deoarece pot duce la devierea mandibulei;
conducerea mandibulei se opreşte la primul contact; pentru a împiedica aceste contacte mâna
stângă a operatorului, răsturnată, cuprinde între police şi index arcada maxilară iar pulpa celor
două degete care depăşeşte puţin faţa ocluzală a premolarilor împiedică contactele celor două
arcade.
Cele două degete se retrag progresiv, permiţând primul contact. Un efect oarecum asemănător
este obţinut prin plasarea policelui pe marginea liberă a incisivilor centrali mandibulari.
Coincidenţa primului/primelor contacte la poziţionări repetate în R.C. confirmă corectitudinea
determinării şi se poate trece la ÎNREGISTRAREA R.C.
2. Metoda BIMANUALA
DAWSON
PREMISA TEORETICĂ: R.C. este o poziţie limită, determinată osos şi ligamentar
RELAXAREA MUSCULARĂ se obţine şi prin poziţia culcată a pacientului.

8
 POZIŢIONAREA POSTEROSUPERIOARĂ A CONDILILOR se realizează cu ambele mâini
ale operatorului, care au policele plasat pe menton şi indexul, bilateral, de-a lungul marginii
bazilare. La plasarea posterosuperioară a mandibulei contribuie şi gravitaţia.
Pentru ÎNREGISTRAREA R.C. este strict necesar ajutorul unei alte persoane, alta decât
pacientul.
3. REFLEXUL MOLAR (LEJOYEUX)
R.C. este o poziţie funcţională, în care se realizează MASTICAŢIA
Contactele dento-dentare pot produce deviaţii ale mandibulei cu îndepărtarea condililor din
R.C.
Ca şi în cazul precedent, metoda rămâne rezervată edentatului total sau pacienţilor fără ocluzie.
Cu şabloanele de ocluzie nu se poate face însă masticaţia, motiv pentru care tehnica prevede
aşezarea pulpei indecşilor de la ambele mâini astfel încât să depăşească puţin faţa ocluzală a
şabloanelor în dreptul molarilor;
se cere pacientului să „strângă dinţii" în timp ce operatorul îşi retrage degetele, „deşteptând"
astfel „REFLEXUL MOLAR" de poziţionare posterioară a condililor.
4.POZIŢIA MIOCENTRICĂ ( JANKELSON)
Poziţia mandibulo-craniană funcţională şi independentă de dinţi nu poate fi decât un raport
determinat şi muscular deoarece muşchii asigură funcţionalitatea A.D.M.
R.C. este conform definiţiei o poziţie determinată numai osteoligamentar, deci nu este şi
funcţională. Poziţia funcţională se numeşte MIOCENTRICĂ.
Se urmăreşte iniţial relaxarea musculară.
Ea se realizează prin stimulare electrică a muşchilor maseteri şi temporali cu un aparat numit
MIOMONITOR, pentru 30-40 min
După ce s-a indus relaxarea, stimulii electrici pe care îi emite miomonitorul preiau în totalitate
controlul asupra contracţiei muşchilor ridicători.
Contracţia este în acest caz simetrică.
Prin creşterea intensităţii stimulilor, egal bilateral, până când se înregistrează primul contact
dento-dentar, mandibula se plasează în poziţia miocentrică.

Înregistrarea R.C.
MATERIALE PENTRU ÎNREGISTRĂRI OCLUZALE – Caracteristici:
• plasticitate înainte de priză, care să prevină deplasările nedorite dentare sau devierile
mandibulei în cursul înregistrării;
• rigiditate sau rezilienţă după priză;
• modificările dimensionale tributare mecanismului prizei să fie minime sau chiar absente;
• fidelitate care să permită înregistrarea cu acurateţe a suprafeţelor ocluzale şi a marginilor
incizale ale dinţilor;
• să fie uşor de manipulat;
• să nu producă efecte adverse tisulare;
• înregistrarea interocluzală să poată fi verificată de către practician.

MEDIILE DE MARCARE
• Atunci când se urmăreşte numai înregistrarea poziţiei de R.C, fără a fi necesar şi transferul
său în laborator (pentru examen clinic, echilibrare ocluzală sau adaptare intraorală a
restaurărilor odontale ori protetice), se folosesc
medii de marcare.

A. HÂRTIA DE ARTICULAŢIE
este caracterizată prin grosimea suportului, care poate varia de la câteva sutimi până la câteva
zecimi de mm, în funcţie de utilizarea clinică.

9
• Pentru marcarea contactelor ocluzale în R.C. se utilizează grosimi de câteva zeci de microni,
în timp ce, pentru realizarea dezocluziei în mişcarea de lateralitate pe partea nelucrătoare se
foloseşte o grosime mai mare a hârtiei de articulaţie (0,1-0,2 mm).
• Este important ca aceasta să fie cât mai puţin rigidă şi antistatică.
• suprafeţele ce urmează a fi marcate să fie bine uscate în prealabil.
• Hârtia de articulaţie poate fi activă pe una sau ambele feţe.
• hârtie cu transfer progresiv de culoare
• Hârtia de articulaţie bicoloră are două avantaje faţă de cea monocromă:
• permite marcarea contactelor ocluzale în două poziţii diagnostice ori mişcări diferite
(de exemplu, în R.C. şi în I.M.);
• evidenţiază contactele ocluzale foarte „strânse", care, prin perforarea hârtiei, duc la
apariţia unor marcaje diferit colorate faţă de restul marcajelor de pe arcada respectivă.

• Hârtia de articulaţie are în general o lăţime de 1,5-2 cm şi se prezintă sub forme comerciale
diverse, de benzi de 8-10 cm, role de 1-2 m, sferturi sau jumătăţi de elipsă (formă de
hemiarcadă, respectiv arcadă întreagă).

• Pentru aplicarea şi menţinerea între arcade a hârtiei de articulaţie se folosesc pense speciale
(pense MILLER).

B. CEARA DE OCLUZIE oferă o posibilitate de marcare mai riguroasă a contactelor ocluzale.

• Se prezintă sub forma unor benzi de culoare închisă, contrastantă faţă de culoarea dinţilor, de
aproximativ 1 cm lăţime şi 3-4 cm lungime, şi este deformabilă la temperatura cavităţii
bucale, fără însă să se topească.
• Una dintre feţele benzii de ceară este lipicioasă, în timp ce faţa opusă este acoperită de o folie
subţire şi lucioasă din material plastic transparent. Grosimea totală a benzii de ceară este de
circa 0,3 mm. Utilizarea foliilor de ceară se poate face numai în asociere cu un creion cu
duritate foarte redusă, astfel încât să poată marca suprafeţele lucioase metalice, ceramice sau
de smalţ.
Tehnica de utilizare a cerii de ocluzie cuprinde următoarele etape:
• Se usucă suprafeţele dentare de pe hemiarcada pe care se va face înregistrarea.
• Se aşază folia de ceară cu partea lipicioasă către hemiarcada uscată şi cu pulpa degetelor, se
aplică intim pe suprafaţa ocluzală şi circa 1/3 din feţele laterale vestibulare şi orale, pentru a
stabiliza relativ banda de ceară. Se îndepărtează stratul protector de pe suprafaţa externă a
foliei de ceară.
• Se cere pacientului să umezească faţa externă (lucioasă) a foliei de ceară cu limba, ceea ce îi
asigură o izolare mai bună faţă de dinţii hemiarcadei antagoniste.
• Se pot repeta eventual operaţiile anterioare pentru hemiarcada contralaterală.
• Se conduce mandibula în R.C. printr-una din metodele prezentate anterior. Acolo unde apar
contacte între dinţii celor două arcade, folia de ceară de ocluzie se perforează.
• în locurile unde folia de ceară s-a perforat se colorează suprafaţa dentară subjacentă cu
ajutorul unui creion cu mina moale (dermatograf sau de anilină) după ce, eventual, s-au
uscat încă o dată suprafeţele marcate.
• Se îndepărtează folia de ceară lăsând pe dinţi numai marcajele colorate cu creionul asupra
cărora se intervine, eventual, prin şlefuire selectivă.
• Metoda aceasta de înregistrare a contactelor ocluzale este mai precisă decât cea care
utilizează hârtia de articulaţie şi totodată permite lucrul fără ajutor.
• Există însă şi dezavantaje ale acestei tehnici, legate în special de timpul consumat prin
schimbarea repetată a foliilor de ceară şi de consumul mare al acestora.

10
 • Metoda se adresează în special etapelor finale ale echilibrărilor ocluzale, când exactitatea
marcajelor este hotărâtoare.
C. SPRAY-UL DE OCLUZIE
• reprezintă o alternativă de marcare a contactelor dento-dentare prin pulverizarea unei
substanţe colorate (în general se utilizează ca substanţă activă oxidul ori stearatul de Zn) pe
feţele ocluzale pe care se doreşte înregistrarea.
• Substanţa de marcare se şterge în zonele de contact interdentar, similar cerii de ocluzie.
Spray-urile au canule lungi ce permit aplicarea selectivă, iar substanţele de marcare se pot
îndepărta cu uşurinţă de pe dinţi.
• Deşi marcajele sunt precise, metoda este greoaie şi nu foarte populară pentru uz intraoral; ea
este recomandată mai ales pentru echilibrarea ocluzală finală, pe model, a machetelor de
ceară a protezelor conjuncte.
D. BANDA JOFFE utilizează un suport de cauciuc subţire (asemănător celui de digă), impregnat cu
un colorant. Lama de cauciuc se menţine cu un suport special, din sârmă de oţel; utilizarea ei este
similară hârtiei de articulaţie şi este destinată etapelor finale ale echilibrării ocluzale.

TRANSFERUL R.C.

a. POZIŢIONAREA MANUALĂ A MODELELOR .

Poziţionarea manuală a modelelor (fără o înregistrare specială) în R.C. se poate realiza numai în mod
excepţional, în următoarele condiţii:
 Poziţia R.C. să coincidă cu aceea de intercuspidare maximă (Point Centric).
 modelele se pot poziţiona manual (fără înregistrare de ocluzie) numai în intercuspidare
maximă (I.M.).
 Poziţia de intercuspidare maximă să fie stabilă (există stopuri ocluzale în toate cele 3
sectoare ale arcadelor, lateral dreapta - stânga şi frontal, iar contactele ocluzale care se
stabilesc la nivelul acestor stopuri ocluzale sunt stabile).
 Să nu existe obstacole dentare (contacte premature sau interferenţe) care să împiedice
poziţionarea mandibulei în R.C.
 Modelele din ghips să fie complete (arcade întregi) şi exacte (mai ales fără plusuri la nivelul
feţelor ocluzale).

b. ÎNREGISTRĂRILE INTEROCLUZALE

 Înregistrările interocluzale reprezintă metoda de transfer a poziţiei de R.C. cea mai frecvent
utilizată clinic.
 orice altă poziţie diagnostică mandibulo-craniană cu contact dento-dentar (I.M. -
intercuspidare maximă, C.C.P. - cap la cap în propulsie, C.C.L. - cap la cap în lateralitate
dreaptă sau stângă), poate fi transferată în laborator cu ajutorul înregistrărilor interocluzale.
CONDIŢII
 o înregistrare interocluzală reprezintă o amprentă a feţelor ocluzale (marginilor libere) ale
ambelor arcade, aflate în raportul dorit = R.C.
 În această amprentă însă, nu se toarnă modele (cu excepţia tehnicii de amprentare
bimaxilară, în ocluzie), ci se poziţionează modele obţinute după alte amprente, unimaxilare.
 înregistrarea nu trebuie să depăşească ecuatorul clinic. Pe faţa vestibulară înregistrarea
trebuie să cuprindă numai vârfurile cuspizilor.
MATERIALE
Utilizarea materialelor elastice de înregistrare interocluzală (siliconi sau polieteri) este rezervată
cazurilor în care poziţia vizată de înregistrare este una cu suficient de multe contacte dento-dentare,

11
iar aceste contacte sunt stabile; numai poziţia de intercuspidare maximă (I.M.) îndeplineşte aceste
condiţii.
Celelalte înregistrări interocluzale (R.C., propulsie, lateralitate) trebuie realizate cu materiale rigide
sau semirigide.
Materialele de elecţie pentru realizarea înregistrărilor interocluzale rămân cele semirigide -
cerurile şi pastele de oxid de zinc - eugenol - colofoniu, utilizate separat sau în asociere.

IPSOSUL (GIPSUL) DENTAR

Se prepară pentru înregistrarea ocluziei la fel ca pentru amprentare, având o bună fidelitate,
rigiditate, rezistenţă în timp, dar fiind destul de dificil de manipulat şi înregistrarea obţinută
oarecum casantă. Se foloseşte mai ales pentru realizarea de chei vestibulare.
CERURILE TERMOPLASTICE
Sunt frecvent utilizate pentru înregistrări propriu-zise ocluzale, sau ca suport pentru alte materiale
de înregistrare a ocluziei (pasta de oxid de zinc eugenol, ipsos, materiale elastice). GROSIME 2-3
mm.
Sunt relativ uşor de manipulat, dar o serie de studii au demonstrat lipsa de stabilitate dimensională
şi slaba fidelitate a acestora.
PASTELE ZOE(oxid de zinc + eugenol) –COLOFONIU
Sunt apreciate ca fiind excelente materiale de înregistrare a relaţiilor ocluzale.
Prezintă un fluaj foarte bun, calitate indispensabilă ce asigură interferenţe minime ale materialului
de înregistrare cu dinţii la închiderea cavităţii bucale în momentul înregistrării.
Aderă foarte bine de suportul pe care se aplică, iar după priză au un grad satisfăcător de rigiditate.
Sunt materiale foarte fidele, înregistrările caracterizându-se totodată printr-un grad ridicat de
repetabilitate.
Dezavantajele care li se impută pastelor ZOE sunt reprezentate de timpul de priză ceva mai
îndelungat şi de faptul că fidelitatea înregistrării o depăşeşte uneori pe cea a modelelor la a căror
angrenare serveşte, generând dificultăţi de poziţionare a acestora; înregistrările cu pastă ZOE sunt
destul de casante, reclamând precauţie în timpul manipulării, transportului şi depozitării.
O înregistrare interocluzală nu cuprinde, în general, sectorul frontal al arcadelor, deoarece:
 contactele ocluzale din zona frontală se realizează pe suprafeţe reduse şi nu ar avea un rol
prea important în poziţionarea modelelor într-o înregistrare de ocluzie;
 absenţa materialului de înregistrare în zona frontală permite operatorului să controleze prin
examen vizual direct dacă poziţia mandibulo-craniană este cea vizată de înregistrare (R.C,
I.M., propulsie sau lateralitate).
 Conducerea mandibulei în R.C. se face adesea cu dificultate sporită încă şi mai mult de
interpunerea între arcade a materialului de înregistrare. Din acest motiv există autori
(Lucia, 1979) care recomandă ca în zona frontală să se realizeze mai întâi un ghidaj
(deprogramator) din acrilat autopolimerizabil întins numai în dreptul incisivilor centrali şi
care să uşureze poziţionarea mandibulei în R.C. atunci când se face înregistrarea propriu-
zisă.

TEHNICA înregistrării interocluzale în R.C. - cu ceară şi pastă ZOE, folosind

deprogramatorul LUCIA.
Într-o etapă anterioară au fost realizate modelele complete, corect turnate şi soclate, din ghips
extradur, ale ambelor arcade.
Pe modelul maxilar, în zona incisivă, se adaptează folia de staniol (sau aluminiu).
Se pregăteşte pasta de acrilat (în general este suficient un volum de 2 ml de lichid + 4 ml de
pulbere, ex:Duralay II /Reliance Dental MFG Co,USA). în faza în care nu mai este lipicios, se
aplică un bloc acrilic peste folia de staniol, modelându-se cu degetele şi o uşoară pantă orală, care
să urmeze aproximativ panta incisivă. Grosimea acrilatului trebuie să fie de 2-4 mm vestibular,

12
incizal şi oral. Se aşteaptă priza acrilatului, pe model. în vasul în care pasta de acrilat a fost
pregătită se pune apă, pentru a uşura îndepărtarea resturilor de acrilat lipite de pereţii recipientului.
Se îndepărtează ghidajul acrilic de pe model.
Se aplică deprogramatorul acrilic intraoral, pe incisivii centrali maxilari, după care se conduce
mandibula în R.C., marcându-se cu hârtie de articulaţie contactele care se stabilesc la nivelul
deprogramatorului. Cu freze de acrilat corespunzătoare se reduc aceste contacte, până când spaţiul
interocluzal din zonele posterioare ale arcadelor devine de circa 1 mm. Se creează concomitent o
treaptă în acrilat care să stabilizeze contactele ocluzale interincisive, uşurând astfel poziţionarea
mandibulei în R.C. Deprogramatorul se menţine aplicat pe incisivii centrali maxilari până după
realizarea înregistrării interocluzale de R.C.
Se plastifiază placa de ceară (grosime de circa 4 mm) şi se taie la dimensiunile corespunzătoare
arcadei maxilare; se decupează de asemenea zona corespunzătoare incisivilor. Se aplică apoi
placa de ceară peste dinţii maxilari. Indentaţiile (amprentele feţelor ocluzale) create astfel uşurează
poziţionarea intraorală a plăcii de ceară.
Se replastifiază ceara de înregistrare şi se aplică intraoral. Operatorul conduce mandibula în
R.C., manevră facilitată de ghidajul acrilic. Se aşteaptă circa 30 s, apoi se răceşte înregistrarea
Cu un bisturiu se îndepărtează excesul de ceară care depăşeşte vârfurile cuspizilor. Se reverifică
intraoral înregistrarea.
Se usucă înregistrarea cu jet de aer, după care, în indentaţii se aplică un strat subţire de pastă ZOE
şi se reaplică intraoral. Se conduce din nou mandibula în R.C. După priza pastei ZOE,
înregistrarea se răceşte din nou şi se îndepărtează din cavitatea bucală. Este foarte important ca
pasta ZOE să fie aplicată în strat cât mai subţire, deoarece depăşirea unor zone oricât de puţin
retentive face ca pasta (semirigidă) să se desprindă de pe înregistrarea de ceară; în acelaşi scop este
permisă chiar badijonarea suprafeţelor ocluzale cu ulei de vaselină.
Există autori care recomandă, pentru siguranţa determinării, realizarea a două înregistrări (deci
repetarea etapelor 1-6).
Înregistrările interocluzale cu ceară se păstrează în apă rece.
Pentru utilizare, înregistrarea se adaptează peste modelul maxilar, care a fost ghipsat la braţul
superior al articulatorului.

Deprogramatorul anterior neuro-muscular - LUCIA JIG

RĂŞINILE ACRILICE AUTOPOLIMERIZABILE ŞI FOTOPOLIMERIZABILE

Au ca principale caracteristici fidelitatea şi rigiditatea.
Prezintă însă o contracţie de priză însemnată (mai ales cele autopolimerizabile), iar
rigiditatea înregistrărilor poate cauza deteriorarea modelelor de ghips în timpul montării
acestora în simulator.
CAUCIUCURILE POLIETERICE
Apărute pe piaţă ca materiale de amprentare în anii ’70, aceste produse s-au bucurat de o
mare apreciere şi ca materiale pentru realizarea înregistrărilor interocluzale.
au o bună fluiditate, fidelitate şi stabilitate după priză, putând fi utilizate fără suport.

13
 La fel ca în cazul pastelor ZOE, fidelitatea de excepţie o poate surmonta pe cea a
modelelor, proprietate la care adăugând şi rezilienţa mare a materialului în stare de priză face
ca poziţionarea modelelor în indentaţiile înregistrării să întâmpine dificultăţi.
Din aceste considerente, lucru valabil de altfel pentru toate materialele de înregistrare
ocluzală, înregistrările obţinute trebuie fasonate cu o lamă fină pentru îndepărtarea excesului
de material şi pentru a păstra numai indentaţiile ocluzale/incizale, în scopul evitării
deformărilor şi a facilitării poziţionării modelelor.
ELASTOMERII SILICONICI
Pot fi utilizaţi în acest scop atât cei obţinuţi prin reacţie de condensare, cât mai ales cei de
adiţie ( ex: FUTAR OCCLUSION-Kettenbach), datorită stabilităţii dimensionale ( modificări
liniare de numai 0,2%) mai bune a acestora din urmă şi a durităţii finale ridicate, peste 85
Shore A. Posedă o fluiditate, fidelitate şi stabilitate dimensională excelentă şi în plus nu
necesită recurgerea la un material de suport. Dezavantajul este acela al unei mari rezistenţe la
compresiune a materialului după priză, ceea ce poate face extrem de dificilă poziţionarea
modelelor de ghips.

c. CHEILE VESTIBULARE

 cheia vestibulară amprentează, după cum sugerează şi numele, feţele vestibulare ale
dinţilor.
Dezavantaje:
 înregistrarea R.C. se face, în general, fără contacte dento-dentare deoarece acestea pot
produce deraparea mandibulei într-o altă poziţie decât R.C.
 Utilizarea cheilor vestibulare pretinde însă ca mandibula să se menţină în aceeaşi poziţie
faţă de maxilar, de la aplicarea vestibulară a materialului şi până la priza sa, ceea ce este
virtual imposibil pentru o poziţie fără contacte dento-dentare sau cu un singur (prim)
contact. Cheile vestibulare pot fi realizate practic numai pentru transferul poziţiei de
intercuspidare maximă (I.M.);
 la cheile vestibulare problema legată de amprentarea zonelor reziliente este critică;
 deoarece suprafeţele vestibulare ale dinţilor au un relief mult mai puţin „accidentat" decât
suprafeţele ocluzale, stabilizarea relativă a modelelor este mai redusă cu o cheie vestibulară
decât cu o înregistrare interocluzală;
 stabilizarea redusă a modelelor în cheile vestibulare determină necesitatea ca materialele
utilizate pentru realizarea acestora să fie rigide. Atât ghipsul cât şi acrilatele
autopolimerizabile pun suficient de multe probleme de manipulare pentru a fi evitate ca
materiale de înregistrare a R.M.M.O.

d. ARCUL FACIAL PANTOGRAFIC

Arcul facial pantografic reprezintă o alternativă prin care se realizează atât determinarea,
cât şi înregistrarea şi transferul R.C. la articulator.
Dacă arcul facial de determinare se solidariza printr-o portamprentă la arcada mandibulară,
arcul de transfer la cea maxilară, arcul facial pantografic reprezintă o asociere a celor două
tipuri precedente.
Arcul facial pantografic prezintă:
o componentă solidară cu arcada mandibulară, prevăzută în general cu un sistem extraoral de 5
peniţe inscriptoare (una în plan mediosagital şi câte două lateral, bilateral, în zona articulaţiei
temporo-mandibulare) şi
o altă parte solidară cu arcada superioară, prezentând suprafeţe inscriptibile corespunzătoare
peniţelor de pe componenta mandibulară.

14
În timpul mişcărilor mandibulare, traiectoria acestora se înscrie pe suprafeţele inscriptibile,
rezultând 5 asemenea înregistrări:
 aria de deplasare a punctului interincisiv mandibular în plan transversal (schema lui Posselt
în plan transversal) şi
 câte două înregistrări de deplasare ale fiecărui condil mandibular, în plan sagital şi
transversal. în traseele marcate, poziţia R.C. se poate uşor identifica. Aceste înregistrări au
atât valoare diagnostică în sine, cât şi rolul de a permite programarea (reglarea)
articulatorului individual (total adaptabil) căruia îi este destinat arcul pantografic.

Articulatoare total programabile

• După Fowler şi Tamura, un articulator ideal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– instrumentul trebuie să posede un ax orizontal de transfer şi să menţină modelele în
relaţie orizontală corectă, raportată la acest ax;
– distanţa intercondiliană să fie reglabilă;
– trebuie să permită reglarea tridimensională a pantei tuberculului articular, pentru a
putea reproduce forma şi înclinarea acesteia, în conformitate cu datele înregistrate
la pacient;
– să poată reproduce valoarea exactă a unghiului Bennett şi ghidajul condilian în
mişcarea de lateralitate;
– să fie construite astfel încât să accepte un plan de referinţă la braţul superior pentru
a putea transfera valorile numerice înregistrate pe pacient;
– pe tot timpul utilizării trebuie să menţină constantă RC înregistrată la pacient;
– să fie rigid, permiţând funcţia liberă a părţilor moi artificiale;
– relaţia verticală a modelelor să fie menţinută constantă cu ajutorul unui stop anterior
vertical, reprezentat de tija de orientare anterioară, asociat cu o plăcuţă incizală
complet ajustabilă.
• Toate aceste condiţii nu pot fi îndeplinite decât de un articulator complex, adaptabil.

• Articulatoarele total programabile reprezintă o treaptă superioară de dezvoltare a

simulatoarelor ADM, permiţând obţinerea în practică a unor rezultate foarte exacte,
conform parametrilor anatomici şi funcţionali ai pacientului.
• Aceste articulatoare prezintă următoarele caracteristici:
– capacitatea de a individualiza traiectoria condiliană în trei planuri;
– acceptarea unui ax cinematic de transfer;
– programarea ghidajului condilian de partea lucrătoare, în funcţie de mişcarea
Bennett
– pot reproduce curburile pantei tubercului articular, în funcţie de datele înregistrate
la pacient;
– distanţa intercondiliană este complet reglabilă;
– elementele de articulare sunt fixate la braţul inferior, braţul superior fiind cel mobil;

• Unul din cele mai utilizate instrumente total programabile este articulatorul Hanau H2-PR.
Este un articulator de tip non-Arcon, condilian, deci elementele condiliene sunt fixate de
braţul superior al aparatului. O axă, corespunzând axei balama transversale, trece prin
capetele condiliene şi braţul superior. Aceste capete condiliene sunt plasate într-un lăcaş,
care include panta de ghidaj condilian. Aceasta poate fi reglată în aşa fel încât să simuleze
traiectoria condiliană înregistrată pe pacient.

15
 • Braţul superior poate fi blocat în RC cu ajutorul unui stopper, denumit „ stopper centric ”.
Dacă modelul mandibular urmează să fie montat în relaţie centrică, braţul superior va fi
blocat de către stopper-ul centric, prin intermediul unui şurub de fixare, în RC. Dacă se
urmăreşte montarea modelului mandibular în ORC, atunci braţul superior va fi blocat în
poziţia de ORC. Atunci când braţul superior este fixat în RC sau ORC nu se mai pot face
modificări la acest nivel, fără să fie afectată inclinarea pantei de ghidaj condilian.
• Pe articulatorul Hanau H2-PR există posibilitatea reproducerii mişcării de lateralitate a
mandibulei.
• Plăcuţa incizală, cu ajutorul căreia se reproduce ghidajul anterior, poate fi reglată la
articulatorul Hanau H2-PR între +60° şi –20°. Pe acest articulator poate fi utilizată ca
plăcuţăde „ long centric ” şi o plăcuţă incizală adaptabilă.
• Firma IVOCLAR-VIVADENT a lansat un articulator biofuncţional Stratos 2000 care
completează perfect ” sistemul protetic biogen ” al firmei, permiţându-i o utilizare mai
simplă şi mai sigură. Acest aparat poate funcţiona ca un articulator cu valori medii , dar şi
ca un articulator individual, programabil, fiind astfel conceput, încât să poată fi reglat în
funcţie de determinantul anterior şi/sau de determinantul posterior.
• Avantajele care le prezintă sunt următoarele:
– utilizare facilă;
– închidere în RC, pentru o procedură exactă de lucru;
– braţele superior şi inferior sunt complet separabile;
– mecanică articulară optimă, permiţând schimbarea garniturilor articulare în funcţie
de mişcarea predominantă: propulsie, lateropulsie sau retruzie;
– axa balama articulară poate fi oscilantă sau fixă;
– compatibil pentru sistemele Split – Cast.
– design ergonomic.
• Firma KaVo EWL a prezentat un sistem de înregistrare, transfer, şi simulare a rapoartelor
intermaxilare, compus din :
– un arc facial Arcus;
– un articulator mediu Protar I;
– un articulator programabil individual Protar II.
• Arcul facial Arcus este conceput pentru înregistrarea precisă atât a valorilor medii cât şi a
celor individuale, necesare pentru montarea corectă a modelelor în articulator.

• Articulatoarele Protar I şi Protar II

• Aceste instrumente reprezintă de fapt un sistem cu două variante.
• Părţile inferioare ale celor două tipuri de articulatoare sunt identice şi permit adaptarea unei
părţi superioare cu valori medii sau fixe la Protar I sau a unei părţi superioare
programabile la Protar II, ceea ce prezintă un avantaj din punct de vedere economic.
• Articulatoarele Protar I şi Protar II sunt de tip Arcon şi au un design care le permite o
manipulare uşoară. La realizarea părţilor componente ale acestor instrumente , cu excepţia
plăcuţei incizale, confecţionată din material plastic, au fost utilizate diferite aliaje metalice.
Sistemul cuprinde şi un dispozitiv „Split-Cast’’, cu fixare magnetică a modelelor. De
asemenea, pune la dispoziţie toată gama de instrumentar auxiliar necesar unei utilizări
corespunzătoare şi este compatibil şi cu alte tipuri de arcuri faciale ( Whip-Mix, Dentatus,
Artex ).
• Despre articulatorul Protar II se spune, în literatura de specialitate, că ar fi „ Rolls Royce-
ul ” simulatoarelor ADM.
Arcurile faciale

16
 • Arcul facial reprezintă un dispozitiv care permite înregistrarea precisă a poziţiei relative a
crestei şi dinţilor maxilari pe pacient şi face posibilă transferarea acesteia pe articulator,
obţinându-se tot o poziţie relativă, care facilitează interpretarea, în general a rapoartelor
mandibulo-maxilare .
• Este necesar a avea un cadru comun de referinţă pe pacient şi pe articulator. Deci, cu
ajutorul arcurilor faciale se stabileşte o poziţie relativă a modelelor în articulator, care să fie
cât mai apropiată, dacă nu identică cu rapoartele existente între maxilar şi mandibulă.
1.Caracteristici generale:
• Arcul facial este compus dintr-un cadru metalic cu o parte intraorală şi una extraorală.
• Partea intraorală este reprezentată de o portamprentă sau de o furculiţă metalică pe care se
aplică un rulou de ceară dură care se va mula pe pantele cuspidiene ale dinţilor restanţi.
Partea intraorală se prelungeşte printr-o tijă în plan sagital pe care se va fixa partea
extraorală.
• Arcul facial propriu-zis are în general formă de „U”, ale cărui extremităţi se vor plasa în
dreptul punctelor de emergenţă ale axei balama.
• Arcul facial trebuie să prezinte şi un indicator care se va plasa la nivelul unui punct fix
cranian sau un stopper nazal, care se fixează în timpul efectuării înregistrărilor şi se
menţine apoi nemodificat pe tot parcursul utilizării arcului facial, fiind un punct de
referinţă.
GUTIERELE STEREOGRAFICE
Metoda grafică intraorală reprezintă, ca şi arcul pantografic, o posibilitate de determinare,
înregistrare şi transfer al poziţiei R.C.,iar principiul de utilizare este asemănător cu cel al arcului
pantografic:
- peniţele sunt înlocuite de 3 tije verticale, cu capătul liber rotunjit, plasate frontal, median şi
bilateral fixate pe o gutieră mandibulară, iar
- suprafaţa inscriptibilă (pe care se aşază pastă de acrilat autopolimerizabil) este solidară cu o a
doua gutieră aplicată pe maxilar.
Pacientului i se cere să facă, asistat de operator, diverse mişcări ale mandibulei, cu şi fără
contacte dento-dentare, în timp ce tijele inscriptoare „sculptează" în acrilat traseele determinate
de deplasările mandibulei faţă de maxilar.
După priza acrilatului de înregistrare şi fixarea gutierelor pe modelele din ghips, cele 3 tije
„susţin" cu ajutorul foselor acrilice pe care le-au creat, modelele în aceleaşi poziţii relative pe
care mandibula le-a avut faţă de maxilar în momentul înregistrărilor.
Există asemenea dispozitive utilizabile ca atare (de ex. sistemul „Gnathic Relator") dar şi
pentru montarea modelelor într-un articulator total adaptabil. Dificultatea de aplicare a acestei
metode la pacientul dentat rezidă în necesitatea de a asigura simultan două deziderate
contradictorii: stabilitatea maximă a gutierelor (cu necesitatea de a acoperi o zonă cât mai mare
din suprafeţele dentare) şi pe de altă parte, imperativul ca gutierele să nu impieteze asupra
ghidajului dentar (anterior) al mişcărilor mandibulare; din aceste motive
Sistemul este indicat îndeosebi în cazul în care sectoarele anterioare (frontale) ale arcadelor
sunt indemne (sau restaurate satisfăcător din punct de vedere funcţional), în timp ce în
sectoarele laterale dinţii sunt preparaţi (şlefuiţi) în vederea realizării unor restaurări protetice de
mare amploare. Astfel există un spaţiu interocluzal în care se pot insinua elementele de
menţinere, sprijin şi stabilizare a gutierelor stereografice.

f. TEHNICA F.G.P. MEYER, PANKEY şi MANN, DAWSON sau tehnica traiectoriilor

generate funcţional, F.G.P. (Functionally Generated Path).

Tehnica porneşte de la premisa că un articulator, oricât de complex, induce aproximări şi factori de

eroare în simularea mişcărilor mandibulare; în ultimă instanţă, pentru restaurarea funcţională a

17
unei suprafeţe ocluzale este necesar ca tehnicianul dentar să dispună de un instrument care să
permită modelului antagonist să stabilească faţă de modelul pe care se realizează macheta
viitoarei proteze aceleaşi poziţii şi deplasări funcţionale pe care mandibula le face faţă de
maxilar „IN VIVO".
Modelul antagonist poate fi înlocuit, cu acelaşi efect, de un model „funcţional" care reprezintă
„suma" modelelor de-a lungul traiectoriilor funcţionale ale mandibulei.
Principiul de obţinere al modelului funcţional este relativ simplu:
- arcada antagonistă unei (unor) preparaţii nu se amprentează în mod obişnuit, static, ci în timpul
deplasărilor mandibulei semnificative din punct de vedere funcţional.
- Amprentarea nu se mai poate face cu portamprente uzuale, ci folosind acrilat autopolimerizabil,
şabloane de ocluzie sau punţi provizorii acrilice, aplicate pe arcada pe care se află şi preparaţiile.
- În locul indentaţiilor arcadei antagoniste se înscriu astfel în materialul de amprentă traiectorii
(dâre) determinate de deplasările mandibulei.
- Modelul turnat în aceste indentaţii va fi unul funcţional şi nu va mai necesita montarea modelelor
într-un articulator. Din cele prezentate mai sus reiese încă una din calităţile poziţiei de R.C. şi
anume posibilitatea de a fi transferată pe articulator, ceea ce permite atât analiza ocluzală pe
modele, cât şi realizarea şi adaptarea ocluzală a lucrărilor protetice în articulator, în condiţii
asemănătoare celor din cavitatea bucală.

18