Predispoziții la afecțiuni și traumatisme în atletism

Beneficiile activității fizice sunt larg cunoscute. Cu toate acestea, riscul unei leziuni
musculo-scheletice este o consecință nefavorabilă în pregătirea fizică. Vârsta, sexul, istoricul
leziunilor, mărimea corpului, anatomia locală și biomecanica, fitness-ul aerob, forța musculară,
dezechilibrul și strângerea, laxitatea ligamentară, controlul motorului central, factorii psihologici
și psihosociali, precum și capacitatea mentală generală sunt factori de predispoziție la
accidentare.
La nivel mondial, atletismul este un sport popular, Asociația Internațională a Federației
de Atletism (IAAF) reprezentând 214 federații active. Atletismul este împărțit în mai multe
grupe de evenimente: sprinturi, alergări pe distanță medie, alergări pe distanțe lungi, curse
de fond, maraton, mers pe curse, obstacole, sărituri, aruncări și evenimente combinate. La
Jocurile Olimpice de vară, evenimentele atletice implică aproximativ 20% din totalul indivizilor
care concurează.
Atletismul se caracterizează printr-o sarcină mare de antrenament, care în combinație cu
alți factori de risc duce la un număr semnificativ de leziuni musculo-scheletice. Studii din
diferite țări au raportat o proporție a incidenței accidentărilor între 50% și 76% pe parcursul unui
sezon complet.
Datorită diferențelor de constrângeri fizice și tehnice, riscul de accidentare variază între
disciplinele de atletism. Caracteristicile accidentărilor variază, de asemenea, între discipline, în
funcție de mișcările biomecanice și tehnice, de instrumentele utilizate, de durata de practică și de
volumul de muncă de antrenament. De exemplu, un risc mai mare de accidentare acută este
raportat în evenimentele explozive (sprint, obstacole și sărituri) și un risc mai mare de
accidentare cronică este raportat în cursele de mijloc sau lungi. De asemenea, leziunile coapsei
și în special tulpinile ischiogambierilor sunt frecvente la sprinturi și obstacole, tendinopatia lui
Ahile la evenimente explozive (sărituri/sprinturi/obstacole) sau la evenimentele de mijloc și
lungă distanță, entorse de gleznă și dureri de spate la săritura cu prăjina, traumatisme grave ale
capului și măduvei spinării și la săritura cu prăjina, leziuni cronice ale genunchiului (leziuni de
cartilaj rotulian, sindrom iliotibial, tendinopatie rotuliană...) și fracturi de stres de mijloc și lungă
distanță- alergări la distanță.
În general, cele mai multe leziuni la sportivi sunt la nivelul membrelor inferioare (de la
60 la 100%), deoarece membrele inferioare sunt esențiale pentru performanță în fiecare
eveniment. Leziunile musculo-tendinoase sunt frecvente în evenimentele explozive (sprinturi,
sărituri), și se datorează adesea forței indirecte asupra joncțiunii musculo-tendon, care este
adesea punctul cel mai slab.
Din experiența personală, pot spune că suprasolicitarea articulațiilor în vederea antrenării
și a participării la diferite evenimente sportive atletice poate conduce la traumatisme severe ale
membrelor inferioare. În liceu am fost concurentă la un maraton cu scopul de a susține copii ce
provin din mediul rural și au nevoie de ajutor financiar, însă nefiind sportivă de performanță și
dorind să mă ridic la nivelul celorlalți participanți am încercat să mă antrenez în afara orelor
special destinate pentru asta, ceea ce a condus la oboseală musculară și m-a expus riscului de
fractură. Astfel, în timpul maratonului din cauza febrei musculare s-a produs o instabilitate
posturală și de forță, iar eu am căzut și m-am ales cu o entorsă de gleznă, care s-a vindecat destul
de greu și a necesitat îndelung recuperare medicală, deoarece îmi era frică să pun piciorul pe
pământ.
Cu toate acestea, leziunile lombare ale spatelui sunt, de asemenea, întâlnite (12%), în
special la sărituri, aruncări și evenimente combinate. Abilitățile tehnice necesare pentru săritura
cu prăjina și aruncarea suliței, de exemplu (inclusiv contorsiuni musculo-scheletice intense) i-au
expus pe atleți riscului de încordare lombară. În plus, toate evenimentele de atletism necesită o
bună învelire a spatelui și a abdomenului pentru a transmite în mod optim forța membrelor
inferioare pentru performanță.
Leziunile

membrelor superioare sunt raportate frecvent, accidentarea umărului reprezentând principala

leziune la aruncători (70%) și la sportivi de probe combinate.
Majoritatea leziunilor sunt cauzate de suprasolicitare. Cele mai frecvente diagnostice sunt
încordarea coapsei (14-17%) și încordarea ischio-gambierilor (16%), iar 46% dintre aceste cazuri
duc la pierderea timpului din cauza sportului. Alte leziuni comune sunt încordarea inferioară a
picioarelor (5-9%), entorsa gleznei (3-6%) și crampele musculare ale trunchiului (6%).
Caracteristicile leziunilor variază între sportivii de sex feminin și bărbați.
Printre factorii de risc din atletism, antecedentele de accidentare reprezintă un factor
predispozant la rerănire.
Accidentări în timpul campionatelor majore:
Metoda riguroasă dezvoltată de Comitetul Internațional Olimpic (CIO)26 și validată de
IAAF pentru supravegherea accidentărilor de atletism2 a facilitat obținerea de date relevante
privind incidența și caracteristicile accidentărilor în timpul competițiilor majore de atletism. Din
aceste studii, se poate spune că 10-14% dintre sportivi suferă o accidentare în timpul unui
campionat de nivel înalt.
În timpul campionatelor majore, sportivii de sex masculin suferă mai multe accidentări
decât sportivele de sex feminin. Influența vârstei asupra riscului de accidentare rămâne neclară;
la Campionatele Mondiale de atletism IAAF din 2009 de la Berlin, cele mai multe accidentări au
avut loc la sportivi cu vârste cuprinse între 26 și 30 de ani, dar doi ani mai târziu, la același
eveniment de la Daegu, cele mai multe accidentări au fost la sportivi de peste 30 de ani.
Riscul de accidentare la un campionat major variază substanțial între discipline, atleții
concurând în evenimente combinate, curse cu obstacole și curse de distanță medie și lungă având
cel mai mare risc. În aceste discipline, deși intensitatea exercițiului este mai mică decât alte
evenimente, timpul petrecut în antrenament și/sau în competiție este mai lung și suprasolicitat.
Leziuni în atletism
Incidență Atleții au un risc moderat spre mare de
accidentare în comparație cu alte sporturi
Risc mai mare de accidentare la antrenament
Suprasolicitarea este cea mai frecventă cauză
a rănirii
Membrele inferioare reprezintă aproape 80%
Caracteristici din accidentările din atletism
Încordarea coapsei, în principal încordarea
ischiogambierilor, este cea mai frecventă
leziune
Entorsa gleznei este, de asemenea, o leziune
comună
Bărbații par să aibă un risc mai mare de rănire
decât femeile
Factori de risc Atleții de peste 26 de ani par să aibă un risc
mai mare de accidentare în competiție
Istoricul și severitatea unei leziuni anterioare
sunt un factor predispozant pentru
reaccidentări
Cunoașterea scăzută a abilităților tehnice
și/sau lipsa supravegherii de către antrenor
 Sportivii de evenimente combinate au un risc
mai mare de accidentare în competiție

Strategii de prevenire a vătămărilor:

 O abordare sugerată în literatura de specialitate este ca strategiile de prevenire să
se concentreze pe cele mai frecvente leziuni. Tensiunea ischio-gambierilor
reprezintă principala leziune în timpul perioadelor de antrenament și competiție.
Studii specifice au sugerat că mecanica ischio-gambierilor în timpul sprintului,
dezechilibrele de forță, flexibilitate, oboseală, vârstă, etnie și severitatea leziunilor
anterioare joacă un rol în apariția leziunilor și ar trebui luate în considerare pentru
a preveni apariția în viitor a acestora.
 Entorsa gleznei este, de asemenea, o leziune comună la sportivi. Severitatea
leziunilor anterioare a fost raportată ca un factor de risc major. Deficitele în sensul
pozițional al articulației gleznei, în controlul neuromuscular cu picioarele înainte,
în stabilitatea posturală și în forță, au fost descrise a fi asociate cu instabilitatea
cronică a gleznei, durerea gleznei și riscul de entorsă repetitivă a gleznei. Dată
fiind gravitatea lor, fracturile de stres ar trebui să fie monitorizate și nu neglijate.
 O a doua abordare sugerată în literatură este ca strategiile de prevenire să se
concentreze pe disciplinele cu risc mai mare de accidentare, cum ar fi
evenimentele combinate, alergările pe distanțe medii și lungi, săritura cu prăjina și
obstacole. Cerințele biomecanice și/sau metabolice ale acestor evenimente trebuie
să fie mai bine înțelese și să se construiască strategii directe de prevenire a
vătămărilor. Pentru disciplinele înalt tehnice (salt cu bârna, obstacole), stăpânirea
mișcărilor și o oarecare vigilență par să apară ca un element sugerat de prevenire a
accidentărilor.
 Cu referire la leziunile la campionatele majore, literatura arată că leziunile prin
suprasolicitare sunt cele mai frecvente. Tratarea precoce a leziunilor acute,
eliminând perioadele de supraantrenament și îmbunătățirea programelor de
întărire preventivă și de recuperare ar putea fi strategii de prevenire relevante.
Tratamentul și reabilitarea adecvată și riguroasă a primului episod de leziune este,
de asemenea, fundamentală pentru a preveni reapariția leziunii, care reprezintă o
cauză comună a traumatismelor și un important factor de risc.
 În cele din urmă, se sugerează că gestionarea leziunilor care necesită un proces de
vindecare pe termen lung ar trebui optimizată prin includerea menținerii
capacităților cardio-respiratorii și musculo-tendinoase pentru a preveni
deantrenamentul și a anticipa revenirea la sport.
CONCLUZII:
Leziunile musculo-scheletice de atletism sunt frecvente și pot duce la absența de la
antrenament și competiție. Potrivit literaturii existente, intervențiile preventive ar trebui să se
concentreze pe leziunile de suprasolicitare, reabilitarea adecvată a leziunilor anterioare,
încordările ischiogambierilor, entorsele gleznei și stăpânirea tehnică optimizată.

Bibliografie
1. Edouard , P.; Morel , N.; Serra . J.-M.; Pruvost , J.; Oullion , R. & Depiesse .
F. (2011). ”Prevention of musculoskeletal injuries in track and field. Review
of epidemiological data”. Sci Sports, 26: 307-315.
2. Alonso , J.M.; Junge , A.; Renstrom , P.; Enge - bretsen , L.; Mountjoy , M.
& Dvorak J. (2009), ”Sports injuries surveillance during the 2007 IAAF
World Athletics Championships.”, Clin J Sport Med, 19 (1): 26-32.
3. Van Mechelen , W.; Hlobil , H. & Kemper H.C. (1992). ”Incidence,
severity, aetiology and prevention of sports injuries. A review of concepts”,
Sports Med, 14 (2): 82-99.
4. Ekstrand , J. & Karlsson , J. (2003) Editorial, ”Scand J Med Sci Sports”,
147-149.
5. Mueller , F.O.; Weaver , N.L; YANG, J. et al. (2002). Final report: The
north Carolina High School Athletic Injury Studiu accesat pe
http://www.unc.edu/depts/exercise/final_report.htm ;.