PRINCIPIUL DREPTATII LUI RAWLS

Un ghid de lectură al teoriei lui Rawls[1] ne invită să ne imaginăm următoarea

situație: un bogat crescător de animale moare, lăsându-și turma moștenire
celor doi fii ai săi, fără a specifica însă care animale revin cui. Pentru că
acestea au caracteristici diferite și nu ar fi echitabilă simpla lor numărare și
împărțire la doi, frații decid să consulte un judecător înțelept. Acesta rezolvă
dilema astfel: pune pe unul dintre frați să împartă turma și pe celălalt să
aleagă primul partea care să îi revină. Soluția li se va părea celor mai mulți
echitabilă, devreme ce primul frate poate presupune că al doilea va alege
partea care i se va părea mai bună, va avea interes să le dividă cât mai egal.
Teoria lui Rawls se bazează practic pe aceeași simplă idee. Dar pentru a o
înțelege cu adevărat, e necesară o scurtă privire spre trecut.

Într-o simplificată istorie a răspunsurilor din filosofia politică la întrebarea „ce

este dreptatea?”, cel al lui John Rawls survine târziu, compensând însă prin
fermitate. El se înscrie în succesiunea cuprinzând pentru început ideea antică
a dreptății ca armonie, din care am moștenit și încă ne servim de imaginea
balanței echilibrate a ordinii sociale în mâinile zeițelor Themis, Dike, Iustitia
sau Astraea. Faptul că ați ridicat ochii către o statuetă omonimă adunând praf
pe raftul din birou de îndată ce ați citit aceste ultime cuvinte, că v-a sunat un
ecou al lui Ulpian cu al său precept de a da fiecăruia ce este al său auzit la
primele cursuri ale facultății de drept, dar mai ales că a trecut atâta timp până
la apariția unei schimbări de paradigmă, stau mărturie forței și permanenței
acestei viziuni asupra justiției. Ea se regăsește și în carte, deși mai relevante ei
sunt două idei mult mai târzii, nu în ultimul rând pentru că însuși autorul le
dedică secțiuni importante, subliniindu-le neajunsurile înainte de a propune
alternativa din titlu. Este vorba, desigur, despre utilitarism, cu mult criticatele
sale riscuri de a fi folosit pentru a justifica negarea intereselor unor minorități,
și apoi de intuiționism, apărut în replică, cu propriile critici de a fi
nesistematic și vag în apelul său la moralitatea ‘de bun simț’, la care Rawls
adaugă observația că intuițiile noastre cotidiene despre dreptate, deși pot oferi
răspunsuri în aparență mai echitabile acolo unde utilitarismul eșuează, nu
sunt totuși obiective, ci influențate de situația noastră curentă, obiceiuri și
așteptări.

În scopul ultim al protecției demnității persoanelor propriu eticii kantiene și

în spiritul justiției ca maximă virtute personală, într-o lume postbelică în care
gândirea din filosofia politică – influențată de spectrele estice ale nazismului și
stalinismului – se concentra obsesiv pe critica unui control statal extins
asupra vieților oamenilor, Rawls readuce în centrul preocupărilor justiția
distributivă. El determină reorientarea întregului domeniu înspre găsirea unei
concepții acceptabile cu privire la cine primește ce într-o societate și pe ce
bază. „O teorie a dreptății”[2] explică alternativa neocontractualistă pe care a
oferit-o Rawls: dreptatea ca echitate. Neocontractualistă pentru că reia ideea
contractului social a lui Rousseau, dar la un nivel mai înalt de abstracție,
folosind-o pentru a legitima nu statul, ci principiile dreptății. O face pentru
început sub forma unui faimos experiment de gândire cunoscut ca „vălul
ignoranței”. Acesta împiedică părțile contractante, reunite fictiv pentru a
stabili principiile de justiție adecvate conviețuirii lor viitoare, să știe ce poziție
vor ocupa în societatea pe care o creează, dar și ce concepție despre bine vor
avea. Procedural, Rawls asigură astfel înlăturarea subiectivismului lor și
permite verificarea intuițiilor pe care le au asupra moralității și deci a dreptății
prin confruntarea cu ale celorlalți. Scopul este acela de a ajunge la un acord
asupra principiilor fundamentale din care sa decurgă judecățile ulterioare,
prin explicitarea convingerilor ipoteticelor părți contractante cu privire la ceea
ce este just.

Într-un pasaj celebru, autorul afirmă că justiția este prima virtute a

societăților, așa cum adevărul este a sistemelor de gândire. Oricât de elegantă
și suplă, o teorie trebuie revizuită dacă nu corespunde adevărului, așa cum
legile și instituțiile trebuie reformate sau abolite dacă sunt nedrepte,
indiferent cât de eficiente s-ar dovedi. Discuția din capitolul al doilea despre
sclavie este astfel purtată spre o dublă concluzie, aceea că justiția este mai
importantă decât eventuala eficiență economică a utilizării muncii forțate și că
ea nu permite privarea de libertate a unora în beneficiul comun sporit al altora
sau, în versiunea engleză, for the greater good. De aici, cu ajutorul unei serii
de concepte precum „societatea ca sistem de cooperare” și ideea unei
„structuri de bază a societății”, Rawls creează două principii. Primul dintre ele
spune că fiecare persoană are aceeași „creanță imprescriptibilă” (cu scuzele de
rigoare) asupra unui pachet pe deplin adecvat de libertăți fundamentale,
compatibil cu al tuturor celorlalți. Acest principiu trebuie îndeplinit cu
prioritate față de cel de-al doilea, conform căruia inegalitățile sociale și
economice permise în structura de bază a societății trebuie să satisfacă două
condiții: mai întâi, ele trebuie să fie distribuite în așa fel încât să poată fi în
avantajul tuturor, apoi ele trebuie să fie atașate unor poziții și funcții accesibile
tuturor în condiții de egalitate de șanse.

Ambiguitatea acestui de-al doilea principiu îl deschide interpretărilor, trei

dintre care sunt discutate în detaliu de Rawls. În final, el optează pentru ceea
ce va numi „egalitate democratică” pentru a clarifica cea de-a doua condiție, o
viziune care folosește „principiul diferenței” pentru a explica faptul că un grad
de inegalitate este permisibil cât timp încurajează pe cei născuți cu diferite
abilități să și le cultive, în beneficiul tuturor, inclusiv – și, de fapt, cu
precădere – al grupului celui mai dezavantajat în structura de bază a societății
respective (regula „maximin”, de maximizare a minimului de avantaje).
Pentru înțelegerea acestuia ghidul de lectură citat în primul paragraf oferă
exemple și scheme foarte utile.

Analizând compatibilitatea celor două principii, Rawls distinge o altă trilogie

interpretativă, a tipurilor de „justiție procedurală”, dintre care o preferă cea
numită „pură” și care presupune că simplul fapt al urmării unei proceduri face
ca rezultatul să fie just. Apoi el caracterizează pe larg dreptatea ca echitate,
specifică conceptele de libertăți fundamentale și de „bunuri primare” și
imaginează o simulare a „poziției originale”, în care părților contractante li se
prezintă o listă de teorii, conformă unui număr de cinci constrâgeri (principiile
teoriilor trebuie să fie generale, de aplicație universală, publice, eficace și
supreme), pentru a demonstra că dreptatea ca echitate este preferabilă
rațional. Nu vă voi răpi plăcerea de a citi nucleul lucrării, anume prezentarea
și analiza argumentelor teoriei dreptății ca echitate, la limită un
exemplu textbook de pledoarie, urmat de o descriere, destul de abstractă însă,
a instituțiilor ce ar compune o structură socială de bază conformă principiilor
dreptății ca echitate, alături de obligațiile cărora acestea le dau naștere. În chip
de concluzie, cartea ne prezintă un fel de test al fezabilității implementării
teoriei în fața unor dificultăți precum de exemplu justiția intergenerațională
sau nesupunerea civilă a individului care nu consimte propriu-zis la acest nou
contract social.