ECONOMIE EUROPEANĂ

Cursul nr. 10 – MICROPOLITICI EUROPENE.

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ŞI
POLITICA ÎN DOMENIUL PESCUITULUI

Titular curs: Prof. univ. dr. Anca DODESCU

Curs organizat sub patronajul Modulului European Jean Monnet:

“European Economic Integration”, conform Agreement no. 2004-3205 /
001-001 JMO JMO, finanţat prin Programul European Socrates-Erasmus,
Jean Monnet Project 2004; director de proiect: Prof. univ. dr. Anca
Dodescu;

Oradea
2016-2017
Obiective educaţionale

• cunoaşterea şi înţelegerea importanţei politicii agricole

comune (PAC);
• cunoaşterea şi înţelegerea începuturilor PAC, mecanismului
sprijinirii preţului intern („price-floor”) şi consecinţelor
utilizării „price-floor” din diferite perspective;
• cunoaşterea şi înţelegerea problemelor PAC;
• înţelegerea paşilor de reformă ai PAC şi evaluarea
impactului acestora asupra PAC;
• cunoașterea şi evaluarea actualei PAC.
 Structura cursului:

MICROPOLITICI EUROPENE. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ŞI

POLITICA ÎN DOMENIUL PESCUITULUI
10.1. ÎNCEPUTURILE PAC: SPRIJINIREA PREŢULUI INTERN
10.1. CE ESTE PAC?
PAC - cea mai importantă şi cea
mai sensibilă politică comunitară

• Politica agricolă comună (PAC) este de departe cea mai

importantă şi cea mai sensibilă politică comunitară, dacă
judecăm după bugetul UE alocat acesteia şi după disputele
între Statele Membre UE şi între UE şi terţe ţări pe care PAC
le-a provocat de-a lungul timpului.
• Aşa cum arată Jovanovic, PAC a fost descrisă de-a lungul
timpului ca “una din cele mai mari realizări ale integrării
economice europene, dar în acelaşi timp, surprinzător, şi ca
veriga sa cea mai slabă”.
 Ce este PAC?

• PAC a fost înfiinţată în 1962, alături de politica comercială

comună ca rezultat al aplicării Tratatului de la Roma, fiind
printre primele politici comune ale UE.
• Conform definiţiei lui Baldwyn şi Wyplosz, politica agricolă
comună (PAC) reprezintă „un set de politici menite să
crească veniturile fermierilor din UE”, actuala PAC fiind, în
opinia acestora, “o matrice extrem de complexă de politici”
(Baldwin și Wyplosz, 2006, p. 205)..
• Conform Comisiei Europene, la ora actuală, PAC
“garantează menţinerea unui echilibru între producţia
alimentară europeană şi dezvoltarea economică viabilă a
comunităţilor rurale, pe de o parte şi măsurile de protecţie
a mediului vizând combaterea schimbărilor climatice,
gospodărirea apelor, bioenergia şi diversitatea, pe de altă
parte” (Sursa: http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm )
Obiectivele PAC

• Tratatul de la Roma prevede PAC ca o politică comună, cu

scopul de a oferi alimente la prețuri accesibile pentru
cetățenii Comunității și un standard de viață rezonabil
pentru agricultorii europeni.
• Art. 39 din Tratatul de la Roma stabilește ca obiective:
– creșterea productivității agriculturii prin promovarea
progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raționale
a producției agricole, precum și prin utilizarea optimă a
factorilor de producție și, în special, a forței de muncă;
– asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil
pentru populația agricolă, în special prin majorarea
venitului individual al lucrătorilor din agricultură;
– stabilizarea piețelor;
– garantarea siguranței aprovizionărilor;
– asigurarea unor prețuri rezonabile de livrare către
consumatori.
10.2. ÎNCEPUTURILE PAC: SPRIJINIREA PREŢULUI
INTERN
Anii ‘50

• PAC își are rădăcinile în anii ’50, în contextul unei Europe

marcată de urmările războiului, în care agricultura fusese
paralizată și aprovizionarea cu alimente nu putea fi
garantată.
• Aşa cum arată Comisia Europeană, în anii '50, accentul
cădea pe furnizarea unor cantităţi suficiente de alimente,
iar instrumentele utilizate erau subvenţionarea producţiei
şi susţinerea preţurilor prin cumpărarea surplusurilor de la
fermieri. Intervenţia statului pe pieţele agricole pentru a
stabiliza preţurile nu era o practică neobişnuită şi era cu
atât mai mult explicabilă într-o perioadă de foamete şi de
lipsuri cauzate de războaie și în condițiile în care unul din
cinci europeni trăia într-o fermă agricolă.
• După intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, politicile
agricole ale Statelor Membre au fost înlocuite cu
mecanisme de intervenție la nivel comunitar.
1962

• Anul de naștere al PAC este considerat anul 1962, datorită

Deciziilor Consiliului adoptate în ianuarie 1962, care
prevedeau:
– „organizarea a șase piețe agricole comune (cereale, carne de porc,
ouă, carne de pasăre, fructe și legume, vin);
– introducerea unor norme privind concurența;
– stabilirea unui program pentru produsele lactate, carnea de vită și
vițel, zahăr și alte măsuri pentru a sprijini schimburile
intracomunitare;
– înființarea Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă
(FEOGA) pentru a finanța operațiile PAC (cuprinzând două secțiuni:
secțiunea Grantare pentru prețuri și secțiunea Orientare pentru măsuri
structurale)”.
• Stimulentele iniţiale pe care s-a bazat PAC au fost un
sistem de sprijinire a preţurilor agricole ridicate şi stabile
combinat cu protecţie vamală şi sprijin la export pentru
produsele agricole.
„Price-floor”
sau “sprijinirea prețului intern”

• Terminologia economică standard pentru sistemul de sprijinire a

preţurilor agricole ridicate şi stabile în jargonul PAC este „price-
floor" sau „sprijinirea preţului intern“
• ‘PAC a debutat prin stabilirea „price-floor" pentru toate produsele
agricole majore - cereale, produse lactate, carne de vită, carne de
viţel şi zahăr.
• De când există PAC, aceste preţuri au fost cu 50% - 100% mai
mari decât preţurile mondiale.
• Aceste preţuri prag („price-floor") au fost impuse prin cumpărarea
garantată, nelimitată de către autorităţile PAC la „price-floor", dar
numai în ultimă instanţă.
• La începuturile PAC, UE era un importator net pentru cea mai mare
parte a produselor agricole; astfel se putea garanta faptul că
oferta şi cererea se întâlnesc la cel mai înalt preţ, manipulând
cantitatea de alimente străine care intrau pe piaţa UE. Manipularea
se realiza cu ajutorul taxelor la import. Scopul acestor taxe -
numite „prelevări variabile la import" în limbajul PAC - este acela
de a asigura că alimentele importate nu împing preţurile UE sub
„price-floor“.
Jargonul grâului (1)

• Din motive istorice, termenii utilizaţi pentru „price-floor" au variat

în funcţie de produs (preţ de intervenţie, preţ garantat, preţ de
bază sau preţ-etalon), ca şi procedura exactă pentru stabilirea lor.
• Jargonul grâului şi procedurile aferente servesc însă ca model de
reprezentare corect. În luna aprilie a fiecărui an, miniştrii
agriculturii din UE se reunesc în cadrul Consiliului de Miniştri
pentru a fixa preţurile pentru recolta acelui an. Primul preţ stabilit
este un preţ teoretic - „preţul-ţintă“ - preţul de vânzare al grâului
în Duisburg (deoarece în această localitate s-a înregistrat cea mai
redusă ofertă, fiind localizată într-o regiune minieră, astfel încât
preţul stabilit aici se consideră a fi unul ridicat).
• Cel mai important preţ operaţional „preţul de intervenţie" - este
stabilit la un nivel inferior preţului-ţintă, în mod obişnuit cu 12-
20% mai redus. Aşa cum sugerează numele său, autorităţile sunt
îndrituite „să intervină", adică să cumpere cantităţi nelimitate de
grâu la „preţul de intervenţie" pe piaţa oricărui stat membru al UE.
Această măsură garantează că, pe nicio piaţă a UE, preţurile nu
scad sub nivelul preţului de intervenţie, deci în cazul acesta preţul
de intervenţie este „price-floor” (Baldwin și Wyplosz, 2006, p.
205).
Jargonul grâului (2)

• Fiecare stat membru are propria sa autoritate, adesea o

organizaţie semioficială a producătorilor; aceşti
„cumpărători de ultimă instanţă" sunt responsabili cu
depozitarea sau cu lichidarea bunurilor pe care le cumpără
pentru a sprijini „price-floor". Fondurile pentru aceste
acţiuni provin din secţiunea Garanţie a Fondului European
pentru Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA).
• Al doilea preţ practic, „preţul-prag", este preţul minim la
care grâul poate fi importat în UE din ţări terţe. Acesta este
stabilit ca preţul-ţintă minus costurile de transport si
manipulare pentru grâul importat - care soseşte în cel mai
mare port al Europei, Rotterdam - şi vândut la Duisburg.
Preţul-prag este întotdeauna peste preţul de intervenţie,
astfel că autorităţile de intervenţie nu vor cheltui banii UE
pentru a cumpăra grâu importat la preţul de intervenţie, în
anii normali, preţul prag este mult peste preţul pieţei
internaţionale, astfel că taxa de import - „prelevarea
variabilă la import" - este stabilită în aşa fel încât grâul să
nu fie niciodată importat sub preţul-prag ((Baldwin și
Wyplosz, 2006, p. 205.
Contextul agriculturii europene
• În Europa. o „fermă" înseamnă lucruri diferite în locuri
diferite:
– în câmpia pariziană, fermele tind să fie foarte mari şi
foarte tehnologizate. Ele utilizează seminţe scumpe,
înalt-productive, rezistente la boli pentru a-şi spori
„productivitatea", ele utilizează mari cantităţi de
pesticide pentru a controla dăunătorii, mari cantităţi de
îngrăşăminte chimice pentru a menţine fertilitatea
solului şi maşini performante, care economisesc munca
pentru a planta, supraveghea şi recolta,
– în insulele greceşti, fermele sunt mult mai tradiţionale.
Fermele tind să fie mai mici, iar echipamentele agricole,
mult mai simple. Ca rezultat, fermele franceze sunt
substanţial mai eficiente şi mult, mult mai mari. Mai
mult, este foarte probabil ca ferma franceză să fie
administrată de o societate, în timp ce fermele din
insulele greceşti sunt mai curând ferme familiale.
• Proprietatea asupra terenurilor este asimetrică în UE.
Efectele PAC asupra producătorilor

• Conform unei estimări a Comisiei Europene privind prereforma

PAC, 20 % dintre fermieri deţin 80 % din beneficiile PAC (Comisia
Europeană, 1994). Motivul de bază este că circa 80% din producţia
fermelor provine de la fermele mari, eficiente, iar „price-floor"
recompensează producţia indiferent de mărimea fermei.
• Puţină matematică scoate la iveală gravele implicaţii ale acestei
situaţii.
– În 1987, UE12 avea 6,9 milioane de ferme şi cheltuia 23 de
miliarde de euro pentru PAC (65% din bugetul UE).
– Estimarea Comisiei 20-80 însemna că 18,4 miliarde de euro au
fost cheltuite pentru 1,38 milioane de ferme, ceea ce înseamnă
13.333 de euro/fermă.
– Cele 20% din cheltuielile PAC rămase, 4,6 miliarde de euro, au
fost împărţite între 5,52 milioane de ferme, implicând o medie
de 833 de euro/fermă.
– Pentru 80% dintre ferme, cheltuielile PAC au fost mici; nu este
de mirare că cei mai mulţi fermieri au spus că PAC este
inadecvată şi au protestat vehement împotriva oricărei
reduceri a cheltuielilor PAC.
Inechitatea beneficiilor PAC

• Aceleaşi cifre arată de asemenea că 1,38 milioane de

proprietari ai fermelor mari au primit 52% din întregul
buget comunitar!
• Nu ştim exact câţi proprietari are fiecare fermă, dar să
estimăm că ar fi un proprietar pentru fiecare fermă. Dacă
această estimare brută este corectă, mai mult de jumătate
din bugetul UE ajută numai 0,4% din populaţia UE. Mai
mult, aceşti proprietari, într-o măsură copleşitoare, tindeau
să fie unii dintre cei mai bogaţi (Comisia Europeană, 1994).
• Această distribuţie inechitabilă reprezintă un punct critic -
cheia unui mare număr de paradoxuri ale PAC.
Efectele PAC asupra consumatorilor

• Preţurile ridicate la alimente îi afectează mai mult pe consumatorii

săraci decât pe cei bogaţi.
• Fiind o necesitate, alimentele tind să deţină primul loc în bugetul
săptămânal al cetăţenilor. Impozitarea alimentelor ca pondere în
veniturile celor săraci este mai ridicată decât pentru cei bogaţi.
• De exemplu, circa 18% din media cheltuielilor totale ale unei
familii din Franţa reprezintă mâncarea si băutura, dar această
medie ascunde o largă dispersie între familii. Să presupunem că
familia săracă cheltuieşte 30% din venit pe mâncare, în timp ce
familia bogată cheltuieşte 9%.
„Impozitarea regresivă"

• Creşterea „taxei" „price-floor", cu o treime, de exemplu, va face

preţurile cu o treime mai ridicate.
• Familia medie din Franţa va avea de cheltuit mai mult pe mâncare
- cu 6% mai mult din cheltuielile totale (o treime din 18%). Dar,
pentru familiile sărace, a cheltui cu o treime mai mult înseamnă
creşterea cotei alimentelor în venit de la 30 la 40%, ceea ce este
echivalent cu un impozit de 10% pe venitul familiei sărace în
absenţa unei modificări a preţului.
• Pentru familiile bogate, preţuri cu o treime mai ridicate vor creşte
ponderea alimentelor în bugetul lor de la 9 la 12%. Aceasta ar fi
echivalentă cu un impozit de 3% pe venitul familiei bogate. În
acest sens, „price-floor" poate fi gândit ca fiind plătit printr-un
impozit „regresiv", care este, să spunem, un impozit a cărui rată
este mai ridicată pentru familiile sărace decât pentru familiile
bogate.
Efectele PAC

• În concluzie, prin stabilirea „price-floor" peste preţul

mondial, efectele PAC au fost:
– creşterea veniturilor fermierilor,
– creşterea preţurilor suportată de consumatorii europeni,
– tendinţa inechitabilă de a redistribui puterea de cheltuire de la
consumatorii relativ săraci la fermierii relativ bogaţi.
• Cu toate acestea, în primii ani, inechitatea beneficiilor PAC
nu a fost contestată.
• „Luna de miere" a PAC s-a încheiat curând.
10.3. PROBLEMELE PAC
Problemele PAC

• Primul obiectiv prezentat în articolul 39 al Tratatului de la

Roma a fost „creşterea productivităţii în agricultură prin
promovarea progresului tehnic", însă ar trebui să fim atenţi
la ceea ce ne dorim; aşa cum spunea Benjamin Franklin,
„dacă un individ ar putea să aibă jumătate din ceea ce-şi
doreşte, el şi-ar dubla problemele".
• Creşterea productivităţii a fost o sursă de probleme severe
pentru PAC:
– Problema ofertei
– Problema depozitării
– Dumping-ul şi obiecţiile internaţionale
– Probleme bugetare
– Problema venitului fermierilor și dispariția fermelor de
familie
– Problema industrializării fermelor (ferma-fabrică):
poluare, probleme privind privind bunăstarea animalelor
„Revoluţia verde"

• Deoarece PAC a recompensat producţia, fermierii au căutat

cu febrilitate metode intensive de creștere a producției prin
creșterea productivității, ceea ce a dat naștere la ceea ce s-
a numit atunci „revoluţia verde" (aplicarea ştiinţei și
tehnologiei în producţia agricolă):
– dezvoltarea unor soiuri superioare de grâu şi alte culturi
principale,
– dezvoltarea pesticidelor şi erbicidelor,
– dezvoltarea unor îngrăşăminte chimice cu eficienţă ridicată,
– dezvoltarea unor maşini agricole performante care au redus
radical cantitatea de muncă necesară pentru plantare,
supraveghere şi recoltare etc.
Problema ofertei

• Producţia de grâu a UE a crescut cu 50% în primii zece ani

de aplicare a PAC - nu pentru că suprafaţa cultivată a
crescut, ci datorită creșterii productivității.
• Progrese similare s-au înregistrat pentru toate produsele
agricole sprijinite prin PAC.
• Între anii '60 şi '90, UE s-a transformat dintr-un importator
net într-un exportator net pentru cele mai multe produse
agricole.
• În această situaţie, UE nu a mai putut să aplice „price-
floor" doar ca taxă pentru a influența cantitatea de
alimente străine care intră în UE și a început să acţioneze
ca un „cumpărător de ultimă instanţă" pentru a se asigura
că oferta şi cererea se întâlnesc la „price-floor".
• Astfel, UE a devenit un cumpărător major de alimente.
Problema depozitării

• Preţurile ridicate, vânzările garantate şi progresul

tehnologic au făcut investiţiile în agricultură foarte
atractive, oferta a continuat să crească, UE să cumpere
mari cantităţi de alimente şi depozitele să se umple.
• Astfel, UE s-a văzut ea însăşi proprietară a ceea ce presa a
numit „munţi de grâu, carne de vită şi unt" (spre exemplu,
în 1985, UE avea 18,5 milioane de tone de cereale
depozitate, ceea ce ar însemna circa 70 de kilograme
pentru fiecare locuitor al UE9).
• Rezultatul - o cantitate importantă de alimente alterate şi o
problemă majoră de imagine pentru UE (“nu dă bine” să
plăteşti preţuri ridicate pentru alimente care sunt lăsate să
putrezească).
Probleme bugetare

• În loc să încaseze bani prin impunerea de taxe, UE a trebuit

să distribuie sume importante din bugetul său pentru a
cumpăra surplusul de alimente și apoi pentru
subvenționarea vânzărilor pentru a „scăpa” de stocuri.
• Unele dintre aceste alimente subvenţionate au fost vândute
unor consumatori nonstandard în cadrul UE
– spre exemplu, o şesime din recolta de grâu din 1969 a fost
considerată nesănătoasă pentru consumul uman şi a fost
vândută ca hrană pentru animale la preţ subvenţionat.
• Destinaţia majoră a vânzărilor subvenţionate au constituit-
o pieţele externe.
Probleme internaționale

• Exportul a constituit o alternativă la depozitarea surplusului de

alimente.
• Din cauză că preţurile UE erau peste preţurile mondiale,
exportatorii s-au găsit în situaţia de a cumpăra la un preţ ridicat şi
de a vinde la un preţ mai mic. Pentru a-i convinge pe comercianţi
să acţioneze astfel, UE a trebuit să le plătească „o restituire" sau
„refinanţarea exportului" egală cu diferenţa dintre preţurile UE şi
preţurile mondiale.
• Practic, UE s-a trezit în situația de a face „dumping" (practica de a
exporta bunuri la un preţ sub costul de producţie). În cadrul
regulilor Organizației Mondiale a Comerțului, această practică nu
este permisă, în special atunci când este susținută prin subvenţii
guvernamentale.
• În plus, au fost afectați exportatorii de produse alimentare din
afara UE:
– SUA, Canada și aşa-numitul Grup Cairns: Argentina, Australia, Bolivia,
Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Guatemala, Noua Zeelandă,
Paraguay, Filipine, Africa de Sud, Thailanda şi Uruguay).
• Obiecțiile internaționale la adresa PAC nu s-au lăsat așteptate.
Problema venitului fermierilor și
dispariția fermelor de familie
• În ciuda costului bugetar ridicat şi a impozitării ridicate a
consumatorilor europeni de alimente, numărul fermelor şi
al fermierilor a scăzut constant de la iniţierea PAC.
• Media fermierilor UE – care aveau ferme foarte mici - au
constatat că, chiar în condiţiile sprijinului UE, veniturile lor
nu au ţinut pasul cu cele din restul economiei, prin urmare
au părăsit sectorul agricol.
• În 1990, venitul mediu din agricultură pe muncitor ocupat
în acest sector era în medie cu 40 % mai mic decât venitul
pe muncitor în economia UE luată în ansamblu.
• La introducerea PAC, cele mai multe ferme europene erau
afaceri de familie, dar numărul acestora a scăzut treptat
deoarece acestea erau prea mici pentru a utiliza eficient
tehnici agricole și nu au putut face față concurenței
fermelor mari.
• Practic, Europa rurală a fermelor de familie pentru a cărei
supraviețuire fusese inventată PAC a dispărut.
Problema industrializării fermelor

• Sub impactul noii tehnologii și obsesiei pentru creșterea

productivității și a ofertei, PAC a transformat natura
agriculturii europene.
• Schimbarea care a rezultat este numită „industrializarea
activităţii fermelor" sau „ferma-fabrică”, schimbare care a
generat două mari categorii de probleme:
– probleme de mediu,
– probleme privind privind bunăstarea animalelor.
Probleme de mediu

• datorate în principal utilizării unei cantităţi tot mai

mari de produse chimice:
– poluarea cu nitraţi şi alte substanţe a râurilor, lacurilor şi
apelor subterane, inclusiv a surselor de apă potabilă;
– eroziunea, poluarea şi sărăcirea solului;
– daune asupra atmosferei şi asupra peisajelor rurale,
abandonarea fermelor extensive folositoare mediului în
cele mai sărace regiuni etc.
Probleme privind privind
bunăstarea animalelor

• Compassion in World Farming:

“prin intermediul PAC, animalele au fost luate de pe
pământ şi plasate în clădiri supraaglomerate din
beton, au fost transportate la distanţe foarte mari.
PAC a plătit de asemenea subvenţii foarte generoase
comercianţilor care exportă vite vii din Europa în
Orientul Mijlociu. Lungile călătorii le pricinuiesc
adesea suferinţe îngrozitoare animalelor şi se
termină cu sacrificarea lor în abatoare în care, cel
mai adesea, condiţiile pot fi descrise doar ca
înspăimântătoare.”
10.4. REFORMELE PAC
Anii ‘70

• Prima reacţie a UE față de problemele PAC, în anii 1970, a fost aceea de a

încerca să analizeze problema, concentrându-se asupra accelerării ajustării
structurale a sectorului agricol european, fără nici o modificare
fundamentală în sistemul „price-floor".
• În acest sens, notăm următoarele iniţiative şi modificări legislative:
– 1972: sprijinirea modernizării fermelor, promovarea formării
profesionale în sectorul agricol, precum și a reînnoirii forței de muncă în
agricultură prin încurajarea agricultorilor în vârstă să se pensioneze
anticipat;
– 1975: oferirea de asistență financiară fermierilor care lucrează în
condiții dificile, cum ar fi zonele de deal sau zonele defavorizate;
– 1979: introducerea taxei de "co-responsabilitate" care solicită
agricultorilor să plătească penalităţi pentru supra-producţia gravă în
sectorul produselor lactate.
• Aceste prime reacţii ale UE nu au mai fost suficiente în anii 1980, datorită
problemelor determinate de excedentele (aproape permanente) din
principalele produse agricole, care au condus la măsuri “scumpe” şi
nepopulare în rândul consumatorilor și contribuabililor pentru stocarea,
eliminarea sau exportul surplusurilor (cu ajutorul subvențiilor). În același
timp, au crescut pretenţiile din partea consumatorilor și contribuabililor
pentru durabilitatea ecologică a agriculturii (Sursa:
http://ec.europa.eu/agriculture/cap-history/crisis-years-
1970s/index_en.htm).
Anii ‘80

• De-a lungul anilor '80, UE a trecut la reforme privind

controlul ofertei, experimentând un set ad-hoc şi extrem de
complex de controale asupra producţiei agricole, dintre
care următoarele sunt notabile (Baldwin și Wyplosz, 2006,
p. 217):
– Introducerea cotelor de producţie, mai exact a “cotelor de
lapte” (“milk quota”) au fost introduse în 1984, fiind de fapt o
extindere a “cotelor pentru sfecla de zahăr” (“sugar quota”),
utilizate începând din 1968, pentru a limita surplusul de
producție din Comunitate. Aceste cote de producţie erau relativ
uşor de administrat deoarece zahărul trebuie să treacă prin
rafinării mari, iar laptele trebuie pasteurizat în instalaţii
centralizate.
– Taxarea fermierilor pentru depăşirea plafoanelor de producţie
specificate - ajută direct problema bugetului şi încearcă să
descurajeze producţia, însă a creat mari dificultăţi
administrative.
– Introducerea stabilizatorilor bugetari - în 1988, orientările
bugetare au stabilit un plafon maxim pentru bugetul PAC bazat
pe "stabilizatori", conform cărora este stabilită o limită maximă
pentru cantitățile garantate pentru a primi plăți de sprijin.
Reformele din 1988

• Reformele din 1988 (care au coincis cu planul bugetar multianual

Delors II) au fost complexe, principala presiune constând în
instituirea „cantităţilor maxim garantate" pentru toate produsele
agricole majore, cu excepţia cărnii de vită.
• Această reformă reprezintă, de fapt, primul program general real
menit să limiteze costurile PAC. Până la mijlocul anilor '80,
principala modalitate de a face faţă creşterii costurilor PAC a fost
creşterea contribuţiei statelor membre, însă, când Spania şi
Portugalia au aderat în 1986, politica în cadrul Consiliului de
Miniştri s-a modificat semnificativ.
• PAC a ajutat puţin fermierii spanioli şi portughezi deoarece clima îi
împiedica să producă acele bunuri pe care PAC le sprijinea cel mai
mult, adică lapte, grâu şi carne de vită prin urmare, nou-intraţii,
care erau puţin dispuşi să-şi vadă contribuţia naţională la buget
crescând an după an pentru a subvenţiona producţia fermierilor
bogaţi din nordul Europei, s-au aliat cu două ţări sărace (Irlanda şi
Grecia) pentru a modifica priorităţile cheltuielilor UE în direcţia
„fondurilor structurale" pentru ţările sărace.
Bilanțul reformelor

• Deşi aceasta a limitat cota bugetului alocat pentru PAC, nu

a făcut nimic pentru a rezolva problemele fundamentale de
supraofertă. Munţii de grâu şi unt au continuat să crească
împreună cu exporturile subvenţionate, cheltuielile
bugetare au continuat să crească şi, în ciuda acestora,
veniturile medii ale fermierilor au continuat să scadă
relativ la media UE pe ansamblu.
Impulsul exterior pentru reforme
mai profunde - Runda Uruguay

• În 1986, întreaga lume s-a angajat la un set de negocieri comerciale - Runda

Uruguay, care trebuiau să se finalizeze în patru ani.
– Unul dintre obiectivele explicite era reducerea politicilor agricole protecţioniste, cum erau cele
ale SUA, UE şi Japonia.
– Deşi primele negocieri comerciale mondiale au eşuat în mod repetat, în anii '80, SUA au
sprijinit liberalizarea în cadrul Rundei Uruguay.
– Mai mult, un grup de ţări exportatoare de alimente - numit Grupul Cairns - a refuzat în mod
ferm orice acord care nu includea o importantă liberalizare comercială în agricultură.
– Pe durata negocierilor, UE a refuzat să accepte orice liberalizare importantă.
– Când s-a ajuns la reuniunea „finală", în decembrie 1990, refuzul UE privind liberalizarea a dus
la „greva" Grupului Cairns.
• Această criză ameninţa întregul viitor al sistemului comercial internaţional -
un rezultat pe care cei mai mulţi exportatori din UE nu l-ar fi putut accepta
– mai mult de 80% dintre exporturile UE includ bunuri industriale.
• Guvernele UE au început să se confrunte cu o foarte serioasă presiune din
partea propriilor oameni de afaceri din industrie şi sectoarele orientate spre
export, în final, această presiune a fost suficientă pentru a forţa o reformă a
PAC şi a permite un acord în cadrul Rundei Uruguay care să fie acceptabil
pentru Grupul Cairns.
Acordul privind agricultura

• Acordul privind agricultura încheiat în 1994 în cadrul

Rundei Uruguay a avut 3 efecte importante asupra PAC
privind liberalizarea :
– Taxele variabile şi restricţiile cantitative la import trebuiau
transformate în taxe standard, nefluctuante,
• UE a fixat iniţial taxele la niveluri extrem de ridicate, între 40 -150 %.
Runda Uruguay însă a insistat ca ţările să permită importurile pentru cele
mai multe produse la un nivel egal cu cel puţin 5 % din consumul intern,
deci o anumită liberalizare a importului a avut loc.
– Reducerea sprijinului intern, însă plăţile compensatorii ale UE nu au
fost vizate.
– Angajamentul de a reduce gradual subvenţionarea exporturilor cu
procente între 1,3 şi 1,5.
Reformele MacSharry

• Pachetul reformei PAC, numit reformele MacShary, după numele comisarului

UE pentru agricultură, a fost adoptat la mijlocul anului 1992. Negocierile în
cadrul Rundei Uruguay s-au încheiat 18 luni mai târziu.
• Fundamentul reformelor MacSharry consta într-o reducere substanţială a
preţurilor produselor agricole în UE care a dus preţurile UE pentru recoltele
vegetale aproape de nivelurile de pe piaţa internaţională.
• Pentru a face această reducere a preţurilor politic acceptabilă de către
fermieri, UE a început să-i plătească direct, prin aşa –numitele „plăţi
compensatorii" .
• Spre deosebire de cumpărările garantate la „price-floor", plăţile directe nu
recompensau fermierii pentru fiecare unitate în plus de producţie; plata era
legată de numărul de hectare cultivate. Deşi aceasta a ajutat la păstrarea
terenului agricol în circuitul productiv, nu a încurajat producţia atât de
intensiv cum o făcea „price-floor" înalt.
• „Problema ofertei" a fost abordată de reforma MacSharry prin prevederile
„set-aside".
– Pentru a obţine plata directă, fermierii trebuiau să accepte să reducă cu 15%
suprafaţa pe care o cultivau.
– Scheme de natură similară au fost implementate şi pentru produsele animaliere,
iar pachetul conţinea un număr de măsuri în favoarea mediului şi a bunăstării
animalelor. De exemplu, fermierii primeau o primă pe animal pentru păstrarea
numărului de capete pe hectar sub limitele specificate.
– Important de menţionat este că sectoarele laptelui şi zahărului nu au fost
reformate.
Agenda 2000: reforma PAC

• Agenda 2000 a stabilit în mod explicit obiective economice,

sociale, de mediu într-un nou set de obiective reformulate
pentru PAC în concordanță cu cerințele din Tratatul de la
Amsterdam şi în contextul planificării bugetare pentru
2000-2006.
• Reforma PAC prin Agenda 2000 reprezintă, de fapt, o
amplificare a reformelor MacSharry - vor continua
reducerea „price-floor" şi compensarea fermierilor pentru
o parte a pierderilor prin creşterea plăţilor directe.
• Noutatea constă în faptul că reforma propusă prin Agenda
2000 a angajat UE să fixeze cheltuielile totale ale PAC în
termeni reali pentru a limita creşterea cheltuielilor PAC.
Obiectivele Agendei 2000

• Obiectivele Agendei 2000 au inclus:

– o mai atentă orientare spre piață și creșterea competitivității,
– siguranța și calitatea alimentelor,
– stabilizarea veniturilor în agricultură,
– integrarea preocupărilor ecologice în politica agricolă,
– dezvoltarea vitalității zonelor rurale, simplificarea și consolidarea
descentralizării.
• O nouă politică de dezvoltare rurală a fost introdusă ca un
al doilea pilon al PAC. Această nouă politică a încurajat
numeroase inițiative rurale şi a ajutat agricultorii să-și
îmbunătățească marketing-ul de produs și să-şi
restructureze afacerile.
Reformele succesive ale PAC în
perioada 2000 - 2010

• 2003: reconstrucție radicală a PAC, cu scopul stimulării

competitivităţii, orientării spre piaţă, agriculturii sustenabile şi
consolidării politicii de dezvoltare rurală, cu inovații importante,
cum ar fi "decuplarea" plăților de sprijin pentru venit, introducerea
"eco-condiționalităţilor" și "modularizarea". În anii următori,
sectoarele: zahăr, fructe și legume, vin au fost, de asemenea,
reformate și a fost pregătită o nouă politică de dezvoltare rurală
pentru perioada financiară 2007-2013.
• 2005: simplificare majoră a PAC, cu scopul de a reduce birocrația
și a face reguli mai transparente, mai ușor de înțeles și mai puțin
împovărătoare.
• 2009: A single Common Market Organisation – care înlocuia cele
21 de organizaţii comune de piaţă existente pentru asigurarea
"stării de sănătate" a PAC ("Health Check") – al cărei scop este
acela de a moderniza, simplifica și eficientiza PAC și va îndepărta
restricțiile impuse agricultorilor, ajutându-i astfel să răspundă mai
bine la semnalele de pe piață și să facă față noilor provocări, cum
ar fi schimbările climatice, gestionarea apei și bio-energia.
"PAC în perspectiva anului 2020"

• După o largă dezbatere publică, Comisia Europeană a

prezentat la 18 noiembrie 2010, o comunicare privind "PAC
în perspectiva anului 2020", care a subliniat opțiunile
pentru viitoarea PAC și a lansat dezbaterea cu celelalte
instituții și cu părțile interesate, ceea ce a rezultat din
aceste dezbateri este că europenii doresc o politică agricolă
comună, care să îi ajute pe fermieri nu numai să producă
alimente, ci şi să protejeze resursele naturale şi viaţa
sălbatică, să amelioreze bunăstarea animală şi să menţină
viabilitatea comunităţilor rurale. Ca răspuns la cerinţele
cetăţenilor europeni, la 12 octombrie 2011, Comisia a
prezentat o serie de propuneri legislative menite să facă
PAC mai eficientă, agricultura UE mai competitivă și mai
durabilă și zonele rurale mai dinamice, punând accent pe
folosirea metodelor agricole durabile, pe inovaţie,
cercetare şi difuzarea cunoştinţelor, precum şi pe un
sistem de sprijin mai corect, menit să îi ajute pe agricultorii
europeni să facă faţă provocărilor viitoare.
Runda Doha

• Mai mult, în cadrul Rundei Doha de negocieri comerciale

internaţionale, UE s-a angajat recent şi la reformarea
subvenţiilor pentru exporturile agricole astfel încât acestea
să fie mai puţin susceptibile de a denatura pieţele mondiale
şi a propus eliminarea tuturor subvenţiilor pentru exporturi
până în 2013, precum şi reducerea semnificativă a taxelor
la importul de produse agricole.
• În ciuda reformelor semnificative care au avut loc în ultimii
ani, rămân multe lucruri de făcut după expirarea, în 2013, a
actualului pachet financiar.
10.5. ACTUALA PAC
Actuala PAC

• PAC este la ora actuală cea mai integrată dintre toate

politicile UE, absorbind o parte importantă a bugetului său
- 34% în perioada 2007-2013, parte care însă, ca urmare a
reformelor succesive aplicate, a scăzut considerabil faţă de
aproape 70% în anii '70.
• Creşterea cu 12 a numărului de state membre ale UE, prin
extinderile din 2004 şi 2007 către Europa Centrală şi de
Est, nu a antrenat o creştere a fondurilor publice alocate
agriculturii.
• Cauza o constituie reformarea radicală a PAC, promovarea
inovaţiei în agricultură şi în prelucrarea alimentelor şi
reducerea efectelor asupra mediului, cu efecte atât asupra
producătorilor, cât şi a consumatorilor.
Actuala PAC din perspectiva
producătorilor
• Din perspectiva producătorilor, actuala PAC îşi propune să ofere
tuturor producătorilor de alimente (de la agricultori şi crescători
de animale până la producători de produse lactate, fructe, legume
sau vin) posibilitatea:
– de a produce cantităţi suficiente de hrană sigură şi de calitate
pentru consumatorii europeni;
– de a aduce o contribuţie substanţială la diversificarea
activităţilor economice;
– de a respecta standarde foarte înalte în materie de protecţie a
mediului şi bunăstare a animalelor.
• Sprijinl direct menit să asigure producătorilor agricoli un nivel de
trai decent încă există, dar este acordat după criterii mult mai
selective (pentru situaţii cu caracter excepţional - dezastre
naturale, epidemii de boli la animale, pentru a corecta dezechilibre
majore ale pieţei care ar putea pune în pericol sectoare întregi ale
economiei rurale). Toţi producătorii agricoli trebuie să respecte
normele în materie de igienă/siguranţă alimentară, sănătate şi
bunăstare animală, biodiversitate şi conservare a vieţii sălbatice
(Sursa: http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm)
Actuala PAC din perspectiva
consumatorilor

• Din perspectiva consumatorilor, actuala PAC îşi propune să

le ofere tuturor consumatorilor alimente de calitate,
mărcile de calitate facultative ale UE (etichete indicând
originea geografică, utilizarea unor metode sau ingrediente
tradiţionale, inclusiv organice etc.), ajutându-i să aleagă în
cunoştinţă de cauză.
• Ofertă diversificată, produse agricole de calitate şi preţuri
echitabile caracterizează actuala PAC (sursa:
http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm)
Surse:

• Portalul Uniunii Europene:

– http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm
• „Politica Agricolă Comună pe înţelesul tuturor”, [on-line]:
http://ec.europa.eu/agriculture/publi/capexplained/cap_
ro.pdf;
• http://ec.europa.eu/agriculture/cap-history/crisis-years-
1970s/index_en.htm;
• http://ec.europa.eu/agriculture/cap-history/early-
years/index_en.htm;
http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm;
• Europa în imagini, [on-line],
http://europa.eu/abc/euslides/index_ro.htm
Informații suplimentare:

• Agricultura: http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm
• Afaceri maritime și pescuit:
http://europa.eu/pol/fish/index_ro.htm