Importanta kinetoterapiei in sindromul Down

Sindromul Down  reprezinta o boala genetica, cromozomiala (o afectiune care este

prezenta la copil inca din momentul conceperii) cauzata de existenta unui cromozom 21
suplimentar.Este cea mai frecventă boală genetică asociată cu dizabilităţile intelectuale, 1 la
700 copii născându-se cu această boală. Deşi tatăl este în general responsabil pentru 25% din
cazuri, mamele cu o vârstă peste 35 ani prezintă un risc ridicat de 1 la 290 naşteri de a avea un
copil cu sindrom Down. Peste 40 de ani riscul creşte la 1/150 de naşteri, iar la vârsta
premenopauzală (peste 45 ani) riscul este de 1/20 de naşteri.Riscul ca şi al doilea copil să se
nască cu sindrom Down este 1 la 100. Foarte rar sindromul Down poate fi moştenit de la unul
din părinţii purtători ai trisomiei 21. Femeile cu sindrom Down sunt fertile, în timp ce
bărbaţii, nu.

Simptomele fiecărui copil variază ca număr şi severitate. Majoritatea copiilor cu

sindrom Down pot prezenta : statură mică ( copilul are de obicei un ritm de creştere mai lent,

iar la vârsta adultă, înălţimea este mai mică decât media), hipotonie generalizată,
caracterizată prin picioare plate , abdomen flasc, torace evazat, laxitate ligamentară, gât scurt,
gros cu ţesut adipos şi piele în exces ( de obicei, această trăsătură devine mai puţin evidentă
pe măsură ce copilul creşte) , braţe şi picioare scurte sau un singur pliu la nivelul parţii
centrale al palmei.

Ca si caracteristici social-emotionale sunt afectivi, sociabili, sensibili , se ataşează uşor de

persoanele aprópiate , sunt muzicali, le place ritmul si au capacitate foarte bună de imitaţie.

Kinetoterapia are un rol esential in dezvoltarea copiilor cu sindrom Down,incepand din

primul an de viata, pentru a avea o dezvoltare neuro-motorie potrivita varstei. Tratamentul
recuperator trebuie sa raspunda cerintei de baza a dezvoltarii si cresterii copilului.
 In perioada de dezvoltare a deprinderilor motorii de baza se pune fundamentul dezvoltarii
motorii viitoare. Este important sa tinem cont ca interventia kinetoterapeutului trebuie sa aiba
loc in aceasta perioada. In programul specific kinetic trebuie dezvoltata fiecare deprindere
neuro-motorie de baza.

Cu ajutorul unor programe individualizate de kinetoterapie in functie de gravitate boli si de

capacitatea de comunicare a copilului se va reusi castigarea unui grad de independenta cat mai
mare.

Părinţii trebuie să participe la integrarea deprinderilor acumulate de către copil în

timpul şedinţelor de kinetoterapie în toate activităţile copilului: joacă, autodeservire, spălare,
alimentaţie. In felul acesta activităţile şi deprinderile însuşite de către copil pe parcursul
terapiei vor fi perfectate.