Particularităţi de abordări kinetoterapeutice la copiii cu Sindrom Down.

Cauzele de bază ce condiţionează apariţia insuficienţelor motorii la copii cu

Sindromul Down (SD) sunt reprezentate de hipotonia musculară, dezvoltarea

abnormală a reflexelor, afectarea echilibrului precum şi, adaosul supraponderal.

Mai sunt câteva cauze medicale care nu pot fi neglijate de către specialişti:

anomalii congenitale ale cordului, dereglări sensomotorii şi hipermobilitatea

articulaţiilor. Luând în consideraţie problemele motorii specifice ce persistă la

copiii cu SD, este necesar ca ei să fie monitorizaţi de către kinetoterapeut

pediatru pe parcursul primilor ani de viaţă.

Bazele dezvoltării ulterioare ale paternelor mişcărilor normale la copilul cu SD

sunt puse în perioada timpurie, din această cauză anume în această perioadă

trebuie de efectuat intervenţii orientate spre dezvoltarea paternelor de mişcare

normală. Elementul decisiv, ce condiţionează limitarea activităţii de deplasare la

copiii cu SD, îl reprezintă incapacitatea lor de a fixa o poziţie anume a corpului.

În contextul kinetoterapeutic, aceasta înseamnă, că, pentru fiecare element de

mişcare de bază este necesar de a stimula capacitatea copilului de a menţine

corect poziţia iniţială a corpului, de exemplu, poziţia culcat pe abdomen cu capul

ridicat, poziţia patrupedă sau poziţia bipedă.

Este foarte important de a stimula adecvat stabilitatea posturală prin

intermediul stimulării unui mecanism de stabilizare, cum ar fi contractarea

reciprocă a grupurilor de muşchi ce sunt situaţi în jurul articulaţiilor, suficientă

pentru a fixa aceste articulaţii. De regulă, la etapele iniţiale ale dezvoltării

motorii timpurii, în acest scop se folosesc poziţii simetrice ale corpului, iar când

este necesar, se permite oferirea suportului adiţional copilului pentru a menţine

poziţia necesară. Cu toate acestea, iniţial, mişcările vor fi efectuate

preponderent static.
La următoarea etapă, copilul trebuie să fie maximal stimulat pentru a efectua

mişcări de tranziţie, şi anume: din poziţia simetrică iniţială în orice altă poziţie,

pe cît se poate de independent. În aşa mod, treptat urmează să lărgim spectrul

de cerinţe în cadrul sistemului de control postural. Spre exemplu, în poziţia pe

şezut sau poziţie bipedă, trebuie să stimulăm mobilitatea trunchiului (rotaţia şi

flexia laterală), reacţii adecvate de menţinere a echilibrului, efectuarea

mişcărilor izolate şi diversificate orientate spre deplasarea centrului de

menţinere a greutăţii într-o parte. La etapele finale, mişcările diverse şi izolate,

precum şi îmbunătăţirea calităţii mişcărilor şi a reacţiilor posturale sînt atinse

mai uşor, atunci când copilul este poziţionat într-o poziţie asimetrică. Reţineţi că,

fiecare copil se dezvoltă fizic diferit faţă de alţi copii, şi din acest motiv,

kinetoterapia trebuie să fie individualizată.

Deoarece kinetoterapia este orientată copiilor cu dereglări de dezvoltare

intelectuală, în procesul terapiei aplicate este necesar de a crea situaţii clare

pentru copil şi în mediul potrivit, fapt ce va stimula copilul să îndeplinească

cerinţele puse. Activitatea de mişcare trebuie să fie funcţională şi să favorizeze dezvoltarea

copilului din toate aspectele. Din această cauză, din punct de vedere practic,

activităţile de mişcare compensatorie sunt considerate pozitive, şi drept o etapă

de tranziţie spre dezvoltarea mişcărilor diferenţiate şi diverse.

Termenul de funcţionalitate a mişcării desemnează mişcările care ulterior pot

fi transferate în activitatea diurnă, iar activităţile recent învăţate vor fi

transferate în situaţiile de joacă sau de autodeservire. Participarea părinţilor

favorizează aplicarea deprinderilor învăţate la nivel de activităţi diurne. Părinţii

trebuie să participe la integrarea deprinderilor acumulate de către copil în

procesul şedinţelor de kinetoterapie în toate activităţile copilului: joacă,

autodeservire, spălare, alimentaţie. Doar în aşa mod activităţile şi deprinderile

însuşite de către copil pe parcursul terapiei fizice vor fi perfectate.

Există câteva principii, care trebuie să fie respectate de către

kinetoterapeut cu scopul de a dezvolta la maxim motorica grosieră la copilul

cu SD:

 Se stimulează formarea deprinderilor motorii grosiere

corespunzător nivelului de dezvoltare a copilului la momentul dat.

 Este important de a atrage o atenţie deosebită prevenirii şi

corecţiei mişcărilor abnormale ce sunt tipice copiilor cu SD.

 Trebuie să ne axăm pe aspectele forte de dezvoltare a funcţiei

motorii grosiere la copiii cu SD: integritatea receptorilor vizuali şi a celor

kinestetici, precum şi un nivel înalt de abilităţi de imitare. Integrarea

copilului cu SD într-un colectiv de copii cu dezvoltare motorie tipică,

favorizează imitarea mişcărilor normale de către copil, fapt ce este

decisiv în dezvoltarea lui grosieră.

Dezvoltarea motoricii grosiere, precum şi abilităţilor copilului de orientare în

spaţiu, sunt realizate prin aplicarea unui grup de exerciţii speciale, dar şi în

cadrul dansului, jocului şi a altor activităţi interactive. În afară de aceasta, nu

trebuie să uităm că în situaţii casnice, este nevoie să stimulăm permanent

abilităţile copilului dar şi să realizăm o poziţionare adecvată a acestuia în cazul

purtatului în braţe, şezutului, poziţiei bipede…

Când alegem strategia de lucru, este necesar de a lua în consideraţie nivelul

de deplasare activă a copilului.

În pofida faptului că, dezvoltarea fizică a copiilor

cu SD variază foarte mult, majoritatea autorilor clasifică această patologie în

două grupuri mari: "activişti" şi "observatori".

Activiştii:

 Preferă să se deplaseze din loc în loc, menţin poziţia pe un singur loc doar

pe un scurt timp;

 Sunt destul de toleranţi la poziţii noi, pe care încă nu le posedă, inclusiv şi

faţă de cele riscante;

 Nu tolerează să fie purtaţi în braţe, preferă să se deplaseze;

 Preferă deplasarea rapidă;

 Le place să se întoarcă, să se târască, să treacă dintr-o poziţie în alta;

 Pentru a ajunge un obiect, se străduie să-l ajungă, se ridică pe scaun,

coboară…; Limitează timpul de aflare în poziţie statică bipedă sau pe şezut.

Observatorii:

 Preferă să observe, să se joace cu jucării, să vorbească, dar efectuează

aceste activităţi doar aflându-se în poziţie statică. Pentru a se mişca, trebuie să

fie motivaţi;

 Sunt foarte precauţi şi atenţi, se tem de poziţii şi mişcări noi;

 Le place să fie purtaţi în braţe, stau un timp îndelungat şi nu prezintă

interes de a coborî pentru a se deplasa de sinestătător;

 Preferă să se deplaseze lent, în aşa fel ei mai uşor îşi menţin echilibrul şi

îşi controlează poziţia corpului în spaţiu;

 Preferă să stea în poze statice: pe şezut sau în picioare;

 Nivelul mişcărilor active, de regulă, este foarte limitat.

Reţineţi: în cadrul determinării programului de lucru pentru fiecare copil

individual, este necesar să luăm în consideraţie toate contraindicaţiile corelate

cu starea de sănătate a copilului.

Până la vârsta de 1.5 ani copiii cu SD trebuie să poată efectua următoarele

sarcini:
Să ţină capul

Să stea pe şezut

Să facă tentative de mers în poziţie patrupedă

Să se deplaseze lângă mobilă.

Până la vârsta de 1 an, părinţii (în cazul în care nu se adresează pentru intervenţii

specializate la specialiştii în domeniu) trebuie să stimuleze maximal abilităţile

copilului de deplasare, să implice copilul în jocuri ce stimulează mişcarea.

Caracteristica nivelului de dezvoltare a funcţiei motorii grosiere la copiii de

1.5 ani:

 Se pot aşeza din poziţia culcat, după care stau aşezaţi singuri, fără sprijin;

 Se ridică de pe scăunel ţinându-se de un suport, şi se deplasează lateral.

Să se ridice din poziţia pe şezut de pe podea pot nu toţi;

 Se deplasează în poziţie patrupedă, ceea ce nu toţi pot acest lucru, ci

alternativ se deplasează pe abdomen sau prin rostogolire;

 Merg cu suport;

 Fac câţiva paşi de sinestătător.

Cele mai importante direcţii de activitate la această etapă sunt:

 Îmbunătăţirea mişcărilor existente şi prevenirea posibilelor dereglări;

 Învăţarea trecerii dintr-o poză în alta

 Stimularea apariţiei mişcărilor noi

 Formarea orientării în spaţiu. Stimularea studierii spaţiului, prin care

subînţelegem folosirea abilităţilor deja existente ale motoricii grosiere, precum

şi învăţarea noilor metode de deplasare în spaţiu.

În rezultatul studierii mai multor ipoteze, la crearea planului individual de lucru,

trebuie să luăm în consideraţie toate componentele dezvoltării funcţiei motorii

grosiere : puterea musculară, capacitatea de a echilibra corpul, abilitatea de a menţine echilibrul

static şi dinamic în spaţiu, coordonarea mişcărilor, nivelul

senzaţiilor proprioceptive.
Metode de îmbunătăţire a calităţii mişcărilor existente şi prevenirea

mişcărilor abnormale:

 Pentru a fixa coapsele copilului se recomandă de a folosi o bandă elastică

care va preveni apariţia mişcărilor patologice, care duc la dereglarea procesului

de ocupaţie cu kinetoterapeutul;

 În cadrul purtatului în braţe, picioarele copilului trebuie să fie unite,

indiferent de poziţia copilului;

 În poziţia, şezut pe podea, picioarele copilului trebuie să fie ţinute

împreună cu ajutorul picioarelor adultului, pentru a preveni depărtarea excesivă a

acestora;

 Este foarte eficientă poziţionarea copilului pe un scăunel mic, deoarece în

această poziţie genunchii copilului sunt orientaţi înainte.

O metodă foarte eficientă pentru a obţine apropierea picioarelor şi a

coapselor o reprezintă mersul patruped, ridicarea suprafeţelor înclinate şi

mersul pe trepte.

 Mersul pe nisip, iarbă precum şi pe suprafeţe rugoase.

 Mersul pe scândură

 Mersul cu obstacole.

Tipul de dereglare: deplasarea insuficientă, întoarcerea îngreunată la nivelul

centurii pelviene.

Metode de prevenire şi corecţie: 1. în timpul purtatului în braţe sunt preferabile

poziţiile cu torsionare la nivelul bazinului; 2. în timpul jocului - jucăriile trebuie să

fie plasate lateral; 3. în timpul schimbării poziţiilor - folosirea rotaţiilor în

regiunea bazinului.

Tipul de dereglare: Dereglare de echilibru în cadrul deplasării punctului de

greutate a corpului.

Metode de prevenire şi corecţie: Mişcări de destabilizare a copilului, stimularea

tendinţei de a reveni în poziţia iniţială: 1. Legănat lent pe minge-copilul trebuie

să tindă permanent spre poziţia mediană a corpului; 2. "Mersul pe cal"- adică

copilul este pus pe genunchii maturului, care mişcă alternativ în sus şi în jos

picioarele; 3. Copilul culcat pe podea – alternativ ridicăm picioarele acestuia; 4.

În poziţie bipedă – legănăm copilul ţinându-l de centura pelviană; 5. Joaca pe

balansor sau cu alte jucării ce duc la îmbunătăţirea echilibrului; 6. Pe rulou –

obţinem mişcări în diferite direcţii pe şezut şi pe culcat; 7. Învăţăm să lovească

mingea cu piciorul; 8. Învăţăm să stea într-un picior.

Tipul de dereglare: Incapacitatea sau insuficienţa mişcărilor de săritură.

Metode de prevenire şi corecţie: 1. Mişcări de aşezare incomplete, 2. Sărituri de

la înălţimea de 10 cm, 3. Sărituri pe trampolină sau pe alte suprafeţe pe care se

poate de sărit. Un rol foarte important în procesul de abilitare a copilului cu SD (cu hipotonie

pronunţată, hiperelasticitate a ligamentelor şi dereglare de echilibru) îl

reprezintă instruirea copilului de a schimba pozele prin intermediul poziţiilor de

tranziţie. Motivul pentru care terapeutul trebuie să insiste la schimbarea

poziţiilor, este preferinţa copilului cu SD să stea într-o poziţie sigură fără a

tinde să obţină o oarecare altă poziţie, fapt ce duce la lipsa de încredere în

propriile sale puteri şi o dependenţă sporită de alte persoane.

Mai jos sunt expuse variante de obţinere a unor poziţii:

1. atingerea pozei pe şezut: - din poziţia patrupedă, - din poziţia pe culcat pe

abdomen, - din poziţia pe genunchi, - din poziţia bipedă.

2. abandonarea pozei pe şezut: - din poziţia patrupedă, - din poziţia pe culcat

pe abdomen, - din poziţia pe genunchi, - din poziţia bipedă.

3. atingerea pozei pe genunchi: - din poza înaltă bipedă, - din poziţia pe culcat

pe abdomen, - din poza patrupedă.

4. să se ridice la un suport: - din poza înaltă bipedă, - pe şezut pe podea, - din

poza pe genunchi
5. din poziţia bipedă copilul trece în: - pe şezut pe scăunel, - pe şezut , pe

podea.

Fiecare mişcare nouă asupra căreia lucrăm, trebuie să reiasă dintr-o mişcare

deja bine însuşită. Mişcarea nouă trebuie să fie bine efectuată de către copil

precum şi maximal atractivă pentru el.

Învăţăm copilul cu DS să meargă.

La acest capitol putem menţiona următoarele stadii de învăţare:

1. mersul susţinut de ambele mâini

2. mersul cu suport susţinut de un premărgător

3. mersul susţinut de o mână

4. mersul de sinestătător (începând cu 2-3 paşi de sinestătători)

5. mersul pe suprafeţe diferite

6. capacitatea de a lovi cu un picior mingea

7. mersul pe o scândură plasată pe podea. Lăţimea scândurii treptat se va

micşora de la 30 la 10-12 cm

8. mersul pe o suprafaţă înclinată (pe o scândură lată, unghiul de înclinaţie a

căruia treptat se va mări).

9. mersul pe trepte

10. mersul rapid şi alergatul.

Pentru informaţii suplimentare puteţi accesa site-ul:

www.downsideup.org

Ecaterina Gîncota

Medic kinetoterapeut,

CIP "Voinicel"